Egalitate și Nondiscriminare în Jurisprudența Curții Europene de Justiție

Introducere

În evoluția societăți contemporane se arată tot mai mult o stare de criză, ce impune tot mai insistent revenirea la problematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în societate.

Situarea problematicii drepturilor omului în primplan reprezintă o dovadă a marilor schimbări spirituale, morale și culturale.

Concepția drepturilor omului reprezintă rezultatul evoluției ăndelungate a gândirii filosofice, juridice, politice și sociologice, inseparabil legate de tradițiile socio – democratice. Începând din antichitate concepția drepturilor omului a parcurs un drum greu și anevoios.

Afirmându-se ca și platformă politică a revoluțiilor burgheze, concepția aceasta primește o dimensiune nouă în perioada contemporană, când în fața omenirii s-a pus cu toată duritatea problematica existenței, menținerii și perpetuării speciei umane pe pământ, cooperarea reciprocă, afirmarea valorilor și ideilor umane.

Garantarea drepturilor omului devine o cerință indisolubilă a efrectuării statului de drept, a recunoașterii sale ca și stat democratic în plan internațional.

Drepturile omului sunt drepturi inerente și inalienabileale fiecărei persoane, care definesc condiția umană într-o societate civilizată.

Instituția drepturilor omului a cunoscut un laborios, dar și îndelungat proces de cristalizare, înfățișându-se în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică internă, cât și de cea internațională.

Cunoscând și respectând drepturile și libertățile celorlalți, ne cunoaștem propriile drepturi, respectându-ne pe noi înșine și societatea noastră, fiindcă doar printr-o cunoaștere corespunzătoare a drepturilor omului, individul poate solicita și ocroti propriile drepturi.

Idealul de egalitate a luat nastere ca o cerință a dreptului natural. A fost căutată justificarea idealului cu argument psihologice, religioase și filosofice, dar toate s-au dovedit de nesusținut.

Este o realitate faptul că oamenii sunt înzestrați deosebit de la natură; astfel, cerința ca toți oamenii să fie tratați egal nu se poate baza pe vreo teorie că toți ar fi la fel. Insuficiența argumentului dreptului natural iese la iveală cu maximum de claritate atunci când se ocupă de principiul egalității. Doctrina dreptului natural a vegheat cu intensități diferite toate sistemele de drept și a stabilit în istoria dreptului raporturi cu teoriile și doctrinele elaborate.

Dreptul comunitar protejează ambele forme ale egalității, cea formală și substanțială. Scopul acestui studiu nu este de a examina în detaliu dreptul comunitar în materia nediscriminării, ci numai de a furniza un cadru pentru dezvoltarea legislației și jurisprudenței naționale prin referire, în special, la deciziile importante ale CEJ.

În condițiile în care există peste 2900 de cauze și opinii ale avocaților generali ce se referă la discriminare, ar fi și dificil de urmărit evoluția întregii jurisprudențe.

De asemenea, ne vom concentra asupra echilibrului dintre asigurarea egalității și respectarea diversității, sarcina probei în litigiile privind discriminarea și asupra interpretării acțiunii pozitive, ca măsură de realizare a egalității de rezultate.

În prezenta lucrare vom aborda problematica egalității și nondiscriminării în jurisprudența Curții Europene de Justiție, în jurisprudența CEDO și în dreptul intern.

Capitolul I. Curtea Europeană de Justiție

1. Aspecte introductive

Contrar jurisdicților internaționale clasice, a căror competență este bazată în mod normal pe consimțământul statelor, Curtea de Justiție, cu sediul la Luxemburg, exercită o jurisdicție obligatorie și o competență exclusivă față de oricare alta.

Aceasta este însărcinată cu asigurarea ,,respectării dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.

Curtea de Justiție a UE denumită pe scurt și Curtea Europeană de Justiție – CEJ -, reprezintă organul juridic al UE cu sediul la Luxemburg.

Cu privire la evoluția Curții de Justiție a UE trebuie specificat faptul că încă din perioada lucrărilor pregătitoare – ce urmau să conducă la elaborarea Tratatului de la Paris, ce instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului, CECO, cu puteri largi pentru organele acesteia, partenerii prezenți la negocieri au resimțit nevoia unui organism învestit cu controlul legalității actelor emise de Înalta Autoritate și de Consiliul Special de Miniștri – organele CECO – ce să asigure echilibrul dintre acestea și statele membre, să garanteze neamestecarea autorităților CECO în așanumitul domeniu rezervat al statelor membre.

Din această cauză, prin Tratatul institutiv semnat la Paris la 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 25 iulie 1952, s-a creat Curtea de Justiție a CECO. Aceasta potrivit, prevederilor din documentul de instituire, trebuia să asigure respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului și a regulamentului de executare.

Ședința de deschidere a Curții de Justiție, ce a primit sediul la Luxemburg, a avut loc la 10 decembrie 1952.

După aceea, Tratarele de la Roma, ce au instituit CEEA și CEE, dispun însă crearea a câte unei Curți de Justiție cu rol similar, în fiecare comunitate. Dar, în paralel cusemnarea celor două tratate, la 25 martie 1957, s-a semnat și Convenția relativă la unele instituții comune CE, aceasta dispunând existența unei Curți de Justiție unice pentru toate cele 3 comunități, Curte de Justiție care să își exercite atribuțiile stabilite de fiecare tratat, conform prevederilor fiecăruia dintre ele.

Amploarea activității desfășurate de Curtea de Justiție a UE a determinat pe de o parte, crearea în anul 1989 a unui Tribunal de Primă Instanță, menit mai ales, să degreveze Curtea de anumite cauze, iar pe de altă parte, de a conferi celor prejudiciați șansa a 2 grade jurisdicționale, astfel încât drepturile acestora să fie pe deplin apărate și recunoscute.

După aceea, conform prevederilor Tratatului de la Nisa, ce a introdus un nou alin. , în tratatul CE, Consiliul acționând în unanimitate, în temeiul unei propuneri primite din partea Comisiei, după consultarea Parlamentului European și a Curții, ori la solictarea Curții de Justiție însăși, poate creea complete de judecată pentru o audiere și să determine în primă instanță, anume tipuri de acțiuni ori proceduri îndeplinite în materii specifice. În acest fel s-a ajuns, ca la data de 2 noiembrie 2004, prin Decizia Consiliului nr. 2004/752 din 2 noiembrie 2004, a fost prevbăzută instituirea Tribunalului Funcției Publice al UE, care ser organizează și funcționează pe lângă Tribunalul de Primă Instanță.

După aceea, potrivit Tratatului de la Lisabona, Curtea de Justiție a UE cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.

E foarte important să nu se confunde Curtea Europeană de Justiție cu Curtea Europeană de Justiție a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg, care reprezintă o instituție a Consiliului Europei, și nici cu Curtea Internațională de Justiție, care este o instanță internațională, organul principal al ONU, cu sediul la Haga.

Curtea de Justiție a UE reprezintă o creație atipică, ca de altfel toate instiuțiile construcției comunitare, atât cu privire la dreptul intern cât și internațional.

2. Componența Curții Europene de Justiție

Curtea de Justiție a UE este alcătuită din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Aceasta este asistată de 8 avocați generali, Iar Consiliul poate să mărească numărul acestor avocați dacă Curtea de Justiție va înainta o cerere în acest sens, iar Cosiliul va trebui să hotărască în unanimitate acest lucru.

Judecători și avocați generali sunt desemnați de comun accord de guvernele statelor memebre, după consultarea unui comitet al cărui rol este să emită un aviz referitor la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile respective. Aceștia trebuie să aibă calificarea necesară numirii în cele mnai înalte funcții judecătorești din statelor lor, ori sunt unioversitari având o competență juridică recunoscută și a căror independență este mai presus de orice îndoială, arătând un caracter onest și integru.

Mandatul acestora este de 6 ani și se poate reînoi. Aceștia sunt aleși din rândul personalităților ce oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc cerințele cerute pentru exercitarea, în țările acestora, a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau a căror competență este recunoscută. Potrivit cu cerințele existente în Statutul Curții de Justiție a UE, la fiecare 3 ani are loc o înlocuire parțială a acestora.

Judecătorii trebuie să desemneze dintre aceștia pe președintele Curții de Justiție, pentru un mandat de 3 ani, iar mandatul acestuia se poate reînoi, și totodată este important de specificat că judecătorii și avocații generali ce își încheie mandatul pot să fie numiți din nou. Președintele conduce lucrările Curții de Justiție și prezidează ședințele și deliberările în situația celor mai mari complete de judecată.

Rolul avocatului general este de a în mod public, în deplină independență și imparțialitate, concluzi motivate privitoare la cauzele care, potrivit cu Statutul CJUE, au nevoie de intervenția sa. Poziția lor în cadrul sistemului judiciar comunitar este mai degrabă ceea a procurorilor din sistemele naționale, dec ât a avocaților pledanți.

Grefierul este numit de CJUE, care îi stabilește și statutul. Totodată, CJUE își mai stabilește și Regulamentul de procedură, regulament care va fi suspus aprobării Consiliului. Grefierii asistă la audieri, consemnează dezbaterile, organizează și țin arhivele CJUE și se îngrijesc de publicarea hotărârilor acesteia în ,, Colecția de jurisprudență a CJUE,,. Sub autoritatea Președintelui CJUE, aceștia au și atribuții de administrare a bugetului instituției .

Statutul memebrilor CJUE, se caracterizează prin:

La intrarea în funcție aceștia depun jurământul de confidențialitate și imparțialitate;

Funcția de avocat general ori de judecător este incompatibilă cu orice altă activitate numită/aleasă, indiferent dc aceasta este sau nu remunerată;

Avocații generali și judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicție și au îndatorirea de își stabili domiciliul pe perioada mandatului în localitatea în care CJUE își are sediul.

3. Competența

Atribuțiile și competența CJUE sunt:

Efectuează controlul legalității actelor juridice comunitare;

Interpretează unitar legislația

Soluționează plângerile îmcpotriva prejudiciului cauzat de instituțiile comunitare ori de angajați ai acestora

Competență consultativă.

Acțiuni ale CJUE sunt:

Acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare – operațiuni juridice determinate de situația în care instanțele naționale îi cer CJUE interpretarea unui act legislativ european.

Acțiuni intentate pentru neîndeplinirea îndatoririlor – au loc atunci când guvernele nu aplică legislația europeană, principalele cauze având ca obiect:

Încălcări ale îndatoriri de cooperare loială

Implementarea neadecvată a dreptului UE

Încălcarea unei îndatoriri pozitive de a asigura eficiența dreptului UE

Încălcari grave și persistente ale îndatoririlor asumate

Acțiuni ale instanțelor unui stat membru.

Acțiuni în anulare – acestea de efectuează atunci când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele europene sau a drepturile fundamentale.â

Acțiuni în constatarea abținerii de a acționa – aici sunt precizate momentele în care instituțiile UE nu acționează pentru a lua deciziile pe care au îndatorirea de a le lua.

Acțiuni directe – sunt acțiuni ce sunt intentate de persoane fizice, întreprinderi ori organizații contra deciziilor ori acțiunilor UE.

CJUE hotărăște cu privire la:

Acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție, de o persoană juridicî sau fizică

Interpretarea dreptului UE

Alte cazuri anume prevăzute de prevederile legale comunitare.

CJUE exercită competențe jurisdicționale în cadrul mai mulot forme de recurs, astfel:

Recursul în abținere – îndreptat contra statelor ndul personalităților ce oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc cerințele cerute pentru exercitarea, în țările acestora, a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau a căror competență este recunoscută. Potrivit cu cerințele existente în Statutul Curții de Justiție a UE, la fiecare 3 ani are loc o înlocuire parțială a acestora.

Judecătorii trebuie să desemneze dintre aceștia pe președintele Curții de Justiție, pentru un mandat de 3 ani, iar mandatul acestuia se poate reînoi, și totodată este important de specificat că judecătorii și avocații generali ce își încheie mandatul pot să fie numiți din nou. Președintele conduce lucrările Curții de Justiție și prezidează ședințele și deliberările în situația celor mai mari complete de judecată.

Rolul avocatului general este de a în mod public, în deplină independență și imparțialitate, concluzi motivate privitoare la cauzele care, potrivit cu Statutul CJUE, au nevoie de intervenția sa. Poziția lor în cadrul sistemului judiciar comunitar este mai degrabă ceea a procurorilor din sistemele naționale, dec ât a avocaților pledanți.

Grefierul este numit de CJUE, care îi stabilește și statutul. Totodată, CJUE își mai stabilește și Regulamentul de procedură, regulament care va fi suspus aprobării Consiliului. Grefierii asistă la audieri, consemnează dezbaterile, organizează și țin arhivele CJUE și se îngrijesc de publicarea hotărârilor acesteia în ,, Colecția de jurisprudență a CJUE,,. Sub autoritatea Președintelui CJUE, aceștia au și atribuții de administrare a bugetului instituției .

Statutul memebrilor CJUE, se caracterizează prin:

La intrarea în funcție aceștia depun jurământul de confidențialitate și imparțialitate;

Funcția de avocat general ori de judecător este incompatibilă cu orice altă activitate numită/aleasă, indiferent dc aceasta este sau nu remunerată;

Avocații generali și judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicție și au îndatorirea de își stabili domiciliul pe perioada mandatului în localitatea în care CJUE își are sediul.

3. Competența

Atribuțiile și competența CJUE sunt:

Efectuează controlul legalității actelor juridice comunitare;

Interpretează unitar legislația

Soluționează plângerile îmcpotriva prejudiciului cauzat de instituțiile comunitare ori de angajați ai acestora

Competență consultativă.

Acțiuni ale CJUE sunt:

Acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare – operațiuni juridice determinate de situația în care instanțele naționale îi cer CJUE interpretarea unui act legislativ european.

Acțiuni intentate pentru neîndeplinirea îndatoririlor – au loc atunci când guvernele nu aplică legislația europeană, principalele cauze având ca obiect:

Încălcări ale îndatoriri de cooperare loială

Implementarea neadecvată a dreptului UE

Încălcarea unei îndatoriri pozitive de a asigura eficiența dreptului UE

Încălcari grave și persistente ale îndatoririlor asumate

Acțiuni ale instanțelor unui stat membru.

Acțiuni în anulare – acestea de efectuează atunci când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele europene sau a drepturile fundamentale.â

Acțiuni în constatarea abținerii de a acționa – aici sunt precizate momentele în care instituțiile UE nu acționează pentru a lua deciziile pe care au îndatorirea de a le lua.

Acțiuni directe – sunt acțiuni ce sunt intentate de persoane fizice, întreprinderi ori organizații contra deciziilor ori acțiunilor UE.

CJUE hotărăște cu privire la:

Acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție, de o persoană juridicî sau fizică

Interpretarea dreptului UE

Alte cazuri anume prevăzute de prevederile legale comunitare.

CJUE exercită competențe jurisdicționale în cadrul mai mulot forme de recurs, astfel:

Recursul în abținere – îndreptat contra statelor membre în cazuri de încălcare a îndatoririlor care le revin în temeiul tratelor ce le-au încheiat

Recursul în anulare – împotriva actelor instituțiilr comunitare

Recursul în carență – împotriva unei instituții comunitare care a omis să aibă o anumită conduită

Recursul în nedemnitate – care tinde să repare pagubele cauzate prin acte sau prin abținerea ilegală a unei instituții comunitare

Recursul în materia răspunderii contractuale – în litigii ce vizează contractele de drept public sau privat încheiate de comunitate

Recursul în materie de funcții publice – litigii între comunitate și funcționarii sau agenții acesteia

Cercetarea prejudiciară – la cererea jurisdicțiilor statelor memebre, CJUE sau tribunalul de primă instanță decid privitor la interpretarea normelor de drept comunitar sau asupra validității actelor elaborate de instituții sau de Banca Centrală Europeană.

În cadrul competențelor jurisdicționale ale CJUE, se remarcă trei tipuri de recursuri:

Recursurile directe ce includ în mod special recursurile în anulare, recursurile în carență, recursurile în lipsă.

Recursurile prejudiciale, prin interpretare Tratatului privind UE. În validitate și în interpretarea actelor adoptate de către instituțiile comunitare și în interpretarea statelor organismelor create printrun act al Consiliului atunci când aceste statute îl prevăd. Sesizarea prejudicială a CJUE de către judecătorul național este obligatorie atunci când decizia nu este susceptibilă de recurs în dreptul intern. În celelalte situații, aceasta este facultativă.

Excepția de ilegalitate deschisă oricărei părți care, cu ocazia unui litigiu care pune în discuție o reglementare comunitară, invocă neaplicabilitatea acestei prevederi în fața CJUE.

4. Funcționarea

Curtea Europeană de Justiție dispune de trei domenii suplimentare de competență, anume în legătură cu pronunțarea hotărârilor preliminare, acțiunile directe privind validitatea și, de asemenea, soluționarea disputelor dintre statele membre UE, precum și a celor între un stat membru UE și Comisia Europeană cu privire la interpretarea și aplicarea diverselor măsuri.

Elemente de procedură:

Procedura scrisă. În primul rând, toate părțile implicate prezintă declarații scrise judecătorului care răspunde de cazul respectiv. Judecătoprul scrie un raport ce cuprinde rezumatul declarațiilor și baza legală a cazului.

Audierea publică. Ceea de-a 2 etapă denumită audierea publică, poate ave loc în fața unui complet alcătuit de 3,5 sa 13 judecători ori în fața întregi CJUE, în funcție de complexitatea speței.

La audiere, avocații părților își prezintă cazul în fața judecătorilor și a avocatului general, care le poate adresa întrebări. Apoi, avocatul general își prezintă propriul punct de vedere, moment după care judecătorii deliberează și pronunță sentința.

Avocații generalii nu trebuie să își prezinte punctul de vedere decât în cazul în care CJUE consideră că în cauza respectivă se ridică o nouă problemă de drept. CJUE nu trebuie neapărat să aibă un punct de vedere similar cu cel al avocatului general.

Sentințele CJUE se adoptă cu majoritate și se pronunță în cadrul unei audieri publice. Imagini de la audierile publice sunt deseori televizate.

Cu privire la recursurile, CJUE ppoate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate împortiva hotărârilor și ordonanțelor Tribunalului. CJUE anulează decizia Tribunalului dacă recursul se admite și este fondat.

În situația în care cauza este în stare de a fi judecată CJUE o poate reține spre soluționare. În caz contrar, aceasta trimite cauza Tribunalului, care este ținut de decizia pronunțată de CJUE în recurs.

Privitor la reexaminare, deciziile Tribunalului ce statuează asupra acțiunilor introduse contra hotărârilor Tribunalului Funcției Publice a UE pot, în mod excepțional, să facă obiectul acestora din partea CJUE în condițiile prevăzute în Protoculul privind Statutul CJUE.

5. Relația dintre Curtea Europeană de Justiție si Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Perspectivele adoptării unei Constituții Europene și dificultățile în legătură cu administrare justiției, întâlnite în cadrul celor două instituții nu ofereau decâte unele indicii ale momentului alăturării instituționale ale celor două instituții jurisdicționale.

În acest fel, dacă specificitatea comunitară se revendică de CJCE, afirmare și promovare drepturilor și libertărilor fundamentale ale omului se revendică de CEDO.

Dar diferențele de percepție, sunt de obicei, datorită apartenenței jurisdicțiilor la ansambluri instituționale de naturi diferite radical.

Sub aspectul înființării CJCE s-a creat în anul 1952, iar CEDO în anul 1959. Practic cele două au în comun, pe lângă relativa apropierea a sediului , faptul că amândouă au circa 50 de ani de experiență și de existență.

Longevitatea celor două scoate în evidență atât punctele forte cât și pe cele slabe.

CJCE reprezintă o instituție jurisdicțională deplină, ce aparține unei comunități de inspirație federalistă, animată de o mișcare de integrare progresivă.

Spre deosebire de aceasta, CEDO reprezintă principalul instrument al unui mecanism de apărare a drepturilor și libertărților fundamentale ale omului în mod esențial judiciar și ce nu întrunește cerințele necesare pentru a – i transmite abilitățile deținute de state.

Astfel, că aceasta este autonomă, dar în același timp și liberă și mai izolată, ceea ce semnifică, că din punct dee vedere structural, este responsabilă mai puțin de consecințele administrative, politice și economice ale deciziilor sale, lucru care nu este valabil în cazul CJCE.

În timp ce CJCE funcționează încă de la înfințarea acesteia, întrun mod relativ constant, în ciuda extinderilor scuccesise și prin alăturarea, începând din anul 1989 a unui Tribunal de Primă Instanță, și privește fără încredere sistematizarea pe care pregătirea noilor extinderi o face inevitabilă, CEDO tocmai ce a cunoscut o transformare similară a cerințelor sale de funcționale, mai ales datorită dispariției Comisiei Drepturilor Omului. Altfel spus, dacă CJCE s-a înmulțit cu TPI, datorită nenumăratelor cauze deduse judecății, CEDO s-a restructurat creându-se o unică instanță.

Se precizează în doctrină că CEDO, înființată în noiembrie 1998, reprezintă o instituție diferită complet de cele ce au precedato.

Sub aspectul numărului de judecători, ambele instanțe au în componență un număr relativ apropriat de judecători, în actuala configurație CEDO numără 41 membri, iar CJCE numără 25 judecători asistați de 8 avocați generali, la aceștia adăugându-se 25 judecători ai TPI, în așa fel încât instituția în totalitate prezintă 58 membri.

Capitolul II. Analiza conceptelor de egalitate și nondiscriminare

1. Evoluția conceptului de egalitate și principiul egalității

Drepturile omului sunt drepturi inerente și inalienabileale fiecărei persoane, care defines condiția umană într-o societate civilizată. Instituția drepturilor omului a cunoscut un laborios, dar și îndelungat proces de cristalizare, înfățișându-se în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică internă, cât și de cea internațională. Cunoscând și respectând drepturile și libertățile celorlalți, ne cunoaștem propriile drepturi, respectându-ne pe noi înșine și societatea noastră, fiindcă doar printr-o cunoaștere corespunzătoare a drepturilor omului, individul poate solicita și ocroti propriile drepturi.

Idealul de egalitate s-a născut ca o cerință a dreptului natural. S-a căutat justificarea acestui ideal cu argumente religioase, psihologice și filosofice, dar toate s-au dovedit de nesusținut. Este o realitate faptul că oamenii sunt înzestrați deosebit de la natură; astfel, cerința ca toți oamenii să fie tratați egal nu se poate baza pe vreo teorie că toți ar fi la fel. Insuficiența argumentului dreptului natural iese la iveală cu maximum de claritate atunci când se ocupă de principiul egalității. Doctrina dreptului natural a vegheat cu intensități diferite toate sistemele de drept și a stabilit în istoria dreptului raporturi cu teoriile și doctrinele elaborate.

În dreptul contemporan doctrina dreptului natural fundamentează drepturile și libertățile omului. Pentru a ilustra cităm primul aliniat al preambulului Declarației Universale a Drepturilor Omului care indică „Considerând că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume…” și articolul 1 al Declarației adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948: „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.”

Una din cele mai cunoscute și influente teorii politico-juridice este Teoria Contractului Social,ai cărei reprezentanți de seamă au fost englezii J.Locke și T. Hobbes alături de francezul Ch. Montesquieu și J.J. Rousseau. Ideea de bază care se degajă din această teorie este aceea că prin intermediul contractului s-a găsit o formă de asociere care să apere și să garanteze atât persoanele cât și bunurile fiecărui asociat și care să-i permită fiecărui cetățean să-și păstreze libertatea și să afirme egalitatea față de ceilalți.

Doctrina românească nu s-a preocupat în amănunt cu definirea acestui standard, delimitarea subiectului fiind realizată doar tangențial și destul de formal, fondul dezbaterii fiind furnizat de către jurisprudență care a trebuit să remedieze această absență doctrinală printr-o adevărată avalanșă de aplicări specifice ale principiului general al egalității, fapt ce a avut drept consecință îmbogățirea spectaculoasă a conținutului normativ al acestei norme juridice.

Principiile generale ale dreptului reprezintă o preocupare constantă a doctrinarilor, exprimând cele mai înalte aspirații ale omului: libertatea, egalitatea, dreptatea, unitatea, determinând în același timp existența realității juridice materiale în calitatea lor de premize ale ordinii juridice pozitive. În jurul acestor precepte călăuzitoare ale dreptului se dezvoltă întreaga viață juridică internă și internațională, reprezentând un subiect de maximă rezonanță în gândirea juridică.

Polimorfismul principiului constituțional al egalității face extrem de dificilă orice încercare de definire a acestui concept. Indiferent că îl considerăm drept un principiu obiectiv de drept sau un drept subiectiv fundamental, principiul constituțional al egalității se exprimă printr-o serie de valori perechi precum: egalitate strictă/egalitate relativă, egalitate formală/egalitate materială, egalitate în fața legii/egalitate prin lege, etc.

În ciuda caracterului său dificil de definit, sau poate tocmai pentru că poate îmbrăca diverse forme care îl fac mult mai utilizabil decât alte norme constituționale, principiul constituțional al egalității a fost des invocat de beneficiarii săi, dând astfel naștere unei jurisprudențe abundente a judecătorului constituțional în materia egalității.

Consacrarea în textul constituțional a formulării generice a principiului nu este incompatibilă cu existența și a altor articole ale Constituției care impun respectul egalității în domenii clar precizate.

Acest polimorfism al principiului i-a conferit supranumele de „principiu păpușar” fapt ce nu i-a știrbit, însă, caracterul unitar, dovadă fiind faptul că în marea majoritate a sistemelor juridice cea mai mare parte a drepturilor fundamentale sunt menționate în textul Constituției doar o singură dată, în schimb principiul constituțional al egalității constituie o excepție de la această regulă, el putând fi regăsit în mai multe texte ale legii fundamentale. Această pluralitate de izvoare nu este specifică doar dreptului roman, în dreptul constituțional francez principiul constituțional al egalității se descompune într-o multitudine de aplicații particulare astfel încât a fost comparat cu „pilierul unei catedrale”.

Egalitatea postulată imperativ de orice societate implică și consecințe negative în ceea ce privește sfera privată a indivizilor. Moderația poate sfârși de multe ori în mediocritate iar egalitatea în egalitarism. Idei care s-au dovedit salutare pentru spațiul public se metamorfozează nu de puține ori, în sfera privată, într-o mediocritate acută impusă majorității în mod subversiv și insesizabil.

Egalitatea nu are în vedere o dispoziție haiducească de redistribuire a capitalului, care de altfel cadrează cu un alt regim politic. Nu suntem nici în sfera modelului social european, ci a principiului non-discriminării care asigură persoanelor incapacitate fizic sau de prejudecăți culturale un start correct în viață. O dată în plus cuceririle cele mai evidente disimulează cele mai dure bătălii. « Instituțiile democratice trezesc și flatează pasiunea pentru egalitate fără a o putea vreodată satisface”

Întorcându-ne în timp la istoricul dispozițiilor constituționale românești observăm că în dreptul nostru, în mod tradițional, egalitatea a fost considerată mai degrabă ca un drept fundamental a cărui definire impune cu necesitate enumerarea anumitor criterii în funcție de care orice discriminare este interzisă, tradiție pe deplin valorificată de actualul text constituțional ce consacră așa numitele criteria ale nediscriminării într-un articol distinct de cel în care menționează principiul egalității.

Orizontul principiilor întemeiază viața normată a societății, din ele decurg justețea, binele, utilul,frumosul când impun ceea ce trebuie să se facă atât individualităților cât și comunităților astfel încât echilibrul dintre părți ca scop să exprime spiritualitatea umană.

Conceptul de egalitate are o natura polisemică, hibridă ce fundamentează regimurile

democratice. Din perspectiva legii naturale, libertatea și egalitatea sunt simetrice sau angajează interpretări ce le privilegiază alternativ, în ordine deductivă.

Egalitatea contractuală a cetățenilor unei societăți e considerată a fi condiția derivată pentru ca toți să-și poată exercita o libertate înscrisă în natura individuală, existând astfel obiecția formalismului acestei egalități parțiale. Distincția dintre egalitatea metafizică și egalitatea naturala (metaistorica, anterioară intrării ei într-o societate) este urmată de constatarea fundamentării acestui drept prin două concepții sincretice: rights of man (egalitate proprie unei societăți anume, empirică, funcțională) și human rights (egalitate generică a umanității, cu miză dogmatică într-o definire absolută a omului).

Cert este că ideea libertății, egalității și demnității umane se materializează în principii

fundamentale ale dreptului care guvernează întregul proces legislativ. În acest context, J.J. Rousseau stipulează că procesul guvernării trebuie să se întemeieze pe norme de drept prevăzute într-un Contract social, care să conțină atât drepturi și obligații pentru guvernanți, cât și pentru guvernați, astfel ca principiile justiției și echității să se înfăptuiască după următoarele comandamente: “Nimeni nu trebuie să fie atât de bogat încât să-l poată cumpăra pe altul” și “Nimeni atât de sărac încât să fie silit să se vândă”.

Acest aspect se referă atât la egalitatea în drepturi cât și la demnitate. Ea nu semnifică în nici un fel uniformitate. Din contră ea permite de a fonda respectul diferențelor. Acest principiu al „egalității în demnitate și drepturi” constituie un soclu fundamental al edificiului dreptului.

Oportunitatea inegalității oamenilor după capacități și aptitudini este justă, deoarece acestea sunt rezultatul evoluției și eforturilor individuale milenare. Inegalitatea în acest sens nu poate fi considerată ca atare și este subordonată principiului ierarhiei.

Problema inegalității oamenilor ar fi soluționată, dacă principiul ciclicității, al reîncarnării, ar fi accesibil și acceptat de conștiința umană.

Am putea afirma faptul că principiul egalității are în dreptul românesc natura juridică a unui drept subiectiv, cu toate că jurisprudența Curții Constituționale oferă suficiente exemple în care egalitatea este concepută și sub forma unui principiu obiectiv de drept. Egalitatea se adresează în egală măsură tuturor autorităților publice precum și tuturor persoanelor private, dar poate fi invocată în mod efficient și de subiectele colective de drept nu doar de cele individuale, sub forma unei egalități de tratament, acest lucru fiind posibil în măsura în care orice subiect de drept are cel puțin vocația de a fi tratat nediscriminatoriu.

John Rawls consideră că inegalitățile sociale rezidă în diferențele dintre beneficii și datoriile atașate lor. El trasează o distincție între echitate (o practică socială este echitabilă în măsura în care actorii implicați cunosc și acceptă normele ce reglementează practica respectivă) și dreptate (legitimitatea unei practici în raport cu sistemul de valori al societății respective). Ar fi bine ca prin inegalități să înțelegem nu orice diferențe între funcții și poziții sociale, ci diferențele dintre beneficii și îndatoririle atașate lor, direct sau indirect, precum prestigiul și bogăția sau răspunderea în privința impozitelor și serviciilor obligatorii. Cei ce participă la un joc nu protestează împotriva faptului că există roluri diferite, precum portar, fundaș sau înaintaș la jocul de fotbal sau împotriva diferitelor privilegii și împuterniciri specificate prin reguli. În mod normal, nu acest tip de diferențe este privit ca inegalitate; mai degrabă, inegalități sunt considerate diferențele rezultate din distribuția stabilită sau făcută posibilă de o practică, diferențele dintre lucrurile pe care oamenii se străduiesc să le atingă sau să le evite.

Edificiul constituțional al oricărei țări este cu siguranță sortit prăbușirii dacă principala coloană de susținere a acestuia – drepturile și libertățile resortisanților – nu este reală și durabilă. Indubitabil, dinamica istoriei umanității sugerează forma de mișcare a unui bumerang: totul pleacă de la om și revine la el, în folosul sau împotriva lui. Prin urmare putem afirma faptul că omul reprezintă reperul axiologic cardinal al oricărui sistem juridic.Astfel nu este deloc întâmplător faptul că după un prim titlu în Constituție care sintetizează unele dintre principiile ce guvernează întreaga materie constituțională, urmează titlul având ca substanță drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale,socotit a fi „un titlu cu ambiții tutelare”.

Titlul I al Constituției intitulat „Principii generale” a fost apreciat ca o introducere la

Constituție sau ca un preambul al acesteia, acesta nereprezentând de fapt decât prima parte a materiei constituționale, iar regulile pe care le cuprindea sub denumirea de „principii generale” nu reprezintă decât norme de mai mare generalitate, la fel cu celelalte norme din corpul Constituției.

Egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii; egalitatea de tratament juridic; egalitatea șanselor; nediscriminarea; “salariu egal pentru o muncă egală” și alte realizări ale progresului gândirii umane și-au găsit oglindire în reglementările naționale și internaționale. Meritul deosebit în acest sens le revine revoluționarilor francezi, care au afirmat principiile libertății, egalității și justiției în calitate de fundamente ale statalității.

Principiul egalității de tratament este fundamental nu numai pentru că stă la temelia sistemelor juridice contemporane, ci și pentru rațiuni speciale: legislația Comunității privește, în mod principal,activități și situații economice similare. Dacă în acest domeniu sunt elaborate reguli diferite pentru situații similare, rezultatul este reprezentat nu numai de inegalitatea în fața legii, ci și, în mod inevitabil, de distorsiunea concurenței, ceea ce încalcă filozofia fundamentală a Pieței comune.

În Tratatul privind instituirea unei Constituții pentru Europa, principiul egalității era prezentat ca fiind una din „valorile” Uniunii, iar printre obiectivele UE se regăsesc lupta împotriva discriminării și promovarea egalității între bărbați și femei (art. I-2 și I-3 (3). O nouă formă de exprimare a principiului egalității poate fi identificată și în obligația ce revine Uniunii de a respecta egalitatea statelor membre în fața Constituției – art. I-5 (1).

Condamnând inegalitățile existente în societatea de tip feudal și promovând egalitatea șanselor de afirmare și dezvoltare a ființei umane, Revoluția Franceză de la 1789 a înscris, între Comandamentele sale majore Libertatea, Egalitatea și Fraternitatea. Astfel, fără a face clasificări ce nu își au locul într-o hotărâre judecătorească, Curtea Constituțională a creionat treptat o tot mai precisă definiție jurisprudențială a principiului constituțional al egalității, oferind prin intermediul deciziilor sale tot mai multe elemente necesare identificării acestei norme de referință – de la o egalitate sinonimă cu nediscriminarea, trecând prin interzicerea doar a discriminărilor arbitrare și ajungând până la egalitatea relativă justificată prin diferența obiectivă de situații.

Gradul suficient de mare de abstractizare pe care îl prezintă egalitatea explică de ce principiul constituțional al egalității nu este doar un simplu drept fundamental ci aspiră la mai mult, fiind considerat mai degrabă ca un drept de principiu decât ca un principiu de drept.

2. Noțiunea de discriminare și dreptul la nediscriminare

A discrimina înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații, atunci când nu există o distincție relevantă sau de a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite.

Principiul egalității impune ca dreptul să trateze egal persoane aflate în situații comparabile, respective dreptul să trateze diferit persoane aflate în situații diferite.

Statul încalcă principiul tratamentului egal atunci când pe parcursul elaborării legilor sau a aplicării acestora distinge între persoane care sunt în situații analoage, respectiv atunci când în procesul de elaborare a legilor sau a aplicării acestora nu ia în considerare diferențele efective între persoane.

Din definiții rezultă două forme ale discriminării:

discriminarea de jure sau formală: a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații atunci când nu există nicio distincție relevantă;

discriminarea de facto sau substanțială: a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite. În această ultimă formă, tratarea diferită a unor problem ce țin de inegalitate nu este numai permisă, ci chiar cerută.

Chiar dacă egalitatea de șanse constituie unul dintre principiile fundamentale ale democrațiilor moderne,aceasta nu înseamnă totuși egalitatea absolută. Aplicarea unui tratament diferențiat este indicat în cazul celor aflați într-o situație diferită, în măsura în care se prezintă diferența. Cu valoare de garanție, tratamentul diferențiat este permis doar atunci când poate fi justificat obiectiv și urmărește un scop legitim. În toate situațiile esențială este existența unei interdicții privind aplicarea abuzivă a tratamentului diferențiat.

UE trebuie să acționeze în limitele puterilor stabilite prin tratate. Principiul subsidiarității reglementează legalitatea exercitării competențelor: în cazurile în care domeniile nu sunt de competență exclusivă a UE (ex. când competența este împărțită cu statele membre) aceasta poate să acționeze numai dacă obiectivele acțiunii nu pot fi îndeplinite în mod suficient de către statele membre.

În scopul de a asigura uniformitatea legislației UE și interpretarea ei în mod uniform la nivelul instanțelor naționale, în cazurile de conflict, legislația UE este preeminentă legii naționale. Curtea Europeană de Justiție a susținut că UE constituie noua ordine juridică iar în acest scop, statele membre care beneficiază de această nouă ordine și-au limitat suveranitatea, iar instanțele de judecată naționale au obligația să aplice prevederile legislației UE, chiar dacă acest lucru presupune să refuze aplicarea legislației naționale cu care vine în conflict, în cazul în care această legislație națională a fost adoptată anterior sau ulterior normei din legislația UE.

Izvoarele (sursele) legislației UE pot fi împărțite în 3 categorii:

Surse primare: tratatele dintre statele membre și acordurile cu statele terțe.

Surse secundare: regulamente, directive, decizii, recomandări și opinii.

Alte surse: principiile generale ale legislației UE dezvoltate prin jurisprudență Curții Europene

de Justiție și „soft law” (ex. ghiduri și rezoluții).

Principiul egalității și interzicerea nediscriminării:

este un drept special;

exprimă un raport între 3 părți: persoana discriminată – persoana comparabilă – statul sau entitatea care face diferența nejustificată;

este un drept fundamental – autonom;

este o cerință procedurală – măsură a exercitării drepturilor fundamentale.

Principiul trebuie respectat în procedura de exercitare a oricărui drept;

Cele două forme ale discriminării sunt:

discriminarea de jure sau formală: a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații atunci când nu există nicio distincție relevantă;

discriminarea de facto sau substanțială: a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite.

Capitolul III. Aspecte privind egalitatea și nediscriminarea în dreptul european

1. Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene 

Drepturile omului, statul de drept și democrația reprezintă valori importante ale UE. Introduse chiar prin tratatele de constituire acestea au fost consolidate prin adoptarea unor serii de acte și documentați ce au ușurat parcurgerea anumitor etape instituționale.

În acest fel, instoria UE se poate repera datorită evoluției protecției drepturilor și libertăților fundamnentale ale omului, care au influențat forma decisiv, dar și funcțiunile actuale de la nivel european. Totodată, prin fiecare pas prin care s-au stabilit noi norme juridice, care au dus la dezvoltarea UE, s-au acordat garanții noi cu privire la drepturile omului.

Prin prezenta structură, ca și o construcție economic modalitatea de luare a decizilor, Comunitatea Europeană și mai târziu UE au reușit să-și construiască o unitate și o capacitate de acțiune sperioare altor organizații europene de cooperare.

Procesul de integrarea a spațiului respective a fost realizat prin instituirea a 4 tipuri de libertăți fundamnetale pentru piața UE și anume:

Libera circulație a bunurilor

Libera circulație a persoanelor

Libera circulație a mărfurilor

Libera circulație a capitalurilor,

la care s-a adăugat eliminarea barierelor din calea celor enumerate anterior, armonizarea legislaților, dar și instituirea unui process inter-guvernamental și democratic pentru a se lua deciziile, , în cadrul căruia aplicare acquisului comunitar este principială.

Pentru prima dată în instoria Europei, Carta drepturilor fundamentale ale UE totalizează în cadrul unui unic document aria întreagă a drepturilor civile, politice, economice și sociale.

În conținutul acesteia, care respectă abilitățile și obligațiile UE, dar și principiul subsidiarității, s-au recunoscut, reafirmat și dezvoltat prevederi juridice fundamentale cu privire la drepturile omului, drepturi ce reies mai ales din tradițiile constituționale și din îndatoririle internaționale commune statelor member, din Convenția europeană cu privie la aărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din cartele sociale adoptate de Uniune, precum și din jurisprudența CJUE și a CEDO.

Carta drepturilor fundamentale ale UE este strucutrată întrun preambul și 54 articole, grupate în 6 capitole, astfel:

Demnitatea

Libertatea

Egalitatea

Solidaritate

Cetățenie

Justiție.

Elaborarea unei Carte a Drepturilor Fundamentale ale UE s-a decis la Consiliul European de la Koln, din data de 3-4 iunie 1999. Această Carta trebuia să ,, regrupeze drepturile fundamentale în vigoare la acea dată din UE, în așa fel încât să le ofere o vizibilitate mai mare și care să marcheze importanța excepțională a acestora,,.

Adoptarea Cartei este pentru început un mesaj politic al celor 15 state membre la aceea dată către cetîțeni lor, reafirmând drepturile fundamentale ce stau la temeiul construcției europene.

Proiectul Cartei a fost redactat de către o Convenție alcătuită din 62membri, astffel:

15 reprezentanți ai șefilor de stat ori guvern

30 reprezentanți ai parlamentelor naționale câte doi din fiecare stat memebru;

16 reprezentanți ai Parlamentului European

Un reprezentant al Comisiei Europene.

La lucrările respectivei Convenției, au luat parte, în calitate de observatori, 2 reprezentanți ai CJUE și ai Consiliului Europei.

În plus, au fost audiați membri ai Comitetului Economic și Social, Comitetului Regiunilor, Ombudsmanul European, reprezentanți ai țărilor din Europa de Est și Europa Centrală, experți și reprezentanți ai organizaților nonguvernamentale.

Societatea civilă a fost îndelung consultată, mai ales prin intermediul unui site internet

care a adunat contribuŃiile numeroaselor asociaŃii sau grupuri.

Proiectul de Caartă s-a adoptat de către Convenție la începutul luni octombrie 2000.

Consiliul European, întrunit la Biarritz, la 13 – 14 octombrie 2000, aproba, în unanimitate proiectul înaintând-ul Parlamentului European și Comisiei Europene.

Carta Drepturilor Fundamentale ale UE a fost proclamată de președintele Comisiei Europene, președintele Parlamentului European și președintele Consiliului, drept urmare a Consiliului European întrunit la Nisa la 7 decembrie 2000.

Când statele membre ale UE au lansat idea redactări unei Carte a Drepturilor Fundamantale nu i-a fost fixat și statutul acesteia. Acesta trebuie să fie examinat ulterior, când textul Cartei urma să fie adoptat definitiv, întrebarea fiind de a ști dacă ea trebuia să fie integrată în tratate, cea ce i-ar fi dat o valoare juridică constrângătoare pentru statele și instituțiile europene.

La Consiliul European de la Nisa s-a decis neîncorporarea Carte în trata, ci examinarea problematici statutlui juridic în cadrul dezbaterilor deschise la data de 1 ianuarie 2001 cu privire la viitorul Europei.

Carta Drepturilor fundamentale a fost încorporată în Constituția Europei. În urma respingeri prin referendum, în Olanda și Franța în anul 2005, și a perioadei de reflexie de 2 ani, pe data de 23 iunie 2007, șefii de stat și guvern, reuniți în cadrul Consiliului European, decideau convocarea unei noi conferințe interguvernamentale, privitoare la elaborarea unui Tratat de reformă, până la finele anului 2007.

De asemenea, Carta drepturilor fundamentale ale UE constituie o inovație și prin conținut, find mult mai vast decât cel al Convenției europene a drepturilor omului și libertățile fundamentale. În timp ce Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului acoperă și celelalte domeni, ca de pildă dreptul la o bună administrare, drepturile sociale ale angajaților, bioetica etc . După cum s-a susținut în doctrină, impactul Cartei drepturilor fundamentale ale UE trebuie să se analizeze prin prisma scopurilor ce se au în vedere la data elaborării sale, a inovațiilor ce se aduc în materia protecției drepturilor pe le consacră și a statutului ce i-a fost acordat, care ar putea să determine o intervenție nouă a CJUE pentru a asigura forța sa juridică, dar mai ales prin individualizarea poziției care ia fost tribuită drept urmare a includerii sale în conținutul proiectului Constituției Europene și prin recunoașterea sa ca având forță juridică obligatorie prin Tratatul de la Lisabona.

Potrivit art. 6 al Tratatului de la Lisabona, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din decembrie 2000, astfel cum a fost aceasta adaptată la 12 decembrie 2007, având aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Cu toate acestea, „dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate”.

În plus, Tratatul reafirmă principiul protecției drepturilor omului ca principiu fundamental al Uniunii: „Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”.

Intrarea în vigoare a acestor prevederi înseamnă posibilitatea invocării în fața Curții de Justiție, a Tribunalului de primă instanță, precum și în fața instanțelor naționale ale statelor membre, permițând lidat, pe un dublu nivel, al respectului drepturilor fundamentale. Prevederea cuprinsă în parag. 2 al art. 6 al Tratatului, conform căreia „Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare” are ca efect asigurarea unui nivel dublu de protecție a individului. Astfel, dacă cetățenii UE nu vor obține câștig de cauză în privința încălcării drepturilor lor fundamentale în fața Curții de Justiție, se vor putea adresa Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea Convenției Europene. Această aderare se va realiza potrivit Protocolului anexat la Tratatului de la Lisabona, care prevede că Acordul privind aderarea Uniunii la Convenția europeană cuprins în art. 6 alin. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, trebuie să reflecte necesitatea de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului său în special în ceea ce privește modalitățile speciale ale participării eventuale a Uniunii la autoritățile de control ale Convenției europene și totodată mecanismele necesare pentru a garanta că acțiunile formulate de statele nemembre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și, după caz, împotriva Uniunii.

Prevederile Cartei au la bază prevederile Convenției europene a drepturilor omului, dar aceasta este mai extinsă, incluzând drepturile din generația a II-a (sociale, economice și culturale) și cele din generația a III-a (de solidaritate).

Prin drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene trebuie înțeles „acel drept subiectiv, care este esențial pentru cetățenii Uniunii și care este înscris în Constituția pentru Europa”, ceea ce înseamnă că nu toate drepturile subiective de care beneficiază cetățenii europeni sunt drepturi fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene, ci doar cele care îndeplinesc condițiile cuprinse în definiția dreptului fundamental al cetățeanului Uniunii Europene. Prin urmare, există o diferență între sfera drepturilor subiective a cetățenilor europeni și cea a drepturilor fundamentale ale acestora, prima fiind astfel mult mai mare.

Carta drepturilor fundamentale însumează în cadrul unui singur document, pentru prima dată în istoria Europei, întreaga arie a drepturilor și anume drepturi civile, politice, economice și sociale, toate acestea fiind sistematizate în cele șase capitole: „Demnitate”, „Libertăți”, “Egalitate”, „Solidaritate”, „Cetățenie” și „Justiție”.

De asemenea, Carta drepturilor fundamentale cuprinde și numeroase dezvoltări în ceea ce privește formulările, în raport cu documentele fundamentale ce au stat la baza elaborării ei, de exemplu în privința prevederii consemnate în art. 2 pct. 2 conform căreia „nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea și nici executat”.

Se poate remarca, totodată, întregul șir de prevederi înscrise în Capitolul IV, intitulat „Solidaritatea”, care creează importante garanții ale dreptului la muncă. Astfel, Carta aduce dezvoltări prevederilor pe care le înscriu Carta Socială Europeană din 1961, adoptată la Torino și Carta Socială Europeană revizuită din 1996, adoptată la Strasbourg, ce permit statelor să se angajeze numai cu privire la unele dintre prevederile acestor documente și nu cu documentele ca atare, în integralitatea lor. De altfel, Consiliul a aprobat la Nisa și Agenda Socială Europeană, în concordanță cu concluziile Consiliului European de la Lisabona.

O prevedere importantă o constituie și art. 41 pct. 3, potrivit căruia „orice persoană” are dreptul de la reparații din partea Comunității pentru pagubele cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor, în conformitate cu principiile generale comune și dreptul statelor membre.

Carta cuprinde importante elemente de supranaționalitate, în special în legătură cu drepturile cetățenilor europeni. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii Europene, modificat la Amsterdam, se recunoaște dreptul de vot al oricărui cetățean al Uniunii Europene și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, „în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat”. Se recunoaște, de asemenea, dreptul de vot al cetățenilor Uniunii Europene în cadrul alegerilor locale în statele în care au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții statelor respective.

Toți cetățenii Uniunii Europene au dreptul să se adreseze Mediatorului European, să circule liber pe teritoriul statelor membre, să aibă acces la documente etc..

Este important de menționat faptul că pentru anumite drepturi înscrise în Capitolul V, prevederile acestuia se referă nu numai la cetățenii propriu-ziși ai Uniunii, ci și la „orice persoană fizică sau morală care este rezident sau are sediul statuar într-o țară membră”. În acest sens, persoanele care nu au cetățenia Uniunii pot să se adreseze Mediatorului Uniunii sau să-și exercite dreptul la petiționare.

Prin enunțarea drepturile fundamentale într-un mod mai clar și mai vizibil, Carta contribuie la dezvoltarea conceptului de cetățenie a Uniunii Europene, precum și la crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, realizându-se o îmbunătățire a siguranței juridice în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale, în cazul în care în trecut a fost o astfel de protecție garantată numai de către jurisprudența Curții de Justiție. În cadrul Tratatului de la Lisabona, prevederile Cartei au devenit obligatorii, fiindu-le astfel conferită aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Carta conține un preambul și 54 de articole, grupate în funcție de conținutul lor șapte capitole:

Drepturi fundamentale ce au în vedere demnitatea umană, privitoare la dreptul la viață, integritatea fizică și psihică a persoanei, interzicerea torturii ori inhumane ori degradante interzicerea muncii forțate ori a sclaviei.

Libertățile, privitoare la dreptul la libertate și la securitate, la respectarea vieții private și de familie, protejarea datelor cu character personal, deptul la căsătorie, și la întemeierea unei familii, libertatea de a gândi, libertatea de conștință, libertatea de informare și de exprimare, libertatea de asocieire și de întrunire, libertatea științelor și a artelor, etc ;

Egalitatea, referitoare la egalitatea în fața legii, egalitate de șanse între femei și bărbați, drepturi ale copilului, drepturi ale persoanelor în vârstă;

Drepturi fundamentale de solidaritate privitoare la dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de aces la servicile de plasament, de protecție în situația concedierii nejustificate, echitabile și doar a condiților de muncă, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, familie și viața profesională, securitate socială și asistență socială, sănătate, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorului;

Drepturi fundamentale exclusive politice și social-politice (articolele din Capitolul V, referitoare la dreptul de a vota la alegerile pentru Parlamentul European, dreptul de a alege și de a candida la alegerile municipale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente, Avocatul poporului, dreptul de a adresa petiții, libertatea de circulație și de rezidență, protecție diplomatică și consulară);

Drepturi fundamentale privind justiția (articolele cuprinse în capitolul VI, referitoare la dreptul la un recurs efectiv și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori în cadrul procesului penal pentru aceeași infracțiune).

2. Evoluția protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în dreptul european

Problematica drepturilor omului rămâne alături de cea a păcii, ale cărei contururi promițătoare ne oferă până în prezent numai o imagine îndepărtată a unei lumi cu mai puține arme și mai multă securitatea, una din temele dominante ale vieții politice și ale dezbaterii publice.

Problemelor multiple și complexe legate de existența umană, de drepturile omului se încearcă se da răspunsuri, atât pe plan intern cât și pe plan internațional, dar și în domeniul acțiunii politice de stat directe, în organizații și reuniuni internaționale și în mijloace de informare.

Aceste probleme multiple și complexe pe plan intern sunt, așa cum afirmă Ion Diaconu « parte integrantă a fenomenelor și evoluțiilor vieții politice , economice, sociale și culturale ale fiecărei țări, iar problemă realizării lor nu se poate pune decât într-un context istoric, național, social și politic.

Situația se prezintă diferit de la țara la țara și este în continuă evoluție, depinzând de împrejurările istorice naționale și de direcția pe care o urmează procesul de dezvoltarea în fiecare țara .

De asemenea tot Ion Diaconu afirmă că « pe plan internațional problematică drepturilor omului este strâns legată de evoluția problemelor globale ale omenirii a€“ securitatea, pacea, dezvoltarea. Multiplele probleme care există și care apăr în fiecare țara nu pot fi soluționate decât în contextul unei evoluții pozitive în domenii cum sunt rezolvarea conflictelor existențe și prevenirea altora, asigurarea dezvoltării tuturor țărilor lumii, menținerea păcii și securității internaționale ».

În același timp, trebuie să încercam să desprindem direcțiile de acțiune privind colaborarea dintre state în acest domeniu, așa cum rezultă din angajamentele internaționale adoptate și cum sunt practicate în organismele ONU și în alte organizații.

Ca fenomen social, drepturile omului își au originea în antichitate. În schimb că fenomen juridic, drepturile omului își au originea în doctrina dreptului natural,care pornește de la ideea că omul, prin însăși natură să, are în orice loc și în orice moment drepturi care sunt anterioare și primare celor acordate de către societate și recunoscute de dreptul natural.

Cu alte cuvinte acesta este un drept superior în raport cu expresia de voința a statului în diferite forme de existența ale acestuia și necondiționat de intetresele pe care statul le poate avea într-un moment al evoluției sale istorice. În acest sens considerăm că putem reține aprecierea făcută de Giorgio del Vecchio , care afirmă că : « Ideea că ființă umană posedă prin natură să anumite drepturi , valabile chiar dacă acestora nu le corespund sau le corespund doar imperfect, dispozitiie legilor pozitive, s-a ivit în mintea omenească, încă din timpuri străvechi și a fost redata în cuvinte strălucitoare, grație filosofiei antice, a jurisprudenței române că și în epocile următoare, inspirându-se uneori din dogmele religiei creștine, iar alteori doar din lumina rațiunii.»

În Grecia antică o contribuție importantă în dezvoltarea concepției necesității unui ansamblu universal și etern de reguli referitoare la ființă umană a avut-o Platon (427-447 i.e.n.) care a făcut o distincție clară între idei și cultură sau tradiție. Lucrările lui au un pronunțat caracter de afirmare , descoperire a drepturilor și libertăților omului. Lui Aristotel îi aparține primul germene al ideii de drept natural, care în operă să Politică afirmă că :« numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic. » În Evul Mediu, analizând dezvoltarea istorică a societății umane, filosofii creștini au încercat să dezvolte ideile despre condiția egală a oamenilor , pornind de la Decalog cu cele zece porunci, anunțând în acest mod drepturile individuale fundamentale, caracteristice pentru orice ființă umană.

Individul, în acest context, potrivit teoriei lui Toma d`Aquino , este în centrul unei ordini sociale și juridice juste, însă legea divină are preeminență absolută asupra dreptului laic, așa cum este ea definită de rege.« Biserică Creștină a stabilit chiar o ierarhie a diverselor surse de drept în materie, acordând prioritate dreptului divin, pe poziții secunde situându-se dreptul natural și abia pe locul al treilea a dreptul pozitiv că drept derivat de la primarul (divin) și secundarul (natural), nefiind altceva decât norme uzuale ale relațiilor în societate.

În secolul al XVII-lea, exponenții școlii dreptului natural, în special Hugo Grotius , supranumit părintele științei dreptul natural, au arătat că A« omul este o ființă sociabila prin natură să, care aspiră să trăiască în pace cu semenii săi, apt a determină singur ceea ce este util sau dăunător societății.»

În secolul al XVIII-lea aceste probleme au fost aborbate de numeroși gânditori, o contribuție semnificativă având J.J. Rouseau și Ch.L.de Montesquieu. Chiar din prima frază a lucrării sale Despre spiritul legilor, Montesquieu formulează o definiție a legii în manieră scientista și anume : Legile, în sensul cel mai larg, sunt raporturi necesare care

derivă din natură lucrurilor și în acest sens, toate lucrurile au legile lor. Meritul lui Montesquieu este de a fi înțeles în context raportul dintre legi și libertate dar și contribuția

la pregătirea ideologică a Revoluției Franceze din 1789. Această filosofie are un caracter progresist , deoarece, referindu-se la componentele esențiale ale societății afirmă că « după cum oamenii au renunțat la independența lor naturală pentru a trăi sub ascultarea legilor civile », menținând , în concluzie , că primele legi reprezintă libertatea, iar cele din urmă proprietatea.

Esențial filosofiei juridice a lui este idea instaurării domniei legii și, prin ea, a domniei poporului care în același timp este autorul și supusul ei : căci aceeași voința care face legile , se supune lor. Egalitatea oamenilor constă în faptul că ei sunt asemănători în demnitate, pentru că, legea fiind a tuturor , nu este a nimănui în particular. De aceea, legea trebuie pusă deasupra oamenilor și nu un om asupra altora, căci egalitatea implică liberatea , căci ascultarea de o lege pe care singur ți-ai stabilit-o înseamnă libertate. ”

Bineînțeles și incontestabil, problemă drepturile și libertăților fundamentale ale omului rămâne o preocupare constanța a marilor filosofi și în următoarele decenii. Considerăm , totuși , că , începând cu sfârșitul secolului XVIII-lea , problemă drepturilor omului trece într-o nouă fază de dezvoltare în consacrarea drepturilor , fie și mult mai târziu , în documente internaționale și a devenit ceea ce astăzi noi recunoaștem cu toții în sistemul contemporan al Dreptului internațional al Drepturilor și Libertăților fundamentale ale Omului.

Apariția și evoluția primelor instrumente juridice pentru protecția drepturilor omului

Drepturile și libertățile, din punct de vedere al dreptului pozitiv, care vor alcătui mai târziu

conținutul noțiunii de drepturi ale omului au apărut în luptă diverselor categorii sociale împotrivă absolutismului feudal.

Primul text cunoscut în istorie este Magna Carta Libertatum proclamată în Anglia de către Ioan fără de Țara în anul 1215, prin care baronii și episcopii englezi obțin o serie de privilegii și garanții procedurale de la rege. Acest act de epocă a avut o prioritate absolută asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume în decursul timpului în acest domeniu atât de important pentru întreagă populație a globului. Conținutul acestui document prevedea că : « Nici un om liber nu va putea fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afară legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotrivă lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotrivă lui, fără o judecată loială a egalilor sau în conformitate cu legea țării ».

În cultură europeană în secolele XVII-XIX au apărut și primele instrumente juridice de transpunere în prevederi legale a acestore drepturi și libertăți fundamentale. În Anglia, apăr unele documente importante privind drepturile omului intitulate : Petiția drepturilor din 7 iunie 1628, Habeas Corpus Act din 26 mai 1679, Bill of Rights din 13 februarie 1689, A« prin care s-a format sistemul parlamentar al Mării Britanii, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul la liberarea pe cauțiune, interzicerea pedepselor cu cruzime, dreptul de a fi judecat de un tribunal independent » .

La 10 decembrie 1948 s-a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului , zi care este sărbătorită în lume că Ziua Internațională a Drepturilor Omului. Acest text consfințește o serie de drepturi fundamentale un ideal comun ce trebuie împlinit, așa cu se susține în chiar termenii Declarației- pentru toți oamenii, indiferent de rasă , sex, limbă, religie, opinie politică, origine națională sau socială, bunuri, naștere sau situație materială. Acest document a fost adoptat fără nici o împotrivire din partea statelor membre ONU , exceptând opt abțineri (Africa de Sud, Arabia Saudita, URSS și cinci democrații populare). Întrucât declarația nu are forță juridică obligatorie, nefiind un tratat internațional, ea de jure nu creează obligații pentru state. Cu toate acestea , prevederile sale au fost incluse în constituțiile și legile interne ale statelor , fapt pentru care această a căpătat o importantă deosebită. Că urmare a faptului că statele au considerat necesară adoptarea unui document care să conțină dispoziții de forță juridică, în perioadă anilor 1948-1966 s-au purtat negocieri pentru adoptarea unui document în acest sens, culminând cu Carta Internațională a Drepturilor Omului, care a inspirat în mod direct elaborarea și încheierea ulterior a unei game de instrumente complementare privind reglementarea drepturilor omului în unele domenii speciale și concrete :

autodeterminare și dreptul de independența al popoarelor colonizate

luptă împotrivă discriminării bazate pe rasă, sex, loc de muncă, profesie, religie, credința,

educație.

Luptă împotrivă crimelor de război și crimelor împotrivă umanității

Protecția persoanelor supuse unui regim de detenție sau de închisoare

Interzicerea torturii și altor tratamente analogice inumane

Drepturile persoanelo cu deficiente mintale și handicapate

Progresul și dezvoltarea în domeniul social

Folosirea progreselor înregistrate de știință și tehnică în interesul păcii și beneficiul omenirii

Cooperarea și dezvoltarea culturală pe scară internațională

Drepturile politice ale femeii

Luptă împotrivă rasismului, instigării la război și aparheid-ului

Luptă imotriva terorismului

Promovarea drepturilor omului

În scopul minimalizării lezării drepturilor omului, pe plan național și internațional se depun eforturi considerabile prin eliberarea unor instrumente cât mai eficiente în scopul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, se efectuează monitorizarea respectării Drepturilor Omului de către state. Cu toate problemele, lacunele care există în literatură de

specialitate se considera ca « Dezvoltarea drepturilor omului in dreptul international si legislatiilenationale s-a incununat cu crearea unui sistem de drepturi care reglementeaza global existentaarmonioasa a personalitatii ».

La nivel european, în sferă instrumentelor juridice de protecția și de garantare în domeniul drepturilor omului regăsim instituția comunitară în Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Prin Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale a fost creat un mecanism de control internațional care se adaugă mecanismelor naționale , toate statele membre acceptând competență Curții Europene a Drepturilor Omului că instituție comunitară. Acest organism de apărare a drepturilor omului la nivel internațional și regional are rolul unei instanțe de jurisdicție internațională cu caracter subsidiar cailor interne de atac.

Curtea Europeană nu este un organ statutar al Consiliului Europei, ci unul convențional instituit în bază Convenției Europene a Dreptului Omului. Cu toate acestea, ea nu poate fi separată de sistemul organelor Consiliului Europei, fiind creață în cadrul acestuia, preluând aceleași principii și având hiar același buget. Curtea Europeană a Drepturilor Omului , cu sediul la Strasbourg din 21 ianuarie 1959, odată cu acceptarea jurisdicției sale de către opt state, este elementul principal mecanismului de control supranațional al aplicării Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, denumită apelativ Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau prin siglă CEDO.

3. Principiul egalității și dreptul la nediscriminare în sistemul de drept european

Încă de la Aristotel în Etica Nicomahică, unde conceptul de egalitate era strâns legat de ideea de justiție, principiul egalității a rămas deschis unor nenumărate interpretări. S-a trasat o distincție între egalitatea substanțială și ceea formală. În timp ce prima face referire la aplicarea legii și a tratamentului egal al cetățenilor care se află întro situație similară, a doua face referire la conținutul normelor legale care trebuiesc create astfel încât să nu discrimineze cetățenii pe motive arbitrare, iar în acest caz tratamentul trebuie să fie de o natură asemenea încât cetățenii să aibă șanse egale pentru a putea atinge poziții egale.

Această diferență are nu doar importanță filosofică și și importanță practică, pentru că mereu când este respectat criteriul egalității formale se respectă și cel al egalității substanțiale.

Teoria politică modernă,care aq influențat conceptele de egalitate din distincte siteme juridice și recunoașterea dreptului la egalitate în fața legii și la protecție contra discriminării pentru toate persoanele ca un drept universal în intrumente juridice internaționale, au dus la abordarea acestei problematici în modalități distincte, astfel:

Egalitate ca raționalitate

Egalitate ca un complement al protecției drepturilor fundamentale ale omului

Egalitate ca și protecție contra tratamentului inegal ori a discriminării întemeiate pe cunoașterea faptului că distincte grupuri sunt trate întrun mod mai puțin favorabil ori sunt înlăturate pentru că prezintă alte trăsături decât grupul dominant

Egalitate ca transformare.

Dreptul comunitar protejează ambele forme ale egalității, cea formală și substanțială. Scopul acestui studiu nu este de a examina în detaliu dreptul comunitar în materia nediscriminării, ci numai de a furniza un cadru pentru dezvoltarea legislației și jurisprudenței naționale prin referire, în special, la deciziile importante ale CEJ. În condițiile în care există peste 2900 de cauze și opinii ale avocaților generali ce se referă la discriminare, ar fi și dificil de urmărit evoluția întregii jurisprudențe. De asemenea, ne vom concentra asupra echilibrului dintre asigurarea egalității și respectarea diversității, sarcina probei în litigiile privind discriminarea și asupra interpretării acțiunii pozitive, ca măsură de realizare a egalității de rezultate.

În cadrul competenței comunității, principiul nediscriminării a fost aplicat, în mod general, de către CEJ și acolo unde a existat un tratament arbitrar și nejustificat între două persoane, în cadrul politicii de personal a instituțiilor comunitare( se vedea Cauza C-75, 117/82 Razzak și Beydoun c. Comisiei, Cauza C-246/83 De Angelis c. Comisiei ).

Principiul nediscriminării este menționat în mod expres în Tratatul Comunității Europene (TCE) în diferitele contexte:

principiul nediscriminării pe bază de cetățenie sau, după caz, naționalitate exprimat în art. 12 și, în cadrul libertăților fundamentale, în art. 39, 43 și 49-50 ale TCE;

Pentru a determina scopul aplicării principiului prevăzut de art. 12 TCE, CEJ a oferit o interpretare extinsă drepturilor de care se bucură o persoană în cadrul Comunității. Astfel, numai în ceea ce privește libera circulație a serviciilor, Curtea a statuat în Cowan: când dreptul comunitar garantează unei persoane fizice libertatea de a se deplasa pe teritoriul altui stat membru, protecția în fața prejudiciului ce îl poate suferi în acel stat membru […] este un corolar al libertății de circulație. În consecință, interzicerea discriminării este aplicabilă celor ce primesc servicii, în înțelesul Tratatului, în ceea ce privește protejarea împotriva riscurilor unei tâlhării și dreptul de a obține compensații financiare prevăzute de legea națională, atunci când riscul se materializează.

nediscriminarea între producători și consumatori în domeniul agriculturii conform art. 34 alin. 2 TCE, prevederi speciale precum art. 90 prin care se interzice taxarea discriminatorie, nediscriminarea prin interzicerea comportamentului anti-concurențial;

Funcțiile pe care le îndeplinește în domeniul economic principiul egalității au fost exprimate sintetic de Avocatul General Tesauro( a se vedea jurisprudență CJUE – Cauza C-63/89 Assurances de Credit v. Council and Commission 1991): principiul egalității de tratament este fundamental nu numai pentru că stă la temelia sistemelor juridice contemporane, ci și pentru rațiuni speciale: legislația Comunității privește, în mod principal, activități și situații economice similare. Dacă în acest domeniu sunt elaborate reguli diferite pentru situații similare, rezultatul este reprezentat nu numai de inegalitatea în fața legii, ci și, în mod inevitabil, de distorsiunea concurenței, ceea ce încalcă filozofia fundamentală a Pieței comune.

nediscriminarea ca scop al Comunității și bază pentru acțiunile Comunității.

Politica socială a Comunității este prevăzută de art. 136-148 TCE (fostele art. 117-125), împreună cu prevederile privind coeziunea socială și economică, educație, cultură și sănătate publică. Articolul din tratat ce ne interesează este art. 141, deoarece această zonă a dreptului comunitar furnizează un bun exemplu al interacțiunii și dialogului, nu întotdeauna armonios, între CEJ și celelalte instituții comunitare.

Art.141 TCE (fostul art. 119) reprezintă sursa legislației comunitare privind egalitatea între bărbați și femei în domeniul muncii. Oricum, considerentele economice, mai mult decât cele sociale, au stat la baza introducerii art. 141 în TCE( a se vedea jurisprudență CJUE – C. Docksey, Sex Discrimination, în European Union Law Anthology, 360, 361, Karen V. Kole and Anthony D’Amato eds., 1998) .

Principiul consacrat de art. 141 a fost menit să egalizeze costurile muncii în cadrul Comunității, pentru a evita distorsionarea prețurilor datorită diferențelor în costurile de producție.

Art. 141 prevede necesitatea aplicării principiului egalității remunerațiilor dintre forța de muncă masculină și cea feminină pentru aceeași muncă. Conceptul de remunerație este foarte larg, și se referă la orice avantaj, în bani sau sub orice altă formă, pe care angajatul îl primește pentru munca prestată, chiar și după data încetării contractului de muncă. Art. 141 are efect direct, vertical cât și orizontal, în sensul că dă naștere la drepturi și obligații atât între state și persoanele fizice, cât și între persoane fizice.

4. Interzicerea discriminării conform prevederilor art.1 al Protocolului nr.12 

Art. 14 din Convenție prevede următoarele:,,Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

Art. 1 al Protocolului 12 prevede următoarele:“Art. 1 – Interzicerea generală a discriminării

1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1.”

Art. 14 interzice discriminarea numai cu privire la alte drepturi prevăzute de Convenție, adică nu prevede protecția de sine stătătoare împotriva discriminării, iar în acest sens uneori art. 14 este descris ca având un caracter „accesoriu altor drepturi”. Astfel, aceste prevederi trebuie invocate împreună cu alte drepturi prevăzute de Convenție ori de Protocoale.

Această caracteristică a condus la adoptarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei abordări prin care, atunci când constată că un drept material distinct al Convenției a fost încălcat, Curtea nu va verifica incidența art. 14 decât dacă aplicarea unui tratament evident discriminatoriu reprezintă un aspect fundamental al cauzei(A se vedea jurisprudență CJUE – Cauza Dudgeon -v- Regatul Unit, (1982), 4 EHRR 149).

În ceea ce privește modalitatea în care poate fi invocat art. 14 împreună cu alte drepturi prevăzute de Convenție, aceasta poate avea loc în măsura în care acțiunea se înscrie în „sfera” unuia sau mai multor drepturi materiale materiale ale Convenției, nefiind însă necesar să se stabilească o încălcare a unui alt drept prevăzut de Convenție(A se vedea jurisprudența CJUE – Cauza Botta -v- Italia, Nr. 21439/93, 24.2.98, (1998) 26 EHRR 241, și Van der Mussele -v- Belgia, Nr. 8919/80, Seria A, Nr. 70, 23.11.83, (1984) 6 EHRR 163.).

Art. 14 se aplică nu drepturilor prevăzute în Convenție pe care statul are obligația de a le respecta, ci și altor drepturi pe care statul alege să le garanteze fără a fi obligat prin Convenție(A se vedea jurisprudență CJUE – cauza Petrovic -v- Austria, Nr. 20458/92, 27.3.98, (2001) 33 EHRR 14, și Fretté-v- Franța, Nr. 36515/97, 26.2.02, (2004) 38 EHRR 21) .

Textul art. 14 interzice în mod expres discriminarea de orice fel, dând ca exemple discriminarea bazată pe „sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere ”. În plus, art. 14 interzice și discriminarea bazată pe o „altă situație”, ceea ce arată că lista nu este limitativă și că pot fi incluse și alte temeiuri. Într-adevăr, alte asemenea temeiuri au fost determinate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu starea civilă (A se vedea jurisprudență CJUE cauza Wessels-Bergevoet -v- Olanda, Nr. 34462/97, 4.6.02), orientarea sexual (A se vedea jurisprudență CJUE – cauza Sutherland -v- Regatul Unit, Nr. 25186/94, Comm. Rep.1.7.97, (1997) 24 EHRR CD 22.),,,handicapul(A se vedea jurisprudența CJUE – cauza Mandy Malone -v- Regatul Unit, Nr 25290/80, Seria A, Nr. 70, 23.11.83 (1984) 6 EHRR.), statutul professional(A se vedea jurisprudență CJUE cauza Van der Mussele -v- Belgia,Nr. 8919/80, Seria A, Nr. 70, 23.11.83, (1984) 6 EHRR 163) , statutul military(A se vedea jurisprudență CJUE cauza – Engel și alții -v- Olanda, Seria A, Nr.22, 8.6.76, (1979-1980) 1 EHRR 647), și altele.

În ceea ce privește condiția discriminării, se consideră că o persoană a fost subiectul discriminării dacă aceasta a fost tratată diferit de alte persoane aflate într-o situație similară, pe temeiuri interzise, și dacă nu există nicio justificare rezonabilă și obiectivă a diferenței de tratament(A se vedea jurisprudență CJUE Cauza Belgian Linguistics, Seria A, Nr. 6, dec. 23.7.68, (1979-1980), 1 EHRR 252).

Nu se consideră încălcare a art. 14 tratamentul diferit al persoanelor care nu se aflau în situații similare.

Dacă o persoană stabilește că a fost vorba de tratament diferit într-o situație similară, atunci statul trebuie să dovedească faptul că diferența de tratament a avut o „justificare rezonabilă și obiectivă.” Criteriul aplicat în astfel de situații de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este, în primul rând, dacă diferența de tratament a urmărit un scop legitim, iar aceasta era proporțională cu scopul urmărit. Condiția proporționalității necesită examinarea existenței unei relații rezonabile de proporționalitate între mijloacele aplicate și scopul urmărit. Orice diferență de tratament trebuie să stabilească un echilibru între protecția intereselor comunității și respectarea drepturilor și libertăților persoanelor garantate de Convenție.

Pentru a evalua proporționalitatea unei măsuri, statului îi este în general permisă o anumită marjă de apreciere. Totuși, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că discriminarea bazată pe anumite motive, cum ar fi sexul (A se vedeajurisprudență CJUE cauzaAbdulaziz, Cabales și Balkandali -v- Regatul Unit, Nr. 9473/81 și 9474/81, Seria A, Nr. 94, 28.5.85, (1985) 7 EHRR 471), orientarea sexuală, naționalitatea, ori starea civilă trebuie justificată prin motive foarte puternice sau foarte importante.

Unul dintre factorii relevanți în cântărirea motivelor unei diferențe de tratament este dacă în rândul statelor Consiliului Europei există un standard comun.

În ceea ce privește aspectul permisiunii sau nu a discriminării împotriva anumitor grupuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în principiu, că dacă o anumită politică sau măsură are efecte ce aduc prejudicii în mod disproporționat asupra unui anumit grup, nu este exclus ca măsura sau politica în cauză să fie considerată discriminatorie, fără a fi relevant că scopul specific al măsurii sau al politicii respective nu este direcționat către acel grup.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că dreptul la nediscriminare este încălcat dacă, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, nu sunt tratate diferit persoanele aflate în situații foarte diferite.

Discriminarea pozitivă nu este automat interzisă de art. 14, acest aspect depinzând de justificarea tratamentului în fiecare cauză în parte.

Art. 1 al Protocolului 12 are ca obiect introducerea un drept de sine stătător la nediscriminare. Primul alineat interzice discriminarea în legătură cu „orice drept prevăzut de lege”, în vreme ce art. 14 din Convenție se referă la nediscriminarea legată de „drepturile și libertățile stabilite prin Convenție”. Aceste două prevederi sunt complementare iar efectul coroborat al acestora este de a oferi protecție împotriva discriminării în patru situații specifice, după cum urmează: în beneficiul oricărui drept garantat persoanelor de legislația națională; în beneficiul oricărui drept ce poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, conform legislației naționale, respectiv în situațiile în care o autoritate publică are obligația de a se comporta într-o anumită manieră; în exercitarea puterii discreționare a unei autorități publice; și în legătură cu orice acțiune sau omisiune a unei autorități publice. Lista motivelor cuprinse în art. 1 al Protocolului 12 este identică cu lista din art. 14 din Convenție și, în mod similar, nu este limitativă. Preambulul Protocolului 12 reafirmă că principiul nediscriminării nu împiedică statele să ia măsuri pentru promovarea egalității depline și efective, cu condiția să existe o justificare obiectivă și rezonabilă, astfel că discriminarea pozitivă poate fi permisă.

5. Interpretarea și aplicarea dreptului la nediscriminare și a principiului egalității de către Curtea Europeană de Justiție

Jurisprudența CJCE a fost marcată de o interpretare diferită, trecându-se de la refuzul aplicării regulilor juridice referitoare la drepturile omului la acceptarea acestora, în mod indirect, urmând trimiterile la jurisprudența CEDO și, în final, prin statuarea unor reguli proprii, în dreptul comunitar.

Începând cu Geitling (Jurisprudență CJCE, 2/56, cauza Geitling Ruhrkohlen-Verkaufsgesellschaft e.a. -v- Înalta Autoritate, hotărârea din 20.03.1957, ECR3), Curtea de Justiție a Comunităților Europene și-a limitat puterea de interpretare, iar în cauza Stork( cauza CJCE, 1/58, Stork&Cie -v- Înalta Autoritate, hotărârea din 04.02.1959, ECR 17281. Stork, importator de cărbune, a acționat în judecată CECO întrucât una din deciziile sale încălca dreptul constituțional german) , CJCE a respins aplicarea principiilor din materia drepturilor omului, acestea fiind considerate, în întregime, ca făcând parte din dreptul național, cu motivarea că CJCE interpretează în limitele tratatelor, iar nu prin prisma dreptului național, și, în consecință, nu se poate pronunța prin raportare la dreptul constituțional al unui stat membru (R.F. Germania). În cauza Sgarlata(cauza CJCE, 40/64, Sgarlata și alții -v- Comisia, hotărârea din 01.04.1965, ECR 1965 215. ), CJCE a respins aplicarea normelor din domeniul drepturilor omului, subliniind competențele sale, prin trimitere la art. 173 CEE (în prezent, art. 230 CE).

Cauza Stauder(cauza CJCE, 29/69, Stauder -v- Stadt Ulm – Sozialamt, hotărârea din 12.11.1969, ECR 1969, p. 419) este prima în care instanța comunitară a luat în considerare protecția juridică a drepturilor omului.

6. Cetățenia europeană și principiul egalității și al nediscriminării între cetățenii europeni

Este necesară, o definiție generală a cetățeanului și a cetățeniei, rezultată dintr-un studiu istorico-comparativ al sistemelor legislative, pentru a fi apreciată critic, pentru a i se desprinde progresul sau regresul și pentru a-i anticipa orientarea. Din acest punct de vedere ar fi utilă dacă definiția instituției ar fi dată de legiuitor. Deoarece o asemenea definiție are o autoritate incontestabilă, pe timpul cât legea respectivă este în vigoare, în statul respectiv. Însă chiar dacă aceasta ar fi utilă a fost abordată, decât din punct de vedere sociologic, și nu juridic.

Instituția cetățeniei și condiția cetpțenească exprimă, în primul rând, o legătură principial statornică a individului cu statul, cu Cetatea. Această legătură se numește, în general resortisanță ( pentru a se numi cetățenie sfera definiției este necesar a fi mai restrânsă), iar indivizii astfel legați, se numesc resortisanți, și nu cetățeni.

Opus condiției de resortisant este ceea de apatrid (”fără patrie”), apolit (”fără stat„) sau heimatlos (”fără țară”). Evident, însă, că această legătură este doar față de un anumit stat – resortisanța reprezentând apartenența individului la un anumit stat. Astfel că, vor fi atâtea resortisanțe și atâtea tipuri de resortisanți câte state sunt, iar în raport cu resortisanții unui anumit stat, resortisanții celorlalte state și apatrizii se numec străini. Cetățenia reprezintă aceea resortisanță în care legătura dintre individ – numit cetățean – și stat pornește de la drepturi și obligații reciproce: în care și individul are drepturi, și statul obligații, în care individul participă la conducerea statului, în care statul e expresia voinței cetățenilor, în care cetățeni constituie chiar statul, sunt membri statului.

Dacă cetățeni constituie statul, dacă statul este o asociație a cetățenilor, atunci cetățenia înseamnă în principal, drepturi față de stat, și, în primul rând, dreptul cetățenilor de a participa, în condiții de egalitate, la exercitarea puterii de stat în folodul comun, exercitare care uneori e susceptibilă de a avea loc concomitent sau prin rotație, alteori, și în cazul statelor mai mici, majoritatea celor de azi, prin delegația ei, cu alte cuvinte dreptul de a alege și de a candida la constituirea organului suprem al puterii de stat.

Cetățenia, reprezintă pentru o persoană fizică, însuși dreptul său fundamental, căci dacă de el depind dreptul de a alege și capacitatea juridică de a fi ales, adică drepturile politice cât și cele fundamentale, consemnate de constituție, înseamnă că valoarea tuturor acestor drepturi este în funcție de valoarea dreptului de cetățenie, de măsura în care o persoană fizică dobândește sau pierse cetățenia respectivă. Numai cadrul constituțional al dobândirii și pierderii cetățeniei dă valoare constituțională drepturilor cetățenilor prescrise de constituție, numai implicarea caracterului constituțional al dreptului de cetățenie poate just explica faptul că, de cele mai multe ori nu este amintit de constituții.

Din definițiile pe care literatura de specialitate le-a dat cetățeniei, de-a lungul timpului, au rezultat două ipostaze ale cetățeniei, și anume:

Statut legal și politic. Acesta predomină, datorită faptului că este mai bine structurat, mai precis și mai ușor de codificat. Astfel că, în acest sens, cetățenia constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite de stat cetățenilor săi.

Acest statut este bazt pe reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus ăn drepturile constituționale. Forma cea mai concretă a acestei relații o reprezintă naționaitatea – apartenența oficială la statul național -, recunoscută sub forma diverselor documente publice: certificate de naștere și deces, pașapoarte, cărți de identitate.

Identitate și rol social. În acest sens, cetățenia reprezintă una din identitățile individuale. Fără a fi restrânsă în mod necesar la un teritoriu, această identitate poate excede spațiul legal de apartenență. De exemplu, în acest sens, cetățenia se poate raporta la o localitate, la o regiune, la un amplu spațiu cultural și istoric

Mai târziu, în opinia altor autori, cetățenia a fost confundată cu existență socială, însă este iluzoriu și imposibil să o cuprindem într-o astfel de ipostază unică.

Pentru a propune o definiție a cetățeniei, trebuie să ținem cont de toate aspectele identificate anterior. Astfel după o analiză a acestor, putem spune că ”cetățenia este apartenența și participarea activă la viața publică a cetățenilor beneficiari de drepturi și obligații, care au astfel capacitatea de a influența politicile publice”.

Trăsăturile cetățeniei, care se desprind din această definiție sunt:

apartenența la o comunitate politică, ceea ce conferă un sens comunităților personale și colective.

participarea activă, prin acțiuni civice și ”co-cetățenie”.

statutul juridic rezultat din setul de drepturi și responsabilități recunoscute oficial.

capacitatea de a influența decizia politică, ceea ce presupune un minim de competențe civice și conștiința acestei capacități.

7. Legislația referitoare la garantarea principiului egalității și a dreptului la nediscriminare

Dreptul european privind nediscriminarea interzice discriminarea directă și indirectă, dar numai în anumite contexte. În UE, dreptul privind nediscriminarea a fost introdus pentru a facilita funcționarea pieței interne și s-a limitat, așadar, în mod tradițional la domeniul ocupării forței de muncă.

Odată cu introducerea Directivei privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică în 2000, acest domeniu s-a extins pentru a include accesul la bunuri și servicii și accesul la sistemul public de asistență socială, în considerarea faptului că, pentru a garanta egalitatea la locul de muncă, era de asemenea necesar să se asigure egalitate și în alte domenii care ar putea avea un impact asupra ocupării forței de muncă. Directiva de aplicare a principiului egalității de tratament între femei și bărbați privind accesul la bunuri și servicii și furnizarea de bunuri și servicii a fost, ulterior, introdusă pentru a extinde domeniul egalității pe criterii de sex către bunuri și servicii.

Cu toate acestea, Directiva din 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, care interzice discriminarea pe motive de orientare sexuală, handicap, vârstă și religie sau convingeri se aplică numai în contextul ocupării forței de muncă.

Articolul 14 din CEaDO garantează egalitatea în legătură cu exercitarea drepturilor materiale garantate de CEDO. În plus, Protocolul nr. 12 la CEDO, care a intrat în vigoare în anul 2005, extinde domeniul de aplicare al interdicției de discriminare pentru a include orice drept garantat la nivel național, chiar și acolo unde acest lucru nu se înscrie în domeniul de aplicare al unui drept CEDO.

Cu toate acestea, la Protocol au aderat numai 17 din cei 47 de membri ai Consiliului Europei, dintre care șase sunt state membre ale UE. Aceasta înseamnă că între statele membre ale UE există niveluri diferite ale obligațiilor în cadrul dreptului european privind nediscriminarea.

Un aspect preliminar ar trebui subliniat cu privire la beneficiarii protecției acordate prin dreptul UE și CEDO. CEDO garantează protecție tuturor celor care aparțin jurisdicției unui stat membru, indiferent dacă sunt cetățeni sau nu și chiar dincolo de teritoriul național, în acele zone aflate sub controlul efectiv al statului (cum ar fi teritoriile ocupate).

În schimb, protecția acordată de dreptul UE este mai limitată ca arie de cuprindere. Interdicția discriminării pe criterii de cetățenie în dreptul UE se aplică în contextul liberei circulații a persoanelor și se acordă numai cetățenilor statelor membre. În plus, directivele privind nediscriminarea conțin diverse excluderi de la aplicare pentru resortisanții din țări terțe (RTT).

Un RTT este o persoană care este cetățean al unui stat care nu este membru al UE.

Directivele privind nediscriminarea exclud în mod expres din domeniul lor de aplicare discriminarea pe criterii de cetățenie, care este reglementată prin Directiva pri vind libera circulație.

Potrivit acesteia din urmă, numai cetățenii statelor membre ale UE au drept de intrare și de ședere pe teritoriul altor state membre. După o perioadă de ședere legală de cinci ani pe teritoriul unui alt stat membru, un cetățean al UE dobândește dreptul de ședere permanentă, ceea ce îi conferă drepturi echivalente cu cele ce revin categoriei „lucrător”.

Evident, aceasta nu înseamnă că cetățenii altor state membre nu sunt protejați de directivele privind discriminarea. Astfel, un bărbat homosexual din Germania, concediat în Grecia din cauza orientării sale sexuale, va putea invoca Directiva de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Acest lucru înseamnă pur și simplu că, atunci când înaintează o plângere de discriminare pe baza cetățeniei, victima va trebui fie să încerce să o introducă pe criteriul rasei sau al originii etnice, fie să invoce Directiva privind libera circulație.

Atât Directiva privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, cât și Directiva de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă prevăd că nu creează niciun drept la tratament egal pentru resortisanții din țări terțe (RTT) în ceea ce privește condițiile de intrare și de ședere.

De asemenea, Directiva de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă mai prevede că nu creează niciun drept la tratament egal pentru RTT în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Directiva privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică susține că nu reglementează „niciun tratament care izvorăște din statutul legal al cetățenilor din țări terțe”.

Totuși, se pare că acest lucru nu permite statelor membre să excludă orice protecție pentru RTT, de vreme ce preambulul precizează că RTT sunt protejați prin directivă, cu excepția accesului la încadrarea în muncă. Directiva privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă (reformată) și Directiva de aplicare a principiului egalității de tratament între femei și bărbați privind accesul la bunuri și servicii și furnizarea de bunuri și servicii nu exclud protecția pentru RTT.

Cu toate acestea, RTT se vor bucura de dreptul la tratament egal aproximativ în aceleași domenii cu cele reglementate de directivele privind nediscriminarea dacă se califică drept „rezidenți pe termen lung” în baza Directivei privind resortisanții din țări terțe (care impune, printre alte condiții, o perioadă de ședere legală de cinci ani). În plus, Directiva privind reîntregirea familiei permite ca RTT care sunt rezidenți legali într-un stat membru să li se alăture membrii familiei, în anumite condiții.

Evident, aceste reguli în baza dreptului UE nu împiedică statele membre să introducă condiții mai favorabile prin intermediul dreptului național.

În plus, jurisprudența CEDO, demonstrează că, deși un stat poate considera că cetățenii săi nu sunt într-o situație comparabilă cu cei care nu sunt cetățeni (și consideră că aceștia pot fi tratați diferit în anumite circumstanțe), în principiu toate drepturile din CEDO trebuie garantate în mod egal tuturor persoanelor care aparțin jurisdicției acestora.

În această privință, CEDO impune statelor membre obligații cu privire la RTT care în anumite domenii depășesc cerințele dreptului UE. Din moment ce articolul 14 depinde în totalitate de discriminarea cu privire la unul dintre drepturile materiale garantate prin CEDO, este necesar să se obțină o perspectivă asupra drepturilor garantate de CEDO. CEDO conține o listă de drepturi, caracterizate în principal drept „civile și politice”; totuși, aceasta protejează și anumite drepturi „economice și sociale”.

Drepturile materiale prevăzute de CEDO acoperă o gamă excepțional de variată, cum ar fi dreptul la viață, dreptul la respectarea vieții private și de familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie.

Ori de câte ori o problemă de discriminare are legătură cu unul dintre domeniile reglementate de un drept CEDO, CEDO va analiza plângerile care invocă încălcarea articolului 14.

Aceasta este o distincție extrem de semnificativă între dreptul UE și CEDO, în sensul că CEDO prevede protecție împotriva discriminării în legătură cu aspecte pe care dreptul UE privind nediscriminarea nu le reglementează. Deși Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene obligă UE să nu aducă atingere drepturilor omului în urma măsurilor pe care le adoptă (inclusiv prin interdicția discriminării), Carta se aplică statelor membre numai când acestea aplică dreptul UE. Carta li se aplică în aceste circumstanțe limitate deoarece UE însăși nu dispune în mod efectiv de structuri administrative în statele membre pentru a pune în aplicare dreptul UE – dreptul UE fiind pus în aplicare de către înseși administrațiile statelor membre. Prin urmare, Carta nu produce efecte în domeniile în care statele membre nu au delegat prerogative UE.

Din momentul introducerii directivelor privind nediscriminarea și al extinderii protecției conferite către accesul la bunuri și servicii și la sistemul de asistență medicală, diferența dintre protecția oferită prin CeDO și directive, din punctul de vedere al domeniului de aplicare, s-a diminuat. Cu toate acestea, se pot identifica domenii specifice în care CEDO oferă protecție în afara dreptului UE și cu prioritate față de acesta.

Capitolul IV. Principiul egalității și dreptul la nediscriminare în dreptul românesc

La fel ca și statele ce au devenit membre ale UE în 2004, România trebuie să fie pregătită în acest domeniu, la data aderării, din punct de vedere legislativ, administrativ și al puterii judecătorești. Interesant, pentru cele 15 state membre înainte de 2004, deși termenul de transpunere al Directivei cadru este 2 decembrie 2003, acestea îl pot prelungi în materia discriminării întemeiate pe dizabilități și vârstă până la 2 decembrie 2006.

Are la îndemână magistratul român toate elementele necesare pentru a aplica principiul nediscriminării, în condițiile în care multitudinea de nuanțe ale dreptului comunitar nu este de natură să îi ofere, în acest moment, instrumente precise ca ajutor?

La o primă vedere, cadrul legislativ este armonizat cu dreptul comunitar, deși ar fi necesară o mai mare atenție acordată traducerilor acquis-ului comunitar în domeniu.

Legislația națională cuprinde reglementări paralele în domeniul combaterii discriminării pe criteriul de sex, de exemplu, care proclamă în egală măsură că „aliniază legislația națională cu cea comunitară”. Acesta este cazul Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, modificată și completată prin O.G. nr. 84/2004 și Legea nr. 501/2004 și al Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, modificată și completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004. Aceste acte normative conțin concepte și prevederi preluate din legislația comunitară care sunt identice, dar sunt și noțiuni asemănătoare sau diferite.

În același act normativ (Legea nr. 202/2002) regăsim concepte care sunt tratate ca având același înțeles (egalitatea de șanse, egalitatea de tratament, tratament identic), în timp ce în dreptul comunitar (Cauza C-400/95, Handels-og Kontorfunktionaernes Forbund i Danmark, acting for Helle Elisabeth Larsson c. Dansk Handel and Service, acting for Fotex Supermarked A/S; Cauza C-394/96, Brown c. Rentokil; opinia Avocatului General Saggio în Cauza C-207/98, Silke-Karin Mahlburg c. Land Mecklenburg-Vorpommern) și în literatura de specialitate acestea sunt noțiuni diferite.

Într-o viitoare reglementare, alături de reducerea numărului de definiții, ar trebui acordată atenție și beneficiilor existenței unui singur organism pentru combaterea tuturor formelor de discriminare, prin combinarea competențelor și aplicarea cunoștințelor dintr-un anumit domeniu al discriminării în altul, mai ales că situația unui singur caz care cuprinde mai multe motive de discriminare este subliniat de Directiva 2000/43.

Pe de altă parte, deși Legea nr. 202/2002 are ca scop promovarea egalității de șanse între femei și bărbați, în cuprinsul acesteia nu sunt dezvoltate ideile privind înlăturarea discriminării structurale pentru grupul dezavantajat, ce constituie substanța jurisprudenței post Kalanke a CEJ, ci mai degrabă cele ale Avocatului General Tesauro din această hotărâre.

Alteori, atunci când conceptele folosite de directive sunt cât mai largi, din rațiuni lesne de înțeles, legislația națională nu definește clar criteriile de discriminare pe care dorește să le sancționeze.

În cazul dizabilităților nu este clar ce fel de definiție preferă legiuitorul, cea medicală sau cea socială, dacă dorește să facă diferența între dizabilitatea percepută sau cea înregistrată. Atunci când se menționează în legislație „boală cronică necontagioasă” rezultă că este preferată dizabilitatea înregistrată medical, dar în același text este sancționat „comportamentul de respingere și marginalizare generat de cauze specifice …”, rezultând că se acordă atenție dizabilității percepute și care se manifestă social. Distincția nu este numai teoretică, având implicații asupra soluționării unui caz de discriminare, asupra modului în care urmează să fie dovedită discriminarea indirectă (evidențe medicale, date statistice sau percepția comună) și modului în care urmează să justifice pârâtul existența unui interes legitim și obiectiv și dacă mijloacele de atingere a acelui scop sunt proporționale și necesare.

Aceleași probleme le regăsim și pentru criteriul vârstă ori religie sau credință: nu sunt definiții, ce soluții se aleg – indicarea numerică a vârstei sau indicatorii biologico-medicali, spre deosebire de celelalte temeiuri ale discriminării, vârsta este un fenomen flexibil, se schimbă în mod constant; iar conceptul de religie sau credință, conform art. 9 CEDO și jurisprudenței Curții de la Strasbourg (Buscarini and others c. San Marino), trebuie interpretat în sens cât mai larg, inclusiv dreptul de a nu avea o religie.

Nu sunt transpuse în legislația națională conceptele din directive referitoare la adaptările corespunzătoare în ceea ce privește încadrarea în muncă și justificarea unui tratament diferențiat întemeiat pe funcțiile esențiale ale unei meserii sau profesii (pentru criteriul dizabilitate al discriminării), justificarea unui tratament diferențiat pe motive de vârstă. Importanța acestora este demonstrată de o situație ipotetică, evident exagerată: într-un grup de candidați pentru angajare, cele mai mari șanse (dacă angajatorul nu dorește să fie acuzat de discriminare) le are o doamnă în vârstă, cu un handicap locomotor, aparținând unei minorități și unei credințe necreștine.

În ceea ce privește sancțiunile pentru discriminare, conform directivelor, acestea trebuie să fie efective, proporționale și descurajante. Sancțiunile prevăzute în dreptul național: amenzi, acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, dispunerea de către instanță a retragerii, de către autoritățile emitente, a autorizației de funcționare a persoanelor juridice care, printr-o acțiune discriminatorie, cauzează un prejudiciu semnificativ sau care, deși cauzează un prejudiciu redus, încalcă în mod repetat prevederile legislației, ar trebui completate și cu alte sancțiuni prevăzute în legislația statelor membre UE, respectiv excluderea de la procedurile achizițiilor publice și de la acordarea ajutorului de stat și dispunerea de către instanță a schimbării procedurilor de angajare, promovare, pregătire.

De asemenea, ar trebui completate sancțiunile și pentru discriminarea înainte de angajare. În cauza Draehmpael ce privea refuzul discriminatoriu al angajării, CEJ a considerat că acordarea unei sume compensatorii echivalentă cu salariul pe 3 luni poate fi considerată adecvată, atunci când candidatul care a fost declarat neeligibil pe bază de sex era mai puțin calificat decât candidatul acceptat, conform afirmației angajatorului.

Paria est non esse et non probari.Deși directivele încurajează folosirea datelor statistice ca mijloace de probă, se vor ridica o serie de probleme în ceea ce privește folosirea unor date „sensibile”, precum cele privind originea rasială, sănătatea, orientarea sexuală, a căror procesare are un regim distinct, conform art. 7- 9 din Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Magistratul român va fi confruntat cu un paradox: folosirea acestui tip de date este reglementată de un regim juridic plin de restricții, ceea ce îi poate determina pe unii operatori să renunțe la procesarea automată a datelor de acest gen, dar, în același timp, va avea nevoie de aceste date pentru a se pronunța cu privire la existența sau nu a discriminării. În acest moment legislația națională nu conține prevederi care să soluționeze acest conflict.

O a doua problemă rezultă din prevederile directivelor din 2000, conform cărora partajarea sarcinii probei în materia discriminării este exclusă din sistemul justiției penale. Rațiunile pentru această excludere își au originea în prezumția de nevinovăție, care ar fi încălcată dacă magistratul nu ar avea obligația de a dovedi comiterea unei infracțiuni. De aceea, modul în care sunt reglementate anumite forme de discriminare în legislația penală în vigoare, precum în cazul infracțiunii de hărțuire sexuală, fără precizarea că nu se aplică partajarea sarcinii probei, va determina discuții legate de încălcarea dreptului comunitar de către statul român, după data aderării.

O speță a CNCD aduce în discuție valoarea unui mijloc de probă specific în cazurile de discriminare. Astfel, „un agent constatator în CNCD a întreprins în data de 10.05.2003 o acțiune de testare a patronilor vrânceni în ceea ce privește acceptarea cetățenilor români de etnie romă în discoteci”.

Folosirea testelor situaționale implică expunerea comportamentului discriminator prin confruntarea celor despre care se crede că sunt vinovați de un asemenea comportament în situații care reflectă preferințele lor pentru anumite persoane pe baza unor caracteristici „suspecte” față de alte persoane care, altfel, se află într-o situație identică. Testele situaționale implică două grupuri, un grup „test”, caracterizat de o trăsătură de natură să conducă la discriminare și un grup „de control”, care este identic în termenii caracteristicilor relevante (calificare profesională, vârstă, îmbrăcăminte etc.). Compararea celor două grupuri trebuie să fie dincolo de orice reproș, pentru ca trăsătura „suspectă” să fie singurul element care să permită construirea unui caz de discriminare prima facie.

Un asemenea test trebuie să respecte principiul corectitudinii metodelor folosite pentru a dovedi săvârșirea unei infracțiuni, să nu constituie o provocare, în conformitate cu jurisprudența CEDO. Practica judiciară a unor state membre, în cazuri de discriminare rasială, a subliniat necesitatea ca obținerea de probe, prin intermediul unui test situațional, să fie supusă criteriilor transparenței, corectitudinii și loialității, în prezența unei persoane care să garanteze asupra condițiilor în care testul se desfășoară, iar acea persoană să se bucure de credibilitate și independență în mod rezonabil.

Concizia hotărârii CNCD nu ne permite să ne pronunțăm cu privire la îndeplinirea acestui tip de condiții în cauza soluționată, dar considerăm că un cadru legal în care să fie bine definite condițiile aplicabile acestui tip de test ar trebui avut în vedere pentru viitoarea legislație antidiscriminare.

În ipoteza în care legiuitorul nu va implementa corect și la timp directivele, iată un posibil model de soluționare a cazurilor de discriminare directă prevăzute de Directivele 2000/43/CE și 2000/78/CE.

Dacă există o plângere ce privește rasa, originea etnică, orientarea sexuală, religia sau credința, dizabilitățile sau vârsta, cum sunt definiți acești termeni în dreptul comunitar? Se încadrează această situație în una din aceste definiții?

Se încadrează litigiul în scopul material al legislației comunitare, prevăzut de art. 3 al Directivelor? CEJ încă nu a decis asupra a ceea ce înseamnă scop pentru noile directive. Totuși, în cauzele bazate pe discriminare de gen sau de naționalitate, Curtea interpretează scopul foarte larg (a se vedea Seymour – Smith, C-167/97 privind plata, Marschall, C-152/84 privind concedierea și P. c. S. și Corwall, C-13/94 privind schimbarea de sex).

Există excepții de la scopul material aplicabil? Astfel, în Directivele 2000/43 și 2000/78, acestea sunt reprezentate de legislația naționalității (art. 3 par. 2), iar în Directiva 2000/78 sunt excluse prevederile privind securitatea socială și forțele armate în cazul discriminării pe bază de dezabilități (art. 3 par. 3 și 4).

A fost implementată la timp și corect Directiva, iar dacă nu, există prevederi care ar putea avea efect direct (vertical sau orizontal)? Dacă nu există efect direct, ar putea aceste prevederi avea un impact asupra procedurilor instanței (ex. interpretarea legislației naționale în conformitate cu dreptul comunitar)?

Presupunând că răspunsurile la problemele menționate anterior sunt pozitive, urmează încadrarea într-un caz de: discriminare directă, discriminare indirectă, instigare, hărțuire.

În cazul dizabilităților există o obligație de a furniza o adaptare rezonabilă, iar dacă acesta este cazul, este necesar să se analizeze dacă respectiva prevedere este încălcată (art. 5 al Directivei 2000/78/CE).

În cazul în care magistratul suspectează că este un caz de discriminare directă, trebuie verificat dacă situația de fapt se încadrează în definiția prev. de art. 2 par. 2 (a) al Directivei 2000/78. Definiția discriminării directe presupune: a) un tratament mai puțin favorabil și b) o situație comparabilă. Trebuie să existe o legătură directă și strânsă între tratamentul mai puțin favorabil și temeiurile de nediscriminare. Dacă sunt întrunite aceste criterii, trebuie analizată posibila existență a unei justificări pentru discriminarea directă. Cu excepția discriminării pe criteriul de vârstă, există un sistem restrâns de justificări prevăzut de directive și numai acesta poate fi invocat în apărare. Conform Directivei 2000/43 acestea sunt: cerințe ocupaționale determinante (art. 4) și acțiunea pozitivă (art. 5). Potrivit Directivei 2000/78 acestea sunt: măsuri prevăzute de legislația națională care sunt necesare pentru siguranța publică, menținerea ordinii publice și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății și protecția drepturilor și libertăților altora (art. 2 par. 5) și cerințele ocupaționale care au legătură cu motivele prev. de art. 1 al Directivei (art. 4 par. 1).

În concluzie, chiar dacă până la data aderării, statul român nu ia toate măsurile de reglementare și administrative pentru abrogarea dispozițiilor legale care contravin principiului egalității de tratament (art. 15 din Directiva 43 și art. 16 din Directiva 78), rămâne în sarcina magistraților să asigure respectarea principiului nediscriminării. Iată o provocare căreia sistemul judiciar național trebuie să îi răspundă.

1. Aspecte asupra cadrului legal al principiului egalității

În domeniul juridic, egalitatea a fost trecută de la rangul de perfecțiune la cel de principiu, constituind nucleul statului de drept. Condacrat la nivel constituțional, acest principiu beneficiază de forța juridică a Constituției, fiind superior legislații întregii.

În legislația românească, egalitatea a fost prevăzută în Constituția din 1866 și

Constituția din 1923, discutându-se despre „egalitatea în fața legii,, în sensul de egalitate „în ochii legii„. Totodată , Constituția din 1948 reușeșete să unească, în art. 16, criteriile nediscriminării regim politic nou cu un principiul al egalității în sens.

Următoarele legii fundamentale ale țării au prevăzut „o egalitate deplină în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale”.Însă formularea principiului egalității din actuala lege fundamental face din acest principiu un drept fundamental cu valoare de principiu general pentru materia dreptului.

Această evoluție, schimbarea a viziunii asupra principiului egalității în fiecare lege fundamnetală este valabilă nu doar în dreptul roman, ci și în dreptul francez, de pildă.

Odată cu această decădere, egalitatea reprezintă fie un principiu politic care garantează prezervarea dreptului, fie o posibilitate a fiecărei personae de a cere un tratament egal din partea autorităților publice.

Curtea Constituțională a hotărât prin decizia nr. 107/1995 că principiul egalității nu semnifică uniformitate, astfel că la situații trebuie să corespundă un tratament egal, iar la cazuri distinct, tratamentul juridic nu poate fi la fel, ci distinct. În caz contrar, sunt atinse principiile egalității și nondiscriminării, fiind aplicat un tratament distinct unor cazuri egale fără a exista o deosebită motivare rezonabilă și obiectivă sau dacă există disroporții între obiectivul urmărit prin tratamentul inegal și metodele tilizate.

Ca normă juridică, egalitatea este autonomă, posedă o proprie strucutră, neincluzând decât o prevedere constituțională, ci o întreagă rețea de prevederi ce sunt interpretate și aplicate în funcție de circumstanțe.

În actual lege fundamental a țării, egalitatea este consacrată prin art. 16, denumit în mod general ,, Egalitatea în drepturi,, , însă este detaliată în art. 6 alin. (2), cu privire la măsurile de protecție ale statului referitoare la exprimarea identității minorităților ce trebuiesc să fie conforme cu principiul egalității și prncipiul nondiscriminării, în raport cu cetățeni ceilalți. totodată prevederi cu privire la principiul egalității regăsim și în art. 41, art. 48 și art. 56 Constituție.

În literatura de specialitate se prezintă concepția conform căreia principiul egalității conține “o filosofie politică,pe care judecătorul trebuie în același timp să o facă respectată și să o respecte el însăși”. Prin natura lor, “oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”, însă viața social, încadrarea omului în aceasta, duce la diferențe de care legiuitorul trebuie să țină seama atunci când impune unui subiect de drept o anumită conduită,să observe cea ce este esențial și de neîncălcat.

Egalitatea în drepturi reprezintă o garanție privitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale dispuse în cuprinsul legi fundamentale, dar și a oricăror alte drepturi și obligații

subiective prevăzute în cuprinsul altor acte normative. Aceasta include toate domeniile de

activitate în care subiectul de drept are dreptul garantat la exercitarea libertăților legale în scopul realizării intereselor sale legitime.

Egalitatea, , reprezintă un principiu complex,fiind aplicația art.169 din Constituția României. Plecându-se de la acest principiu este interzisă orice forma de discriminare bazată pe etnie, sex, rasă, limbă sau cultură.

2. Garantarea dreptului la nediscriminare în dreptul românesc

Întro concepție tradiționalistă, discriminarea ca și noțiune reprezintă o interzicere a exercitării diferitelor drepturi din motice culturale, rasiale, etnice etc., considerată a fi o stare de subordonare a uneia din părți.

În zilele noastre, principiul nondiscriminării și al interzicerii arbitrariului a depășit perimetrul strict al raporturilor cu autoritățile publice și a început să pășească în viața de zi cu zi, în raporturile juridice caracterizate prin egalitate juridică a părților, în cele mai frecvente din contractele pe care le încheie orice persoană fizică cu capacitate deplină de exercițiu, dar chiar și în raporturi sociale extra-contractuale, precum formulele de adresare, comportamente, atitudini etc.

Domeniul de aplicabilitate al principiului nondiscriminării este unul larg, deoarece discriminarea există în oricare domeniu al vieții sociale. Obiectivul acestui principiu constă în interzicerea oricărei tip de discriminare, indiferent dacă discutăm despre discriminare rasială, discriminare etnică ori discriminare culturală. Interdicțiile acestui principiu sunt aplicate atât persoanei fizice cât și persoanei juridice.

Principiul nondiscriminării trebuie să se respecte per ansamblul domeniului care acoperă libertatea de circulație, afirmându-se că sfera acetuia este extinsă nu doar la condițiile de muncă și de viață, ci și la ajutorul de asistență socială. Totodată, egalitatea de tratament trebuie să se asigure în drept și în fapt.

În vederea consolidări principiului egalității, autoritățile au asimilat dicriminările indirecte și cele directe, rezultatul find cel ce contează.

Un exemplu de încălcare al princiipilor discriminării și egalității îș constituie cazul Clubului Veneția din Sibiu. A.B, student la [anonimizat] – Bolyai din Cluj – Napoca, președinte al Asociației Gaborilor cu Pălărie din Cluj – Napoca, participant al programului de educație inter-culturală Academia Interculturală Transilvania, în data de 27 noiembrie 2003 dorea să intre la Clubul Veneția din Sibiu, împreună cu încă 20 de colegi nerromi.

După ce au intrat, A.B a fost oprit de către personalul ce asigura paza clubului, fiind somat să părăsească clubul. La intervenția colegilor săi, personalul de pază a spus că nu se permite acesul rromilor, iar în urma insistențelor acestora au primit răspunsul următor: ,,luati-vă țiganul de mână și ieșiți afară ,,. Grupul a solicitat intervenția organelor de poliție. De asemenea s-a depus o plângere la Poliția Sibiu, în numele lui A.B.

Cazul s-a înregistrat la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu nr. 4035/2003. În urma solicitărilor repetate, azul s-a soluționat prin Hotărârea 238/2004, comunicată la data de 27.08.2004, hotărâre care se baza exclusiv pe declarațiile persoanelor ce au fost acuzate de discriminare, cu toate că existau circa 11 declarații de artori privind cazul.

Pe temeiul că nu ar mai fi fost locuri în club, motiv pentru care grupul nu a fost lăsat să intre și la intrarea acestora în club era foarte întuneric neputându-se observa că A.B era rrom, CNCD a hotărât că ,, faptele ce s-au prezentat nu reprezintă fapte de discriminare,,. Astfel că s-a deschis proces contra hotărârii CNCD.

Acțiunea s-a introdus la Curtea de Apel București, în data de 19.11.2004. pe parcursul procesului s-au aflat detalii din dosar care nu au fost comunicate CNCD. Persoanele care formau personalul de pază al clubului au spus că fiind vorba de un club privat ,, au dreptul să își selecteze clientela,, . chiar mai mult , ,, pentru a preântâmpina anumite acte de violență, patronii clubului au adoptat această categoriew a unități de club privat, lucru care este afișat la loc vizibil pe ușa de aces în club,,.

Aceste declarații denotă în mod evident concepția clubului de a interzice acesul unor anumite categorii de persoane, pe temeiul că acestea ar putea să comită acte de violență. Afișul însă nu a fost văzut de persoanele care reprezentau CNCD, ce au investigat cazul.

Surpriza a apărut atunci când reprezentantul CNCD recunoștea în fața instanței că pierdut declarațiile de martori, dar și faptul că acest aspect a avut loc înainte de a se soluționa cauza de CNCD. Astfel că nu s-a mai putut invova administrarea tuturor probelor. În anul 2005, Curtea de Apel București admitea pângerea soluției CNCD.

Iar în toamna anului 2005, Curtea de Apel București informa că datorită unui recurs, dosarul se află la ÎCCJ.

Un caz extrem de mediatizat a fost cazul Stoica contra României, în care statul

roman este sancționat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul,

Constantin Decebal Stoica, născut intr-un sat în care 80% din populatie era de etnie romă, a

fost batut de către polițiști și gardieni, la ieșirea dintr-un bar, la cererea primarului dintr-o

localitate din județul Suceava pentru a da o „lecție tuturor țiganilor”. Deși la incident au fost

cel puțin 20 de martori, doar trei dintre ei au fost audiați de către procurori.

Art. 14 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertaților Fundamentale prevede că „exercitarea drepturilor și libertaților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurata fară nici o deosebire bazată, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.Astfel, ca parte a acestei convenții, România este sancționată pentru încălcarea Art. 3 privitor la interzicerea torturii și Art.4 privitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Conform jurisprudenței, România a fost sancționată nu doar o dată pentru încălcarea articolelor 14 și 3 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertaților Fundamentale.

Consider că toate aceste cazuri în care România a fost sancționată reprezintă

oglinda faptelor noastre, fapte ce nu sunt întodeauna sanționate cum se cuvine, din contră,

sunt chiar ascunse și astfel încurajate. Tot ceea ce se întâmplă ar trebui să fie un semn de

întrebare pentru autorități, fiind de datoria lor să aplice și să respecte, totodată, legea,

deoarece acest principiu al egalității depinde chiar de evoluția societății în cauză.În caz

contrar, ce așteptări să avem noi, ca cetățeni, dacă autoritățile însele încalcă legea?

3. Legislația națională privind egalitatea și nediscriminarea

Analiza cadrului legal în domeniul egalității și nediscriminării în România presupune studierea principialului izvor de drept intern: legea. În sistemul de drept din România legile pot fi clasificate după cum urmează: Constituția, legi constituționale, legi organice, legi ordinare, ordonanțe și hotărâri ale Guvernului.

Din interpretarea dispozițiilor art.11, art. 20, respectiv art. 148 din Constituția României din 31 octombrie 20033, referitoare la raportul dintre reglementările interne și cele internaționale constatăm că tratatele internaționale în domeniul drepturilor fundamentale ale omului au prioritate față de reglementările interne în caz de neconcordanță, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În acest sens, unul dintre cele mai importante instrumente juridice în domeniu, care a devenit parte integrantă a sistemului român de drept este Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. Convenția europeană a drepturilor omului, respective jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt direct aplicabile în sistemul roman de drept, au forță constituțională și supralegislativă .

Constituția are ca obiect reglementarea principiilor fundamentale ale organizării sociale și de stat, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, sistemul organelor și separația puterilor în stat. Având o poziție deosebită în ierarhia legilor, Constituția dispune de o forță juridică superioară față de celelalte acte normative, al căror conținut trebuie să fie conform cu prevederile constituționale.

Constituția României consacră în Titlul I Principii generale, egalitatea de șanse și de nediscriminare. De asemenea, Titlul II Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale consacră principiul egalității în dre eglementarea constituțională a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale conține și alte prevederi exprese de interzicere a discriminării atunci când se stabilesc în art. 30 alin. (7) din Constituția României limite le libertății de exprimare. În același titlu al Constituției în art. 48 referitoare la familie se consacră egalitatea de drepturi între soți iar art. 49 și art. 50 din legea fundamentală obligă statul de a lua măsuri de afirmative pentru protecția copiilor și a tinerilor, respectiv pentru protecția persoanelor cu handicap în vederea asigurării egalității de șanse a acestora. Litera și spiritul Constituției României interzice ambele fețe ale discriminării: atât cea formal cât și cea substanțială.

Suntem în prezența discriminării formale sau de jure atunci când există o diferențiere sau un tratament diferit între două persoane sau situații neexistând nicio distincție relevantă între ele. Astfel,Curtea Constituțională a decis în mod constant că „principiul egalității implică un tratament egal pentru toți cetățenii aflați în situații egale”. De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că „principiul egalității consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Egalitatea părților nu

exclude, ci chiar implică un tratament juridic diferențiat” în această situație.

În cazul discriminării substanțiale sau de factor, atunci când se tratează într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite, Curtea Constituțională a arătat că tratarea diferită a unor probleme ce țin de inegalitate nu este numai permisă, ci chiar cerută. Jurisprudența Curții Constituționale consacră ca instrument de realizare efectivă a egalității de șanse adoptarea măsurilor afirmative de către stat, atunci când arată că „nu este contrară principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice instituirea unor reguli speciale, atâta timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul

nu poate fi decât diferit”.

O.G nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, a constituit la data adoptării un instrument juridic modern în domeniul egalității

de șanse. Prin modificări succesive care au răspuns cerințelor rezultate din implementarea în practică a actului normativ, respectiv celor izvorâte din procesul de integrare a României în Uniunea Europeană, O.G. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, transpune prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE ) nr. L180 din 19 iulie 2000, si prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de

muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE ) nr. L303 din 2 decembrie 2000.

Codul Muncii reglementează totalitatea raporturilor individuale de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii.Codul Muncii consacră principiul egalității de tratament în cadrul raporturilor de muncă și interzice toate formele de discriminare. Principiul egalității de tratament se extinde la drepturile salariatului,la respectarea demnității și a conștiinței acestuia fără nicio discriminare. De asemenea, actul normativ interzice discriminarea la stabilirea și acordarea salariului și prevede dreptul la plată egală pentru muncă egală. Angajatorul are obligația să cuprindă reguli privind respectarea nediscriminării și înlăturării oricăror forme de încălcare a demnității. Îndeplinirea acestei obligații comportă și sarcini de pregătire a

salariaților în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, de elaborarea și aplicarea de proceduri interne de soluționare a posibilelor fapte de discriminare. Prin aplicarea legii angajatorii implementează în propria cultură instituțională principiul egalității de șanse și de gen, respectiv cel al nediscriminării.

Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați reglementează măsurile pentru promovarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați, în vederea eliminării tuturor formelor de discriminare bazate pe criteriul de sex,în toate sferele vieții publice din România.

Legea Audiovizualului oferă cadrul general privind activitatea radio difuzorilor și a Consiliului Național al Audiovizualului din România. Codul de reglementare a conținutului audiovizual detaliază obligațiile posturilor de radio și de televiziune licențiate în România în ceea ce privește conținutul editorial, precum informarea corectă,protecția demnității umane, dreptul la replică, protecția minorilor și respectarea regimului publicității.Alte acte normative incidente în domeniul audiovizualului sunt: legislația în domeniul alegerilor, Legea privind combaterea pornografiei, Legea publicității sau Legea privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii.

OUG nr. 67 din 27 iunie 2007 privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială reglementează măsurile pentru aplicarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei în schemele profesionale de securitate socială. Principiul egalității de tratament implică absența oricărei discriminări directe sau indirecte pe criteriul de sex, cu referire în special la starea civilă sau familială, mai ales în privința:

domeniului de aplicare a schemelor profesionale de securitate socială și a condițiilor de acces la acestea;

obligației de a contribui și a calcului contribuțiilor;

calculului prestațiilor, inclusiv al prestațiilor suplimentare datorate soțului / soției sau persoanelor aflate în întreținere, precum și a condițiilor ce privesc durata și menținerea dreptului la prestații,etc..

4. Obligativitatea instanțelor naționale de respectare a autorităților de lucru interpretat a deciziilor instanțelor Uniunii Europene

Curtea Constituțională din România a avut prilejul nu numai de a redacta decizii în care este vizibilă confuzia dintre Consiliul Europei și instituțiile comunitare/europene dar să se și pronunțe în cauze, uneori facând trimitere, iar în alte situații interpretând și aplicând dreptul comunitar.

Într-o decizie, la solicitarea autorilor excepției de neconstituționalitate, care argumentau că legea română încalcă dispozițiile unui regulament comunitar, Curtea Constituțională a avut un răspuns care poate fi caracterizat drept interesant: „În fine, Curtea constată că textele criticate nu contravin nici Regulamentului nr. 561/2006 al Parlamentului European și al Consiliului Uniunii Europene, invocat de autorii excepției. Dimpotrivă, îi dau substanță, concretizând, în spiritul voinței legiuitorului comunitar, prevederile mai generale cuprinse în acest regulament. Așadar, nimic nu împiedică statul să sancționeze întreprinderea pentru conduita necorespunzătoare a angajatului său, aceasta păstrându-și dreptul de regres împotriva celui care, în mod direct și nemijlocit, este răspunzător”.

Din interpretarea acestei motivări, am putea consideră că instanța constituțională se află într-o dilemă referitoare la alegerea pertinenței trimiterii către reglementarea europeană. Curtea își asumă verificarea raporturilor dintre reglementarea normei juridice interne (pretins neconstituționale) și o normă comunitară – fără ca în această situație să fim în prezența unui subiect special (cum este acela al drepturilor omului).

Într-o recentă decizie a Curții Constituționale, se subliniază că opțiunea Curții Constituționale din România este de a apăra drepturile fundamentale ale cetățenilor conform Constituției în detrimentul actelor normative comunitare.

„Legea nr. 298/2008, reglementând obligația furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații de a reține anumite date generate sau prelucrate în cadrul activității lor, exprimă voința legiuitorului în sensul impunerii unor limite cu privire la exercitarea dreptului la viață intimă, a libertății de exprimare și, în special, a dreptului la corespondență, sub aspectele arătate mai sus. Legea nr. 298/2008 transpune în planul legislației naționale Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE. Regimul juridic al unui astfel de act comunitar impune obligativitatea sa pentru statele membre ale Uniunii Europene în privința soluției juridice reglementate, nu și în ceea ce privește modalitățile concrete prin care se ajunge la acest rezultat, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere, în scopul adaptării acestora la specificul legislației și realităților naționale.”

Astfel, Curtea a declarat neconstituțională Legea nr. 298/2008 din 18 noiembrie 2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice care transpunea o directivă. Decizia Curții Constituționale poate fi criticată, în principiu, sub aspectul netrimiterii unei întrebări preliminare către CJCE, precum și pe fond, cu privire la soluția pronunțată.

Capitolul V. Propuneri si concluzii

Contrar jurisdicților internaționale clasice, a căror competență este bazată în mod normal pe consimțământul statelor, Curtea de Justiție, cu sediul la Luxemburg, exercită o jurisdicție obligatorie și o competență exclusivă față de oricare alta.

Aceasta este însărcinată cu asigurarea ,,respectării dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.

Curtea de Justiție a UE denumită pe scurt și Curtea Europeană de Justiție – CEJ -, reprezintă organul juridic al UE cu sediul la Luxemburg.

Cu privire la evoluția Curții de Justiție a UE trebuie specificat faptul că încă din perioada lucrărilor pregătitoare – ce urmau să conducă la elaborarea Tratatului de la Paris, ce instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului, CECO, cu puteri largi pentru organele acesteia, partenerii prezenți la negocieri au resimțit nevoia unui organism învestit cu controlul legalității actelor emise de Înalta Autoritate și de Consiliul Special de Miniștri – organele CECO – ce să asigure echilibrul dintre acestea și statele membre, să garanteze neamestecarea autorităților CECO în așanumitul domeniu rezervat al statelor membre.

Din această cauză, prin Tratatul institutiv semnat la Paris la 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 25 iulie 1952, s-a creat Curtea de Justiție a CECO. Aceasta potrivit, prevederilor din documentul de instituire, trebuia să asigure respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului și a regulamentului de executare.

Ședința de deschidere a Curții de Justiție, ce a primit sediul la Luxemburg, a avut loc la 10 decembrie 1952.

După aceea, Tratarele de la Roma, ce au instituit CEEA și CEE, dispun însă crearea a câte unei Curți de Justiție cu rol similar, în fiecare comunitate. Dar, în paralel cusemnarea celor două tratate, la 25 martie 1957, s-a semnat și Convenția relativă la unele instituții comune CE, aceasta dispunând existența unei Curți de Justiție unice pentru toate cele 3 comunități, Curte de Justiție care să își exercite atribuțiile stabilite de fiecare tratat, conform prevederilor fiecăruia dintre ele.

Amploarea activității desfășurate de Curtea de Justiție a UE a determinat pe de o parte, crearea în anul 1989 a unui Tribunal de Primă Instanță, menit mai ales, să degreveze Curtea de anumite cauze, iar pe de altă parte, de a conferi celor prejudiciați șansa a 2 grade jurisdicționale, astfel încât drepturile acestora să fie pe deplin apărate și recunoscute.

După aceea, conform prevederilor Tratatului de la Nisa, ce a introdus un nou alin. , în tratatul CE, Consiliul acționând în unanimitate, în temeiul unei propuneri primite din partea Comisiei, după consultarea Parlamentului European și a Curții, ori la solictarea Curții de Justiție însăși, poate creea complete de judecată pentru o audiere și să determine în primă instanță, anume tipuri de acțiuni ori proceduri îndeplinite în materii specifice. În acest fel s-a ajuns, ca la data de 2 noiembrie 2004, prin Decizia Consiliului nr. 2004/752 din 2 noiembrie 2004, a fost prevbăzută instituirea Tribunalului Funcției Publice al UE, care ser organizează și funcționează pe lângă Tribunalul de Primă Instanță.

După aceea, potrivit Tratatului de la Lisabona, Curtea de Justiție a UE cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.

E foarte important să nu se confunde Curtea Europeană de Justiție cu Curtea Europeană de Justiție a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg, care reprezintă o instituție a Consiliului Europei, și nici cu Curtea Internațională de Justiție, care este o instanță internațională, organul principal al ONU, cu sediul la Haga.

Curtea de Justiție a UE reprezintă o creație atipică, ca de altfel toate instiuțiile construcției comunitare, atât cu privire la dreptul intern cât și internațional.

În dreptul contemporan doctrina dreptului natural fundamentează drepturile și libertățile omului. Pentru a ilustra cităm primul aliniat al preambulului Declarației Universale a Drepturilor Omului care indică „Considerând că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume…” și articolul 1 al Declarației adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948: „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.”

Una din cele mai cunoscute și influente teorii politico-juridice este Teoria Contractului Social,ai cărei reprezentanți de seamă au fost englezii J.Locke și T. Hobbes alături de francezul Ch. Montesquieu și J.J. Rousseau. Ideea de bază care se degajă din această teorie este aceea că prin intermediul contractului s-a găsit o formă de asociere care să apere și să garanteze atât persoanele cât și bunurile fiecărui asociat și care să-i permită fiecărui cetățean să-și păstreze libertatea și să afirme egalitatea față de ceilalți.

Doctrina românească nu s-a preocupat în amănunt cu definirea acestui standard, delimitarea subiectului fiind realizată doar tangențial și destul de formal, fondul dezbaterii fiind furnizat de către jurisprudență care a trebuit să remedieze această absență doctrinală printr-o adevărată avalanșă de aplicări specifice ale principiului general al egalității, fapt ce a avut drept consecință îmbogățirea spectaculoasă a conținutului normativ al acestei norme juridice.

Principiile generale ale dreptului reprezintă o preocupare constantă a doctrinarilor, exprimând cele mai înalte aspirații ale omului: libertatea, egalitatea, dreptatea, unitatea, determinând în același timp existența realității juridice materiale în calitatea lor de premize ale ordinii juridice pozitive. În jurul acestor precepte călăuzitoare ale dreptului se dezvoltă întreaga viață juridică internă și internațională, reprezentând un subiect de maximă rezonanță în gândirea juridică.

Polimorfismul principiului constituțional al egalității face extrem de dificilă orice încercare de definire a acestui concept. Indiferent că îl considerăm drept un principiu obiectiv de drept sau un drept subiectiv fundamental, principiul constituțional al egalității se exprimă printr-o serie de valori perechi precum: egalitate strictă/egalitate relativă, egalitate formală/egalitate materială, egalitate în fața legii/egalitate prin lege, etc.

În ciuda caracterului său dificil de definit, sau poate tocmai pentru că poate îmbrăca diverse forme care îl fac mult mai utilizabil decât alte norme constituționale, principiul constituțional al egalității a fost des invocat de beneficiarii săi, dând astfel naștere unei jurisprudențe abundente a judecătorului constituțional în materia egalității.

Conceptul de egalitate are o natura polisemică, hibridă ce fundamentează regimurile

democratice. Din perspectiva legii naturale, libertatea și egalitatea sunt simetrice sau angajează interpretări ce le privilegiază alternativ, în ordine deductivă.

Egalitatea contractuală a cetățenilor unei societăți e considerată a fi condiția derivată pentru ca toți să-și poată exercita o libertate înscrisă în natura individuală, existând astfel obiecția formalismului acestei egalități parțiale. Distincția dintre egalitatea metafizică și egalitatea naturala (metaistorica, anterioară intrării ei într-o societate) este urmată de constatarea fundamentării acestui drept prin două concepții sincretice: rights of man (egalitate proprie unei societăți anume, empirică, funcțională) și human rights (egalitate generică a umanității, cu miză dogmatică într-o definire absolută a omului).

În Tratatul privind instituirea unei Constituții pentru Europa, principiul egalității era prezentat ca fiind una din „valorile” Uniunii, iar printre obiectivele UE se regăsesc lupta împotriva discriminării și promovarea egalității între bărbați și femei (art. I-2 și I-3 (3). O nouă formă de exprimare a principiului egalității poate fi identificată și în obligația ce revine Uniunii de a respecta egalitatea statelor membre în fața Constituției – art. I-5 (1).

A discrimina înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații, atunci când nu există o distincție relevantă sau de a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite.

Principiul egalității impune ca dreptul să trateze egal persoane aflate în situații comparabile, respective dreptul să trateze diferit persoane aflate în situații diferite.

Statul încalcă principiul tratamentului egal atunci când pe parcursul elaborării legilor sau a aplicării acestora distinge între persoane care sunt în situații analoage, respectiv atunci când în procesul de elaborare a legilor sau a aplicării acestora nu ia în considerare diferențele efective între persoane.

Din definiții rezultă două forme ale discriminării:

discriminarea de jure sau formală: a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații atunci când nu există nicio distincție relevantă;

discriminarea de facto sau substanțială: a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite. În această ultimă formă, tratarea diferită a unor problem ce țin de inegalitate nu este numai permisă, ci chiar cerută.

Chiar dacă egalitatea de șanse constituie unul dintre principiile fundamentale ale democrațiilor moderne,aceasta nu înseamnă totuși egalitatea absolută. Aplicarea unui tratament diferențiat este indicat în cazul celor aflați într-o situație diferită, în măsura în care se prezintă diferența. Cu valoare de garanție, tratamentul diferențiat este permis doar atunci când poate fi justificat obiectiv și urmărește un scop legitim. În toate situațiile esențială este existența unei interdicții privind aplicarea abuzivă a tratamentului diferențiat.

UE trebuie să acționeze în limitele puterilor stabilite prin tratate. Principiul subsidiarității reglementează legalitatea exercitării competențelor: în cazurile în care domeniile nu sunt de competență exclusivă a UE (ex. când competența este împărțită cu statele membre) aceasta poate să acționeze numai dacă obiectivele acțiunii nu pot fi îndeplinite în mod suficient de către statele membre.

Pentru prima dată în instoria Europei, Carta drepturilor fundamentale ale UE totalizează în cadrul unui unic document aria întreagă a drepturilor civile, politice, economice și sociale.

În conținutul acesteia, care respectă abilitățile și obligațiile UE, dar și principiul subsidiarității, s-au recunoscut, reafirmat și dezvoltat prevederi juridice fundamentale cu privire la drepturile omului, drepturi ce reies mai ales din tradițiile constituționale și din îndatoririle internaționale commune statelor member, din Convenția europeană cu privie la aărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din cartele sociale adoptate de Uniune, precum și din jurisprudența CJUE și a CEDO.

Carta drepturilor fundamentale ale UE este strucutrată întrun preambul și 54 articole, grupate în 6 capitole, astfel:

Demnitatea

Libertatea

Egalitatea

Solidaritate

Cetățenie

Justiție.

De asemenea, Carta drepturilor fundamentale ale UE constituie o inovație și prin conținut, find mult mai vast decât cel al Convenției europene a drepturilor omului și libertățile fundamentale. În timp ce Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului acoperă și celelalte domeni, ca de pildă dreptul la o bună administrare, drepturile sociale ale angajaților, bioetica etc . După cum s-a susținut în doctrină, impatul Cartei drepturilor fundamentale ale UE trebuie să se analizeze prin prisma scopurilor ce se au în vedere la data elaborării sale, a inovațiilor ce se aduc în materia protecției drepturilor pe le consacră și a statutului ce i-a fost acordat, care ar putea să determine o intervenție nouă a CJUE pentru a asigura forța sa juridică, dar mai ales prin individualizarea poziției care ia fost tribuită drept urmare a includerii sale în conținutul proiectului Constituției Europene și prin recunoașterea sa ca având forță juridică obligatorie prin Tratatul de la Lisabona.

Dreptul comunitar protejează ambele forme ale egalității, cea formală și substanțială. Scopul acestui studiu nu este de a examina în detaliu dreptul comunitar în materia nediscriminării, ci numai de a furniza un cadru pentru dezvoltarea legislației și jurisprudenței naționale prin referire, în special, la deciziile importante ale CEJ. În condițiile în care există peste 2900 de cauze și opinii ale avocaților generali ce se referă la discriminare, ar fi și dificil de urmărit evoluția întregii jurisprudențe. De asemenea, ne vom concentra asupra echilibrului dintre asigurarea egalității și respectarea diversității, sarcina probei în litigiile privind discriminarea și asupra interpretării acțiunii pozitive, ca măsură de realizare a egalității de rezultate.

În cadrul competenței comunității, principiul nediscriminării a fost aplicat, în mod general, de către CEJ și acolo unde a existat un tratament arbitrar și nejustificat între două persoane, în cadrul politicii de personal a instituțiilor comunitare.

Art. 14 din Convenție prevede următoarele:,,Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

Dreptul european privind nediscriminarea interzice discriminarea directă și indirectă, dar numai în anumite contexte. În UE, dreptul privind nediscriminarea a fost introdus pentru a facilita funcționarea pieței interne și s-a limitat, așadar, în mod tradițional la domeniul ocupării forței de muncă.

Odată cu introducerea Directivei privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică în 2000, acest domeniu s-a extins pentru a include accesul la bunuri și servicii și accesul la sistemul public de asistență socială, în considerarea faptului că, pentru a garanta egalitatea la locul de muncă, era de asemenea necesar să se asigure egalitate și în alte domenii care ar putea avea un impact asupra ocupării forței de muncă. Directiva de aplicare a principiului egalității de tratament între femei și bărbați privind accesul la bunuri și servicii și furnizarea de bunuri și servicii a fost, ulterior, introdusă pentru a extinde domeniul egalității pe criterii de sex către bunuri și servicii.

La fel ca și statele ce au devenit membre ale UE în 2004, România trebuie să fie pregătită în acest domeniu, la data aderării, din punct de vedere legislativ, administrativ și al puterii judecătorești. Interesant, pentru cele 15 state membre înainte de 2004, deși termenul de transpunere al Directivei cadru este 2 decembrie 2003, acestea îl pot prelungi în materia discriminării întemeiate pe dizabilități și vârstă până la 2 decembrie 2006.

Are la îndemână magistratul român toate elementele necesare pentru a aplica principiul nediscriminării, în condițiile în care multitudinea de nuanțe ale dreptului comunitar nu este de natură să îi ofere, în acest moment, instrumente precise ca ajutor?

La o primă vedere, cadrul legislativ este armonizat cu dreptul comunitar, deși ar fi necesară o mai mare atenție acordată traducerilor acquis-ului comunitar în domeniu.

Legislația națională cuprinde reglementări paralele în domeniul combaterii discriminării pe criteriul de sex, de exemplu, care proclamă în egală măsură că „aliniază legislația națională cu cea comunitară”. Acesta este cazul Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, modificată și completată prin O.G. nr. 84/2004 și Legea nr. 501/2004 și al Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, modificată și completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004. Aceste acte normative conțin concepte și prevederi preluate din legislația comunitară care sunt identice, dar sunt și noțiuni asemănătoare sau diferite.

Bibliografie

Andreescu Gabriel, Severin Adrian, Un concept românesc al Europei federale, Editura Polirom, 2001

Andreșan Gheorghiu B., Tratatelele Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2010

Apostol Tofan D. , Instituții adimistrative europene, Ed. CH BECK, București, 2006

Berceanu Barbu, Cetățenia – monografie juridică, Editura ALL Beck, București 1999

Bianca Selejan-Guțan, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 2-a revăzută și adăugită,  Ed. Hamangiu, București, 2008,

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene

Casian C., Vlasceanu A.M, Drept social european, Ed. C.H. BECK, București, 2012

Ch. L.de Montesquieu , De laesprit de lex, Ed. Științifică, București, 1964

Claudia Gilia, Manual de Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2010

Codul Muncii

Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2010

Constitutia României

Corina Daniela Popa, Conversații europene despre sensul valorilor consacrate de dreptul comunitar,în cadrul Concursului de eseuri organizat de Delegația Comisiei Europene în România, martie 2005

Corlățean Titus, Protecția europeană și internațională a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Corneliu Bârsan- Convenția europeană a drepturilor omului , Vol.I Drepturi și libertăți, Ed. AllBeck, București, 2005

Diaconu I., Tratat de drept internațional public, Ed. Lumina Lex, 2002

Directiva 2003/109/CE privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung ( JO L 16, 23 ianuarie 2004, p. 44

Directiva 2003/86/CE privind dreptul la reîntregirea familiei ( JO L 251, 3 octombrie 2003, p. 12).

Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora ( JO L 158, 30 aprilie 2004, p. 77).;

Directiva 95/46/CE privind protecția persoanelor în ceea ce privește tratamentul datelor personale și libera circulație a acestor date

Dumitrascu M.A, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București

Fabian G., Curtea de Jusție Europeană – Instanță de judecată supranațională, Ed. Rosetti, București, 2002

Fabian G., Drept procesual al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2014

Fuerea A., Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006

Georgescu Adriana, Jurisprudența comunitară și începuturile invocării normelor de protecție a drepturilor omului, în special ale Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO), RNSJ, nr. 9/2009.

Gh.Costachi, P.Zaharia –Dezvoltarea conceptului despre drepturile omului in epoca moderna si contemporana

Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului, Editura All Beck, București 2003

Giorgio del Vecchio, Drepturile naturale în Europa

Grigore – Rădulescu M.I. Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, București, 2014

Grigore – Rădulescu M.I. Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, București, 2014

H. Kelsen, Theorie pure du droit, Paris, 1968.

Deleanu, Preambulul și expunerea de motive, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, 1976,

Iancu Gheorghe, Instituții de drept constituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2007

Ion Diaconu , Drepturile Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului , București, 1993,

Ion Diaconu, op.cit., Institutul Român pentru Drepturilre Omului , București, 1993

Ion Deleanu, Drept Constituțional și Instituții Politice, Tratat, Editura Europa Nova, București 1996

Ion Diaconu ,Drepturile Omului, Institutul Roman pentru Drepturilre Omului , Bucuresti, 1993,

Ionel Cloșca, Ion Suceava- Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, București, 1995

Ispas G.L, Uniunea Europeană. Evoluție.Mecanisme.Instituții, Ed. Universul Juridic, București, 2011

J.A.  Carrillo-Salcedo,  « Quels  juges  pour  la  nouvelle  Cour  européenne  de  droits  de l’homme? » , Revue universelle des droits de l’homme, vol 9, 1997

J.J. Rousseau, Contractul social, București, Editura științifică, Biblioteca Filosofică, 1957

Jean-Francois Renucci, Tratat de Drept European al Drepturilor Omului, Ed. Hamangiu, 2009,

Legea Audiovizualului

Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați

Matusescu C. , Drept insitituțional al Uniunii Europene, Ed. Pro Universitaria, București

Mihail Constantin Eremia, Fundamentele Dreptului, note de curs, București 2003

Moroianu Zlătescu Irina, Drepturile omului- un sistem în evoluție, Editura I.R.D.O, București, 2008

Nicolae Pavel, Egalitatea în drepturi a cetățenilor și nediscriminarea, Ed. Universul Juridic, București, 2010

O.G nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

O.G. nr. 137/2000, modificată și completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004.

OUG nr. 67 din 27 iunie 2007 privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei în cadrul schemelor profesionale de securitate social

Peers Steve, Ward Angela, The EU Charter of Fundamental Rights (politics, law and policy), Hart Publishing, Oxford and Portland Oregon, 2004

Pop Maria – Floarea, Noile valențe ale cetățeniei europene după Tratatul de la Lisabona: Importanța Cartei drepturilor fundamentale, în vol. Tratatul de la Lisabona. UE către reforma instituțională și consens, Editura Dacia, 2008

Popa Vasile Val, Liviu Vâtcă, Drepturile omului, Editura All Beck, vol. I, București, 2005, p.

Popescu R.M., Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2014

Popescu R.M., Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 59 – 104

Popescu R.M., Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2014

Predescu B.M. , Drept instituțional comunitar, Ed Universul Juridic,

Predescu B.M. , Drept instituțional comunitar, Ed Universul Juridic, București,

Predescu B.M. , Drept instituțional comunitar, Ed Universul Juridic, București, 2013

Preduca GR. Manuela, Drepturile omului – valențe juridice și canonice, Ed. C.h.Beck, București, 2011

Preduca GR. Manuela, Drepturile omului – valențe juridice și canonice, Ed. C.h.Beck, București, 2011

Raluca Mocan, o recenzie a operei lui Jean-Jacques Wunenburger, Omul politic intre mit si ratiune – o analiza a imaginarului puterii, Alfa Press, Cluj, 2000, traducere de Mihaela Calut.

Renucci, Jean Francois, Tratat de drept european al depturilor omului, Ed. Hamangiu,2009

Republicată

Savu Dana – Victoria, Libertăți fundamentale și cetățenești în Uniunea Europeană, Editura ASE, București, 2007

Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalității în dreptul românesc, Editura All Beck, București , 1999

Tomescu Mădălina, Drepturile omului. Tendințe și orientări contemporane, Ed. Pro Universitaria, Bbucurești, 2013,

Victor-Iulian Tucă, Democrație, egalitate și egalitarism, articol publicat în revista Sfera Politicii, secțiunea Politică Internațională, nr.116-117.

Voican M, Budescu R., Mocuță GH. , Curți internaționale de justiție, București. Ed. ALL BECK, 2000, p

Voiculescu N., Drept social European, Ed. Universul Juridic, București, 2014

Voiculescu N., Drept social European, Ed. Universul Juridic, București, 2014

www. europarl.eu (http://www.europarl.europa.eu/charter/pdf/text_en.pdf),

www.cncd.org.ro -website al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării

www.courdecassation.fr/arrets/visu.cfm?num=2073

www.europainfo.ro

www.misesromani.org

Bibliografie

Andreescu Gabriel, Severin Adrian, Un concept românesc al Europei federale, Editura Polirom, 2001

Andreșan Gheorghiu B., Tratatelele Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2010

Apostol Tofan D. , Instituții adimistrative europene, Ed. CH BECK, București, 2006

Berceanu Barbu, Cetățenia – monografie juridică, Editura ALL Beck, București 1999

Bianca Selejan-Guțan, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 2-a revăzută și adăugită,  Ed. Hamangiu, București, 2008,

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene

Casian C., Vlasceanu A.M, Drept social european, Ed. C.H. BECK, București, 2012

Ch. L.de Montesquieu , De laesprit de lex, Ed. Științifică, București, 1964

Claudia Gilia, Manual de Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2010

Codul Muncii

Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2010

Constitutia României

Corina Daniela Popa, Conversații europene despre sensul valorilor consacrate de dreptul comunitar,în cadrul Concursului de eseuri organizat de Delegația Comisiei Europene în România, martie 2005

Corlățean Titus, Protecția europeană și internațională a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Corneliu Bârsan- Convenția europeană a drepturilor omului , Vol.I Drepturi și libertăți, Ed. AllBeck, București, 2005

Diaconu I., Tratat de drept internațional public, Ed. Lumina Lex, 2002

Directiva 2003/109/CE privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung ( JO L 16, 23 ianuarie 2004, p. 44

Directiva 2003/86/CE privind dreptul la reîntregirea familiei ( JO L 251, 3 octombrie 2003, p. 12).

Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora ( JO L 158, 30 aprilie 2004, p. 77).;

Directiva 95/46/CE privind protecția persoanelor în ceea ce privește tratamentul datelor personale și libera circulație a acestor date

Dumitrascu M.A, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București

Fabian G., Curtea de Jusție Europeană – Instanță de judecată supranațională, Ed. Rosetti, București, 2002

Fabian G., Drept procesual al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2014

Fuerea A., Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006

Georgescu Adriana, Jurisprudența comunitară și începuturile invocării normelor de protecție a drepturilor omului, în special ale Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO), RNSJ, nr. 9/2009.

Gh.Costachi, P.Zaharia –Dezvoltarea conceptului despre drepturile omului in epoca moderna si contemporana

Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului, Editura All Beck, București 2003

Giorgio del Vecchio, Drepturile naturale în Europa

Grigore – Rădulescu M.I. Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, București, 2014

Grigore – Rădulescu M.I. Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, București, 2014

H. Kelsen, Theorie pure du droit, Paris, 1968.

Deleanu, Preambulul și expunerea de motive, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, 1976,

Iancu Gheorghe, Instituții de drept constituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2007

Ion Diaconu , Drepturile Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului , București, 1993,

Ion Diaconu, op.cit., Institutul Român pentru Drepturilre Omului , București, 1993

Ion Deleanu, Drept Constituțional și Instituții Politice, Tratat, Editura Europa Nova, București 1996

Ion Diaconu ,Drepturile Omului, Institutul Roman pentru Drepturilre Omului , Bucuresti, 1993,

Ionel Cloșca, Ion Suceava- Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, București, 1995

Ispas G.L, Uniunea Europeană. Evoluție.Mecanisme.Instituții, Ed. Universul Juridic, București, 2011

J.A.  Carrillo-Salcedo,  « Quels  juges  pour  la  nouvelle  Cour  européenne  de  droits  de l’homme? » , Revue universelle des droits de l’homme, vol 9, 1997

J.J. Rousseau, Contractul social, București, Editura științifică, Biblioteca Filosofică, 1957

Jean-Francois Renucci, Tratat de Drept European al Drepturilor Omului, Ed. Hamangiu, 2009,

Legea Audiovizualului

Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați

Matusescu C. , Drept insitituțional al Uniunii Europene, Ed. Pro Universitaria, București

Mihail Constantin Eremia, Fundamentele Dreptului, note de curs, București 2003

Moroianu Zlătescu Irina, Drepturile omului- un sistem în evoluție, Editura I.R.D.O, București, 2008

Nicolae Pavel, Egalitatea în drepturi a cetățenilor și nediscriminarea, Ed. Universul Juridic, București, 2010

O.G nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

O.G. nr. 137/2000, modificată și completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004.

OUG nr. 67 din 27 iunie 2007 privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei în cadrul schemelor profesionale de securitate social

Peers Steve, Ward Angela, The EU Charter of Fundamental Rights (politics, law and policy), Hart Publishing, Oxford and Portland Oregon, 2004

Pop Maria – Floarea, Noile valențe ale cetățeniei europene după Tratatul de la Lisabona: Importanța Cartei drepturilor fundamentale, în vol. Tratatul de la Lisabona. UE către reforma instituțională și consens, Editura Dacia, 2008

Popa Vasile Val, Liviu Vâtcă, Drepturile omului, Editura All Beck, vol. I, București, 2005, p.

Popescu R.M., Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2014

Popescu R.M., Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 59 – 104

Popescu R.M., Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2014

Predescu B.M. , Drept instituțional comunitar, Ed Universul Juridic,

Predescu B.M. , Drept instituțional comunitar, Ed Universul Juridic, București,

Predescu B.M. , Drept instituțional comunitar, Ed Universul Juridic, București, 2013

Preduca GR. Manuela, Drepturile omului – valențe juridice și canonice, Ed. C.h.Beck, București, 2011

Preduca GR. Manuela, Drepturile omului – valențe juridice și canonice, Ed. C.h.Beck, București, 2011

Raluca Mocan, o recenzie a operei lui Jean-Jacques Wunenburger, Omul politic intre mit si ratiune – o analiza a imaginarului puterii, Alfa Press, Cluj, 2000, traducere de Mihaela Calut.

Renucci, Jean Francois, Tratat de drept european al depturilor omului, Ed. Hamangiu,2009

Republicată

Savu Dana – Victoria, Libertăți fundamentale și cetățenești în Uniunea Europeană, Editura ASE, București, 2007

Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalității în dreptul românesc, Editura All Beck, București , 1999

Tomescu Mădălina, Drepturile omului. Tendințe și orientări contemporane, Ed. Pro Universitaria, Bbucurești, 2013,

Victor-Iulian Tucă, Democrație, egalitate și egalitarism, articol publicat în revista Sfera Politicii, secțiunea Politică Internațională, nr.116-117.

Voican M, Budescu R., Mocuță GH. , Curți internaționale de justiție, București. Ed. ALL BECK, 2000, p

Voiculescu N., Drept social European, Ed. Universul Juridic, București, 2014

Voiculescu N., Drept social European, Ed. Universul Juridic, București, 2014

www. europarl.eu (http://www.europarl.europa.eu/charter/pdf/text_en.pdf),

www.cncd.org.ro -website al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării

www.courdecassation.fr/arrets/visu.cfm?num=2073

www.europainfo.ro

www.misesromani.org