EFICIENTIZAREA DECIZIEI ÎN ADMINISRAȚIA PUBLICĂ [606003]

EFICIENTIZAREA DECIZIEI ÎN ADMINISRAȚIA PUBLICĂ

Note de curs –

1

Notiuni introductive

1.1. Administrația interpretată ca activitate
Pentru construcția oricărei teorii, este deja recunoscut că, mai întâi, este
necesară înțelegerea diferitel or semnificații ale unor concepte și noțiuni, dar și a
legăturilor logice dintre acestea. Astfel, noțiunile, categoriile noționale și înțelesul
acestora devin ambigue, iar afinitățile conceptuale ale întregului edificiu con structiv îi
conferă dimensiuni ș i frontiere vag definite. Ca urmare, elaborarea unei teorii generale
care să acopere întregul câmp de cunoaștere al unei activități practice este strâns legată de
noțiuni clasificate din punct de vedere științific. Din aceste motive, vom începe cu
definire a unor noțiuni și concepte ce vor constitui ulterior temelia științifică a
administrației, cu focalizare pe ramura sa: administrația publică.
1.1.1. Practica umană și activitatea
Practica umană este atât de diversă, simplă sau complexă, încât nici o științ ă sau
cunoaștere umană nu a reușit să identifice limitele, resursele și posibilitățile utilității sale.
Dicționarele definesc practica, ca fiind „deprindere, obicei, rutină sau
aplicarea unor profesii în activitatea oamenilor îndreptată spre crearea condiț iilor
necesare societății… aplicarea și verificarea efectivă a cunoștințelor teoretice dobândite
într-un anumit domeni u”1 sau „ca o activitate social -istorică organizată a oamenilor de
transformare nemijlocită, potrivit nevoilor lor, a relațiilor obiective, naturale și sociale în
cursul căreia ei înșiși se transformă"2 .
Din punct de vedere filozofic, „practica reprezintă activi tatea oamenilor de
transformare conștientă a realității naturale și sociale, în raport cu interesele și scopurile
lor individual e și colective… Ea are ca obiect nu numai formarea omului pentru
societate, ci și adecvarea societăților la om"3.
În concluzie, activitatea umană organizată, care reprezintă, în fond, o activitate
socio -umană, formează obiectul de studiu al științelor so ciale; sunt incluse și disciplinele
științifice referitoare la administrația publică interpretată atât ca o activitate practică, cât
și ca o știință.
1.1.2. Activitate și administrație
Profesorul american H.A. Simon, în încercarea de a determina ce reprezi ntă
practic administrați, apelează la următorul exemplu: „Atunci când doi oameni cooperează
pentru a rostogoli o piatră pe care nici unul dintre ei nu ar putea să o miște singur, au
apărut rudimentele administrației. Această acțiune simplă are cele două caracteristici de
bază ale ceea ce s -a numit ulterior administrație. Există un scop – mutarea pietrei – și o
1 DEX -ul Limbii române, Ed. Academiei, București, 1984.
2 Mic dicționar enciclopedic, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987.
3 Dicționar de filozofie, Ed. Politică, București, 1978
2

acțiune comună – mai multe persoane își unesc eforturile pentru a îndeplini ceva ce nu s –
ar fi putut face fără o astfel de contribuție"4.
Oamenii coo perează, colaborează și au fiecare un comportament propriu când se
angajează într -o activitate comună, într -un scop comun sau în ambele.
Pentru desfășurarea unor asemenea activități este necesar să se organizeze și să
se gestioneze resursele; altfel efortu rile fiecăruia vor fi irosite, iar scopul nu poate fi atins.

1.1.3. Administrația. Delimitarea și clasificări
Din punct de vedere etimologic termenul de administrație este derivat din
administer, cuvânt în limba latină, și care se traduce prin: agent, ajutor, servitor; verbul a
administra are înțelesul de a controla, a conduce, a guverna5.
Specialiștii în domeniu, analizând activitatea socială, au putut constata existența
unor activități, care, în limbaj curent sunt denumite activități administrative sau a ctivități
de administrare.
Simpla observare a acestor activități nu este însă suficientă pentru a releva
particularitățile pe care acestea le au față de alte activități umane. în consecință, se
impune, pentru început, înțelegerea „noțiunii de fapt administ rativ în raport cu celelalte
fapte sociale"6.
Faptul administrativ este o noțiune -cheie în cercetarea științei administrației și a
vastului domeniu al activității sociale, cum este administrația de stat.
Observarea și cercetarea fenomenului administrație au scos în evidență
trăsăturile caracteristice ale faptului administrativ. Așadar, acesta este:
a) acțiune socială, un fapt social; acest fapt nu poate exista în afara unei
colectivități organizate și poate acționa în mediul intern al administrației printr -o
restructurare sau în mediul extern, component al mediului social, pe care îl influențează și
formează;
b) acțiune subordonată; indiferent dacă este publică sau privată, statală sau
nestatală, faptul administrativ este acțiunea unor oameni care îl înfăptuiesc și care sunt
plasați într -o ierarhie verticală sau orizontală în raport cu alți oameni situați în afara
administrației respective;
c) acțiune comensurabilă; măsurabilitatea implică un referențial definit
printr -un sistem de valori, respectiv raportul dintre valoarea /norma propusă spre realizare
și valoarea înfăptuită efectiv. Esența acestei caracteristici pune în evidență că faptul
administrativ este doar un mijlocitor în realizarea scopurilor pe care și le -a propus o
anumită colectivitate so cială și nu un scop în sine. De exemplu, dacă în programul de
guvernare al puterii executive s -a prevăzut distribuirea de manuale gratuit elevilor din
clasele primare, atunci administrația privată și/sau publică este obligată să se conformeze
(achiziționea ză și distribuie în mod gratuit fiecărui elev manualele necesare).
d) acțiune ce presupune în mod necesar organizare; pe de -o parte, organizarea
eficientă a utilizării resurselor informaționale, umane, materiale și materiale, iar, pe de
altă parte, ordonar ea acțiunilor umane ce se impun a fi desfășurate pentru atingerea unui
anumit scop predeterminat.
4 Simon, H.A., Administrația publică, Ed. Cartier, Chișinău, 2003, p. 27.
5 Collin, Ph., Dicționar de politică și administrație, Ed. Universal Dalsi, București, 2000, pp. 9 -10.

6 Negoiță, A., Știința Administrației, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977, p. 8.
3

E. Albu7 supune unei sinteze doctrina administrativă fran ceză în care s -a
nuanțat definirea administrației publice în două sensuri esențiale: „un sens material sau
funcțional și un sens organic sau sistemic. În primul caz, administrația este ansamblul
activităților juridice și materiale aflate în responsabilitatea autori tăților publice care au ca
scop satisfacerea interesului general, iar în al doilea caz, es te ansamblul persoanelor
fizice (funcționari sau numai auxiliari) și juridice care îndeplinesc activitățile
administra tive constituiți într -un sistem de structuri. Aceeași înaltă persona litate
judecătorească consideră că noțiunea generală de adminis trație include atât administrația
publică, cât și administrația privată, distincția dintre cele două tipuri de administrație
fiind reprezentată de noțiunea de fapt administrativ.
Spațiul administrativ este un fapt social, o activitate care se realizează și poate
exista doar în cadrul unei grupări sociale, fiind generat fie de diviziunea socială a muncii,
fie de evenimentele apărute în viața colectivității, activitatea realizată într -un sistem
organizat format din persoane care alcătuiesc entitatea respectivă"8.
Se desprind, din acest context, două elemente ce privesc faptele administrative
și care pot fi interpretate drept componente ale activităților administrative desfășurate de
unele sau altele dintre entitățile sau grupurile sociale.
Din această perspectivă, s e impune formularea unor răspunsuri pertinente la
două chestiuni definitorii pentru stabilirea criteriilor de diferențiere între formele de
administrație, și anume:
a) ce tip de interese sunt urmărite de gruparea socială respectivă (organizație,
entitate etc.)?
b) ce formă de proprietate stă la baza funcționării acelei grupări?
Răspunsurile obținute la aceste întrebări coroborate și cu alte elemente criteriale
determină tratarea diferențiată a adminis trației ca activitate practică, umană sau ca proces
de cercetare științifică.
Perspectiva din care este expusă tema acestei cărți este limitativă, în sensul că ia
în considerare doar două criterii cumulative, la care sunt raportate răspunsurile la cele
două întrebări menționate anterior:
a) interesele, scop urile și obiectivele urmărite de către entitățile organizatorice
care ființează cu personalitate juridică, patrimoniu propriu și responsabilitate pecuniară;
b) forma de proprietate ce stă la baza funcționării și managementului entității
organizaționale r espective.
În conformitate cu aceste două criterii condiționabile organizațiile, respectiv
toate entitățile organizaționale, prestează inclusiv activități administrative, pe lângă cele
ce decurg direct din scopurile pentru care au fost fondate acestea. în consecință, are loc o
divizare a administrației în administrație privată și administrație publică.
După o prezentare succintă a administrației private, ne vom concentra atenția
asupra administrației publice deoarece aceasta constituie suportul abordării șt iințifice din
capitolele următoare ale cărții.
1.1.4. Administrația privată
Acest tip de administrație urmărește realizarea unor scopuri particulare ale
grupurilor sau ale unor membri ai grupurilor, fie sub forma unor interese pecuniare, ca în
7 Albu, E., Administrația ministerială în România, Ed. AH Beck, București, 2004, p. 9.
8 Ibidem, pp. 9 -11.

4

cazul societ ăților comerciale (bănci, companii, grupuri economice), fie sub forma
intereselor sociale, așa cum se întâmplă în cazul asociațiilor profesionale, sindicatelor,
fundațiilor, caselor de ajutor reciproc, caselor de pensii și celor de sănătate private, dar și
a unor instituții subordonate acestora de tipul universităților, școlilor, spitalelor etc.
Resursele umane care participă la desfășurarea activităților private sunt
constituite din funcționari privați, auxiliari ai acestora, specialiști pe diverse domenii ,
patroni, consultanți, personal de securitate. Așadar, sunt incluse în această categorie
administrațiile practicate de către organizațiile private și entitățile subordonate acestora,
în care finanțarea resurselor este particulară, respectiv este asigurată de membrii fondatori
ai organizațiilor.
Ca o consecință, deciziile esențiale și autoritatea celor ce înfăptuiesc acte
administrative (administratori) asupra utilizării resurselor derivă din autoritatea
proprietarilor particulari constituiți în comitete sa u consilii de administrație, adunări
generale ale proprietarilor sau asociațiilor etc.
Forma de proprietate este privată, iar organizarea și funcționarea se face în baza
unui statut propriu, recunoscut de autoritatea judecătorească în raza căreia funcționează
organizația și
a unui regulament de organizare și funcționare a activităților specifice desfășurate de
aceasta.
Cadrul legal specific unor asemenea entități privat -particu -lare este dominat de
ramurile dreptului privat și civil, fără însă a neglija și celelalte domenii ale dreptului, cum
sunt dreptul penal, al familiei, dreptul muncii, al mediului, drepturile omului ș.a.
1.1.5. Administrația publică
La nivelul entităților, instituțiilor și grupărilor sociale se desfășoară, simultan cu
activitățile specifice domeniului căruia aparțin (deliberativ, executiv, judecătoresc), și
activități specifice de administrație publică; proporția dintre cele două tipuri de activități
este diferită. Rolul acestor entități care, în mod uzual, au și personalitate juridică, este de
a satisface interese generale sau comune ale unor colectivități naționale, administrativ –
teritoriale (regiuni, județe) sau locale (municipii, orașe, comune). Toate aceste entități de
autoritate publică, ca și unitățile subordonate lor, au resursele financiare asigurate din
bugetele consolidate ale statului (pentru retribuirea resurselor umane, efectuarea plăților
pentru logistica resurselor materiale necesare desfășurării servi ciilor publice și pentru
realizarea investițiilor necesare dezvoltării).
Principalele categorii de resurse umane ce devin respon sabile în activitățile de
administrație publică sunt constituite din:
a) persoanele alese de cetățeni pentru intermediul sistemu lui de votare
constituțional: președintele României, parlamentarii, c onsilierii județeni, municipali,
orășenești, comunali, primarii de municipii, orașe, comune;
b) persoanele recomandate sau numite de către autoritățile publice aparținând
puterii deliberative, executive sau judecătorești: miniștrii, judecătorii, procurorii,
prefecții;
c) persoanele angajate prin contract de muncă, permanent sau temporar, pentru
funcții sau posturi comune cu alte domenii decât administrația: directori, ingineri,
economiști, merceologi, sociologi, personal auxiliar etc.
Subliniem, încă o da tă, ideea că toate entitățile și autoritățile publice execută
activități de administrație publică, iar diferențele existente între acestea sunt, în mod
5

esențial, legate, pe de -o parte, de proporția reprezentată de administrație din activitățile
totale desf ășurate de fiecare entitate și, pe de altă parte, de specializarea și categoriile de
personal implicat în realizarea actelor administrative.
Principalele Autorități Publice din România sunt structurate conform
Constituției9 și sunt reprezentate în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1
Structura Autorităților Publice în România, în conformitate cu Constituția
României
r.
cr
t. Denumirea
autorității publice Centrale Locale
Autorități
deliberative Camera
Deputaților, Parlamentul,
Senatul, Altele Consiliile județene
Muni cipale Consiliile Orășenești
Comunale
Autorități
executive Președintele
României Președintele Consiliului
Județean Municipiilor Primăriile
Orașelor Comunelor

Guvernul Prefecturile Serviciile
deconcentrate ale ministerelor
Autorități
judecătoreșt i înalta Curte de
Casație și Justiție; Parchetul
de pe lângă înalta Curte de
Casație și Justiție; Consiliul
Superior al Curțile de Apel Tribunalele
Județene Judecătoriile locale
Parchetele de pe lângă instanțe

* Constituția României, din 31.10.2003, publ icată în Monitorul Oficial, Partea I,
din 31.10.2003, aprobată prin Referendumul Național din 18- 19 oct. 2003.

r.
cr
t. Denumirea
autorității publice Centrale Locale
Magistraturii;
Curtea Constituțională;
Administrații
publice Administrația
public ă centrală de
specialitate: Ministere
Autorități administrative
autonome Alte organe Consiliile locale: comunale,
orășenești Primăriile Consiliile
Județene
6

Din analiza reprezentării anterioare rezultă că adminis trația publică poate fi
abordată în funcție de principalele roluri pe care le îndeplinește:
ș m a n a g e r i a l ( f u n c ț i a e x e c u t i v ă – managementul și organizarea
instituțiilor publice), concentrată spre eficiență;
ș politic (funcția politică – deliberativul), concentrată mai mult pe o abordar e
strategică a problemelor;
ș legalitate (funcția juridică – justiția), concentrată pe impunerea legii în
situații specifice.
Între administrația publică și cea privată există multe asemănări, dar și deosebiri
semnificative.
Principalele asemănări dintre cele două tipuri de administrații sunt redate în
continuare:
a) atât în administrația publică, cât și în cea privată sunt necesare, aproape în
toate cazurile, aceleași abilități profesionale. De exemplu, juriștii, economiștii,
statisticienii p rimesc în universități aceleași cunoștințe profesionale despre problemele
administrației, iar în cadrul structurii conducerii compartimentelor sau organizațiilor au
atribuții și sarcini aproape identice;
b) sunt utilizate aceleași tactici specific e de muncă, deseori cu tehnologii
asemănătoare. De exemplu, medicii interniști dintr -un spital militar și medicii interniști
din spitalele civile au aproape aceleași dotări și sunt finanțate de autoritățile publice,
militare sau civile;
c) personalul angajat poate utiliza aceleași forme de luptă cu administrația
publică sau privată legată de muncă, protecție și salarizare, ca de exemplu: negocierea,
greva, sesizarea tribunalelor muncii ș.a.m.d.;
d) schimbările tehnologice, diversitatea și specializarea considerabilă a vieții și
practicii moderne influențează permanent administrația, astfel încât majoritatea acestor
schimbări devin comune celor două forme de administrație, privată și publică;
e) organismele legislative -parlamentul, guvernul, consi liile locale și primăriile
dezvoltă politici, generale și sectoriale, și concep legislații corespunzătoare pe care
atât administrațiile publice, cât și cele private au obligația să le implementeze prin
strategii și acțiuni unice și complementare;
f) ambele tipuri de administrații au obligația să dezvolte cercetări, studii și
aplicații uneori comune, în scopul definirii unei leorii generale a administrației, care să
asigure lumina unei practici administrative eficiente;
g) administrațiile, private sau publice, au ca problematică permanentă
îndeplinirea scopurilor pentru care au fost înființate, în condiții de eficiență socială,
măsurată cantitativ și calitativ, și de eficiență economică, măsurată în costuri.
Referitor la diferențele existente, menționă m că, cea mai importantă diferență
dintre nivelurile administrației și organizațiile private nu este de natura influențelor
individuale asupra activității organizațiilor sau a gradului de coerciție în colectarea
veniturilor, ci din perspectiva costului de transfer.
Resursele colectate de aceste organizații sunt expediate, în primul rând, dar, nu
în mod exclusiv, către organizațiile de servicii publice. Prima caracteristică este deci
aceea că anumite grupuri de cetățeni contribuie cu resurse la creșterea ofe rtei dincolo de
ceea ce poate fi oferit prin tranzacții de piață. Din această primă caracteristică derivă o
sumă de alte caracteristici secundare.
7

Furnizorii de acest tip de bunuri și servicii se confruntă cu dificultăți datorate
fie costurilor rid i c a t e d e p r o d u c ț i e , f i e problemelor întâmpinate în colectarea
contribuțiilor, fie de definirea drepturilor, fie de tehnologia de marketing. Marea
majoritate a serviciilor furnizate de aceste organizații publice sunt adecvate la piață, ele putând fi oferite eficient și de organizațiile de afaceri, dar nu în cantitate necesară.
Lista acestor servicii private oferite de organizațiile publice cuprinde: servicii
poștale, educație, sănătate, servicii de petrecere a timpului liber.
Multe servicii publice sun t furnizate de organizații de afaceri cofinanțate de
organizațiile publice. Această abordare nu vizează comportamentul politic. Cea mai
importantă diferență între organizații este probabil costul și procedurile de transfer ale
drepturilor individuale de pr oprietate între organizații.
1.2. Administrația publică centrală de specialitate
Conform Constituției din anul 2003, administrația publică centrală are
următoarea componență9:
a) ministerele, aflate în subordinea guvernului și care se înființează și
funcț ionează conform legii;
b) alte organe centrale de specialitate, ce se pot organiza fie în subordinea
Guvernului, fie în subordinea ministerelor. Acestea se pot înființa de către Guvern sau
de către Ministere, după caz, numai dacă legea le recunoaș te competența în specia litatea
respectivă și au avizul Curții de Conturi;
c) autoritățile administrative autonome; asemenea autori tăți sau organe
administrative sunt autonome în raport cu Guvernul și pot fi înființate doar printr -o lege
organică.

1.2.1. Administrația publică ministerială
Administrația ministerială reprezintă acele activități executive, fie cu caracter de
dispoziție, fie cu caracter de prestație, care au trăsături distinctive și caracteristici
specifice fiecărui domeniu sau ramuri de activitate. Acestea sunt realizate, în raport cu
interesul general, național specific domeniului sau ramurii de activitate respective.
Altfel spus, administrația ministerială este formată din ansamblul activităților
care au ca scop realizarea interesulu i general din diferite domenii și ramuri de activitate
ale vieții sociale, aflate în responsabilitatea ministerelor și a celorlalte organe de
specialitate din subordinea Guvernului prin organizarea executării și executarea, în
concret, a legii"10.
Asemenea activități ministeriale, în majoritate de natură juridică, socială și
materială, cuprind, în general, două mari categorii de activități:
a) executive cu caracter de dispoziție în zona specifică a ministerului respectiv
(așa cum sunt măsurile pe care le ia Ministerul Mediului în domeniul apelor,
poluării etc, Ministerul de Interne în menținerea ordinii publice);
b) executive cu caracter de prestație specifice fiecărui minister, ca de
exemplu, cele ale Ministerului Educației și Cercetării în domeniul instruirii și
educației, ale Ministerului Transporturilor pentru asigurarea deplasării cetățenilor
între diferite localități, ale Ministerului Sănătății pentru cercetare medicală
(institute, centre medicale de diagnosticare etc).
9 Constituția României din 31.10.2003, art. 116 și 117.
10 Albu, E., Administrația Ministerială în România, Ed. AII Beck, București, 2004, p. 43.
8

La baza administrației publice ministeriale stau principiile generale ale
administrației publice prezentate anterior, dar și principiile și sarcinile specifice acestui
tip de administrație11.
1.2.2. Principiile specifice administraț iei publice ministeriale
Referitor la această categorie de principii sunt, în continuare, detaliate doar
câteva dintre acestea, cu mențiunea că există o serie de controverse între specialiștii
domeniului, atât cu
privire la numărul, cât și la conținutul pr incipiilor ce stau la baza administrației
ministeriale.
Principiul ierarhiei, reprezentat prin regula că structurile componente ale
administrației ministeriale sunt așezate ierarhic, activitatea structurilor inferioare fiind
subordonate structurilor superi oare.
Conform art. 116 alin. 1, ministerele se organizează și funcționează numai în
subordinea Guvernului, iar conform aceluiași articol, alin. 2 și art. 11 și 42 din Legea
90/200112, se prevede că Guvernul și ministerele pot înființa și „alte organe de
specialitate" în subordinea lor, cu condiția să îndeplinească două criterii:
ș legea să le recunoască această competență;
ș Curtea de Conturi să le avizeze.
Principiul unității administrațiilor ministeriale. Are ca esență asigurarea unității
administrației publice centrale prin structuri ministeriale care divizează activitățile
administrației centrale în ministere și alte organe de specialitate centrale subordonate
direct Guvernului.
Principiul deconcentrării în teritoriu național a activității serviciilor publice ce
constituie îndatoriri în sarcina administrației publice centrale ministeriale sau a altor
organe de specialitate subordonate direct guvernului. Acest principiu, consacrat prin
Constituția României, integrează în ierarhia administrației public e centrale serviciile
publice care funcționează în subdiviziunile administrativ- teritoriale și aparțin sarcinilor și
atribuțiilor ministe relor sau altor organe de specialitate subordonate Guvernului. Acest tip
de servicii sunt recunoscute ca servicii exterioare sau deconcentrate autorităților
administrației publice centrale. Art. 123, al. 2 prevede că Prefectul ca reprezentant al
guvernului pe plan local „conduce serviciile deconcentrate ale ministerelor și ale
celorlalte organe ale administrației publice centrale", plasate în teritoriul administrației
județene sau a localităților. Chiar dacă își desfășoară activitatea în teritoriu, aceste
servicii nu sunt în subordinea autorităților publice locale, deoarece:
a) înființarea, organizarea și atribuțiile a cestor servicii sunt aprobate prin
ordinul ministrului căruia îi sunt subordonate;
b) conducătorii acestor servicii sunt numiți și demiși din funcție de către
ministru cu avizul consultativ al Prefectului, dar fără consultarea organelor administrației
publice locale, deoarece nu realizează sarcinile acestora, ci ale ministerelor;
c) resursele financiare pentru asigurarea plăților persona lului acestor servicii,
investițiile și consumurile materiale sunt asigurate din bugetul de stat de către ministerele
cărora le sunt subordonate.
11 Albu, E., ibidem, pp. 44 -45.
12 Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 204/23.04.2001.

9

Denumirile instituționale ale acestor servicii sunt foarte diferite, așa cum rezultă
din exemplele oferite în tabelul 1.2.

Tabelul 1.2
Exemplificări ale serviciilor publice deconcentrate în teritoriul național
r.
rt. Minis terul tutelar Denumirea serviciului
deconcentrat Nivelul
unității teritoriale
Educației și Cercetării Inspectorate Școlare
Județene Județ
Agriculturii, –
Pădurilor și Apelor Direcții pentru
Agricultură și Dezvoltare Durabilă Județ
Transporturilor Direcții Regionale de Căi
Ferate Municipiu
Muncii, Familiei și
Solidarității Sociale Inspecția Muncii Anumite
județe
Apărării Naționale Comisariate militare Județ
Finanțelor Publice Direcții Generale Județene
ale Finanțelor Publice Județ

Admin istrația Financiară Oraș
Administrației și
Internelor Inspectoratul Județean al
Poliției Județ

1.2.3. Administrația publică a altor organe de specialitate din administrația
publică centrală
Fiecare minister are o structură internă proprie și, în multe cazuri, o structură
externă în unitățile administrativ -teritoriale cunoscute ca structuri deconcentrate care au
ca sarcină prestarea de servicii publice în sfera domeniilor „acoperite" de fiecare minister.
În afara acestora, ministerele și Guvernul pot î nființa, în subordinea lor directă,
și alte organe de specialitate. Acestea se înființează și funcționează pentru realizarea
unor sarcini concrete din domeniile de activitate ale ministerelor care le -au fost
repartizate prin actul normativ de înființare a ministerului sau ulterior, tot printr -un act
normativ. Menționăm că există obligația ca în actele normative de organizare a
ministerelor, într -o anexă separată, să fie enumerate organele de specialitate subordonate
ministerului respectiv și organigramele de funcționare a acestora.
1.2.3.1. Administrația publică a Autorităților administrative autonome
centrale
în cadrul administrației publice centrale de specialitate pot funcționa
administrații autonome sau instituții autonome, independente față de Guvern sa u de alte
10

organisme ale adminis trației publice centrale de specialitate. De aceea, aceste autorități
autonome se pot înființa doar prin legi organice.
Această independență le asigură, în realitate, atât autonomia în funcționare, cât
și calitatea de autori tăți adminis trative aparținând administrației publice centrale de
specialitate, dar localizate în afara subsistemului ministerial.
Guvernul, ministerele și autoritățile autonome centrale sau instituțiile
subordonate acestora se află în raporturi de consul tare și colaborare reciprocă.
Toate entitățile ce formează autoritățile administrative autonome sunt constituite
ca părți ale administrației publice centrale și, în consecință, exercită activități specifice de
autorități executive la nivel național, au per sonalitate juridică și calitatea de ordonatori
principali de credit de la bugetul public național. Misiunile principale ale autorităților
administrative autonome sunt legate esențialmente de anumite activități, asimilabile sau
simetrice cu cele ale unor en tități aparținând organismelor executive ale statului, și
anume:
a) organizarea, executarea și controlul executării concrete a realizării
prevederilor legilor dintr -un domeniu sau altul;
b) asigurarea funcționării unor servicii publice pe întreg teritori ul național sau
pe zone teritorial -administrative;
c) exercitarea unor competențe administrativ -jurisdicționale.
Chiar dacă autoritățile publice autonome dispun de o anumită independență
funcțională, acestea exercită, în mod similar celorlalte or gane de specialitate ministeriale
sau guvernamentale, o activitate specifică autorităților executive ale statului. Totuși, auto-
ritățile publice autonome se deosebesc de celelalte entități specia lizate ale administrației
centrale printr -o serie de caracteristici specifice:
a) activitatea este desfășurată fie sub controlul Camerelor Parlamentului (sau a
unor Comisii ale acestora), fie în afara unui control constituțional în mod expres, așa cum
este, de exemplu, ( Consiliul Superior al Magistraturii a le cărui „Hotărâri sunt
definitive și irevocabile", conform art. 13, alin. 7 din Constituția României;
b) conducătorii acestor organisme de administrație publică autonomă nu fac
parte din Guvern și nici nu sunt numite de Președintele României pe baz a unui vot de
încredere dat de Parlament;
c) actele administrative emise de aceste autorități autonome nu pot fi
anulate de Guvern sau de alte autorități publice naționale;
d) actele administrative poartă diferite denumiri, ca de exemplu: hotărâri, în
cazul conducerilor colegiale (cum este Consiliul Superior al Magistraturii); avize, în cazul
Consiliului Concurenței; decizii, în cazul Consiliului pentru Studierea Arhivelor
Securității; ordine și instrucțiuni, în situațiile în care conducerile sunt impersonale (cum
este Societatea Română pentru Radiodifuziune);
Denumirile atribuite autorităților sunt deosebit de variate: Consiliu, Comisie,
Autoritate, Agenție, Serviciu etc, iar conducătorii acestora sunt asimilați rangului de
ministru, secreta r de stat, subsecretar ș.a.m.d.
1.2.4. Administrația publică teritorială
In literatura de specialitate actuală, administrația publică locală are, ca bază, un
principiu recunoscut în unanimitate de către specialiști și politicieni, și anume principiul
autonomiei autorităților administrației locale. Există însă și alte tipuri de auto nomie
caracteristice autorităților judecătorești (Justiția), auto rităților legislative (Parlamentul) și
11

altor autorități executive (Administrația Prezidențială și Guvernul), da r care nu fac
obiectul titlului acestei lucrări.
In acest context, acceptăm categoriile noționale prevăzute în capitolul V:
„Administrația publică", secțiunea a 2 -a: „Administrația publică locală" din Constituția
României, publi cată la sfârșitul anului 200 3. În conținutul acestei secțiuni se face referire
la o serie de noțiuni ce creează ambiguitate în raport cu semantica, conținutul sau locul
ocupat în administrația publică.
De exemplu, în Constituție sunt menționate categoriile noționale drept unități
administrativ -teritoriale cu autonomie locală următoarele autorități:
a) locale – comunele și orașele (dar nu și municipiile);
b) consiliile județene – cărora le revine rolul de a „coordona activitățile
consiliilor locale, comunale și orășenești în vederea realizării serviciilor publice de
interes județean", conform art. 122 al. 3 din Constituție.
În plus, față de puterea executivă generală sau centrală a Guvernului și de cele
trei autorități administrativ -teritoriale menționate (comună, oraș, jude ț), este menționat
prefectul ca reprezentant al Guvernului pe plan local și care:
a) conduce numai serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și celorlalte
organe ale administrației publice centrale în teritoriu;
b) nu are raporturi de subordonar e cu autoritățile locale și județene;
c) are dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele
deliberative și executive emise de autoritățile publice locale și județene, în cazurile în
care le consideră ilegale.
1.2.4.1. Administrația publică a autorităților locale
„Autoritățile administrației publice locale din comune și orașe sunt consiliile
locale, comunale și orășenești, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități
executive care se aleg în condițiile legii și funcțion ează în scopul rezolvării treburilor
publice din comune și orașe "13.
În Constituție se precizează că „autoritățile administrației publice prin care se
realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale alese și primarii
aleși, care funcț ionează ca autorități publice autonome"14. Referitor la localități, precum
municipiile, nu se face decât mențiunea potrivit căreia consiliile locale și primarii aleși se
pot constitui ca Autorități ale administrației publice „și în subdiviziunile administr ativ-
terito riale ale municipiilor"15.
În asemenea condiții, considerăm că municipiul este tratat de prevederile
constituționale, care au prioritate în fața oricărei legi, ca o unitate teritorial -administrativă
ca și județul, deoarece:
a) se întinde pe o s uprafață care poate include mai multe comune sau/și orașe;
b) nu beneficiază de calitatea de „autoritate publică autonomă" stipulată
în art. 121 al. 2 din Constituție, și prin aceasta ar trebui să fie asimilat Consiliului
Județean căruia Const ituția, capitolul V, nu îi atribuie calitatea de autoritate publică
autonomă.
1.2.4.2. Administrația publică a autorităților județene
13 Albu, E., Administrația ministerială din România, Ed. Al lbeck, București, 2004,
p. 20.
14 Constituția României, art. 121 al. 1 și 2, publicată la 31.12.2003.
15 Const instituția României, art. 121, al. 3, publicată la 31.12.2003
12

Această autoritate este deținută de „ Consiliul Județean pentru coordonarea
activității consiliilor comunale și orășenești în vederea realizării serviciilor publice de
interes județean"16.
La nivelul fiecărui județ funcționează ca organ deliberativ Consiliul județean
condus de un președinte și doi vicepreședinți, aleși din rândul membrilor consiliului.
Constituția nu menționea ză faptul că președintele Con siliului județean este
autoritate executivă, așa cum este prevăzut expres în cazul primarilor aleși direct de către
cetățeni.
În cadrul județului funcționează o Comisie consultativă, a cărei componență17
este prezentată în tabelul 1.3, comisie al cărei rol este de a dezbate și de a- și însuși prin
consens Programul anual orientativ de dezvoltare economică și socială al Județului, care
are la bază Programul Guvernamental aprobat de Parlament.
Totodată, în cadrul județului se const ituie și funcționează un Comitet operativ
consultativ a cărui componență18 este prezentată în tabelul 1.4. Această Comisie are rolul
de a elabora o serie de soluții operative și de a informa organismelor județene, dar și celor
locale, comunale și orășenești implicate.

Tabelul 1.3 Componența Comisiei consultative județene
Prefectul județului Șefii serviciilor deconcentrate
Președintele
Consiliului Județean Șefii compartimentelor din aparatul propriu de
specialitate al Consiliului județean
Subprefecți i Conducătorii regiilor autonome de interes județean
Vicepreședinții
Consiliului Județean Conducătorii sucursalelor regiilor autonome de
interes general
Secretarul general al
jxefecturii Conducătorii societăților naționale din județ
Primarul municipiulu i
reședință de județ Conducătorii altor structuri organizate în județ
Primarii orașelor
Tabelul 1.4
Funcțiile ce intră în componența Comitetului Consultativ operativ
Județean
Prefectul județului Secretarul general al prefecturii
Președintele
Consiliulu i județean Secretarul general al județului
16 Ibidem, art. 122, al. 1
17 Legea nr. 215/2001, privind Administrația Publică Locală, publicată în Monitorul Oficial nr.
204723.04.2001, art. 145, al. 2.
18 Ibidem, art. 148, al. 1
13

Subprefecții județului Primarul municipiului reședință de județ
Vicepreședintele
Consiliului județean
1.3. Funcțiile administrației publice
Ce face administrația? Ce fac funcționarii publici? Răspunsul la aces te întrebări
nu este deloc simplu, dat fiind diversitatea activităților administrative. Activitatea
administrației a devenit, începând cu cea de- a doua jumătate a secolului trecut, deosebit
de complexă, fiind antrenată în toate sectoarele vieții economice și sociale; în plus, se
preocupă de toate sau aproape Iniile sectoarele vieții individuale a cetățenilor.
Se impune o primă diferențiere. Printre sarcinile ce revin serviciilor publice,
trebuie diferențiate cele care sunt efectuate direct în serviciul cole ctivității (poliție,
justiție, acțiuni sociale etc.) și cele interne (gestiunea personalului, achiziții contabilitate
etc). In primul caz, vom vorbi despre funcții principale, iar în cel de -al doilea caz, despre
funcții auxiliare. în plus, pot fi izolate a numite activități, care sunt atașate direct
exercițiului de autoritate, și care sunt identificate sub denumirea de funcții de comandă.
Funcțiile principale sunt cele în virtutea cărora serviciile publice au fost
instituite de către puterea politică. Deși d estul de diverse, acestea au însă în comun
imperativul satisfacerii nevoilor colective ale populației, indiferent dacă aceste nevoi sunt
aprobate de întreaga colectivitate (apărare, reprimarea comportamentelor antisociale) sau
doar de un anumit segment al populației. Creșterea numărului de funcții principale ale
administrației este un fapt recunoscut de întreaga societate: misiunilor esențiale ale
Statului (poliție, justiție, apărare, relații internaționale, emisiunii monetare, crearea
infrastructurii economice) li s -au adăugat numeroase alte misiuni de ordin economic,
social și cultural.
Această creștere a numărului de funcții a fost acompaniată de două transformări
conexe. Pe de- o parte, condițiile în care se exercită funcțiile sunt într -o permanentă
schim bare, iar, pe de altă parte, volumul prestațiilor furnizate de o funcție determinată a
crescut într -o proporție considerabilă. Clasificarea funcțiilor principale ale administrației
prezintă un interes deosebit. Un tablou complet, precis și metodic al atrib uțiilor Statului
este necesar pentru reformarea structurilor printr -o mai bună repartiție a funcțiilor între
instanțele administrative, dar și pentru realizarea unui buget funcțional, adică pentru
întocmirea unui document din care să rezulte costul global al activităților administrației.
1.3.1. Funcții principale
Pot fi evidențiate patru categorii de funcții principale:
(1) funcția de suveranitate:
ș apărarea: mobilizarea economică a națiunii, pregătirea și conducerea
operațiunilor militare, participarea cu trupe la menținerea ordinii în situații grave;
ș conducerea relațiilor externe: reguvernării în exterior, protecția
resortisanților naționali, conducerea negocierilor diplomatice, participarea la conferințe și
organizații internaționale, acor darea de ajutoare economice externe și asistență tehnică;
ș poliția: protecția persoanelor și bunurilor, prevenirea crimelor și delictelor,
protecția civilă, poliția politică, informarea politică a guvernării;
ș justiția, civilă și penală, respectiv executarea pedepselor și educația
supravegheată;
ș statul civil;
ș relațiile cu instituțiile religioase;
14

ș funcționarea instituțiilor politice: organizarea materială a alegerilor
naționale și locale, funcționarea administrațiilor parla mentare și locale;
ș informarea politică a opiniei publice;
(2) funcția economică:
ș atribuțiile statului cu privire la monedă: emisia mone tară, controlul monetar,
fixarea ratei de schimb;
ș acțiuni referitoare la cercetarea aplicată, productivitate, investiții, credite,
prețuri, fiscalitate și comerț exterior în diferitele sectoare ale vieții economice: energie,
industrie, transporturi și telecomunicații, agricultură și pescuit, comerț, întreprinderi de
servicii etc;
ș coordonarea generală a politicii economice ;
(3) funcția socială:
ș acțiuni în materie de sănătate și igienă: prevenirea boli lor și accidentelor,
supravegherea alimentară și a produselor farmaceutice;
ș acțiuni în materie de urbanism: eliberarea de autorizații de construcție,
renovarea monumentelor istorice, protecția locata -IIlor, redistribuirea terenurilor
existente, asigurarea echipamentelor iu liane;
ș apărarea drepturilor și intereselor salariaților: respecta- icii legislației
muncii, organizarea pieței forței de muncă;
ș redi stribuirea veniturilor;
ș promovarea socială;
(4) funcția educativă și culturală:
ș cercetarea științifică fundamentală;
ș evaluarea generală, tehnică, artistică și sportivă a copii lor și adolescenților;
ș educarea adulților; petrecerea timpului liber și sporturi; informații altele
decât cele politice;
ș încurajarea creației artistice și difuzarea acestora. Această enumerare, deși
incompletă, oferă o idee asupra amplorii, complexității și eterogenității funcțiilor
exercitate de administrație; în același timp relevă dificultatea realizării unei clasificări
satisfăcătoare.
1. 3.1. Funcțiile secundare
Anumiți funcționari și anumite departamente administra tive nu lucrează direct
pentru public. Activitatea acestora este orientată în direcția susținerii altor funcționari sau
a altor unități administrative.
Preluând un termen utilizat în armată, aceste servicii sunt însărcinate cu misiuni
logistice sau, într -un limbaj mai puțin esoteric, reprezintă funcțiile auxiliare. în timp ce
funcțiile principale se caracterizează printr -o diferențiere profundă între ele și prin
necesitatea utilizării unor tehnici specifice, funcțiile auxiliare se regăsesc în toate
serviciile sau ansamblul serviciilor. Cu alte cuvinte, funcțiile auxiliare sunt funcții
comune sau orizontale și tratează probleme legate de resursele de personal, materiale,
financiare, dar și cele referitoare la serviciile juridice și de documentare.
1.4. Noi orientări în administrația centrală și locală din România
O lucrare referitoare la administraț ie nu tratează doar instituțiile, autoritățile și
organele administrației; ea trebuie să aloce o atenție cel puțin egală cetățenilor și
instituțiilor create de aceștia, proceselor în care ei se angajează, precum și politicilor pe
15

care le adoptă. în conseci nță, indiferent de tema abordată, prezentarea instituțiilor, a
proceselor sau cea a politicilor publice, cetățenii constituie ținta centrală.
Justificarea existenței administrațiilor centrale și locale este furnizarea de
servicii pentru cetățeni. Costurile ridicate ale ineficien ței administrațiilor implică, în mod
direct, creșterea taxelor și impozitelor, ceea ce determină creșterea insatisfacției
cetățenilor, accentuează evaziunea fiscală, iar în cazuri extreme poate ajunge până la o
veritabilă revoltă a plătitorilor de taxe. O administrație performantă trebuie să realizeze
ceea ce și -a propus în mod eficient, eficace, corect și cu respectarea limitării resurselor
financiare.
Așteptarea cetățenilor referitoare la corectitudinea servicii lor publice se refer ă la
maniera echitabilă în care acestea sunt livrate. în mod constant, administrațiile centrale și
locale experi mentează noi programe și noi sisteme de livrare a serviciilor, toate acestea
fiind, în fond, demersuri destinate creșterii eficienței, eficacit ății și echității.
De exemplu, masivele restructurări inițiate în România după anul 1990 au
urmărit, cel puțin teoretic, o mai bună metodă de livrare a serviciilor către cetățeni, dar
rezultatul real a fost însă departe de a fi cel scontat.
În concluzie, pentru ca administrația publică să poată r ăspunde la toate
provocările actuale se impune creșterea capacității sale administrative.
Capacitatea administrativă se referă la dezvoltarea acelor abilități necesare
pentru a răspunde eficace la schimbări, a lua decizii eficient și responsabil și a manageria
conflictele.
Încercările de îmbunătățire a acestei capacități pot presu pune introducerea
benchmarking- ului, caz în care referențialul ales este reprezentat fie de administrația
centrală a unui alt stat, fie de administrația locală dintr -o altă zonă, dacă se pune
problema ameliorării capacității unei anumite administrații locale. În alte cazuri, se poate
dovedi utilă elaborarea unor hărți ale performanțelor periodice obținute de administrațiile
centrale sau locale. Chiar ș i în situațiile în care performanțele sunt plasate în partea
superioară, îmbunătățirea acestora trebuie să reprezinte o preocupare cu caracter
permanent.
Premisele reformei administrației vizează printre priorități descentralizarea,
demer s prin care se urmărește acordarea unor puteri sporite nivelului local, municipiilor,
orașelor, comunelor.
Într-o primă etapă, procesul de descentralizare a înregistrat succese destul de
limitate datorită faptului că nici nivelul central și nici cele local e nu erau pregătite să- și
asume aceste noi responsabilități. Caracteristicile definitorii pentru administrația publică,
în această fază, erau tradiționalismul -paternalist, lipsa de inițiativă și inactivitatea.
Consecvența procesului de descentralizare determină însă asumarea de către
administrațiile locale a unei serii de funcții adiționale, cu certitudine multe dintre acestea
nu tocmai dorite.
În opinia noastră, succesul real al procesului de reformă în administrație ar
trebui să se manifeste, atât la nive l central, cât și local, prin proiectarea și
implementarea unei explozii de inovări și inițiative .
Îmbunătățirea administrației centrale, respectiv transfor marea acesteia într -o
entitate viabilă și progresivă este influențată de un număr important de acț iuni și
circumstanțe. Reciproc, dezvoltarea administrației centrale generează o serie de rezultate
pozitive, inclusiv creșterea capacității administrative la nivel local. Administrația publică,
16

atât cea centrală, cât și locală, va avea însă nevoie de întreaga lor capacitate pentru a
răspunde provocărilor viitorului.
Reforma demarată la nivel central vizează regândirea modului în care sunt
tratate administrațiile locale. Ceea ce se urmărește, în fond, este definirea unor relații noi
între nivelul cen tral și local, respectiv reducerea administrației centrale în favoarea celei
locale, permițându -i acesteia să funcționeze mult mai eficient și, implicit, să crească
capacitatea locală. O astfel de abordare, care presupune în mod obligatoriu sporirea
ajutoarelor f inanciare destinate administrațiilor locale, va face ca administrațiile locale să
stăpânească mai bine problemele comunității datorită autorității mai mari acordate.
Guvernul României are ca prioritate reforma adminis trativă. Pentru a satisface
această pr ioritate, în anul 2001, Guvernul României a adoptat Strategia privind
accelerarea reformei în administrația publică. După cinci ani, se recunoaște faptul că,
rezultatele obținute nu sunt satisfăcătoare. Obiectivele fixate atunci au fost prea
ambițioase, ne cesitând mijloace financiare consi derabile, la concurență cu alte priorități.
Realizarea unor obiective, de o asemenea anvergură, presupune și o schimbare a
mentalităților atât în actul de guver nare, cât și la nivelul întregii societăți.
S-au înregistrat progrese reale, prin adoptarea unui pachet complex de legi
privind funcția publică, descentralizarea servi ciilor publice, finanțele publice locale, lupta
împotriva corupției și prin înființarea unor noi instituții, care să pregătească și să pună în
aplicare reformele.
Practica a arătat însă că multe din aceste legi nu au fost bine aplicate, iar noile
instituții nu și- au îndeplinit în totalitate misiunea. Această constatare generală a fost de
mai multe ori exprimată în rapoartele Comisiei Europene.
De aceea, reforma administrației publice rămâne una dintre cele mai importante
priorități pentru următorii ani. Î n forma sa actualizată, strategia de reformă a
adminis trației publice este rezultatul nu numai al alegerii unei soluții tehni ce, ci în egală
măsură și al unei decizii și voințe politice. Noua strategie de reformă se bazează atât pe
resurse financiare de la bugetul național, cât și pe fonduri europene. Pe de altă parte,
strate gia consfințește transferul de putere de la nivel central la nivel local, ca o
componentă a procesului democratic.
Temele reformei, pe care o propune Guvernul, au făcut obiectul unor dezbateri
publice în cadrul Forumului Național, desfășurat în perioada septembrie- decembrie 2003,
prin nouă re uniuni regionale.
Strategia, astfel definită și asumată, se concentrează, pentru toate cele trei
sectoare prioritare, pe următoarele aspecte: analiză diagnostic a situației actuale, stabilirea
obiectivelor pe termen mediu, care vizează redresarea aspectelor critice și lansarea de
acțiuni concrete.
(1) în domeniul funcției publice
Diagnostic: calitate scăzută a serviciilor publice oferite, motivare insuficientă a
funcționarilor publici, manifestări de corupție în sistem, imagine nefavorabilă în fața
opiniei publice.
Obiective pe termen mediu:
ș s tabilirea procedurilor de recrutare, gestiune și formare a funcționarilor
publici, printr -un pachet de reguli și norme ce pot fi efectiv puse în aplicare;
ș reforma sistemului de salarizare, în sensul omogenizării și tratării echitabile
a tuturor catego riilor de funcționari publici;
17

ș ameliorarea imaginii administrației publice, prin creșterea
transparenței actului administrativ și luarea unor măsuri anticorupție ferme, vizibile
pentru opinia publică.
Decizii imediate:
ș creșterea mijlo acelor financiare și umane ce vor fi alocate Agenției
Naționale a Funcționarilor Publici și Institutului Național de Administrație. Acest lucru s –
a realizat prin bugetul pe anul 2005, în paralel cu asumarea obținerii de rezultate certe;
ș lansarea unei licitații internaționale pentru un proiect de elaborare a unei
baze de date care să răspundă necesităților reale ale unui management eficient al funcției
publice (repartizarea personalului, derularea carierei, masa salarială etc). Costul estimat
al acestu i proiect este de 5 milioane euro. Guvernul României se angajează să participe la
cofinanțarea acestui proiect;
ș recrutarea de înalți funcționari publici, pe bază de merite și performanțe
profesionale, care să beneficieze de salarii atractive. Prin intermediul programului
„Schema tinerilor profesioniști ”, realizat în colaborare cu Uniunea Europeană, a început
a se completa corpul funcționarilor de conducere;
ș numărul de zile de formare/an alocate pentru fiecare funcționar public (în
prezent, conform legii, fiind de 7) va fi diminuat la 3 zile, acest obiectiv fiind mult mai
apropiat de posibilitățile financiare și materiale de formare existente;
(2) Descentralizarea și deconcentrarea serviciilor publice
Diagnostic: cu toate că au fost adoptate mai multe legi, repartizarea
responsabilităților între administrația publică centrală și cea locală a rămas confuză. în
practică, datorită mijloacelor financiare insuficiente, se înregistrează o oarecare
recentralizare la nivelul ministerelor. Pre fecții sunt percepuți de opinia publică și de către
aleși, doar ca reprezentanți politici ai Guvernului și nu ca autorități care conduc
nemijlocit serviciile publice deconcentrate ale ministerelor.
Obiective pe termen mediu:
ș clarificarea repartizării competențelor între ministere, servicii publice
deconcentrate și autorități publice locale, în cadrul unui proces bine structurat și larg
participativ. Această clarificare va fi însoțită de punerea în practică a unui sistem de
reglementări care să permită intervențiile Guvernului, în special a celor de natură
financiară, bazate pe indicatori obiectivi;
ș creșterea autonomiei financiare a județelor și a celorlalte unități
administrativ -teritoriale, prin creșterea resurselor financiare proprii ș i perfecționarea
mijloacelor de echilib rare. Ob iectivul pe termen mediu este atingerea, din resurse
garantate, a unui nivel de 50% din totalul cheltuielilor.
Decizii imediate:
ș organizarea și structurarea modului de participare a aleșilor locali și a
societății civile la procesul de dezbatere și de I un icre în aplicare a descentralizării.
Efectele reformei administrației publice, comparativ cu cele ale reformelor
economice și sociale, sunt mult mai dificil de cuantificat, deoarece este vorba de evoluții
atât la nivelul ins tituțiilor, cât și în planul mentalităților.
Strategia pe care Guvernul României o pune în practică, conține indicatori
măsurabili care permit monitorizarea p rocesului de reformă, atât de către factori interni,
cât și de către factori externi.
18

Combinarea forțelor puse în discuție în paragraful anterior trebuie să contribuie
la creșterea capacității administrative la nivel locul și central, și să conducă la o
ameliorare a acesteia care să producă o varietate de rezultate pozitive, care, m ai departe,
vor întări performanța administrațiilor locale; cu alte cuvinte, administrațiile vor construi
pe baza propriilor succese.
In continuare prezentăm două dintre demersurile ce contribuie la creșterea
capacității administrative.
îmbunătățirea Sist emelor de venituri. O nouă abordare a relațiilor dintre
administrațiile centrale și locale presupune implementarea unor noi strategii de creștere a
veniturilor, în scopul cel puțin al menținerii nivelului serviciilor existente. De asemenea,
prin noile stra tegii adoptate se garantează mai multă flexibilitate a sistemelor de venituri.
Structura veniturilor trebuie reproiectată pentru ca aceasta să devină mai
diversificată și mai echitabilă.
Difuzia rapidă a inovațiilor. Administrațiile diferitelor state se împart în lideri
și urmăritori, și același model poate fi preluat și pentru administrațiile locale. Pe de -o
parte, liderii trebuie să devină adevărate surse de dispersie a inovațiilor care au
determinat creșterea capacității administrative, iar, pe de altă p arte, urmăritorii trebuie să
fie suficient de deschiși pentru a accepta inovațiile deja introduse în administrațiile -lider.

19

2.3. Cercetări asupra organizațiilor
Noțiunea de administrație a fost, pentru o lungă perioadă de timp, confundată cu
cea de administrație publică, deoarece administrația de stat era singura formă de
administrație cunoscută.
Atenția a fost mai degrabă concentrată asupra funcțiilor administrației, decât
asupra aranjamentelor din interiorul servi ciilor, iar aspectele științifice ale activității
administrative (mono pol, prerogativele puterii publice, urmărirea interesului general) sunt
permanent în prim plan, susținute de postulatul ireductibilității administrației de stat la
toate celelalte forme instituțio nale.
Substituirea obiectului -administrație publică cu obiectul -organizație, care, din
contră, implică cercetări sistematice asupra analogiilor în funcționarea organizațiilor,
indiferent de natura acestora, presupune o schimbare radicală a perspectivei pen tru care
autorii europeni nu sunt încă pregătiți. In aceste condiții, știința organizațiilor s-a
dezvoltat mai rapid și chiar mai ușor în SUA, statul fără o tradiție administrativă solidă.
Dacă ne referim la premisele științei organizațiilor, acestea implică o
multitudine de cercetări, în aparență, heterogene, al căror numitor comun este accentul
pus pe importanța organi zațiilor în epoca modernă.
Prin sociologul german Michels, organizația intră în dome niul sociologiei, și
este, în același ti mp, pe terenul pe care se situează Max Weber, cel care a construit tipul
ideal de birocrație – forma de organizare administrativă caracterizată prin profesio nalism,
ierarhia funcțiilor și impersonalitatea regulilor.
Dezvoltarea conceptelor referitoare la universalitate și caracterul inevitabil al
birocrației ca și cele conform cărora birocrația nu se limitează doar la aparatul de stat au
trezit interesul sociologilor americani, care și- au direcționat cercetările spre studiul
funcționării organizațiilor bir ocratice publice sau private.
Precursorii științei administrației centrate pe problemele organizațiilor se
regăsesc, de asemenea, printre practicienii responsabili cu gestiunea întreprinderilor sau,
mai rar, la nivelul statului. În Franța, Henry Chardon se bazează pe experiența sa de
administrator pentru a critica aranjamentul structurilor administrative și pentru a propune
reforme destinate ameliorării calității acțiunilor administrative.
H. Fayol inginer și industriaș francez, care într -o primă etapă a fo st preocupat de
gestiunea întreprinderilor, și anume a dorit să raționalizeze metodele de obținere și
creștere a eficienței, a devenit, ulterior, preocupat de definirea și perfecționarea funcțiilor
administrative: previziunea, organizarea, comanda, coordonarea și controlul. Acesta va
exercita o influență directă asupra teoriei a mericane a managementului.
În plus, H. Fayol este autorul concepției conform căreia doctrina administrativă
se aplică inclusiv în sectorul public și cum nu există decât o știință a a dministrației,
rezultă că principiile acesteia sunt valabile peste tot.
Rămasă necunoscută pentru mult timp în Franța, teoria lui Fayol a constituit
sursa de inspirație fundamentală pentru un număr se mnificativ de autori americani. Dintre
20

aceștia îi mențio năm pe ( Gulick și Urwick care au enunțat, de asemenea, o serie de
precepte tic organizare universal valabile.
În fine, aportul lui F. Taylor este absolut de necontestat, în mă sura în care acesta
a relevat posibilitatea de a așeza gestiunea întreprin derilor pe principii științifice; teoria
organizațiilor este, în mare parte, construită pe baza principiilor enunțate de Taylor.
Urmărind asigurarea maximului de profit pentru patronii – conducători de
întreprinderi, Taylor s -a dedicat perfecționării met odelor de muncă în scopul creșterii
randamentului, pornind de la postulatul că există o unică cea mai bună cale (one the best
way.) de realizare a sarcinilor atribuite, în funcție de caracteristicile mașinilor și
capacitatea psihologică a organismului uman.

2.3.1. Dezvoltarea teoriei organizaționale
Aceasta trebuie raportată la contextul economic și social, dar și la stadiul său de
evoluție, ceea ce explică restructurările succesive ale acestui câmp științific și
configurația sa actuală. Astfel, taylorismul coincid e, pe plan tehnologic, cu inventarea
lanțului activităților, iar pe plan economic, cu trecerea de la fabrică la întreprindere,
trecere ce a marcat punctul de plecare al capitalismului american.
Criza din 1929, pentru depășirea căreia au fost necesare noi e forturi de adaptare,
a însemnat începutul unei noi perioade, în care problemele sociale nu mai puteau fi
sistematic eludate: creșterea rentabilității a devenit o preocupare majoră, a cărei rezolvare
nu a fost posibilă decât prin raționalizări tehnice, respectiv s -a impus luarea în
considerare a faptului că, cei ce lucrează reprezintă mult mai mult decât niște componente
auxiliare ale mașinii, că reacțiile acestora interferează cu procesul ideal imaginat pentru a
produce mai mult și mai bine.
Psihosociologii au relevat importanța raporturilor interindividuale în
întreprinderi; punerea în lumină a existenței constrângerilor de ordin afectiv și irațional
constituie organizația informată care coexistă alături de organizația formală și oficială.
în măsura în care se acceptă faptul că un moral ridicat al personalului contribuie
la creșterea productivității și că motivările psihologice sunt dominante în raport cu cele
strict materiale rezultă că ameliorarea eficacității unei organizații este mai degrabă o
problemă a specialiștilor în relații umane, decât a inginerilor.
Școala de Relații Umane reprezintă, de altfel, o nouă etapă în dezvoltarea
științei organizațiilor și care deschide calea unei abordări sociologice a organizațiilor,
ilustrată de nume ca Selznick, Goul dner, Blau, Merton.
Sociologia organizațiilor, prin sinteza realizată între analizele teoretice ale lui
Max Weber asupra funcționării tipului ideal de birocrație și cercetările empirice
întreprinse din per spectiva psihosociologică, va demonstra că factorul uman poate induce
distorsiuni în raport cu schema inițial prevăzută și este responsabil de perturbarea
funcționării organizațiilor.
In spatele tuturor acestor cercetări, efectuate în condiții și cu obiective diferite,
se profilează un același set de într ebări: ce este o organizație și care sunt principiile pe
baza cărora aceasta este structurată?, care sunt procesele derulate în interiorul unei
organizații?, cum se poate acționa pentru ca funcționarea acesteia să fie satisfăcătoare?,
ce presupune eficacit atea și armonia internă?
Concentrarea în jurul problematici comune a răspunsurilor la chestiunile
anterioare, într -o primă analiză deosebit de diferite, reprezintă obiectul de studiu pentru o
21

nouă disciplină, a cărei apariție a fost anunțată, încă din 1958, prin lucrarea Organizațiile,
a autorilor March și Simon.
Teoria organizațiilor este, pe de- o parte, pluridisciplinară deoarece regrupează
activitățile psihologilor, sociologilor, econo miștilor, practicienilor în management, iar, pe
de altă parte, sinte tică, deoarece în funcționarea organizațiilor se acordă o atenție egală
aspectelor formale și informale, raționale și afective, tehnice și comportamentale. Timpul
său de investigații este virtual nelimitat, datorită faptului că, nu numai întreprinderile, c i
și administrațiile, spitalele, bisericile sau partidele politice pot fi interpretate în această
optică.
În mod evident, teoria organizațiilor este preocupată, în principal, de ceea ce
este comun tuturor organizațiilor (și mai puțin de ceea ce este specif ic fiecărei dintre ele)
și, în particular, de pr ocesele de cooperare, integrare, adaptare a activităților acestor
entități, construite în mod deliberat pentru a ajunge la anumite dualități.
În consecință, în jurul teoriei organizațiilor are loc o regrupare și o restructurare
a studiilor administrative până se ajunge la repartizarea acestora în sfere distincte:
administrația publică, managementul afacerilor, sociologia birocrației etc.
Dar succesul acestei noi abordări depășește simplul cadru epistemologic,
deoarece abordarea organizațională este profund ancorată în reprezentările și valorile
dominante ale culturii americane.
Conceptele teoriei organizațiilor au fost cu dificultate adoptate în Europa,
datorită existenței unui context epistemologic și ideologi c puțin propice acestui tip de
cercetări.
A fost necesar ca aceste idei să fie redescoperite de o serie de precursori, atrași
de teoriile elaborate dincolo de Atlantic, pentru ca noțiunile de eficacitate și eficiență să
pătrundă, în primul rând, în sectorul privat și, mai apoi, în administrația de stat.
Preocupările practice, pe de- o parte, și ambițiile reforma toare, pe de altă parte,
sunt deci la originea transformărilor constatate în domeniul studiilor administrative.
În statele europene, schimbările înr egistrate după cel de- al Doilea Război
Mondial în domeniile economic și social s -au reper cutat, în mod evident, și la nivelul
administrației; intervenționismul în creștere al statului a condus la concentrarea atenției
asupra meto delor de organizare și de gestiune care condiționează eficacitatea acțiunilor
administrative, și deci, succesul politicilor publice.
Preocuparea pentru eficacitate coincide cu apariția tendințelor tehnocratice în
administrația de nivel înalt: raționa lizarea, care devine cuvântul de ordine pentru noii
manageri din sectorul public, tinde să se substituie metodele științifice ale procedeelor
empirice, iar calculul rațional înlocuiește intuiția politică, în paralel, câștigă din ce în ce
mai mult teren ideea, consi derată o lungă peri oadă de timp drept o adevărată erezie,
transferării în administrație a experienței din domeniul privat. Susținută, pe de o parte, și
contestată, pe de altă parte, aproprierea dintre administrația publică și sectorul privat a
produs efecte majore în câmpul științific, prin favorizarea dezvoltării studiilor teoretice
fondate pe cercetarea structurilor similare existente în toate tipurile de organizații.
2.4. Eterogenitatea abordărilor
Știința administrației acoperă domeniul vast al cercetărilor focalizate nu numai
asupra unor obiective variate, dar și asupra în treprinderilor a căror optică și premise de
plecare sunt total diferite.
22

Abordarea juridico- politică are ca scop esențial o bună cunoaștere a structurilor
și modului de funcționare a admi nistrației de stat.
Al doilea tip de abordare poate fi calificată drept managerială deoarece pune în
prim -plan managementul/gestiunea, considerată o funcție izolată, prezentă atât în
administrația publică, cât și în sectorul privat, în măsura în care este destul de apr oape de
cercetările și punerea în operă a tehnicilor celor mai eficace pentru organizație.
Al treilea tip de abordare, cea sociologică, integrează șliința administrației în
întregul reprezentat de științele sociale. Toarte diferite prin modalitățile de exp rimare,
toate cele trei a bordări au în comun interpretarea administrației ca un fapt social
susceptibil de a fi perceput și explicat cu ajutorul conceptelor și metodelor sociologice.
2.4.1. Abordarea juridico- politică
Această abordare, care are ca precurso ri nume ca Vivien și Macarel, consideră
că unicul obiect de studiu al științei adminis trației este administrația de stat și este
impregnată cu doctrina tradițională a dreptului public. Administrația este tratată ca o
instanță subordonată politicului, ale cărei atribuții constau în pre gătirea și execuția
deciziilor luate undeva în afara administrației, deci fă ră participarea directă a acesteia, pe
de o parte, și ca o instituție specifică, ireductibilă deoarece servește interesul general,
linul investită în a cest sens cu prerogative din partea puterii politice, pe de altă parte.
Această abordare a științei administrative, care prelungește dreptul administrativ
în același mod în care descrierea instituțiilor este o prelungire a dreptului constituțional,
reflect ă preocuparea juriștilor nemulțumiți de depășirea punctului de vedere strict juridic
în jurul căruia studiul administrației publice a gravitat o bună perioadă de timp.
În scopul ajungerii la o cunoaștere mai concretă și mai realistă a instituțiilor,
aborda rea juridico -politică este acceptată de acea categorie de politologi care a
conștientizat faptul că funcțio narea puterii de stat nu poate fi înțeleasă făcând abstracție
de administrație.
În pofida dorinței acestora de a face din știința admi nistrației o disciplină
pozitivă și normativă, distinctă de dreptul administrativ, tendințele abordării juridico –
politice conduc spre fixarea administrației în schemele și teoriile create doar pentru
nevoile analizelor juridice. Acest atașament se reflectă prin:
– definirea obiectului științei administrației;
– importanța acordată mecanismelor juridice la care se apelează pentru
cunoașterea și înțelegerea funcționării administrației;
– conceptele utilizate sunt adesea împrumutate din dreptul administrativ;
– în fine, pregnanța metodelor în vigoare în domeniul juridic este destul de
puternică pentru a provoca o anumită reticență cu privire la tot ce înseamnă cercetarea
empirică, dar și pentru a limita ambițiile cercetătorilor de a descrie minuțios fenomenele
studiate, fără a putea oferi și răspunsuri la cauzele producerii acestor fenomene.
2.4.2. Abordarea managerială
La polul opus abordării anterioare este plasat curentul care, asimilând
administrația cu managementul, configurează o nouă disciplină în jurul acestui obiect
specific.
Această disciplină poate îmbrăca mai multe forme, dar, în principal, este
percepută ca o știință managerială, respectiv, orga nizarea rațională a mijloacelor
materiale și umane în scopul realizării, în condiții optime , a obiectivului prestabilit. Sub
acest aspect, ea prelungește curentul de reflexie fondat de către F. Taylor și H. Fayol și
23

care vizează ameliorarea metodelor de muncă în întreprinderi. Efortul de teoretizare este
sistematic dezvoltat, formularea tezelor devine mai nuanțată și mai abstractă, noțiunea de
profit maxim este înlocuită cu eficiența – noțiune mult mai neutră. Toate acestea concură
pentru a oferi teoriilor manageriale suportul unei cunoașteri științifice elaborate, care să
permită transferarea acestor teorii în sectorul public.
Introducerea progresivă a teoriilor manageriale, prin punerea în evidență a
contextelor organizaționale diferențiate, a condus la luarea în considerare a
particularităților managementului public, imposibil de redus la un simplu raționament
exprimat în termeni de rentabilitate financiară.
De asemenea, conform acestei abordări, știința adminis trației tinde, din ce în ce
mai mult, să fie asimilată cu manage mentul public, focalizat asupra eficacității
administrative.
Managementu l public a câștigat, în ultimele decenii, o nouă dimensiune datorită
extensiei spre politicile publice. Curente de reflexie importante concentrate asupra
politicilor publice, cum sunt susținerea deciziei (Analiza politicii) sau evaluarea politi –
cilor, se pot atașa managementului public, în măsura în care con tribuie la ameliorarea fie
a condițiilor de luare a deciziilor, fie a eficacității alegerii colective.
În concluzie, abordarea managerială urmărește crearea unei viziuni globale a
acțiunilor politico -administrative și este interesată de obținerea unor efecte tangibile,
chiar în condițiile în i urc se depășește cadrul organizațional fixat, căruia îi erau destinate
demersurile manageriale inițiale.
2.4.3. Abordarea sociologică
Orice administrație este, în mod determinant, influențată de mediul social.
Structura și etica oamenilor, nivelul de dezvoltare econ omică, politică și
culturală își pun amprenta, în mod decisiv, asupra formelor de activitate ale
administrației. În opinia noastră, un studiu al administr ației care nu include factorii
enumerați anterior este total nereprezentativ.
În consecință, analiza administrației presupune, ca o condiție preliminară,
cercetarea mediului în care este integrată administrația, cu atât mai mult, cu cât relația
este recipr ocă: mediul determină administrația, iar administrația influențează mediul.
Dintre multitudinea de componente ale mediului uman, mediul social are o
acțiune directă asupra sistemului administrativ. Este necesară, așadar, o sociologie a
administrației, care ar putea răspunde unor necesități evidente, deoarece administrația
este cea mai complexă și importantă activitate a statului și, în același timp, reprezintă
mediul social.
Grație aportului sociologiei, activitatea administrativă este abordată din
perspect iva realităților sociale, cu accentuarea dimensiunii ecologice a acestei activități.
În aceste condiții, este complet nesemnificativă interpre tarea activității
administrației doar din prisma organizării interne a acesteia și a raporturilor verticale și
orizontale stabilite între organele administrative.
Studiind realitatea socială și variatele aspecte ale acesteia, s -a putut lega
activitatea administrației de aspectele dinamice ale diferitelor activități sociale.
Aportul sociologiei oferă deschiderea neces ară înțelegerii fenomenelor legate de
condițiile sociale și culturale, în cadrul cărora se formează și se transformă organizările
administrative.
24

In plus, problemele realității administrative transced spre planul general al
cauzelor și efectelor din interi orul societății (depășind cadrul tehnicist specific
administrației).
În concluzie, asociind demersului administrativ concluziile sociologiei,
activitățile organelor administrative pot fi armonizate cu nevoile societății.
Dacă abordările precedente pot fi caracterizate printr -o anumită omogenitate,
studiile de inspirație sociologică sunt deosebit de diferite:
ș sociologia politică se interesează de administrația publică în măsura în
care existența și funcționarea acesteia au o dimensiune politică;
ș sociologia organizațiilor, care include în câmpul ei de investigație
organizațiile, indiferent de tipul acestora, aplică admi nistrației publice metodele de
analiză create inițial pentru studiul sectorului privat și pune în lumină raporturile ce se
stabilesc între indivizi și grupuri, la nivelul organizațiilor.
Aceste două curente, ale căror domenii de cercetare se desfășoară paralel, au în
comun faptul că fac referință la principii epistemologice analoage, neezitând să recurgă la
anchete empirice ți încercând să depășească stadiul descriptiv pentru a explica
fenomenele observate.
Etapa în care administrația publică era neinteresată pentru știința politică nu
mai este de actualitate. înainte de toate, ulcea că administrația reprezintă un aspect
primordi al al activității statului devine tot mai evidentă, odată cu creșterea dimensiunilor
executivului și extinderea intervențiilor publice în viața economică ți socială.
De asemenea, introducerea unei perspective sociologice în s tudiul administrației
favorizează abandonarea viziunii juridice normaliste care a cantonat administrația la
nivelul execuției sarcinilor.
Este tot mai evidentă realitatea potrivit căreia administrația este direct implicată
în exercițiul puterii și, chiar mai mult decât atât, datorită pe rmeabilității frontierei d intre
sfera administrației și sfer a politică (cele două domenii se întrepătrund), nu poate fi
delimitată cu rigurozitate.
Câmpul deschis de sociologia politică este vast, incluzând:
ș suprapunerile nivelelor politic și administ rativ la nivel național și local;
ș analiza puterii birocratice și a fenomenelor tehnocratice;
ș elaborarea politicilor publice;
ș studiul procesului decizional care permite stăpânirea funcționării sistemului
politico -administrativ în ansamblu, pornind de la comportamentul diferiților actori și a
raporturilor reciproce dintre aceștia.
O primă problemă este reprezentată de conturarea distincției dintre sociologia
politică și știința administrației, deoa rece mulți politicieni, pe măsură ce descoperă
importanța feno menului administrativ, au tendința să limiteze drastic autonomia
administrației pe care o consideră o simplă prelungire a politicului.
Cea de -a doua problemă constă în respingerea rupturii totale dintre
administrație și politic, și este ge nerată de inter pretarea eronată a ireductibilității
administrației la politic.
Deși domeniul acestor două științe admite largi supra puneri, punctele lor de
vedere sunt diferite: sociologia politică atașează, înainte de toate, analiza sistemului
politic în ansamblu și nu abordează sistemul administrativ decât ca un element cauzal;
știința administrației, din contră, interpretează administrația nu numai din perspectiva
25

imediată a politicii, ci și ca o formă socială organizată, asemănătoare cu celelalte inst ituții
care participă la structurarea globală, fiind, totodată, diferită de acestea.
Trebuie, de asemenea, menționat că, deși sociologia politică nu revendică un
monopol asupra studiilor administrative, există totuși un discurs specific referitor la
admini strație, oferit de politologi în funcție de propriile lor preocupări.
Interesul sociologilor cu privire la fenomenul administrativ se manifestă din
perspectivă organizațională. Sociologia organiza țiilor a luat naștere la confluența a două
curente: (a) analiza teoretică a lui Max Weber asupra birocrației și (b) studiile efectuate
de psihosociologi asupra relațiilor umane în sectorul privat.
Sociologia organizațiilor este caracterizată printr -un carac ter dual -sintetic: se
situează, în primul rând, între teoria rațională weberiană, axată exclusiv pe organizația
informală și liberă de factorul uman și, în al doilea rând, pe analiza care favorizează
relațiile interpersonale și logica sentimentelor.
Cu alte cuvinte, este vorba de confluența a două demersuri opus e:
ș demersul introdus de Max Weber, care pune accent pe tendința inevitabilă de
birocratizare, ce este prezentă nu numai în
administrația de stat, ci și în partidele politice, biserică, întreprinderile private
etc;
ș demersul care (parcurgând traseul în s ens invers curentului weberian)
redescoperă în administrația publică același (ip de relații și de conflicte ca și în sectorul
privat.
In ambele cazuri, se impune acordarea unei atenții parti culare decelării
similitudinilor în funcționarea organizațiilor ( indiferent dacă acestea sunt publice sau
private) și trecerea pe planul doi a particularităților prezente în fiecare tip de organizație
(fără a ține cont de natura acesteia).
Postulatul pe care se bazează răspunsul sociologiei organizațiilor este acela
conform căruia funcționarea unei organizații poate fi înțeleasă doar dacă reglementările
explicite care o guvernează sunt completate și, uneori, corijate în urma unor analize
asupra motivațiilor, comportamentelor și strategiilor actorilor implicați.
Organizaț iile sunt unități sociale complexe, formate din indivizi și grupuri ale
căror interese nu coincid în mod necesar, iar in eforturile lor de a -și atinge obiectivele pot
chiar intra în conflict, unii cu ceilalți. în aceste condiții, organigrama oficială nu re flectă
decât într -un mod imperfect structura reală a organizației: comportamentul actorilor este
ghidat inclusiv de valori personale nuc se suprapun funcționării imparțiale.
Raporturile dintre actorii sau entitățile organizației depind de o serie de
elemen te de natură afectivă: prestigiu, solidaritate, rivalitate, iar obiectivele proprii
fiecărui grup, precum și strategiile form ulate pentru atingerea acestor obiective pot
interfera unele cu altele , ceea ce determină disfuncțiuni majore și neprevăzute, la ni velul
global al organizației.
De altfel, organizațiile nu sunt sisteme închise, acestea evoluând într -un mediu
determinat cu care întrețin schimburi mai mult sau mai puțin intense. După o perioadă
lungă de timp în care această dimensiune a funcționării org anizațiilor a fost neglijată,
socio logii s -au văzut obligaț i să acorde mai multă atenție variabilelor mediului
(contingente), care influențează structura internă și chiar supraviețuirea organizațiilor.
Organizațiile se comportă ca sisteme deschise, ceea ce face ca acestea să se
confrunte permanent cu o dublă problemă de ajustare, deoarece trebuie să satisfacă două
26

tipuri de exigențe, în majoritatea situațiilor contradictorii: unele de ordin intern, iar altele
ce provin din relația cu mediul extern.
În Franț a, sociologia organizațiilor a fost impulsionată de Michel Crozier, care
s-a inspirat în cercetările sale din sociologia americană.
Pe de- o parte, metoda clinică preconizată de acesta este empirică și inductivă în
sensul că sistematizările teoretice se baz ează pe observarea fenomenelor reale, iar, pe de
altă parte, cercetările lui M. Crozier au rămas permanent ghidate de ipoteza că o
organizație se structurează în jurul relațiilor de putere, care pot fi puse în evidență prin
analiza strategiilor diferitelor grupuri prezente la nivel organizațional.
Aplicând acest raționament la studiul administrației franceze, M. Crozier a
încercat să explice incapacitatea acesteia de a se adapta la schimbări și de a corecta
erorile de funcționare, relevând modalitatea în ca re caracteristicile esențiale ale funcțio –
nării administrației – impersonalitatea regulilor, centralizarea deciziilor, izolarea fiecărei
categorii ierarhice, dezvoltarea de centre de putere paralele – concură la cristalizarea unui
cerc vicios al birocrație i
Michel Crozier a condus o serie de cercetări efectuate de Centrul de Sociologie
a Organizațiilor orientată asupra funcționării organizațiilor administrative. Câmpul de
investigații includea, de exemplu, mecanismele de decizie în administrația centrală,
atitudinea administrației față de schimbare, raporturile dintre organizațiile administrative
și relațiile prin care acestea comunică cu mediul, relațiile dintre instanțele centrale și cele
locale în sistemul politico -administrativ francez etc.

27

Decizia administrativă
Deciziile administrative sunt adoptate de organe ale administratiei publice.
Decizia administrativa este o manifestare de vointa a unui organ al administratiei publice,
constand intr -o optiune in vederea realizarii unui scop.
O decizie administrativa trebuie sa se incadreze in limitele legii. Solutia unei
probleme administrative presupune o analiza realista, constienta si responsabila a
diferitelor propuneri, iar optiunea este aleasa din cea mai eficienta propunere adecvata
situatiei de fapt.
Decizia administrativa este adoptata intotdeauna pentru infaptuirea unuia sau mai
multor scopuri, prin organizarea de actiuni, in majoritatea cazurilor, sau a unor inactiuni.
Decizia administrativa este principala parghi e in mecanismul de functionare a
administratiei publice.
Un ciclu de conducere trebuie sa determine anumite obiective ce vor fi realizate in
procesul activitatii acestuia.
Prima functie a conducerii este functia de elaborare si luar e a deciziei de
conducere.
In sens general, decizia este o „actiune constient aleasa dintr -un numar oarecare
de posibilitati in scopul de a ajunge la un anumit rezultat”. Cu ajutorul unei decizii se pun
in miscare colective de oameni cu indicat ia sa procedeze intr -un anumit fel, intr -un sector
concret de actiune colectiva.
Decizia administrativa este o specie a genului deciziei manageriale. „Decizia
administrativa este luata de regula de autoritatile publice cuprinse in sistemul auto ritatilor
administratiei publice”.
Esenta deciziei administrative, a autoritatilor administratiei publice o constituie
vointa natiunii, exprimata in diversele decizii politice cuprinse in actele normative
adoptate de puterea legislativa.
Continutul deciziilor administrative reprezinta vointa puterii legislative. In
domeniul administratiei publice decizia este un act social, ea reprezentand interesele si
cerintele cu caracter social.
28

Decizia administrativa presupune:
1. stabilirea gradului de prioritate pe care il prezinta problema si masura
in care se impune sau nu o interventie;
2. gruparea problemelor asupra carora este utila interventia;
3. verificarea realizarii, a caracterului si a oportunitatii prob lemei
respective.
Aceasta etapa prealabila constituie determinarea obiectului deciziei.

Etica in administratia publica
Factorul uman din care este alcatuita administratia publica trebuie sa detina
coordonate etice.
Functionarii publici au propriile lor valori, propriile lor dorinte de afirmare ca
profesionisti ai administratiei si de aceea comportamentul lor nu se reduce la
conformism.
„Zona etica a administratiei publice este cu atat mai sensibila cu cat scopul
vizat este mentinerea increderii publice i n functionarea institutiilor, incredere fara de
care democratia este doar spectacol politic”.
Functionarii publici au nevoie de un cadru moral deoarece activitatea lor
presupune satisfacerea interesului public. Acest cadru moral este circumscris unor valori
de tipul: demnitate personala, libertate, respect pentru ordine si lege.
Functionarii publici au datoria sa obtina cel mai bun rezultat cu cel mai scazut
cost. Moralitatea unui functionar public consta in actiunea intreprinsa de el pentru a
produce cea mai mare utilitate pentru cel mai mare numar de oameni.
Primele imperative cu care se confrunta functionarii publici sunt:
– sa satisfaca standardele de performanta profesionala, comportamentala si
etica;
– sa adere la ceea ce le impun Guvernul, politicile publice, publicul insusi;
– sa impace cerintele legii cu situatiile reale din viata zilnica;
29

– sa impace morala privata cu cerintele codului profesional.
Functionarii publici au doua prioritati care uneori pot sa fie contradictorii:
1. publicul;
2. propria institutie.
Functionarii publici sunt angajati ai administratiei, reprezentanti ai cetatenilor si
cetateni in acelasi timp.
In calitatea lor de angajati ai administratiei, functionarii publici nu au dreptul sa
faca politici partizane. Partizana tul politic duce la neglijarea obligatiei legale de a servi
publicul. Insa, in calitate de cetateni functionarii publici pot participa la procesul politic.
Caracteristicile personale ale functionarilor publici se diferentiaza de alte
caracteristici ale alt or oameni datorita particularitatii muncii lor dupa cum urmeaza:
1. „ei se situeaza intr -o zona in care nu pot sa fie nici total altruisti, nici egoisti;
2. functionarii publici traiesc intr -un climat politic in schimbare, de aceea
etica lor est e una situationala. In consecinta atasamentul rigid fata de un
anumit set de valori este disfunctional ;
3. urmarea stricta a procedurilor are paradoxurile ei. Procedurile slujesc
ordinii, stabilitatii, egalitatii de tratament si eficientei”.1
Importanta eticii in administratia publica
Functionarii publici trebuie sa isi desfasoare activitatea tinand cont de etica
profesionala din urmatoarele m otive:
1. „deciziile administrative sunt luate de catre persoane in pozitie
de incredere publica;
2. functionarii publici isi exercita profesia in institutii care, in principiu
sunt fondate pe valori ca: autoritate, rationalitate, si eficienta pentru
viata cetatenilor;
3. institutiile publice exista intr -un mediu politic care are politici, valori
scopuri conflictuale;
4. functionarii publici sunt cei care cauta strategii si mijloace de transfer
in practica a politicilor publice;
30

5. functionarii publici trebuie sa practice si sa mentina valori de tipul:
libertate individuala, egalitate, dreptate, participare, responsabilitate in
exercitarea drepturilor constitutionale, corectitudine, descentralizare,
respect pentru demnitatea persoanei”.1
Codul de Conduita al Functionarilor Publici priveste urmatoarele aspecte:
1. „ ocupa locul lasat liber intre valorile cadru ale unei comunitati si lege;
2. contribuie la reputatia, increderea, respectul pe care beneficiarii unei
activitati il au fata de institutia care presteaza serviciul respectiv;
3. reprezinta un contract moral intre beneficiari si organizatii, in tre cei
care fac parte din organizatie si, in acest ultim sens, mentine coeziunea
unei organizatii, institutii;
4. protejeaza organizatia de comportamente necinstite sau oportuniste si
furnizeaza un model de comportament;
5. promoveaza o imagine pozit iva a organizatiei;
6. este un mijloc de reglementare a adeziunii si devotamentului
colaboratorilor;
7. influenteaza crearea sentimentului de unicitate si apartenenta pentru
membrii grupului;
8. este un cadru de referinta in orientarea deciz iilor si orientarea actiunii;
9. arata angajamentul de principiu al conducatorilor;
10. coreleaza relatiile pur contractuale cu increderea si responsabilitatea;
11. creeaza climatul etic, respectiv climatul in care actiunile sunt percepute
ca drepte;
12. ghideaza comportamentul in caz de dileme etice”. 2
Virtutile morale implicate in deciziile luate de functionarii publici sunt:
1. opt imismul ;
2. curajul – consta in capacitatea de a actiona drept, chiar daca presiunile
politice si cererea de favoruri pot sa apara;
3. corectitudinea este asociata cu datoria supunerii fata de lege;
31

4. empatia – reprezinta capacitatea de a f i in situatia celor care depind de
deciziile tale.
Aceste virtuti conduc catre o buna reputatie a functionarului public.
Nivelurile de moralitate ale functionarilor publici pot fi influentate de:
1. onestitatea si conformarea la lege – legea este cea care asigura ordinea
juridica dintr -un stat, este cea care vegheaza asupra relatiilor sociale, cea
care ne asigura exercitarea libera a drepturilor;
2. confruntarea cu conflicte de interese – poate interveni si poate
influenta nu numai moralitatea fun ctionarului, dar si activitatea
administratiei;
3. orientarea pe sarcini si corectitudinea procedurala – este importanta
in principal din cauza tendintei guvenantilor de a face ceea ce le este
convenabil, de a accentua propria lor autoritate ce se poa te manifesta
prin secretomanie si lipsa de transparenta;
4. etica responsabilitatii democratice – functionarii publici au datoria sa
mentina controlul democratic. Ei trebuie sa tina in balanta: legea,
politicile, vointa populara si corectitudinea prof esionala;
5. orientarea pe etica politicilor publice – solutiile de implementare a
politicilor publice sunt in atributia functionarilor publici. Ei trebuie sa
stabileasca cele mai potrivite proceduri;
6. etica compromisului si integrarii sociale – moralitatea inseamna
aderarea la un principiu, fara nici un fel de compromisuri. Acest fapt
conduce la o lipsa de conciliere, uneori chiar la radicalisme.
Clasificarea deciziilor administrative ca acte juridice de drept administrativ
a) Dupa autoritatea decidenta pot fi decizii administrative ale:
1. Guvernului;
2. ministerelor;
3. celorlalte organe centrale de specialitate ale administratiei publice;
4. consiliilor locale;
5. primariilor;
32

6. serviciilor descentralizate ale administratiei publice.
b) Dupa sfera sau efectele pe care le produc:
1. decizii care produc efecte asupra unor persoane din afara
administratiei publice (acte administrative obisnuite) sau asupra unor
persoane fizice sau juridice din cadrul structurii proprii;
2. deciziile care se refera la o persoana sau un grup definit, determinat, de
persoane (actele individuale);
3. deciziile care se refera la o categorie nedefinita, nedeterminata de
persoane (actele cu caracter normativ);
4. decizii le care constituie drepturi sau obligatii (acte normative
constitutive)
5. deciziile care recunosc anumite drepturi (actele administrative
recognitive).
Decizia administrativa ca act juridic
Exista doua categorii de decizii administrative:
1. decizii referitoare la administratia interna din administratia publica;
2. decizii care privesc administratia externa. Acestea reprezinta actiunile
administratiei publice in raport cu alti „actori”.
Definitia deciziei administrative . „Decizia administrativa este acea forma a
activitatii administrative a statului sau a colectivitatii locale, care consta in manifestarea
expresa de vointa ce emana de la o autoritate a administratiei publice in realizarea vointei
puterii legislative si prin care se da nastere, se modifica sau se sting drepturi si obligatii”.
Conditiile de operare si de eficienta a deciziei administrative
Condiț iile de operare a deciziei administrative
a) Conditiile de fond – nerespectarea lor poate duce la nulitatea absoluta a deciziei
admini strative.
Conditiile de fond sunt urmatoarele:
1. decizia trebuie sa fie emisa pe baza si in vederea executarii legii;
33

2. decizia trebuie sa fie emisa de organul indrituit si in limitele
competentei sale (teritoriale, materiale, temporale);
3. decizia trebuie sa fie corespunzatoare scopului si spiritului
Constitutiei.
b) Conditiile de forma – nerespectarea lor atrage dupa sine anulabilitatea deciziei
administrative. Acestea se refera la prevederile actelor normative privind procedura de
emite re, forma, numerotarea, datarea si terminologia ce se impune a fi utilizata.
De asemenea, o conditie importanta este oportunitatea deciziei administrative, ea
constand in actualitatea evolutiei realitatilor administrative.
Daca nu este oportuna, o decizie administrativa in unele cazuri poate atrage
nulitatea.
Conditiile de eficienta a deciziei admnistrative
Eficienta si valoarea sociala a unei decizii administrative depinde de mai multi
factori, si anume:
1. modul de intelegere al problemei ce trebuie rezolvata; sa aiba temei
stiintific;
2. realismul solutiei adoptate;
3. oportunitatea actiunii – actiunea trebuie indeplinita la timp.
Daca sunt respectate aceste conditii, se poate realiza misiunea administratiei
publice, caracterul social polit ic al deciziei administrative ca factor de realizare al
politicii statului.
Deciziile administrative mai pot privi problemele de organizare interioara a
administratiei publice sau acele probleme ce tin de mediul extern al administratiei
publice. (spre exem plu relatiile organelor administratiei cu factorii din mediul social in
care sunt integrate).
Initiativa adoptarii deciziei administrative
Initiativa se refera la actiunea participantilor la procesul decizional. Este primul
moment al procesului decizional, pentru ca precizeaza continutul deciziei care
influenteaza strategia ce urmeaza a se realiza in etapele destinate ajungerii la scop.
Ea poate apartine organului emitent, unui alt organ al administratiei publice sau
altor factori externi organului emitent.
34

De asemenea, initiativa poate apartine cetatenilor sau organizatiilor nestatale.
Organul emitent nu este obligat intotdeauna sa adopte decizia administrativa.
Initiativa mai poate reprezenta o sugestie care nu obliga organul emitent.
„Initiativa adoptarii deciziei administrative intervine in cazul in care se constata
existenta unei nevoi sociale pentru a carei satisfacere este necesara o decizie
administrativa”
Participantii la decizia administrativa
In general, decizia administrativa este rezultatul activ itatii mai multor persoane,
fiecare cu roluri diferite in adoptarea deciziei.
Adoptarea deciziei implica o buna colaborare intre:
1. organele administratiei publice;
2. autoritatile publice;
3. organizatiile nestatale sau cetatenii.
Chiar da ca in final, decizia administrativa este semnata de o singura persoana
fiecare persoana care a participat la adoptarea deciziei va purta raspunderea individuala in
legatura cu acea decizie.
Participantii la decizia administrativa in raport cu rolul lor la adoptarea deciziei
Atunci cand se adopta o decizie administrativa se disting persoanele care decid si
persoanele care sunt consultate (specialisti), atunci cand se adopta o decizie. Consultantii
pot influenta decizia administrativa si de aceea si ei sunt r aspunzatori pentru eficienta
deciziei respective.
Participarea persoanelor din aparatul administrativ
Cei care detin functiile de conducere sau decidentii trebuie sa fie sprijiniti in faza
pregatitoare adoptarii deciziei administrative de oamenii cu functii medii. Acestia din
urma trebuie sa fie competenti, constiinciosi profesional, corecti si sa aiba simtul
raspunderii pentru a da deciziei administrative o valoare sociala.
Organul de decizie nu are intotdeauna posibilitatea sa verifice exactitatea tuturor
datelor prezentate de oamenii cu functii medii; el va cerceta materialul ce i -a fost
prezentat si va alege una din solutiile propuse sau va alege o solutie proprie fundamentata
insa, tot pe aceleasi documente prezentate.
35

Persoanele cu functii inalte fara drept de decizie trebuie sa indeplineasca aceleasi
conditii de profesionalitate ca si oamenii cu functii medii.
Participarea cetatenilor ai organizatiilor nestatale
„Eficienta unei decizii administrative depinde, de cunoasterea cat mai deplina si
mai exact a a cerintelor sociale, a nevoilor populatiei de la diferite niveluri ale organizarii
societatii”.1
Cetatenii pot participa la adoptarea deciziilor administrative in diferite moduri:
1. prin prezenta lor in organele de conducere colectiva ale organelor
administratiei publice;
2. prin sugestiile si propunerile pe care le fac organelor administratiei
publice in vederea adoptarii unor decizi i sau pentru imbunatatirea celor
in curs de adoptare.
De asemenea, cetatenii pot participa la adoptarea deciziilor administrative in mod
individual sau intr -un cadru institutionalizat (organizatiile nestatale).

Eficacitatea administrației
Concepția asupra rolului administrației în societate a evoluat paralel cu
dezvoltarea influenței sale sociale. în trecut, administrația avea ca sarcină principală
prezervarea echilibrelor sociale, amortizarea efectelor șocului provocat de anumite
schimbări sau mutații pre a dure și atenuarea dihotomiilor din mediul social.
Comportamentul administrației era deci prudent și conservator.
În prezent, administrația, investită cu responsabilități extinse, este chemată să
intervină activ în câmpul raporturilor sociale. Părăsindu- și statutul de arbitru, de
moderator, administrația devine un agent al schimbării, o pârghie a transformărilor
sociale. In acest nou context, administrației îi revine sarcina dezvoltării colective,
orientării creșterilor, adaptării și modernizării structurilor.
Datorită acestor considerente, ideea de eficacitate a trecut pe primul plan și se
traduce prin obținerea celor mai bune rezultate posibile și prin întărirea continuă a
oportunităților de intervenție. Acest imperativ presupune rentabilitatea mijloacelo r și
raționa lizarea alegerii.
Pe de- o parte, administrația caută să utilizeze cât mai bine resursele de care
dispune, luând în considerare raportul cost/ eficacitate; metodele de management proprii
sectorului privat sunt progresiv adaptate la cerințele sectorului public, ceea ce determină
modificări deosebit de sensibile în modul de admi nistrare al acestuia.
Pe de altă parte, exigențele de eficacitate influențează condițiile de luare a
deciziei. Din această perspectivă se încearcă reducerea la maximum a h azardului și
incertitudinii în procesul de luare a deciziei, pentru aceasta facându -se apel la tehnici de
previziune și de informare din ce în ce mai sofisticate.
36

Obiectivul urmărit este înlocuirea empirismului și subiectivismului prin analize
logice, coer ente și complete a datelor și a variabilelor susceptibile de a condiționa
alegerea.
Controlul comportamentelor
Administrația intervine asupra raporturilor sociale fie prin acțiuni punctuale, fie
prin decizii formale. Aceasta poate, de asemenea, recurge la tehnici de control și la
manipularea compor tamentelor, ceea ce prezintă un dublu avantaj: (1) se exercită în mod
continuu și (2) conduce la rezultate durabile.
Puterea administrativă își solidifică efectele atât la suprafață, prin multiplicarea
dispozitivelor de control, cât și în profunzime, prin influențarea membrilor societății.
Normalizarea
Instituțiile administrative, în pofida diversității segmen telor sociale pe care le
asistă, sunt dominate de un cod unic și fac eforturi susținute pentru normalizar ea
comportamentelor. Fragmentarea și atomizarea instituțională contribuie la asigurarea unei
mai bune diseminări a valorilor dominante până la nivelul celor mai mici entități ale vieții
sociale.
Pe măsură ce se perfecționează (prin multiplicare, diver sificare și reducerea
sistemelor de control), rețeaua instituțională devine un instrument global,
multidimensional care nu lasă nimic în afara influenței sale, iar administrația, care ocupă
o poziție strategică privilegiată în cadrul acestui dispozitiv, își e xtinde ramificațiile în
profunzimea câmpului social.
Activitatea de normalizare operată în interiorul fiecărei instituții este diferită de
tehnicile tradiționale atât în ceea ce privește forma, cât și conținutul.
Mai întâi, ordinea socială se caracterizeaz ă printr -o nouă pozitivitate; fără a
putea să renunțe la o serie de interdicții, ordinea socială comportă un ansamblu de norme
pozitive, extrem de dense, care interacționează în toate aspectele existențiale. Nu există
sferă privată în care individul să fie complet liber în acțiunile sale.
În al doilea rând, această modificare a consistenței ordinii instituite este dublată
de o transformare a procedeelor de norma lizare. Prin esență discontinuă și intermitentă
constrângerea devine ineficace și inadecvată, în situația în care nu a reușit să reprime
transgresiunile și nu a redus eventualul ecart, dar a obținut reproducerea anumitor norme
în conduita individuală.
Se impune recurgerea la un control continuu al compor tamentelor destinat
ștergerii posibilității de distanțare de normă și asigurarea unei perfecte interiorizări a
valorilor dominante.
Astfel, ordinea socială prinde contur în realitatea fiecărui individ. Dar, această
considerație nu este suficientă, dat fiind faptul că ordinea socială difuzează mult mai
profund de -a lungul structurilor fizice. Aceasta joacă rolul unei instanțe represive,
impunând refularea unor impulsuri instinctuale contrare legii pe care norma o anunță.
Percepută în acest mod, normalizarea se bazează pe formele cele mai
perfecționate d e manipulare a comportamentelor, care vizează canalizarea dinamismului
indivizilor spre ordinea existentă și menținerea acesteia.
Nu este vorba doar de reprimare, interdicții sau de alte tipuri de impuneri, ci și
de condiționarea subiecților astfel încât a ceștia să contribuie activ la procesele de
reproducție socială. Interiorizarea normelor sociale este atât de puternică, încât conse-
cințele alienării dispar, iar constrângerile nu sunt recunoscute ca atare. Credința fiecăruia
37

este că acționează în deplină libertate, atunci când în realitate se comportă conform
așteptărilor societății.
Acest tip de control social este deosebit de bine ilustrat de dezvoltarea
formulelor de participare prin care cetățenii sunt determinați să se implice în funcționarea
instanțe lor de normalizare și să -și asume sarcina propriilor represiuni. Dar dispozitivele
instituționale se bazează, de asemenea, pe nevoile și aspirațiile subiecților în remodelarea
permanentă a comportamentelor, în scopul asigurării perpetuării ordinii sociale.
Modelate de ideologia dominantă, nevoile servesc la alimentarea ciclului de
reînnoire a bunurilor și pentru a justifica producerea bunurilor colective. Producerea
acestora este orientată spre satisfacerea așteptărilor și aspirațiilor, și devin socialmente
funcționale prin investiții fie în produse consumabile, fie prin polarizarea asupra
deținătorilor puterii de Stat.

Transparența decizională și accesul la informațiile publice

În vederea respectării și aplicării principiului transparenței și al consultării în
administrația publică locală, persoanele cu funcții de conducere și funcționarii publici din instituțiile administrației publice locale sunt obligate să își desfășoare activitatea respectând reglementările privind liberul acces la in formațiile publice. În continuare voi
menționa și voi sintetiza cele mai importante norme menite să asigure transparența decizională în administrația publică locală.
– Constituția României, articolul 31: (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice
inform ație de interes public nu poate fi îngrădit; (2) Autoritățile publice, potrivit
competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.
– Legea nr. 544/2001 pr ivind liberul acces la informațiile de interes public;
– Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică;
– Legea nr. 281/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică;
38

– Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001, privind liberul acces la
informațiile de interes public, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 123 din 7 februarie 2002;
În baza prevederilor speciale din cadrul fiecărei legi, autoritățile administrației publice
desemnează persoane care se ocupă în mod nemijlocit și răspund de satisfacerea intereselor cetățenilor. Astfel, în fiecare entitate publică supusă dispozițiilor celor două legi, trebuie să existe cel puțin o persoană cu atribuții gen erale de informare și relații
publice, un purtător de cuvânt cu atribuții speciale de informare și relații cu mijloacele de informare în masă, respectiv o persoană responsabilă pentru relația cu societatea civilă.
Aceste trei persoane sunt subiectii nemijl ociți ai prevederilor din Legile nr. 544/2001 și
nr. 52/2003, în sensul că toate obligațiile dispuse în sarcina autorităților administrației
publice trebuie duse la îndeplinire de reprezentanții acestora
Legea nr. 544/2001 dispune crearea unui compartiment specializat pentru informare și
relații publice, care are sarcina de a furniza informațiile de interes public, respectiv a unui birou specializat – cel al purtătorului de cuvânt, care are rolul de a oferi informații
mijloacelor mass media.
Legea nr. 52/2003 reglementează participarea cetățenilor la două procese diferite – cel de
elaborare a actelor normative și cel de luare a deciziilor în cadrul ședințelor forurilor deliberative.
Legea nr. 52/2003 pune două procese destul de complicate pe umerii ocupantul ui unei
singure astfel de poziții. Cu toate acestea, funcționarul responsabil de informare și relații publice, purtătorul de cuvânt și funcționarul responsabil de relația cu societatea civilă pot face parte din aceeași structură a autorității administrație i publice respective. Există chiar
posibilitatea ca toate aceste funcții să fie cumulate de una și aceeași persoană, însă o astfel de soluție nu este recomandabilă.
Aplicarea legilor nr. 544/2001 și 52/2003 ar trebui să conducă la o bună guvernare la nivel ul unităților administrativ teritoriale, rezultând o dezvoltare locală echilibrată și
bazată pe nevoile cetățenilor, numai că, în multe dintre cazuri, autoritățile publice, prin funcționarii acestora, aplică aceste două legi la limită, înțelegând să respecte legea numai atunci când sunt utilizate mijloace de persuadare de natură juridică, cum este chemarea în instanță.
Informația este oxigenul democrației, iar democrația ar fi de neconceput fără accesul liber al publicului la informații. Lipsa transparenței în viața politică și în actul de guvernare
reprezintă unul dintre obstacolele cele mai greu de depășit către o societate democratică, în care cetățenii să aibă încredere în oamenii politici și în guvernanți. Autoritățile administrației publice sunt obliga te, conform Legii nr. 52/2003, să afișeze pe
site-ul propriu informațiile privind proiectele de acte normative; anunțurile privind
ședințele publice cu cel puțin 3 zile înainte de desfășurare, în vederea participării cetățenilor la procesul de luare a deci ziilor; minuta ședinței publice, incluzând votul
fiecărui membru; respectiv raportul anual privind transparența decizională.
Printre beneficiile utilizării mijloacelor social media în activitatea administrației publice locale se numără creșterea încrederii cetățenilor în autoritățile locale, creșterea implicării
cetățenilor în procesul decizional, îmbunătățirea dialogului dintre cetățeni și autorități, consultarea mult mai facilă, o mai bună informare cu privire la serviciile publice, dar și consolidarea im aginii liderilor și a întregului aparat administrativ.

39

Concluzii

– Pentru sănătatea democrației, relația transparentă dintre cetățean și administrația
publică locală este vitală, întrucât numai cu o comunicare facilă între cele două părți activitatea instituțiilor administrației publice locale poate fi îndreptată spre nevoile contribuabililor.
– aplicarea legislației lasă de dorit în multe dintre unitățile administrativ teritoriale ale României, de aici rezultând nevoia unui organism la nivel central care s ă
monitorizeze și să sancționeze încălcarea legilor 544/2001 și 52/2003 în teritoriu.
– funcționarii publici responsabili de transparență și comunicare sunt în continuare reticenți la utilizarea rețelelor de socializare pentru îmbunătățirea dialogului dintre cele două părți.

40