Eficientizarea Activitatii Psihomotrice Prin Intermediul Jocurilor de Miscare la Invatamantul Prescolar

=== 7411f4e5af218b2006fa3c6d09bb7ee2dd562502_556066_1 ===

Facultate: Psihologie și Științe ale Educației

Specializare: Pedagogie – Învățământ primar și preșcolar

Eficientizarea activității psihomotrice prin intermediul jocurilor de mișcare la învățământul preșcolar

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. I Activitatea de educație fizica

1.1 Structura activității de educație fizica

1.2 Tipurile activității extracurriculare de educație fizică

1.3 Particularitățile activității de educație fizică

1.4 Particularitățile activității psihomotrice

1.5 Obiectivele generale ale educației fizice a copiilor de vârstă preșcolară

CAP. II Jocul de mișcare – mijlocul primordial de acționare la varsta prescolara si în invatamantul prescolar

Conceptul de “joc” și “joc de mișcare”

Dezvoltarea fizică la preșcolari – particularitățile anatomo – fiziologice

Valoarea educativa a jocurilor dinamice

2.3.1Fundamentele teoretice ale contributiei educative ale jocurilor dinamice in intreprinderea obiectivelor generale ale educatiei

2.3.2 Participarea educatiei fizice, in general si a stafetelor si a jocurilor motrice, in special, in evolutia activitatii affective

2.4 Jocul de miscare, activitate formativ – educationala, metoda de refacere a organismului dupa efort

CAP. III Jocuri de miscare

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Inclusă într-o educație generală cu un intens caracter perspectiv, educația fizică se identifică într-o parte componentă a procesului educațional, concurând, prin cuprinsul său caracteristic, la întreprinderea idealului educațional și, nu în ultimul rând, a celui social de conturare a unei individualități care să ilustreze participantul activ component la evoluția societății și, totodată, la conturarea propriei sale persoane.

Prin activitatea corporală, copilul se transformă într-un individ conștient de propriile oportunități, în condițiile reușitei sau nereușitei împreună cu ceilalți, în lupta cu propria persoană sau împotriva naturii, copilul învățând totodată să se înțeleagă pe sine și să cunoască mai bine ceea ce îl înconjoară.

Stimularea unui copil în a lua parte la activitățile educației fizice și sportului semnifică mai mult decât a îi oferi doar un “antrenament” corporal, cu alte cuvinte înseamnă a îi oferi o reală educație socială și personală, a îl poziționa în raport cu ceilalți, a îi permite să se manifeste, a îl dezvălui pe el propriei persoane și celor din jur prin intermediul propriului corp (Salgau, Marza – Danila, 2007, p. 19).

Cu ajutorul contextului de joc, copiii fac cunoștință și cu alte aspecte ale lumii materiale.

De pildă, mingea este satisfăcătoare prin forma sa, aceasta incitând la acțiune întrucât poate fi controlată, lovită cu piciorul, rostogolită, aruncată, prinsă, cu alte cuvinte toate proprietățile sale putând fi folosite în scopul de a se juca și de a se exprima.

Grație caracterului său practic, activ, jocul de mișcare are mereu noi oportunități de realizare a obiectivelor generale ale învățământului participând la întreprinderea evoluției fizice, la creșterea capacității generale de rezistență la efort, obținerea copiilor a obișnuințelor, a priceperilor și a deprinderilor, evoluția acelor aptitudini motrice sofisticate, de aceste tipuri de activități, obișnuirea cu spiritul de echipă, cu activitățile în grup, cu exigența, cu disciplina și cu ordinea.

Jocurile de mișcare, incluzând în cuprinsul lor o multitudine de elemente ale sportului – metode, mijloace – participă la întreprinderea unui fundament multilateral de pregătire avantajând și practicarea sistematică a diverselor ramuri sportive.

Prin formele organizatorice, cuprinsul și solicitările pe care le expun jocurile de mișcare pot conduce copiii către oportunitățile învățării și practicării unor ramuri de sport.

Jocurile de mișcare aduc o reprezentativă contribuție în conturarea multilaterală, asigurând întreprinderea unor obiective generale precum:

Asigurarea formării obișnuinței de practicare liberă a exercițiilor fizice

Asigurarea menținerii și întreținerii stării de sănătate prin utilizarea exercițiului fizic combinat cu factorii naturali – soarele, aerul, apa – spre progresul potențialului de muncă intelectuală și fizică precum și în scopul conturării caracterului și a individualității

Asigurarea evoluției aptitudinilor de voință și etice și a celor psihomotrice

Asigurarea evoluției fizice armonioase și normale

Asigurarea atribuirii priceperilor și deprinderilor de mișcare generală și caracteristică ramurilor de sport

Asigurarea capacității de rezistență și efort la intemperii ori în cazul îmbolnăvirilor

Asigurarea recuperării, recreerii. Refacerii organismului copiilor.

În cazul învățământului preșcolar, “Instrucțiunile privind organizarea și desfășurarea activității de educație fizică și sport în învățământul preșcolar, primar, gimnazial, liceal și profesional” (Ordinul Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului nr. 6226 / 1986) arată că în unitățile de învățământ educația fizică și sportul se organizează și se desfășoară printr-o activitate comună cu întreaga grupă de copii.

Întreprinderea obiectivelor jocurilor de mișcare participă într-o manieră pozitivă la evoluția dimensiunii volitive, motrice, afective și intelectuale a individualității umane.

Prin intermediul unor tehnologii didactice corect aplicate, jocurile de mișcare oferă suport obiectivelor generale ale educației prin:

Perfecționarea unor specificități aparte ale funcțiilor organismului precum vederea periferică, simțul mingii, simțul porții, simțul pragului, simțul kinestezic, simțul accelerării sau simțul ritmului

Evoluția și îmbunătățirea motricității spre atribuirea deprinderilor motrice și a îmbunătățirii priceperilor motrice

Îmbunătățirea activității sistemelor și aparatelor organismului

Conturarea și stimularea activității intelectuale – spirit de observație, gândire, memorie, imaginatie, atenție, judecată -, a proceselor afective – simțul responsabilității, emoții, mânie, sentimentul de dezamăgire și dreptate, interes, respect, motivație, bucurie, simpatie – și a capabilității de socializare

Conturarea unor calități și deprinderi utile în activitatea de ordin social – orientare în spațiu, punctualitate, reflexe de autoasigurare și de autoapărare, disciplină, viteza de execuție și de reactie, tenacitate, forță, coordonare, rezistență

Conturarea și evoluția calităților de voință și etice ale individului – inițiativa, hotărâre, stăpânire de sine, disciplină, curaj, cinste, modestie, demnitate, sinceritate, consecvență, perseverență, etc.

Evoluția reprezentărilor și percepțiilor în ceea ce privește deplasarea în spațiu, mișcarea.

Jocurile de mișcare participă la evoluția copilului din perspectivă socială, fizică, afectivă, psihică și motrică și se identifică, totodată, în forma primordiala de structurare a activității fizice în procesul instructiv – educativ al preșcolarilor.

Prin întreprinderea jocurilor de mișcare se urmărește fortificarea stării de sănătate a copiilor, creșterea rezistenței organismului la factorii de mediu, evoluția fizică armonioasă, evoluția aptitudinilor psihometrice, inițierea în întreprinderea unor ramuri de sport, evoluția calităților de voință și etică.

În scopul de a ajunge la obiectivele mai sus – amintite, educatorului îi revine sarcina de a alege din numeroasele jocuri de mișcare existente pe care le consideră cele mai adecvate și corespunzătoare copiilor pe care îi îndrumă.

Date fiind toate acestea, se poate afirma că jocurile didactice și pregătitoare folosite oferă condiții foarte avantajoase în scopul dezvoltării complexe a calităților și deprinderilor motrice necesare în viață, întrucât acestea cumulează cele mai reprezentative acțiuni motrice precum aruncarea, mersul, săritura, alergarea într-o multitudine de variante.

Folosirea jocurilor dinamice participă la conturarea și îmbunătățirea unor mișcări coordonate, la conturarea abilității de angrenare rapidă în ritmul și în tempoul activităților sociale prin acumularea unor efecte și a unor influențe pozitive de ordin educativ, sanotrofic.

Multitudinea acțiunilor motrice, influența întreprinsă de practicarea jocurilor dinamice asupra funcțiilor și sistemelor organismului însă și posibilitatea întreprinderii acestora în aer liber conturează o varietate de posibilități prin care să se participe la o evoluție fizică armonioasă în deplină stare de sănătate.

Fiind permanent preocupat de un grad tot mai ridicat de eficientizare a activității psihomotrice în cazul preșcolarilor, am încercat să optimizez acest tip de activitate prin găsirea celor mai eficiente jocuri de mișcare și metode în scopul întreprinderii obiectivelor sale.

Modernizarea permanentă a activității psihomotrice impune găsirea unor noi mijloace, procedee și metode prin care să se acționeze în practică dar și perfecționarea permanentă a celor existente pe fundamentul noilor obiective ale activității psihomotrice.

Lucrarea de față încearcă să propună noi orizonturi legate de folosirea jocurilor dinamice în eficientizarea activității psihomotrice, pornind de la ipoteza că aceste jocuri sunt mult mai atractive pentru preșcolari comparativ cu metodele tradiționale.

Pornind de la această ipoteză, se poate considera că jocurile dinamice și pregătitoare contribuie la educarea indicatorilor psihomotricității elevilor iar utilizarea acestora într-o pondere ridicată, strict selecționate și aplicate într-o manieră rațională, vor asigura atractivitatea, atragerea atenției preșcolarilor în cadrul programului educațional.

CAP. I Activitatea de educație fizică

1.1 Structura activității de educație fizică

În educația fizică, conceptul de “exercițiu” se descrie printr-o accepțiune proprie.

Exercițiul fizic este văzut drept metodă caracteristică, fundamentală a educației fizice, prin care cea din urmă își duce la bun sfârșit obiectivele. Exercițiul fizic se identifică într-o acțiune majoritar corporală, întreprinsă într-o manieră conștientă și sistematică spre îmbunătățirea evoluției fizice a indivizilor și a capacității motrice. În susținerea acestui concept se poate reliefa ca exercițiul fizic reprezintă o acțiune motrică, gândită, programată și întreprinsă spre realizarea obiectivelor caracteristice educației fizice sportive precum conturarea obișnuințelor și a priceperilor de mișcare, evoluția armonioasă, atribuirea deprinderilor motrice sau evoluția aptitudinilor psihomotrice. Exercițiile fizice se descriu pe de o parte prin formă, pe de altă parte prin conținut.

Forma se identifică în succesiunea acțiunilor și a actelor mișcărilor care compun un exercițiu fizic. Aceasta este metoda individuală și distinctă de întreprindere a succesiunii mișcărilor componente precum și a conexiunilor dintre acestea pe parcursul realizării fiecărui exercițiu.

Conținutul exercițiului fizic reprezintă multitudinea elementelor și a actelor mișcărilor ce îl alcătuiesc, materializate în metode distincte de mișcare. Cuprinsul exercițiului fizic este apreciat funcție de:

finalitățile punerii în practică a exercițiilor fizice materializate în consecințele biochimice și fiziologice apărute în organismul uman

efortul fizic depus în scopul întreprinderii mișcărilor, materializat prin parametrii de complexitate, de intensitate și de volum

efortul psihic solicitat, materializat în participarea proceselor psihice precum memoria, atenția, rapiditatea gândirii sau voința în execuția mișcărilor segmentului corpului și a corpului în sine.

Sportul se definește ca fiind un joc structurat, însoțit de efort fizic, structurat într-un context de norme explicite și formale de proceduri și de comportament și remarcat de spectatori.

Unul din factorii participanți la răspândirea, la evoluția și la diversificarea sportului, s-a identificat în adresabilitate, ce viza întreprinderea exercițiilor fizice atât de elevi cât și de indivizi de vârste distincte. În entuziasmul întrecerii se manifestau atât spectatorii cât și practicanții, urmărindu-se pe de o parte obținerea echilibrului psiho – fizic al participanților, pe de altă parte performanța sportivă.

O lecție de educație fizică este structurată în următoarea manieră:

1. Partea introductivă:

A. Cea dintâi verigă identificabilă în structurarea colectivului de elevi

B. Cea de-a doua verigă identificabilă în pregătirea organismului pentru efort

C. Cea de-a treia verigă identificabilă în influențarea selectivă a aparatului locomotor – prin evoluția fizică armonioasă și prin optimizarea evoluției fizice.

2. Partea reprezentativă:

D. cea de-a patra verigă identificabilă în evoluția calităților motrice – îndemânare ori viteză

E. Cea de-a cincea verigă identificabilă în învățarea, în fortificarea, în îmbunătățirea ori în verificarea deprinderilor motrice

F. cea de-a șasea verigă identificabilă în evoluția calităților motrice – rezistența ori forța.

3. Partea de final:

G. Cea de-a șaptea verigă identificabilă în revenirea organismului ulterior efortului

H. Cea de-a opta verigă identificabilă în finalizarea structurată a lecției – prin recomandări, prin aprecieri și evidențieri.

Sub identitatea lecției ca formă fundamentală a procesului instructiv – educativ, aceasta reprezintă pentru specialiștii din domeniu cel mai extins și mai fertil câmp investigativ, unde raționamentul critic al cercetătorului analizează oportunitățile de scientizare, de inovare și, așadar, de maximizare a consecințelor acesteia. În acest context, sunt abordate din perspective distincte metodologia, cuprinsul și structura lecției de educație fizică, aspecte ce se pot situa într-o îmbunătățire permanentă.

Neluând în considerare direcționarea pe care a avut-o structura odată cu trecerea timpului (pedagogică, igienică sau formală), aceasta a urmărit progresul funcționalității lecției și creșterea eficienței.

Astăzi, lecția este structurată pe verigi – respectiv secvențe, momente sau etape – înregistrând un grad ridicat de adaptabilitate la multitudinea de variabile caracteristice educației fizice școlare respectiv condiții geografice și climatice, obiective și specificități ale colectivului ce permit în același timp intensificarea și concretizarea specifică a componentelor reprezentative ale procesului instructiv-educativ.

În acest context este imperios să fie evitată orice încercare de schematizare întrucât fiecare lecție este unică prin obiectivele și temele sale, prin metodele folosite ori subiecții cu care se lucrează (Firea, 1989).

Totodată, este imperioasă menționarea faptului că o lecție trebuie să asigure neapărat indeplinirea cerințelor de la nivel metodic, fiziologic și psiho – pedagogic.

Din perspectivă metodică, intră în discuție o succesiune logică a metodelor și a mijloacelor, desfășurate în așa fel încât să asigure întreprinderea obiectivelor instructiv – educative ale lecției

Din perspectivă fiziologică, se ia în discuție intrarea stadiu cu stadiu în efort, atingerea unui nivel de solicitare ridicat și revenirea treptată la normal

Din perspectivă psiho – pedagogică, se ia în discuție un incipit organizat descris prin disciplină și ordine, cu atenția focusata și cu o finalitate prin care să se facă recomandări și aprecieri în ceea ce privește activitatea independentă.

În conjunctura în care lecția este văzută drept o unitate structurală a unui sistem de lecții de diverse genuri, structurat în scopul de a avea o eficiență optimă a procesului instructiv – educativ, aceasta se transformă într-un sistem ce se autoreglează prin interrelația dintre propriile dimensiuni funcționale, structurale și operaționale.

Așadar, verigile ori evenimentele lecției este imperios să fie ordonate cu claritate, conformându-se logicii interne a procesului de perfecționare a evoluției fizice și a perfecționării abilității motrice precum și a formării deprinderilor motrice și evoluției calităților motrice.

Prin cuprinderea, într-o manieră sistematică, a două verigi în scopul evoluției rezistenței, vitezei, forței și îndemânării, are loc atât îndeplinirea obiectivului legat de evoluția calităților motrice cât și întreprinderea la un nivel calitativ superior a celorlalte obiective.

În practica școlară, se simte nevoia de studiere și de dezvoltare a tipologiei lecției care să ocupe măcar cele mai dese conjuncturi generate de existența dotărilor, de varietatea extinsă a conținutului programei, de existență (sau inexistentă) a unei săli potrivite – în mod expres, pentru sezonul rece -, de anotimpuri, s.a.

1.2 Tipurile activității extracurriculare de educație fizică

Educația fizică se identifică într-o componentă a educației, evidențiată printr-un tip de activitate motrică, activitate ce dispune de norme de desfășurare și de forme de structurare, ce urmărește valorificarea potențialului psihic și biomotric al individului spre progresul calității vieții.

În acest context, tipurile de activități extracurriculare primordiale expuse elevilor se pot grupa în trei categorii:

Intervenții pentru “ziua activă a școlii”

Competiții și alte evenimente

Activități legate de sănătate.

1. Intervenții pentru “ziua activă a școlii”

Unele state sunt interesate de vastitatea implicării în activități fizice mai departe de prevederile existente în curriculumul în ceea ce privește educația fizică, în așa măsură încât acestea să fie parte a unei zile ordinare de școală. Astfel, activitățile respective, în ciuda faptului că sunt poziționate în exteriorul curriculumului, sunt parte integrantă din ziua de școală, putând fi structurate în diverse momente din programul acesteia, precum în drumul către școala ori pauzele.

O multitudine de școli din Danemarca sunt practicante ale “alergării de dimineață” înainte de incipitul școlii. Pe lângă acestea, a evoluat și conceptul văzut drept “aleargă și citește”.

Alături de copii, cadrele didactice aleagă împreună cu copiii circa 20 de minute, ulterior aceștia așezându-se și lecturând pentru o perioadă aproximativ egală de timp. Scopul acestui exercițiu rezidă în progresul concentrării copiilor.

În Cipru, programul pilot “Pauze școlare active” îndeamnă copiii în a lua parte la activități fizice (de obicei, non-competitive), pe parcursul pauzelor școlare. Țelul primordial al acestuia se identifică în reducerea agresiunii și a violenței.

În Austria, programul “Die 4 besten 5” promovează cinci exerciții săptămânale pentru o lună care pot fi întreprinse pe parcursul orelor ori după acestea, având ca țel progresul concentrării elevilor.

În Finlanda, programul “Școlile finlandeze în mișcare” conduc modelele de acțiune existente ori pe cele noi în scopul de a face ziua de școală mai activă din perspectivă fizică.

Proiectul are drept obiectiv progresul activității fizice de-a lungul zilelor de școală.

Școlile din Slovenia organizează pauze mai lungi alocate activităților fizice. Copiii părăsesc clasa luând parte la diverse activități pe terenul de sport al școlii în sala de sport ori în aer liber.

2. Competiții și alte evenimente

Competițiile se identifică în evenimente sportive ce implică existența unei varietăți de discipline care sunt frecvent structurate de către școli ori de alte organisme sportive, incluzând zile Olimpice ori Olimpiade, campionate sportive ori festivaluri (Rata, 1996, p. 39). Grecia a intensificat trecerea de la competiție la un stil mai participativ al campionatelor școlare.

A lua parte la evenimente de această natură este posibil în cei dintâi ani de învățământ primar. În principiu, competițiile înregistrează progrese la etapele școlare, locale ori regionale la nivelul final, național, câteodată cei mai buni tineri sportivi luând parte la evenimente internaționale. Pregătirea competițiilor de această natură implică o multitudine de sesiuni complexe de antrenament, solicitând motivație pe o perioadă lungă și bucuria de participare activă la sport. Competițiile pot să fie finanțate din partea unor sponsori privați ori de către resurse publice sau din ambele părți.

Activitățile de voluntariat participă, totodată, la structurarea acestora. Competițiile existente în unele state sunt fundamentate pe tradiții străvechi ori sunt văzute drept evenimente internaționale ori naționale reprezentative, cu ceremonii de deschidere și de închidere la nivel olimpic.

Realmente, spiritul olimpic a inspirat în cele mai multe dintre cazuri atât organizatorii cât și participanții unor evenimente de această natură.

Cipru a conturat un program olimpic care are drept țel inspirarea elevilor în a participa la cât mai multe sporturi și reliefarea impactului pozitiv al sportului și al participării la acesta, sub identitatea unui angajament pe tot parcursul vieții. Prin programul educațional olimpic sunt promovate idealurile și valorile olimpice.

În Germania, Fundația germană a sportului școlar și Länder finanțează Antrenamentul tinerilor pentru Jocurile Olimpice, unde echipele școlare concurează în 17 discipline olimpice, atât la nivel regional cât și la nivel local. Finanțarea competiției finale la nivel național provine de la guvernul federal. Unul din obiectivele primordiale ale competiției este de a oferi suport sportului, în exteriorul învățământului obligatoriu.

În perioada antecedentă Jocurilor Olimpice, Anglia a introdus Jocurile școlare în scopul de a inspira și de a motiva milioane de tineri din întreaga țară în scopul de a lua parte la o multitudine de competiții sportive școlare. Jocurile au continuat și ulterior verii anului 2012.

3. Activități legate de sănătate

Unele proiecte și programe legate de perfecționarea și de promovarea sănătății sunt, totodată, văzute pentru școli, implicând, în principiu, dar nu în totalitate, activități extracurriculare. În același timp în care unele dintre acestea se focuseaza pe unele aspecte, altele au în vedere aspecte mai generale legate de obiceiuri sănătoase și de sănătate care pot fi conturate în viața zilnică.

Cipru a lansat un program de implementare a activităților fizice în scopul perfecționării tinerilor și a copiilor. Obiectivele primordiale se identifică în creșterea numărului celor implicați în cadrul activității fizice și a timpului total ce îi este dedicat și în cadrul școlii și în exteriorul acesteia.

În cadrul Programului Pessoa din Portugalia, țelul primordial se identifică în promovarea unui comportament alimentar sănătos și în progresul activității fizice în scopul prevenirii obezității printr-o metodologie specială. Acțiunea cuprinde un program educațional legat de greutate și de sănătate pentru părinți, ce este conceput în scopul încurajării alegerilor sănătoase în familie.

Islanda a adoptat un proiect notoriu drept “Școli care promovează sănătatea”. Toți indivizii din școală – implicit cadre didactice și copii – participă în evoluția politicii de promovare a sănătății, ce încorporează elemente ca siguranța și mișcarea, ca igiena dentară și dieta, ca promovarea unui stil de viață sănătos și a sănătății mentale, în genere.

1.3 Particularitățile activității de educație fizică

Chestiunea instruirii și educației preșcolarilor în grupele mixte este una de actualitate întrucât numărul acestora, în mod expres în localitățile rurale, crește pe măsură ce anii trec (Verza, Mielu, 1997, p. 11). În această conjunctură, evoluția și implementarea eficientă a curriculumului preșcolar în „Educația fizică” prin includerea unor noi modificări în metodologia structurării și evoluției demersului didactic se identifică într-o chestiune problematică reprezentativă întrucât asigură calitatea învățământului. Sub identitatea de parte integrata a procesului instructiv – educativ în grădiniță, educația fizică se descrie printr-o contribuție reprezentativă în întreprinderea unor obiective de o deosebită importanță socială. În același timp, întreprinderea eficientă a acestor obiective în grupele mixte este greu de obținut întrucât pedagogul este obligat să lucreze simultan după curricula a două – trei vârste. Caracteristicile instruirii și educației copiilor în grupele mixte generează nevoia deciderii formelor optimale de conturare a priceperilor și a deprinderilor motrice, evoluția calităților fizice, conturarea unei motivații interioare, stimulate în așa măsură încât să se ajungă la autoeducație și la autodezvoltare în aria vizată.

În diverse perioade istorice ale progresului societății, conceptul structurării procesului instructiv-educativ în grupele alcătuite din copii de vârste distincte este în atenția cercetătorilor Mihailov, Zolotariov, 2011, p. 14).

Instruirea în grupele mixte în unele situații se folosea din motivul că nu erau notorii alte metode de structurare a procesului de transmitere a valorilor social – culturale tinerii generații dar și din alte motive precum cel al lipsei finanțării corespunzătoare ori al lipsei cadrelor didactice.

Astăzi, în învățământ este valorificat conceptul structurării procesului instructiv – educativ în grupele mixte, ce asigură folosirea metodelor potrivite abilităților particulare ale fiecărui copil, în scopul întreprinderii maxime a capabilităților acestuia, conturând conjuncturi favorabile în scopul deciderii asimilării rolurilor sociale diferite, contactelor interpersonale și autoafirmării.

În cadrul grupelor mixte, instruirea dispune de o multitudine de oportunități în ceea ce privește direcționarea învățământului către personalitate într-o măsură mai ridicată comparativ cu sistemul tradițional. Structurarea muncii în comun a copiilor de vârstă distinctă în același grup, permite celor mici să imite modele comportamentale ale adulților, care la rândul lor au oportunitatea de a arăta responsabilitate pentru cei din jur, de a evolua ca lider. În același context, copii se învață unul cu altul dar, totodată, învață și unul de la celălalt. Cel mai eficient îndrumător se identifică în copilul din aceeași grupă însă care are o vârstă mai mare. Luând în calcul că interinfluența pozitivă în cadrul procesului instruirii reciproce a copiilor de diverse vârste se identifică într-un adevăr, prezența copiilor de vârste distincte în aceeași grupă nu asigură productivitatea comunicării și a interacțiunii. În scopul ușurării procesului de învățare reciprocă în grupele mixte sunt imperioase eforturile îndrumătorului orientate către structurarea activității în comun a discipolilor (Pereteatcu, 2005, p. 12). În cadrul activităților de educație fizică, distribuirea copiilor de vârstă distinctă în subgrupe este imperioasă. Numărul subgrupelor va fi decis reieșind din componența reală a copiilor funcție de vârstă. În ceea ce privește orele de educație fizică este firească împărțirea grupei în două subgrupe (Epuran, 1996, p. 43). Una dintre subgrupe va fi alcătuită din copiii de vârstă similară ce prezintă un efectiv mai mare – de pildă, o subgrupă este alcătuită din copiii de vârstă mare. Cealaltă subgrupă, mai puțin numeroasă, va fi alcătuită din copii de altă vârsta, de pilda, mijlocie. În condițiile în care în grupă se află și copii de vârstă mică, la activități aceștia vor fi încadrați în subgrupa de vârsta adiacentă.

În deciderea cuprinsului didactic al activităților va contribui ceea ce pot, ceea ce știu și, pe de altă parte, ceea ce nu știu copiii din fiecare subgrupă de vârstă. Din acest motiv, materia prevăzută în ceea ce privește fiecare activitate este imperios să includă ceva inovativ și, totodată, să fie interesantă și accesibilă și interesantă pentru copiii de vârstă respectivă, să cuprindă însărcinări a căror întreprindere are nevoie de o gândire activă, să surprindă priceperea de îmbinare a cunoștințelor atribuite cu reprezentările nemijlocite legate de fenomenele realității înconjurătoare.

În activitățile de educație fizică, în grupele combinate, procesul de atribuire a cuprinsului curricular va reflecta simultan diverse stadii ale învățării: cu copiii unei subgrupe este studiată materia nouă, copiilor altei subgrupe li se propun însărcinări în ceea ce privește fortificarea deprinderilor, în același timp în care copiii din a treia subgrupă lucrează “pe cont propriu”. În ceea ce privește activitățile care prevăd sarcini distincte pentru subgrupe, educatoarea va îngriji de păstrarea consecutivității necesare a procesului de instruire raportat la fiecare subgrupă. În scopul de a crește randamentul activităților de educație fizică în grupele mixte, educatorul va acorda o atenție specială (Mitra, 1977, p. 41):

alegerii exercițiilor potrivit cu solicitările curriculare și stadiul pregătirii copiilor

tipului de structurare a copiilor în cadrul fiecărui tip de exerciții

distingerii efortului fizic în cazul fiecărei subgrupe.

Alegând exercițiile fizice, se va lua în calcul atât sfera deprinderilor motrice cât și obiectivele reprezentative în raport cu vârsta:

în cazul copiilor de vârstă mică: conturarea interesului, intenția de a se ocupa

în cazul copiilor de vârstă mijlocie – corectitudinea, exactitatea întreprinderii acțiunilor motrice

în cazul copiilor mari – evoluția caracterului independent, a inițiativei motrice.

În cazul copiilor mici, deprinderile de orientare în spațiu sunt dezvoltate însă nu suficient, din acest motiv în partea introductivă a activității de educație fizică nu se folosesc regrupări complicate, de pildă mers “risipit” cu aranjarea ulterioară în coloană. În această verigă se iau în calcul genuri ale mersului precum cu pas adăugat, obișnuit, cu ridicarea înaltă a genunchilor sau pe vârfuri. Acțiunile motrice pot varia prin modificarea poziției brațelor (lateral, la mijloc, la spate, la ceafă). Acțiunile acestea sunt accesibile pentru copiii mici și totodată interesante pentru copiii de vârstă mai mare. Atractive sunt și exercițiile imitative ca mersul cu pas obișnuit alternat cu mersul cu legănare laterală, “transformarea în ursuleți”, “mersul ca șoriceii apoi ca elefanții”, etc. Foarte interesați, copiii întreprind însărcinările stimulatoare ale manifestării calităților fizice.

De pildă, exercițiul notoriu drept “Unde e prietenul tău” (prin mișcarea continuă a copiilor mari, cei mici găsindu-și prietenul cel mare) ajută la conturarea deprinderilor de orientare în spațiu, mersul prin reliefarea fiecărui pas cu bătăi din palme dezvoltă simțul ritmului, mersul în semigenuflexiune în ceea ce privește copiii mari, ținându-l de mană pe cel mic, dezvoltă echilibrul.

Optând pentru exerciții de evoluție fizică generală vor fi elaborate complexe de exerciții fără și cu obiecte dar în cadrul unei activități vor fi utilizate obiectele doar de un tip, de pildă, doar cubusoare, panglici ori stegulețe. Bastonul de gimnastică și cercurile nu sunt accesibile pentru copiii mici în același timp în care jucăriile sunătoare conturează un dezechilibru psihologic în cazul copiilor mari. Aceste obiecte pot fi utilizate în lucrul cu copii în activitățile separate structurate ori în cadrul activității motrice propriu-zise. În mod expres sunt folositoare și interesante exercițiile în perechi – copilul de vârstă mică cu copilul de vârstă mare -, pe scăunele sau pe banca de gimnastică. O atenție reprezentativă va fi acordată optării pentru exercițiile fundamentale. Distincția între stadiul conturării deprinderilor și priceperilor motrice la copii de vârstă mare și mică este reprezentativă, din acest motiv spre structurarea rațională a activităților, se vor selecta exerciții de același gen, schimbând conform cu vârsta nivelul de complexitate ale acestora, de pildă (Manno, 1996, p. 122):

copiii mici rostogolesc mingea unul, altuia

copiii mijlocii rostogolesc mingea între obiecte poziționate la o distanța cuprinsă între 1,5 – 2 metri

copiii mari rostogolesc mingea în scopul de a doborî popice.

În activitatea comună nu orice joc dinamic este și unul eficient. Astfel, sunt binevenite jocurile ce pot fi schimbate în așa măsură încât acțiunile motrice să fie accesibile pentru cele două vârste. De pildă, în jocuri precum “Vrăbiuțele și motanul”, „Gaște-gaște”, “Mata și șoriceii” sau “Noi suntem copiii veseli” fără a modifica esența jocului se poate schimba tipul, distanța alergării.

În jocuri precum “Capcana”, „Carașii și știuca” sau “Căluții”, rolurile vor fi împărțite în așa măsură încât copiii din cea dintâi subgrupă să fie șoricei, copiii din cea de-a doua subgrupă vor forma capcana. Totodată, jocuri de genul “Vulpea șireată”, nu pot fi folosite în activitățile comune, întrucât nu e posibilă încadrarea deodată a tuturor copiilor în evoluția jocului, deoarece copiii mici nu pot să alerge în debandadă cu eschivare iar în jocul “Lupul în șanț” săriturile în lungime cu elan nu sunt potrivite copiilor mici. Structurarea bine gândită a copiilor se identifică într-o condiție reprezentativă în scopul asigurării densității motrice a activității. În partea introductivă a activității, copiii vor fi poziționați în coloană câte unul, sau doi – copiii mai mari fiind plasați în față oferă celor mici mai multă încredere, cei din urmă mișcându-se după cei mari ori în coloană câte doi respectiv cel mare cu cel mic, în acest caz copiii mici fiind aranjați din partea stângă, în scopul ca cei mari să se miște în mers.

Întreprinderea mișcărilor fundamentale va avea loc prin folosirea procedeelor distincte de structurare a activității de exersare: individual, frontal, în grup. Optarea pentru procedeu are loc dependent de prezența “uneltelor” necesare, de obiectivele înaintate în scopul realizării, de pregătirea copiilor ori de complexitatea tehnică a exercițiilor.

1.4 Particularitățile activității psihomotrice

Cercetătorii și-au direcționat atenția asupra progresului, evoluției aptitudinilor psihomotrice și, în mod expres, asupra perioadei avantajoase educării acestora. Acest fapt asigură o înțelegere mai eficientă în ceea ce privește procesul de educare legat de fiecare aptitudine în sine.

În perioada aceasta plină de transformări de ordin psihologic și fiziologic educatorul își pune problema de cum ar putea să îi antreneze și să îi determine pe copii să obțină performanță.

Atât genul cât și vârsta se identifică în niște variabile care pot conta foarte mult, întrucât la vârste mici și fețele și băieții au indici psihomotrici similari însă în preajma vârstei de 11 – 12 ani au loc o multitudine de diferențieri între cele două genuri, grație schimbărilor care au loc în organism. În scopul educării aptitudinilor psihomotrice distincte, la pubertate pregătirea se descrie printr-o multitudine de specificități comparativ cu ce a existat până la vârsta pubertății. De pildă, la această vârstă are loc pentru cea dintâi dată distincție între cele două genuri.

Distincțiile se regăsesc în dificultatea exercițiilor și în numărul de serii, de repetări. În condițiile în care la vârstele mici se pune accent pe suplețe, pe coordonare și pe mobilitate, când aceștia cresc, lucrurile stau ușor altfel. Astfel, încep să fie introduse tot mai mult exerciții care avantajează evoluția aptitudinii psihomotrice, forța. Însă, în mod firesc, dezvoltarea rezistenței a fost începută cu mult timp înainte, din prescolaritate.

Modernizarea continuă a activității de educație fizică și sport la preșcolari presupune găsirea unor mijloace, metode și procedee inovative prin care să se acționeze la nivel practic, precum și îmbunătățirea permanentă a celor existente, tradiționale, clasice, pe fundamentul noilor obiective care stau în fața acestui obiectiv de învățământ (Mitra, Mogos, 1977, p. 10). În probele de viteză și de săritură în lungime din atletism, acestea depind de o cumulare a mai multor deprinderi și calități motrice ce sunt în egală măsură reprezentative în evoluția probelor. Nicio deprindere ori calitate nu este mai reprezentativă ori mai puțin reprezentativă în obținerea unor rezultate notabile. Forța (inclusiv cea în regim de viteză) se identifică într-un element ce are o funcție în întreprinderea probei de viteză ori de lungime. Forța rapidă se identifică într-o aptitudine ce influențează pe de o parte detenta și puterea, pe de altă parte viteza maximă de deplasare.

O evoluție optimă a forței rapide, influențează benefic și creșterea vitezei de alergare și obținerea unui desprinderi pe o perioadă mai lungă în momentul verticalei, care să aducă obținerea unei distanțe reprezentative între locul de aterizare și punctul de pornire – în cazul probei de lungime și un timp cât mai scurt pornind de la punctul de start la finiș – în cazul probei de viteză.

În scopul evoluției forței rapide, în ceea ce privește copiii preșcolari, este imperios să se ia în calcul o multitudine de aspecte. Acestea se identifică în:

specificitățile de evoluție a aptitudinilor psiho – motrice

specificitățile de evoluție, de creștere a copiilor.

Luând în calcul aceste specificități pot fi utilizate unele strategii de aplicare a exercițiilor în evoluția forței rapide. Individul parcurge un proces îndelungat de formare înainte de naștere ce, în mod normal, influențează într-o manieră naturală evoluția ulterioară a vieții.

Nevoia și relevanța educării aptitudinilor psihomotrice în scopul activității motrice a individului, sunt atât de semnificative, încât au reclamat întreprinderea de studii și reliefarea căilor prin care este asigurată evoluția acestor aptitudini funcție de solicitările sportului ori ale vieții cotidiene (Cojocariu, 2002, p. 45). Aptitudinea psihomotrica ce intră în discuție se identifică în „complexul de exerciții” ce intră în metoda repetării. Cu alte cuvinte, ceea ce este diversificat se identifică în procedeele metodice educative ale aptitudinilor psihomotrice. Descrise fiind printr-un grad ridicat de uzanță și de relevanță, aceste procedee de evoluție au obținut denumirea de “metode”.

Renato (Manno, 1992, p. 75) indica faptul că fiecare metodă răspunde unor adaptări determinate, dependente de aptitudinea motrică luată în calcul, în primă instanță. Toate respectă o serie de logici generale de structurare ori niște norme comune valabile pentru domenii distincte de aplicare, în ciuda faptului că nu diferă aptitudinile antrenate. Acesta a descris și a enumerat metode generale precum:

metoda ludică

metoda continuă

metoda competițională

metoda cu intervale/metoda fracționata

metoda circuit.

În scopul asigurării eficienței dorite este nevoie ca exercițiile de viteză să aibă loc în cea dintâi parte a lecției, imediat după ce organismul copiilor a fost eficient pregătit în scopul depunerii efortului. În condițiile date, este posibilă prelungirea solicitării la efort descrisă printr-o intensitate mare. Este imperios că educatorul să cunoască faptul că eforturile scurte de viteză, de o mare intensitate, repetate prea frecvent pot să genereze apariția oboselii premature. Astfel, exercițiile pot să continue doar concordant cu abilitatea de rezistență a copiilor respectivi, apărând nevoia lucrului diferențiat pe grupe omogene și asigurându-se intervale specifice de odihnă (Epuran, Horghidan, 1997, p. 88).

1.5 Obiectivele generale ale educației fizice a copiilor de vârstă preșcolară

Prevenirea atitudinilor deficiente, păstrarea stării de sănătate a copiilor și dezvoltarea rezistenței organismului la factorii ambientali și asigurarea armoniei evoluției fizice reprezintă câteva dintre obiectivele sportului și educației fizice care, aplicate cu seriozitate, ar conduce la profilaxia deficiențelor fizice, neajungându-se la corijarea acestora.

Cunoașterea de ordin teoretic a unor chestiuni problematice legate de concept care definesc deficiențele fizice, biomecanica și anatomia coloanei vertebrale sau aliniamentul corect al diverselor segmente ale corpului este necesară în scopul punerii în practică a metodologiei de concepere a programelor de exerciții în activitatea psihomotrica / cadrul lecției de educație fizică.

Obiectivele educației fizice pot fi clasificate în mai multe categorii după cum urmează:

1. Funcție de tipul comportamental vizat și de sfera de influență:

A. Obiective la nivel afectiv – volitiv și motivațional – fac referire la nevoile de modelare a valorilor, a intereselor și a atitudinilor spre progresul abilității de adaptare:

evoluția abilității de autoreglare la stadiul comportamentului global: ambiție, spirit de organizare, curaj, disciplină

conturarea unor convingeri legate de funcția exercițiilor fizice spre creșterea și ameliorarea calității vieții

conturarea emoțiilor estetice – aprecierea esteticii corporale și a frumuseții mișcărilor

reglarea echilibrului emoțional

educarea convingerilor etice și a sentimentelor pozitive – prietenie, fair-play, cooperare, respect.

Prin întreprinderea acestor obiective, educația fizică se transformă într-un domeniu al exprimării identității, al raporturilor interpersonale pozitive și al valorilor culturale conturate prin mișcare.

Obiective de evoluție structural – funcțională a organismului care fac raportare la:

înlăturarea obezității și a excesului ponderal

conexiunea între indicii funcționali și somatici

prevenirea și corijarea deficiențelor fizice și posturale

armonia și proporționalitatea în cadrul fiecărei categorii de indici

conturarea și păstrarea unei atitudini corporale corecte

păstrarea unui tonus muscular potrivit

evoluția armoniei laterale și a lateralității.

Obiective cognitive care conduc la cunoașterea și la priceperea aspectelor corelate efortului, exercițiului fizic și ecoului acestora în planul subiectiv al elevului:

pe planul cunoașterii logice:

evoluția memoriei topografice și a mișcărilor

evoluția inteligenței motrice

evoluția proceselor de gândire – abilitatea de anticipare, rapiditate, operativitate

evoluția creativității motrice

pe planul cunoașterii senzoriale prin raționalizarea și evoluția sensibilității proprioceptive

pe planul atenției prin evoluția calităților atenției – volumul, concentrarea, distribuția.

Obiective la nivel motric:

perfecționarea abilității de efort prin stimularea funcțiilor majore

evoluția componentelor condiției fizice – adaptare la efort, rezistență cardiovasculară, suplețe, rezistență musculară sau forță musculară

conturarea unui sistem de priceperi și de deprinderi motrice fundamentale caracteristice și utilitar – aplicative prin raportare la unele probe sau ramuri sportive

Obiective de ordin psihomotric:

evoluția abilității de diferențiere selective

evoluția schemei corporale sub identitatea de reper în reglarea mișcărilor și ca nucleu al propriei imagini

educarea abilității de relaxare selectiva ori generală

evoluția coordonării senzorial – motorii normale

conturarea reprezentărilor ideomotorii și a abilității de operare cu acestea

evoluția echilibrului dinamic și static

conturarea coordonatelor de timp ale mișcării – durată, ritm, tempo, aspect care conferă eficiență mișcării

întreprinderea unor reechilibrări în perioada pubertală.

Sfera psihomotorie reliefează funcția controlului corporal și al coordonării mișcărilor în ceea ce privește expresivitatea, ușurința și eficiența mișcărilor ce reprezintă cuprinsul educației fizice.

2. Funcție de gradul de generalitate

A. Obiective operaționale ce au în vedere comportamente imediate, observabile într-un timp scurt, ce pot fi urmărite și măsurate – raportate la acțiuni pe care preșcolarul trebuie să le întreprindă în timpul unei ședințe, unei activități sau unei lecții

B. Obiective generale:

evoluția armonioasă a personalității

păstrarea unei stări potrivite de sănătate

conturarea abilității de practicare independenta și sistematică a exercițiilor fizice

avantajarea evoluției fizice armonioase

evoluția abilităților motrice generale – educarea calităților motrice fundamentale, conturarea unui sistem de priceperi și de deprinderi motrice fundamentale, utilitar-aplicative și caracteristice unor ramuri de sport

C.Obiective intermediare ce acționează la stadiul anilor de studiu, al ciclurilor de învățământ

D. Obiective specifice – se identifică într-o individualizare a obiectivelor generale, la stadiul subsistemelor educației fizice – educația profesională, fizică, militară a tinerei generații, întreprinsă independent

obiective de ordin recreativ, stimulativ, de refacere și de menținere – specifice subsistemului de educație fizică întreprinsă independent:

înlăturarea inactivității fizice

păstrarea unei condiții fizice potrivite

petrecerea plăcută și folositoare a timpului liber

combaterea tensiunilor de ordin psihic și fizic induse de efortul ocupațional

avantajarea raporturilor de grup și a activităților colective

obiective cu caracter formativ caracteristice subsistemului educației fizice a tinerei generații:

avantajarea includerii sociale

avantajarea proceselor de progres armonios și de evoluție fizică

conturarea obișnuinței de practicare a exercițiilor fizice într-o manieră independentă

prevenirea instalării deficiențelor de postură a corpului care apar în poziții statice și acțiuni dinamice și corijarea acestora

conturarea reflexului de postura corectă a corpului

stimularea atitudinilor pozitive și a interesului în scopul practicării diverselor discipline sportive

evoluția calităților motrice

conturarea și îmbunătățirea priceperilor și a deprinderilor motrice

obiective de ordin stimulativ – compensator caracteristice subsistemului de educație fizică profesională:

compensarea eforturilor psihice și fizice unilaterale ori intense

perfecționarea abilității motrice spre progresul randamentului în cadrul activităților profesionale

corijarea deficiențelor fizice profesionale

prevenirea influențelor negative ale diverselor sectoare de muncă în ceea ce privește atitudinile corporale.

E.Obiective cadru pentru educația fizică

În programa școlară sunt prevăzute obiective precum:

evoluția caracteristicilor de personalitate avantajoase includerii sociale

evoluția abilităților motrice generale a elevilor, utile desfășurării activităților sportive

avantajarea perfecționării și întreținerii stării de sănătate potrivit specificitatilor de sex și de vârstă ale elevilor

asimilarea acțiunilor tactice și a procedeelor tehnice caracteristice practicării diverselor ramuri sportive atât în cadrul școlar cât și în exteriorul acestuia.

Obiectivele de referință – urmăresc progresele întreprinse în achiziția cunoștințelor și competențelor de la un an de studiu la altul făcând raportare la rezultatele așteptate ca urmare a procesului instructiv-educativ existent.

În acest context, preșcolarul va fi apt să:

își depășească inhibițiile și să execute structurile motrice decise

adopte pozițiile corecte ale corpului și ale segmentelor acestuia în întreprinderea acțiunilor motrice

se integreze și să acționeze într-o manieră eficientă într-un grup prestabilit

utilizeze într-o manieră potrivită exercițiile legate de evoluția musculaturii membrelor, spatelui sau abdomenului

întreprindă acțiuni motrice descrise prin eforturi și structuri distincte

evite pericolul de accidentare prin respectarea unor norme decise

aplice acțiunile tactice și procedeele studiate în structuri simple

cunoască și să respecte normele de igienă personală și să utilizeze echipamentul potrivit pentru activitățile de educație fizică

întreprindă acțiuni caracteristice ramurilor de sport și să se includă în activități desfășurate ca întreceri

cunoască indici funcționali și morfologici primordiali și să își determine proprii indici.

Parte reprezentativă a procesului educativ existent în grădinițele de copii (și în cele cu program prelungit și în cele cu program normal), sub forme accesibile, adecvate specificitatilor acestor vârste, educația fizică poate să rezolve eficient o multitudine de sarcini.

Exercițiul fizic reprezentat prin formele sale de manifestare participă la înlăturarea surplusurilor ponderale și la cea a sedentarismului și la o evoluție fizică armonioasă.

Sedentarismul, progresul calității condițiilor de viață și o alimentație nespecifică au generat un progres alarmant, începând de la vârste din ce în ce mai tinere, a obezității. Atrași de televizor ori de jocurile pe calculator, copiii nu mai ies afară în scopul de a face mișcare, acest lucru conducând la schimbări pe mai multe planuri, adică:

lipsa copilului la interacțiunile sociale care conduce la izolare

lipsa de mișcare a organismului care conduce la reduceri ale forței musculare

schimbări ale poziției corpului cauzate de statul îndelungat în șezut și de pozițiile incorecte.

Un factor generator al acestor efecte se identifică în părintele care preocupându-se de “ziua de mâine”, nu mai are timp să se ocupe de cel mic, cel din urmă fiind lăsat foarte mult timp singur la televizor ori la calculator. Din acest motiv, este reprezentativ că simultan cu intrarea acestuia la grădiniță, cu ajutorul lecției de educație fizică, cel mic să fie atras, convins să întreprindă mișcare.

Simultan cu intrarea acestuia în sistem, în cele mai multe dintre cazuri, din lipsă de spațiu sau din cauza altor motive precum prioritizarea altor materii înaintea educației fizice, copilul este privat de posibilitatea de a face mișcare.

Atât în cazul copiilor însă și în cazul celorlalte categorii de vârstă ce pun în practica exercițiul fizic, educația fizică alcătuiește un comportament conștient în raport cu propriul organism.

Țelul primordial al educației fizice rezidă în cel de a impulsiona copiii să pună în practică exerciții fizice în așa fel încât să i se dezvolte armonios organismul, să i se dezvolte calitățile funcționale și motrice și să i se formeze deprinderile de igienă.

Activitățile psihomotrice reprezintă atât o modalitate de consumare a energiei cât și o oportunitate de distracție pentru copii însă și o cale de păstrare a sănătății generale, de siguranță în raport cu excesul de greutate și de sporire a succesului pe plan intelectual. Potrivit cercetătorilor (Salavastru, 2004, pp. 131 – 132), activitatea fizică perfecționează capacitățile de ordin cognitiv la copii, conducând mai facil la o mai ridicată performanță școlară.

Prevenirea comportamentului deficient, progresul rezistenței organismului la factorii ambientali, asigurarea armoniei evoluției fizice sau păstrarea stării de sănătate a copiilor se identifică în o serie de obiective ale educației fizice și sportului care, aplicate în maniera corespunzătoare, ar conduce la corijarea profilaxiei lipsurilor fizice.

Cunoașterea, din punct de vedere teoretic, a unor chestiuni problematice raportate la aliniamentul corect al distinctelor segmente corporale sau la biomecanică și la anatomia coloanei vertebrale (noțiuni definitorii ale deficiențelor fizice) este imperioasă în scopul practicării metodologiei de concepere și de aplicare a programelor de exerciții în activitatea psihomotrica ori în lecția de educație fizică.

Anii copilăriei mici, în mod expres pană la vârsta de trei ani, sunt foarte relevanți în scopul evoluției creierului deoarece experiențele trăite în joc generează evoluția unui număr tot mai ridicat de sinapse ce alcătuiesc și modelează creierul în dezvoltare. În conjunctura atașamentului securizant al adulților, jocul oferă copiilor impulsionarea și activitatea fizică pe care o necesită în scopul de a își dezvolta creierul, proces imperios învățării ulterioare.

Jocul se identifică într-o forță descrisă printr-un caracter propulsor în cadrul procesului de evoluție al copilului – în mod expres în perioada timpurie. Jocul se descrie printr-o pondere și printr-o funcție deosebită, sub identitatea de valoare formativă bine generată, în momentul când cadrul relațional al copilului este extins simultan cu plecarea sa la grădiniță. Oportunitățile crescute de contact, cu alți adulți, din exteriorul cercului familial – luând în calcul, în primă instanță, educatoarele – generează un proces de emancipare afectivă oglindită în joc. Prin joc, copilul obține deprinderea metodei de autodeservire în mulțumirea propriilor nevoi, ulterior jocul transformându-se în unul mai complex, care să fie organizat grație acțiunii cu diverse instrumente.

În procesul de includere a copilului mic în viață și în programul de activitate în grădiniță, în conjuncturile a noi raporturi dintre adult și copil – educator – educat -, stadiu cu stadiu jocul de acțiune, de lucru simplu cu obiectele (inițial simple însă ulterior complexe) se transformă într-un joc tematic, cu raporturi bine decise între partenerii de joc și cu roluri și subiect.

Intrarea în contact a copilului cu adultul sau viceversa oferă copilului tipare de conduită, incitând dorința copierii acestora.

Copiii au posibilitatea de a lectura cărți în aer liber de a construi, de a desena ori de a confecționa. În perioada caldă poate fi folosit, în funcție de condiții, sectorul cu nisip și apă.

Alte activități de tip motric au loc pe terenul de joc amenajat, dotat cu mobilier de curte ori cu aparate sportive precum:

recipiente pentru apă

scări ori liane în scopul cățăratului

lăzi cu nisip

tobogane, etc.

În scopul efectuării jocurilor copiilor, educatoarea are datoria de a achiziționa echipamentul și atributele necesare sau cutiile cu propuneri pentru jocurile de rol, în scopul improvizărilor sau dramatizărilor pe fundamentul textelor. Ea va avea grijă ca activitățile solicitante de efort fizic ridicat să alterneze cu cele solicitante de efort fizic mai puțin: ulterior unei activități statice, copiii, ieșind afară, se vor cățăra, vor alerga sau se vor juca cu mingea. Ulterior unei activități de mobilitate crescută, copiilor li se vor propune activități mai statice.

Prin descoperire, prin joc și prin explorare, copilul învață, se bucură și cooperează cu semenii, coordonându-și mișcările, conturându-și ținuta dreaptă, păstrându-și echilibrul, întărindu-și sănătatea.

În contextual dat, prin educație fizică se înțelege:

practicarea jocurilor dinamice

activitatea de mișcare

existența elementelor de gimnastica artistică

gimnastica de recuperare și gimnastica de înviorare

existența elementelor de jocuri sportive

gimnastica ritmică

înotul

practicarea activităților de educație fizică

participarea la sărbători sportive și la activități distractive.

Copiii evoluează fizic, mișcându-se. Aceștia se mișcă permanent întrucât își utilizează corpul în scopul de a își exterioriza emoțiilor și gândurile, nefiind apt să comunice ce simt prin cuvinte. Mișcarea ajută într-o mai bună înțelegere a limbajului verbal și în formarea unor noi concepte. Sunt folositoare activitățile ce le permit copiilor să se miște și să exerseze în scopul de a învăța să se autocontroleze și să descopere oportunități inovative ale propriului corp. În acest context, aceștia se autocunosc ca persoană fizică.

Și în mediul interior și în cel exterior pot fi structurate o multitudine de activități, copiii putând să aibă diverse ocazii de cumulare a cunoștințelor și de incitare a evoluției fizice, de conturare a culturii fizice.

Structurate în sala de sport, activitățile de educație fizică oferă copiilor oportunitatea de a învăța maniera în care să își satisfacă nevoia de mișcare, modul cum să îndeplinească corect mișcările fără a își pune în primejdie viața, sănătatea, de a învăța reguli, de a își crește gradul de încredere în sine, de a comunica cu cei din jur și de a rezolva probleme.

Organizarea unui program strict de educație fizică reprezintă o parte reprezentativă pentru evoluția copiilor cu vârste cuprinse între 1 și 7ani. Evoluția fizică este distinctă de la un copil la altul. Unii copii care au trei ani pot ușor sări, în același timp în care ceilalți nu pot să execute o săritură decât la vârsta de cinci ani. Unii copii pot să prindă facil o minge din zbor, în același timp în care alții nu reușesc să prindă o minge foarte mare. Este imperios ca educatoarele să observe stadiul de evoluție a copiilor și să organizeze activități potrivite.

Deprinderile fizice pe care copiii le vor necesita ulterior în scopul participării cu succes la activitățile fizice sunt atribuite și practicate de când aceștia sunt foarte mici.

Educatoarea pune la dispoziția copiilor experiențe prin care sunt puși în lucru mușchii mici și mari, prin care, prin încurajarea, vor explora mediul fizic. Copiii mici necesită mult spațiu în scopul de:

a se ascunde

a pune/a lua lucruri

a rostogoli mingea

a trage lucruri după ei

a alerga

a împinge mașinuțe, cărucioare

a se ține cu mâinile de bare lăsându-și corpul să atârne

a se plimba cu tricicleta

a sări

a se cățăra

a călări

a escalada.

Activitățile de întreprins cu copiii mici este recomandat să fie structurate după perioada de somn, fiind nevoie ca aceștia să fie lejer îmbrăcați în așa fel încât să se poată mișca facil. Această activitate este eficient organizată, respectându-se consecutivitatea și regulile prin exerciții de dezvoltare a picioarelor, a mușchilor centurii scapulare, a abdomenului ori a spatelui prin creșterea stadiu cu stadiu a sarcinii fizice.

Este relevant că deprinderile fizice să fie atribuite într-un mod lipsit de competitivitate și într-o atmosferă relaxantă.

Țelul educației fizice constă în a îl ajuta pe copil să obțină deprinderi și să își contureze interese care să determine caracterul activ din perspectivă fizică, să își intensifice sănătatea, să își contureze cultura fizică, mișcarea și să devină o necesitate pentru tot parcursul vieții.

CAP. II Jocul de mișcare – mijlocul primordial de acționare în prescolaritate

Conceptul de joc și joc de mișcare

Jocul se identifică în mijlocul primordial de angrenare a preșcolarului într-o activitate complexă, caracteristică acestei vârste. Cu ajutorul acestuia, are loc evoluția psihică și motrică a copilului, punându-se fundamentele conduitei la nivel colectiv și contribuindu-se la formarea specificitatilor caracteriale.

Dintre multitudinea tipurilor de jocuri, cele de mișcare sunt, în genere, preferate de preșcolari. Jocurile de mișcare au drept fundament acțiuni motrice mai complexe ori mai simple a căror întreprindere este controlată parțial de norme. În acest context, prin acestea se fortifică deprinderile și priceperile motrice fundamentale precum săritura, mersul, prinderea, alergarea, aruncarea dar și cele utilitare precum escaladarea, cățărarea, transportul, echilibrul, împingerea ori tracțiunea. Totodată, jocul dezvoltă calități motrice precum rezistența, viteza, îndemânarea, forța și, implicit coordonarea și ritmul în conjunctura unei stări emoționale pozitive, într-un spațiu predominat de optimism și de veselie (Balint, 2009, p. 71).

Corect conduse și structurate, jocurile de mișcare pot să preîntâmpine manifestarea și apariția unor specificități negative precum încăpățânarea, sentimentul de izolare, îngâmfarea, irascibilitatea sau egoismul.

În activitatea cu preșcolarii sunt des utilizate jocurile alături de texte ori melodii, acestea crescând eficiența muncii educative. Jocurile de mișcare au o temă impusă, norme simple, structurare strictă, desfășurându-se pe un spațiu relativ redus.

Jocurile de mișcare cu norme este imperios să fie accesibile grupei de vârstă pentru care sunt luate în calcul. În cazul grupei mici, jocurile de mișcare sunt descrise prin norme simple, în cazul grupelor mari regulile sunt ceva mai complexe.

Valoarea de ordin educativ a jocurilor este oferită de multitudinea de idei a jocurilor, de puterea de atracție întreprinsă de acestea, de forța emoției, a efortului de tip intelectual de voință, a spiritului de structurare a fiecăruia dintre participanții la joc.

În altă ordine de idei, în lipsa unei bune organizări a colectivului de copii, este imposibilă desfășurarea eficientă a jocului, prin aceasta învățând copiii să acționeze în grup și să simtă, să trăiască din plin viața “de colectiv”.

Jocurile de mișcare cu norme dezvoltă la preșcolari, atitudinea disciplinată. De pildă, aceștia învață că este imperios să asculte de conducătorul jocului, că nu au voie să arunce cu mingea până nu este rândul lor, că trebuie să alerge doar până la punctul decis, s.a. Prin urmare, normele jocului se identifică în unul din mijloacele prin care preșcolarilor le este verificată și corectată atitudinea.

Pe parcursul jocului, normele acestuia decid raporturile dintre jucători. Orice încălcare a acestor norme de unii jucători conduce la nemulțumirea justificată a celorlalți. În acest context, preșcolarul învață să ia în calcul atât propriile dorințe cât și condițiile normele generale și condițiile comune.

Respectarea normelor jocurilor de mișcare contribuie la evoluția copilului, a chibzuinței, a stăpânirii de sine ori a tenacității. Jocurile de mișcare cu norme contribuie și la evoluția atenției copiilor.

Pe parcursul jocului, este imperios ca preșcolarul să își urmărească atât propria activitate cât și pe cea a celorlalți participanți la joc. Succesul personal al copilului este, în multe rânduri, dependent de o decizie ori de o reacție rapidă, de un cuvânt spus la timpul potrivit, de întreprinderea unei mișcări, de observarea unui obiect ascuns. Jocurile de mișcare oferă preșcolarului oportunitatea de a obține noi impresii, dezvoltându-i imaginația și gândirea (Todea, 2009, p. 122). Jocurile de mișcare cu norme este imperios să fie executate în lipsa de agitație și de zgomote, cu veselie și cu vioiciune. Lucrul cel mai reprezentativ rezidă în a stimula interesul preșcolarilor pentru joc.

Reușita jocului este dependent de cele mai multe ori de priceperea educatorului de amenajare a terenului și de organizare a jucătorilor. Educatorul va urmări că jocurile să aibă loc și în interior și în exterior, în aer liber, unde copiii au suficient spațiu, putând să fie mai vioi.

Terenul pentru jocurile de mișcare cu norme este imperios să fie amenajat specific, fără existența unor porțiuni alunecoase, curat, fără gropi întrucât copiii luați de valul jocului pot să se accidenteze.

În scopul de antrenare a cât mai multor preșcolari în joc, este imperios că educatorul să explice concret și just normele jocului, să trezească interesul și dorința copiilor de a lua parte la joc.

Direcționarea jocurilor este imperios să fie realizată într-o manieră sistematică însă, simultan, tactic și delicat, în lipsa unor intervenții brutale.

Luând cunoștință de specificitățile individuale și de vârstă ale preșcolarilor, educatorul trebuie să mărginească cu atenție intensitatea și participarea copiilor, o grijă deosebită fiind acordată celor lipsiți de stabilitate, caracterizați prin timiditate și prin teamă.

Educatorul trebuie să participe plin de veselie la joc, în cele mai mult dintre cazuri dând tonul prin propriul comportament, să sprijine și să mențină interesul copiilor pentru bună dispoziție și pentru joc. A lua parte cu veselie și cu sinceritate a educatorului la joc îi atrage pe preșcolari, producându-le o bucurie fără margini.

Totodată, educatorul va lua în calcul că, stadiu cu stadiu, va reuși să formeze preșcolarilor obișnuința de a își structura și desfășura singuri jocurile, în lipsa unei nevoi de participare directă a acestuia. În condițiile în care la grupa mică, educatorul a îndeplinit funcția de conducător al jocului, în cazul grupelor mari, copiii pot structura singuri jocurile preferate, numind pe unul dintre respectivii, conducător al jocului, orientarea exterioară fiind caracteristică jocurilor de mișcare cu norme.

Graba exagerată în modificarea jocurilor și, totodată, renunțarea la repetarea jocurilor vechi conduce la rezultate negative. Repetarea jocului, prin adăugirile inovative, interesante, ce îi complică normele și cuprinsul, este plăcută preșcolarilor.

Pe parcursul jocului, este imperios ca preșcolarii să fie supravegheați cu mai multă atenție, ferindu-i de mișcări eronate. De asemenea, este nevoie de multă atenție și grijă, de înlăturarea exceselor, a supramobilizarii, a oboselii și, în mod expres, a extenuării fizice, fiind nevoie de alternarea jocurilor liniștitoare cu cele de mișcare.

La finalul jocurilor de mișcare cu norme, copiii trebuie să fie lăudați pentru participarea și efortul depus, cei mai buni fiind chiar premiați.

Activitatea de educație fizică în grădiniță se identifică într-o etapă reprezentativă în evoluția copilului preșcolar. Acest tip de activitate conduce către întreprinderea de jocuri dinamice și de exerciții. Jocurile de mișcare și jocurile dinamice îndrumate și dirijate reprezintă factori fundamentali în evoluția armonioasă a organismului, întărind sănătatea copiilor. Este imperios ca activitatea de educație fizică să îmbrace forme caracteristice vârstei preșcolare, să se raporteze la stadiul de pricepere, pregătire și vârstă al grupei de preșcolari.

Energia de care dispun preșcolarii trebuie să reprezinte în mâna educatorului un instrument prin care acesta să acționeze spre instruirea prin jocuri dinamice și spre evoluția calităților motrice. Jocurile de mișcare și exercițiile structurate în activitățile de educație fizică realizează echilibrul între cerințele intelectuale adresate celor mici în programul zilnic de activități și recreerea de care aceștia au nevoie potrivit specificitatilor de vârstă.

Activitatea psihomotrica sub identitatea de joc reprezintă cea mai extinsă și, totodată, cea mai plăcută, poziționându-se la fundamentul creșterii, educării și evoluției copilului. Sub identitatea de formă structurată a activității de joc, jocul de mișcare se identifică într-o metodă și, totodată, un mijloc al educației psihomotrice, rezolvând o multitudine de sarcini din lecție. La vârstă preșcolară, jocul este reprezentativ, acesta semnificând o parte în care copilul expune în exterior o perspectivă mentală și fizică și, în altă ordine de idei se identifică în instrumentul primordial de evoluție și de formare a individualității. Jocul se identifică în cel mai bun prieten al copilului, identificându-se în activitatea primordială a vârstei preșcolare reprezentând o activitate ce îi reunește pe copii însă îi și reprezintă, totodată.

În programul cotidian este obligatoriu să existe măcar o activitate ori un moment – secvență de mișcare – plimbări în aer liber, joc de mișcare cu muzică și text, trasee ori întreceri sportive, activitate de educație fizică, moment de înviorare, s.a. Educatorul trebuie să ia în calcul expunerea copiilor la factorii de mediu, condiție reprezentativă pentru păstrarea stării de sănătate și de fortificare a organismului, scoțând preșcolarii în aer liber măcar o dată pe zi, indiferent de anotimp (Curriculum pentru învățământ preșcolar 3 – 6/7 ani, 2008).

Jocurile dinamice participă la evoluția deprinderilor motrice, ajutând la formarea unor calități precum comportament disciplinat, viteză, perseverență, rezistență, stăpânire de sine, îndemânare, direcționare sigură și rapidă, precizie a mișcărilor, prezență de spirit, etc. În urma mișcărilor întreprinse în comunitatea de preșcolari, jocurile dinamice aduc copiilor o multitudine de satisfacții, de emoții pozitive ori de bucurii. Totodată, jocurile dinamice îi învață pe preșcolari să acționeze împreună, să depună eforturi comune și să se bucure de succesele colectivului. O bună structurare a jocului implică pregătirea timpurie și în condiții avantajoase a materialelor utilizate cu această ocazie, luarea măsurilor necesare în scopul creării spațiului necesar desfășurării jocului, distribuirea cât mai eficientă a spațiului existent și, totodată, a orientării copiilor în joc. Este imperios ca jocul să fie explicat concret, în așa fel încât preșcolarii să îl înțeleagă. Explicațiile vor fi însoțite de dovedirea corectă din partea educatorului a mișcărilor în forma în care acestea se prezintă în joc, în contextul dat. Este imperios că educatorul să urmărească atent desfășurarea jocului. În acest context, educatorul va trebui să fie atent la modul de execuție de către preșcolari a mișcărilor intervenind acolo unde este cazul, corijând și direcționând lucrurile. În cazul neascultării, pot fi aplicate penalizări ușoare ce pot fi, în genere, evitate în condițiile în care educatorul abordează din primă instanță situația cu tact și cu pricepere.

În condițiile în care jocurile dinamice ar fi selecționate și dozate specific stadiului de instruire al copiilor, acestea ar influența evoluția calităților motrice în cazul preșcolarilor. Activitatea de educație fizică le îndeplinește copiilor necesitatea de mișcare, oferindu-le posibilitatea să se miște însă nu oricum ci într-o manieră structurată, creându-le condiții pentru a își consuma energia fizică. Stoparea dinamismului copiilor preșcolari se identifică într-o eroare pedagogică. Jocurile de mișcare, dinamice reprezintă în procesul de învățământ cea mai accesibilă metodă ce nu trebuie să lipsească din nicio activitate de educație fizică, acestea contribuind la evoluția calităților etice și fizice, de caracter și de voință a spiritului de observație.

Dezvoltarea fizică la preșcolari – particularitățile anatomo – fiziologice

În viața unui individ, perioada preșcolară implică o multitudine de stadii ale evoluției ontogenetice pe parcursul cărora funcțiile și formele organismului înregistrează schimbări reprezentative. În acest context, este de înțeles din ce motiv în perioada unei evoluții fizice deosebit de importante este reprezentativ să fie exercitată o influență anume asupra acesteia în scopul de a i se imprima o direcționare optimă.

Printre cele mai reprezentative specificități anatomofiziologice ale copiilor de vârstă preșcolară se pot aduce în discuție următoarele:

Vârstele mici sunt caracterizate printr-o evoluție fizică progresivă intensă

Alături de evoluția fizică intensă și permanentă, în afara glandelor cu secreție internă, restul sistemelor organismelor cunoaște în mod expres o evoluție la nivel cantitativ, expunând limite din punct de vedere calitativ, în următoarea manieră:

Volumul plămânilor și inimii este încă mărginit dezvoltat

Creierul, ce se identifică în sistemul nervos central, cunoaște o evoluție puternică, asigurându-se mielinizarea neuronilor – fibrelor nervoase – și creșterea în greutate apropiată de cea a adulților, în contextul în care în timp ce între vârstele trei și șase ani are 1.100 grame, la vârsta de 12 ani ajunge la aproximativ 1.400 grame. În ciuda faptului că la vârstele mici creierul se descrie printr-un grad ridicat de plasticitate și, totodată printr-o putere ridicată de receptivitate, din punct de vedere informațional și structural se descrie printr-o evoluție mărginită, neevoluand specific din punct de vedere fiziologic centrele imaginației, memoriei și înțelegerii

Sistemul muscular ajunge la o evoluție reprezentativă însă prezintă limite, forța sa fiind încă redusă.

În ciuda faptului că, per ansamblu, există o evoluție permanentă și intensă, în cazul vârstelor mici există distincții de evoluție la fete și la băieți, în acest context: în genere, fetele au o evoluție mai echilibrată și mai armonioasă a sistemelor organismului, în același timp în care băieții se dezvoltă mai disproporționat a unor sisteme ale organismului, ieșind, astfel, în evidență, detalii precum faptul că mâinile sunt mai lungi comparativ cu volumul corpului. În genere, băieții întrec evoluția fetelor în cazul anumitor sisteme ale organismului în sensul că există și fețe ce evoluează puternic atât în înălțime cât și în greutate.

Printre implicațiile psihopedagogice legate de dezvoltarea fiziologică la vârstele mici se remarcă:

Asigurarea unei alimentații complexe și bogate, satisfăcătoare a cerințelor dezvoltării fizice intense și permanente a tuturor sistemelor organismului

O condiție reprezentativă a reușitei în evoluția fiziologică normal, fără consecințe negative ori trauma rezidă în conștientizarea stadiu cu stadiu a copiilor asupra specificitatilor fiziologice ale acestora și, totodată, asupra mărginirilor acestora în scopul ca ei înșiși să participe la prevenirea consecințelor negative ale evoluției acestora

Asigurarea unui regim de activitate și viață – extrașcolară și școlară – echilibrat și rațional, evitându-se supraîncărcarea – suprasolicitarea.

În cadrul regimului școlar și de viață este imperios să se ceară copiilor să își asigure o poziție verticală a corpului în scopul de a înlătura deformarea sistemului osos, precum curbarea coloanei vertebrale

În cadrul regimului de viață este imperios să se asigure somnul suficient (factor al evoluției și refacerii de ordin fizic, acesta fiind decis funcție de vârstă, astfel că până la vârsta de 10 ani sunt necesare 10 – 11 ore de somn, pentru copiii de vârstă până la 14 – 15 ani putându-se programa și o oră sau două ore de somn pe parcursul zilei, în mod expres după activitățile școlare

În cazul vârstelor mici, grație lipsei anticorpilor în raport cu anumiți agenți “agresivi” a necunoașterii metodelor de a lupta cu aceștia, copiii se pot facil îmbolnăvi. Astfel, adulții trebuie să prevină îmbolnăvirile copiilor iar în cazul în care au apărut bolile, acestea să fie imediat tratate, în condiții științifice, prin intermediul personalului medical.

Perioada cuprinsă între naștere și primii șapte ani este descrisă printr-o activitate motrică ridicată a copilului, cu alte cuvinte, prin dinamism. În această perioadă are loc conturarea mișcărilor fundamentale imperioase în viață. Este reprezentativă direcționarea prin intermediul activităților de educație fizică a formării motricității în așa măsură încât să accelereze și să ușureze tranziția de la mișcările anarhice, confuze, din cele dintâi luni ale vieții la acțiuni cu o coordonare eficientă precum înotul, mersul, săriturile ori alergarea.

Activitatea motrică se identifică pentru preșcolar în unul dintre izvoarele primordiale ale cunoașterii spațiului înconjurător. Contactele preșcolarului cu realitatea sunt mai extinse cu atât mai mult cu cât numărul de acțiuni și de mișcări însușite de copil este mai ridicat, așadar sunt și mai avantajoase condițiile în ceea ce privește evoluția psihică și fizică a acestuia.

Întrucât evoluția psihică a copilului se petrece într-o strânsă conexiune cu evoluția organismului, în sine și, în primă instanță, a sistemului nervos, este reprezentativ să fie cunoscută evoluția sa anatomico – fiziologică. Date fiind aceste considerente, în cadrul activității sale, educatorul este imperios să ia în calcul specificitățile anatomico – fiziologice ale preșcolarului (Carstea, 2000, p. 432).

La vârstă preșcolară, aspectul fizic este specific: capul este mare în același timp în care picioarele sunt scurte. Acest lucru este evident în condițiile în care prin prisma celor expuse, de cele mai multe ori, preșcolarii se împiedică și cad însă fără urmări grave. La această vârstă, creșterea înălțimii și greutății e permanentă însă sub egida unui ritm mai lent comparativ cu perioadă anterioară. În condițiile în care între doi și trei ani, copilul crește cu circa 8 – 10 cm, în acest context, preșcolarul mic având la trei ani circa 94 de cm și 14 kg, la șase ani, 114 cm și 20 kg, așadar ritmul normal de creștere este de 2 kg/an în greutate și aproximativ 6 cm în înălțime. Preșcolarul mic se descrie prin membre inferioare scurte, prin formă rotunjite și printr-un cap relativ mare, cu fruntea mare prin raportare la restul feței, la vârsta de șase – șapte ani se înregistrează vizibile schimbări: labele piciorului și mâinile sunt mai lungi, capul este relativ mic în raport cu înălțimea totală, membrele inferioare sunt mai alungite, fizionomia este modificată prin evoluția oaselor faciale, țesutul gras este mai redus, toracele este aplatizat, musculatura este mai evoluată iar umerii mai lați (Dobrescu, 2010, p. 30).

În evoluția organismului preșcolarilor o funcție reprezentativă o au glandele cu secreție internă. În copilăria timpurie este predominantă în mod expres activitatea timusului. Spre finalul perioadei preșcolare este continuată o scădere a activității timusului și a celorlalte glande dominante până în momentul respectiv. În aceeași perioadă este intensificată funcția hipofizei și a glandei tiroide, sub influența celei de-a doua, procesele metabolice accentuându-se, arderile substanțelor alimentare fiind mai energice, aspect ce înlătura depunerea țesutului de grăsime. În același timp, mobilitatea corpului crește, aspect ce, în aceeași măsură, accentuează consumul substanțelor nutritive.

Prin raportare la procesul de osificare a scheletului, acesta are loc într-o manieră energică. Oasele înregistrează permanent o evoluție, pe de o parte prin maturizarea țesutului osos, pe de altă parte prin creșterea dimensiunilor. În ciuda acestor aspecte, oasele copilului preșcolar se descriu printr-un grad ridicat de elasticitate grație faptului că la această vârstă depunerea sărurilor de calciu nu a luat sfârșit. Osificarea are loc stadiu cu stadiu, în acest context, dacă la nou – născut scheletul mâinii este format numai din țesut cartilaginos, odată cu trecerea timpului apar puncte de osificare ce, la șapte ani, se întrevăd în oasele carpiene. Din același motiv, coloana vertebrală a copilului preșcolar este una elastică, maleabilă.

La această vârstă, mușchii nu sunt destul de suficient evoluați în mod expres cei care pun în mișcare coloana vertebrală și cutia toracică. În mod expres, musculatura evoluează după vârsta de cinci ani, în cazul preșcolarului mare evoluează și mușchii mici ai mâinii ce asigură și precizia mișcărilor, făcând posibilă deprinderea scrisului. Din acest motiv, de cele mai multe ori, o poziție nepotrivită a copilului poate să aibă drept motiv o evoluție insuficientă a a acestor mușchi.

Simultan cu evoluția oaselor și a musculaturii, cresc și oportunitățile copiilor de a întreprinde mișcări concrete, crescând, totodată, coordonarea și îndemânarea acestora. Copilul de cinci – șase ani este descris printr-un grad ridicat de mobilitate, având nevoie de multă mișcare, mișcare datorată dezvoltării intensive a aparatului muscular, respirator și, totodată, a capacității de a depune efort. Prin întreprinderea mișcărilor variate, copilul își dezvoltă și centrii nervoși ce reglează mișcările respective (Badiu, Mereuta, 1998, p. 438).

Respirația preșcolarului este una superficială, din acest motiv, într-o manieră frecventă plămânii nu sunt suficient ventilați. O altă specificitate a aparatului respirator la această vârstă se identifică în micimea căilor respiratorii superioare, fapt ce determină ca, de pildă, în condițiile unui simplu guturai, respirația să fie într-adevăr tulburată.

La această vârstă, maturizarea stadiu cu stadiu a sistemului nervos reprezintă o condiție fundamentală a evoluției psihice și fizice a copilului.

În același context, este remarcabilă starea de excitabilitate a scoarței cerebrale, aspect ce se exprimă la copil printr-o continuă vioiciune, mereu gata de orice mișcare ori acțiune.

La vârsta preșcolară, copilul este poziționat într-un stadiu nou de evoluție psihică. Acesta cunoaște o evoluție psihică accentuată ce îl face apt să se adapteze mai facil la cei din jur și la mediul natural. În acest context, crește și puterea de a gândi și de a analiza lumea din jur precum și cea de înregistrare a cunoștințelor legate de obiecte și de raporturile dintre acestea, de evenimente sociale. Astfel, devine vizibilă îmbunătățirea controlului cu privire la propria activitate la fel ca și adaptarea la activitatea impusă. În același context, crește permanent arealul de interese la fel ca și căutarea a noi metode de rezolvare a problemelor (Bolohan, Preda, 2014, p. 60).

La vârstă preșcolară, copiii înregistrează la un grad ridicat disponibilități spre evoluția calităților motrice. Modelul copilului de grădiniță cuprinde o multitudine de indici ai stadiului de evoluție a calităților motrice specifice vârstei școlare. Stadiul de manifestare a calităților motrice a preșcolarilor pentru o perioadă anume pot fi regăsite în cele ce urmează:

Tab. 1.2.1 Potențialul biomotric al preșcolarilor

Sursă: ***Centrul de cercetări științifice al Ministerului Tineretului și Sportului, Potențialul biometric al preșcolarilor, București, 1991, p. 18

Informațiile mai sus – expuse evidențiază aspecte precum:

Rezistența progresează atât în ceea ce privește metrii parcurși cât și durata de alergare atât a băieților cât și a fetelor

Viteza de deplasare crește funcție de vârstă

Forța în regim de rezistență progresează de-a lungul întregului interval cu ritmuri de creștere rapide

Forța explozivă este mai bine reprezentată la băieți atât în ceea ce privește membrele superioare cât și cele inferioare. Și la băieți și la fete, forța explozivă progresează ascendent, cu ritmuri variabile – mai scăzute la fete, la forța de aruncare și mai reduse la băieți în cazul detentei.

Valorile au drept fundament pe de o parte creșterea acțiunilor motrice ale copilului prin atribuirea deprinderilor și priceperilor fundamentale și utilitar – aplicative iar pe de altă parte supunerea continuă și sistematică a acestora la forța, la eforturi de viteză, la rezistență și la îndemânare în cadrul activităților unice obligatorii și în cadrul activităților individuale de grup, la alegere (Barta, Dragomir, 1995, p. 101).

Rolul activităților de educație fizică desfășurate permanent și corect structurate din punct de vedere metodologic în evoluția calităților motrice fundamentale ale preșcolarilor a fost reliefat prin compararea rezultatelor medii superioare la toate probele. Această conjunctură era explicată atât prin numărul distinct de lecții – o lecție la grupa mare -, prin durata distinctă a lecțiilor – 30 – 35 de minute la grupa mare – însă și prin condițiile, cuprinsul și calitatea de desfășurare a lecțiilor.

Valoarea educativă a jocurilor dinamice

Educația fizică este văzută drept parte integrantă a acțiunii de dezvoltare a generațiilor tinere, participând la întregirea individualității omului și influențând celelalte laturi educaționale.

Uniunea dintre fizic și psihic este exprimată în vechi concepte filozofice precum, Mens sana în corpore sano” (Podewils, Guallar, 2006, pp. 135 – 136).

Puse în practică în procesul instructive – educativ corect direcționat, exercițiile fizice au două tipuri de influențe:

cu caracter general, de integrare, de participare la acțiunea de întreprindere a obiectivelor generale ale educației, direcționate spre creșterea contribuției educației fizice la alcătuirea unor trăsături ale personalității

cu caracter specific, direcționate către alcătuirea și evoluția calităților și deprinderilor motrice, către evoluția abilității de muncă și către fortificarea sănătății.

2.3.1Fundamentele teoretice ale contribuției educative ale jocurilor dinamice în întreprinderea obiectivelor generale ale educației

Motricitatea nu apare sub identitatea dintre manifestările reprezentative, caracteristice individului și ființelor vii; aceasta servește la întreprinderea activității de cunoaștere, de transformare a mediului ambiant dar și la activitatea de adaptare și la progresul acestora. Țesutul muscular se identifică în 48 de procente din greutatea corporală, îndeplinind mișcarea prin relaxare și prin contracție. Circa 40 de procente din fibrele nervului mixt care enervează musculatura sunt senzitive, potrivit sistemului muscular și funcțiilor caracteristice organelor de simț.

Coordonarea activității complexe a celor 400 de mușchi are loc prin sistemul nervos central. Scoarța cerebrală are o activitate complexă, primind o multitudine de informații, nuanțate, fiind forțată să întreprindă conectări multiple între centrii nervoși la stadiul cărora este stocată experiența precedentă. Circuitele nervoase centrale și periferice, centrii efectori, nervoși și motorii sunt mult mai complex, frecvent și intens solicitați în scopul de a întreprinde noi reflexe condiționate, reprezentări și senzații și în scopul de a reține multiple informații.

Această activitate angajează acte de voință. Activitățile desfășurate de preșcolar la educație fizică sunt sau nu plăcute, prezintă ori nu motivații și interes în scopul întreprinderii acestora.

Punerea în practică a acestora este însoțită de unele sentimente și emoții, implicând manifestarea:

independenței

perseverenței

inițiativei

răbdării

curajului

tenacității.

În fiecare acțiune motrică este imperios să fie observată organizarea biomecanică ce îi generează influențe integrative și caracteristice. Întreprinderea actului motric implică, așadar, un efort de focusare și de structurare a întregii activități a organismului. În scopul de a fi îndeplinit, actul este imperios să fie observat și cântărit sub egida cunoașterii și a oportunităților de întreprindere. Este necesar să fie descoperite operațiile potrivite realizării acestuia ce nu sunt prezente în exteriorul unor motive și interese ori în lipsa unor acte benevole. Multitudinea proceselor psihice existente în deprinderea și în realizarea acțiunilor motrice este foarte diversificată, interesând toate ariile de activitate ale personalității și influențând laturile acesteia.

2.3.2 Participarea educației fizice, în general și a ștafetelor și a jocurilor motrice, în special, în evoluția activității afective

Interacțiunea laturilor componente ale educației fizice este una complexă, expunând în toate activitățile procesului instructiv – educativ existente în școală. Actul motric angajează și alte laturi ale individualității preșcolarului, întreprinderea sa implicând, pe de o parte cunoștințele practice și teoretice, pe de altă parte, existența unor stări de ordin afectiv:

manifestări ale trăsăturilor individualității fiecărui preșcolar:

corectitudine

curaj

stăpânire de sine

ambiție

interese

angajarea preșcolarului din perspectivă volițională

motivații

sentimente.

Preșcolarii au interese în raport cu activitățile existente în planurile de învățământ, funcție de:

interese

înclinații

experiență anterioară

aptitudini ce au o funcție reprezentativă în procesul de atribuire a:

deprinderilor

cunoștințelor

priceperilor de formare a trăsăturilor și a însușirilor primordiale ale individualității.

Și în cazul educației fizice, interesul preșcolarilor este diferit generat de stadiul de evoluție a calităților motrice, de inexistența ori de existența condițiilor maxime de practicare a educației fizice.

În cadrul lecțiilor de educație fizică are loc continuu o confruntare directă între cuprinsul activităților propuse către întreprindere și factorii motivaționali aduși în discuție. Reacția preșcolarilor în raport cu activitatea de îndeplinit poate fi una de nemulțumire, de indiferență, de plăcere ori de bucurie. Din această activitate reiese stadiul de participare activ – conștient – ori de pasivitate cu care preșcolarii privesc activitatea organizată. Învățătorul este obligat să capteze și să dezvolte interesele stabile ce conturează individualitatea preșcolarului, sprijinind, în ultimul rând întreprinderea obiectivelor reprezentative ale educației fizice. Astfel, justificând și explicând acțiunile propuse, expunând nevoia de practicare sistematică a educației fizice, învățătorul va utiliza argumente științifice apte de a convinge și de a analiza interesele preșcolarilor, premise obligatorii în scopul alcătuirii obișnuinței de a întreprinde sistematic exercițiile fizice.

În cazul preșcolarilor, argumentele științifice expuse de educator în fața acestora, în scopul de a îi persuada de nevoia practicării educației fizice sunt puține din cauza stadiului redus de cunoștințe de specialitate, așadar acesta va da frâu liber dorinței de mișcare a preșcolarilor și de afirmare a calităților sportive și fizice cu care sunt dotați de la natură. În scopul ca activitatea să fie atractivă și eficientă, să își atingă țelul, aceasta este imperios să fie direcționată, structurată și monitorizată de educator. Cele mai reprezentative activități în ceea ce privește educația fizică pentru preșcolari se identifică în ștafete și în jocurile de mișcare, întrucât acestea, prin natura lor, lasă mai mult loc de manifestare și de afirmare a propriei inițiative. Acestea corespund specificitatilor psihice și fizice ale preșcolarilor, oferindu-le satisfacții semnificative.

Chestiunea problematică a influenței exercițiilor fizice în ceea ce privește activitățile afective nu se mărginesc doar la aspectele luate în discuție – ce privesc reacția preșcolarului în raport cu educația fizică – la relația dintre acestea, motivațiile și necesitățile lor.

Emoțiile însoțesc întreprinderea celor mai multe dintre exercițiile fizice, în mod expres a celor desfășurate ca întrecere, ca ștafetele aplicative ori care solicită asumarea răspunderii, curaj.

Acestea sunt de scurtă durată, apărând și consumându-se simultan cu exercițiul.

Sentimentele se identifică în trăiri afective superioare, statornice, acestea apărând, în mod expres, în relațiile în echipă, colective. Chestiunea problematică a educării acestora se identifică într-o relevanță distinctă în conturarea personalității, atitudinea și activitatea elevului fiind generate de direcționarea și de valoarea sentimentelor ce pot fi cultivate eficient în cadrul lecțiilor de educație fizică.

În jocurile dinamice, elevii au activități practice, acționează ori colectiv ori individual, educatorul monitorizând activitatea, intervenind numai în scopul de a corija unele erori întreprinse de preșcolari – la incipit a pregătit activitatea din perspectivă materială, a explicat și expus desfășurarea ștafetei respective ori a jocului. Preșcolarii încearcă să se afirme, vor să fie reliefați, cooperează cu coechipierii în scopul de a întreprinde acțiuni, se supun anumitor norme, se bucură de succese, se supără pentru eșecuri, trăiesc intens sentimente și emoții, caută tipare pe care să le imite, cunosc faptul că atitudinile, acțiunile și gesturile lor sunt apreciate pe fundamentul unor principii, criterii și norme obiective.

Într-un proces educativ structurat, aceste manifestări (relaționate cu regulile etice), pot să primească o direcționare pozitivă, transformându-se în forme de manifestare descrise printr-un caracter stabil, sprijinite de sentimente estetice și etice de valoare.

De-a lungul desfășurării unei ștafete ori a unui joc dinamic, este reținuta prezența:

sentimentelor:

sentimentul onoarei

prietenia

sentimentul datoriei

dragostea de a lua parte la joc

respectul reciproc

atașamentul față de colectivul de preșcolari din care este parte.

În cadrul acestor acțiuni, preșcolarii sunt mobilizați în depunerea unor eforturi în scopul desfășurării greutăților care le întâmpină în întreprinderea activităților propuse – efortul muscular este însoțit de efortul de voință de a sfârși acțiunea.

emoțiilor, pornind de la formele cele mai simple de manifestare la cele mai complexe:

tristețea

manifestarea zgomotoasă a bucuriei de a fi parte din activitate

frica

admirația

deznădejdea

simpatia

antipatia

speranța

mania

bucuria victoriei, s.a.

Unul dintre obiectivele educației este reprezentat de alcătuirea obișnuințelor și a deprinderilor de conduită etică și a trăsăturilor individualității. În conturarea trăsăturilor reprezentative ale fiecărui individ, caracterul are cea mai reprezentativă funcție.

Caracterul se identifică în structura unitară a individualității prin care un individ este deosebit de cei apropiați. Acesta dezvăluie comportamentul individului în raport cu realitatea, concepția sa despre viață și lume, atitudinile în raport cu propria persoană și cu cei din jur, convingerile, comportamentele și aspirațiile. Individul nu se naște cu trăsăturile formate, acestea obținându-se în timp și schimbându-se în procesul educativ, în activitatea practică desfășurată pe parcursul vieții. La vârsta școlară, oportunitățile de influențare a însușirilor de caracter definitorii ale personalității sunt multiple. Și educația fizică dispune de metode potrivite acestui țel.

Caracterul de ordin practic al educației fizice, raporturile create între preșcolari pe parcursul jocurilor de mișcare, oportunitățile de manifestare nelimitate, a metodei de comportare, a sentimentelor și, în principiu, a trăsăturilor ce conturează și definesc viitoarea personalitate asigură un cadrul avantajos în scopul cunoașterii și acționarii spre canalizarea acestor manifestări.

Însușirile caracteriale definitorii ale atitudinii în raport cu colectivul clasei, respectul și dragostea în raport cu educatorul și cu colegii, sinceritatea, strictețea în raport cu atitudinea celor din jur, pasiunea și dragostea, răspunderea în raport cu modalitatea de a îndeplini sarcinile, stăpânirea de sine, disciplina, tenacitatea și punctualitatea nu sunt din primă instanță corect direcționate.

Lecția de educație fizică conturează cadrul potrivit de influențare eficientă a disciplinei, punctualitatea, structurarea și spiritul de ordine, grija în raport cu păstrarea bunurilor sau a propriei ținute. Pe parcursul lecției, mânuirea aparatelor, deplasarea colectivului și ordinea de întreprindere a exercițiilor permit manifestarea și cultivarea spiritului de desfășurare structurată a activității, de ordine, de disciplină. Întreprinderea exercițiilor oglindesc stăpânirea de sine, simțul de ordine, dozarea eforturilor și grija continuă în ceea ce privește autocorectarea. Acestea marchează atitudinea preșcolarilor în mod expres faptul că aceștia repetă des manifestările, exercițiile și atitudinile respective.

Lecția de educație fizică expune oportunități de cunoaștere a metodei de manifestare a preșcolarilor întrucât aceștia sunt observați în acțiune, pot utiliza priceperile, cunoștințele stăpânite în momentul respectiv în scopul rezolvării diverselor raporturi și conjuncturi de muncă.

În aceste acțiuni, însușirile pozitive caracteriale sunt manifestate din plin, acestea trebuind cultivate și încurajate. De pildă, în cadrul unui joc sportiv deosebit de iubit de copii – fotbalul -, unii preșcolari se dăruiesc integral cauzei echipei din care sunt parte, luptă cu devotament, onest și just pentru echipă, sunt modești, nu profită de aportul adus în generarea rezultatului, nu comentează hotărârile arbitrului, nu îi acuză pe cei care comit erori.

Căile propriu-zise sunt numeroase, educația fizică sub identitatea de activitate practică avantajează exersarea unității dintre deprinderi, cunoștințe și priceperi, pe de o parte și obișnuințe, motive, pasiuni și sentimente, pe de altă parte. În jocurile de mișcare, a parcursurilor aplicative și a ștafetelor din cadrul orei de educație fizică, preșcolarilor li se poate oferi suport în a își regla atitudinea, faptele, acțiunile potrivit regulilor etice, solicitărilor și normelor.

Conduita etică întreprinde unitatea dintre obișnuințele, reprezentări, deprinderi, noțiuni, sentimente și convingeri și specificitățile caracterului. Aceasta dezvăluie metoda cum se îmbină componenta volitivă, afectivă și intelectuală, cristalizând trăsăturile personalității. Acțiunile de ordin practic întreprinse în cadrul lecțiilor de educație fizică de preșcolari se identifică în acte voluntare sintetizatoare ale trăsăturilor, deprinderilor, atitudinilor și obișnuințelor. Acestea oglindesc în mod expres trăsăturile personalității. Întrecerile, exercițiile fizice, jocurile dinamice și ștafetele sunt orientate potrivit unor norme concrete, impun o anumită metoda de comportare care va conduce odată cu trecerea timpului la conturarea unor deprinderi și obișnuințe de comportare, la evidențierea specificitatilor pozitive caracteriale.

În contextul dat, pot fi aduse în discuție o multitudine de căi printre care:

alegerea și combinarea rațională a mijloacelor primordiale de învățământ, raportate la vârsta elevului și complexitatea exercițiilor. Între 6 și 11 ani, operațiile mintale își au suportul în acțiuni concrete iar după 11 – 12 ani sunt apte de acțiuni abstracte raționale

întreprinderea specifică a momentului fixării deprinderilor, cunoștințelor și priceperilor prin aplicarea acestora în conjuncturi variate. Aceasta va conduce la stimularea inițiativei, gândirii, independenței, imaginației, abilității de hotărâre și creativității

anunțarea temelor și evidențierea în finalul lecției a elementelor ce trebuie reținute cu privire la activitatea desfășurată. Acest lucru este alcătuit din măsuri didactice ce fac apel la participarea conștientă a elevilor

promovarea lucrului independent în lecție și în afara acestuia. Odată cu progresul interesului elevilor în raport cu activitatea, se va renunța la metoda de orientare excesivă a acestora, de mărginire a inițiativei, adoptându-se forme de structurare ce participă la stimularea răspunderii personale.

Preocuparea în scopul valorificării activităților și a exercițiilor de educație fizică spre focusarea caracterului educativ al procesului de instruire.

Așadar, poate fi evidențiat faptul că incitarea proceselor de cunoaștere, a sentimentelor și a intereselor, a obișnuințelor și a deprinderilor de conduită etică, a trăsăturilor caracteriale pozitive reprezintă pentru educația fizică, un obiectiv cu aceeași importanță ca și calitățile motrice, ca priceperile și deprinderile. Oportunitățile de influențare sunt numeroase, educația fizică reprezentând o activitate practică în care sunt concretizate deprinderile, faptele, priceperile, gesturile, cunoștințele, comportamentele și influențele educative.

Jocul de mișcare, activitate formativ – educațională, metoda de refacere a organismului după efort

Din cele mai vechi timpuri, educația, sănătatea și instruirea copiilor s-au poziționat în centrul atenției societății, familiei și școlii. Jocul se identifică într-o metodă reprezentativă în evoluția și în educarea copilului, fiind considerat drept o activitate specifică vârstei copilăriei, fiecare formă de joc reprezentând un act de învățare. „Joaca este pentru copii ceea ce vorbirea este pentru adulți. Este un mediu pentru exprimarea sentimentelor, pentru explorarea relațiilor, descrierea experiențelor, mărturisirea dorințelor și împlinirea de sine” (Uța, 2012, p. 25).

Împreună cu alte forme de activități practice ale copiilor, jocul este parte a sistemului metodelor educației.

Pe parcursul copilăriei, “jocul are cel mai important rol formativ, reprezentând învățătură, muncă și o formă serioasă de educație” (Epuran, 1984, p. 85). Prin intermediul jocului are loc pregătirea pentru viață și pentru muncă, sub influența sa formându-se comportamente, dezvoltându-se personalități, structurându-se funcții psihice potrivite realităților sociale, acesta transformându-se, în acest context, într-un instrument educativ din punct de vedere etic, intelectual și caracterial. Psihologii cred că jocul are ca note definitorii libertatea, spontaneitatea și atractivitatea, acesta reprezentând stimulentul primordial al evoluției psihice a copiilor (Mihailov, 2012, p. 53). Jocul se identifică într-o activitate ce, pe lângă efort fizic, solicită o activitate psihică intensă în rezolvarea distinctelor probleme ridicate de acesta. Pe lângă plăcere, activitățile ludice aduc două beneficii: pe de o parte, unele de relaționare, pe de altă parte, unele de ordin educativ.

Jocul educă simțul răspunderii colective și personale, educă trăsăturile volitive, etice și intelectuale. Prin intermediul jocului, copilul obține o multitudine de deprinderi și de abilități, învățând să respecte norme, să reacționeze adecvat când pierde ori când câștigă. Unele jocuri îi învață pe preșcolari să își administreze frustrările, altele le provoacă emoții ori le exploatează anumite frici, pentru ca ulterior să îi relaxeze și să îi amuze.

Prin intermediul jocului se accentuează cunoașterea, acordându-se, în același timp, un grad de interes ridicat raportului dintre programul de instruire și joc. Activitatea educativă este imperios să fie concentrate în direcția conturării la copii a capabilității de discernere a binelui de rău, ce este corect de ceea ce este injust, jocul, transformându-se, în acest context, într-un mijloc reprezentativ al educației socio – morale.

CAP. III Jocuri de mișcare

Literatura de specialitate indică o multitudine de criterii de categorisire, unele raportate la forma jocului, altele la conținut, unele la efectivul de joc ori la anotimpul în care au loc.

Printre categoriile jocurilor de mișcare se numără (Epuran, 1973, p. 20):

jocurile pentru deconectare în scopul liniștirii organismului

jocurile în scopul formării și îmbunătățirii deprinderilor motrice fundamentale și utilitar – aplicative:

jocuri de escaladare și de cățărare

jocuri pentru alergare

jocuri de târâre

jocuri pentru sărituri

jocuri pentru aruncări

jocurile pentru dezvoltarea atenției

jocurile în scopul formării și îmbunătățirii deprinderilor motrice caracteristice diverselor ramuri sportive:

jocuri pregătitoare pentru atletism

jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive:

handbal

fotbal

baschet

volei

jocurile în scopul evoluției calităților motrice fundamentale pentru:

rezistență

viteză

îndemânare

forță.

Sub identitatea de metodă a educației sportive și fizice, jocul de mișcare se descrie printr-o vastă întrebuințare, pe de o parte în activitățile de educație fizică și sport școlare, pe de altă parte în activitățile extrașcolare. Jocul de mișcare intră în arealul preocupărilor pedagogice, prin prisma diversității folosirii, a valorii și a efectelor sale educativ – formative (Zapletal, 1980, p. 13).

În cadrul lecției de educație fizică, utilizat împreună cu celelalte metode, jocul participă la evoluția calităților volitive, fizice, etice, la evoluția gradului de socializare etc. Cele mai multe dintre jocuri pot fi adaptabile din perspectiva duratei și a structurii și pot fi utilizate în oricare dintre verigile sale (Cerghit, 1976, p. 14).

Metoda primordială în scopul întreprinderii obiectivelor de instruire a preșcolarilor este reprezentată de joc. Astfel, se vor trece în revistă o multitudine de jocuri categorisite funcție de beneficiile aduse.

1. Jocuri în scopul învățării căderilor

1.1 “Leii și tigrii” – copiii sunt împărțiți în două echipe: tigrii și leii. Sunt alcătuite perechi, fiecare dintre acestea fiind formate dintr-un tigru și dintr-un leu care se așază în ghemuit spate în spate, împingând ușor unul în celălalt. Când educatorul strigă “Leii”, toți din echipa leilor vor pivota pe un picior, întorcându-se într-o parte, lăsându-i pe tigri să cadă pe spate. Jocul dezvoltă atenția, îmbunătățind, totodată, sintagma de “forță de opoziție” (Todea, 2002, p. 73).

1.2 “Vânătorul și iepurașii” – copii sunt distribuiți în două echipe, A și B, în fiecare echipă existând un vânător iar restul iepurași. Toți iepurașii stau în poziție de ghemuit, iar cei doi vânători în picioare. Odată cu semnalul educatorului, începe vânătoarea prin care fiecare dintre cei doi vânători caută să atingă iepurașii din echipa opusă. Fiecare iepuraș atins se va rostogoli înapoi căzând pe spate. Vânătorul care finalizează primul va marca atâtea puncte pentru echipa sa câți iepurași din propria sa echipă nu au fost încă atinși de vânătorul advers. Jocul este reluat de mai multe ori cu schimbarea vânătorului (Carstea, 1993, p. 80).

2. Jocuri în scopul conturării și evoluției simțului mișcării “adversarului”

2.1 “Centura nu cade” – organizați în perechi, față în față, copiii sunt legați cu o centură ce îi înconjoară la nivelul mijlocului. Este imperios ca centura să fie mereu întinsă. Unul dintre copii se deplasează lateral ori înainte – înapoi iar celălalt este imperios să îl urmeze în așa măsură încât centura să nu cadă. Rolurile sunt mereu schimbate (Firea, 1984, p. 76).

2.1.1 “Urmează-mă” – copiii sunt aranjați pe perechi, față în față, ținând în fiecare mână o centură ținută și de partener, centurile fiind întinse. Unul dintre copii se deplasează lateral ori înainte – înapoi, trăgând de centuri iar celălalt trebuie să observe mișcarea partenerului și să îl urmeze în așa măsură încât centura să fie mereu întinsă. Rolurile sunt mereu schimbate (Herivan, 1976, p. 93).

2.1.2 “Urmează-mă” – acest exercițiu este similar celui precedent însă centurile sunt legate de picioarele copiilor. În cazul fiecărei încercări de pășire a unuia, celălalt trebuie să observe și să îl urmeze. Centurile nu au voie să atingă salteaua.

3. Jocuri în scopul învățării folosirii greutății corpului

3.1 “Care e mai rapid?” – pe perechi, un copil culcat pe spate, celălalt pe genunchi într-o parte ori în prelungirea sa în direcția capului. La un semnal, cel de jos încearcă să se răsucească cu fața în jos, iar celălalt caută să îl prindă pe spate și să îl fixeze. Pentru fiecare reușită este acordat un punct. Exercițiul poate avea loc și ca un concurs pe echipe, câștigând echipa cu cele mai multe acțiuni reușite (Ionescu, 1982, p. 97).

3.2 “Pietrele de moară” – lucrul are loc în perechi. Un copil este pe spate, celălalt deasupra cu pieptul pe pieptul lui, cu picioarele și cu brațele sprijinite pe saltea. Cel de deasupra trebuie să facă rotație de un cerc complet, deplasându-se lateral cu picioarele și cu mâinile iar cu pieptul îl presează pe cel de jos, barându-i ridicarea ori întoarcerea cu fața în jos. Vor fi acordate puncte pentru copilul de deasupra (Marolicaru, 1986, p. 84):

cinci puncte pentru un tur complet

trei puncte pentru o jumătate de tur

un punct pentru un sfert de tur.

Copilul de jos primește un punct atunci când reușește să se întoarcă pe burtă. Jocul este repetat de două – trei ori pentru fiecare copil, inversându-se mereu rolurile.

3.3 “Pietrele de moară” – este același exercițiu cu reguli identice, numai că și copilul de dedesubt va sta cu fața în jos, iar cel de deasupra cu pieptul pe spatele acestuia, stopandu-l să se întoarcă cu fața în sus. Cel de jos nu are voie să se sprijine cu mâinile pe saltea. Punctajul echivalează cu cel din jocul precedent (Anucleata, 1999, p. 82).

3.4 “Ține brațul” – unul dintre copii este “brațul” și stă pe spate, celălalt îl fixează în lateral cu apucarea corpului ori se deplasează între picioarele sale, fixându-i capul. “Moțul” caută să iasă din suprafața de luptă, partenerul fixându-l și nelăsându-l. Jocul durează între 15 și 20 de secunde, primind un punct “brațul”, în condițiile în care reușește să iasă ori partenerul care îl menține (Cosmovici, Iacob, 1999, p. 99).

4. Jocurile în scopul evoluției coordonării și a echilibrului

4.1 “Caii și călăreții” – câte doi copii, unul în spatele celuilalt – situați în picioare – formează perechi de călăreți – cai. Acționând printr-o singură mâna, călăreții încearcă să doboare și ceilalți călăreți. Jocul are loc până rămâne pe saltea în picioare doar o pereche. În afara dezvoltării echilibrului, acest joc participă la îmbunătățirea spiritului combativ, îndemânării și a curajului. Vor fi schimbate, pe de o parte, rolurile celor doi parteneri, pe de altă parte mâna cu care se acționează. Poate fi permisă și acțiunea cu ambele mâini (Iovan, 1995, p. 95).

4.2 “Rățoiul” – jocul implică existența a câte doi copii față în față care se țin de mâini: numărul unu stă ghemuit, numărul doi stă în picioare în poziția de gardă. Numărul unu sare lateral, înainte ori înapoi iar numărul doi se va deplasa prin pași adăugați, asigurându-i echilibrul. Rolul va fi schimbat în câteva rânduri (Monteil, 1997, p. 82).

4.3 “Călăreții” – unul dintre copii stă în sprijin înainte pe genunchi, celălalt copil stând călare pe el fără a se ține cu mâinile. “Căluțul” încearcă prin diverse mișcări să își arunce călărețul, care, la rândul lui, caută să se păstreze cât mai mult timp călare. Ulterior câtorva repetări, călăreții se vor transforma în căluți. Același joc poate fi executat într-un stadiu mai avansat, călăreții stând în picioare pe spatele “căluților” ori șezând cu picioarele ghemuite (Petroman, 2001, p. 86).

5. Jocurile în scopul învățării pozițiilor de gardă – apărare – la sol

5.1 “Atinge-l dacă poți” – unul dintre copii stă pe spate cu brațele înainte ușor flexate, partenerul stând în poziție de gardă de sus la picioarele acestuia. Copilul de sus caută, prin diverse deplasări să atingă cu palma capul partenerului de la saltea. Copilul de jos se va apăra cu picioarele și cu mâinile, deplasându-se cu spatele pe saltea, astfel încât mereu să fie cu picioarele către partener. Este dezvoltată și viteza de execuție, coordonarea și imaginația în ambele roluri (Popescu – Neveanu, 1997, p. 99).

5.2 “Fixează-l dacă poți” – jocul are loc în aceeași manieră cu cel precedent numai că se urmărește păstrarea și fixarea cu spatele a câtorva secunde a partenerului de jos. Ulterior a două – trei încercări, rolurile vor fi schimbate (Radu, 2000, p. 95).

6. Jocurile în scopul formării simțului momentelor avantajoase acțiunilor de dezechilibrare

6.1 “Lupta skandenberg” – copiii sunt organizați în perechi, față în față, cu picioarele sinonime înainte și cu tălpile lipite pe aceeași linie. Cu mâna specifică piciorului din față se apucă reciproc, cealaltă mână fiind ținută la spate. Prin mișcări de împingere și de tracțiune lateral, înainte ori înapoi, fiecare caută să își dezechilibreze partenerul. Piciorul din față nu are voie să se miște. Prin acest joc, copiii vor fi învățați când este imperios să cedeze și când să acționeze (Badiu, 1999, p. 98).

6.2 “Lupta cocoșilor” – în grup, ori pe perechi, fiecare copil cu mâinile la piept ori la spate sare într-un picior încercând prin lovirea cu un umăr să își dezechilibreze partenerul. Cel ce atinge salteaua cu ambele picioare este descalificat (Barbu, Dinescu, Minulescu, 2005, p. 99).

Alte jocuri de mișcare pot fi identificabile în (Bota, 1999, p. 97):

1.” Băncuțele” – copii sunt organizați în perechi, unul așezat pe spatele celuilalt ce se află ghemuit sub forma unei băncuțe – sprijinit pe genunchi și pe coate – iar un copil rămâne fără pereche, plimbându-se în picioare printre aceștia. La comanda educatorului, “schimbați băncuțele”, fiecare copil așezat pe băncuța va efectua o cădere înapoi cu rostogolire de pe băncuță iar ulterior va alerga pentru a ocupa locul liber la altă băncuță. Numărul impar de copii determină că întotdeauna un copil să rămână fără băncuță, în picioare, acel copil primind o sancțiune. Ulterior a zece repetări rolurile sunt schimbate, cei ce au fost “băncuțe” executând ulterior căderile cu rostogolire iar ceilalți transformându-se în “băncuțe”. Prin acest joc este dezvoltată direcționarea în spațiu, execuția rapidă și corectă a căderilor, spiritul de competiție.

2. “Atinge-i palmele” – fiecare copil se află cu perechea față în față în poziție de flotare. Cel ce va reuși cele mai multe atingeri cu palmele peste palmele partenerului va câștiga iar pierzătorii sunt penalizați prin întreprinderea unor exerciți fizice suplimentare. Prin acest joc, sunt dezvoltate reflexe precise și rapide la stadiul mâinilor și, totodată, este dezvoltată și execuția rapidă de retragere și de atac a membrelor superioare, forța izo – cinetică, atenția dinamică și precizia acțiunilor.

3. “Tunelul loviturilor” – colectivul de copii este structurat în manieră egală în două echipe care se aliniază pe două coloane, cu fața în interior. Distanța dintre coloane este de circa 2 -3 metri una fată de cealaltă, copiii din coloane fiind, totodată, la distanță de circa 2 – 3 metri unul în raport cu celălalt. Primul copil va trece prin tunelul creat executând lovituri o dată către stânga și o dată către dreapta, către fiecare coleg al său pană când trece prin tot tunelul. Ulterior, copilul se așază de o parte ori de alta a tunelului așteptând să lucreze și ceilalți colegi ai săi. Totodată, în momentul respectiv, tunelul se deplasează un pas – doi la stânga ori la dreapta ca să nu se iasă de pe salteaua de antrenament. Copii care alcătuiesc tunelul pot să se apere specific și contraatacă pozitiv. Copilul ce parcurge traseul corect într-un timp cât mai scurt câștiga. La final are loc clasamentul, acordându-se sancțiuni și recompense.

4. “Cursa cu lovituri” – un copil este înhămat cu centura pe sub axile și după ceafă. Celălalt coleg îi controlează înaintarea prin apucarea celor două capete ale centurii. Poziționați pe perechi în coloane în spatele liniei de start se pornește pe rând la comandă cu cât mai multe lovituri de picioare și de brațe pe toată lungimea sălii, trăgându-l, totodată, pe cel din spate după el. Întrecerea este câștigată de copilul ce ajunge cel dintâi la linia de sosire, executând o multitudine de lovituri de picioare și de brațe. Traseul poate să aibă și obstacole pe care copiii este imperios să le evite. Prin acest joc este dezvoltată detenta de lovire, este dezvoltat spiritul de lupta ofensiv și echilibrul dinamic.

5. “Oglinda” – jocul are loc pe perechi. Este delimitată o linie între cei doi copii – prin marginea saltelei, printr-o centură -, linie care reprezintă oglinda. Unul dintre copiii ce privesc în oglindă întreprinde o multitudine de mișcări și cât mai autentice iar celălalt copil este imaginea din oglindă care caută să îl imite perfect. În condițiile în care reușește de trei ori consecutiv să reproducă această tehnică, copilul câștiga întrecerea, altfel câștiga oglinda. În final se realizează clasamentul, acordându-se sancțiuni și recompense. Prin acest joc este dezvoltată creativitatea, este dezvoltat simțul spațiului; copilul ce sparge oglinda pierde și este pedepsit. Jocul se reluat cu rolurile schimbate.

6. “Ștafeta cu lovituri din săritură” – copii sunt poziționați pe mai multe coloane având același număr de membri. În fața acestor coloane sunt poziționate mici obstacole – mănuși, mingi, genți, haine – plasate din doi în doi metri – aproximativ între cinci și opt obstacole funcție de lungimea traseului din sală. Cel dintâi copil din fiecare coloană (echipă) va pleca la comanda educatorului în alergare cu maxim de viteză, sărind peste obstacole, executând din săritură o lovitură de picior și la ducere și la întoarcere, predând ștafeta următorului. În final, se va întreprinde clasamentul, acordându-se sancțiuni și recompense. Prin acest joc sunt dezvoltate echilibrul, coordonarea dinamică, spiritul competițional, detenta și viteza.

7. “Centurile colorate” – colectivul de copii este distribuit pe fundamentul unor centuri colorate. Copiii aleargă de voie pe tot spațiul sălii. Educatorul anunța brusc o culoare de centura iar cei vizați se vor transforma în atacanți, alergând după ceilalți colegi încercând să îi atingă cu anumite segmente precum picioarele ori brațele. Copiii atinși întreprind activitate fizică în exteriorul arealului de întrecere – broscuțe, flotări, abdomene, genuflexiuni – după care reintră în joc. Este strigată, ulterior, o altă culoare de centură, respectivii copii transformându-se din atacatori, atacați. Jocul implică un consum energetic ridicat, o mare focusare a atenției, a orientării în spațiu și a spiritului de observație, viteza de execuție, coordonare, viteza de deplasare și reacție rapidă. Finalmente va avea loc clasamentul, acordându-se sancțiuni și recompense. Pot fi modificate o serie de componente ale regulamentului – tipul deplasării (alergare pe perechi, târâș, în patru labe, într-un picior), vastitatea spațiului de joacă, pozițiile sau numărul copiilor participanți la joc.

8. “Telefonul fără fir” – copiii sunt regăsiți în cerc cu diametrul de circa 3 – 4 metri, cu fața către interior în așa fel încât să aibă o distanța adecvată între ei. Din poziția decisă inițial de educator fiecare combatant se întoarce către dreapta ori către stânga funcție de semnalul educatorului, semnal de dinainte decis – gestica, bătaie din palme, comandă verbală -, executând tehnica convenită a fi exersată. Copilul care se află pe partea atacului se apără ulterior se întoarce la rândul său către cel aflat în partea opusă întreprinzând același atac și celălalt copil aceeași apărare, ciclul reluându-se. Cei care greșesc execuția se penalizează prin exerciții de pregătire fizică – broscuțe, flotări, genuflexiuni, abdomen – ce se desfășoară în exteriorul circuitului, apoi revenind la loc în circuitul din cerc. Pot fi structurate o multitudine de telefoane fără fir în scopul de a mări densitatea execuțiilor pe unitatea de timp și, totodată, mai multe echipe ce execută circuitele de telefoane fără fir simultan, iar câștigătorii sunt cei ce termină cei dintâi. Finalmente, are loc clasamentul, acordându-se sancțiuni și recompense.

9. “Lupta indiană” – jocul are loc pe perechi de valori apropiate – deprinderi motrice, nivel de pregătire. Partenerii se apucă reciproc de mâini – mâna dreaptă pe antebrațul drept – și la comanda educatorului încearcă să lovească cu piciorul opus mâinii cu care îl ține pe coleg partea dorsală a coapsei drepte a acestuia încercând simultan să nu fie atins de partenerul de întrecere ce are aceleași intenții ca și el. Jocul durează circa 60 de secunde, apoi se schimbă priza de mână și totodată piciorul ce lovește, schimbându-se, ulterior și partenerii. Este declarat câștigător cel ce reușește să dea mai multe lovituri corect întreprinse regulamentar față de colegul său. Finalmente, are loc clasamentul, acordându-se sancțiuni și recompense. Prin acest joc sunt dezvoltate sincronizarea echilibrului dinamic, atenția, dorința de victorie, reflexele caracteristice, reacția și execuția rapidă.

Tuturor acestor exerciții este imperios să li se imprime un caracter de întrecere, de joc, înlăturând repetările monotone sub formă de reprize ori de serii. În cazul celor mai mici semne de oboseală psihică ori fizică se va schimba jocul – exercițiul – ori va avea loc o pauză specifică.

Alte jocuri specifice dezvoltării motricității la preșcolari se identifică în (Bota, Prodescu, 1997, p. 96):

1. “Banda rulantă”

Clasa de copii este distribuită în echipe de câte 6 – 10 jucători, dispuse în formație de șir. Aceștia adoptă poziția stând jos, sprijinindu-se cu mâinile pe pământ. Cel dintâi jucător din fiecare echipă primește o minge pe care o apucă cu gleznele, apoi făcând o rulare înapoi, o predă celui aflat îndărătul său, ce o preia cu gleznele. În acest context, mingea este transmisă până la cel din urmă jucător, ce aleargă cu aceasta în fața echipei. Este câștigătoare echipa ce execută lucrurile mai repede.

2. “Veverițele”

Jocul are loc pe un teren ori în sala de gimnastică, unde copiii pot să se urce pe ceva. Este ales un vânător care aleargă după veverițe. Acestea pot să scape de el în condițiile în care se urcă ori se cațără pe ceva – bârnă, aparate, bolovani, spaliere. După ce vânătorul se îndepărtează 3 metri, veverița este forțată să coboare. Astfel, veverița prinsă va primi o pedeapsă, fiind eliminată din joc.

Fig. 3.1 “Veverițele”

Sursă: Carstea, 2000, p. 78

3.” Telegrama fulger”

Elevii se poziționează în formă de cerc, la interval de 2 – 3 metri unul în raport cu celălalt. Aceștia trasează în jurul lor un cerc mic. Fiecare primește numele unui județ. Poștașul stă în mijlocul cercului mare strigând, spre exemplu, “Poșta merge de la Piatra – Neamț la Iași”. Prin raportare la această comandă, cei doi jucători luați în vizor trebuie să își schimbe locurile între ei, însă cu rapiditate, în acest context poștașul va ocupa unul din locuri, luând denumirea celui fără loc, ce devine poștaș. Jocul poate fi jucat și în clasă (Chelcea, 2007, p. 84).

În scopul dezvoltării rezistenței, există o multitudine de jocuri de mișcare printre care (Cosmovici, Iacob, 1999, p. 98):

1.” Cel mai îndemânatic”

Răspândiți pe teren, elevii stau cu brațele încrucișate la spate, ținând în mână câte o batistă – o sforicică, un cordon. La cel dintâi semnal, aceștia aleargă pe teren cum vor, ținând tot timpul brațele încrucișate la spate. La cel de-al doilea semnal se opresc, își leagă sub unul dintre genunchi batista și aleargă până la locul arătat. Cel ce sosește cel dintâi este văzut drept câștigător. Îndemânaticii sunt cei ce sosesc printre primii patru. Pe parcursul jocului, elevilor nu li se permite să se lovească. Cei ce greșesc sunt eliminați pentru o perioadă din joc, reintrând după una sau două repetări ale acestuia.

2. “Leapșa în cerc”

Copiii se deplasează pe spațiul unui cerc în aceeași direcție – către stânga ori către dreapta, repetând termenii: “Pe mine nu mă prinde!”. În mijlocul cercului este poziționat un copil văzut drept “leapșa” – o fată sau un băiat cu capul acoperit.

La semnalul de incipit al jocului, elevii aleargă într-un spațiu mărginit, iar “leapșa” aleargă în scopul de a atinge cu căciulița pe unul din copii. În condițiile în care următorul îl atinge, menționând “leapșa”, rolurile între aceștia se schimbă iar jocul continuă.

Fig. 3.2 “Leapșa în cerc”

Sursă: Dragnea, 1996, p. 11

3.” Mingea prin tunel”

Clasa este împărțită în două echipe. Jucătorii sunt aliniați în flanc unul câte unul, cu picioarele mai depărtate. Jucătorul din capul fiecărei echipe are în față o minge medicinală. Atunci când se dă semnalul de începere, cel dintâi jucător se apleacă și împinge mingea înapoi printre picioare, lucru făcut de altfel, pe rând, de toți elevii. Cel din urmă jucător culege mingea și aleargă cu aceasta către capul coloanei. Iese câștigătoare echipa al cărui prim jucător a revenit cel dintâi la locul inițial, ridicând mingea și marcând, astfel, finalul jocului.

4.” Plasa și peștișorii”

Copiii sunt poziționați într-un spațiu mărginit, reprezentând “peștișorii”. Alți doi copii au rolul de “pescari”. Ținându-se de mână, aceștia aleargă după “peștișori”, căutând să înconjoare unul sau mai mulți. Fiecare “peștișor” prins se transformă în pescar.

Jocul continuă, alcătuindu-se o multitudine de grupe de câte doi pescari până ce toți “peștișorii” au fost prinși (Dragnea, Bota, 1999, p. 10).

5.” Semănatul și culesul cartofilor”

Colectivul clasei este distribuit în două echipe egale, poziționate în coloană câte unul, în spatele liniei de plecare. La semnal, cel dintâi elev din fiecare echipă – coloana – ia de jos 3 – 4 mingi de oină – sau pietricele – reprezentând cartofii, aleargă și le așază în cercuri ori în pătrate și se întorcându-se la coloana sa.

Când ajunge în fața următorului elev, acesta aleargă, culegând “cartofii” pe care îi aduce și îi predă următorului până când aleargă toți elevii. Iese câștigătoare echipa ce finalizează cea dintâi semănatul și culesul “cartofilor”.

Distanța de alergare va fi cuprinsă între 30 și 40 de metri (Dragu, Crisea, 2002, p. 76).

Printre jocurile de mișcare specifice dezvoltării forței se numără următoarele:

1.” Numărătoarea”

Copiii sunt poziționați doi câte doi, spate în spate. La comanda educatorului, unul dintre copii îl ridică pe celălalt pe spatele lui în extensie, în așa măsură încât acesta să ajungă cu fața în sus. Cel ridicat numără de la 1 la 10 iar ulterior rolurile sunt schimbate.

2. “Pisica și șoarecii”

Distribuiți în grupe de câte cinci – șase, copiii se țin de mâini, alcătuind un cerc. Un grup rămâne în exteriorul cercului. Unul din jucătorii acestui grup se identifică în “pisică” iar ceilalți sunt “șoriceii”. Șoriceii intră liberi în acel cerc, după care fug, ferindu-se de pisica pe care cei din preajma caută să o rețină cu mâinile unite. Șoriceii prinși sunt înlăturați din joc până la modificarea grupului. Ulterior prinderii a doi – trei șoricei, următorul grup de șoricei iese în exteriorul cercului.

3.” De-a ostașii”

Doi copii, văzuți drept “căpetenii”, își aleg coechipierii, în acest context, colectivul împărțindu-se în două “oști” ce se poziționează pe două linii, față în față, la 4 – 5 metri una de cealaltă. Componenții oștilor se țin de mână. Fiecare oaste poate să aibă și câte un steguleț. Pe rând, fiecare oștean dintr-o tabără aleargă către cealaltă ca să rupă lanțul, ulterior strigătului “Comandante, dă-ne un ostaș!”. În condițiile în care cel ce a încercat să rupă lanțul de brațe nu a reușit, rămâne prizonier în cadrul echipei adverse iar dacă reușește să-l rupă, “ostașul” din partea dreaptă de unde a fost rupt lanțul devine prizonier cu toți ostașii din dreapta sa până la capăt. Jocul continuă până una din echipe rămâne cu doi “ostași”. Echipa câștigătoare preia steagul celeilalte echipe.

Fig. 3.5 “De-a ostașii”

Sursă: Drăgan, 1978, p. 91

4.” Coșulețele”

Clasa de elevi este distribuită în două echipe, egale ca număr, poziționați pe grupe de câte 3 la câțiva metri trasându-se linia de sosire. Cel din mijloc, “coșul” ce trebuie să fie transportat, se ghemuiește, apucându-și genunchii cu mâinile. Ceilalți doi apucă de brațe, în scopul de a îl transporta în alergare până la linia de sosire. Se întorc iar ulterior pleacă următorul “coșuleț”. Iese câștigătoare echipa ce finalizează cea dintâi transportul “coșurilor”.

Fig. 3.6 “Coșulețele”

Sursă: Dumitru, 2007, p. 12

5. “Automobilele”

Sunt trasate două linii paralele la distanța de 10 metri una de cealaltă și, după ce copiii vor fi distribuiți în două grupe egale, fiecare grupă va fi poziționată în spatele uneia din linii. Fiecare copil reprezintă un automobil, având voie să circule liber în spațiul dintre cele două linii, fără să se atingă de alt copil.

La semnalul dat de educator, elevii vor încerca să circule, iar la două semnale se vor întoarce către garajele lor, respectând aceleași norme; se execută în primă instanță din mers, ulterior din alergare. Copiii ce nu au respectat norma circulației părăsesc jocul pentru o scurtă perioadă – automobilul se repară. După o anumită perioadă de joc, vor fi reliefați “șoferii iscusiți” ce nu s-au abătut de la norme.

Calitățile evidențiate în întreprinderea jocurilor dinamice se identifică în următoarele:

Tab. 3.1 Calități necesare în întreprinderea activităților motrice

Sursă: Epuran, 1984, p. 93

Sub identitatea de mijloc al refacerii după efort a organismului, prin joc este asigurată revenirea la valori proximale de cele de repaus a indicilor frecvenței respiratorii și cardiace.

În acest sens, pot fi aduse în discuție jocuri precum (Gagea, 1999, p. 50):

1. „Pământ, aer, apă”

Copiii sunt poziționați în formație de cerc în poziția așezat cu genunchii îndoiți. Conducătorul jocului face ghem o batistă, apoi o aruncă pe genunchii unui copil, pronunțând unul dintre termenii „apă”, „pământ” sau „aer”. Cel căruia i-a aruncat batista trebuie să indice un animal ce trăiește în acel mediu. Cine greșește, primește o pedeapsă comică iar acela ce răspunde corect se transformă în conducătorul jocului.

2. „Buchețelele”

Colectivul clasei se deplasează, în mers, pe terenul de sport. Pe parcursul deplasării, educatorul strigă un număr iar elevii trebuie să se grupeze în „buchețele”, alcătuite din atâția copii câți indică numărul strigat. Copiii ce rămân în exteriorul „buchețelelor” sunt eliminați. Jocul continuă până când în joc rămân numai doi copii.

3.” Pisicuța”

Colectivul este structurat în formație de cerc, iar în centrul cercului se poziționează un copil, acesta reprezentând „pisicuța”. La incipitul jocului, pisicuța se deplasează în patru labe până în fața unui copil, mieunând de trei ori, cât mai ilar. Copilul luat în vizor este imperios să rămână serios și să mângâie pisicuța, menționând „săraca pisicuță!”. În condițiile în care reușește să se stăpânească și să fie mereu serios, rolurile se schimbă între ei, în caz contrar, „pisicuța” trece la un alt copil.

4. „În țara tăcerii”

Copii sunt poziționați în formație de cerc și iau loc pe scăunele, iar în centrul cercului se poziționează un copil văzut drept „păzitorul tăcerii”. Acesta face semn unui copil să înainteze către el într-o seriozitate și liniște deplină. În acest timp și păzitorul și ceilalți copii fac figuri și gesturi comice prin care să îl determine să râdă. În condițiile în care acesta reușește să parcurgă drumul în aceste condiții, fără a râde, se transformă în „păzitorul tăcerii”, trecând în centrul cercului; în condițiile în care nu reușește, trece la locul său pe scăunel, dandu-i-se să execute o pedeapsă comică.

5.” Jocul mut”

Copiii sunt poziționați în cerc, în centrul căruia este copil, care, la incipitul jocului, cheamă la el un alt copil ce trebuie să vină cu pași ușori, fără a face zgomot. După ce a ajuns, îl salută reverențios pe cel care l-a chemat. În condițiile în care a reușit să meargă fără zgomot, copiii schimbă rolurile, jocul continuând. În caz contrar, primește o sancțiune comică.

6. „Mingea prin tunel”

Copiii sunt distribuiți în echipe egale, poziționate în șir, în poziția depărtat. La semnal, cel dintâi împinge mingea printre picioare, aceasta urmând să ajungă la cel din urmă coechipier. Ceilalți elevi din șir pot să o direcționeze în scopul de a circula prin tunel. Ultimul o prinde, trece în față și reia mișcarea.

7. „Vânzătorul”

Copiii sunt poziționați în cerc, fiecare purtând un nume de legumă. Unul dintre aceștia îndeplinește rolul de vânzător. La incipitul jocului, vânzătorul se plimbă în cadrul cercului, căutând un moment adecvat pentru a pronunța de trei ori numele unei legume, fără ca acela care îl poartă să bage de seamă. Vânzătorul poate povesti ceva și poate face o întrerupere bruscă strigând de trei ori numele legumei, poate să arate un copil strigând însă numele altei legume, să cânte, s.a. În condițiile în care reușește să îl păcălească, cei doi schimbă rolurile între ei.

8. „Schimbarea”

Pe o masă sunt poziționate mai multe obiecte. Copii le observă pe parcursul unui minut, apoi se retrag într-un colț al sălii. Educatoarea face câteva modificări în ordinea poziționării obiectelor. La revenirea în fața mesei, copiii trebuie să menționeze ce obiecte nu mai sunt pe același loc.

9. „Clopoțelul”

Copiii sunt poziționați în formație de cerc, cu mâinile la spate, umăr la umăr. Educatoarea oferă unui copil un clopoțel pe care, la incipitul jocului, trebuie să îl treacă pe la spate, din mână în mână, într-o anumită direcție. În mijlocul cercului stă un copil care, la semnalul educatoarei, trebuie să spună cine deține clopoțelul. Copilul bănuit că are clopoțelul trebuie să ducă mâinile la față iar dacă are clopoțelul schimbă rolurile între ei. Dacă nu a ghicit, jocul continuă în aceeași manieră.

10. „Culorile”

Pe un suport sunt montate mai multe cartonașe viu colorate. După ce copiii le privesc un timp, acestea sunt acoperite iar copiii trebuie să redea culorile cartonașelor pe care le-au văzut.

CONCLUZII

Date fiind aspectele aduse în discuție în cadrul acestei lucrări, una dintre concluziile care poate fi trase este aceea ca folosirea pe tot parcursul anului școlar a jocurilor de mișcare participă la evoluția deprinderilor și a calităților motrice fundamentale.

Pe tot parcursul unei lecții bine structurate și concepute poate fi creat timp suficient util desfășurării unor activități sub formă de joc, copiii atribuindu-și prin efort propriu noile deprinderi, cunoștințe și priceperi motrice și, totodată și dezvoltându-și, totodată, calitățile motrice într-o manieră plăcuta. Structurarea prioritară a lecțiilor de educație fizică în aer liber (chiar și în anotimpul răcoros), în zilele frumoase, luându-se toate măsurile utile menținerii sănătății copiilor și obișnuirii organismului utilizându-se cele mai eficiente ștafete, jocuri dinamice sau parcursuri aplicative, pot să aibă repercusiuni pozitive în ceea ce privește evoluția calităților motrice asupra evoluției fizice generale ale copiilor.

Jocul transformă raportul copil – educator într-o relație de comunicare mai onestă și mai deschisă. Luând în calcul valoarea educative și formativă a jocurilor de mișcare, ar trebui ca în lecțiile de educație fizică să existe diverse exerciții și jocuri colective.

Obiectivarea, selecționarea și optimizarea sistemelor de acționare programate spre evoluția prin joc a deprinderilor și a calităților motrice conturează un cadru concret pe fundamente științifice în desfășurarea activității, conducând la mărirea densității lecției de educație fizică la progresul randamentului său și finalmente la creșterea eficienței activității de educație fizică.

Pe fundamentele expuse în cadrul acestei lucrări poate fi dezvoltată o abordare modernă a activităților de educație fizică la nivel preșcolar, în acord cu interesele copiilor și cu evoluția psihosomatică.

Pentru copii, atracția principală este alcătuită din participarea lor la jocurile dinamice și cele cu caracter competițional, scoțând în relief necesitatea de mișcare ce nu era și nu este satisfăcută prin programele instructiv – educative prezente. Această însușire fundamentală este condiționată de necesitatea de mișcare, de conduită ludică și de elementele reprezentative în evoluția și în creșterea armonioasă a preșcolarilor.

Folosirea jocurilor sportive în activitatea didactică școlară conduce la achiziții de calități psihomotrice mult mai reliefate și mai valoroase din punct de vedere calitativ decât prin utilizarea unor metode individualizate, focusate pe exerciții simple de îndemânare secvențială, de forță, de rezistență sau de alergare de viteză.

Educației fizice nu trebuie să i se ofere doar statutul unei discipline de învățământ, ci și posibilitatea de a deveni o activitate efectivă de formare continuă, pe parcursul întregii vieți. Disciplina de învățământ numită educația fizică se poate transforma într-un mijloc de dezvoltare armonioasă a personalității și de asigurare a sănătății sentimentale, fizice și mentale.

Prin jocurile de echipă este cultivată psihomotricitatea, obținându-se satisfacții afective, alimentându-se spiritul de colaborare și de competitivitate, formându-se prietenii de grup, învățându-se norme de joc însă, în mod expres, respectarea acestora. În acest context, este inoculate plăcerea de continuare a jocului ca formă de petrecere a timpului liber prin jocuri de echipă și prin sport. Educația continuă va include educația fizică, reprezentând o bază de depășire a conflictelor intrapersonale și interpersonale, a nemulțumirilor sociale și a depresiilor personale.

Capacitățile motrice cumulate prin formele de educație formală de ordin instituționalizat, reprezintă achiziții ale personalității ce vor sprijini continuu evoluția stării de sănătate socială, corporală și sentimentală a indivizilor.

Prin metodologia ce presupune existența jocurilor sportive însă, în mod expres, competitive, întreprinderea activității didactice de educație fizică și sport conduce la evoluția psihomotricității, o abilitate valorizabila pozitiv și complexă în conturarea – evoluția personalității copiilor.

Educația fizică s-a transformat într-o formă de educație permanentă reprezentând un fundament al faptului că beneficiarii consecințelor sportului sunt mai sănătoși din perspectivă psihică și fizică, mai vioi, mai tonifianți, mai puternici și mai încrezători.

Educația fizică se identifică într-o componentă de fundamentală a educației generale, fiind recunoscută măcar teoretic, de educatori.

O atitudine receptivă în raport cu modificările din societate va putea să anticipeze strategii dinamice de perfecționare a procesului de învățământ, de progres a autorității educației fizice și a sportului în învățământul preșcolar, a atitudinii colectivelor didactice însă, în mod expres, a copiilor.

BIBLIOGRAFIE

1. Badiu, Toma, Mereuță, Claudiu, Teoria și metodica educației fizice și sportului: culegere de teste, Evrika, 1998

2. Balint, Gheorghe, Jocurile dinamice – o alternativă pentru optimizarea lecției de educație fizică cu teme din fotbal în învățământul gimnazial, Pim, 2009

3. Barta, Andrei, Dragomir, Petrică, Deprinderi motrice la preșcolari, Integral, 1995

4. Bolohan Andra, Preda, Georgeta, Stilul parental – factor de risc al tulburărilor anxioase la copil și adolescent, Studii și cercetări, 2014

5. Carstea, Gheorghe, Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura ANDA, București, 2000

6. Cojocariu, Venera, Teoria și metodologie instruirii, Editura Didactică și Pedagogie, Bacău, 2002

7. Deliu, Dan, Antrenamentul sportiv în disciplinele de combat, Editura Bren, București, 2008

8. Deliu, Dan, Metodica disciplinelor sportive de combat, Editura Bren, București, 2008

9. Dobrescu, Iuliana, Manual de psihiatrie a copilului și adolescentului, Volume I, Infomedica Ed, 2010

10. Epuran, Mihai, Psihologia educației fizice, vol I. București: IEFS, 1984

11. Epuran, Mihai, Metodologia cercetării activităților corporale în educație fizică și sport, Editura Fundației “România de Mâine", 1996

12. Epuran, Mihai, Horghidan, Valentina, Psihologia educației fizice, 1997

13. Epuran, Valentina, Jocuri de mișcare, București, I.E.F.S., 1973

14. Firea, Elena, Dinamica parametrilor somato – funcționali și motrici la elevi de diferite vârste – Cercetare departamentală înaintată CNEFS, 1989

15. Hărgălaș, Ana, Organizarea spațiilor pentru educația fizică, Ed. Sport Turism, București, 1985

16. Manno, Renato, Les bases de l'entraînement sportif, Ed. Revue EP. S, 1992

17. Manno, Renato, Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Editura Sop, București, 1996

18. Mihailov, Maria, Zolotariov, Elena, Modalități de realizare a demersului didactic la educația fizică în grupele mixte în instituții preșcolare, 2011

19. Mihailov, Maria, Teoria și metodica educației fizice a copiilor de vîrsta preșcolară: Curs de prelegeri, 2012

20. Mitra, Gheorghe, Dezvoltarea calităților motrice în activitatea de educație fizică școlara, Editura Sport – Tursim, București, 1977

21. Mitra, Gheorghe, Mogoș, Alexandru, Dezvoltarea calităților motrice, Editura Sport – Turism, București, 1977

22. Monteil, Jean – Marc, Educație și formare, Editura Polirom, Iași, 1997

23. Pereteatcu, Maria, Psihopedagogie specială: Curs de prelegeri, Vol. II, 2005

24. Podewils, Laura, Guallar, Eliseo, Mens sana in corpore sano. Annals of internal medicine, 2006

25. Rață, Gloria, Metodica educației fizice și sportului. Editura Alma Mater, Bacău, 1996

26. Sălăvăstru, Dorina, Psihologia educației. Iași: Polirom, 2004

27. Șalgău, Silviu, Mârza – Dănilă, Doina, Asistența biologică și kinetoterapie în sport, Pim, 2007

28. Todea, Septimiu, Florian, Jocuri de mișcare, Editura Fundației" România de Mâine", 2009

29. Uța, Florentina, Activitățile motrice nonformale la studenți – valori, percepții, motivații. Tiparg, 2012

30. Verza, Emil, Mielu, Zlate, Psihologia copilului, Editura Didactică și pedagogică, București, 1997

31. Zapletal, Milos, Mică enciclopedie a jocurilor, București, Editura Sport – Turism, 1980

Alte surse

1. Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Dicționarul Explicativ al Limbii Române. București, Editura Univers Enciclopedic, 1998

2. Curriculum pentru învățământ preșcolar 3 – 6/7 ani, 2008

3. Ordinul Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului nr. 6226/1986, “Instrucțiunile privind organizarea și desfășurarea activității de educație fizică și sport în învățământul preșcolar, primar, gimnazial, liceal și profesional”