Eficientizarea Relatiilor Dintre Scoala Si Familie
Cuprins
CAPITOLUL 1 – EREDITATEA, MEDIUL ȘI EDUCAȚIA ÎN DEZVOLTAREA PSIHICĂ A COPILULUI
Factorii dezvoltării psihice a copilului: ereditatea, mediul și educația
Ereditatea-premisa naturală a dezvoltării psihoindividuale
Mediul- cadrul sociouman al dezvoltării psihoindividuale
Educația – concept, forme,funcții
Educabilitate – puterea si limitele educației
Medii educaționale
Școala – nucleu și catalizator al parteneriatului educațional
CAPITOLUL 2 – FAMILIA , PARTENER PRINCIPAL AL ȘCOLII
Definirea conceptului de familie
Tipuri de familii
Familia si rolul său in educarea copilului
Familia și influența ei
Atitudinea pedagogică a cadrului didactic
Familia și școala – doi poli de rezistență ai educației copiilor
Colaborarea dintre școală și familie – factor hotărâtor în educarea școlarului pentru integrare în societate
Forme de colaborare ale învățătorului cu familia
Introducerea studentilor si a profesorilor debutanti in problematica educatiei parintilor si a familiei (mentorat de practica pedagogica)
CAPITOLUL 3-Relațiile familiei cu școala –cercetare
Premisele investigației psihopedagogice
Obiective și ipoteze
Lotul de subiecți
Metodologia-metode și instrumente utilizate
Analiza,prelucrarea și interpretarea rezultatelor
Concluzii
EFICIENTIZAREA RELAȚIILOR ȘCOALĂ-FAMILIE
ARGUMENT
Creșterea eficienței activității educative desfășurate cu elevii este datorată de asigurarea unei depline unități de acțiune a tuturor factorilor educativi: școală, familie, comunitate.
Școala este factorul de care depinde în mod covârșitor devenirea personalității umane,iar educația nu poate face abstracție de rostul familiei în această comuniune. Școala și familia sunt două instituții care au nevoie una de alta.
Școala și familia trebuie să găsească făgașul colaborării autentice bazată pe încredere și respect reciproc, pe iubirea față de copil, să facă loc unei relații deschise, permeabile, favorizante schimbului și comunicării de idei. Părinților le revine rolul esențial în creșterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existența materială, cât și un climat familial, afectiv și moral. Sunt situații în care familia consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuință, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanța unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenență.
Acasă părinții trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit, iar în relația cu școala ei pot colabora cu alți membrii ai comunității școlare pentru a crea un climat care să sprijine învățarea, atât în școală, cât și în afara ei. Este foarte important ca părinții să își schimbe viziunea pe care o au asupra întâlnirilor din mediul școlar, aceastea putând să devină un sprijin real în îmbunătățirea relației dintre părinte-copil și părinte- cadru didactic.
La fiecare început de an școlar mă gândesc la elevi, dar și la părinți, că vor începe sau vor continua drumul pe calea cunoașterii în cadrul școlii.
Pentru părinți e momentul în care ei trec de la statutul de primi educatori (familia fiind prima școală a copiilor) la cel de parteneri ai școlii. Aceasta nu înseamnă că rolul părinților în educația copiilor s-a încheiat, ci doar că începe o nouă etapă în care părintele împarte acest rol cu învățătorul, iar mai târziu cu profesorii. Părinții continuă educația copiilor în familie, dar odată cu începerea școlii apare nevoia de colaborare cu aceasta, chiar de implicare activă în cadrul ei.
Când cele două medii educaționale (școala și familia) se completează și se susțin, ele pot asigura într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea școlară, dar și în viața socială. Cercetările realizate în domeniul educației arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinții sunt parteneri cu școala în educația copiilor lor, se observă o îmbunatățire a performanțelor elevilor, o mai bună frecventare a școlii, precum și reducerea ratei de abandon școlar sau chiar a scăderii delicvenței juvenile.
Implicarea părinților în educația școlară a copiilor are la bază cîteva principii esențiale:
Părinții, indiferent de etnie, statut socio-economic sau pregătire educațională, sunt un element cheie în educația propriilor copii.
Părinții doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor.
Toți copiii pot învăța.
Elementul principal este copilul și realizările sale.
Școala nu este singura responsabilă pentru rezultatele școlare ale copilului.
Fiecare cadru didactic este un specialist în domeniul său, oferind astfel copiilor informații relevante și accesibile vârstei. Ca parteneri într-o relație, este normal ca părțile implicate să aibă anumite așteptări una față de cealaltă.
În cei 30 de ani de experiență ca învățător, am observat că majoritatea părinților au un set comun de așteptări privind activitatea cadrelor didactice. Iată câteva dintre ele:
să fie sensibili la nevoile, interesele și talentele speciale ale copiilor;
să stabilească cerințe școlare identice pentru toți copiii;
să manifeste entuziasm în educarea copiilor;
să-i ajute pe copii să-și sporească stima de sine;
să întărească disciplina copiilor;
să comunice des și deschis cu părinții;
să ofere recomandări privitoare la modul în care părinții îi pot ajuta pe copii să învețe.
Cadrele didactice au, la rândul lor, anumite așteptări din partea părinților:
să creeze copiilor oportunități de învățare (un mediu sigur de dezvoltare fizică și psihică);
să susțină scopurile, regulile și politica școlii;
să sublinieze în discuțiile cu copiii, importanța educației pentru viață;
să-și accepte responsabilitatea de părinte, fiind un bun exemplu;
să-i ajute pe copii să realizeze un echilibru între activitățile școlare și cele extrașcolare;
să-i învețe pe copii auto-disciplina și respectul pentru cei din jur;
să-i încurajeze pe copii să fie cât mai buni (să se autodepășească) și să-și stabileacă scopuri realiste;
să comunice des și deschis cu cadrele didactice (fără a jigni sau a critica competența profesională a acestora).
Oricare ar fi așteptările, esențială este încrederea. Părinții trebuie să aibă încredere în cadrele didactice, dar și să aibă grijă să nu proiecteze asupra copiilor propriile amintiri neplăcute pe care le-ar putea avea din perioada școlii. Ei trebuie să le recunoască cadrelor didactice profesionalismul pe care ei nu îl au, pedagogia fiind o adevărată meserie, nu doar o simplă ocupație.
În relația școală-familie pot apărea dificultăți de ordin comportamental ( întâlnite atât la părinți, dar și la cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un surplus de efort din punct de vedere material sau de timp). Aceste dificultăți pot apărea din părerile diferite privind responsabilitatea statului și a familiei cu referire la educația copiilor, impactul familial asupra rezultatelor școlare ale copilului, participarea la gestionarea și procesul decizional din școală, dar și randamentul pedagogic al cadrelor didactice sau lipsa de timp a părinților.
Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăți, este de preferat ca părinții să ia legătura cu școala nu doar atunci când sunt chemați la ședințele cu părinții sau atunci când copiii se confruntă cu anumite dificultăți. Ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale școlii (serbări, festivități, concursuri, spectacole, etc.), să ușureze misiunea educativă a școlii prin continuarea educației în cadrul familiei, dar și să manifeste disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinți.
Pentru a facilita comunicarea între școală și familie, cadrul didactic poate să comunice cu părinții prin e-mail, în cazul în care aceștia dispun de un calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul elevilor, să realizeze întâlniri după cursuri ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinți.
O altă piedică pusă în fața parteneriatului școală-familie o reprezintă faptul că unele familii se simt neglijate sau nedorite, unele persoane putându-se simți chiar intimidate de cadrul didactic. Una din cauze este educația limitată a părinților sau chiar nivelul lor de alfabetizare. În această situație, cadrele didactice trebuie să înțeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinților în activitățile școlare, dar și să-și adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reușit între școală și familie.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiții și, implicit, succesul în viață, e nevoie ca toți factorii implicați în procesul educațional să formeze o echipă în care fiecare știe ce are de făcut și îi acordă partenerului respectul și încrederea cuvenită.
CAPITOLUL 1 – EREDITATEA, MEDIUL ȘI EDUCAȚIA ÎN DEZVOLTAREA PSIHICĂ A COPILULUI
FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE A COPILULUI: EREDITATEA,
MEDIUL ȘI EDUCAȚIA
În accepțiunea majorității specialiștilor contemporani, personalitatea este rezultatul interacțiunii tuturor proceselor psihice și se referă la organizarea dinamică a unor aspecte de factură cognitivă, afectiv-motivațională și comportamentală într-o structură bio-psiho-socio-culturală de o înaltă complexitate, organizare și specificitate, structură dotată cu capacitate de autoreglaj.
Dezvoltarea reprezintă un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu la organizat, printr-o succesiune de etape, stadii, fiecare etapă având propriile caracteristici.
Individul înregistrează o dezvoltare fizică obiectivată în schimbări de natură fizică, morfologică și biochimică, o dezvoltare socială manifestată prin reglarea comportamentului în funcție de normele și cerințele impuse de societate și nu în ultimul rând, o dezvoltare psihică. Dezvoltarea psihică se referă la apariția și transformarea proceselor și însușirilor psihice. Formarea proceselor psihice are loc sub acțiunea influențelor interne și externe, naturale sau sociale, directe sau indirecte, influențe subsumate categoriilor de ereditate, mediu, educație.
Ereditatea influențează mai ales creșterea (care vizează aspectul fizic, anatomic al dezvoltării) și maturizarea (ce se referă la aspectul fiziologic al dezvoltării, constând în modificările funcționale interne biochimice care se petrec odată cu înaintarea în vârstă) organelor și funcțiilor menționate, fenomene ce indică cât de pregătit este organismul din punct de vedere biologic pentru a trece de la un stadiu la altul al dezvoltării psihice. Procesele de creștere și maturizare suportă și influența exercițiului și a învățării, care le pot accelera sau încetini cursul.
Mediul este profund implicat în dezvoltarea psihică infantilă, oferind materialul de construcție, el reprezentând totalitatea condițiilor naturale și sociale, materiale și culturale, totalitatea influențelor spontane sau organizate care se exercită asupra individului. Factorii de mediu acționează în anumite contexte sau cadre sociale – grupurile (familiale, de joc, școlare) – care constituie și ele tot atâtea medii.
Dar nici mediul nu influențează direct. Relaționarea construcției biologice ereditare a organismului infantil nou născut cu datele de construcție furnizate de mediu se face printr-un operator special – educația.
Educația reprezintă un ansamblu de acțiuni și influențe fundamentate științific și utilizate conștient în direcția procesului de formare a copilului ca personalitate, ea fiind factor determinant al dezvoltării umane, îndeosebi al dezvoltării structurilor psihice. Pe baza unor cercetări s-a dovedit faptul că, dacă copilul ar fi privat de educație în primii cinci ani de viață, umanizarea și dezvoltarea psihică ar fi profund și poate iremediabil compromise.
În plan educațional sunt importante relațiile afective și de comunicare ce se stabilesc de timpuriu, în cadrul familiei. Ulterior, educatorul pune în fața copilului anumite obiective și îl solicită pe acesta la împlinirea de sine, el organizând astfel mediul în scopul canalizării procesului formării personalității copilului pe o direcție clar conturată.
Concluzionând, putem afirma cu certitudine faptul că factorii dezvoltării nu acționează independent, ci se află într-o permanentă interdependență.
1.2 EREDITATEA-PREMISA NATURALĂ A DEZVOLTĂRII PSIHOINDIVIDUALE
Ereditatea reprezintă ansamblul dispozițiilor (predispozițiilor, posibilităților, caracterelor sau potențelor) de natură anatomofiziologice, înnăscute sau transmise prin mecanismele și informațiile genetice de la generațiile anterioare la generațiile tinere prin intermediul părinților (I.Bontaș).
Pedagogia contemporană acceptă că ereditatea este un prim factor care intervine în determinarea dezvoltării psihologice. Ea este un fenomen de natură biologică ce constă în transmiterea de la părinți la urmași a unor însușiri morfofuncționale, cu ajutorul codului genetic. Acesta este un sistem de înregistrare în compoziția nucleului și citoplasmei din celulele organismului a unor informații privind caracteristicile ce urmează să fie transmise urmașilor.
Sistemul este identic pentru toate organismele; informația genetică transmisă este diferită în funcție de specia, familia, părinții cărora le aparține individul.
Ereditatea este o însușire biologică generală a organismelor vii, un ansamblu de caracteristici naturale stabile, elaborate în cursul mai multor generații și transmise de la înaintași la urmași prin mecanisme genetice, anatomice și fiziologice.
Zestrea biologică a unui copil constituie o premisă necesară pentru dezvoltarea psihică. Aceasta influențează într-o anumită măsură procesele psiho-fiziologice (capacitatea de a sesiza sunete înalte, de a diferenția diferite nuanțe cromatice, atenția involuntară, etc.) cu cât procesele sunt mai complexe (gândirea abstractă, memoria logică, imaginația creatoare, sentimentele, voința, pasiunile, etc.) cu atât, în determinarea lor, crește importanța mediului, a educației, comparativ cu a eredității.
Pe cale ereditară se transmit :
caracteristici ale speciei ( Ex. constituirea anatomofiziologică specifică, tipul de metabolism etc.)
caracteristici ale familiei căruia îi aparține subiectul (pigmentație, compoziție chimică a sângelui s.a.);
caracteristici ale părinților (caracteristici funcționale ale analizatorilor, particularități ale motricitătii, memoria brută, temperament, inteligență s.a.).
Există :
ereditate generală, a speciei, ce se transmite genetic (de exemplu: bipedismul, conformația corporală, elemente generale legate de structura și funcționarea analizatorilor etc.)
ereditate specială, ce presupune transmiterea anumitor caractere individuale urmașilor.
Moștenirea ereditară se referă mai degrabă la un complex de predispozitii, decât la o transmitere a însușirilor antecesorilor. De exemplu, anumite caracteristici funcționale ale analizatorului auditiv, nu reprezintă condiția suficientă pentru ca un copil să se afirme ca un talent muzical, fiind nevoie de identificarea acestor predispoziții și de o stimulare educativă adecvată. Altfel, nedescoperită și needucată, moștenirea ereditară rămâne un potențial nevalorificat. În plus, aceleași predispoziții ereditare pot fi valorificate în mod diferit: de exemplu o bună motricitate poate sta la baza obținerii unor performanțe deosebite în domeniul sportului, dar la fel de bine condiționează reușita în arta coregrafică, sau în profesii care presupun fine coordonări ale mișcărilor. Nu există particularități psihice ale unei persoane despre care să se poată afirma că ar fi în intregime determinate ereditar.
Ființa umană poate depăși limitele unei eventuale moșteniri ereditare mai puțin favorabile pentru realizarea performantă a unei anumite activități. Prin motivație, voință, determinare o persoană poate să compenseze, într-o anumită măsură, absența unor calități cu alte calități, la fel cum este posibil ca o altă persoană, cu o moștenire genetică favorabilă, să obțină performanțe mai scăzute într-un domeniu pentru care are înclinații native, dar de care nu se simte atras, nu perseverează, nu exersează etc.
Ereditatea este esențială în orice proces formativ (de instruire – educare a individului):
capacitatea senzorio-perceptivă depinde de particularitățile anatomo-fiziologice ereditare și înnăscute ale analizatorilor;
memoria, depinde de însușirile biofizice și biochimice ale celulei nervoase, de însușirile acizilor nucleici (mai ales ARN), precum și alte elemente determinate de particularitățile SNC;
inteligența – ca predispoziție (în dimensiunea ei aptitudinală) e determinată genetic.
formula temperamentală individuală se bazează pe biotipul determinat de sistemul cerebro-spinal, cel neurovegetativ, cel endocrin și metabolism.
kinestezia ca și capacitate potențială, este dependentă de particularitățile biofizice ale materiei osoase, ale fibrelor musculare și nervoase.
Câteva aspecte privind condiționarea genetică a evoluției personalității:
fondul genetic limitează acțiunea factorilor educaționali, dar nu o anulează;
ereditatea induce predispoziții ale proceselor psihice structurate, nu procesele și trăsăturile psihice;
aceste predispoziții sunt polivalente, iar „polivalența acestor date ereditare constituite premisa biologică a educației și educabilității (de aceea – în acest sens, dar numai în acest sens – se poate spune că educabilitatea este înnăscută)“;
în educație e important că receptivitatea maximă la influențele educative este programată genetic pentru anumite perioade ale vieții.
Aceste observații sunt premise teoretice de la care trebuie să pornească orice act educațional. Deci, prin ereditate „se transmite îndeosebi capacitatea individului de a reacționa plastic la influențele mediului“.
1.3 MEDIUL- CADRUL SOCIOUMAN AL DEZVOLTĂRII PSIHOINDIVIDUALE
Mediul reprezintă ansamblul condițiilor înconjurătoare (ambientale) în care omul trăiește, se dezvoltă, acționează (muncește) și creează.
În sens general, mediul include toți factorii naturali, artificiali și socio-umani (socioculturali), care pot influența individul; „mediul și individul constituie două entități corelative cu funcții complementare, prima oferind posibilități nelimitate pentru acțiunea celeilalte, iar aceasta îmbogățind și diversificând componentele celei dintâi“.
Din punct de vedere al teoriei educației, acest mediu poate fi considerat „mediu educațional“ (în sens larg); el poate fi potrivit ca mediu pedagogic care include „ansamblul factorilor naturali și sociali, materiali și spirituali angajați în activitatea de formare – dezvoltare a personalității umane conform unor obiective stabilite în mod explicit și/sau implicit la nivelul comunității educative naționale, teritoriale, locale“.
Mediul, ca factor al educabilității, poate fi analizat din două perspective:
determinările provenite din partea mediului natural;
determinările din partea mediului social.
Omul se află sub influența acestor tipuri de mediu. Mediul natural și ecologic influențează dezvoltarea și sănătatea omului prin climă, relief, radiații și poluare. Mediul socio-cultural permite umanizarea și socializarea individului prin asigurarea condițiilor materiale, de civilizație și cultură, prin relațiile inter-umane, instituții, ideologii, tradiții, concepții, stiluri de viață etc.
Mediul natural (fizic ,mediul natural si ecologic) – totalitatea condițiilor bioclimatice (relief, climă, faună, floră etc.) în care se naște si trăiește un subiect uman- influențează indirect dezvoltarea psihică a oamenilor, prin problemele adaptative pe care le creează, prin ocupațiile pe care le favorizează și care îi obligă să-si dezvolte anumite capacități și abilități.
Influențele acestui mediu devin din ce în ce mai puțin observabile direct, dar ele există.
Dacă inițial mediul fizic a determinat diviziunea socială a muncii și implicit, influențele educaționale derivate, astăzi problemele legate de degradarea echilibrului ecologic conduc spre „noile educații“ (educația ecologică și pentru mediu, educația nutrițională etc.). Mediul fizic acționează corelativ cu cel social, prin intermediul lui cel mai adesea.
Mediul social include condițiile sociale în care viețuiește individul (elementele economice, politice, culturale, relaționale și grupale, instituționale, organizaționale, ideologice etc.). Cum caracteristic speciei umane este faptul că achizițiile se fixează nu doar în modificări organice, ci și în fenomenele culturale, este evidentă importanța influențelor educative sociale. Sunt cercetători care susțin că acestea sunt preponderente întrucât ele umanizează.
„În raport cu ereditatea, acțiunea mediului nu este transformatoare, ci mai degrabă modelatoare – permisivă sau restrictivă – dar cu un rol considerabil de stimulare și amplificare a dispozițiilor genetice. Acestea sunt „deschise“ influenței modelatoare a mediului socio-cultural“.
Mediul social poate influența direct dezvoltarea psihică a oamenilor. Se poate opera o distincție între mediul social restrâns al unei persoane (familia, grupul de prieteni, colegi, vecini etc) și mediul socio-cultural în sens larg, caracteristic pentru societatea în care trăiește un subiect uman.
Mediul social restrâns influențează evoluția psihologică a unei persoane prin tot ceea ce subiectul preia de la părinți și din familie cu privire la modalitățile de comportare, aspirații, atitudini, valori.
Mediul socio-cultural, în sens larg, influențează posibilitățile de acțiune transformatoare ale subiectului uman prin instrumentația socială pe care i-o pot oferi cultura și civilizația unei epoci: limbă, știință, tehnologie, unelte, mijloace tehnice etc.
În ceea ce priveste rolul mediului în dezvoltarea psihică a individului, subliniem aspectele cele mai importante:
Mediul reprezintă factorul care transformă potențialul ereditar în componența psihică reală;
Mediul umanizează ființa și funcțiile sale biologice;
Mediul nu acționează direct asupra dezvoltării, ci oferă circumstanțele și oportunitățile pentru dezvoltare (împrejurările și condițiile de viață, informațiile și modelele de conduită, prilejurile de comunicare și schimburile afective cu ceilalți semeni).
1.4 EDUCAȚIA – CONCEPT, FORME, FUNCȚII
Educația este un mod de organizare a influențelor mediului socioumane asupra individului.Copilul devine om social numai prin educație. Prin intermediul educației omul își însușește limbajul social, cultura generală și comportamentul moral-cetățenesc, își formează concepția despre lume, își dezvoltă potențialul creator și se pregătește pentru integrarea socio-profesională.
Individul care trăiește într-o comunitate umană beneficiază atât de o educație spontană, care acționează habitudinal asupra lui, cât și de educația organizată, realizată prin instituții specializate, dintre care cea mai importantă este școala. Iată de ce este foarte important pentru toți factorii educaționali să cunoască temeinic personalitatea copilului, gradul său de educabilitate și, pe această bază, să structureze întregul proces educațional.
Ereditatea oferă sau nu potențialul de dezvoltare psiho-fiziologică, mediul oferă sau nu anumite condiții, iar educația dirijează, prin procesul învățării, formarea armonioasă și integrală a personalității, fiind factorul determinant al acesteia.
Prin intermediul educației, individul uman își extinde existența dincolo de limitele biologice, devenind personalitate. Personalitatea este individualitatea confirmată de comunitatea socială în interiorul căreia trăiește pentru a-i sluji sau îmbogăți valorile.
Sensurile atribuite conceptului de educație sunt variate, multiple după timpul și intenționalitatea asociată. C. Cucoș (1996) precizează câteva concepții referitoare cu privire la educație. Astfel:
I.Kant considera educația ca o activitate de disciplinare, cultivare, civilizare, moralizare a omului;
Dewey aprecia educația ca o reconstrucție a experienței adăugată la înțelesul experienței anterioare, prin acest mod mărindu- se capacitatea de a dirija evoluția celui ce urmează;
Herbart insista pe acțiunea de formare a individului pentru el însuși dezvoltând o mulțime de interese.
Etimologic, conceptul de educație cunoaște două explicații, oarecum distincte:
educo- educare(lat.)- a alimenta, a crește, a îngriji;
educe- educere (lat.)- a duce, a conduce, a scoate.
Prin reunirea într-un singur concept, a celor două interpretări obținem sintagma „evoluție dirijată” cu înțelesul primar de „scoatere din natură” iar pe de altă parte „creștere, actualizare a unor potențialități existente doar în stare latentă”.
Pe lângă perspectiva etimologică se mai delimitează și alte perspective referitoare la educație (V. Chiș, C. Stan, 2004) :
perspectiva acțională, educația ca un ansamblu de acțiuni desfășurate voit într-o societate pentru transmiterea la generațiile tinere a comportamentului și valorilor acumulate în timp;
perspectiva procesuală, educația ca proces de transformare pe termen lung a ființei umane, în perspectiva unor finalități explicit formulate.
Transformarea se realizează pe două dimensiuni fundamentale:
dimensiune psihologică, de transferare individuală prin acumularea culturii transmise în acțiunea educațională;
dimensiunea socială, de socializare, dobândire de noi comportamente, atitudini, conduite dezirabile din punct de vedere social.
perspectiva relațională, educația fiind o relație umană și socială între educatori și educați, relație în care educatorul urmărește o schimbare intențională pentru educat, în conformitate cu un scop bine definit.
Ioan Nicola (1980, p.19-20) definea educația ca „o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în mod conștient, sistematic și organizat”, în fiecare moment un subiect individual sau colectiv-acționând în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă și creatoare, corespunzând condițiilor istorico-sociale prezente și perspective. Ulterior, definiția a fost extinsă de același autor prin perspectiva antropocentrică-educația având rolul de a dezvolta calitățile generale ale speciei umane și prin perspectiva sociocentrică- educația pregătește omul pentru exercitarea diferitelor roluri sociale (I. Nicola, 1994, p. 18-19).
În urma evoluției de la o etapă la alta, educația și- a păstrat rolul ei important, de a transmite de la o generație la alta întreg tezaurul de valori materiale și spirituale acumulate de societate (I. Jinga, E. Istrate, 2001, p.13)
1.5 EDUCABILITATE – PUTEREA SI LIMITELE EDUCAȚIEI
Întrucât omul are capacitatea de a fi sensibil și receptiv la influențele mediului social, educațional etc., dezvoltarea biopsihosocială poate fi împlinită datorită unei caracteristici fundamentale a individualității sale numită educabilitate. Educabilitatea este definită ca reprezentând disponibilitatea omului de a fi receptiv la influențele educației (formale, informale și nonformale) și de a realiza acumulări progresive exprimate în comportamentale sale psihosociale.
Caracteristică esențială a ființei umane și categorie pedagogică distinctă, educabilitatea s-a bucurat de atenția majorității cercetătorilor din domeniul științelor educației, fiind definită drept: „capacitatea omului de a fi receptiv la influențe educative și de a realiza, pe această cale, acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate."
În sensul cel mai larg aproximăm educabilitate ca desemnând „capacitatea (umană) posibilă de a educa și a fi educat“. Ea este valorizată, evident, numai într-o relație de tip educațional, – relație care implică acțiunea conjugată a mai multor categorii de elemente subiective și obiective.
În psihopedagogie se asociază termenului „educabilitate“ și următoarea conotație: „potențialul de formare umană sub influența factorilor de mediu sau educaționali“. Aproximativ același sens conferă educabilității E.Păun susținând că reprezintă „disponibilitatea (sau capacitatea) omului de a fi receptiv la influențele educative (organizate sau nu) și de a realiza, pe această cale, acumulări progresive ce se vor concretiza în comportamentul său socio-individual“.
Se poate reține faptul că indiferent de multitudinea modalităților de definire, educabilitatea reprezintă o însușire specifică ființei umane. În acest sens Kant susținea, că ”singur omul este educabil, pentru că poartă in el posibilitatea de a fi altul decât este”. Omul este perfectibil, perfectibilitatea este condiția sine qua non a educației.
Tipuri de educabilitate
În literatura de specialitate se face distincția între două tipuri de educabilitate: educabilitatea manifestă și educabilitatea latentă. Deși sunt strâns legate între ele, cele două tipuri de educabilitate prezintă unele particularități specifice.
-Educabilitatea manifestă se referă la ceea ce poate realiza efectiv individul în contextul limitelor impuse de educația instituționalizată prin intermediul examenelor de selecție. În general, se consideră că educabilitatea manifestă a copilului este strâns legată de educabilitatea sa latentă, de potențialul său de învățare și dezvoltare.
-Educabilitatea latentă se referă la potențialul de învățare al individului, la capacitatea sa de a învăța cum să facă față unor situații concrete. Din această perspectivă majoritatea psihologilor și pedagogilor resping ideea după care ,,capacitatea manifestată este un test real al capacității latente de învățare și nu mai consideră că esența educației constă în achiziționarea de conținuturi”.
Această capacitate/disponibilitate de a fi educat sau a se (auto)educa comportă o variabilitate foarte mare; din acest punct de vedere există persoane educabile în diferite grade.
Pentru educatori, pentru profesori este foarte important să cunoască dacă persoana (de educat) se încadrează în categoria semieducabililor (cu deficiențe recuperabile sau compensate parțial) sau chiar cea a ineducabililor (persoane caracterizate prin incapacitate psihofizică generală, gravă și definitivă) . Fără îndoială că factorii externi educatului sunt ( în fond) la fel de importanți. Să reținem deocamdată că în fond educabilitatea este „un ansamblu de șanse ,,de a fi eficient ca educator și de a profita de relația educațională ca educat“ .
Analiza relației educabilitate – educație poate porni de la aproximarea terminologică formulată pentru „educabilitate“ de către S. Cristea. El o consideră „o caracteristică esențială a personalității umane care desemnează capacitatea acesteia de dezvoltare pedagogică progresivă, permanentă continuă“.
Pare evidentă implicația: educația presupune educabilitatea (nu însă invers). Din această generalitate se pot desprinde particularizări pentru relațiile graduale ale implicației. Spre exemplu: cu cât educabilitatea este mai mare cu atât șansele cresc (cel puțin teoretic); cu cât educabilitatea este mai problematică cu atât complexitatea (și dificultatea) va fi mai mare.
Pe de altă parte, relația educabilitate – educație (act educativ) poate fi gândită și în termenii unei circularități permanente: prin educație (care presupune, cum am arătat – o potențială educabilitate) gradul de educabilitate ar trebui să crească.
În psihopedagogie se asociază termenului „educabilitate“ și următoarea conotație: „potențialul de formare umană sub influența factorilor de mediu sau educaționali“. Aproximativ același sens conferă educabilității E.Păun (dintr-o perspectivă sociopedagogică) susținând că reprezintă „disponibilitatea (sau capacitatea) omului de a fi receptiv la influențele educative (organizate sau nu) și de a realiza, pe această cale, acumulări progresive ce se vor concretiza în comportamentul său socio-individual“. Educabilitatea reprezintă problematica generală a dezvoltării psihice, putând fi definită drept capacitate și disponibilitate a omului de a recepta influențele externe, sau ca potențare a capacității omului de a fi receptiv la educație.
În concluzie, dezvoltarea psihică este un proces plurideterminat, având următoarele particularităti:
se sprijină pe ereditate;
folosește datele oferite de mediu;
este dirijată de educație;
se desfășoară în contextul activității proprii de învățare, fiind impulsionată de motivație;
este deplină în condițiile interacțiunii optime între cei trei factori, respectiv atunci când există o corespondență în timp între desfășurarea programului ereditar și cantitatea și calitatea influențelor externe;
are o traiectorie ascendentă din punct de vedere calitativ, non-lineară și imprevizibilă;
este individuală în sensul că prezintă numeroase aspecte de diferențiere, dincolo de legile general-umane de dezvoltare;
este sistemică, în sensul că orice schimbare produsă într-o anumită zonă va avea efecte asupra întregii dezvoltări;
este stadială, în sensul că anumite perioade ale vieții se corelează cu schimbări cantitative și calitative specifice.
1.6 MEDIILE EDUCAȚIONALE
În dezvoltarea psihică a individului, importantă nu este doar simpla prezență sau absență a factorilor de mediu, ci, îndeosebi, măsura, maniera și rezonanța interacțiunii dintre acești factori și individ. Acțiunea factorilor de mediu poate fi simultană sau succesivă, astfel ca interacțiunea lor poate genera două categorii de consecințe: o dezvoltare fără probleme, dacă acțiunea acestor medii este convergentă și pozitivă; blocaje majore în dezvoltare, dacă acțiunea mediilor este divergentă (situația conflictului valoric între mediul familial și cel școlar).
Mediul trebuie considerat ca un bun inestimabil de patrimoniu al omului. El trebuie conservat, protejat, îmbunătățit în legătură cu tot ceea ce este favorabil vieții omului, prevenindu-se sau înlăturându-se tot ceea ce reprezintă poluare a lui. Asigurarea purității mediului implică educația, cea care instruiește și formează oameni, care să prevină și la nevoie să înlăture orice situație poluantă, fie că este vorba de mediu natural, fie de cel social.
Deoarece contribuțiile eredității și mediului sunt necesare, dar nu suficiente, în procesul dezvoltării depline a ființei umane este determinantă contribuția singurului mediu cu valente exclusiv pozitive – mediul educațional. Mediul social acționează prin intermediul diferiților factori educaționali: familia, școala, instituții și organizații culturale.
Prin urmare, principalele medii educaționale sunt: familia, școala, instituțiile de ocrotire socială, instituțiile extrașcolare culturale, mediul și comunitatea profesională, comunitatea religioasă, extracomunitatea, comunitatea națională și cea internațională. În măsura în care aceste medii circumscriu paliere instituționalizate, ele reprezintă și factori educaționali.
La nivel global, mediul este un factor modelator care permite relevarea, stimularea și chiar amplificarea dispozițiilor genetice prin acțiuni instituționalizate formal (școala) și nonformal (activități extradidactice, activități extrașcolare).
1.7 ȘCOALA – NUCLEU ȘI CATALIZATOR AL PARTENERIATULUI EDUCAȚIONAL
Omul modern este un om organizațional, întrucât cea mai mare parte a timpului și-l pretrece în cadrul organizațiilor de tot felul, de la cele profesionale la cele politice(pe plan ontogenetic- organizații preșcolare, școlare, profesionale, organizații economice, culturale, etc.) (Langa, Claudiu., 2013, p. 56)
Școala reprezintă o organizație care realizează o activitate pedagogică într-un cadru instituționalizat specializat, cu statute și roluri determinate social în vederea realizării finalităților microstructurale și macrostructurale ale procesului și sistemului de învățământ (Cristea, S., 2003, p.70).
Școala se caracterizează prin două activități de bază distincte și interdependente în același timp (Păun, E., 1999, p.76):
– activitatea managerial administrativă – bazată pe o logică organizațională. Această activitate vizează conducerea și administrarea școlii, structurile care reglementează activitatea cadrelor didactice și rolul lor instituțional.
– activitatea pedagogico-educațională – bazată pe o logică pedagogică, în mare măsură nonorganizațională. Aceasta înseamnă că activitatea pedagogică este reglementată de norme ce decurg din natura proceselor de predare-învățare, ce implică raporturi specifice ale elevilor și profesorilor cu știința.
Școala și familia sunt cei doi piloni de rezistență ai educației, iar între aceștia și comunitate, mediul extrașcolar și extrafamilial, activează elevul, obiect și subiect al educației. Dacă aceste medii educaționale se completează și se susțin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea școlară și pe plan general în viața socială.
Școala trebuie să aibă contacte cu toate instituțiile sociale interesate direct sau tangențial de domeniul educației copilului de vârstă școlară și să stabilească relații de cooperare și colaborare. Ea contribuie la transmiterea moștenirii culturale și facilitează învățarea individuală și colectivă. Totodată școala face posibilă participarea grupurilor și colectivităților la viața publică, elaborarea și luarea deciziilor.
Definind școala, în plan conceptual, Sorin Cristea o consideră ca fiind unitatea de bază a sistemului de învățământ.
În manualele de pedagogie școala este considerată factor instituțional al educației. Școala este cadrul social organizat specific desfășurării acțiunilor educaționale în conformitate cu finalitățile pedagogice stabilite la nivel de politici școlare.
Managementul școlar, în încercarea de a oferi o definiție a școlii, consideră instituția specializată în realizarea procesului de învățământ o modestă structură a societății care întrunește toate caracteristicile unui sistem deschis.
Definitorii școlii ca organizație îi sunt următoarele aspecte:
centrarea pe elev și pe activitatea acestuia;
centrarea pe observarea globală;
orientarea către interesul care dirijează conduita elevului;
interesul pentru viața socială a elevilor;
tatonarea experimentală a raportului individ-mediu.
Având in vedere noul cadru educațional, în care elevul, beneficiarul direct al educației, este situat în centrul proceselor din școală, organizația furnizoare de educație trebuie să asigure și să măsoare progresul inregistrat de elev, valoarea adăugată, calitatea, iar comunitatea, ca beneficiar indirect, să se implice in producerea, generarea calității în școală in funcție de nevoi și interese.
Școala, ca instituție de educație, formare si orientare, trebuie să-și adapteze conținutul, structura și funcțiile sale, să creeze premise favorabile pentru elevi care să le permită integrarea socială rapidă, inițiativa și rezolvarea de probleme, diminuarea imprevizibilului. Școala trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin mai raționala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate. Ea este extrem de importantă, dar nu reprezintă totul, ci numai o componentă a educației. Pentru trealizarea scopurilor sale are nevoie de familie, de comunitate, de întreaga societate, pentru a sprijini și îndruma adecvat copilul. Când școlile și familiile lucrează împreună ca parteneri, beneficiarii sunt elevii.
Pentru ca elevul să se bucure de performanțe superioare pe toate planurile este nevoie de o punte de comunicare, o conexiune reală între cei doi factori. Încă din primele zile, școala trebuie să găsească modalitățile cele mai potrivite pentru atragerea părinților de partea ei, pentru ai face să conștientizeze rolul deosebit pe care îl au în educația copilului și că doar colaborând și comunicând vor duce la îndeplinire obiectivele comune propuse. Am vorbit întotdeauna deschis cu părinții despre modul în care ei își pot ajuta copiii în diferite ocazii și momente, chiar și la învățarea lecțiilor și în controlul temelor de casă. Părinții trebuie să cunoască dacă, la școală, copilul lor are o atitudine corectă față de învățătoare și față de celelalte cadre didactice, față de colegii de clasă și din școală, dacă se comportă civilizat pe stradă sau în alte locuri, pentru ca părinții să știe cum și unde pot să ajute în prevenirea și corectarea unor comportamente necorespunzătoare.
Schimbul de informații favorizează interacțiunea socială și permite unui număr mare de oameni să ia parte activă la soluționarea problemelor care îi privesc. Valoarea educației crește într-o lume în care schimbările s-au accelerat simțitor, într-o societate a opțiunilor individuale și sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziții, de naturi diferite . Educația este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a societăților și indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut și se pierd repere, sisteme de referință, iar sistemele etice se află în criză.
Școala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la reconstrucția spirituală a omului. În prezent, România cunoaște o redefinire a rolului social al educației, în contextul unui ” parteneriat pentru educație”, care se dorește a fi un dialog deschis, lucid, responsabil, între toți factorii educaționali familie, biserică, școală, comunitate locală.
Școala, printr-un management performant al calității învățământului, trebuie să orienteze întregul său efort spre elevi, care reprezintă centrul de interes al oricărui parteneriat educațional.
1.8 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE
Implicarea familiei în parteneriatul școlii este condiționată de gradul de interes al familiei față de școală. Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează școala.
Cu cât școala reprezintă o valoare a familiei, cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se constată că acei copii care sunt sprijiniți de părinți, care au în familie atitudini pro- școală adecvate obțin performanțe școlare ridicate și au un grad de aspirație ridicat față de nivelul de școlarizare pe care doresc să-l atingă.
Există două teorii importante privind relația școală-familie:
– teoria profesionalismului care consideră ca un element esențial serviciul făcut altora, fără a gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea clienților, un cod de etică profesională;
– teoria schimbului care consideră acțiunea umană în funcŃie de un câștig personal; se consideră privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție restrânsă. Din această perspectivă câștigurile profesorului din parteneriatul școală – familie sunt: un statut valorizator în ochii societății; cooperarea cu familia poate fi un test profesional și poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului (părinții sunt clienți ai școlii); eficacitatea învățământului poate fi ameliorată prin cooperarea între școală și familie; părinții sunt responsabili legali de educația copiilor lor și pot avea exigențe de a evalua rezultatele activității școlare.
Dimensiunea formală a parteneriatului școală – familie
Conform Regulamentului școlar – părinții au dreptul de a alege unitatea școlară. La nivelul școlii, părinții sunt implicați în mai multe tipuri formale de organizare:
1. Consiliul reprezentativ al părinților / Asociația de părinți;
2. Consiliul clasei;
3. Comisia pentru evaluarea și asigurarea calității în școală;
4. Comitetul de părinți ai clasei.
Conform noii legi educației (LEN nr 1/2011, publicată în MO Nr. 18/10.I.2011) relațiile dintre instituțiile școlare și familiile elevilor îmbracă noi dimensiuni formale:
– în Art. 14 se stipulează că: Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului proiectează, fundamentează și aplică strategiile naționale în domeniul educației și prin consultarea structurilor asociative reprezentative ale părinților;
– părinții se pot implica și în alegerea disciplinelor din curriculum la decizia școlii. În art. 63 se prevede: „consiliul de administrație al unității de învățământ, în urma consultării elevilor, părinților și pe baza resurselor disponibile, stabilește curriculumul la decizia școlii. Programele
școlare pentru disciplinele/domeniile de studiu, respectiv modulele de pregătire opționale se elaborează la nivelul unităților de învățământ” și prin consultarea structurii asociative a părinților;
– în Art. 79. familiile antepreșcolarilor, ale preșcolarilor și ale elevilor sunt recunoscute ca beneficiarii secundari ai învățământului preuniversitar;
– conform legii, învățământul preuniversitar este centrat pe beneficiari, iar toate deciziile majore vor fi luate atât prin consultarea reprezentanților beneficiarilor primari (Consiliul Național al Elevilor) și prin consultarea obligatorie a reprezentanților beneficiarilor secundari și terțiari, respectiv a structurilor asociative reprezentative ale părinților (art. 80);
– legea mai prevede și formalizarea relațiilor școală părinți astfel: în art. 86 se prevede că „Unitățile de învățământ încheie cu părinții, în momentul înscrierii antepreșcolarilor, respectiv a preșcolarilor sau a elevilor, în Registrul unic matricol, un contract educațional, în care sunt înscrise drepturile și obligațiile reciproce ale părților. Contractul educațional-tip este aprobat prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului și este particularizat, la nivelul fiecărei unități de învățământ, prin decizia consiliului de administrație.” În lege sunt prevăzute numai următoarele obligații ale părinților: părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru școlarizarea elevului, pe perioada învățământului obligatoriu și răspunde pentru distrugerile materiale din patrimoniul școlii, cauzate de elev. Nerespectarea acestor obligații din culpa părintelui sau a tutorelui legal instituit, se sancționează cu amendă cuprinsă între 100 lei și 1.000 lei ori cu muncă echivalentă în folosul comunității, prestată de părinte sau de tutorele legal (Art. 360);
– în ce privește componenta evaluare, se dorește realizarea unei mai bune transparențe față de părinți. Un rol important îl are „portofoliul educațional al elevului” care este constituit din elemente care atestă evoluția elevului în contexte educaționale diverse: formale, nonformale, informale. Responsabilitatea familiei este implicit, aceea de a se implica activ în educația propriilor copii, prin susținerea acestora în implicarea în contexte educaționale diverse. Apare însă problema egalității de șanse. Familiile cu resurse materiale scăzute sau cu un capital educațional precar, pot asigura pentru copii lor o buna educație nonformală și informală? Aceeași problemă se ridică și pentru copiii proveniți din comunități sociale izolate.
În urma evaluărilor periodice (clasele: a II-a, a IV-a, a VI-a) elevilor le vor fi realizate planuri individualizate de învățare care se comunică părinților. În baza acestora se realizează atât preorientarea, cât și orientarea către un liceu. În acest caz se pune întrebarea – care este rolul familiei în realizarea acestor planuri individualizate? Considerăm că părinții trebuie să fie parteneri activi în realizarea acestor planuri.
– Asociațiile de părinți pot realiza parteneriate cu unitățile de învățământ, organizații nonguvernamentale cu competențe în domeniu pentru organizarea și funcționarea programelor „Școala după școală” prin care se pot oferi „activități educative, recreative, de timp liber, pentru consolidarea competențelor dobândite sau de accelerare a învățării, precum și activități de învățare remedială.” Ca sprijin oferit copiilor și familiilor acestora, statul poate finanța programul „Școala după școală” pentru copiii și elevii din grupurile dezavantajate, potrivit legii. (Art. 58);
– Reprezentanții părinților fac parte și din conducerea unităților de învățământ, fiind membri cu drepturi depline în Consiliului de administraŃie (1 – 3 părinți, în funcție de numărul total de membri);
– Asociațiile reprezentative ale părinților au rol consultativ în ce privește politicile financiare și în domeniul resurselor umane (Art. 103).
Un raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunității Europene, enumeră motivele pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
– părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;
– învățământul nu este decât o parte din educația copilului, o bună parte a educației se petrece în afara școlii;
– atitudinea părinților se răsfrânge asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării;
– grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară.
Obstacole în relația școală-familie
Dificultățile în relația dintre reprezentanții școlii și familiile elevilor pot rezulta din ideile divergente privind:
responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor;
libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea învățământului;
impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului;
randamentul pedagogic și datoria parentală;
participarea părinților la gestionarea și procesul decizional din instituția școlară.
Reproșurile care li se fac părinților privind colaborarea cu școala sunt:
apatia (nu vin la reuniuni anunțate);
lipsa de responsabilitate (așteaptă inițiativa profesorilor);
timiditate (lipsa de încredere în sine);
participare cu ingerințe (critică cu impertinență școala);
preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul școlar (notele copilului);
rolul parental rău definit (nu înțeleg corect funcțiile și rolurile în educația copilului);
contacte limitate cu școala (numai în situații excepționale, de criză în comportarea copilului);
conservatorism (reacții negative la idei noi).
Reproșurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare cu cele pentru părinți, dar nu identice:
dificultăți de a stabili relația cu adulții (tratează părinții ca pe copii și nu ca parteneri în educația copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinții);
definirea imprecisă a rolului de profesor (oscilează între autonomia tradițională și perspectivele noi ale parteneriatului);
lipsa pregătirii privind relația școală – familie.
Parteneriatul școală – familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către școală și de care familiile elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către școală sau în parteneriat cu alte organizații/instituții.
Aceste servicii pot fi: centre de consiliere; centre de sănătate, de practicare a diverselor sporturi; centre pentru supravegherea copiilor la teme după orele de curs (after-school) care pot avea și alte servicii incluse: predarea limbilor străine, sport, mini-excursii, teatre, spectacole, vizite în diverse locuri etc.; centre de voluntariat; cluburi; cantine; seminternate.
CAPITOLUL 2
FAMILIA – PARTENER PRINCIPAL AL ȘCOLII
2.1 DEFINIREA CONCEPTULUI DE FAMILIE
Originea latină a termenului este familia care provine de la „famulus – sclav de casă”, înțelesul cuvântului s-a schimbat în decursul timpului. În trecut familia era proprietatea bărbatului (pater familias), ca soția, copiii, sclavii, sclavii eliberați și tot avutul, nefiind de fapt între ei relații familiale, ci era considerată o proprietate subordonată, astfel tatăl nefiind numit pater ci genitor.
,,Ce înseamnă o familie? O vatră în care arde veșnic focul dragostei. Un acoperiș sub vînt și ploi, o poartă, o fântână, un salcâm în prag, un aer de omenie care trece de la părinți la copii. Familia înseamnă o deosebită relație de comunicare. Este slova înțeleaptă a părinților, e duiosul cântec de leagăn, e fiorul bucuriei și al durerii. O familie înseamnă o comunitate de la inimă la inimă.”
Din punct de vedere sociologic, ”familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, sentimente, interes și aspirații.” (Langa, Claudiu,2013, p.104)
Familia ca sistem
Sistemul în general este un ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare care funcționează pe baza unor reguli și dispune de echilibru. Prin sistem înțelegem nu numai o sumă a părților lui, ci și relațiile dintre acestea.
Raportat la familie aceasta este văzută ca o sumă a membrilor ei componenți și interacțiunea dintre aceștia, aceasta realizându-se după anumite reguli, având anumite funcții și existând permanent tendința menținerii unui echilibru în interiorul acestuia.
Ca și sistemele în general, familile pot fi închise (nu relaționează aproape deloc cu mediul înconjurător) sau deschise (relaționează cu mediul înconjurător). Familiile închise funcționează după regulile și principiile proprii, fiind foarte rezistente la schimbare, exemple sunt familiile care au foarte puțini prieteni, care nu sunt vizitate de rude, vecini, prieteni, își educă copii doar după propriile principii și sunt reticente la idei sau modalități noi de funcționare. Familiile deschise sunt acele familii ce au multe relații de prietenie, care își fac vizite reciproce, și sunt deschiși pentru modificarea regulilor și concepțiilor după modelul altor familii.
”Familia, ca sistem deschis, este compusă din trei subsisteme:
individul
relațiile interpersonale de cuplu
grupul familia.” (Langa, Claudiu,2013, p.107)
Pentru a-și menține stabilitatea și echilibru dinamic, familia folosește mecanisme de feedback acestea fiind pozitive sau negative. Raportat la familie, feedback-ul pozitiv este reprezentat de acțiuni întreprinse, de exemplu atunci când în funcție de reacțiile copilului ce merge la grădiniță sau la școală, părinții își organizează stilul de viață (programul zilei de lucru, timpul liber, timpul dedicat lecțiilor sau activități extrașcolare etc.). Feedback-ul negativ reprezintă mecanisme cum sunt pedepsirea, învinovățirea, umilirea, cearta, bătaia, folosite pentru corectarea comportamentelor greșite ale membriilor familiei.
Funcțiile familiei
Familia are în societate funcții bine determinate : funcția biologică care constă în perpetuarea speciei umane prin procrearea și creșterea copiilor, condiție primordială a existenței societății. Funcția socială prin care familia conferă individului sentimentul de siguranță, îl ajută să depășească obstacolele, să dobândească echilibrul emoțional. În familie, copilul găsește căldura sufletească și sentimentul de siguranță de care are nevoie. Funcția economică constă în crearea condițiilor materiale necesare vieții și dezvoltării membrilor familiei. Funcția educativă se referă la faptul că familia are un rol foarte important în transmiterea limbii, a obiceiurilor, a modelelor comportamentale urmașilor ei . Funcția de solidaritate se referă la asigurarea unității și stabilității familiei.
• Funcția biologică contribuie la aducerea pe lume a copiilor. Cele două componente ale acestei funcții sunt tratate diferit în funcție de familie. Realizarea acestei funcții depinde și de factori cum ar fi gradul de cultură, avut de cei doi parteneri, gradul și tipul de educație primit de influențele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi soți. S-a constatat că în zilele noastre, în societățile mai avansate economic, cuplurile și familiile tind să pună accent din ce în ce mai mult pe împlinirea afectiv-sexuală în detrimentul celei reproductive.
• Funcția de socializare este tradusă ca fiind funcția de educare în scopul asimilării de către copii, dar și de ceilalți membri ai familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Rolul funcției de socializare este de a integra în societate persoana(copilul), prin educația făcută la toate nivelele cum ar fi: material, fizic, psihologic, moral și spiritual. Această funcție are grade diferite de manifestare, de la o familie la alta în funcție de preocuparea într-o mare sau mai mică măsură privind educarea membrilor săi.
• Funcția economică joacă un rol important prin asigurarea resurselor materiale, financiare, necesare existenței familiei. O dată îndeplinită corespunzător, funcția economică dă libertatea familiei de a se concentra și a îndeplini și celelalte funcții. Această funcție este realizată de cei doi soți prin aducerea veniturilor în urma exercitării unor profesii, prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte prin transmiterea profesiei și/sau susținerea copiilor în alegerea profesiei.
• Funcția de solidaritate constă în asigurarea unității și stabilității familiei, implicând manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a dezvoltării intimității, a ajutorării și susținerii reciproce de-a lungul timpului. Această funcție are un grad din ce în ce mai slab de manifestare în zilele noastre, fapt dovedit prin creșterea ratei divorțurilor a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale.
Fenomene sociale care influențează evoluția familiei și parteneriatul școală – familie
Natalitatea este importantă pentru viața școlii pentru că influențeză fluxurile de elevi care intră în școală, numărul acestora condiționând resursele necesare (spații, resurse umane, financiare etc.).Toate țările civilizate se confruntă cu scăderea natalității. Acest lucru este acut resimțit și în România ultimilor ani.
Divorțialitatea – Divorțul părinților este o experiență traumatizantă în cele mai multe dintre cazuri pentru copii, iar efectele acestuia se resimt și în performanțele școlare, în comportamentul și atitudinile copiilor. Efectele divorțului sunt resimțite de către copii care au tendința de a le exterioriza în acte de violență, nesupunere, putere scăzută de concentrare la lecții, performanțe școlare scăzute, frecventarea unor grupuri delincvente etc.
Migrația forței de muncă este un fenomen social care a luat amploare în România mai ales în ultimii 10 ani. Considerăm că parteneriatul dintre școală și comunitate este absolut necesar în cazul copiilor ai căror părinți au migrat la muncă în străinătate. Eforturile sunt de ambele părți, școala ar trebui să-și diversifice oferta prin extinderea serviciilor de asistență psihologică la nivelul întregii țări, cadrele didactice ar trebui mai mult informate și motivate salarial pentru a se implica în activități specifice de asistență socială. Pe de altă parte, autoritățile locale trebuie să facă eforturi pentru optimizarea serviciilor de asistență socială și de colaborare cu școala.
Structura familiei
În concepția psihiatrului argentinian Salvador Minuchin, structura familială este un set invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează. Pentru menținerea integrității și menținerea funcționalității unei familii este nevoie ca structura acesteia să fie flexibilă, să reziste la schimbare până la un anumit punct, dar în același timp să se adapteze atunci când circumstanțele o cer. Acest lucru se poate realiza prin intermediulsubsistemelor familiale, acestea fiind fie indivizi singuri, fie diade (exemplu mamă-copil, soț-soție). Cele mai importante subsisteme familiale sunt: subsistemul adulților, subsistemul paternal și subsistemul fratriilor.
Subsistemul adulților numit și marital sau al soților, acesta include cei doi soți. Acest sistem are rolul principal de a modela intimitatea și angajamentul. Pentru aceasta este nevoie de abilități cum sunt complementaritatea si acomodarea reciprocă, cu alte cuvinte aceasta însemnând, ambii soți simt că pot fi independenți, dar în același timp și că sunt împreună. Acest subsistem poate stimula învățarea, creativitatea și creșterea ducând astfel la acomodarea reciprocă, mai precis la susținerea aspectelor pozitive ale partenerului și la actualizarea aspectelor creative ale acestora, aspecte inactive până atunci. Subsistemul marital are nevoie de protecție față de cerințele și nevoile altor sisteme, cum ar fi de exemplu situația cuplurilor cu copii pentru a-și oferi unul altuia suport emoțional. Pot apărea dificultăți de relaționare între soți de exemplu, atunci când unul dintre aceștia insistă în urmărirea propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg.
Subsistemul paternal se formează atunci când se naște primul copil și cuprinde părinții, dar și membrii familiei extinse (de exemplu bunica). Responsabilitatea acestui subsistem este mare și constă în a crește copii, a-i ghida, a stabili limite și a-i disciplina. Acum apar dificultăți, pentru că adultul este în același timp partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar și părinte pentru copil, însă nu întotdeauna aceste două tipuri de funcții sunt eficient îmbinate. Dificultățiile apărute în subsistem, duc la destabilizarea cuplului marital prin atragerea unui copil în interiorul acestuia sau la izolarea copilului de către cuplul marital. Acțiunile exterioare asupra copilului sau modificările în evoluția acestuia duc la efecte și asupra subsistemului paternal chiar și asupra celui marital.
TIPURILE DE FAMILII
O formă de familie care a apărut în istorie a fost familia matriarhală (capul familiei fiind mama) sau mai târziu patriarhală (capul familiei fiind tatăl).
În cultura occidentală se subînțelege sub termenul de familie o pereche căsătorită compusă din tată și mamă care au copii, o familie cu copii fiind modelul ideal al unei familii în societate.
Există și altă clasificare tipologică a familiei, respectiv familiile monogame (doar două persoane sunt căsătorite), formă larg acceptată în prezent, și familiile poligame (îndeosebi un singur barbat căsătorit cu mai multe femei).
Forme moderne de familie au apărut ca perechi necăsătorite care sunt considerați parteneri cu sau fără copii proprii sau adoptați.
În decursul istoriei s-a diferențiat în Europa termenul de „familie mare” unde pot trăi împreună mai multe generații, sau de „familie mică” cu un număr de membri de familie mai restrâns.
Familia nucleară (numită si familie simplă) este acea familie compusă din soț, soție împreună cu copiii minori care locuiesc și se gospodăresc împreună. Acesta combinație este considerată unitatea minimală de organizare socială, ea reprezentand nucleul tuturor celorlalte forme de structuri familiale.
Familia extinsă (numită și familie lărgită sau familie compusă) cuprinde pe lângă nucleul familial și alte rude sau alte generații. Ea include suplimentar față de copii și părinții acestora, bunicii copiilor (părinții celor doi părinți), unchii și mătușile copiilor (adică fratii și surorile părinților împreună cu soții și soțiile lor), verii primari (fiii și fiicele unchilor și mătușilor copiilor), dar uneori chiar și străbunicii copiilor (părinții bunicilor). De regulă, într-o familie extinsă trăiesc și se gospodăresc împreună trei generații: copiii, părinții și bunicii.
Familie monoparentală
Familie monoparentală este acel tip de familie în care copiii locuiesc doar cu unul dintre părinți. Acest lucru se poate întâmpla ca urmare a divorțului, a separării părinților, a decesului unuia dintre părinți, a înfierii de către un adult a unui minor sau ca urmare a deciziei unei femei de a da naștere unui copil fără a fi căsătorită sau fără a locui cu un bărbat.
2.3 FAMILIA SI ROLUL SĂU IN EDUCAREA COPILULUI
Nimic din ceea ce făurește omul în efemera sa existență pe acest pământ nu se ridică atâta la sublim, la creație, la dăruire de sine, jertfă și îndeplinire, pe cât este creșterea, educarea și dezvoltarea copiilor cea mai deplină și sensibilă bucurie a vieții.
Între factorii educației familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că ”în familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter.”
În procesul educativ, părinții trebuie să țină seama de particularitățile de vârstă și individuale ale copilului, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii care o diferențiază pe cea precedentă de cea următoare. După naștere în viața copilului intervin transformări atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Sub influența condițiilor de viață ca și a educației el poate fi dirijat în direcția dorită, întrucât organismul are o mare putere de creștere și dezvoltare fiind și foarte maleabil. Ca urmare, acțiunile educative exercitate de părinți trebuie să fie raționale și continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în strânsă legătură cu dezvoltarea sa fizică.
Procesul de dezvoltare nu trebuie înțeles ca o adăugire la ceea ce a fost la naștere, ci ca o transformare calitativă ce se realizează pe măsură ce organismul copilului crește. În funcție de caracteristicile anatomo-fiziologice, părinții pot folosi metode și procedee educative adecvate fiecărui copil, ei pot contribui la dezvoltarea personalității acestuia. Până la vârsta de 3 ani părinții constituie primul exemplu, unicul model de viață, de comportare, cu ce mai mare influență asupra copilului.
A.S Makarenko a acordat o importanta deosebită puterii exemplului pe care familia il are în educație. ”Bazele educației se pun până la 5 ani – spunea el -ceea ce ați făcut până la 5 ani reprezintă 90 % din întregul proces educativ; după aceea educația omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar în general, voi începeți să gustați roadele căci florile pe care le-ați îngrijit au fost până la 5 ani”.
Pe parcursul activității mele didactice am încercat să cunosc familiile copiilor, condițiile de viață, regimul de activitate și odihnă raportul dintre părinți, părinți-copii precum și climatul familial în general. Am încercat să conștientizez familiile de rolul și importanța pe care o au în formarea propriilor copii. Copiii nu au nevoie numai de mâncare și îmbrăcăminte, ci și de afecțiune din partea noastră ca părinți. Trebuie să le fim exemplu prin toate activitățile desfășurate, să fim înțelegători și preocupați de ei, de ceea ce fac. Am întâlnit copii ai căror părinți erau inconsecvenți în exercitarea influențelor educative – uneori prea indulgenți, alteori prea exigenți, față de comportamentul copiilor, făcând să apară manifestări violente ale acestora, legate mai ales de satisfacerea unor trebuințe organice. Prin frecventarea grădiniței și printr-o bună colaborare cu familia am reușit să înlăturăm aceste manifestări negative.
Chiar dacă locuim la țară, părinții sunt foarte preocupați ca fiecare copil să beneficieze de instrucție conform posibilităților sale, antrenându-se și ei în acest sens. Aceștia participă cu mult interes atât la realizarea obiectivului prioritar al grădiniței adaptarea la regimul activității școlare, dar și activităților extrașcolare.
Serbările pe care le-am organizat cu diferite ocazii au fost un bun prilej de cunoaștere și satisfacție reciprocă. Chiar dacă uneori am avut emoții în procurarea costumației copiilor la unele scenete, acestea s-au rezolvat datorită interesului și preocupării părinților. Cu foarte multă bucurie și satisfacție și-au scos din lada de zestre costumele populare pentru a participa la concursurile județene pentru preșcolari sau la realizarea proiectelor tematice.
Exemplele de dragoste de comportare delicată și de respect îi fac pe copii să nutrească la rândul lor dragoste și respect la rândul lor, față de frați și mai tarziu fata de frați și de colegi.
În teoria pedagogică, precum și în practica educațională, noțiunea de dragoste nu poate fi gândită decât împreună cu noțiunea de exigență. Actul pedagogic fie în școală, fie în familie, evoluează pe cadranul dragoste și exigență, iubire, respect, autoritate și încredere. Nu teama de pedeapsă trebuie să îl determine pe copil la acțiune, ci plăcerea de a îndeplini o sarcină, de a se bucura de aprecierea celor din jur și de a se afirma ca personalitate.
2.4 FORME DE COLABORARE ALE ÎNVĂȚĂTORULUI CU FAMILIA
Funcția educativă a familiei constă în formarea primelor deprinderi de viață, transmiterea primelor cunoștințe, sentimente sociale, a primelor virtuți. Alături de școală familia, exercită cea mai mare influență asupra copilului. În acțiunea comună a acestor factori, rolul conducător revine școlii. Scopul acțiunilor lor este însă unitar.
Școala are menirea să conștientizeze faptul că odată cu intrarea copilului în școală, funcțiile educative ale familiei nu încetează, ci se amplifică, în sprijinirea rolului de elev.
Familia trebuie să devină un participant activ în procesul de instruire-educare. De multe ori acest lucru rămâne la nivel de teorie pentru că e foarte greu să schimbi mentalitatea părinților, pentru a-i face să-și înțeleagă datoriile față de copilul lor. Școala actuală încearcă prin diferite metode să atragă familia prin activitățile diferite pe care le propune și doar rezultatele bune dobândite îi fac pe părinți să conștientizeze importanța implicării lor.
Formele de comunicare între cei doi factori decisivi pentru formarea tinerilor s-au cam pierdut. Au supraviețuit ședințele cu părinții organizate sistematic. În principiu, părinții elevilor cu rezultate școlare bune și foarte bune sunt prezenți. Dar unde sunt ceilalți? Problemele sociale nu motivează absența lor, pentru că școala are același rol educativ. Odată cu intrarea în școală problemele muncii de educație devin mai complexe și odată cu ele și rolul familiei, școala constituind pentru tânăr un mediu căruia trebuie să i se adapteze și care va influența enorm dezvoltarea sa. O serie de sarcini educaționale sunt preluate în mod special de școală (cele privind instrucția), dar familia rămâne implicată chiar și în realizarea acestora. Fără participarea părinților efortul educativ organizat prin instituțiile școlare poate fi frânt, deviat sau deformat. Așa cum arăta și H. H. Stern “orice sistem de educație, oricât ar fi de perfect, rămâne neputincios dacă se lovește de opoziția sau indiferență din partea părinților”.
Poziția unor părinți care consideră că odată cu intrarea copiilor în școală rolul lor s-a încheiat sau poziția unor cadre didactice conform căreia școala poate totul fără a apela la sprijinul părinților sunt greșite. Numai o colaborare perfectă între cei doi factori este de natură să determine o eficiență maximă a muncii educative. Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are școala. Ea poate să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce-i revin, să asigure o unitate de vedere și de acțiune.
Familia, oricâte merite și preocupări valoroase ar avea în legătură cu educația tinerilor, nu va obține rezultate pozitive decât în condițiile în care acționează împreună cu școala.
Implicarea familiei în activitatea școlară a copiilor se desfășoară pe două coordonate:
a) relație părinte – copil: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în îndeplinirea sarcinilor, suport moral și material;
b) relația familie – școală, contactul direct cu profesorul sub forma:
reuniune de informare a părinților cu privire la documentele privind reforma curriculară;
consultarea părinților la stabilirea disciplinei (lor) opționale, alcătuirea schemelor orare ale clasei și programului școlar al elevilor;
activarea asociativă a părinților prin Comitetul de părinți pentru sprijinirea școlii în activitatea de cuprindere la cursuri a tuturor elevilor, la îmbunătățirea frecvenței acestora, în organizarea și desfășurarea activităților extracurriculare;
lecții deschise pentru părinți, ateliere de lucru practice, vizite, excursii, serbări aniversare.
Procesul de colaborare se impune – amândoi factorii acționează asupra acelorași persoane, urmăresc realizarea acelorași obiective (evident cu mijloace specifice) și deci, orice neconcordanță, orice divergență, poate determina deficiențe în procesul dezvoltării tinerei generații.
În ceea ce privește relația dintre școală și părinți cele mai frecvente forme de organizare a acestei relații sunt:
-Ședințele cu părinții
-Activități de informare și consiliere a părinților, care pot fi zilnice după orele de curs ;
-Vizite la domiciliu, de câte ori e nevoie ;
– Lectoratele cu părinții – lunar ;
-Adunările comune părinți – elevi ;
-Întruniri ale comitetului de părinți pe clase ;
-Comunicarea prin poștă (scrisori de înștiințare cu antetul școlii ) sau prin poșta electronică ;
-Comunicarea prin telefon ;
-Implicarea părinților în manifestări culturale ale școlii și activități recreative;
– Voluntariatul;
– Asociațiile de părinți.
Colaborarea școlii cu familia se realizează în diferite forme. Cea mai cunoscută formă este: ședința cu părinții.
Ședințele cu părinții – prin ele se asigură legătura cu părinții elevilor pe parcursul anului școlar, schimbul de experiență, confruntarea opiniilor și găsirea soluțiilor pentru activitățile educative. Astfel, se poate realiza unitatea atitudinilor și acțiunilor educative ale părinților, relațiile de colaborare între ei și influența educativă asupra copiilor. În adunările cu părinții se pot dezbate teme care să ducă la inițierea părinților în dezvoltarea personalității copiilor lor. Întrunirile cu părinții contribuie la ridicarea nivelului pedagogic al părinților, la îmbunătățirea condițiilor de activitate educativă în școală și în familie. În primele ședințe cu părinții la început de ciclu, pot fi date părinților chestionare în vederea cunoașterii cât mai succinte a situației.
Colaborarea școlii cu familia se mai realizează prin:
comitetele cetățenești de părinți – sunt forme organizate de colaborare între școală și familie ducând la perfecționarea procesului de instruire și educare a elevilor;
consultații individuale;
corespondența cu familia.
Vizitele la domiciliu constituie o formă specifică de colaborare. Prin ele se realizează contactul nemijlocit al învățătorului cu condițiile concrete de viață și educație ale copilului în cadrul familiei.
Vizitele la domiciliul elevului oferă posibilitatea de cunoaștere concretă a condițiilor specifice din fiecare familie și pe această bază se pot lua, de comun acord, măsurile ce se impun ca fiind cele mai adecvate în vederea asigurării unui progres continuu în dezvoltarea copilului. Vizitele sunt din timp planificate și planificarea se referă la toți elevii clasei nu doar la cei ce prezintă vreo problemă. (Aceste vizite au cam fost abandonate și, în ultimul timp, ele se fac la elevii care solicită bursă socială).
Formele colective de colaborare – adunări cu părinții, consultații colective, lectorate pentru părinți – pot îmbrăca structuri diferite și pot avea conținut variat. Astfel, adunările cu părinții (organizate periodic) pot fi destinate fie unui bilanț al activității elevilor (subliniindu-se contribuția familiei, eventualele deficiențe – cu tact – și măsurile ce se impun a fi adoptate), fie dezbaterii unor teme psiho – pedagogice în vederea informării părinților cu aspectele teoretice necesare activității lor practice (de pildă probleme ca: organizarea regimului de viață al elevilor în familie, orientarea școlară și profesională, alegerea și dezvoltarea lecturii etc., toate în funcție de specificul vârstei).
Lectoratele cu părinții – în cadrul lor se dezbat probleme de educație a copilului în familie și în școală.
Lectoratele se organizează o dată pe semestru cu părinții elevilor dintr-un ciclu de învățământ. Ele sunt conduse de unul dintre directori, de un cadru didactic desemnat de consiliul de administrație al școlii sau de responsabilul comisiei învățătorilor.
Lectoratul își poate alege un comitet format din: un responsabil cu problemele organizatorice, unul cu probleme de secretariat și unul cu probleme financiare.
În cadrul lectoratelor cu părinții se prezintă, se dezbat tematici pedagogice și de educație. Ele pot fi urmate de programe artistice, culturale, sportive.
Lectoratele cu părinții includ cicluri de expuneri cu caracter pedagogic sau psihologic, sistematic organizate (pe școală), asigurând comunicarea unui sistem de informații, metodologii de lucru, forme de activitate, posibil de folosit în familie. (Călugăru ,D., 2004)
Lipsa de colaborare duce spre un eșec și, din nefericire, cel învins este copilul, pentru care dorim tot, pentru care visăm tot ce este mai bun .
Adunările cu părinții-prin ele se asigură legătura cu părinții elevilor pe parcursul anului școlar, schimbul de experiență, confruntarea opiniilor și căutarea soluțiilor pentru activitățile educative. Astfel se realizează unitatea atitudinilor și acțiunilor educative ale părinților, relațiile de colaborare între ei și influența educativă asupra copiilor. Adunările au o tematică precisă, fixată la începutul anului școlar.
Tematica poate viza:
– analiza activității instructiv educative a clasei, evoluția fiecărui elev;
– depistarea cauzelor care determină rezultatele la învățătură;
– probleme legate de frecvența elevilor, aspecte ale comportării acestora, ținuta etc.
– inițierea părinților în stimularea dezvoltării personalității copiilor lor.
La începutul anului școlar, întrunirea cu părinții realizează:
– analiza activității comitetului de părinți pentru anul școlar precedent, alegerea comitetului de părinți al școlii.
– precizări privind activitatea pentru întreg an școlar.
De regulă, au loc odată pe semestru (sau de câte ori este nevoie). La adunarea curentă se anunță tema pentru adunarea viitoare. Se pot programa adunări comune la care să participe părinți și copii.
Întrunirile cu părinții contribuie la ridicarea nivelului pedagogic al părinților, la îmbunătățirea condițiilor de activitate educativă în școală și în familie.
2.5 FAMILIA ȘI INFLUENȚA EI
În categoria factorilor care pot influența obținerea succesului școlar putem include și familia. Contribuția ei la asigurarea progresului școlar al copilului poate fi pusă pe seama climatului familial ce se constituie în interiorul acestei unități sociale, precum și a colaborării ei cu școala. Este foarte importantă preocuparea constantă a părinților pentru educația elevată a copiilor elevi, pentru o comportare demnă, civilizată în familie și în afara ei.
Climatul familial contribuie la formarea atitudinii copilului față de școală, în general, față de învățătură, în special. Pentru a avea rezultate cât mai bune la învățătură elevilor trebuie să li se asigure acasă condiții favorabile de viață, de hrană, igienă, cât și condiții favorabile de învățătură și cultură. Aceștia trebuie să beneficieze de un loc de studiu, de rechizitele necesare, de surse de informare-culegeri.Tot în familie elevul își petrece cel mai mult timpul liber. O bună organizare a acestuia, o folosire activă și profitabilă crează o bună premisă pentru a obține rezultate pozitive în activitatea de învățare. Este important ca părinții să știe și să cunoască anturajul copiilor lor știindu-se faptul că la această vârstă ei sunt tentați să își găsească modele printre prieteni și pot fi ușor influențați.
Tot în familie și mai ales la această vârstă trebuie stimulat spiritul de inițiativă și de independență, care se va manifesta concret și în activitatea de învățare, în rezultatele obținute de elevi. Aceasta se poate realiza dacă se înlătură autoritarismul față de copii-elevi.
Prin regimul de viață pe care părinții îl impun și controlează contribuim la formarea unui stil individual de muncă și a unor trăsături de caracter necesare înlaturării dificultăților de învățare. Caracteristic este că acestea nu se formează prin sfaturi și povețe, ci în primul rând prin organizarea și supravegherea avitivității copilului, prin funcționarea cât mai bună a relațiilor intrafamiliale, prin angajarea copilului în cadrul acestor relații ca urmare a investirii sale cu roluri care să-l supună unei exersări corespunzătoare.
Teoria și practica educației trebuie să își asume atât problematica interferențelor pe care le exercită școala, cât și influențele pe care le exercită familia asupra dezvoltării elevului. Utilizarea în scopul creșterii eficienței procesului educativ a acestui important factor de formare a personalității umane care este familia, nu poate fi neglijată, mai ales în contextul dramaticilor schimbări din societatea contemporană, când tendința părinților de ,,a încredința în exclusivitate școlii educația copiilor fără a fi personal implicați într-un proces de participare activ și constructiv, în momentele cele mai semnificative, riscă să creeze o ruptură între generații, care ulterior poate fi greu de înlăturat”. (Telleri,1966,p.7)
Suportul parental exprimă mai mult decât sprijinul pe care îl acordă familia, părinții copilului, exprimă satisfacerea tuturor nevoilor lui în mediul familial. Din rațiuni mai mult didactice, suportul parental este analizat sub trei forme-suport material cognitiv, educațional-instructiv și afectiv. Toate aceste forme au influențe atât asupra dezvoltării fizice și intelectuale a copilului, cât și asupra dezvoltării personalității sale (imaginea de sine, stima de sine, sistemul de valori sentimente de satisfacție și optimism cu privire la evoluția sa ca ființă umană, ca membru al unei societăți sănătoase).
Cu siguranță, o bună colaborare a educatorului cu familia elevului poate diminua sau chiar evita anumite probleme care ar putea apărea în buna desfășurare a procesului instructiv–educativ. Cunoașterea mediului familial în care aceștia trăiesc, eventualelor probleme apărute în acest mediu, ajută la găsirea celor mai eficiente metode prin care elevul poate depăși situația, iar acestea să nu se răsfrângă în rezultatele copilului obținute în activitatea de învățare și chiar în dezvoltatea personalității lui.
2.6 INTRODUCEREA PROFESORILOR DEBUTANȚI ÎN PROBLEMATICA EDUCAȚIEI PĂRINȚILOR ȘI A FAMILIEI
O importanță deosebită trebuie acordată tinerilor debutanți pentru integrarea lor în mediul școlar organizațional. Aceștia trec printr-o perioadă de formare și punere în practică a cunoștințelor, aptitudinilor și atitudinilor dobândite în timpul facultății. Este perioada când practicantul are nevoie de îndrumare și sprijin pentru a-și dezvolta încrederea și competența. Activitatea de mentorat are ca scop formarea competențelor de proiectare, desfășurare și evaluare a activităților didactice.
Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educația la catedră sau în clasă, ci presupune o activitate de acest gen în fiecare relație cu elevii și familiile acestora, desfășurând o muncă de dezvoltare, de conducere și de îndrumare. O relație eficientă cadru didactic – părinte presupune, printre altele, o ascultare activă, implicarea familiei în acțiunile extrașcolare ale copilului, cultivarea și practicarea toleranței față de un punct de vedere diferit. Mentorul va furniza constant suport, încredere și ajutor tânǎrului debutant. El este cel care participă la acțiunile celui mentorat, găsind soluții și se simte mulțumit când este depășit în performanțe de discipol.
Călătoria profesorului debutant începe de pe băncile facultății. Acolo el începe pregătirea din punct de vedere profesional, dar și emoțional pentru debutul carierei sale din învățământ. După ce pregătirea inițială s-a încheiat, tânărul profesor își face apariția la catedră. Acum realizează primul pas în cunoașterea colectivului de cadre didactice, a elevilor și a părinților acestora și începe, în sfârșit, să aplice cea ce a învațat pe băncile facultății.
Intrat în lumea școlii se simte dintr-o dată singur și extrem de confuz. Care poate fi cauza?… Tânărul profesor își făurise în timpul facultății o serie de vise… poate chiar venise în facultate cu o imagine a ceea ce consiera el că este lumea școlii! Dar… școala este altfel… și constată aceasta încă de la primul contact. Castelul de nisip pe care îl clădise cu trudă începe să se dărâme.
Tânărul debutant constată că nu deține întreg arsenalul de instrumente necesar supraviețuirii sale în școala în care tocmai a pășit… El este întâmpinat de director, șef de catedră, colegi, elevi și părinți cu o serie de cerințe cărora ar trebui să le facă față pe rând… și nu concomitent. Directorul îi spune care reglementările interne pe care tânărul ar trebui să le știe, șeful de catedră îi dă o listă cu tot ceea ce ar trebui să conțină portofoilu personal al cadrului didactic, adică planificări calendaristice și pe unități de învățare, planuri de lecții, programe de evaluare și alte activități pe care debutantul nu prea are timp să le îndeplinească, pentru că este ocupat de noul său statut: profesor la catedră!
Elevii îl așteaptă cu nerăbdare în priviri fiind curioși să afle cât mai multe informații, apoi apar părinții, care așteaptă note mari pentru copiii lor, neștiind întotdeauna cum să-și ofere ajutorul în sprijinirea la clasă a tânărului profesor.
Pentru debutantul aflat în primul an timpul nu mai ajunge… În cancelarie se simte marginalizat… Are impresia că profesorii cu experiență îl evită… Nici nu îndrăznește să îi întrebe câte ceva în sprijinul său profesional.
Colegii profesori pot deveni camarazi în lupta pentru adaptarea profesională. Ei au posibilitatea să ofere soluții pentru problemele lui, el având șansa să primească sprijin profesional de la oameni cu experiență în domeniu. Aceștia pot devenui persoane cărora le poate împărtăși temerile sale. Ei pot deveni chiar prieteni de nădejde. În timpul activităților școlare și extrașcolare, în timpul pauzelor colegii profesori îi pot fi alături.
Zâmbetul de susținere și încurajare primit din partea lor poate fi o treaptă solidă pe calea afirmării profesionale și în formarea imaginii de sine. Încrederea în propriile forțe, în capacitățile sale profesionale și de comunicare se dezvoltă foarte mult prin solicitarea și acceptarea ajutorului colegial.
În orice profesie, practica este o provocare majoră pentru debutanții nou calificați. Aceștia trec printr-o perioadă de formare și punere în practică a cunoștințelor, aptitudinilor și atitudinilor dobândite în timpul unui program de educație. Este o perioadă de tranziție, debutantul găsindu-se în situația unei mari provocări, aceea de a-și găsi un mentor care să-i ghideze activitatea, să-i dea încrederea necesară în a-și consolida abilitățile dobândite în mod teoretic. Este perioada când practicantul are nevoie de îndrumare și sprijin pentru a-și dezvolta încrederea și competența.
„Ca tip de activitate specifică, mentoratul este văzut ca un proces a cărui esență constă în transmiterea abilităților și informațiilor de la persoane cu experiență către debutanți “(Ezechil, L., coord., București, 2009)
Obiectivul principal al acțiunii educative este formarea personalității copilului, care este urmărit atât în familie, cât și în școală, astfel încât sarcinile școlii și ale familiei în materie de educație și instrucție se împletesc și se sprijină reciproc.
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomului educațional se impune tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relații de cooperare cu părinții copiilor și cu alți factori sociali interesați de educație. Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educația la catedră sau în clasă, ci presupune o activitate de acest gen în fiecare relație cu elevii și familiile acestora , desfășurând o muncă de dezvoltare, de conducere și de îndrumare. O relație eficientă cadru didactic – părinte presupune, printre altele, o ascultare activă, implicarea familiei în acțiunile extrașcolare ale copilului, cultivarea și practicarea toleranței față de un punct de vedere diferit.
Sfaturi pentru debutanți în vederea reușitei unei ședințe cu părinții
”Ședințele sunt importante pentru că le permit oamenilor să-și expună punctul de vedere și să se implice în luarea deciziilor. Dacă participă la luarea deciziilor, oamenii devin conștienți de răspunderea pe care și-au asumat-o”.(Blendea, Paul, 2009)
De obicei, la întâlnirile programate ale clasei/ școlii nu vin părinții de care am avea mai mare nevoie. Explicația poate fi că unii adulți au așteptări negative în privința rostului întâlnirilor din școală, care din păcate se confirmă în timpul școlarității (reclamații, strângere de fonduri, aspecte administrative).
Încercați să faceți din aceste întâlniri evenimente plăcute, productive, în care să transmiteți mesajul și să primiți feedback-ul dorit de părinți, să luați decizii prin consultare și să creați punți de interes spre întâlniri viitoare. ( Safran, O., 1965)
Îndepărtați posibilele obstacole din calea participării părinților (program de lucru, copii mici de supravegheat, transport anevoios, alte angajamente) anunțând din timp evenimentul.
Implicați elevii în pregătirea întâlnirii, prin activități precum:
Decorarea clasei.
Turul clasei pentru părinți, respectiv explicarea rostului materialelor și al pavoazării.
Prezentarea de fotografii sau de scurte filme care îi arată pe copii la clasă, în secvențe de lucru în grup sau individual.
Efectuarea de înregistrări audio (de exemplu: un cântec special pentru părinți).
Scrierea de mesaje către părinți, lăsate în banca pe care o ocupă fiecare copil sau distribuite de către profesor.
Folosiți diferite forme de atragere a părinților la întâlniri (tombolă, loto, premii simbolice pentru copiii lor).
Adresați-vă părinților care nu pot/ nu vor să participe, ca semn că mențineți deschise căile de comunicare și dispuneți de strategii alternative de colaborare.
Trimiteți-le a doua zi după întâlnire materialele folosite cu ceilalți părinți, evitați să sancționați copiii pentru absența părinților, acordați-le și lor șansa de a lua parte la tombolă, loto etc.
Pregătiți ambientul clasei, astfel încât părinții să se simtă bineveniți ( elemente specifice clasei, proiecte în desfășurare, orarul, produse ale activității elevilor).
Ideal este ca părinții să nu stea înghesuiți în băncile copiilor, ci să li să permită folosirea mobilierului modular, să existe posibilitatea tratației cu cafea/ ceai, timp pentru discuții de agregare a grupului, portofolii ale copiilor expuse la vedere.
Mențineți treaz spiritul de grup după încheierea ședinței.
Abilitați grupul de părinți să aibă viață asociativă și în afara spațiului școlii.
Alocați timp discuțiilor personalizate despre elevi, care să cuprindă:
Calități deosebite ale copilului artistice, leadership).
Referiri la cea mai recentă problemă pe care copilul a avut-o de întâmpinat la școală (teme,conflict) și modul cum a fost depășită.
Puncte tari la învățătură (progrese, interese evidente, mostre de lucru în clasă).
Puncte slabe la învățătură- dacă este cazul – cu menționarea inițiativelor de ameliorare a respectivei situații.
Părerea părintelui despre performanța școlară a copilului.
Obiectivele pe termen lung și modalități de realizare în timpul rămas la dispoziție, cu exprimarea opiniei părinților.
Punctele tari din comportamentul copilului, cu exemplificare ( exuberanță, spirit de răspundere).
Punctele slabe din interacțiunile sociale ale copilului (lipsa de încredere, impulsivitate).
Acordați părinților șansa de a vă întreba sau de a comunica ceea ce nu au îndrăznit să vă întrebe sau să comunice în timpul întâlnirii, iar răspunsul destinat persoanei/ cazului individual prezentați-l ca notă generală la următoarele ședințe.
Fiecare părinte este invitat să reflecteze asupra relației dintre performanța copilului său și următoarele variabile: așteptările profesorilor, așteptările și implicarea sa ca părinte, statut economic al familiei, frecvență.
În funcție de categoria în care se înregistrează părinții elevului (interesați sau dezinteresați de tot ceea ce se întâmplă cu propriul copil ) cadrul didactic parcurge o serie de etape menite să optimizeze relația școală – familie :
– Își fixează și întreține cât mai multe discuții individuale evitând în cazul celor cu copii –problemă prezentarea în cadrul ședințelor a rezultatelor școlare și absențelor;
– Inițiază și menține o legătură strânsă cu familia elevului și poartă un dialog deschis și sincer extins în afara orelor de curs prin convorbiri telefonice, scrisori ;
– Stabilește și planifică din timp tematica ședințelor și lectoratelor cu părinții ;
– În cazul elevilor problemă se implică activ în procesul de educare a familiei , ea reprezentând sursa principalelor atitudini greșite ale copiilor. Familia trebuie convinsă că numai acordând timp și atenție copilului va putea să-l ajute să depășească dificultățile apărute;
-Încearcă stabilirea unei legături reciproce, apropiate și permanente cu părinții pentru ca aceștia, din proprie inițiativă, să contacteze cadrul didactic pentru a se interesa de situația școlară a elevului.
-Părinții pot participa alături de cadrul didactic și de copii la activitățile școlare și extrașcolare.
Lipsa de colaborare duce spre un eșec și, din nefericire, cel învins este copilul, pentru care dorim tot ce este mai bun.
Drumul sinuos pe care îl parcurge tânărul debutant în procesul adaptării sale profesionale este destul de dificil. Important este însă să aibă voință și curaj să rezolve problemele apărute pe parcursul formării identității sale profesionale. Lupta în sine poate deveni mai ușoară și mai frumoasă dacă dispune de vocație și dezvoltă un etos profesional, asemeni camarazilor, profesori cu experiență.
Desigur, aspectele precizate nu acoperă în totalitate problemele cu care se poate confrunta debutantul în ceea ce privește relația cu familiile elevilor.
Activitățile debutantului ”creează adesea situații spontane, imprevizibile, pentru care nici mentorul nu are la îndemână soluții standard.
Iată de ce este important ca debutantul să fie format, în primul rând, pentru a adopta atitudini inovative, de asumare a unor riscuri și de experimentare a unor strategii inedite, neprobate anterior.
Cel mai semnificativ mesaj pe care îl poate transmite mentorul debutantului este, din această cauză, acela de a fi și de a rămâne un permanent experimentator. ”(Ezechil , L., Șerbănescu, L., 2013, p. 6)
Pentru viitor, dascălii adevărați știu ce trebuie să facă în prezent: să pună lumină în priviri și liniște în gânduri, să pună zâmbet în iubire și în fapte, să pună cuget în judecată.
CAPITOLUL 3 INFLUENȚA ȘCOLII ȘI A FAMILIEI ÎN FORMAREA STIMEI DE SINE A ELEVILOR
3.1 FAMILIA ȘI ȘCOALA – DOI POLI DE REZISTENȚĂ AI EDUCAȚIEI COPIILOR
Familia este prima școală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuințele elementare ale copilului și de protecția acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru toată viața în profilul moral – spiritual al acestuia.
Familia ocupă un loc aparte în sistemul instituțional al educației. Acțiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării include și toate laturile formării personalității. Ea reprezintă unul dintre mediile de socializare și educare din cele mai complete, datorită posibilităților pe care le are, de a-l introduce pe tânăr în cele mai variabile situații și de a acționa asupra lui prin cele mai complexe și firești mijloace.
Familia oferă primele informații despre lumea care-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socioafectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale.
“Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual – moral al personalității propriilor copii se menține toată viața”. (M. Golu)
Influențele educative pe care familia le exercită asupra tinerilor se pot manifesta fie direct – prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect – prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinți – pe care tinerii le preiau prin imitație și învățare – precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale constituie primul model social cu o influența hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viata, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității, precum și rezultatele școlare ale tinerilor, comportamentul lor sociomoral.
Factorul decisiv în succesul școlar îl reprezintă raportarea corectă a realității în existența activității comune familie – școală. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a responsabilităților individuale și colective, în concordanta deplină cu preocupările, interesele, deprinderile și aptitudinile fiecărui adolescent.
În familie, copilul învață să se aprecieze pe sine și pe ceilalți, depinde de un anumit mod de viață, vine în contact cu valorile și normele societății.
Funcția culturală stă la baza procesului de educare a copiilor, aceasta nu trebuie confundată cu funcția educativă, are ca finalitate integrarea eficientă a individului în societate, dar urmărește și crearea de individualități bine pregătite care să contribuie la transformarea și progresul societății. În Declarația Universală a Drepturilor Omului se precizează că familia constituie elementul fundamental al societății. Familia ocrotește copilul și are dreptul la ocrotire din partea societății. Obiectivul principal al acțiunii educative este formarea personalității copilului, care este urmărit atât în familie, cât și în școală, astfel încât sarcinile școlii și ale familiei în materie de educație și instrucție se împletesc și se sprijină reciproc.
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educațional se impune tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relații de cooperare cu părinții copiilor și cu alți factori sociali interesați de educație. Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce doar la educația la catedră sau în clasă. Partener principal al școlii, familia se definește ca instituție socială și ca grup specific care dispune de o influență considerabilă in raport cu membrii săi.
Transformarea familiei într-un partener al școlii presupune:
extinderea inițiativei școlii in sensibilizarea și atragerea familiei;
elaborarea si realizarea unor proiecte orientate către parteneriatul cu familia;
activizarea consiliilor de părinți;
îmbunătățirea modalităților de informare adresate părinților;
organizarea unor activități in regim de parteneriat.
Procesul de colaborare cu părinții asigură atingerea scopului educațional. Pornind de la necesitatea cunoașterii sociopsihopedagogice a elevului, școala impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale și diferențiate pe care viața de elev o prezintă, părinții pot completa, sprijini și dezvolta personalitatea viitorului adult cu o singură condiție – colaborarea cu școala.
3.2 ATITUDINEA PEDAGOGICĂ A CADRULUI DIDACTIC
A fi profesor este un risc asumat (Sălăvăstru, Dorina, 2004, p. 151). Pregătirea pentru a preda, pentru a-i învăța pe alții cum să învețe este o operă niciodată și încheiată și implică multă răbdare, momente de incertitudine, de descurajare și multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate imediat nici calitativ și nici cantitativ. Atitudinea pedagogică este considerată unul dintre principalii factori de succes în procesul instructiv-educativ. Stroie Marcus (1987,p.32) o consideră,, o particularitate individuală care surprinde și transpune în practică modalitatea optimă, conform particularităților elevilor, de transmitere a cunoștințelor și de formare a intereselor de cunoaștere, a întregii personalității a elevului”. A.Chircev o definea ca fiind ,,un asamblu de însușiri ale personalității educatorului, care-i permit să obțină maximum de rezultate în orice împrejurare, în orice clasă.”
Pantelimon Golu spune că aptitudinea pedagogică înseamnă foarte multe lucruri (erudiție și cunoștințe de specialitate, dar și cunoașterea practică a psihologiei individuale a elevului), priceperea de a transmite cunoștințe, dar și capacitatea de a relaționa afectiv cu elevul și cu microgrupul de elevi, inteligență spontană și inspirație de moment în luarea unor decizii, precum și mânuirea conștientă a mecanismelor capabile să optimizeze actul educațional.Trebuie, pentru a obține rezultate pozitive, să existe o flexibilitate a comportamentului didactic, care să favorizeze adaptare rapidă și ușoară la cerințele unei situații educative.
Organizarea pedagogică a procesului de învățământ include totalitatea intervențiilor în mod conștient care determină în mod direct activitatea de învățare a elevului.Totalitatea acestor ,,presiuni’’ din exterior ar putea fi împărțite în următoarele grupe (elemente de conținut, informația didactică), tehnologia procesului de învățământ, personalitatea profesorului.
Întregul evantai al dezideratelor pedagogice legate de succesul școlar poartă pecetea personalității profesorului. Dintre componentele personalității sale, pregatirea psihopedagogică se află într-o corelație ridicată cu rezultatele la învățătură, ea oferindu-i posibilitatea adaptării procesului de instruire la particularitățile tipologice și individuale ale elevilor. Apelând la aceeași pregătire psihopedagogică profesorul poate identifica și găsi soluții pentru îmbunătățirea relațiilor cu familiile copiilor, pentru anumite dificultăți de învățare, pentru atenuarea sau chiar înlăturarea lor.
Pentru elevii a căror motivație este susținută de impulsul de autoafirmare, de trebuință de prestigiu, mai eficienți sunt acei profesori care sunt orientați asupra sarcinii de îndeplinit, sunt ordonați și sistematici în conducerea clasei și în organizarea activităților didactice, creează condiții ca nivelurile de performanță ale elevilor să fie clar definite și recunoscute fără echivoc. Elevul cu un puternic impuls cognitiv va fi stimulat de profesorii capabili să genereze efervescență intelectuală, să creeze conflicte cognitive, să capteze interesul elevilor prin elemente de noutate. Profesorii care sunt plini de viață, stimulativi, inventivi și entuziaști au mai mult succes, iar relațiile cu elevii și familiile lor sunt mai bune.
3.3 ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI
,,Să năzuiești mereu a obține stima oamenilor și mai ales pe a ta însăți. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel ca gândul, gândul la fel ca vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea dinafară.”
( Liviu Rebreanu)
În realitatea socială și educațională contemporană marcată de transformări fundamentale atât familia, cât și procesul de învățământ nu pot rămâne indiferenți la cerințele asupra sprijinului oferit copiilor pentru a le asigura dezvoltarea armonioasă emoțională și socială, în același timp cu dezvoltarea intelectuală.
Tot mai mulți părinți spun că nu mai au timp suficient pentru a se dedica educației propriilor copii. Există, totuși, persoane care consideră că această sarcină se află exclusiv în responsabilitatea școlii, respectiv a cadrelor didactice. De aceea este esențial ca părinții să fie conștienți de importanța implicării lor în procesul educațional și să cunoască ce este mai important pentru copiii lor.
Oricare sistem de învățământ devine ineficient parțial, dacă se confruntă cu indiferența sau cu opoziția părinților. Cercetările din țările Comunității Europene au pus în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, precum și faptul că unele comportamente ale părinților și ale elevilor pot fi favorizate datorită dialogului cu instituția de învățământ.
A fi părinte nu este deloc ușor. Aceasta implică multe griji, responsabilități, timp și înțelegere. Copiii au nevoie de iubire și dăruire, au nevoie de înțelegere și prietenie, încredere și respect, compasiune și ajutor. Învățând să înțeleagă și să accepte limitele impuse de către părinți și de societate, copiii își însușesc deprinderi esențiale de viață cum ar fi: respectul, prietenia, iubirea, iertarea, capacitatea de a amâna primirea recompensei, acceptarea, cooperarea, creativitatea, compasiunea, curajul, perseverenta, autocorecția, prețuirea de sine, independența și abilitatea de a se orienta și decide singuri.
Prima relație a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Ea îi oferă copilului primele informații despre lumea care îl înconjoară, primele reguli de comportare, dar și climatul socio-afectiv. Acest tip de relație este foarte important în devenirea personalității, se menține toată viața, iar familia mediază și condiționează comunicarea și interacțiunea cu celelalte componente sociale, în special cu școala.
Influențele educative ale familiei se pot manifesta fie direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, determină în mare măsură dezvoltarea personalității copilului, precum și rezultatele lui școlare și comportamentul sociomoral.
De cele mai multe ori unii părinți înțeleg să-și armonizeze acțiunile educative cu cele ale școlii, dar alții refuză să recunoască faptul că relațiile educaționale cu copiii sunt deficitare. Aceștia cred că nereușitele educaționale, rezultatele slabe la învățătură, comportamentele inadecvate sunt determinate de factori străini ori necunoscuți familiei. Școala nu trebuie să neglijeze asemenea aspecte. Comportamentele educaționale ale părinților, chiar dacă sunt bine intenționate, pot avea efecte negative asupra copiilor din cauza neadecvării lor la particularitățile de vârstă și individuale.
O atitudine mai bună a părintelui față de școală și o altă percepție de sine a părintelui se obțin atunci când părinții se implică în educarea copiilor. La început, părinții se îndoiesc de faptul că implicarea lor poate aduce schimbări și în final sunt foarte încântați când descoperă contribuția importantă pe care o au.
Să ne imaginăm cum se simte un copil care este certat de părinți cu replici cum ar fi: „te miști prea încet”, „nu ești în stare de nimic!”, iar apoi să ne gândim cum va fi atitudinea lui dacă va mai auzi din partea altor persoane același remarci; care îi vor fi în viață așteptările de la propria-i persoană; ce evoluție va avea el pe plan socioprofesional…
Încrederea în sine reprezintă factorul important, central, în ceea ce privește învățarea, cu precădere învățarea unor comportamente prosociale, dezirabile; mai mult, este indispensabilă în formarea sinelui diferențiat. Persoanele care au un sine diferențiat sunt persoane independente, autonome, adaptabile care au în structura lor mecanisme puternice de adaptare și inserție socială. Încrederea în sine semnifică nivelul pozitiv sau negativ al părerii realiste despre propria persoană în raportul cu acțiunea; reprezintă punctul central, echilibrul dintre relația pe care o dezvoltăm cu lumea și relația cu noi înșine în toate acțiunile pe care le întreprindem. Există o cutumă în perceperea de către persoane a eșecurilor și anume, un eșec este înțeles, perceput ca o lipsă de valoare în plan personal, ceea ce este distructiv pentru formarea stimei de sine. (Coman, Petruța, 2010)
De timpuriu, pentru o evoluție armonioasă a copilului, mediul educativ trebuie să fie pregătit să se confrunte cu contexte de genul celui relatat la început, manifestând atitudini constructive comportamental. Educatorul trebuie să fie calm, iubitor și disponibil pentru a-i învăța pe copii de mici despre valoarea pe care o are fiecare dintre ei, ajutându-i să-și formeze o imagine pozitivă de sine.
3.4 IMAGINEA DE SINE
Imaginea de Sine joacă un rol deosebit de important în organismul nostru, în conștiința și în personalitatea noastră. G. Allport consideră conceptul de imagine de sine mult mai larg decât acela de Eu și conștiință, imaginea de sine reprezentând un fel de nucleu al ființei noastre.
Imaginea de sine este un construct mintal, care se elaborează treptat, în cursul evoluției ontogenetice a individului. Acest proces de constituire se realizează în paralel și în strânsă interacțiune cu elaborarea conștiinței lumii obiective, printr-un șir de procese și operații mentale. Eul psihic și Eul fizic- componente de bază ale Imaginii de Sine- se află într-o relație de complementaritate, ele interacționând și intercondiționându-se reciproc. Ele se pot afla în relații de consonanță sau disonanță, de coordonare (ambele cu același rang valoric în viața individului) sau de subordonare (una are valoare superioară celeilalte).
Imaginea de Sine constituie un factor mediator principal între stările interne de necesitate(motivația) și solicitările externe ale mediului, astfel încât, modul general de raportare a individului la realitate va depinde nemijlocit de aceasta.
Imaginea de sine reprezintă „personalitatea autoevaluantă” (Zlate,Mielu,1999, apud Păiși-Lăzărescu,Mihaela; Stan,Maria Magdalena, 2008, p. 15). „Originea imaginii de sine: fiind un produs al percepției, al cogniției sociale, imaginea de sine își are sursele în sucesele și insuccesele personale, în raportarea individului la grupul social din care face parte, în opiniile interiorizate ale grupurilor”. (M. Lăzărescu-Păiși, M. M. Stan, 2008, p. 16)
Imaginea de Sine cuprinde trei fațete distincte, care au funcții reglatorii specifice:
Imaginea pe care individul o crede reală despre sine la un moment dat;
Imaginea pe care subiectul și-ar dori-o despre sine;
Imaginea pe care individul crede că o au ceilalți despre sine.
Prima fațetă se referă la comportamentul situațional curent, participă nemijlocit la formularea scopurilor și alegerea mijloacelor. Celelalte două fațete stau la baza proceselor de automodelare și autoperfecționare și a reglării interrelaționării cu ceilalți.
Funcția generală a Imaginii de Sine stă în crearea și menținerea identității. Individul își afirmă propria identitate în relațiile cu lumea și totodată, se opune din interior uniformizării și dizolvării în ceilalți.
În strânsă legătură cu imaginea de sine se află stima de sine.
3.5 STIMA DE SINE
Stima de sine reprezintă componenta evaluativă a sinelui și se referă la trăirea afectivă, emoțiile pe care le încearcă persoana atunci când se referă la propria persoană (Constantin, 2004).
Stima de sine se referă la modul în care ne evaluăm pe noi înșine, la cât de „buni” ne considerăm a fi comparativ cu alții. Stima de sine este sentimentul de autoapreciere și încredere în forțele proprii.
În cadrul activităților pe care le am avut cu părinții elevilor mei mi-am propus să abordez problematica eficientizării relațiilor cu familia elevului, prin îmbunătățirea comunicării, prin consiliere, cooperare, motivare, implicare, fapt ce ar contribui la creșterea stimei de sine a elevilor.
Stima de sine este unul din acele concepte psihologice cu care ne întâlnim frecvent în viața cotidiană. Fiecare persoană are o anumită idee despre ceea ce este stima de sine. Părinții își doresc copii cu o stimă de sine cât mai mare, profesorii încearcă să-și ajute elevii să și-o îmbunătățească sau, uneori le-o desființează, involuntar.
Stima de sine ar putea fi definită ca reflectare a evaluării generale a unei persoane;o orientare pozitivă sau negativă față de sine, o evaluare globală a meritelor sau a ceea ce ea consideră ca având mai valoros în individualitatea sa (Rosenberg, M., 1986).
De multe ori știm ce să facem pentru a crea o imagine bună celor din jurul nostru, însă e mult mai greu să ne convingem pe noi înșine să avem o părere proprie bună. Și acest lucru, mai devreme sau mai târziu se vede în modul în care ne raportăm la lume, dar și în modul în care relaționăm cu cei din jur.
Stima de sine este o dimensiune fundamentală pentru orice ființă umană, indiferent că este copil, adult sau vârstnic, indiferent de cultură, personalitate, interese, statut social, abiliăți. Stima de sine „se referă la modul în care ne evaluăm pe noi înșine, cât de ”buni” ne considerăm comparativ cu propriile expectanțe sau cu alții” (Baban, 2001). Stima de sine este dimensiunea evaluativă și afectivă a imaginii de sine.
Cuvântul “stimă” provine din termenul latin care înseamnă “a aprecia, a evalua”, deci stima de sine nu este o acțiune de definire și definitivare de „self-esteem”, nici egoism sau narcisism ce s-ar fi dezvoltat printr-o astfel de acțiune, ci, pur și simplu, este recunoașterea sentimentului de încredere că poți, că ești în stare.
Stima de sine se conturează, conform literaturii de specialitate, din patru componente principale:
sentimentul de siguranță;
cunoașterea de sine;
sentimentul de apartenență (la o familie, la un grup, la o categorie socio-profesională etc.);
sentimentul de competență.
Sentimentul de încredere anticipează apariția stimei de sine. Individul trebuie ca mai întâi să simtă și să trăiască realmente pentru ca să capete disponibilitatea de a înțelege că are motive de a-și hrăni stima de sine. Cunoașterea de sine, sentimentul de apartenență și sentimentul de competență pot fi stimulate în fiecare stadiu de dezvoltare, în fiecare perioadă a vieții, prin atitudini educative adecvate și prin mijloace concrete.Așadar, trebuie acordată o importanță cu totul specială securității și încrederii.
Este clar însă că o stimă de sine crescută favorizează dezvoltarea potențialului uman.Fiecare dintre noi (și este normal să se întâmple astfel) se străduiește să-și materializeze aspirațiile, să se dezvolte, să progreseze. Când stima de sine este ridicată, individul nu încetează să creadă că va reuși și face totul pentru atingerea scopului său. Este vorba, de fapt, despre o atitudine care atrage succesul, care confirmă încrederea. Când stima de sine este scăzută, persoana riscă să-și abandoneze proiectele din cauza lipsei de tenacitate, fiindcă ea nu posedă suficientă forță pentru a atinge reușita, iar lipsa de perseverență este adesea responsabilă de eșecuri și duce la lipsă de încredere.
După W. James (1998), stima de sine reprezintă rezultatul raportului dintre succesul unor acțiuni și aspirațiile individului cu privire la întreprinderea acelei acțiuni.
″Dacă reducem aspirațiile la zero vom avea universul la picioare.″ O persoană va avea o stimă de sine ridicată în măsura în care succesele sale sunt egale sau superioare aspirațiilor. Și invers, dacă aspirațiile depășesc reușitele, stima de sine va avea un nivel scăzut. În același timp, dacă un individ nu cunoaște succesul într-un domeniu care nu are o importanță foarte mare pentru el, stima sa de sine nu va avea de suferit (Tap, 1998).
În opinia mai multor autori, stima de sine globală se construiește din evaluarea făcută asupra fiecăreia din următoarele dimensiuni:
1. Sinele emoțional – este reprezentarea individului cu privire la gradul de control pe care îl are asupra emoțiilor sale și asupra impulsivității. Este imaginea pe care o are persoana cu privire la gradul său de stăpânire de sine care este considerată a permite o mai bună organizare în activități, o mai bună planificare.
2. Sinele social – este vorba de reprezentarea interacțiunii cu ceilalți și de sentimentul de recunoaștere socială.
3. Sinele profesional – se raportează la reprezentările, comportamentele și performanța la locul de muncă sau în context școlar. Percepția asupra propriilor competențe este încorporată în imaginea pe care și-o construiește persoana despre propria persoană.
4. Sinele fizic – include imaginea corporală, percepția părerilor celor din jur cu privire la aspectul fizic și aptitudinile fizice și atletice.
5. Sinele anticipativ – modul în care persoana privește spre viitor, atitudinea față de ceea ce îl așteaptă în viitor.
A întări stima de sine nu este un proces rapid și nici ușor. Nu se poate face brusc…Stima de sine este o consecință a următoarelor procese interne fundamentale care necesită un angajament pe termen lung, numite de Nathaniel Branden “Cei 6 stâlpi ai stimei de sine!”:
A trăi conștient: Fii atent la informațiile și feedbackul în ceea ce privește nevoile și obiectivele…adaptează-te situațiilor inconfortabile sau amenințătoare, refuză să rătăcești prin viața cu mintea încețoșată ….
Acceptarea de sine: Fii deschis să experimentezi orice lucru la care te gândești, pe care îl simți sau îl faci, chiar dacă nu întotdeauna îți place….Înfruntă-ți greșelile și învață din ele!
Responsabilitatea de sine: Preia controlul asupra vieții tale!…Realizează că ești responsabil pentru alegerile și acțiunile tale la orice nivel…pentru atingera obiectivelor tale, fericirii și propriilor valori.
Asertivitatea de sine: Fii deschis, disponibil spre a-ți exprima în mod deschis gândurile, valorile și sentimentele … asumă-ți propria persoană … vorbește și acționează! …
Stabilirea de scopuri, obiective: Stabilește-ți obiective și lucrează pentru a le atinge, mai degrabă decât să trăiești în voia sorții…autodisciplinează-te!
Integritatea: Fii integru în ceea ce privește ideile, convingerile, standardele și credințele tale!… Este bine să fim în acord cu noi înșine. Cei mai mulți dintre noi suntem educați de timpuriu să acordăm mai multă importanță semnalelor venite de la ceilalți, decât semnalelor venite din interiorul nostru.Suntem încurajați să ignorăm propriile nevoi și dorințe și să ne concentrăm pe așteptările celorlalți.
Stima de sine ne îndeamnă să ne ascultăm senzațiile, intuiția și perspectiva. Pentru fiecare dintre noi, a dezvolta acești „piloni” ai stimei de sine este o provocare pentru toată viața.
Indiferent de care ar fi motivele esențiale ale existenței stimei de sine ea este indispensabilă pentru auto-reglare: pentru planificarea, monitorizarea și corectarea comportamentului. Practicile educative și mediul familial sunt deosebit de importante pentru educarea unei stime de sine adaptate vieții sociale și realizării individului. Având în vedere aceste aspecte, reiese că atitudinile adultului, fie el părinte sau profesor, are un rol hotărâtor asupra dezvoltării unei stime de sine pozitive ale școlarului. Pe lângă o atitudine corectă din partea profesorului față de această categorie de elevi, se pot desfășura o serie de activități în cadrul grupului care pun accentul pe dezvoltarea unei stime de sine pozitive.
Este important ca experiențele noi să fie abordate treptat, deoarece eșecurile repetate la experiențe noi pentru care nu reușim să găsim o explicație pot avea efecte negative asupra încrederii în sine și a stimei de sine. Dacă suntem flexibili și putem reîncadra acțiunile și experiențele noastre astfel încât să vedem partea bună, pozitivă a lucrurilor și să învățăm ceva din ceea ce ni se întâmplă, reușim să ne construim încrederea în sine și să ne întărim stima de sine. Convingerile noastre ne dirijează comportamentele, de aceea este important să păstrăm acele convingeri care sunt bune pentru noi și ne ajută să ne schimbăm cadrele de referință. Abordarea unei situații dintr-o altă perspectivă ne permite să ne schimbăm reacțiile, să dezvoltăm comportamente noi, mai adecvate situației prezente și să obținem astfel rezultate mai bune în viață.
Stima de sine este legată de ceea ce gândești tu despre tine și nu de ceea ce gândesc ceilalți!
Există copii cu stimă de sine ridicată și copii cu stimă de sine scăzută?
„Copiii cu stimă de sine ridicată își cunosc punctele forte, resursele, atuurile, dar își acceptă și limitele. Ei dezvoltă abilități superioare de a rezolva probleme, de a face față presiunilor celor din jur, de a rezolva conflite, de a construi relații cu ceilalți, au așteptări realiste de la cei din jur, sunt echilibrați și optimiști, zâmbesc și se bucură de situațiile pe care le trăiesc. La polul opus, copiii cu stimă de sine scăzută transformă orice situație dificilă de viață într-o sursă de anxietate și frustrare, nu reușesc să identifice soluțiile problemelor cu care se confruntă, par retrași, cu stări emoționale negative (depresie), au o atitudine pasivă față de tot ce îi înconjoară, iar verbul lor preferat este nu pot”.
Stima de sine – sau sentimentul valorii personale – se dezvoltă constant de-a lungul vieții noastre. Ea este un sentiment care trebuie cultivat încă din copilăria mică. De ce sunt importanți primii ani de viață?
Stima de sine se naște la întâlnirea dintre sentimentul competenței personale cu convingerea că suntem iubiți și acceptați, în ciuda limitelor și erorilor pe care le facem. Sunt copii care, în ciuda unor performanțe deosebite (școlare, artistice etc.), nu se simt iubiți și acceptați de către părinții lor și manifestă nivele foare scăzute ale încrederii în sine. Sunt și copii crescuți cu iubire și afecțiune, dar care nu învață despre sine “că pot”. Ei vor avea o imagine de sine negativă.
Echilibrul între iubire necondiționată, competență și așteptări realiste facilitează dezvoltarea unei stime de sine stabile și sănătoase. Așadar, primii ani de viață reprezintă vârsta ideală pentru cultivarea stimei de sine. Pentru că în primii ani copiii încearcă, greșesc, încearcă din nou, se împotmolesc, iar încearcă, au eșecuri și o iau de la capăt până reușesc – este cursul firesc al învățării – pe care, cu mesaje corecte de suport, centrate pe efort și străduință, nu pe rezultat, copiii îl vor menține până vor atinge vârsta maturității și dincolo de ea. Încurajarea, sprijinul și bucuria de a învăța lucruri noi sunt principalele atitudini cu care părinții sprijină dezvoltarea stimei de sine la copii.
3.6 MODALITĂȚI DE CREȘTERE A STIMEI DE SINE LA COPII
Copilul cu stima de sine crescută se simte bine aproape în orice situație socială, se descurcă în activități de grup, dar lucrează bine și pe cont propriu. În general, el perseverează când dă de greu, este orientat către găsirea soluției și își exprimă adecvat îngrijorările și temerile. Îl putem auzi spunând “e greu, nu am mai încercat așa ceva până acum, dar am cred că mă voi descurca; trebuie să găsesc o soluție”. Acestor copii nu le este teamă să spună “nu știu” sau “nu înțeleg” și încearcă cu ușurință activități noi, nu îi sperie necunoscutul. Ei știu tot timpul că, orice ar face, sunt iubiți și acceptați de către părinți, așa cum sunt, cu bune și rele.
La polul opus, copilul cu stima de sine scăzută, este copilul care refuză tot timpul: intră cu dificultate în situații, activități sau relații noi. Uneori, poate spune despre sine că “este prost”, atunci când greșește sau nu înțelege ceva. Acest copil renunță repede la activități dificile și afirmă că “oricum nu contează” dacă le finalizează sau nu, pentru că “nimănui nu-i pasă”. El este autocritic, pare permanent dezamăgit, vede în orice obstacol un drum închis. Astfel, stima de sine negativă devine un factor de risc pentru apariția problemelor de sănătate mintală – anxietate, depresie – și a dificultăților reale în orice situație de viață.
Ce pot face părinții pentru a dezvolta stima de sine a copiilor?
Părinții ar trebui:
Să acorde copiilor timp și atenție: copilul are nevoie să se bucure măcar câteva minute pe zi de timpul și atenția părinților, pentru a înțelege că este o persoană importantă și specială pentru ei.
Să accepte emoțiile și sentimentele copilului: chiar și atunci când nu sunt de acord cu ceea ce simt copiii este important să transmită un mesaj de înțelegere și acceptare – “văd că ești trist”, “pare că ți-e frică”, “înțeleg că acum ești supărat și nu vrei să vorbim” sunt mesajele pozitive, iar cele negative sunt “nu ai de ce să plângi”, “este o prostie să îți fie frică”, “copiii nu au niciun motiv serios pentru a se înfuria”. Din mesajele negative, copilul înțelege că ceea ce simte nu este suficient de important pentru a fi luat în serios.
Să ceară părerea copilului atunci când iau decizii care îl privesc, oferindu-i alternative pentru a facilita alegerile și deciziile personale. În felul acesta, copilul se va simți important și va fi încurajat să gândească singur, ceea ce ajută la creșterea încrederii în sine și la dezvoltarea eficacității personale.
Să ofere iubire și acceptare necondiționată. “Te iubesc” este o expresie care oferă confort și este absolut necesară în relația părinte – copil. Sunt cuvinte spuse cu ușurință în multe familii, exprimate cu dificultate și stângăcie în alte familii, mai ales în acelea în care adulții de azi (părinții) nu au auzit aceste cuvinte în copilărie.
Să elimine pe cât posibil comparația socială a copilului cu alți copii, colegi sau prieteni. Este de dorit să comparăm rezultatul prezent al copilului cu rezultatele obținute anterior, nu cu cele pe obținute de alți colegi. Astfel copilul învață să își monitorizeze progresul și să nu se raporteze la cei din jur pentru a-și aprecia valoarea personală.
Să aprecieze efortul, nu rezultatul final. Întrebări precum “Ai luat 10?”, “Ai câștigat concursul?”, care sugerează că nota maximă și locul I, sunt sigurele rezultate așteptate ar trebui înlocuite cu întrebări precum: “Cum a fost concursul?”, “Cum te-ai descurcat la test?”, “Ești mulțumit de rezultat?”, “Este ceva ce ai fi putut face diferit?”, astfel încât copilul să învețe că este apreciat pentru efortul și nivelul său de implicare.
Să sprijine copilul pentru a-și accepta propriile limite și rezultate, chiar și atunci când nu sunt foarte bune. Să ne amintim că nu există copil perfect, nicio persoană (copil sau adult) nu excelează în tot ceea ce face. Toți greșim la un moment dat, cu atât mai mult copiii. Este important să fim alături de ei în astfel de momente și să le explicăm cum din greșeli se poate învăța, cum unii sunt mai buni în anumite activități și mai puțin eficienți în altele, dar că acest lucru nu știrbește cu nimic valoarea personală, umană, și nu afectează felul în care ceilalți simt și cred despre noi. Astfel, copiii își vor accepta limitele, fără să se simtă rușinați, vinovați sau incompetenți.
Între formarea stimei de sine la copii și acceptarea necondiționată a atitudinii copilului de către învățătoare sau părinte există o relație de cauzalitate. Mesajul că fiecare copil este unic și valoros este foarte important în prevenirea neîncrederii. Un eșec nu trebuie perceput ca un simbol al nonvalorii, el trebuie privit ca o situație ce trebuie rezolvată. Copiii cu stimă de sine scăzută se simt nevaloroși și au trăiri emoționale negative, iar cei cu stimă de sine ridicată au încredere că vor reuși orice ar încerca.
Pentru școlarii mici, aprecierile învățătoarei sau ale părinților sunt sursa cea mai importantă de formare a stimei de sine la copii. Mesajele acestora sunt interiorizate de către copil, conducând la inocularea sentimentului de adecvare sau inadecvare ca persoană. Eșecul părinților în a diferenția între comportament și persoană (etichetarea copilului după comportament) conduce la formarea unei imagini de sine negative. Alte elemente care duc la același rezultat negativ sunt: gesturile de interzicerea absolută sau nejustificată, amenințările cu abandonul („dacă nu faci… nu te mai iubesc”), alte deficiențe ale stilului de relaționare părinte-copil, învățătoare-copil. La școlarii mai mari, sursa de formare a stimei de sine se extinde și la grupul de prieteni, la alte persoane din viața lor.
Pentru a dezvolta copiilor stima de sine învățătorul și părintele trebuie: să exprime cerințe rezonabile față de vârsta copilului; să planifice din timp activitățile; să se focalizeze asupra aspectelor pozitive (însușiri, realizări) și să le menționeze; să ofere posibilități și opțiuni copiilor ori de câte ori este posibil; să ofere recompense.
Exemple de exerciții-joc folosite în ora de dezvoltare personală la care au fost prezenți și părinții
1. „Fulgii de zăpadă” – Acest joc a avut drept scop dezvoltarea sentimentului de unicitate, dezvoltarea stimei de sine pozitive și întărirea sentimentului valorii proprii. Fiecare copil a primit o foaie de hârtie (se poate și cu un șervețel). Au împăturit hârtia în două și au rupt colțul din dreapta, sus. Apoi au împăturit din nou hârtia în două,rupând din nou colțul din dreapta, sus. Operația s-a repetat de câteva ori. La sfârșit, copiii au despăturit foaia și au observat că foile lor arată diferit, fiecare în felul ei, chiar dacă ei toți au făcut aceleași operații. Concluzia obținută a fost că fiecare foaie cu decupajele sale este unică, așa cum și ei sunt unici.
2.„Ce aș fi, dacă aș fi…” a fost un alt exercițiu folosit pentru dezvoltarea autocunoașterii și formarea imaginii de sine pozitive, precum și exprimarea alegorică a acesteia. Copiii au primit o foaie de hârtie pe care au împărțit-o în trei. Au răspuns prin desen la întrebările: „Dacă ai fi un animal, ce animal crezi că ai fi?”; „Dacă ai fi o culoare, ce culoare crezi că ai fi?”; „Dacă ai fi o jucărie, ce jucărie crezi că ai fi?”
La sfârșit s-au pus întrebări: „La ce te-ai gândit când ai desenat acest animal?”; „De ce ai desenat această culoare? Ce reprezintă ea pentru tine?”; „Cum vă simțiți acum, după ce ați desenat?”. Pentru ca scopul să fie atins, fiecare copil a prezentat și a motivat ce a desenat. De exemplu: „Aș fi o minge, pentru că este jucăușă”, „Aș fi un leu, pentru că este puternic”; „Aș fi culoarea portocalie, pentru că este veselă”; „Aș fi o pisică, pentru că este blândă”. Prin desen, copiii își pot exprima trăsăturile de caracter pe care consideră că le au, își fac o scurtă autocaracterizare și își exprimă imaginea de sine pozitivă. Cu lucrările executate am realizat o expoziție intitulată „Acesta sunt eu”.
Încrederea în sine și sentimentul propriei valori sunt considerate rezultate ale încurajării prin intermediul dezvoltării sentimentului de comunicare.
Părinții își pot ajuta copiii oferindu-le numeroase oportunități de a-și perfecționa abilitățile, lăsându-i să facă și greșeli, care au ca scop să le stimuleze perseverența și ambiția. Părinții trebuie să răspundă cu interes și emoție atunci când copiii se laudă cu o nouă aptitudine și să-i recompenseze cu aprecieri, atunci când își ating un scop sau depun un efort substanțial pentru nivelul lor.
Uneori, copiii se dau bătuți când sunt dezamăgiți că au avut multe eșecuri. Atunci părinții trebuie să-i sprijine oferindu-le încurajări și asigurându-i că doar perseverând vor avea succes. Prin încercări repetate, copiii învață cum să facă față obstacolelor, fie ele cât de grele, și să le depășească, atât fizic, cât și moral. Odată ce copilul își atinge un obiectiv, el trebuie lăudat, nu numai pentru rezultatul final, dar și pentru spiritul perseverent.
CAPITOLUL 4
STUDIU PSIHOPEDAGOGIC PRIVIND CREȘTEREA STIMEI DE SINE A COPILULUI PRIN IMPLICAREA FAMILIEI ???
4.1.Premisele investigației psihopedagogice
În categoria factorilor care pot influența crelterea stimei de sine putem include și familia. Contribuția ei poate fi pusă pe seama climatului familial ce se constituie în interiorul acestei unități sociale, precum și a colaborării ei cu școala. Este foarte importantă preocuparea constantă a părinților pentru educația elevată a copiilor, pentru o comportare demnă, civilizată în familie și în afara ei.
Este important ca părinții să știe și să cunoască anturajul copiilor lor știindu-se faptul că la această vârstă ei sunt tentați să își găsească modele printre prieteni și pot fi ușor influențați.
Teoria și practica educației trebuie să își asume problematica interferenței pe care le exercită școala și influențele pe care le exercită familia asupra dezvoltării elevului. Utilizarea în scopul creșterii eficienței procesului educativ a acestui important factor de formare a personalității umane care este familia nu poate fi neglijată mai ales în contextul dramaticilor schimbări din societatea contemporană, când tendința părinților de ,,a încredința în exclusivitate școlii educația copiilor fără a fi personal implicați într-un proces de participare activ și constructiv, în momentele cele mai semnificative, riscă să creeze o ruptură între generații, care ulterior poate fi greu de înlăturat.(Telleri,1966,p.7).
Familia este cel mai apropiat și adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă și volitivă a personalității copilului, climatul familial devenind cadrul de ambianță materială, spirituală și morală în care se va forma copilul.
Acțiunile care implică părinții, produc o schimbare în ambientul familiei și cresc aspirațiile, atât ale părinților pentru copiii lor, cât și ale copiilor înșiși. Implicarea părinților joacă un rol semnificativ în creșterea stimei de sine a copiilor-școlari.
Stima de sine se fundamentează pe trei piloni, iubirea de sine, concepția despre sine care conturează imaginea de sine și încrederea în sine (Lelord, F., André, Ch., 2003, apud Coman, Petruța, 2010) cele trei componente fiind relevante în ceea ce privește stabilitatea stimei de sine globale()
Există factori care contribuie la formarea stimei de sine; acești factori se referă la percepția persoanei cu privire la satisfacerea unor nevoi psihologice de bază: nevoia de a exista, nevoia de a se simți în siguranță, nevoia de fi apreciat, nevoia de disponibilitate, și nu în ultimul rând, nevoia de a fi iubit. (Coman, Petruța, 2010)
Un copil simte că este important pentru el și pentru cei din jur, atunci când persoanele importante din viața lui îl asigură de acest lucru; adică iubirea, dragostea pe care părinții o oferă reprezintă „hrana” de bază ce contribuie la creșterea lui emoțională și astfel, îndrăznește să experimenteze în relațiile cu ceilalți. Dezideratul la care părinții ar trebui să ajungă este acela de a-l „învăța pe copil să fie socialmente competent” (Lelord, F., André, Ch., 2003, p. 108, Coman, Petruța, 2010). Acest lucru înseamnă pentru copil, puterea de a se afirma în cadrul grupurilor, fără a fi agresiv ori lăudăros.
Studiul de față abordează o problemă deosebit de importantă și anume calitatea implicării familiei în educația copilului și relația pe care familia o are cu profesorii și școala în general. Această implicare, se constată cu ajutorul studiului că este într-o strânsă legătură cu creșterea stimei de sine a elevului, care crește cu cât implicarea familiei este una mai activă și mai responsabilă.
În mod cert și cadrele didactice au un rol în formarea elevilor, însă mulți părinți își neglijează rolul foarte important pe care îl au în educația propriului copil și de aceea consider că se impune studierea amănunțită a modului de implicare al părinților, cât și relația, care ar trebui să fie una de colaborare cu școala.
4.2.Scopul și obiectivele cercetării
Scopul
Scopul acestei cercetări este identificarea nivelului stimei de sine a elevilor și propunerea unor modalități de implicare a părinților în viața copiilor și de îmbunătățire a colaborării școală – familie pentru creșterea nivelului stimei de sine a copiilor.
Obiective:
să se identifice nivelul stimei de sine la copii;
să se conștientizeze influența imensă pe care părinții o exercită asupra personalității copilului și cum să aibă o influență pozitivă;
să se analizeze indicatorii care reflectă creșterea stimei de sine a copiilor în funcție de implicarea părinților în activitățile școlii;
să descopere și să aplice sugestiile potrivite lor pentru îmbunătățirea stimei de sine a copilului;
4.3. Ipoteza de cercetare
În cercetarea întreprinsă s-a dorit verificarea următoarei ipoteze:
Dacă părinții se implică în activități școlare alături de copiii lor, atunci stima de sine a acestora poate crește.
sau
– Dacă elevii cu stimă de sine aflată la limitele normalității sunt implicați în activități educative alături de părinți, se produc modificări înspre o echilibrare a nivelului stimei de sine.
În acest sens ne-am propus să studiem mai îndeaproape modul cum familia se ocupă de formarea stimei de sine a propriului copil. La nivel conceptual este valabilă următoarea afirmație: cu cât crește ponderea activităților părinților alături de copii, cu atât crește stima de sine a copiilor.
Ideea centrală a studiului constatativ este aceea că familia are un rol extrem de important în dezvoltarea stimei de sine la copilul de vârstă școlară mică.
4.4. Metodologia-metode și instrumente utilizate
Ca metodă de cercetare am folosit Scala Rosenberg ( Rosenberg Self-Esteen Scale=RSES).
Am stabilit încă de la început ca itemii chestionarului să respecte următoarele condițiile:
Itemii să fie exprimați sub formă de propoziții și/sau fraze care să conțină verbul la persoana I singular.
Să fie formulați astfel încât să se răspundă la ei, indicându-se nivelul afirmației care se potrivește respondentului prin alegerea uneia dintre variantele: 1-total dezacord, 2-dezacord, 3- acord, 4-total de acord
Itemii au fost pe înțelesul copiilor, acest lucru însemnând că formularea lor a fost explicată pentru o mai bună înțelegere și s-au evitat cuvintele mai puțin cunoscute (termeni de specialitate, neologisme etc.).
Fiecare item a fost formulat astfel încât să conțină o singură idee.
Formularea itemilor nu a conținut negații duble.
Cotarea și interpretarea rezultatelor
Cota specifică rezultă din însumarea valorilor acordate pentru fiecare item. Scala cuprinde 10 itemi cu 4 posibilități de răspuns între total dezacord (1 punct) și total acord (4 puncte). Itemii 2, 5, 6, 8, 9 se cotează invers. Scorurile pot fi cuprinse între 10 și 40. Scorurile mari indică percepții cu privire la sine, pozitive. Scorurile mici indică percepții negative cu privire la sine.
La cotarea rezultatelor s-au luat ca etalon valorile cuprinse între:
10 – 16 puncte – stimă de sine scăzută ;
17 – 33 puncte – stimă de sine medie ;
34 – 40 puncte – stimă de sine înaltă.
4.5.Desfășurarea cercetării
a) Eșantionul cercetării
Activitatea propriu-zisă s-a desfășurat în anul școlar în curs, în perioada octombrie 2014-iunie 2015. Cercetarea a fost realizată comparativ la început și la sfârșit de an școlar, pe un colectiv de 28 elevi (18 fete și 10 băieți), din clasa a II a, din mediu rural.
Dintre aceștia 15 elevi provin din familii nucleu, 6 elevi provin din familii extinse și 7 elevi provin din familii monoparentale. De asemenea, sunt 7 copii care provin din familii în care cel puțin un părinte are studii superioare, 15 copii care provin din familii cu părinți care au studii medii, 6 copii care provin din familii cu părinți care au studii variabile.(au finalizat 8-10 ani de studiu.)
Subiecții participanți la acest studiu pot fi considerați ca fiind normali din punct de vedere al personalității, în sensul că nu există tulburări grave emoționale, de comportament sau de adaptare la realitate.
b) Locul desfășurării cercetării
Cercetarea s-a desfășurat în cadrul școlii, în mare parte, în cadrul ședințelor și a activităților cu părinții și elevii propuse. Am considerat importantă menținerea mediului școlar natural pe tot parcursul derulării cercetării, pentru promovarea imaginii școlii și sporirea validității rezulatelor cercetării.
c) Etapele cercetării
La începutul anului școlar a fost aplicat elevilor chestionarul cu cele 10 întrebări din scala Rosenberg. După aplicare, rezultatele chestionarului au fost cunoscute și de părinții elevilor, care au fost de acord să participe la activitățile propuse în vederea îmbunătățirii stimei de sine a copiilor.
Etapele cercetării au fost:
Aplicarea RSES elevilor din clasa II a
Prezentarea rezultatelor în cadrul unei ședințe cu părinții
Participarea părinților și a elevilor la activitățile propuse (conform anexei)
Reaplicarea RSES elevilor din clasa II a, la sfârșitul anului școlar.
Analiza și interpretarea rezultatelor cu părinții.
4.6. Analiza, prelucrarea și interpretarea rezultatelor
Pentru a interpreta statistic datele obținute, acestea au fost analizate și prelucrate prin intermediul programului de prelucrare statistică a datelor în științele socio-umane SPSS (Statistical Package for Social Sciences) și a programului Excel.
Diagrama 1
Răspunsurile elevilor pentru primul item din chestionar au fost: 5 elevi – total dezacord, 15 elevi – dezacord și 8 elevi – de acord, în timp ce la al doilea chestionar elevii au răspuns astfel: 20 de elevi – total de acord și 8 elevi de acord. Conform valorii medii a indicelui stimei de sine, înainte și după activitățile cu părinții, observăm o creștere de 1,6 a valorii, fapt ce semnifică o creștere semnificativă? a nivelului mulțumirii față de sine.
Diagrama 2
La itemul 2, 17 elevi au răspuns total de acord, 10 elevi au răspuns de acord și 1 elev a răspuns dezacord. Conform valorii mediei indicelui stimei de sine, înainte și după activitățile cu părinții, se observă că la început exista o foarte slabă părere despre valoarea pe care fiecare o are.
În urma activităților comune părinți-elevi-cadru didactic, elevii și-au modificat modul de a gândi despre ei înșiși. Părinții au învățat că trebuie să fie calmi, iubitori și disponibili pentru a-i învăța pe copii de mici despre valoarea pe care o are fiecare dintre ei, ajutându-i să-și formeze o imagine pozitivă de sine, în timp ce elevii au aflat că fiecare este unic și poate fi valoros. Astfel, la sfârșit, scorurile au fost : 13 elevi total dezacord și 15 elevi dezacord.
Diagrama 3
Răspunsurile elevilor la al treilea item din chestionar au dovedit faptul că la început erau destul de mulți elevi care credeau că nu au calități, astfel: 3 elevi au răspuns total dezacord, 20 de elevi au răspuns dezacord și 5 elevi au răspuns de acord. După desfășurarea activităților, ei și-au descoperit calități despre care nu știau că le au, modificându-și părerea despre sine, astfel: 19 elevi erau total de acord și 9 elevi de acord la itemul 3.
După W. James (1998), stima de sine reprezintă rezultatul raportului dintre succesul unor acțiuni și aspirațiile individului cu privire la întreprinderea acelei acțiuni. ″Dacă reducem aspirațiile la zero vom avea universul la picioare.″
Diagrama 4
Răspunsurile elevilor pentru itemul 4 din chestionar au fost: 3 elevi – total dezacord, 24 elevi – dezacord și 1 elev – de acord. Conform valorii medii a indicelui stimei de sine, înainte și după activitățile cu părinții, observăm o creștere de 1,78 a valorii, fapt ce semnifică aproape o dublare a nivelului stimei de sine pentru realizările individuale pe care fiecare elev le poate compara cu ale celorlalți. Părinții au înțeles că e bine să-și încurajeze copiii cu : „Dacă tu poți gândi că poți reuși un lucru, acela este primul pas către reușită.” La încheierea cercetării 20 de elevi au răspuns – total de acord și 8 de acord, fapt ce semnifică o mai mare încredere că pot face lucrurile la fel de bine ca ceilalți colegi de vârsta lor.
Diagrama 5
La itemul 5, diferențele valorilor sunt semnificative: 1,82 media indicelui stimei de sine la începutul anului școlar și 3,5 la sfârșitul activităților. Răspunsurile elevilor au fost următoarele: 18 elevi -total de acord, 9 elevi – de acord și 1 elev a răspuns dezacord.
Conform acestor valori, se observă că la început ei nu se percepeau ca niște persoane de care să fie mândri. Prin icoanele realizate de ei și sprijinul acordat de fiecare părinte pentru realizarea activității, prin expoziția realizată cu ocazia cercului pedagogic, dar și prin participarea la slujba de sfințire a icoanelor alături de părinți, bunici și alți enoriași (care i-au felicitat și chiar au dorit să cumpere icoanele realizate de ei), au devenit mai încrezători în forțele proprii, mândri de realizările lor, iar acum 14 elevi au răspuns dezacord și ceilalți 14 elevi au răspuns total dezacord la afirmația „Simt că nu am în mine prea multe de care să fiu mândru.”
Copiii care, în urma experiențelor proprii, își dezvoltă stima de sine pozitivă își asumă responsabilități, se comportată independent, sunt mândri de realizările lor; își asumă sarcini noi, își exprimă atât emoțiile pozitive, cât și pe cele negative; oferă ajutor și sprijin celorlalți colegi.
Diagrama 6
La itemul 6, diferența valorilor este semnificativă: 1,50 . Răspunsurile elevilor au fost următoarele: 9 elevi -total de acord, 15 elevi – de acord și 4 elevi au răspuns dezacord. La al doilea chestionar răspunsurile au fost astfel: 9 elevi total dezacord și 19 elevi dezacord.
Copiii cu stimă de sine scăzută se simt nevaloroși și au trăiri emoționale negative. Este important ca părinții și cadrele didactice să-i învețe să se accepte pe ei înșiși, chiar și când se simt abătuți sau dezamăgiți. Dintre experiențele care le pot construi acestora imaginea de sine echilibrată (pozitivă), menționez: au fost lăudați, încurajați, au fost ascultați, li s-a vorbit cu respect, li s-a acordat atenție, au fost îmbrățișați (mai des), și-au făcut prieteni.
Diagrama 7
Răspunsurile elevilor pentru itemul 7 din chestionar au fost: 1 elevi – total dezacord, 18 elevi – dezacord și 9 elevi – de acord, în timp ce la al doilea chestionar elevii au răspuns astfel: 23 de elevi – total de acord și 5 elevi de acord. Încrederea de sine și sentimentul propriei valori pot fi considerate rezultate ale încurajării prin intermediul dezvoltării sentimentului de comunicare. Astfel, la întâlnirile cu părinții aceștia au fost sfătuiți să-și încurajeze copiii cât mai mult. Ei pot oferi un feedback pozitiv de fiecare dată când se ivește ocazia. În fiecare lucru greșit există și ceva bun pentru care un copil merită lăudat și apreciat, acestea conducându-i pe copii spre acele comportamente care, foarte probabil, îi vor mări încrederea în forțele proprii.
Diagrama 8
La itemul 8, răspunsurile elevilor au fost următoarele: 6 elevi -total de acord, 20 elevi – de acord și 2 elev a răspuns dezacord. La al doilea chestionar 12 elevi au răspuns dezacord și tot 16 elevi au răspuns total dezacord la afirmația „Mi-ar plăcea să am mai mult respect față de mine însumi (însămi).” Se poate observa că atunci când copiii au, în urma experiențelor proprii, o stimă de sine scăzută, se manifestă astfel: nu sunt mulțumiți de propria persoană, evită să se implice în sarcini noi, uneori se simt nevaloroși. Printre experiențele anterioare care le-au format o imagine de sine scăzută ar putea fi: au fost des criticați; li s-a vorbit pe un ton ridicat; au fost ignorați sau ridiculizați; așteptările celorlalți de la ei înșiși au fost exagerate (să fie „perfecți”); au fost frecvent comparați defavorabil cu alți copii.
Diagrama 9
La itemul 9, diferența valorilor este de 1,40 . Răspunsurile elevilor au fost următoarele: 2 elevi -total de acord, 18 elevi – de acord și 8 elevi au răspuns dezacord.
Părinții s-au obișnuit să spună mai rar “trebuie” sau “ ar trebui”, iar printre elevi nu mai auzi fraze precum: ”dacă nu fac asta înseamnă că sunt un prost, că nu sunt bun de nimic, că sunt un ratat”. Părinții au învățat că îi pot ajuta pe copii să gândească astfel: “Vreau să fac asta, mi-ar plăcea să fie așa, dar dacă lucrurile nu ies așa cum aș vrea eu voi fi doar un pic supărat, nicidecum nu mă voi lasă demoralizat. Nu reușesc acum sau în privința asta, dar voi reuși altădată. Sunt ca toți ceilalți și am dreptul să greșesc.” Răspunsurile elevilor s-au modificat astfel: 17 elevi total dezacord și 11 elevi dezacord.
Diagrama 10
Răspunsurile elevilor pentru itemul 10 din chestionar au fost: 9 elevi – total dezacord, 16 elevi – dezacord și 3 elevi – de acord, în timp ce la al doilea chestionar elevii au răspuns astfel: 15 de elevi – total de acord și 13 elevi de acord.
Tabel 1
Diagrama 11
LEGENDĂ
0=familie nucleu 1=familie extinsă 2=familie monoparentală
În funcție de tipul familiei s-a observat că la primul chestionar, valorile indicatorilor statistici au fost mai mici la copiii care provin din familii monoparentale, urmând foarte aproape indicii copiilor din familii nucleu, însă cei mai buni indici au fost la copiii care provin din familii extinse. Diferențele între cele trei categorii de indici nu au fost mari nici la primul chestionar, nici la cel de-al doilea, scorurile fiind foarte strânse. Se observă o îmbunătățire majoră a stimei de sine la sfârșitul anului școlar, mediile fiind aproape duble față de valorile inițiale.
Tabel 2
Diagrama 12
Diagrama evoluției variabilei stima de sine în funcție de gen prezentată mai sus arată că la testul inițial variabila stimei de sine a băieților era aprope identică cu cea a fetelor, însă acestea au manifestat dorința de a obține scoruri mai ridicate decât băieții, diferența dintre cele două categorii find de 1,48.
Tabel 3
S-a observat că, în urma experiențelor proprii, copiii și-au transformat părerea negativă pe care o aveau despre ei într-una pozitivă. Ei și-au dezvoltat stima de sine, iar acum își asumă responsabilități, se comportată independent; își asumă sarcini noi. Își exprimă atât emoțiile pozitive, cât și pe cele negative cu mai multă ușurință; oferă ajutor și sprijin celorlalți colegi. La construirea unei imagini de sine echilibrate (pozitive) au contribuit laudele și încurajările părinților, dar și ale celor din jur, faptul că au fost ascultați, li s-a vorbit cu respect și li s-a acordat atenție.
Diagrama 13
Diferențele mari dintre mediile inițiale și cele finale ne demonstrează că implicarea părinților în activitățile copiilor duce la reyultate. Cu cât părinții se implică mai mult în activitatea copiilor, cu atât copiii au o încredere mai mare în forțele proprii și crește stima de sine. Dacă părinții se implică în lucrul direct cu copiii în activitățile de la școlaă și de acasă, beneficiile sunt mai mari decât dacă nu s-ar implica deloc.
Concluziile cercetării
Rezultatele obținute sunt în măsură să confirme ipoteza formulată.
În acest context analiza datelor a demonstrat că mediul familial are o mare importanță în formarea și dezvoltarea stimei de sine la copii.
În urma aplicării chestionarului și a discuțiilor cu părinții și elevii, s-a observat că există diferențe semnificative în ceeea ce privește stima de sine la copii, mai ales în atunci când copiii provin din familii monoparentale, cu venituri scăzute sau cu un nivel scăzut de educație. Indicii medii ai stimei de sine au fost semnificativ modificați după activitățile cu părinții.
Copiii cu stimă de sine crescută reușesc să facă față mai bine situațiilor și comportamentelor de risc care ar apărea în relațiile interpersonale nesănătoase sau în eșecuri. Adulții (părinți și cadre didactice) trebuie să îi susțină în ceea ce privește identificarea, exprimarea și controlul emoțiilor negative prin:
a-i încuraja permanent pentru exprimarea propriilor emoții, construindu-le un mediu sigur, aprobator;
a-i învăța pe copii să-și folosească imaginația în exprimarea emoțiilor; povestirea unei situații asemănătoare trăite de adult;
a-i învăța să se accepte pe ei, chiar și când se simt abătuți sau dezamăgiți.
Acum, atât părinții, cât și elevii, știu că pentru a avea realizări mari în viața personală, trebuie doar să crezi în puterile tale. Și părinții au nevoie de o îmbunătățire a stimei de sine, pentru ca apoi copilul să vadă în ei un model demn de urmat. Consilierea părinților poate fi un sprijin valoros pentru copii, deoarece dacă se intervine la timp, copiii au șansa de a nu rămâne blocați emoțional și să se dezvolte psihologic armonios.
O stimă de sine crescută a copilului reprezintă cea mai puternică armură împotriva răutăților și problemelor care-l înconjoară din toate părțile la maturitate. Copiii care se simt bine și au o părere bună despre propria persoană fac față mai ușor conflictelor și presiunilor negative de care se lovesc în viață. Aceștia au tendința să zâmbească mai mult și să se bucure mai mult de viață, dezvoltând o atitudine pozitivă și optimistă.
Este important ca părintele să reacționeze mereu atunci când aude la copilul său că are o percepție defectuoasă cu privire la propria persoană sau la capacitatea lui de a face anumite lucruri. Ajutându-i pe copii să aibă standarde mai realiste în a se autoevalua, îl face să se simtă mai puternic și îi dezvoltă încrederea în propria persoană.
Dezvoltarea stimei de sine are nevoie de dovezi de dragoste din partea părinților, acestea dând putere copiilor de a trece peste orice probleme. Părinții trebuie să le ofere zilnic dovezi de afecțiune, acesta fiind medicamentul bun la toate.
Școala rămâne partenerul principal al părinților în educarea și dezvoltarea copiilor.
CONCLUZII
Părinții au foarte mare încredere în instituția ȘCOALĂ. Majoritatea cunosc faptul că este important să se intereseze de activitatea copilului de la școală. Interesul ridicat creează premisele dezvoltării unui parteneriat eficient școală-familie.
Școala trebuie să vină în intâmpinarea dorințelor copiilor și a părinților prin creșterea ofertelor educaționale, prin implementarea transparentă și eficientă a curriculumului la decizia școlii, prin diversificarea activităților extrașcolare și implicarea părinților alături de elevi și dascăli în desfășurarea și pregătirea acestora, prin consilierea părinților de către dascăli, pentru cunoașterea copiilor și înțelegerea problemelor dintre părinți și copii. Trebuie să existe o dorință a cadrelor didactice de a consilia părinții în problemele care îi preocupă pe aceștia, dar și în probleme pe care aceștia nu le sesizează.
Este bine că există totuși părinți care conștientizează importanța întâlnirilor cu părinții, acestea constituind una dintre cele mai bune forme de colaborare între școală și familie, realizându-se prin ea o cunoaștere reciprocă (învățător-părinți, părinți-părinți), dar și stabilirea unui contact permanent între învățător-părinte-copil.
Părinții trebuie să cunoască îndeaproape, nu numai situația școlară a copilului, ci și modul de comportare și manifestare a lui în grupurile de elevi, în colectivul clasei, greutățile întâmpinate de copil în realizarea diferitelor sarcini și stabilirea măsurilor care trebuie luate în vederea optimizării procesului instructiv-educativ. Este adevărat că există și alte metode de colaborare între învățător și părinți, cum ar fi telefonul, vizitele individuale la școală ale părinților, corespondența, dar nu este și nu trebuie să fie suficientă o simplă jalonare asupra celor ce s-a discutat la ședință. Se cere implicarea directă a părinților, comunicarea permanentă între ei, între ei și învățător și, bineînțeles, între ei și copiii lor, iar nu dezertarea din rolul de părinți, pe motiv că școala trebuie să realizeze singură educația, căci „doar de aceea este școală”.
Astfel se impune cu precădere înfăptuirea unei „școli a părinților” diversificată și accesibilă tuturor categoriilor de părinți în scopul conștientizării familiei asupra rolului și răspunderilor ei educative, precum și a informării psihopedagogice. Această acțiune ar înlătura multe dintre concepțiile învechite și eronate ale părinților în legătură cu rolul care-i revine familiei, cel care-i revine școlii și conștientizarea necesității colaborării dintre acești doi factori în realizarea unei cât mai bune educații a copilului. Prin implicarea elevilor în proiecte educaționale diferite, prin participare la concursuri, serbări și festivaluri se realizează o dezvoltare a personalității complexe a copiilor, o îmbunătățire a valorii indicelui stimei de sine.
Din analiza rezultatelor , concluzia este că relația școală –familie este una foarte bună, pe viitor dorindu-se menținerea și dezvoltarea acesteia. Existența personalului didactic calificat și titular permite realizarea unui învățământ de calitate , dar și creșterea încrederii părinților în instituțiile școlare. Relațiile interpersonale (învățător-părinte-elev, părinte-părinte) favorizează un climat deschis și stimulativ.
Familia, școala și comunitatea reprezintă pentru copil realitatea sa imediată și în același timp, mediul în care acesta își poate manifesta comportamentele dobândite, învățate.
Există influențe puternice asupra dezvoltării personale ale adolescentului din partea tuturor celor trei factori educogeni: familie, școală, comunitate.
Granițele sinelui încep a se forma în familie, se dezvoltă în cadrul familiei și al școlii și se exersează în familie, școală și comunitate.
Copiii care provin din familii în care se încurajează exprimarea emoțiilor, empatizarea, pozitivarea dispozițiilor în relațiile cu ceilalți, rezolvarea conflictelor fără experimentarea sentimentelor de vinovăție, experimentarea încrederii în celălalt, prezintă un nivel ridicat al stimei de sine.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Eficientizarea Relatiilor Dintre Scoala Si Familie (ID: 121002)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.