Egalitatea In Democratia Greaca

Cuprins

Introducere

1. Egalitatea ca fenomen democratic

Putere, forță și autoritate

Modele și sisteme politice

Libertate, egalitate și putere politică

2. Egalitatea de la Dracon la Pericle

2.1. Lumea politică și socială a anticilor greci

2.2. Instituțiile Atenei

2.3. Codul de legi al lui Dracon: între cererile demosului și concesiile aristocrației

2.4. Constitutia lui Solon

2.5. Reformele lui Clistene – baza democratiei ateniene

2.6. Pericle – „primul dintre atenieni”

3. Agora – scena democrației grecești

3.1. Rolul agorei în fenomenul politic

3.2.Agora între filosofie, politică și democrație

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Motto: Sunt necesare numai două cuvinte pentru a produce răul; două cuvinte care pentru că sunt lipsite de orice înțeles practic îi încântă pe vizionari. Aceste cuvinte sunt libertate și egalitate…libertate pentru ce? Libertate pentru a face bine sau pentru a face rău?Oamenii acceptă foarte ușor să fie păcăliți: nu putem exagera bunătatea oamenilor; dar ignoranța lor este fără margini; de aceea trebuie conduși (Klemens von Metternich)

A vorbi într-o anumită manieră, a-ți purta părul într-o certă direcție, deosebită de altele, a împărți mijlocul de transport în comun sunt câteva, puține, de altfel, dintre sutele de obiceiuri pe care le realizăm în fiecare zi. Adesea fără să fim conștienți de ele. Toate aceste obiceiuri, atunci când sunt repetate și acceptate de mai mulți oameni crează modele culturale. Pasioanații de un sport, cetățenii care urmăsesc un anumit program TV, elevii dintr-o clasă, angajații unui organizații constituie și ei modele culturale. Arta vestimentară, arta culinară, muzica și dansurile sunt, de asemenea, modele culturale. Complexe, interdependente modelele culturale reunite constituie cultura și civilizația unui popor (continent, umanitate).

Pentru ca fiecare om să fie generator de modele culturale; cu alte cuvinte, pentru ca el să poate să repete zilnic o serie de acțiuni după un anumit tipar este nevoie ca el să cedeze o parte din libertatea sa naturală celorlalți oameni. Din cauza faptului că libertatea omului poate să genereze în unele situații abuzuri, această cedare voluntară a dus treptat la apariția statului delimitat de granițe, guvernat de oameni prin autoritate, putere și forță. Prin oamenii aleși și numiți în funcții publice siguranța fiecărui om este asigurată printr-un sistem de legi la care fiecare cetățean contribuie și care, la nevoie, este impus și apărat prin forță. Desigur că acest sistem politic democratic nu a rămas singular în istoria politică a omenirii și s-a dovedit că este util și funcțional atunci când statul este unul mic.

Fie pentru că omul este imprevizibil, fie pentru că uneori statul nu a putut să își protejeze cetățenii, la anumite perioade de timp, grupuri de oameni au sfidat puterea politica existență și în numele libertății, a dreptății și a egalității oamenilor au declanșat lupte împotriva autorităților statale.

Acești oameni reprezintă anti-modelele culturale. Ei sunt cei care se plaseată în afara ordinii stabilite pe care o sfidează și încearcă să o îndrepte. În mentalul colectiv, mulți dintre acești luptători antisociali devin eroi populari, luptând pe seama lor și a poporului pentru a schimba mersul lumii. În lumea antichității, cele mai expresive exemple sunt răscoalele sclavilor.

Grecia Antică este tărâmul mitic la care ne raportăm astăzi (noi, europenii), în termeni care reliefează cultura, civilizația și tradiția. Tragedia în arte, filosofia, istoria, medicina (jurământul lui Hippocrate), religia au fost și sunt în continuare influențate de cultura greacă de acum două milenii și jumătate. Cel mai răspândit sistem politic din prezent își are originea în lumea aceea greacă: democrația (din cuvintele grecești demos și kratos) desemna puterea poporului și era baza sistemului politic al polis-urilor, orașele state grecești.

Cu siguranța, democrația greacă nu era perfectă, dacă ne raportăm la aceasta cu mintea noastră de europeni ai secolului ai XX-lea. Și argumentăm poziția noastră pe considerațiile referitoare la limitările sociale și legale aduse celor care puteau deveni cetățeni pentru că doar cetățenii aveau drepturi democratice. Astăzi, acele norme grecești ar reprezenta pentru sistemul nostru de drept discriminări. Cu toate acestea, nici democrația prezentului nu este un sistem politic mai eficient decât cel de acum două mii cinci sute de ani.Pentru a înțelege cum acționau conceptele filosofice de libertate, egalitate cu cele politico-sociale și cu cele religioase, trebuie în primul rând să ne raportăm la realitățile sociale ale acelor vremuri. În primul rând, politicul, filosofia și religia erau nedespărțite în lumea socială a Greciei Antice. În cadrul unui oraș-stat, care domina un teritoriu relativ mic ca suprafața erau fundamentale originile sociale-apartenența la cetate, capacitățile fizice și intelectuale și interesele polisului. Fiecare dintre cetățeni avea șansa de a-și onora familia și orașul-stat prin activitatea sa politică.

Având în vedere cele prezentate mai sus, ne propunem în lucrarea noastră să prezentăm conceptele de autoritate, putere, libertate și egalitate și felul în care ele conlucrează în cadrul unui sistem politic și să le adaptăm la realitățile sociale ale Greciei din perioada antichității. Vom analiza rând pe rând principala evoluție a sistemului de drept elen în perioada clasică, începând cu Dracon și încheind cu Pericle și războiul peloponesiac care a reprezentat finalul lumii grecești așa cum fusese cunoscută ea până atunci.

1. Egalitatea ca fenomen democratic

Putere, forță și autoritate

Istoriografia mondială cunoaște în prezent aproximativ cinci milenii de evoluție umană în care evenimentele istorice sunt consemnate în scris, în diverse forme, cel puțin în câteva zone de pe pământ. În toată această perioadă, oamenii s-au adunat în comunități, au prosperat din punct de vedere economic, s-au dușmănit, s-au aliat și s-au cucerit reciproc. Grupați în funcție de limbă, de religie și de obiceiuri, oameni au construit civilizații și culturi, au creat state și au contribuit din plin la distrugerea acestora. O serie de cercuri ale existenței au fost create și au generat dictonul potivit căruia istoria se repetă. În cadrul acestor state, o grupare și-a atribuit rolul de a conduce marea masă a oamenilor. Au apărut ierarhii, clase sociale, legi și cutume pentru viața liniștită a omului în armonie cu semenii săi.

Noțiunea de politic este astăzi asociată aproape într-o manieră exclusivă cu sistemul care este creat pentru a deține puterea într-un stat. Politicul se reduce la politicieni și la mecanismele utilizate de aceștia din urmă pentru a-și pune în practică strategiile și îndeplini dorințele: de a guverna oamenii și de a le crea și influența viitorul.

De asemenea, în strânsă legătură ideologică cu politicul este puterea. Aceasta din urmă este asociată în principal cu autoritatea, forța și violența, elemente necesare reglementării relației dintre comandă și supunere. Cu toate acestea, în cadrul unui sistem politic, deseori comanda și supunerea au definit cu greu linia de demarcație între dominare ca expresie a suveranității și libertate. Puterea înțeleasă sub forma sa de putere politică trebuie să fie întotdeaună o manifestare a acțiunii colective și nicidecum voința unui singur individ.

O relație ambiguă și în aceeași măsură esențială pentru conceptul de putere este autoritatea. Sistemul politic bazat pe supunere este obligat să le îmbine pe amândouă pentru a putea acționa la nivel social. Dacă puterea politică pare în mare masură apanajul unor resorturi legale statele, autoritatea cuprinde într-o măsură mult mai mare valori și atribute morale care permit existența unei supuneri cetățenești. Asemeni puterii, și autoritatea se prezintă sub diverse aspecte: autoritate divină, părintească, clericală, juridică, științifică, politică și militară etc.

1.2. Modele și sisteme politice

În timp, în pofidă teoriilor politice, chiar și în interiorul aceluiași stat, puterea politică a cunoscut forme variate, aparținând unei singure persoane, unui grup restrâns sau unei majorități reprezentative a poporului. Cele mai elocvente exemple ale ciclicității evoluției sistemelor politice le întâlnim pentru prima dată în modelul politic elen din antichitate.

Grecii au încercat construirea unui sistem politic reprezentativ pentru comunitatea cetațenilor. Modelul democratic al orașelor-state grecești se baza pe implicarea fiecărui cetățean în deciziile care vizau soarta orașului prin dreptul de a vota al acestuia. Totuși, foarte mulți dintre locuitorii orașelor greci nu erau cetățeni și prin urmare nu aveau drepturi și nici nu puteau fi reprezentați în viața politică. Democrația ateniană a evoluat succesiv înspre aristocrație, tiranie și oligarhie și apoi din nou la democrație într-un cerc care s-a repetat periodic și care se va regăsi și în ultimele două secole de istorie.

Puterea politică s-a împletit întotdeauna cu cea religioasă. Cele două au intrat de multe ori în conflict de-a lungul istoriei și fie am avut state teocrate, fie conducătorul suprem al statului a devenit și șef al religiei. Religia și politica au construit împreună lumi și epoci, s-au influențat reciproc și au devenit filoane identitare puternice ale oamenilor. Popoare întregi se definesc astăzi prin sistemul politic și prin cel religios.

În utimele trei veacuri, foarte multe lucrări au fost scrise cu privire la sistemele și regimurile politice ale umanității. Acestea au fost analizate istoric, economic, militar, filosofic și religios. Clasificările lor sunt complexe și extinse, iar concluziile și dezbaterile nu sunt nici ele mai reduse din punct de vedere numeric.

Definițiile celor două concepte sunt și ele variate și uneori lipsite de un conținut pragmatic și eficient. Ele merg de la înțelegerea acțiunii politice ca manifestare a exercitării puterii asupra unei sociețăți în integritatea ei până la resorturile fine care permit cetățenilor să construiască politici publice. Iată cum politicul poate ajunge să denumească atât întregul, cât și o serie dintre părțile sale componente. Desigur, din punct de vedere structural, sistemele politice sunt formate din instituții publice care acționează, ca urmare a unor legi și a direcțiilor spre care se îndreaptă societățile umane, pentru dezvoltarea poporului pentru care sunt create.

Sistemul politic reprezintă totalitatea acțiunilor în care instituții, concepte, relații interumane, norme sociale și religioase interacționează în procesul care asigură organizarea statelor și societăților umane. Toate aceste interacțiuni descrise crează tipare, modele de cultură politică. Prin urmare, ele construiesc moduri de guvernare. Regimurile politice pot fi așadar înțelese și ca modalități de organizare a puterii politice dintr-un stat, după exemplele amintite mai sus (monarhie, republică, dictatură).

Tipologia sistemelor și a regimurilor politice cunoaște distincte criterii de clasificare, de la natura autorității, în care un rol important îl au tradiția și calitățile liderului politic, până la specilizarea structurilor interne care se apropie mult de evoluția istorică a statelor (sistemul primitiv, imperii patrimoniale, orașele-state, feudalismul, imperiile nomade, statul centralizat și statele moderne cu variațiile lor).

În general, analizele efectuate tipurilor de sisteme politice urmăresc modalitatea de constituire a diferitelor organe statele (numire, atribuții, funcționalitate), alegerea conducătorilor, nivelul drepturilor și libertăților cetățenești, ideologia regimului politic, precum și natura relațiilor socio-politice.

Democrația lumii prezente acționează diferit la nivel social în comparație cu cea de acum un secol sau cu cea greacă. Orientarea este acum către lumea microsocială, câtre mase, către omul obișnuit. Pentru că el aduce votul politic, pentru că el decide ce, cât și de unde Democratiomade, statul centralizat și statele moderne cu variațiile lor).

În general, analizele efectuate tipurilor de sisteme politice urmăresc modalitatea de constituire a diferitelor organe statele (numire, atribuții, funcționalitate), alegerea conducătorilor, nivelul drepturilor și libertăților cetățenești, ideologia regimului politic, precum și natura relațiilor socio-politice.

Democrația lumii prezente acționează diferit la nivel social în comparație cu cea de acum un secol sau cu cea greacă. Orientarea este acum către lumea microsocială, câtre mase, către omul obișnuit. Pentru că el aduce votul politic, pentru că el decide ce, cât și de unde Democratizarea culturală s-a produs avându-l în centru pe cetățeanul simplu și ea a mers braț la braț cu cea tehnologică și informațională. Astăzi, prin intermediul internetului poți afla „aproape orice despre orice”.

Cum însă orice ușă deschide două spații, aceste activități de democratizare au produs același efect și în privința violenței. Dacă teroarea, forța brută aparținea în trecut unor segmente specializate, bine ierarhizate, astăzi violența este la îndemâna oricui, mai ales sub forma terorismului. Democratizarea civilizației occidentale, exportată global, a creat iluzia conectivității microsocialului la nivel macro, fără a se specifica în mod cert cui îi aparține controlul. Propaganda, manipularea, iluzia deciziei, lipsa toleranței, terorismul sunt câteva dintre părțile negative ale sistemului politic democrat din ultimele decenii (a se vedea mai pe larg în capitolul al doilea al lucrării noastre, dedicat acestor fenomene). Un alt dualism se cere fără doar și poate nuanțat atunci când vorbim de sisteme și regimuri politice: democrația și libertatea. Analiza ultimelor decenii demonstrează cum în mai multe zone de pe glob, neoccidentale, democrația înflorește, libertatea nu (libertatea înțeleasă ca suma valorilor și atributelor democrate).

Toate aceste situații, aparent paradoxale, și de neexplicat, ne readuc în atenție conceptele de civilizație și cultură. Conceptul de civilizație se referă în general la aspecte extrem de diferite: nivelul tehnicii, ideile religioase, obiceiurile, viața de familie, dezvoltarea cunoașterii științifice, modul de a pedepsi, arta culinară etc. Prin urmare, civilizația se raportează la latura exterioară a individului, la suprafața existenței umane. Cultura reprezintă elementele proprii, distincte, prin care un grup se caracterizează și se deosebește de celelalte. Dacă acest concept de civilizație încearcă să estompeze diferențele dintre națiuni, accentuând ceea ce este sau ar trebui să fie comun tuturor oamenilor, conceptul de cultură subliniază tocmai aceste deosebiri naționale, punând accent pe unicitatea unui anumit grup manifestată în mentalul colectiv, într-o anumită viziune asupra viitorului și implicit în așteptările politice, sociale și religioase.

Având în vedere cele de mai sus, ne dăm seama că sistemul politic democratic a fost exportat în afara Occidentului doar în termeni civilizaționali, nu și culturali. În Asia și în Africa, lipsa unei culturi politice similare celei occidentale (formată de-a lungul secolelor) împiedică implementarea unui regim politic bazat pe caracteristici democratice profunde.

Esența regimului politic consituit pe principiile democrației este ca sistemul să aibă resursele și putința să controleze întâi pe ceilalți și în același timp pe sine însuși. În acest sens, James Madison afirma: „Marea dificultate în construirea unei guvernări în cadrul căreia oamenii să fie administrați de alți oameni este următoarea: mai întâi, guvernul trebuie să-i poată controla pe guvernați; apoi, acesta trebuie obligat să se controleze pe sine”.

1.3. Libertate, egalitate și putere politică

Principiile care guvernează istoria socială a umanității, autoritatea, puterea și forța, amintite și analizate mai sus au menirea de a proteja omul de rând și de a-i asigura libertatea și egalitatea de șanse. S-a dovedit în ultimele 5 milenii pe care istoria le poate cerceta temeinic că este dificil ca libertatea să nu se manifeste sub forma dominației celui mai puternic asupra celui mai slab; în timp ce egalitatea este greu de conceput și realizat fiind limitate la materialismul unei vieți umane constrânse și direcționate de locul de naștere, abilitatățile dobândite, statutul social etc. Unde, cum și cât acționează legile unui stat pentru a dirija voința arbitrară au fost întotdeauna întrebări la care toate domeniile științelor au încercat să răspundă. Timp de câteva secole marii, filosofi ai Greciei Antice au studiat aceste probleme și au lăsat posterității opere remarcabile.

Autoritatea este cea care trebuie să fie în mod normal fundamentul ideologic al libertății, cele două trebuind să coexiste. Cetățenii sunt egali în drepturi, organele statului garantându-le drepturile și libertățile. Construcția democratică a unui stat are menirea de a asigura egalitatea de șanse fiecărui cetățean, singurele diferențe dintre aceștia fiind cele naturale. Autoritatea statului asupra cetățenilor poate exista numai în măsura în care aceștia o acceptă și astfel o legitimează. Fiecare cetățean cedează o parte din libertatea și din voința lui pentru existența statului.

Libertatea unui cetățean se manifestă în interiorul cadrului delimitat de legi, fără a lovi în interesele și în libertatea altei persoane. Lumea Greciei antice domninată de democrație este cea în care cetățeanul, om liber, participa la viața socială și politică a cetății, votând pentru sau împotriva unor legi, a condamnării unor oameni; putea fi ales și astfel îndeplini mai multe funcții pentru onoarea sa și a orașului său etc.Având în vedere cele ilustrate mai sus, conceptele de libertatea și egalitate implica fără doar și poate pe acela de responsabilitate. Nimeni nu poate acționa liber fără a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile sale.

2. Egalitatea de la Dracon la Pericle

Motto: De aceasta mărturia cea mai bună-mi dă

În fața judecăților vremilor ce vin

Zeița cea mai mare a Olimpului

Pământul negru al țării mele căruia

I-am smuls înfipții stâlpi din trupu-i, semnele

Robiei de mai înainte, și-i dădui

Acum libertatea. Iar pe mulți vânduți

I-am rechemat în Patrie-n Atena cea

Întemeiată de Olimpieni. Apoi,

Am eliberat pe cei fugiți de datorii

În lumea largă, unde rătăceau, uitând

Străbuna limbă, și pe cei din Attica

Căzuți în ghearele robiei, tremurând

În fața asprilor stăpâni… (Solon)

2.1. Lumea politică și socială a anticilor greci

În urmă cu trei milenii, teritoriile lumii mediteraneene deveneau martori tăcuți ai procesului de schimbare a mersului națiunilor, un proces vizibil astăzi în cărțile de istorie și în muzeele dornice să se descopere în fața cetățeanului curios. Egiptul faraonilor se prăbușise după epoca lui Ramses al II-lea sub forța nimicitoare a „popoarelor mării”; Imperiul Hitit al lui Supiluliuma dispărea în marea de populații din Asia mică din mijlocul căruia se va naște furtuna asiriană, vestită prin dinastia de regi Asurbanipal și prin fantastica bibliotecă de la Ninive; în timp ce în Europa, după dispariția civilizației cretane, a războiului Troiei, ionienii și dorienii începeau să delimiteze social și civilizațional lumea greacă, iar etruscii se impuneau ca suverani în fața unei populații obscure din jurul Romei de astăzi.

Pe durata antichității și nu numai, grecii au construit sau experimentat o serie întreagă de sisteme de guvernare; majoritatea prezente și astăzi, desigur, cu unele modificări. Unele dintre cuvintele folosite astăzi extrem de des sunt urmare a termenilor grecești (politica vine de la polis, democrația de la demos și kratos; aceeași situație și pentru oligarhie, plutocrație, aristocrație etc.). Este util de menționat la începutul incursiunii noastre în lumea Greciei antice că majoritatea sistemelor politice grecești au fost create pe un principiu al inegalității sociale; pe de o parte oamenii liberi, pe de alta sclavii. Această stare de fapt nu este contestată sub nicio formă în niciun aspect al societății antice elene. În concepția vremurilor acelora, libertatea unora nu putea exista fără sclavia altora.

Din punct de vedere al organizării politice, lumea grecească a cunoscut regalitatea pe parcursul a două perioade din istoria lor: perioada Micene și epoca lui Alexandru cel Mare. Regalitatea miceniană a generat treptat un sistem politic oligarhic, apoi unul construit în jurul aristocrației. Doar în Sparta regalitatea s-a menținut constant, reprezentând, poate, un factor care a contribuit la lipsa de unitate politică a lumii elene. Tirania este un cuvânt des întâlnit astăzi. Cu toate acestea, tirania ca sistem politic de guvernare al statului este specific Greciei antice în secolele VII-V. Începând cu secolul al V-lea, evoluția socială, precum și nivel culturii grecești atinge un nivel extrem de ridicat, motiv pentru care democrația se impune ca principala formă de guvernământ printre polisurile grecești.

În lumea socială elenă a existat o strictă și bine organizată structurare pe criteriul claselor sociale. Apartenența la o clasă socială este generat de naștere. Prin urmare pentru a putea fi cetățean al unei Atenei, spre exemplu, un om trebuia să se nască dintr-un tată atenian. În 451, prin influența lui Pericle, legea este modificată și este necesar ca ambii părinți să fie cetățeni atenieni. Vârsta la care un tânăr devenea cetățean era de 18 ani și procesul de încetățenirea presupunea parcurgerea unor rituri bine stabilite. Imediat după naștere el este acceptat oficial în familie în cadrul sărbătorilor Amfidromiilor, apoi devine parte a unei fratrii și după vârsta majoratului a efebiei. Tinerii spartani erau obligați să își dovedească talentul fizic și militar sub forma ritului ascunzătorii: trăia singur, izolat de alți oameni ca un om-lup și vâna hiloți, fiind obligat să ucidă cel puțin unul.

Diviziunile politice și sociale principale ale lumii grecești sunt familia, fratria și dema. Familia sau genos-ul era un grup care aduna pe cei care potrivit tradiției descendeau dintr-un strămoș comun. Cu timpul, începând cu secolul al V-lea, apartenența la genos este doar un titlu de glorie. Instituită și reglementată de Clistene, fratria preia atribuțiile genos, reunind mai multe asemenea grupuri (thiasos). Fiecare fratrie avea un adunare, conducere proprie, cult religios, buget etc. Tot ca urmare a reformelor lui Clistene, cetățenii sunt organizați în deme, dema fiind o diviziue politică în care cetățenii erau înscriși în funcție de domiciliul acestora. Adunarea membrilor demei alege un demarh și trezorieri. Demarhul este cel care ține registrul tinerilor care la implinirea vârstei de 18 ani și a celorlalte condiții legale devin cetățeni. Clistene a stabilit ca tatăl să își înscrie fiul în acest registru și acțiunea să fie votată și aprobată de demoți; după aprobare tânărul primind și numele său oficial. Fiecare demă era împărțită în 30 de tritrii cu număr egale de cetățeni și cu egalitate numerico-geografică (câte 10 tritrii pentru zonele de câmpie, oraș și coastă).

Fiecare cetățean al cetății elene avea aceleași drepturi politice. Cu toate acestea, începând cu secolul al VIII-lea s-a constituit o diferențiere pe baza averii personale. Patru clase cenzitare delimitate de recolta agricolă și numărul de animale au guvernat sistemul drepturilor politice ale cetățenilor. Începând cu secolul al V-lea diferențierea între clasele cenzitare se face în funcție de venitul anual exprimat în drahme; accesul la diversele magistraturi ale cetății era determinat de apartenența o clasă cenzitară. În Atena, cele patru clase cenzitare erau pentakosiomedimni, cavalerii, zeugiții și theții.

În afara cețățenilor, la Atena, o altă categorie socială era cea a metecilor sau a străinilor. În cetatea elenă acestora li se permitea să locuiască, având, de asemenea dreptul de a achiziționa bunuri mobiliare, de a participa la ceremoniile religioase, de a servi în armată și inclusiv de a se căsători cu un cetățean (urmași nu primeau însă cetățenia ateniană). Metecii plăteau toate taxele necesare desfășurării activităților lor principale, meșteșugăriile și comerțul. Fără niciun drept politic, metecii au contribui din plin la bogăția și dezvoltarea Atenei (Hipocrate și Hipodamos din Milet sunt doar două exemple). Metecii erau înscriși într-un registru dacă stăteau mai mult de o lună în cetate.

Sclavii erau baza societății grecești. Prezenți în număr destul de mare, ei constituiau forța de muncă manuală în toate domeniile vieții sociale. Sclavii nu au avut niciodată dreptul la o viață personală sau familială, deseori femeile satisfăcând plăcerile stăpânilor. Războiul era principala sursă pentru sclavi, urmat de vânzări: tatăl își putea vinde copii, iar săracul pe sine. Desigur, nașterea era, de asemenea, un izvor important care genera sclavi. La Atena, spre exemplu, exista o piață de sclavi care se ținea în Agora în fiecare lună nouă. Sclavii nu au fost decât foarte rar eliberație în perioada clasică a antichității grecești. Eliberarea se realiza prin testament sau răscumpărare iar sclavul eliberat devenea metec, niciodată cetățean. Chiar dacă nu au drepturi și sunt considerați drept obiect, erau protejați prin lege împotriva violențelor fizice (stăpânii nu aveau voie să îi ucidă) și mărturia lor era acceptată la proces.

2.2. Instituțiile Atenei

Adunarea poporului sau Ecclesia era formată din toți cetățenii polisului. La început reunită, în Agora, Adunarea poporului își va ține ședințele pe colina Pnyx, în fața intrării în Acropole, acolo vor fi instalate tribuna pentru discursuri (bema) și un altar închinat lui Zeus. Ecclesia era convocată prin afișe publice cu patru zile înainte sau printr-un crainic cu trompetă în cazul în care ședințele acesteia erau extraordinare. Adunarea poporului se întrunea o dată la fiecare 9 zile. Fiecare cetățean avea dreptul de a ține un discurs, la finalul acestora votul era realizat prin ridicarea mâinilor. Votul nu era limitat de realizarea unui cvorum. Ecclesia deține puterea legislativă, în timp ce puterea executivă este delegată magistraților iar cea judecătorească adunării Heliaia.

Odată cu dezvoltarea tot mai mare a Atenei și a reformelor politice și sociale- Clistene mărește numărul triburilor de la patru la zece, o serie de atribuții administrative ale Adunării poporului sunt delegate Consiliului (Bule) format din 500 de membri aleși anual, toți cu vârste de peste 30 de ani (câte zece pentru fiecare trib). Ei lucrează în fiecare zi, sunt hrăniți pe cheltuiala statului și sunt împărțiți în zece comisii numite prytanii (despre activitatea membrilor Bule a se vedea capitolul trei al lucrării noastre dedicat evenimentelor din Agora).

Magistratura era accesibilă tuturor fără deosebirede naștere sau avere, fiind exercitată pe durata unui an, fără posibilitatea existenței unui cumul. Accesul la magistratură era obținut în urma unui examen intitulat dokimasia. Iată un tabel al magistraturilor Atenei:

După cum se poate observa cu ușurință din tabelul de mai sus, în cadrul sistemului democratic atenian foarte puține erau magistraturile în care persoanele să fie alese. Atenienii prefereau tragerea la sorți pe care o considerau mult mai dreaptă și mai democratică decât alegerea care adesea putea duce la formarea unor tabere potrivnice și a unor intrigi neplăcute pentru viitorul politic al cetății. Tragerea la sorți era realizată cu ajutorul bobilor albi și negrii introduși într-un vas, în timp ce numele candidaților era plasat într-altul. Se extrăgea din ambele urne în același timp, iar dacă bobul alb era extras, persoana devenea magistrat.

În lumea greacă antică nu se poate vorbi de partide politice așa cum le înțelegem astăzi. Nici măcar de o luptă de clasă între stăpânii de sclavi și sclavi. Singurele grupuri de interese dacă le putem denumi așa erau eupatrizii sau marii proprietari de pământ care adesea intrau în conflict cu țăranii sau micii meșteșugari.

În secolul al VII-lea nu putem să vorbim despre instituții juridice și despre legi în lumea greacă. Reguile religioase sau familiale erau dublate de legea talionului. Primele măsuri legislative sunt atribuite legendarului Dracon pe seama căruia se pune adoptarea unui cod de legi extrem de sever. Dracon a creat tribunalul efeților și Areopagul. Dracon este cel care în legile sale realizează pentru prima dată diferența în plan judiciar între omorul premeditat și cel involuntar.

În secolul al VI-lea, Solon, a dat un nou impuls dezvoltării dreptului în lumea greacă prin instituirea tribunalului Heliaia. Acesta avea rol de juriu și era format din cetăteni trași la sorți fără deosebire de avere. Măsura lui Solon a slăbit considerabil puterea aristocrației.

Clistene este cel care completează reformele legislative grecești prin instituirea Consilului celor 500 și a Adunării poporului. Tot începând cu Clistene este folosit pentru prima dată termenul de nomos cu termenul de lege în locul vechiului thesmos (instituție). Legea din 451 a lui Efialte care limita puterile aristocrației prin intermediul Areopagului îl vor costa pe acesta viața. Din punct de vedere al justiției, Pericle a acordat juraților o plată de 2 oboli pe ședință.

2.3. Codul de legi al lui Dracon: între cererile demosului și concesiile aristocrației

Dreptatea într-o societate nu poate fi asigurată tuturor cetățenilor atâta timp cât legile nu sunt publicate într-un cod care sa fie disponibil tuturor. Iată de ce la începuturile dezvoltării lumii grecești, aceasta era prima cerință a populației. Este, de asemenea, util de menționat faptul că nu de puține ori săvârșirea dreptății era un atribut care rămânea în sarcina familiei celui prejudiciat, indiferent de forma prejudiciului. Una dintre primele concesiuni făcute de aristocrație oamenilor de rând a fost legea scrisă. Pentru început, primul pas al evoluției juridice a fost acela al obligației demonstrării vinei celui acuzat în fața unui judecător care decidea pedeapasa cuvenită. Procesul se declanșa însă doar în cazul în care se realiza o plângere.

De cele mai multe ori, cei care scriau legile erau aceleași persoane care se ocupau și de reformarea statelor. Cei mai faimoși legiuitori ai secolului al VII-lea erau Zeleucos, care elabora legile lorienilor din vest și Charondas, legiuitorul din Catane. Toate aceste reforme legislative au fost impulsionate de revoltele sociale populare care își cereau drepturile naturale din partea unei aristocrații elene dornice să își păstreze privilegiile. Iată de ce timp de mai multe secole, putem afirma că principala caracteristă a lumii grecești a fost permanenta oscilație dintre oligarhie și democrație. Cu unele perioade intermediare în care se manifesta tirania, forma de guvernământ specifică Greciei antice și diferită de tiraniile lumi contemporane.

Spre exemplu, din punct de vedere legislativ, sub conducerea tiranului Periandru, au existat norme care interziceau oamenilor să cumpere un număr mare de sclavi sau să trăiască la un nivel superior conform venitului de care dispuneau. Se intezicea luxul exagerat și lenea, în timp ce oamenii care locuiau la sate nu aveau voie să vină la oraș.

În ceea ce privește evoluția formelor de guvernare ale Atenei, istoria ne pune în fața unui proces similar cu celelalte cetăți grecești: evoluția de la monarhie la aristocrație și de aici trecerea spre democrație prin intermediul unor perioada tiranice. Prima limitare a puterii regale ateniene a fost crearea unui polemarchos. Acesta era comandantul suprem al armatei, prerogativă regală până în acel moment, și era ales din rândul aristocraților. A urmat uzurparea funcțiilor regale de cătra puternica familie a Medontizilor care au creat funcția de archon, ales mai întâi pe viață, apoi pentru zece ani. Odată cu trecerea timpului regența a devenit accesibilă oricui, în timp ce arhontele este ales anual.

La mijlocul secolului al VII-lea, puterea executivă ateniană era concetrată în mâinile a trei persoane alese anual: regele, arhontele și polemarhul. Arhontele era judecătorul suprem, în timp ce ceilalți doi aveau atribuții speciale în ceea ce privește organizarea evenimentelore religioase ale cetății. Regele era conducătorul suprem al Consiliului Bătrânilor, denumit ulterior Areopagul. Ambele instituții erau urmarea tradiției cetății conduse de monarhie și odată cu trecerea timpului vor deveni desuete și vor fi abolite.

Numeroasele conflicte sociale, dorința cetățenilor ca dreptatea în Atena să nu mai fie administrată arbitrar; prin urmare, necesitatea consfințirii în scris a legilor și a pedepselor au dus la solicitarea făcută lui Dracon. În calitatea sa de legiuitor (thesmotethes), Dracon a fost încredințat cu misiunea de a codifica și rectifica legile din epoca sa. Nu cunoaștem toate prevederile legislației draconice; ceea ce știm este că severitatea acestora au transformat numele legiuitorului grec într-un sinonim al legilor dure, aspre, aplicabile tuturor. Un orator atenian al perioadei e devenit celebru după ce a afirmat că legile lui Dracon nu era scrise cu cerneală, ci cu sânge.

Cu toate aceastea, anumite clarificări sunt necesare. Legislația lui Dracon făcea distincție între crimă și uciderea accidentală sau justificabilă a unui om. Unele vărsări de sânge nu erau judecate de consiliul Areopagului, ci de un corp de 51 de judecători (ephatai) numiți dintre eupatrizi. Locațiile în care se desfășurau procesele conduse de acești ephatai erau diverse și variau în funcție de tipologia crimei supusă judecății.

Legile lui Dracon erau destul de aspre și în privința datornicilor. Se consideră astăzi că legislația ateniană codificată de Dracon era desigur în folosul categoriilor înstărite ale cetății. În pofida acestei realități evidente, marele merit este că pentru prima dată aceste legi au fost scrise, devenind accesibile tuturor cetățenilor Atenei.

2.4. Constitutia lui Solon

Pentru prima dată, începând cu Solon, putem beneficia de o serie întreagă de mărturii istorice care ajută mult la încercările de a înțelege situația socială a Atenei în acele vremuri. Solon era o figură proeminentă a elitei ateniene, motiv pentru care el se adresa în versuri cetățenilor. Prin intermediul poeziilor sale, putem obține informații importante legate de reformele sale legislative. Solon reprezintă modelul de urmat în privința echilibrului politic și social. El este moderat, atunci când tensiunile sociale sunt în creștere, devine un promotor al noilor idei atunci când acestea devin utile pentru evoluția cetății; critică elitele financiare ateniene pentru egoismul lor și acuză clasele sărace pentru extravaganța și revoluționarismul cererilor lor.

Chiar dacă s-a considerat că o parte din situația sociala dificilă care a dus la solicitarea adresată lui Solon de a reforma sistemul de legi al Atenei a fost datorată introducerii monedelor, astăzi părerile sunt divergente, tocmai pentru că Atena nu avea monedă proprie în acele vremuri. Este însă la fel de adevărat faptul că dezvoltarea relațiilor comerciale spre est a crescut varietatea produselor de lux pe care și le doreau clasele sociale înstărite și evident și sumele de bani pe care acestea le cheltuiau pentru achiziționarea lor. Creșterea acestor cheltuieli a determinat sporirea presiunii financiare asupra acelora pe care bogații atenineni îi putea controla (hektemoroi sau cei care lucrau pământul folosind bunurile stăpânului și în schimbul lor ofereau o cotă parte). Pentru a le ușura viața acestor oameni, Solon îi va elibera de condițiile legale ale legăturii cu stăpânii lor.

O problemă mult mai mare pe care Atena o avea în vremea lui Solon era cea a importului de cereale. Din punct de vedere istoric, nu se cunosc condițiile care au creat aceasta problemă și nici când a început cu adevărat. Ce se știe este că atunci când lui Solon i s-a cerut soluționarea ei, aceasta era extrem de importantă pentru cetate. Primele măsuri au fost cele ale interzicerii exportului, în afara uleiului și a măslinelor, tocmai pentru ca Megara și Edina, cetăți rivale, să nu poate achiziționa cerealele ateniene.

Printre însărcinările pe care Solon le-a primit în anul 594 a fost și permisiunea de a lua măsurile pe care le crea necesare pentru evoluția viitoare a Atenei. Iată de ce Solon spre deosebire de ceilalți arhonți nu a garantat la instalarea sa în funcție nediminuarea proprietății. Urmarea directă a acestui fapt a fost anularea datoriilor și eliberarea tuturor celor care fuseseră întemnițați pentru neplata acestora. Eliberarea de poveri sau seisachteia a avut urmăriri directe asupra a două grupuri de oameni. Primul dintre aceștia era cel al oamenilor care din cauza sărăciei se vânduseră ca sclavi și care ajunseseră prin mai multe state străini. Solon va afirma ulterior că el este cel care a repatriat o mulțime dintre cetățenii Atenei care din cauza sărăciei au fost nevoiți să își părăsească orașul. Al doliea grup, hektemoroi, primea și el prin ștergerea datoriilor dreptul de a munci pământul în calitate de om liber.

Solon este cel care încearcă revitalizarea comerțului atenian prin încurajarea obținerii cetățeniei pentru grecii care își părăseau ținuturile natale pentru a se stabili în Atena și pentru a desfășura aici activități comerciale. Rolul acestor măsuri era de a spori exportul de bunuri și de a întări economia cetății. Deși este nesigură ca aparținând legiuitorului atenian, pe seama lui Solon se pune și înlocuirea monedei din Egina cu cea mai ușoara din Eubeea. De altfel, e destul de greu de stabilit în prezent care au fost legile promulgate de Solon, întrucât nu orice lege care pare arhaică poate fi atribuită acestuia.

O mare problemă pentru Solon a fost reprezentată de rezistența aristocrației la modificările și înnoirile sociale necesare evoluției viitoare a Atenei. Prin urmare, Solon a vizat înlocuirea accesului la funcțiile statale: în loc de originea sociala, acesta era oferit acum în funcție de bogăție. Având în vedere situația descrisă mai sus, el a împărțit cetățenii Atenei în funcție de produsul anual obținut pe pământurile proprii în patru clase. Mult mai târziu a fost realizată echivalarea acestor produse în bani. Prima categorie era cea care obținea 500 de medimni de cereale și era numită pentacosiomedimni. Cea de a doua era tagma cavalerilor, hippeis, al căror venit era cuprins între 300 și 500 de medimni. A treia categorie era a zeugilor, lucrătorii în echipă, cu produse valorând între 200 și 300 de medimni, în timp ce thetes erau ultima categorie.

Până la Solon, cele mai importante funcții în stat, polemarh, rege și arhonte, erau rezervate familiilor bogate ale Atenei, eupatrizii. Din aceste momente, primele două clase sociale introduse de Solon vor primi și ele acest drept, iar zeugitaii vor accede la ele puțin peste un secol mai târziu. Ceea ce ar fi interesant de știu și din păcate nu avem informații care să ne ajute în acest sens ar fi câte familiii bogate existau în Atena pe vremea lui Solon și care nu făceau parte din categoria eupatrizilor. Astfel am înțelege adevărata anvergură a reformelor politice ale lui Solon.

Tot pe seama lui Solon, tradiția afirmă că acesta a modificat procedura de alegere a arhonților, creând o etapă preliminară de selectare a 40 de candidați, câte zece din fiecare trib, în timp ce alegerea arhontelui se făcea prin tragere la sorți. Adunarea Poporului cuprindea și pe thetes și deținea atribuții sporite. Solon este cel care înființează tribunalul poporului, Heliaia, care funcționa ca organism judiciar pe lângă Adunarea Poporului și care avea în primul rând rolul de a controla abuzurile magistraților. O altă măsură controversată atribuită lui Solon este crearea unui consiliu de 400 de persoane, câte o sută pentru fiecare trib, al cărui scop era acela de a pregăti întrunirile regulate ale adunărilor generale prezidate de arhonte, precum și cazurile pentru apel judecate de Heliaia.

Legile lui Solon au fost înscrise pe tăblițe de lemn numite axones, numerotate. Legile erau citite în raport de numărul fiecărui axon. Fiecărui cetățean i se cerea să jure că va respecte aceste legi. Gândirea politică a lui Solon, echilibrată, bine ancorată în realitățile sociale și cele diplomatice era argumentată și pe principiul conform căruia privilegiile unei clase sociale trebuiau să fie direct proporționale cu răspunderile pe care aceasta și le putea asuma. Măsurile legislative ale lui Solon au fost destul de controversate, iar el, în urma criticilor primite, a recurs la o serie de vizite în afara Atenei imediat după încheierea mandatului său de arhonte.

Poet și legislator, călător și comerciant, aristocrat și prieten al poporului, Solon este înainte de toate un precursor al lumii clasice grecești. Din păcate, reformele sale nu au pavat drumul spre evoluția politică și socială pe care el o dorea și o întrevedea. Abia după o serie de decenii de tiranie, Atena va cunoaște democrația clasică pe care o regăsim acum în toate cărțile de istorie și politologie ale lumii.

2.5. Reformele lui Clistene-– baza democratiei ateniene

După cum am arătat mai sus, nu suntem deloc departe de adevărul istoric dacă afirmăm că Solon este cel care a pus bazele instituțiilor și mecanismelor democrației ateniene. Din păcate pentru legiuitorul grec, păstrarea organizării statale având în centrul său vechile clanuri care aveau o forță considerabilă la nivel social și politic a dus la eșecul reformelor sale. Realizarea vizionară a lui Clistene a fost aceea a creerii unei noi organizări social-politice bazată nu pe legăturile de sânge, ci pe legăturile teritoriale. Astfel, Clistene a reușit să submineze forța fratriilor și a clanurilor.

Luând în considerare harta regiunii grecești Atica, din care făcea parte Atena, Clistene a creat trei regiuni distincte, geografice: citadină, intermediară și de coastă. În fiecare dintre acestea, demele au fost organizate câte zece în grupuri denumite trittyes, rezultând un număr total de treizeci de trittyes. Din acestea, Clistene a constituit alte zece grupuri, cuprinzând trei trittyes, cu mențiunea că în niciun astfel de grup nu existau două trityes din aceeași regiune. Fiecare dintre aceste ultime grupuri constituiau tribul, iar membrii tuturor demelor cuprinse în cele trei trittyes erau parte din același trib. Noile triburi au primit numele ales de preotesele din Delfi după eroii eponimi care vor avea sanctuare și preoți, în timp ce statuile lor era ridicate în fața clădirii consiliului cetății din Agora.

Atât demele cât și triburile funcționau pe baza unor adunări reprezentative la conducerea cărora se găsea câte un demarh care păstra lista cetățenilor care împlineau vârsta majoratului, după cum am arătat mai sus. În urma acestei reforme, Clistene a creat o organizare politică nevoită să conlucreze în plan social; în timp ce înainte de măsurile sale, realitățile politice erau rezultatul unei lumi bine ordonate din punct de vedere social. Noua reformă a venit ca un tăvălug care a generat alte modificări în aparatul de stat atenian. Astfel, Clistene a instituit Consiliul celor 500 sau Bule, în care fiecare trib trimitea câte 50 de reprezentanți, aleși anual prin tragere la sorți.

Bule era autoritatea supremă în Atena. Exercita un control asupra magistraților, arhonților care primeau ordine de la acesta și care erau obligați să îi raporteze periodic cu privire la acțiunile desfășurate. De asemenea, finanțele erau gestionate de consiliu care avea și dreptul de a sancționa cu amenzi funcționarii publici. Bule avea și unele prerogative în domenii precum lucrările publice și apărarea cetății și în numeroase situații exercita prerogative de diplomație, fiind responsabil de conducerea negocierilor cu orașele străine. Consiliul celor cinci sute nu putea să declare război și/sau să încheie tratate. Aceste prerogative erau exclusive în atribuțiile Adunării Poporului. Bule avea drept de inițiativă legislativă și mai mult decât atât nicio propunere nu putea ajunge în Adunare dacă inițial nu fusese dezbătută în Consiliu. Pentru eficientizarea activății consiliului, anul a fost organizat în zece diviziuni numite prytaneis pe durata căreia un membrii aleși din Bule ai unui trib exercitau atribuțiile acestuia, fiind obligați să locuiască într-o clădire din sudul Agorei numită Tholos și fiind plătiți din bani publici.

Aceste reforme ale lui Clistene ilustrate de acțiunile Bule ne demonstrează înainte de toate faptul că bărbații de stat atenieni înțelegeau din ce în ce mai bine principiul guvernării reprezentative. Bule este un exemplu edificator pentru ceea ce înseamnă distribuirea eficientă a locurilor în funcție de mărimea electoratului. Faptul că la Atena, ca de altfel în oricare dintre celelalte orașe-stat grecești, cetățenii puteau să se implice în totalitatea lor exercitării puterii legislative a făcut ca Bule să nu dețină funcțiile pe care un sistem democratic actual le-ar presupune. Cu toate acestea, consiliul a contribuit din plin la scăderea prestigiului Areopagului.

2.6. Pericle – „primul dintre atenieni”

După cum am menționat mai sus, pe durata istoriei Atenei antice, cea mai influentă structură politică afost Areopagul format în secolul al V-lea dintr-o serie de arhonți care făceau parte din cele mai bogate familii ateniene. Câțiva atenieni, membrii de marcă ai cetății au înțeles că Areopagul trebuia învins din punct de vedere politic pentru a deschide calea viitoarei Atene. Primul care se folosește de atributele funcției sale pentru a reduce puterile politice, pornind de la acuzele aduse areopagiților privind corupția și fraudele săvârșite de aceștia este Ephialtes. Prerogativele Areopagului au fost distribuite între Consiliul celor cinci sute, Adunarea poporului și tribunalele populare, în timp ce verdictul juridic aparținea de acum majorității juraților și nu magistraților. De asemenea, începând din această periodă, toate cheltuielile efectuate de funcționarii Atenei erau făcute publice. O altă lovitură dată claselor înstărite a fost remunerarea arhontelui, fapt care anula practic apartenența acestei poziții ierarhice la membrii claselor bogate.

Prin urmare, putem conchide prin a afirma că în vremea lui Pericle, democrația ateniană cunoaște perioada sa de apogeu din punct de vedere juridic, politic și filosofic, bazându-și conceptele pe alegerea funcționarilor prin tragere la sorți din rândurile tuturor cetățenilor eligibili și prin plata acestora. Aceste reforme i-au adus lui Pericle un succes popular imediat și de mare amploare. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, a apărut și reversul medaliei reprezentat de accederea în funcții publice a unor oameni nepregătiți care a dus la nenumărate erori, mai ales în sistemul juridic și în împărțirea dreptății.

O caracteristică a democrației ateniene care merită menționată este aceea a contribuției financiare care era majoritar impusă celor bogați: fiecare familie avea datoria de a contribui la efortul de război, la cheltuielile ocazionate de trimiterea de emisari.

După cum am menționat mai sus, una dintre principalele reforme aduse de Pericle sistemului democratic atenian a corespuns introducerii plății pentru funcționarii publici. De asemenea, este util de amintit faptul că reformele legislative ale lui Pericle sunt o urmare firească a celor ale lui Clistene și a evoluției politice interne și externe a Atenei. Un alt aspect important este cel care ține de principiul modern al separării puterilor în stat. Astzi, cu greu am putea presupune existența democratică a unei societăți fără separarea puterilor și controlul reciproc al acestora. În Grecia antică și la fel și în Roma câteva secole mai târziu, arhontele, precum și Areopagul sau Bule dețineau atât atribuții legislative și administrative, cât și prerogative de exercitare a justiției.

Trebuie să înțelegem evenimentele carea au urmat victoriilor împotriva Imperiului Persan și într-o cheie emoțională. Atena deveni centrul indiscutabil al lumii grecești; mentalitate unui oraș-stat învingător fiind parte a identității fiecăruia dintre cetățenii orașului. Începând cu aceste schimbări de natură socială, Atena se transformă treptat într-o mare putere maritimă, rolul Pireului crește, prin urmare, exponențial iar gruparea politică a lui Ephialtes și Pericle se impune în ochii publicului atenian în detrimentul celei conservatoare conduse de Cimon. Rivalitatea dintre Cimon și Pericle era datorată inclusiv familiilor acestora, ambele cu vechi origini aristocratice ateniene, și o continua pe aceea a părinților lor. Diferențele dintre cei doi lideri atenieni erau evidente: Pericle era un om de stat cultivat căruia îi placea retorica, filosofia, dezbaterile și a cărui viziune depășea problema cotidianului. Spre deosebire de acesta, Cimon era un spirit militar, apropiat de demagogia orientată spre atragerea de partea sa a poporului, aproape laconic în ceea ce privește oratoria și filosofia.

O altă mare personalitatea a perioadei, amintită mai sus, Ephialtes era un egal al lui Pericle în privința virtuțile unui mare om al cetății, cu desebirea că era fiul unui om sărac. După implicarea nereușită a lui Cimon în ajutorarea Spartei care s-a finalizat cu respingerea ajutorului atenian, cariera politică a lui Cimon a intrat in declin. Adversari săi politici au profitat de moment și au reușit să obțină ostracizarea acestuia. Din acel moment, au început reformele judiciare ale lui Ephialtes și Pericle. Lumea politicii nu este însă una facilă și sacrificiile i-au însoțit întodeauna pe marii reformatori. Opoziția s-a manifestat agresiv și Ephialtes a fost asasinat. Cazul este elocvent întrucât puține sunt relatările de acest gen în istoria democrației grecești. Câteva secole mai târziu, romanii vor fi cei care vor recurge mai des la asasinate pe motive politice.

Pericle a devenit strateg al Atenei în anul 443 și a fost permanent confirmat în funcția supremă a cetății până la moartea sa în 429 când începuse deja marele război care va distruge Grecia clasică. Perioada guvernării Atenei de către Pericle este una de apogeu pentru orașul grecesc; Atena domină din punct de vedere politic, militar și economic cetățile din jur în cadrul ligii de la Delos. Construcțiile magnifice ridicate în Atena, dezvoltarea uimitoare a artelor, dintre care amintim filosofia, sculptura, teatrul, arhitectura au făcut ca perioada aceasta din istoria Atenei să fie numită „secolul lui Pericle”.

Este adevărat că marele orator atenian a avut și defecte pe măsura marilor sale calități și că fiind membru al aristocrației ateniene a impus o forma de guvernare care nu a reprezentat chiar o democrație așa cum o înțelegeau vechii greci. Primul dintre egalii Atenei a condus cetatea cu autoritate până în preajma războiului peloponesiac. Pare un fapt demonstrat istoric acela că un stat atunci când își începe evoluția spre imperiu tinde să devină din punct de vedere al regimului politic o monarhie mai mult sau mai puțin autoritară.

3. Agora – scena democratiei grecești

Motto: Rațiunea guvernează oamenii după cum se cuvinte și îi menține în viață. Omul își face socotelile lui dar există și o rațiune divină; puterea de judecată a omului s-a ivit din rațiunea divină și procură fiecăruia mijloace ca să-și întrețină viața și să-și procure hrana. Rațiunea divină îi însoțește pe oameni în toate cele ce întreprind, deținând singură puterea de a-i învăța ce anume este util de făcut. Căci nu omul descoperit-a vreun meșteșug oarecare, ci divinitatea a dăruit totul (Epicharmos)

3.1 Rolul agorei în fenomenul politic

Agora, centru al Atenei antice, se întindea între colina Pnyx și Acropole. Pe Pnyx se reunea Adunarea Poporului. Pe durata istoriei antice, Agora, asemeni altor zone ale anticei cetăți grecești a fost construită, devastată, incendiată și refăcută într-o manieră impresionantă. Calea Panatheneelor utilizată în cadrul mai multor procesiuni religioase pentru a ajunge pe Acropole ducea în Agora pe care o traversa pe diagonală. Piața publică a Atenei a devenit în secolul al V-lea, secolul de referință în istoria Greciei, un centru politic, comercial și social fundamental pentru Atena.

Agora cuprindea mai multe clădiri civile, precum: Tholos, despre care am amintit și unde era păstrat focul cetății care ardea neîntrerupt; Buleterionul, format dintr-o sala pentru arhive și un mic templu dedicat cultului Marii Mame era clădirea în care, după cum sugerează și numele, se reuneau membrii Consiliului celor 500; Heliaia, statuile eroilor eponimi, statuile celebrilor tiranoctoni, locuri unde se puneau panourile pe care erau afișate legile, diferite clădiri administrative etc.

Agora este printrele altele și un important spațiu al cotidianului lumii Atenei antice. Aici oamenii se întâlnesc și se distrează. Locația este una pietruită, copacii numeroși crează o umbră necesară și plăcută petrecerii timpului liber; sunt multe fântâni, astfel încât în fiecare dimineață, aproximativ cinci mii de persoane se întâlnesc și se angrenează în diferite discuții. Agora este și un loc al comerțului; aici se aduc măsline, zarzavaturi, flori, pește, precum și numeroase produse exotice aduse de negustori în urma călătoriilor acesta în afara lumii grecești. Mărfurile sunt expuse și pe jos și pe tarabe. Sub porticurile Agorei sunt locațiile în care se găseau prăvăliile meșteșugarilor. Agora este un univers al microsocialului atenian, atât de bine evocat în scrierile marelui filosof Platon.

În Agora aveau loc, după cum am amintit mai sus o serie întreagă de acțiuni politice și sociale al cărui rol era fundamental pentru evoluția ulterioară a cetății. Un procedeu mai special al lumii grecești era ostracizarea, prin care prin votul majoritar al cetățenilor se putea decide exilarea pe o anumită perioada a unei persoana fără a fi necesară intentarea unui proces. Instituția ostracismului a fost promovată în special de Clistene, cu scopul principal de a evita tirania și s-a manifestat pentru prima dată în anul 487. În termeni politici jutificativi, instituția ostracismului nu pedepsea o greșeală ci o făcea imposibilă.

În fiecare an, o adunare a Ecclesiei este cea care decidea oportunitatea recurgerii la ostracism. În cazul în care răspunsul era unul pozitiv, în Agora avea loc adunarea pentru ostracism organizată în a cincea prytanie în perioada în care cetățenii atenieni nu mai erau angajați în desfășurarea muncilor agricole. Adunarea ostracismului este prezidată de cei 500 de participanți ai Bule. Cetățenii intrau prin cele zece porți special construite pentru cele zece triburi ale Aticii din bariere de scânduri. Votul era realizat cu ajutorul unor cioburi de ceramică numite ostraka de unde provine și numele instituției: ostracismul. Fiecare cetățean scria numele celui pe care îl voia ostracizat. Desigur, votul era secret, numai că nu puțini erau cetățenii cu drept de vot care erau analfabeți, fapt care implica existența unor cioburi deja completate cu un anume rezultat. La numărarea voturilor, pentru ca procedura să fie valabilă erau necesare 6000 de voturi valabile pentru ostracizarea unui cetățean. Aprobarea procedurii îl trimite pe cel numit la un exil de zece ani care nu implica și pierderea averii sale.

Din punct de vedere politic, în Grecia nu au existat partide politice așa cum sistemul politic actual le presupune. Evident că au existat grupări care s-au colizat și au luptat unele contra altora în funcție de interesele pe care le aveau. Însă nu putem sa afirmăm că au existat grupuri de presiune organizate în partide politice. Singura problemă socială a fost aceea a obținerii drepturilor politice și economice de către micii țărani în detrimentul marilor proprietari de terenuri, eupatrizii. Se impune să menționăm că lupta de clasă, un clișleu istoric, nu a avut ca protagoniști în antichitatea greaca pe stăpâni și pe sclavi. De fapt, nu a implicat în niciun fel pe sclavi. Ea s-a rezumat la lupta politică dintre eupatrizi și micii proprietari de terenuri.

Aminteam mai sus de reformele lui Clistene în ceea ce privește aspectele juridice ale sistemului democratic atenian. Mai precis de liberul acces la Heliaia pentru cetățenii Atenei. Repartizarea acestora în diferitele tribunale în care urmau să își exercite atribuțiile cetățenești se realiza urmând un sistem complex de precauții pentru a reduce posibilitatea cunoașterii numelor acestora și a funcțiilor care le reveneau. Fiecare heliast deținea o tăbliță numită pinakion pe care erau înscrise numele, patronimul, indicativul demei și o litera dintre primele zece ale alfabetului grec. Fiecare dintre cele zece triburi se reuneau la cele zece porți unde erau așteptați de un arhonte și două mașini de vot realizate sub forma unor stâlpi de marmură cu mai multe coloane dispuse în funcție de litera de pe tăblița fiecărui heliast. Cutiile sunt scuturate și arhontele extrage câte un pinakion pe care îl va fixa în fanta corespunzătoare literei sale. Apoi, arhontele care cunoaște numărul necesar de judecători al zilei respective folosește un număr stabilit de zaruri albe și negre pe care le trece printr-un canal al stâlpului. Dacă zarul este alb, candidatul este ales, dacă zarul este negru, el este revocat.

Publicului îi este permisă participarea la ședință; la începutul audierii ușa este închisă, grefierul citește actul de acuzare și apărarea acuzatului. Reclamantul și apărătorul sunt ascultați, iar discursurile lor, fie că sunt învățate pe dianfară sau sunt improvizate sunt limitate de clepsidră. Heliaștii ascultă și votează fără să se consulte prin intermediul a două jetoane din bronz prin care este trecută o tijă albă în cazul unui verdict de achitare sau una goală în interior în cazul unei decizii de condamnare. Pedepsele sunt variate, de la amenzi, despăgubiri, confiscarea bunurilor, la exil și moarte. După cum știm din relatările lui Platon despre moartea lui Socrate, acestora din urmă, li se permitea să bea cucută.

3.2Agora între filosofie, politică și democrație

Este dificil de stabilit cât de mare este influența Greciei antice în construcția geopolitică, culturală și identitară a Europei de astăzi. Suntem, în mod cert, o chintesență bazată pe lumea greco-romană, altoită cu religia creștină. Este un alt fapt pe care îl putem aminti acela că atunci când lumea antică a Eladei este amintită în prezentă, fiecare dintre noi ne simțim ca fiind un fel de urmași ai acesteia. Știința, arta și filosofia occidentală își au matricea creatoare în vechea Eladă, căreia îi datorează atât spiritual practic, cât și cel teoretic, în acele timpuri fiind bine analizate rigoarea gândului și conștiința faptei.

Filosofia și politica greacă sunt cele care au lăsat posterității lucrări de mare profunzime a spiritului și a minții în ceea ce privește subiecte precum demnitatea umană și valoarea libertății, raporturile dintre colectivitate și individ, precum și nuanțele conceptului de trai în comun. Politica, morala, filosofia și religia nu sunt în lumea Greciei antice doar discipline bine determinate și independente unele de altele; ele sunt părți ale unei lumi sociale și se împletesc armonios în cotidianul grec. Suma acestor credințe a apărut sub forma democrației, cea mai acceptabilă realizare politică a societății din câte sunt cunoscute până astăzi. Tot lumii lui Homer, Hesiod, Platon și Pericle îi datorăm canoanele artei și prețuirea frumuseții corpului, a virtuților spiritului uman, precum și a onoarei adevăratului spirit competitiv sportiv.

De asemenea, în ceea ce privește evoluția societății antice grecești, este de remarcat faptul că s-a produs la puțină vreme de la epoca întunecată așa cum o numesc istoricii o rupere de înțeles acordat miturile reprezentative ale lumii, un pas sigur și hotărât spre fabuloasa filosofie a Greciei antice. Din punct de vedere istoriografic, această etapă este cunoscută sub numele de protofilosofia. Cele mai semnificative forme ale protofilosofiei grecești sunt poemele homerice (Iliada, Odisea), creația lui Hesiod (Teogonia, Munci și zile) și orfismul.

În ceea ce privește istoria filosofiei vechilor greci, aceasta a parcurs o evoluție de la conceptele cosmologice și naturale, specifice lumii secolului al VI-lea î. Hr. la cele antropologice reprezentate de Socrate, Platon și Aristotel. Filosofia cosmologica elenă a avut ca reprezentanți de seamă pe Thales din Milet, Heraclit din Efes, Zenon din Elea, Democrit etc.

Socrate sau filosoful care nu s-a scris nimic este cel pe seama căruia sunt puse o seama de legende și pe care îl cunoaștem din scrierile altor persoane, în special cele ale lui Platon. „Știu că nu știu nimic” se împletește revelator cu credința lui Socrate că adevărul nu poate fi detașat de persoana care îl deține fără a fi denaturat. Născut la Atena în familia unui pietrar, Socrate ar fi practicat pentru o perioada meșteștugul sculpturii, pe care l-a abandonat pentru a se consacra filosofiei. Indiferent de ideile sale filosofice, Socrate a fost un cetățean exemplar al cetății sale. Filosoful desculț care considera că legile sunt părinții săi a luptat la Potideea, Delio și Amphipolis, scrierile despre el menționând curajul și eroismul său în fața inamicilor cetății. În două rânduri, însă Socrate pune mai presus de orice conștiința și valorile sale morale, refuzând să îndeplinească ordinele pe care el le considera nedrepte și neconforme cu felul său de a fi.

La vârsta de 70 de ani, Socrate va fi acuzat de lipsă de credință în zeii tradiționali ai grecilor și de corupere a minori; va fi judecat de un tribunal al poporului și condamnat la moarte. După cum aminteam mai sus, el va muri prin otrăvire cu cucută. Sute de ani au trecut și oamenii se mai întreabă dacă totul a fost o conspirație politică încheiată cu succes și dacă sistemul democratic atenian a comis o eroare judiciară. Judecat probabil pentru conceptele sale, aparent antidemocratice și pentru popularitatea sa printre familiile Atenei, Socrate s-a adresat judecătorilor înainte de moartea sa cu următoarele cuvinte, ajunse legendare: „acum eu merg să mor, iar voi să trăiți; nu știu care dintre noi face o alegere mai bună”.

Una dintre cele mai ilustre figuri ale filosofiei europeene este fără doar și poate Platon. Lucrările care ni s-au păstrat din prodigioasa sa operă sunt adevărate surse de bogăție spirituală. Filosoful grec, la fel ca toți concetățenii săi era profund implicat în viața politică și socială a cetății sale. Prin urmare, astăzi se poate vorbi de o teorie socio-politică platoniciană construită în jurul ideii de reformă a statului.

Pentru Platon, cel mai important pentru un stat este ca prin actul de guvernare să fie asigurată înfăptuirea dreptățiii. Din punct de vedere biologic, Platon consideră că oamenii sunt inegali de la natură, prin voința divinății. Unii dintre ei sunt superiori, fizic și psihic, alții sunt dominați de pasiuni vulgare etc. Conceptele politice platonicieni sunt construite și pe rațiuni psihologice. Astfel, omul este deținătorul a trei facultăți: inteligența aflată în creier care se manifestă la maximum evoluțional sub forma înțelepciunii; tendința spre acțiune care duce la curaj și dorințe senzoriale pe care un om desăvârșit le transformă în cumpătare. Prin urmare, pentru a reuși să asigure dreptatea socială, guvernarea ar trebui să utilizeze înțelepciunea, curajul și cumpătarea. Având în vedere aceste realități, filosofii, dominați de inteligență sunt cei chemați să conducă cetatea; militarii care au înainte de toate tendința de a acționa, sunt obligați să apere cetatea în timp ce meșteșugarii și agricultorii a căror viață este construită în jurul dorințelor senzoriale au în primul rând rolul de a realiza bunurile materiale necesare vieții în cetatea.

Foarte apropiată de concepția creștină medievală care împărțea societatea umană în cei care se roagă, cei care se luptă și cei care muncesc, filosofia lui Platon crează o lume utopică, închisă din punct de vedere social, întrucât accesul de la o clasă socială la altă era imposibil.

Unul dintre marii filosofi ai Greciei antice și ai întregii lumi este Aristotel.Dovada poate cea mai evidentă a calităților sale remarcabile este supranumele prin care a rămas cunoscut și prin care practic se identifică cu domeniul de studiu pe care l-a îmbrățișat: Filosoful. Opera deosebită a savantului grec a stat și stă astăzi la originea mai multor stiințe fundamentale pentru contemporaneitate. Aristotel ne-a lăsat reflecții și studii foarte valoaroase cu privire la religie, artă, morală, educație, poezie, religie, politică etc.

Filosoful grec s-a năsuct în peninsula Chalcidică, în nordul Greciei, în orașul Stagira. Tatăl său era medicul curții regatului Macedoniei din acele timpuri. Rămas orfan și crescut de unchiul său, la 17 ani Aristotel merge la Atena unde studiază cu Platon și unde rămâne aproximativ două decenii. Cel mai strălucit discipol al lui Platon va deveni în scurt timp și cel care va avea cele mai mari dispute filosofice cu marel filosof grec. Adept al studierii fenomenelor naturii, Aristotel avea o viziune diferită de cea a maestrului său, motiv pentru care, Platon îl va lăsa succesor la conducerea Academiei pe nepotul său Speusip.

Dezamăgit de cele întâmplate, Aristotel părăsește cetatea greacă și călătorește în lumea greacă, efectuând diferite studii, printre care și unele dedicate biologiei maritime. La scurtă vreme după ce filiala Academiei deschisă de el la Assos a devenit celebră, regele Filip al Macedoniei la chemat la curtea de la Pella pentru a desăvărși studiile fiului său Alexandru. Acesta a fost momentul în care Aristotel s-a întâlnit cu destinul său și a pregătit drumul pentru omul care avea să schimbe istoria lumii. După moartea rapidă a lui Filip, Alexandru devine rege al Macedoniei, iar Aristotel se întoarce la Atena.

La Atena, Aristotel înființează Liceum, propria sa școală filosofică. Discipolii săi vor primi numele de peripatetici pentru că lecțiile se desfășurau în timpul plimbărilor prin grădina din cadrul clădirilor în care funcționa școala. La scurtă vreme, Liceul lui Aristotel va umbri definitiv vechea Academie a lui Platon. În aceeași perioada, tânărul rege macedonian va supune triburile trace de la nord, va ocupa întregul spațiu grecesc, continental, insular și asiatic și va începe marile războaie pentru cucerirea Imperiului Persan.

Sigur că în lumea Atenei, încă tributară faimei și tradiției democratice a secolelor precedente un monarh autoritar cu puterea și faima lui Alexandru avea foarte mulți dușmani. Individualitatea și puternicul sentiment cetățenesc al atenienilor coroborat cu concepția lor asupra barbarismului lumii negrecești (Macedonia nu era considerată parte a civilizației grecești) generau tot mai multe mișcări publice care militau pentru obținearea independenței cetății. Spre deosebire de aceștia, Aristotel înțelegea mult mai bine faptul că în noile condiții geopolitice, polisurile grecești nu puteau supraviețui dacă nu exista o unitate între acestea (de altfel, războiul peloponesiac este o dovadă evidentă în acest sens).

Aristotel a păstrat relații strânse cu marele suveran macedonean care l-a protejat și ajutat în multe dintre cercetările sale. Moartea prematură a lui Alexandru la numai 33 de ani, a fost urmată de intentarea unui proces politic împotriva lui Aristotel care va fugi înainte de începerea acestuia. Un an mai târziu la vârsta de 62 de ani, Aristotel a murit la Chalcis în Eubeea . Pe seama morții sale au fost făcute o serie întreagă de speculații în încercarea de a determina dacă a fost o moarte naturală sau provocată.

Asemeni lui Platon și ucenicul acestuia, Aristotel, și-a dedicat timpul și energia scrierii impresiilor sale despre modalitățile de organizare politică a cetății. Spre deosebire de Platon, Aristotel este mult mai pragmatic, fiind interesat de ce se putea face pentru a eficientiza guvernarea cetății. Împreună cu ucenicii săi, Aristotel a analizat constituțiile istoriei lumii grecești pe care le-a sintetizat în lucrarea sa Politica considerată fundamentală pentru tot ce presupune științele politice în lumea contemporană. Conceptul atât de uzitat astăzi și care e introdus de Aristotel: omul este un animal politic, presupune că nu putem vorbi de un om decât atunci când acesta este membru al unei societăți.

Referirile filosofului grec cu privire la organizarea politică a societății cuprind considerații importante care țin de separația puterilor în stat, proprietatea privată, ponderea majoritată a clasei mijlocii. În pofida excelentelor calități vizionare politice ale lui Aristotel, valabile și astăzi, concepția sa despre stat, egalitate și democrație legitima din plin sclavia și supremația poporului grec.

Potrivit lui Aristotel, putem distinge între două tipuri de regimuri politice: unele bune, cele care asigură existența regimurilor politice pure și altere rele edificate doar pentru satisfacerea unor interese individuale și în urma cărora apar regimuri politice corupte. Prin urmare, pornind de la aceste considerente, Aristotel considera că regimurile politice pure sunt acelea care pun în practică forme de guvernământ precum monarhia, aristocrația și democrația. Aristotel nu se manifestă pentru superioritatea vreunei dintre ele, ci doar consideră că atâta timp cât puterea politice este utilizată pentru binele generale, ele sunt legitime. Regimurile politice degenerate se pot manifesta sub forma tiraniei, oligarhiei și demagogiei.

Alexandru cel Mare a schimbat pentru totdeauna istoria Greciei antice, precum și a statelor care au făcut parte din imperiul său. Cultura și civilizația elenistică, urmarea directă a reformelor și acțiunilor sale se manifestă și în filosofie. Epoca elenistică dureză trei secole, până în anul 31 î.Hr. atunci când Egiptul Seleucizilor și al Cleopatriei este cucerit de armatele romane ale lui Octavian Augustus. Cele trei secole elenistice sunt cu siguranță ilustrarea perfectă a profundei crize a lumii grecești așa cum am prezentat-o în lucrarea noastră. Parte a mai multor imperii, orașele grecești și-au pierdut libertatea și în lipsa acesteia și forța lor creatoare. Iată câtă dreptate avea Aristotel când afirmă că la baza democrației grecești stă libertatea. Procesul de elenizare a presupus un amestec de valori culturale și civilizaționale într-un areal geopolitic care cuprindea Asia centrală și de est, lumea greacă, Italia de vest, bazinul Mării Negre și nordul Africii. Acesta este spațiul în care s-a produs colonizarea greacă, în care s-a creat marele imperiul macedonean și în care s-a impus și dezvoltat pax romana.

Este deopotrivă adevărat că limba și cultura greaca au domninat acest spațiu și au produs la rândul rol cucerirea Romei. Cu toate acestea, spiritul grec s-a diluat și a dispărut în cosmopolitismul social al noii lumi. Acest proces complex al mișcării umane, a ideilor și valorilor nu mai este unul centripet, strâns legat de cetate ci devine unul universalist. Civismul lumii clasice grecești nu mai este unul de actualitate, fiind înlocuit cu individualismul datorat faptului că deciziile nu se mai luau în Agora în mijlocul cetățenilor și de către aceștia, ci undeva departe în capitala vreunui imperiu. Noul context politic și social nu mai era legat de egalitatea și libertatea democrației clasice ateniene; cetățenii nu se mai puteau implica în viață. Atenianul nu mai era identitar vorbind parte a cetății, ci a noii lumi.

Având în vedere aceste situații, filosofia greacă încearcă să mențină viabile conceptele de libertate și de demnitate a individului, chiar dacă este invariabil afectată de fatalism și pesimism. Cetățeanul activ al secolelor trecute este acum un individ pasiv, supus legilor tiranice asupra cărora nu mai are niciun control. Civilizația clasică a lumii grecești a fost una citadină într-o construcție culturală în care orașul era locul în care omul se putea împlini din toate punctele de vedere. Civilizația elenistică schimbă mentalitatea lumii grecești și generează evadarea dintr-un spațiu apăsător al orașului spre naturalul care asigură o mai mare siguranță. Cele mai cunoscute și mai ilustrative expresii ale filosofie elenistice au fost stoicismul, scepticismul și doctrina lui Epicur.

Concluzii

Din punct de vedere socio-lingvistic, construcția ideologică prezentă cu privire la limbaj, semiotică și cultură politică limitează conceptul de „politic” doar la acele activități care sunt legate de fenomenul obținerii și exercitării puterii politice într-un stat. Politicul este asociat cu politicienii și cu toate resorturile pe care ei le întrebuințează în acțiunile cotidiene pentru a conduce popoarele pe care le reprezintă și pentru ale influența viitorul. Aceste persoane, de-a lungul timpului, au început să creadă că sunt destinate să construiască viitorul oamenilor și că știu cel mai bine ce trebuie să facă. Prin urmare, având în vedere aceste realități, ciclic, puterea politică a avut forme variate de manifestare, aparținând unei singure persoane, unui grup restrâns sau unei majorități create pe principiul unei reprezentativități democratice. Unul dintre exemplele care ne sunt cel mai la îndemână pentru a putea înțelege această ciciliciate istorică este modelul politic al grecilor antici.

Evoluția socială a poporului elen s-a manifestat sub forma unor orașe-stat care dominau politic și militar arealul geografic din jurul lor. Polisurile grecești au edificat un sistem politic apropiat în momentul de apogeu al civilizației lor cu democrația din prezent. Sistemul politic elen al cărei promotor principal a fost ceteatea Atenei era axat pe implicarea cetățenilor în actul public al conducerii cetății. Cu toate acestea, democrația ateniană era departe de înțelesul pe care noi astăzi îl oferim acestei forme de guvernământ. Drepturile politice în Grecia antichității erau apanajul cetățenilor; cetățenia fiind dobândită după reguli stricte și foarte limitative. Sclavii, străinii și femeile nu aveau drepturi politice. În funcție de realitățile sociale și politice, orașele antice grecești au evoluat de la monarhie spre aristocrație și apoi democrație. În momentele de criză socială și morală, tirania și oligarhia erau formele de guvernare care se dezvoltau din democrație.

Atributele principale ale unui regim politic sunt autoritatea, puterea și forța și au rolul de a proteja omul și de a-i asigura cetățeanului, în regimurile democratice, libertatea și egalitatea de șanse.Este dificil ca libertatea să nu se manifeste sub forma dominației celui mai puternic asupra celui mai slab; în timp ce egalitatea este greu de conceput și realizat fiind limitată la materialismul unei vieți umane constrânse și direcționate de locul de naștere, abilitățile dobândite, statutul social etc.

Este clar că pentru ca un stat să existe este nevoie ca fiecare membru al comunității să cedeze o parte din libertatea sa. Cum se folosește acel stat prin conducătorii săi de această libertatea primită, cum dirijează voința arbitrară sunt întrebări care au creat din partea filosofilor greci o serie de lucrări de mare valoare. Construcția democratică a unui stat are menirea de a asigura egalitatea de șanse fiecărui cetățean, singurele diferențe dintre aceștia fiind cele naturale.

Din puct de vedere al dreptului constituțional, libertatea unei persoane este delimitată de statul de drept și există în măsura în care nu aduce prejudicii intereselor și libertății altor indivizi. În polisurile antice grecești, cetățeanul care participa la conducerea democrată a cetății avea dreptul de a fi ales, de a alege, de a se pronunța prin vot cu privire la legi, la acțiuni sociale, printre care moartea și extrădarea unui cetățean al orașului etc. După cum putem observa, din punct de vedere social și politic, în Grecia antică, libertatea și egalitatea implicau conceptul de responsabilitate. Nimeni nu poate acționa liber fără a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile sale.

Majoritatea sistemelor politice grecești au fost create pe un principiu al inegalității sociale; pe de o parte oamenii liberi, pe de alta sclavii. Această stare de fapt nu este contestată sub nicio formă în niciun aspect al societății antice elene. În concepția vremurilor acelora, libertatea unora nu putea exista fără sclavia altora. Apartenența la o anumită clasă socială în orânduirea existentă în orașele elene era determinată de naștere. Pentru a deveni cetățean, trebuia să te naști dintr-un tată cetățean al polisului (au fost etape în care era necesar ca ambii părinți să fie cetățeni).

Diviziunile clasice ale lumii sociale grecești erau familia, fratria și dema.Fiecare cetățean al cetății elene avea aceleași drepturi politice. Cu toate acestea, începând cu secolul al VIII-lea, s-a constituit o diferențiere pe baza averii personale constituită prin aparteneța familiilor la patru clase cenzitaredelimitate de recolta agricolă și numărul de animale. Începând cu secolul al V-lea, diferențierea între clasele cenzitare se va face în funcție de venitul anual exprimat în drahme; accesul la diversele magistraturi ale cetății fiind determinat de apartenența la o clasă cenzitară. În Atena, cele patru clase cenzitare au fostpentakosiomedimnii, cavalerii, zeugiții și theții.

După cum afirmam mai sus, sclavia era un fapt cert în lumea greacă antică; sclavii fiind baza societății elene pentru că reprezentau forța de muncă manuală în toate domeniile vieții sociale. Ei nu aveau o viață personală, fiind considerați obiecte. Erau, totuși, protejați împotriva violențelor fizice, putând chiar să depună mărturie în procese.

Din punct de vedere al instituțiile politice, atenienii au păstrat formele arahaice de conducere pe care le-au adaptat realităților sociale ale prezentului, precum și nevoilor politice. Este cazul Areopagului, vechea instituție aristocratică căreia Clistene și Pericle îi vor reduce considerabil atribuțiile pentru a reveni din nou la prestigiul anterior odată cu războiul peloponesiac.

Adunarea poporului era formată din toți cetățenii polisuluiși își ținea ședințele pe colina Pnyx, în fața intrării în Acropole, acolo unde erau plasate tribuna pentru discursuri și un altar închinat lui Zeus. După ce Clistene mărește numărul triburilor de la patru la zece, o serie de atribuții administrative ale Adunării poporului sunt delegate Consiliului (Bule) format din 500 de membri aleși anual, toți cu vârste de peste 30 de ani (câte zece pentru fiecare trib).

Un fapt generat în primul rând de numărul redus de cetățeni, dar care chiar și așa ilustrează într-un mod evident construcția matură a democrației grecești, este sistemul de alegere atenian care prefera tragerea la sorți în detrimentul votului. Tragerea la sorți era considerată mult mai dreptă și mai democratică decât alegerea prin vot care adesea putea duce la formarea unor tabere potrivnice și a unor intrigi neplăcute pentru viitorul politic al cetății. În lumea greacă antică nu se poate vorbi de partide politice așa cum le înțelegem astăzi. Nici măcar de o luptă de clasă între stăpânii de sclavi și sclavi. Singurele grupuri de interese erau eupatrizii sau marii proprietari de pămân care adesea intrau în conflict cu țăranii sau micii meșteșugari.

Primele măsuri legislative sunt atribuite legendarului Dracon pe seama căruia se pune adoptarea unui cod de legi extrem de sever. În secolul al VI-lea, Solon, a dat un nou impuls dezvoltării dreptului în lumea greacă prin instituirea tribunalului Heliaia. Acesta avea rol de juriu și era format din cetăteni trași la sorți fără deosebire de avere. Măsura lui Solon a slăbit considerabil puterea aristocrației. Clistene este cel care completează reformele legislative grecești, în timp ce prin legea din 451, Efialte limitează puterile aristocrației. Câțiva ani mai târziu, Pericle instituia plata funcționarilor, acordând juraților suma de 2 oboli pe ședință.

În secolul al V-lea, după cum ne amintim din relatările despre Socrate ale marelui filosof Platon, Agora, piața publică a Atenei, a devenit un centru politic, comercial și social fundamental pentru oraș.Spațiul pieței publice ateniene cuprindea mai multe clădiri civile, precum Tholos unde era păstrat focul cetății care ardea neîntrerupt; Buleterionul, format dintr-o sală pentru arhive și un mic templu dedicat cultului Marii Mame era clădirea în care, după cum sugerează și numele, se reuneau membrii Consiliului celor 500; Heliaia, statuile eroilor eponimi, statuile celebrilor tiranoctoni, locuri unde se puneau panourile pe care erau afișate legile, diferite clădiri administrative etc..

Un procedeu mai special al lumii grecești era ostracizarea, prin care prin votul majoritar al cetățenilor se putea decide exilarea pe o anumită perioad+ a unui cetățean, de cele mai multe ori rival politic, fără a fi necesară intentarea unui proces. Instituția ostracismului a fost promovată în special de Clistene pentru a evita tirania.

Conceptul democrației lumii grecești a cărei formă supremă din punct de vedere politic este regăsită în Atena este bazată pe egalitate și libertate. Cu toate acestea, drepturile politice erau limitate la cetățenii orașului și dintre cetățeni doar aceia care împlineau majoratul și doar bărbații. Aspectele pozitive erau concepția potrivit căreia fundamentul democrației era ca toți să poată conduce și toți să fie conduși. La acest deziderat s-a ajuns târziu pentru că, după cum am văzut pe parcursul lucrării, clasele cenzitare limitau accesul la anumite poziții publice. De asemenea, demn de reținut este modul de alegere atenian axat pe tragerea la sorți și nu pe vot, considerată cea mai eficientă modalitate de a preveni orice fel de aranjament anterior alegerilor. O altă caracteristică a democrației grecești la care s-a ajuns în secolul al V-lea a fost plata funcționarilor publici și încercarea de a opri deținerea unei funcții pe durata mai multor mandate (iată de ce scriam că epoca lui Pericle reprezintă o abatere de la principiile fundamentale ale democrației).

Sfârșitul lumii grecești așa cum l-am prezentat pe parcursul acestei lucrări a fost generat de noua lume socială, culturală și politică construită de marele suveran macedonean, Alexandru cel Mare. Nereușind să se unifice, statele grecești au fost stăpânite de mai multe imperii și în momentul în care deciziile nu mai erau luate în mijlocul Agorei de către cetățeni, ci undeva departe, în capitale vreunui alt stat, întregul edificiu democratic al Greciei clasice s-a prăbușit. Este adevărat că elenismul a dus la universalizarea culturii grecești.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări speciale:

Aird,Hamish, Pericles: The Rise and Fall of Athenian Democracy, The Rosen Publishing Group, 2003

Bury,J. B., Meiggs, Russel,Istoria Greciei până la moartea lui Alexandru cel Mare, București, Editura All, 2008

Buttin,Anne-Marie,Grecia clasică, București, Editura All, 2002

Dunca, Isadora,Politicășimetapolitică la Platon, Iași, Editura Lumen, 2009

Ehrenberg,Victor,From Solon to Socrates: Greek History and Civilization During the 6th and 5th Centuries BC, Taylor & Francis, 2010

Forsdyke,Sara,Exile, Ostracism, and Democracy: The Politics of Expulsion in Ancient Greece, Princeton University Press, 2009

Gagarin,Michel,Early Greek Law, University of California Press, 1989

Glotz,G.,Cetatea greacă, București, Editura Meridiane, 1992

Grota,George, A History of Greece from the Time of Solon to 403 B.C., London and New Yorke, Routledge, 2001

Hampus-Lyttkens,Carl,Economic Analysis of Institutional Change in Ancient Greece: Politics, Taxation and Rational Behaviour, Routledge, 2012

Hoffe,Otfried,Aristoteles: Politik, Akademie Verlag, 2001

Klosko,George,The Development of Plato's political theory, Routledge, 1986

Lanni,Adriaan,Law and Justice in the Courts of Classical Athens, Cambridge University Press, 2006

Lang,Peter,City-state Civism in Ancient Athens: Its Real and Ideal Expressions, Peter Lang, 2008

Lim,Jun,Socrates: The Public Conscience of Golden Age Athens, The Rosen Publishing Group, 2006

Low, Polly,The Atenian Empire, Edinburgh University Press, 2008

McGlew,James F.,Tyranny and political culture in ancient Greece, Cornell University Press, 1993

McKesson Camp,John,The Athenian Agora: a short guid, ASCSA, 2003Morgan,Kathryn A., Popular tyranny: sovereignty and its discontents in ancient Greece, University of Texas Press, 2003

Owens,Ron,Solon of Athens: poet, philosopher, soldier, statesman, Sussex Academic Press, 2010

Parton,Sarah,Cleisthenes: founder of Athenian democracy, The Rosen Publishing Group, 2004

Piatkowski,Adelina,Banu,Ion,Filosofiagreacăpână la Platon, vol.I, București, EdituraȘtiințifică și Enciclopedică, 1979

Podlecki, A. J.,Perikles and his circle, Routledge, 1998

Randall,Bernard,Solon:The Lawmaker of Athens, The Rosen Publishing Group, 2003

Rhodes,Peter J., Athenian Democracy, Oxford University Press, 2004

Robinson, Eric W., Ancient Greek Democracy. Reading and Sources, Blackwell Publishing, 2004

Ross,David,Aristotel, București, Editura Humanitas, 1998

Rudebusch,George,Socrates, John Wiley & Sons, 2011

Samons,Loren J.,The Cambridge Companion to the Age of Pericles, Cambridge University Press, 2007

Sienkiewicz,Thomas J.,Ancient Greece, vol. II, Salem Press Inc., 2007

Taylor,A.E.,Socrates, Lightning Source Incorporated, 2007

Tsetskhladze (coord.), Gocha R.,Greek Colonisation, Volume 2: An Account of Greek Colonies and Other Settlements Overseas, BRILL, 2008

Williams,Kipling D.,Ostracism: The Power of Silence, Guilford Press, 2002

Lucrări generale

Angot,Michel,India clasică, București, Editura Bic All, 2002

Boardman,John, Edwards,I. E. S., Sollberger,E., Hammond,N. G. L.,The Cambridge Ancient History,Cambridge University Press, 1992

Bonnard,A.,Civilizația greacă, vol. I, București, Editura Științifică, 1967

Burgan, Michael, Alexander the Great: World Conqueror, Capstone, 2006

Chamoux, Francois,Hellenistic Civilisation, John Wiley & Sons, 2008

Freeman, Philip, Alexander the Great, Simon and Schuster, 2011

Galinsky, Karl,Augustus: Introduction to the Life of an Emperor, Cambridge University Press, 2012

Grimal,Nicolas,Storia dell’antico Egitto, Bari, Editori Laterza, 2007

Eisenstad,Shmuel N.,The Political Systems of Empires, Transaction Publishers, 1963

Elias,Norbert,Procesul civilizării, vol. I, Iași, Editura Polirom, 2002

Harris,Nathaniel,History of Ancient Rome, Barnes & Noble Books, 2004

Kissinger, Henry, Diplomația, București, Editura All, 2007

Lowenthal,David,Trecutul e o țară străină, București, Editura Curtea Veche, 2002

Negulescu,P.P. Partidele politice, Editura Garamond, f.a.

Riemschneider,M.,Lumea hitiților, București, Editura Științifică, 1967

Schliemann,Heinrich,Alla scoperta din Troia, Roma, Newton & Compton editori, 2004

Teodorescu,Gheorghe,Putere, autoritate și comunicare politică, București, Editura Nemira, 2000

Weigall,Artur,Istoria Egiptului antic, București, Editura Artemis, 1996

Zakaria, Fareed, Viitorullibertății. DemocrațianeoliberalăînStatele Unite al Americiișiînlumea, Iași, EdituraPolirom, 2009

Zamarovsky,Vojtech,Din tainele imperiului hitit, București, Editura Junimea, 1980

Articole:

Arghire,Cristina,Cumpoatedemocrațiasăsuporteadevărul? Despreparrhesiapolitică, înActeleConferințeiinternationala Lumen (2011) vol. 1, sectiuneaFilosofiesiStiinteUmaniste pp. 249-265.

Siteografie:

http://www.gandul.info/magazin/socrate-cel-dintai-filosof-al-antichitatii-achitat-dupa-2500-de-ani-de-la-moarte-9678180

http://jurnalul.ro/fun/socrate-vinovat-rejudecare-proces-sua-635577.html

http://en.wikipedia.org/wiki/File:AncientGreekDialects_(Woodard).svg

http://stock-images.antiqueprints.com/images/sm0059-AthensEnvirons(e4349).jpg

http://mappery.com/map-of/Ancient-Athens-Map

http://attualizzando.files.wordpress.com/2010/10/pericle.jpg

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4c/Solon.jpg

Lista anexelor

Anexa 1 Bustul lui Solon, Muzeul Național din Napoli

Anexa 2 Bustul lui Pericle

Anexa 3 Atena în secolul V î. Hr.

Anexa 4 Planul Atenei și al împrejurimilor

Anexa 5 Harta Greciei antice

Anexa 1 Bustul lui Solon, Muzeul Național din Napoli

Anexa 2 Bustul lui Pericle

Anexa 3 Atena în secolul V î. Hr.

Anexa 4 Planul Atenei și al împrejurimilor

Anexa 5Harta Greciei antice