Eficienta Si Rentabilitatea Investitiei la S.c. Aurora S.r.l
INTRODUCERE
Țelul firmelor în perioada actuală nu este numai acela de a supraviețui, ci și să desfășoare o activitate rentabilă, o activitate care sa le aducă profit, adică un câștig mai mare decât aceea ce consumă. Deci, se poate spune că în economia de piață, raționaliatea activității economice este finalizarea prin profit.
Termenul de profit este de origine latină și derivă de la verbul “proficere” a programa, a da rezultat și care, treptat a dobîndit semnificația de a da, a aduce profit sau câștig.
Lucarea de față încearcă o reprezentare centrală a noțiunii de rentabilitate de bază, care face ca o întreprindere să fie rentabilă-profitul. Lucrarea încearcă să aducă și un exemplu practic, cu date culese de la Societatea comercială ”AURORA“ S.A. Lucrarea este structurată pe trei capitole.
Primul capitol este o exeplificare teoretică a noțiuni de rentabilitate economică a firmei. Întrucât din punct de vedere economic, atât resursele cât și efectele sunt de natură diferită, prin echivalare înțelegându-se procesul de transformare a tuturor resurselor, respectiv a efectelor într-o resursă respectiv efect, de natură unică.
Cel de-al doilea capitol pune în evidență elementele esențiale ale diagnosticului rentabilității societăților venind în completarea primului capitol al acestei lucrări.
Pentru a putea determina profitul este necesar să se cunoască structura, precum și elementele principale care stau la baza determinării profitului.
Ultimul capitol realizează o exemplificare, elementele fiind preluate de la S.C. ”AURORA” S.A.
Deci se poate spune că, lucrarea în ansamblul ei nu este alceva decât o încercare de a contura și asigura înțelegerea noțiunii de rentabilitate și a elementului principal care stă la baza asigurarii profitului.
CAPITOLUL I
CONCEPTE TEORETICE PRIVIND RENTABILITATEA FIRMEI
1.1. Considerații generale privind rentabilitatea
În economia de piață, profitul constituie rațiunea de a fi a unei întreprinderi. Întreprinderile care se dovedesc a fi nerentabile sunt supuse falimntului. Profiul se dimensionează în jocul prețurilor ca urmare a raportului cerere-ofertă și al costurilor, care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate. Cererea solvabilă a consumatorilor influențează oferta și, prin mecanismul rentabilității, orientează plasarea capitalurilor și, deci, producția.
Rentabilitatea apare astfel ca instrument hotărâtor în mecanismul economiei de piață, în orientarea producției în raport cu cerințele consumatorilor (productivi sau individuali).
Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri mai mari decat cheltuielile, în urma vinderii și încasării producției faricate. Deci, rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit, oglindind într-o formă sintetică eficența întregii activități economice a întreprinderii.
Pentru exprimarea rentablitații se utilizează doi indicatori:
– profitul
– rata rentabilității.
Mărimea absolută a rentabilității este oglindită de profit, care este un indicator de volum, iar gradul în care capitalul său, folosirea resurselor întreprinderii aduc profit este reflectat în rata rentabilității, care este un indicator al mărimii relative a rentabilității.
În legătură cu corelația dintre rentabilitate și eficența economică sunt de făcut unele precizări. Eficența economică este mai cuprinzătoare decât rentabilitatea. Se poate aprecia că eficența economică reprezintă cea mai generală categorie care caracteriează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea (ce include consumul productiv, consuml individual și vînzarea) sau economisirea unor resurse (umane, materiale sau financiare) intrate sau neintrate în circuitul economic.
Sensul general al conceptului de eficiență, care se poate referi la o activitate, persoană sau obiect, este acela de a avea calitatea de a produce afectul util scontat. Ar trebui însă adăugat că raționalitatea oricărei acțiuni umane presupune că efectul să devanseze efortul (consum de resurse). Ca urmare, se poate vorbi de eficiența tehnică, economică, socială, sanitară, culturală, administrativă, după domeniul la care se referă. Elementul distinctiv al economicului față de celelalte domenii ale activității social-umane îl reprezintă utilizarea etalonului valoare economică atât pentru măsurarea eforturilor, cât și a efectelor. În substanța sa, eficența economică vizează minimizarea resurselor ce revin pe o unitate de efect util.
Rentabilitatea constituie una dintre formele de exprimare a eficenței economice și anume o formă sintetică realizată cu ajutorul categoriilor valorice. Calculele de rentabilitate se pot efectua utilizând ca rezulat (efect) nu numai profitul net, ci și întregul venit net, deci profitul brut (care cuprinde și datoriile financiere și impozitele).
Unul dintre veniturile care se obțin în cadrul societății este profitul. Acesta, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câștigul realizat, în formă bănească, de către cei ce inițiază și organizează o activitate economică. Problema care se ridică pentru teoreticieni este privitoare la natura și conținutul acesteia, iar pentru agenții economici de a stabili și raportul în care se găsesc cu celelalte venituri (salariul, dobânda, renta).
În ce privește conținutul categoriei de profit, se poate spune că au existat și există mai multe puncte de vedere, unele foarte asemănătoare, altele opuse. Putem distige două mari curente teoretice, unul care cuprinde acele puncte de vedere (deci și profitul) apar ca recompensă a factorilor de producție, altele, conform cărora profitul este munca însușită gratuit de cei ce posedă capitalul, pe seama celor ce își închirează (vând) capacitatea de a munci.
Pentru a pătrunde în intimitatea acestei categorii, pornim de la faptul că activitățile economice se desfășoară, în cea mai mare parte, în întreprinderi care angajează și coordonează factorii de producție (întreprinderii) și deci și a firmei, sau pot închiria unul sau mai mulți factori de producție. Indifetent de situație, întreprinzătorii sunt aceia ce organizează și conduc afacerile firmei, deci ce să se producă, în ce cantitate, unde să se vândă și cum. Toate acestea necesită cunoștințe și abilitate și implică un anumit risc din partea întreprinzătorului. Este firesc ca ele să fie recompensate:
– profitul normal;
– profitul economic.
Dacă avem în vedere costul contabil, tot ceea ce se obține peste acest cost este profit, respectiv profitul total. Dacă acest excedent depăsește suma costului, atunci profitul total este compus din profitul normal și profitul economic. Cu alte cuvinte întreprinzătorul poate primi profit din două motive:
– dacă este proprietarul unora dintre factorii de producție (echipament, pământ) utilizați, obține profit normal;
– dacă vinde bunurile firmei la un preț mai mare decât costul de producție (costul contabil plus profitul normal) obține și profitul economic.
Dacă întreprinzătorul nu posedă nici unul din factorii de producție (închiriază absolut tot), nu se va obține profitul normal, iar dacă va vinde bunurile produse obținute la un preț mai mic decât costul de producție, atunci nu va obține nici profit economic. Dacă privim cu atenție, se observă că în structura profitului normal intră atât o renumerație de muncă, cât și una de capital. Renumerația de muncă vizează munca de coordonare, conducere a întreprinzătorului, renumerația de capital vizează recompensarea (dobânda) capitalul adus firmei de către întreprinzător, sau procurat din altă parte. Dacă și factorul pământ utilizat de firmă este închiriat, atunci profitul cuprinde atât renumerația muncii întreprinzătorului, dobânda capitalului utilizat și chiria pământului.
În economia de piață, unde se manifestă pentru întreprinzători permanent incertitudinea cu privire la prezent și viitor, aceștia suportă riscul în afaceri, respectiv din vânzarea bunurilor fabricate să fie mai mic decât costul de producție. În aceste condiții, profitul economic este considerat ca răsplată pentru asumarea riscului. Deci, profitul economic reprezintă venitul obținut de cei care întemeiază (fondează), organizează și administrează o firmă, sau venitul obținut de către societate (în cazul societăților comerciale).
Produsele obținute se vând, dacă este posibil, la preț mai mare decât este costul total (costul contabil plus profitul normal). Ceea ce se obține este venitul care răsplătește munca, buna funcționare a firmei, respectiv a societăti.
Firmele chiar și în condițiile unei prospectări riguroase a piețelor nu pot fi niciodată sigure de legătura cu evoluția piețelor, a prețurilor, a cererii consumatorilor. Într-o economie dinamică, cu piață deschisă, incertitudinile cresc. Riscul în afaceri este ceva normal, o componentă a vieții economice care nu miră pe nimeni și a cărei dispariție ar crea derută și comportamente nefirești ale agenților economici. Dispariția riscului în afaceri marchează existența unei situații de dictat, respectiv alți factori decât cei economici, conduc piața și economia, deci o situație nefirească în care economicul este subordonat sau dominat de factorii neeconomici.
Având în vedere cele trei mari grupe de riscuri (incertitudinea privind condițiile pieței, riscul datorat schimburilor în tehnologie și implicit concurenței celor care au un avans în domeniu, riscul financiar, juridic și politic) este nefiresc ca profitul să fie privit și considerat ca o compensație primită de aceasta datorită presiunii acestor riscuri. Cu alte cuvinte, profitul economic apare ca răsplată pentru riscul de a pierde capitalul.
Dacă se are în vedere noțiunea de profit ca un tot nediferențiat, putem spune că el se cuvine din mai multe motive:
– inovația, reflectată atât prin ideile noi ale întreprinzătorului sau managerului societății, dar și prin ideile noi ale altor specialiști, obținute, asimilate și puse în practică;
– managementul, respectiv efectul de conducere, care îmbină atât cunoștințe, cât și talent, artă, pricepere;
– speculația comercială, ce se referă la capacitatea întreprinzătorul sau managerului societății de a organiza și desfășura o distribuție și o vânzare de succes a bunurilor produse;
– asigurarea contra riscurilor.
Specialiștii consideră că primele trei motive pun în evidență faptul că profitul este, în primul rând, o plată a muncii întreprinzătorului, la fel de firească ca salariul oricărui lucrător, iar în al doilea rând, având în vedere ultimul motiv, profitul este și o răsplată a riscului asumat. Deci, profitul este un venit, care depinde de anumite circumstanțe favorabile. El este, prin natura sa, esențialmente aleatoriu, căci el depinde de rezultatele atât de variabile și de precare ale firmei, ale societății, ce suportă în mod permanent impulsurile împrejurărilor schimbătoare ale vieții morale și materiale ale societății. De aceea, după împrejurări, profitul poate exista sau nu, poate fi mai mare sau mai mic.
Alături de cele două forme mari de profit –profitul normal și profitul economic, în practică, unele firme pot obține și alte categorii de profit:
– profit de monopol, cunoscut și sub denumirea de supra profit de monopol, care se obține de regulă, de către firmele care câștigă și-și mențin o poziție de monopol pe piață. Prin manipularea prețului, dar și a altor factori, câștigul lor este și mai mare decăt în condițiile normale tocmai datorită poziției de monopol;
– profit neașteptat (Windfoll profit), a cărei definiție este foarte clară, deși preocupă pe mulți specialiști.
Veniturile financiare cuprind, la rândul lor:
– venituri din participații, adică dividentele încasate de agentul economic pentru participațiile la capitalul altor societăți;
– venituri din imobilizări financiare, adică prețul de vânzare al imobilizărilor date;
– venituri din creanțe imobilizate, cuprinzând dobânzile aferente împrumuturilor pe termen lung, mediu, scurt acordate altor societați comerciale;
– venituri din titluri de plasament cedate- diferența favorabilă dintre valoarea totală a titlurilor de plasament și prețul de cesiune;
– venituri din diferențe de curs valutar, diferențele de curs valutar rezultate din operațiunile curente efectuate în devize.
Alte venituri financiare, ce cuprind:
– venituri din dobânzi pentru disponibilitatea din cont;
– venituri din scontările obținute de unitatea patrimonială de la furnizorii săi;
– alte venituri, ca diferență între valoarea contabilă și valoarea de piață a titlurilor de plasament imediat negociabile.
Veniturile excepționale înregistrează veniturile provenite din:
– operații de gestiune, adică acele venituri ce nu sunt legate de activitatea normală, dar se referă la operații de exploatare, cum ar fi: bunuri primite prin donație sau titlu gratuit, drepturi de personal neridicate după prescrierea lor, lipsurile la inventariere imputate vinovaților;
– operații de capital, ce evidențiază veniturile obținute din cedarea activelor;
– previzioane – reprezintă veniturile excepționale din reluarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli privind deprecierea imobilizărilor .
Cheltuielile, la rândul lor, sunt formate din cheltuieli de exploatare, cheltuieli financiare și cheltuieli excepționale.
Cele de exploatare regrupează toate fluxurile ce privesc exploatarea, activitatea de producție, normală sau curentă. În componența lor intră următoarele elemente:
– costul mărfurilor vândute, mărimea lor se calculează astfel: cumpărări de mărfuri aferente perioadei + variația stocului de mărfuri,
– materii prime și materiale consumabile,
– combustibil, energie, apă,
– alte cheltuieli materiale, ce include: cheltuieli cu obiecte de inventar, baracamente și amenajări provizorii. Suma lor formează totalul cheltuielilor materiale.
– lucrările și serviciile executate de terți, unde sunt incluse: cheltuieli cu întreținerea și repatațiile, cheltuieli cu chirii și locații de gestiune, cheltuieli cu studii și cercetări,
– impozite, taxe și vărsăminte asimilate ce cuprind: cheltuieli cu impozitul pe salarii, impozitul pe clădiri,
– cheltuieli cu personalul, formate din: salariile personalului; asigurări și protecție socială, adică contribuția unității la asigurăroi sociale și la constituirea fondului pentru ajutorul de șomaj;
– alte cheltuieli de exploatare cuprind pierderi din creanțe suportate de societate și alte cheltuieli de exploatare;
– amortizări și provizioane suportate de agentul economic.
Cheltuieli financiare au în componență elementele:
– creanțe imobilizate ce cuprind valoarea pierderilor privind creanțe legate de participații;
– titluri de plasamente ce reprezintă diferența nefavorabilă din vânzarea titlului de plasamente calculată ca diferență între valoare totală a titlurilor de pasamente și prețul de cesiune;
– diferențele de curs valutar evidențiază cheltuielile privind diferențele de curs valutar suportate de agentul economic și cuprind:
– diferențe nefavporabile de curs valutar rezultate în urma lichidării în valută;
– diferențele nefavorabie de curs valutar aferente disponibilităților bancare în devize sau a celor în devize existente în casă;
– alte cheltuieli financiare ce include cheltuielile privind dobânzile datorate, cheltuieli privind conturile acordate clienților sau debitorilor pentru achitatea anticipată,
– amortizări și provizioane ce include valoarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli ce privesc activitatea financiară, provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor financiare.
Cheltuieli excepționale au în componența lor elementele:
– cheltuieli excepționale privind operațiile de gestiune, cum ar fi: pierderi din calamități din materii prime, materiale, produse finite, semifabricate, debite prescrise sau debitorii insolvabili scoși din evidență, amenzi și penalități;
– cheltuieli privind operațiile de capital suportate de agent, cum ar fi: valoarea neamortizată a imobilizărilor corporale sau necorporale create, cheltuieli excepționale privind amortizările și provizioanele suportate de agentul economic ce privesc cheltuieli pentru constituirea provizioanelor reglementate, a celor pentru riscuri și cheltuieli cu caracter excepțional.
Toate aceste venituri și cheltuieli ale unei firme, societăți se regăsesc în contul de “Profit și pierdere” aferent unei perioade și cu ajutorul lor se determină rezultatul exercițiului (profit respectiv pierdere). Cunoscând aceste venituri și cheltuieli, se poate efectua o judecată de ansamblu asupra gestiunii unității și o sinteză ce pune în evidență rezultatul activității desfășurate.
Se poate concluziona că profitul se diferențiază net de celelalte venituri.
El poate fi privit ca un element rezidual al activității economice a firmelor. Spre deosebire de salariu, rentă, dobână, el nu are bază contractuală, depinzănd de succesul în afaceri și de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni o concurență distrugătoare, disturbări politice, financiare.
1.2. Indicatori ai rentabilității și structura profitului
1.2.1 Determinarea profitului și urmărirea structurală a acestuia
În general, putem spune că rezultatul exercițiului – de regulă profit, dar poate fi și pierdere – se detrmină ca diferență între veniturile totale (VT) și costurile totale (CT) : P = VT – CT
Urmărirea activității unui agent economic și descompunerea acestuia pe tipuri de activități ne oferă posibilitatea determinării profitului la nivelul fiecărei activități.
Determinarea profitului în acest caz se face cu ajutorul analizei structurale a acestuia.
Astfel, rezultatul exercițiului înaintea impozitării (profit brut sau pierdere) nu este omogen, în componența sa intrând rezultate din activități diferite.
Rezultatul exploatări se determină ca diferență între veniturile din exploatare și cheltuielile de exploatare. Veniturile din exploatare sunt compuse din cifre de afaceri, venituri din producția stocată, veniturile aferente producției de imobilizări și alte venituri din exploatare.
Cheltuielile din exploatare include toate cheltuielile aferente ciclului de exploatare (activități de producție și de comercializare a mărfurilor). În cazul în care producția stocată și producția imobilizată se evaluează la costuri efective, veniturile aferente lor sunt egale cu cheltuielile, în acest caz neînregistrându-se profit. În această situație, rezultatul din exploatare este determinat de rezultatul aferent cifrei de afaceri, de diferențe dintre alte venituri din exploatare și cheltuielile de exploatare și de diferențe dintre veniturile din provizioane privind exploatarea (când obiectul sau cauza care a generat constituirea provizionului nu mai există) și cheltuielile cu provizioane aferente exploatării (pentru deprecierea stocurilor de materii prime, materiale, producție neterminată, produse finite, mărfuri; pentru creanțe neîncasate, clienți sau platnici sau aflați în litigiu, pentru deprecierea activelor imobilizate necorporale și corporale.
Rezultatul financiar (profit sau pierdere) se calculează ca diferentă între veniturile financiare și cheltuielile financiare.
Rezultatul curent al exercițiului (profit sau pierdere) se obține însumând rezultatul exploatării și rezultatul financiar. O altă modalitate de determinare a rezultatul curent al exercițiului este ca diferență între veniturile curente (venituri din exploatare plus venituri financiare) și cheltuielile curente (cheltuielile de exploatare plus cheltuielile financiare).
Rezultatl excepțional al exercițiului (profit sau pierdere) este un rezultat întâmplător, neavând caracter de regularitat, așa cum este cazul pentru rezultatul curent al exercițiului. Rezultatul excepțional al exercițiului se determină ca diferență între veniturle excepționale și cheltuielile excepționale ale perioadei. În această categorie se include venituriele și cheltuielile legate de capital (cedarea de active) și aferente operațiunilor de gestiune (amenzi, penalizări, donații).
Rezultatul exercițiului înaintea impozitării (profit brut total sau pierdere) este format din rezultatul curent și rezultatul excepțional al excercițiului. Se mai poate deremina ca diferență între veniturile totale (din exploatare, financiare și excepționale).
Un indicator foarte important pentru aprecierea performanțelor întreprinderii este și rezultatul exercițiului după impozitare, respectiv profitul net sau pierderea.
Rezultatul impozabil (fiscal) este diferit de rezultatul exercițiului înaintea impozitării, pentru că se impun unele corecții. Astfel, se adună cheltuielile care depășesc nivelul admis prin acte normative (de exemplu, cheltuielile de protocol, cheltuielile de transport) și cele admise a se scoate din rezultatul impozabil (de exemplu, amenzi și penalități, provizioane nedeductibile).
Deci, se scad, nu se impozitează deducerile fiscale cum sunt: rezervele legale, pierderile din anii precedenți, reducerea de impozit stabilit prin acte normative, în cazul reinvestirii profitului.
Rezultatul exercițiului după impozitare (profit brut sau pierdere) este determinat ca diferență între rezultatul impozabil și impozitul pe profit. Pentru a explica modificarea rezultatului înainte de impozitare și a profitului net se utilizează metoda bilanțieră.
1.2.2 Indicatori valorici ai rezultatelor
Contul de “Profit și pierdere”, în cadrul sistemului de bază (dezvoltat), permite stabilirea contului de rezultate intermediare sau a situației soldurilor intermediare ale gestiunii. Indicatorii cuprinși în situația soldurilor intermediare ale gestiuni sunt necesari în adoptarea deciziilor, atât la nivel la nivel de întreprindere, cât și la nivelul terților cu care firma are legături de plan economic și financiar.
Soldul intermediar al gestiunii este diferența dintre două valori. Prin scăderi succesive se obțin indicatori de caracterizare a rentabilității și gestiunii întreprinderii (unii se regăsesc ca atare în contul “Profit și pierdere”, iar alții se calculează în situația soldurilor intermediare ale gestiunii).
Suma adaosului comercial este diferența între cifra de afaceri (exclusiv T.V.A.) aferentă vânzării de mărfuri și costul de cumpărare a mărfurilor vândute. Acest indicator este folosit în mod deosebit în cadrul întreprinderilor care au ca obiect de activitate comercializarea (distribuția) mărfurilor.
Indicatorii de caracterizare a rentabilității în mărime absolută au fost prezentați anterior, în continuare se vor face precizări cu privire la indicatorii care sunt utili în aprecierea modului de gestionare a întreprinderii (prezentați în situația soldurilor intermediare ale gestiuni – înainte de adaosul comercial, care este primul).
Producția exercițiului este un indicator care se aplică în special în cazul întreprinderilor industriale, măsurând volumul global al activității desfășurate.
Valoarea adăugată se determină ca diferentă între volumul global al activității și consumurilor intermediare (consumurile provenind de la terți).
Excedentul (deficitul) brut al întreprinderii, determinat numai de activitatea de exploatare, nefiind influențat de sistemul de amortizare și de provezioane, politica financiară, politica fiscală și modul de distribuție a dividentelor.
E.X.E. = Valoarea adăugată + Subvenții de exploatare – Cheltuieli cu personalul – Impozite, taxe și vărsăminte asimilate (exclusiv impozitul pe profit și T.V.A.).
E.X.E. este surplusul monetar potențial degajat de către activitatea de exploatare, deoarece poate fi determinat și ca diferență între veniturile de exploatare, care implică plăți (imediate sau ulterioare). Veniturile din exploatare, formate din încasări sunt formate din vânzări și subvenții de exploatare.
Cheltuielile de exploatare care implică plăti sunt formate din: costul de cumpărare al mărfurilor vândute, consumurile provenite de la terți, impozitele, taxele și vărsămintele asimilate, precum și cheltuielile cu personalul (cheltuieli cu salariile și cheltuieli cu asigurările și protecția socială).
În analiza indicatorilor:
– suma adaosului comercial (marfa comercială)
– producția exercițiului
– valoarea adăugată (V.A.)
– excedentul brut al exploarării (E.X.E.), se folosește motoda balanțieră.
Având în vedere că diferitele categorii de rezultate (profit sau pierdere) apar ca urmare a înregistrării de către întreprinderi a unor producții, economii, este necesară prezentarea și a acestor indicatori folosiți la evaluarea rentabilității.
1.2.3. Indicatori sintetici ai rezultatelor
Pentru evaluarea eficenței (rentabilității) economice se folosesc și indicatori sintetici, caresunt de tipul:
– productivității
– profitabilității
– economicității
– consumicității.
Indicatorii de natura productivității exprimă raportul dintre indicatorii de natura producției fizice și valorice și indicatorii de efort luați în considerare :
, unde:
I = cheltuieli de investiții,
Vi = valoarea medie de inventar a mărfurilor,
Vr = valoarea medie rămasă a mărfurilor,
Np = numărul mediu de personal,
Nm = numărul mediu de muncitori,
Fs = fondul de salarizare.
Indicatorii de natura economicității raportează economiile realizate de agentul economic echivalate ca natură și timp la indicatorii de efort.
Economiile sunt generate de sporul de producție, ca urmare a resurselor avansate, precum și a reducerii importurilor și a consumurilor la nivelul agentului economic.
Indicatorii de natura profitabilității raportează indicatorii valorici de natura venitului net la aceleași categorii de cheltuială (efort).
Indicatorii de consumicitate raportează consumurile agentului economic la indicatorii de rezultate obținuti. În această situație indicatorii se optimiuează prin minimizarea lor.
1.2.4 Pragul de rentabilitate – instrument al rentabilității
Metoda punctului critic (sau a pragului de rentabilitate) este o metodă de bază în analiza rentabilității pe produs și a rentabilității pe ansamblul activității, atât în faza de proiectare de noi capacități, de prognozare (previziune) a activității, cât și în analiza utilizării capacitățiilor de producție existente.
Punctul critic, numit și punct de echilibru sau prag de rentabilitate (“point mort”, în franceză “break – even”, în engleză) marchează acea dimensiune a producției totale sunt egale cu încasările totale din vânzarea producției (nu se obține nici profit, nici pierdere).
Nivelul costului pe produs și mărimea ratei rentabilității sunt într-o strânsă dependență de raportul dintre cantitățile de produse fabricate și cheltuielile totale de producție.
În raport cu dinamica volumului producției, elementele cheltuielilor de produție se grupează în cheltuieli variabile și cheltuieli fixe (convențional constante). Dacă cheltuielile variabile sunt constante ca mărime pe unitate de produs) suma lor crește direct proporțional cu volumul producției), cheltuielile fixe sunt variabile pe unitatea de produs (suma lor fiind constantă, înseamnă că ele se reduc o dată cu creșterea volumului producței obținute prin îmbunătățirea utilizării extensive a capacității de producție).
Această legătură dintre suma cheltuielilor de producție și cantitatea de produse ce trebuie fabricate, astfel încât din toate încasările obținute să se acopere toate cheltuielile, este evidențiată cu ajutorul punctului critic.
Sistemul de ecuați al punctului critic este:
y = a y = bx + c,
în care:
y = suma veniturilor în prima ecuație și suma cheltuielilor în a doua ecuație (în punctul critic),
a = prețul de vânzare pe uniatea de produs,
x = volumul producției (numărul de unități),
b = cheltuielile variabile pe unitatea de produs,
c = suma cheltuielilor fixe.
Principalele avantaje pe care le oferă metoda de analiză a rentabilității pe baza punctului critic sunt:
– permite stabilirea dimensiunii la care producția devine rentabilă
– indică volumul producției necesar pentru a obține un anumit cuantum al profitului
– pune în evidență corelațiile dintre dinamica producției, respectiv a veniturilor și dinamica costurilor, grupate în variabile și fixe
– permite determinarea gradului de utilizare a capacității de producție în corelație cu un anumit cuantum urmărit al profitului,
– oferă posibilitatea unui grad de dependență între curba profitului și o serie de alte curbe cum sunt: producția, cererea, fondul de rulment (partea din resursele financiare care asigură finanțarea permanntă a activelor circulante). Se formează din capitaluri proprii și împrumuturi pe termen mediu și lung.
FR = capital permanent – avtive imobilizate, unde:
Capitalul permenent = capital propriu + împrumuturi pe termen lung + cota de cheltuieli pentru cercetare – dezvoltare, ș.a.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face în:
– unități fizice,
– unități valorice, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate.
a) Calculul pragului de rentabilitate în unităși fizice este operațional, pentru unități monoproductive și pornește de la relația:
VT = CT = CF + CV
P × Qo = CF + CVm × Qo
( p – CVm) × Qo = CF
unde:
Qo = volumul fizic al producției pentru atingerea pragului de rentabilitate,
CF = costuri fixe,
p = prețul unitar,
CVm = costul variabil mediu (unitar).
b) Calculul pragului de rentabilitate în unități valorice se poate face atât pentru unități monoproductive, cât și pentru acele unități care produc și comercializează o gamă mare de produse.
În primul caz, pragul de rentabilitate se determină pornind de la relația anterioară:
,
Peste nivelul critic este zona de recuperare.
În cel de-al doilea caz, determinarea pragului de rentabilitate se face luând în considerare faptul că prețul de vânzare și CVm fiind constante, atunci și raportul CVT/CA este constant.
În acest caz vom spune că:
,
Punctul critic este dat de relația:
Pentru a se vedea în ce situație se află întreprinderea, este necesar a se determina unele mărimi, cu ajutorul cărora se poate determina poziția întreprinderii: a) marja de siguranță se determină ca deferență între CA realizată de agentul economic și CA critics: MS = CA – CAo
b) indicele de siguranță, care este dat de raportul între CA și CA critca:
Abaterea relativă a indicelui de siguranță se determină cu următoarea relație:
Unitățile economice din punct de vedere al IS se poate afla în una din următoarele situații:
– instabilă, când CA se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate,
– relația stabilă, când CA este cu 20% mai mare decât CAo (critică),
– confortabilă, când CA depășește pragul de rentabilitate cu peste 20%.
1.3. Maximizarea profitului
Toți întreprinzătorii sunt interesați în a obține profit, și dacă se poate, cât mai mult profit. Cu cât profitul este mai mare cu atât rentabilitatea, eficința firmei este mai mere. În cadrul firmei se determină volumul profitului obținut într-o anumită perioadă (de obicei annual), numit și masa profitului. Cunoașterea masei profitului nu este suficientă, firma trebuie să aprecieze și gradul de profitabilitate înregistrat, respectiv gradul de rentabilitate a afacerilor.
Cunoscând rata profitului, întreprinzătorii au posibilitatea de a efectua analize asupra activităților desfășurate de firme, precum și de a stabili strategii care să urmareacscă maximizarea profitului.
Maximizarea profitului constitui un obiectiv predominant al modelelor microeconomice, iar regulile de luare a deciziilor marginale implicate de către acest obiectiv poate fi util managerului financiar în confruntarea cu anumite probleme. Cu toate acestea, acest obiectibv are și unele limite.
În primul rând, modelul microeconomic standard al maximizării profitului este static, adică îi lipsește dimensiunea temporală. În mod concret, obiectivul maximizării profitului nu asigură nici o bază explicită pentru compararea profitului pe termen scurt cu cele pe termen lung.
Cea de a doua limită se referă la definiția profitului. În acest sens, se pune întrebarea: ce anume ar trebui să maximizeze agentul economic: suma reprezentând profitul sau rata profitului? Astfel, dacă este aleasă maximizarea ratei profitului, care este atunci rata concretă, specifică care trebuie evidențiată, aceea a profitului referitoare la vânzări, total bunuri sau la acțiunileacționarilor?
Care este măsura (unitatea de măsurare) a profiturilor care ar trebui folosită – adică cea mai ușor disoniblă măsură a profiturilor contabile sau definiția mai largă a profitului pentru economiști, care inclde (printre altele) costul de oportunitate al fondurilor efectuat de proprietarii unei unități, ca o cheltuială a activității economice?
Cea de e treia problemă legată de acest obiectiv se referă la faptul ca el nu oferă nici o cale reală pentru a lua în considerare riscul asociat cu deciziile.
Deci, se poate realiza o maximizare a profitului atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.
Firma poate opta pentru producția care îi asigură profitul maxim, folosind informațiile date de mărimea venitului marginal și a costului marginal. Dacă presupunem că firma își mărește producția cu o unitat suplimentară de produs, se va înregistra atât o creștere a costului marginal, cât și a venitului marginal obținut. Dacă venitul marginal este mai mare decât costul marginal, venitul total va crește mai mult decât crește costul total (ce include profitul normal) și deci, creșterea în producție duce la creșterea profitului economic.
Ca umare, maximizarea de profit economic este atins la acel nivel al producției la care venitul marginal egalează costul marginal.
Formularea de mai sus prin care se exprimă ideea că profitul este maxim când venitul marginal egalează costul marginal nu este suficient.
Profitul în orizontul de timp mediu și lung: Într-o asemenea perspectivă toți factorii pot fi transferați de la o utilizare la alta și, deci, numărul firmelor care produc un bun oarecare se va mări, dacă firmele respective obțin profit economic.
Dacă firmele care produc un bun oarecare înregistrează pierderi, atunci, teptat, ele vor renunța la producția bunului respectiv, iar numărul lor, tot treptat, va descrește. În același timp nu se vor înregistra schimbări în numărul firmelor care produc un bun în condțiile în care profitul este la nivel normal, deoarece pentru aceste firme nu există motivația nici de a ieși, nici de a intra în ramură.
CAPITOLUL 2
ELEMENTE DE DIAGNOSTIC AL RENTABILITĂȚII LA S.C. AURORA SRL
Reunind tradiția de mai multe secole a ospitalității cu restricțiile unei gestiuni performante, activitatea hotelieră oscilează între artizanal și high-tech, între serviciu și industrie.
În ultimele decenii, pe plan internațional, activitatea hotelieră s-a apropiat tot mai mult de caracteristicile unei veritabile industrii, formula "industrie hotelieră" depășind tot mai mult stadiul de figură de stil.
Unii autori au ajuns să se întrebe dacă într-adevăr este vorba despre o industrie sau mai degrabă despre … o artă, aceea de a oferi ospitalitate. Realitatea pare a fi un conglomerat turistic, industrial și comercial.
2.1 Prezentarea generală a SC AURORA SRL
2.1.1 Scurt istoric
Cumpărat în anul 1995, fostul hotel Bindeanu a intrat imediat într-un amplu proces de transformare. Investiția s-a finalizat doi ani mai târziu și, la 04.07.1997, un nou hotel de două stele s-a adăugat pe harta stațiunii Mamaia- Hotelul IAKI.
Fostul Hotel București se transformǎ în SC AURORA SRL. Această societate are sediul în Constanța, stațiunea Mamaia și își desfășoară activitatea în complex București, corp B. Telefon 0241 831 025. Fax: 0214 831 169. Este înregistrată la Registrul Comerțului cu nr J/13/1215/1995, Certificat de funcționare 126245812 .
2.1.2 Aspecte generale
În conformitate cu statutul aprobat, obiectul de activitate al societății este:
~ prestări servicii turistice către cetățeni români și străini;
~ prestații hoteliere;
~ alimentație;
~ activități de producție anexe obiectului de activitate (laborator cofetărie, spălătorie);
~ prestări de servicii în valută;
~ transport turistic și de marfă;
~ contractări externe.
HOTELUL IAKI este situat în vecinătatea orașului Constanța, în stațiunea Mamaia, cea mai nordică stațiune a rivierei românești și una dintre cele mai mari stațiuni din țară. Așezat în centrul stațiunii, la numai 20 m de plajă are o poziție privilegiată cu deschidere spre mare sau spre lac.
Cuprinde:
~ unitatea de cazare, hotel 2* ,cu o capacitate de 200 locuri (98 camere) dintre care 26 apartamente, 22 garsoniere, 36 camere duble de lux și 6 camere duble, 2 apartamente prezidențiale, 6 apartamente lux. Prezintă tot confortul necesar pentru petrecerea unei vacanțe odihnitoare sau a unei întâlniri de afaceri.
~ sectorul de alimentație cuprinde: restaurant în circuit închis și deschis cu o capacitate de 120 locuri, sală de mic dejun, patiserie și cofetărie (40 de locuri) cu terasă pe perioada verii, pizzerie (60 de locuri). Pizzeria D’Americo (bucătărie italiană) oferă cele mai savuroase preparate cu specific italian.
~ baruri în număr de 8, (un bar al restaurantului, două baruri ale celor două piscine neacoperite de care dispune hotelul și două baruri de plajă, un bar terasă la etajul al IV-lea al hotelului, bar recepție )
~ clubul nr 10 care se întinde pe o suprafață de 2000 mp două etaje (etaj 1 – 2) și cuprinde colecția marilor decari.
~ SPA CENTER – desfășurat pe o suprafață de 4000 mp, dispune de piscină interioară, fitness, aqua gim, solarium, saună umedă, saună uscată, jacuzzi, masaj, teren de tennis și mini fotbal, salon de coafură și cosmetică. La parter s-a construit un garaj subteran ce adăpostește 40 de autoturisme.
~ sală de conferinte. La etajul 1 al SPA CENTER sunt date în folosință patru săli de conferințe, cu pereți mobili, ce vor oferi posibilitatea realizării unei săli mare. Cele patru săli: Alpha, Beta, Gamma și Delta au o capacitate de 400 de locuri și împreună cu sala de conferințe a hotelului (sala de recepții) însumează 550 locuri. Sala de conferințe își pune la dispoziție spațiul pentru banchete, reuniuni, recepții, colocvii, simpozioane, desigur nu sunt rare nici manifestările cu caracter privat cum ar fi nunțile.
Mai cuprinde de asemenea spații cu diverse destinații:
• spații comerciale;
• spălătorie și curățătorie chimică.
Hotelul Iaki oferă servicii atât cu plată, cât și gratuite:
servicii gratuite:
• concierge: stă la dispoziția tuturor clienților cu toate informațiile necesare sejurului acestora în hotel;
• încărcatul, descărcatul și transportul bagajelor;
• depozitarea temporară a bagajelor (serviciu asigurat de recepția hotelului);
• păstrarea valorilor : hotelul pune la dispoziția clienților săi seifuri pentru păstrarea obiectelor de valoare (bijuterii, bani); cheia acestor seifuri se poate obține de la recepția hotelului;
• păstrarea și restituirea obiectelor uitate: orice obiect uitat de către clienții hotelului este păstrat timp de un an; în acest interval obiectele se restituie numai personal clientului care le-a uitat, cu prezentarea pașaportului acestuia sau unei alte persoane care prezintă un document de împuternicire autentificat;
• facilități bancare;
• cărți de credit: hotelul acceptă următoarele cărți de credit: American Visa, Eurocard, MasterCard, American Expres;
• trezirea clienților la ora solicitată;
• transmisii video și TV color;
• curățatul și lustruitul încălțămintei: se asigură acest serviciu prin personalul de etaj; este necesar ca acei clienți care doresc acest serviciu să pună încălțămintea în fața camerei lor.
servicii cu plată:
• spălat, călcat și curățat: o listă ce cuprinde aceste servicii este prezentă în fiecare cameră;
• salon de frizerie, coafură, manichiură, pedichiură și cosmetică amplasat în cadrul SPA CENTER , salonul este deschis zilnic între orele 8-22 (duminica închis);
• închirieri de autoturisme rent-a-car;
• închirieri de mașini de scris: pentru aceasta se apelează la serviciul concierge;
• parcare: este situată în fața hotelului și una subterană; și pentru acest serviciu se apelează serviciul concierge;
• room-service: serviciu asigurat non-stop; între orele 7.30-10.00 poate fi comandat micul dejun prin telefon; în restul zilei se poate comanda orice preparat de bucătărie sau băutură înscrise în listele meniu ce se găsesc în cameră; indiferent de oră, la valoarea notei de plată se percepe o taxă de 30%;
• serviciul telefonic: pentru a apela un număr (urban, interurban, internațional) se formează întâi prefixul "0" și apoi numărul dorit;
Sectorul de alimentație cuprinde:
~ restaurantul – oferă atât preparate românești, cât și din bucătăria internațională. Aici există un șef de sală (maitres d’hotel), care este subordonat directorului de restaurant. De regulă există mai mulți șefi de sală, în principiu, unul pe fiecare tură. Într-un restaurant de clasă, precum IAKI, celui care ocupă postul de maitre d’hotel i se subordonează direct șefii de rang. Fiecare șef de rang este responsabil al unei părti din salonul de servire (3-5 raioane). Fiecare raion are 16-24 de locuri și este încadrat cu un chelner (ospătar). El este însărcinat cu efectuarea propriu-zisă a serviciului la masă. Vara masa poate fi servită pe terasa restaurantului. Restaurantul IAKI este aprovizionat de către bucataria centrală, care permite obținerea unei eficiențe sporite, prin fabricarea unui număr mare de porții. De asemenea, se realizează o utilizare echilibrată a personalului de-a lungul unei zile de lucru, fără permanente ruperi de ritm, determinate de variația intensității solicitărilor.
~ barul oferă băuturi specifice alcoolice și răcoritoare, ceai, cafea.
~ cofetărie: deschisă zilnic între orele 8-20; oferă produse de cofetărie și patiserie preparate în laboratorul propriu, băuturi răcoritoare și cafea.
SC AURORA SRL deține în proprietate o suprafață de teren de 15.000 mp și oferă vara sau iarna nenumǎrate posibilități de relaxare și divertisment.
Ponderea serviciilor prestate în cifra de afaceri este următoarea:
• activitatea de bază (cazare, închiriere spații locuit) 65%
• alimentație (restaurant, cofetărie, room-service) 25%
• servicii turistice (excursii, bilete de odihnă) 6%
• servicii complementare (schimb valutar, contracte asociere) 4%
2.1.3. Structura organizatorică
Conducerea operativă a acestei societăți este asigurată de către un Consiliu de Administrație, format din :
~ director general, ajutat de serviciile ~ oficiul juridic
~ consilier
~ control financiar
~ director general adjunct
~ contabil șef
Structura organizatorică a SC AURORA SRL este bazată pe 10 birouri, subordonate direct celor doi directori și contabilului șef astfel:
• birou marketing, ofertă, contractare
• birou salarizare, personal
• birou aprovizionare
• birou investiții, întreținere, reparații
• birou camere, producție, transport
• birou administrativ (acestea două se subordonează direct directorului general adjunct)
• birou financiar
• birou contabilitate
• birou analize economice, preț, tarife
• birou revizie, gestiuni (acestea patru se subordonează direct contabilului sef (și pe ansamblu toate aceste birouri se subordonează directorului general)
Directorul general coordonează întreaga activitate a societății, stabilește și urmărește cu colaboratorii săi direcți strategia de dezvoltare pe termen mediu și lung, politicile de vânzări, activitățile promoționale, utilizarea optimă a resurselor umane, materiale și financiare, activitățile curente.
Administratorul hotelului coordonează în mod direct activitățile din sfera hotelieră: recepție, spațiile de cazare și de folosință comună, vânzări, relații publice, promovare, rezervări, comunicații (telefon, fax), spălătorie, etc.
Recepția coordonează direct: recepționerii, lucrătorii concierge, bagajiștii, curierii, portarii, lucrătorii din caseria recepției. Șeful de recepție conduce compartimentul de recepție și asigură gradul de ocupare al hotelului.
Șeful unității de alimentație coordonează pe orizontală și pe verticală întreaga activitate din sfera alimentației, începând cu aprovizionarea cu materii prime, alimente, băuturi, continuând cu producția culinară și încheie cu servirea acestora în salonul restaurantului, pe terasa restaurantului, în barul de zi, în snack-bar, în sala de mic dejun și în cofetărie.
Structura organizatorică asigură :
~ individualizarea funcțiilor principale ale agentului economic și, corelat cu aceasta, stabilirea și gruparea organismelor;
~ determinarea precisă a rolului și locului fiecărui compartiment de muncă, precum și legăturile dintre organismele ce compun structura organizatorică;
~ înlăturarea verigilor și treptelor intermediare și asigurarea unui circuit informațional optimizat;
~ stabilirea corespunzătoare a ponderilor ierarhice și crearea unui raport optim între funcțiile de execuție și cele de conducere;
~ transmiterea deciziei prin intermediul șefului direct ca unic conducător, pe trepte ierarhice, culegerea și transmiterea informațiilor asigurându-se pe aceeași filieră în sens contrar.
2.2. Analiza circulației și cererii turistice în cadrul SC AURORA SRL
Factorul primordial cu impact direct asupra cererii pe piața cererii turistice în general, și a cererii hoteliere în special, îl constituie cuantumul condițiilor economice naționale. Aceste condiții, reflectându-se direct în nivelul veniturilor familiale, determină totodată și o anumită repartiție între consumul indispensabil și consumul liber, și influențează nemijlocit piața turismului intern, respectiv a turiștilor români.
2.2.1. Considerații generale
Existența unor mari întreprinderi de stat în turismul românesc, care concentrează activitatea unor întregi stațiuni, nu este decât o moștenire nefericită a vechiului regim, un exemplu de management defectuos.
Constanța are o capacitate de primire mai mică decât cererea în perioada sezonului. Acest fenomen are implicații multiple, în primul rând asupra tarifelor foarte mari și a serviciilor care sunt uneori mult sub clasificarea hotelului. De altfel, chiar și în presa internațională au apărut comentarii referitoare la faptul că, în ceea ce privește tarifele hoteliere practicate, litoralul romanesc este foarte scump.
Cele prezentate mai sus conduc la necesitatea abordării pieței agentului economic în mod diferențiat pe cele două sectoare:
• turiști români;
• turiști străini.
Acest lucru este foarte necesar pentru că, deși ponderea turiștilor români este net superioară, eficiența sectorului extern este deosebită, datorită tarifelor diferențiate la serviciile de cazare practicate de societate. În plus, abordarea separată a celor două categorii de turiști corespunde în fond analizei acestor segmente de piață distincte cărora li se adresează oferta de turism și în cazul Hotelului Iaki.
CAPITOLUL 3 EFICENȚA ȘI RENTABILITATEA INVESTIȚIEI LA SC AURORA SRL
3.1 Caracterizarea economico-financiară a activității turistice
Principalii indicatori economico-financiari sunt:
A)Veniturile totale
Tabel nr.1 Evoluția indicatorului "venituri totale"
în perioada 2010-2012
Sursa: Raportul anual, Bilanțul contabil, Contul de profit și pierderi
Veniturile societății pe total au crescut foarte mult de la un an la altul. În activitatea de exploatare veniturile au crescut cu 4 531 400 lei în anul 2012 față de anul 2010.
În activitatea financiară însă veniturile au scăzut până la 390.500 lei în anul 2012.
Veniturile din activitatea excepțională au avut o creștere până la 9000 lei în anul 2012. Creșterea veniturilor pe total și în activitatea de exploatare s-a bazat în primul rând, pe creșterea tarifelor la serviciile prestate (în mare parte datorită inflației).
Tabel nr. 2 Evoluția dinamică a indicatorului „venituri totale”
în perioada 2010 – 2012 (%)
Pe total veniturile au crescut în anul 2012 față de anul de bază cu 66,7%. Veniturile din activitatea de exploatare au crescut de asemenea, cu 87,3% în anul 2012 față de anul de bază.
În ceea ce privește veniturile din activitatea financiară, acestea au cunoscut o descreștere, cu 55,4% în anul 2012 față de anul de bază. în activitatea excepțională veniturile au crescut în anul 2012 cu 63,6% față de anul de bază.
Tabel nr.3 Evoluția în structura a indicatorului "venituri totale"
în perioada 2010-2012 (%)
Ponderea veniturilor din exploatare a crescut continuu, de la 85,5% în anul 2010, la 96% în anul 2012. Veniturile din activitatea financiară, însă, au scăzut de la 14,4% în anul 2004, la 3,9% în anul 2012. Veniturile care și-au menținut ponderea în toată această perioadă au fost cele din activitatea excepțională, aceasta pondere fiind de 0,1%.
Ponderea veniturilor din exploatare a crescut continuu, de la 85,5% în anul 2010, la 96% în anul 2012. Veniturile din activitatea financiară însă au scăzut de la 14,4% în anul 2010, la 3,9% în anul 2012.
Veniturile care și-au menținut ponderea în toată această perioadă au fost cele din activitatea excepțională, aceasta pondere fiind de 0,1%.
Tabel nr. 4 Evoluția indicatorului "venituri din exploatare"
în perioada 2010-2012
Sursa: Raportul anual, Bilanțul contabil, Contul de profit și pierderi
Tabel nr. 5 Evoluția în dinamică a indicatorului „venituri din exploatare”
în perioada 2010-2012 (%)
Veniturile din activitatea de cazare au crescut în anul 2012 față de anul 2010 cu 81,45% . Se mai observă că veniturile din activitatea de alimentație au crescut cu 126% în anul 2012 față de anul de bază 2010.
Veniturile din serviciile suplimentare au crescut în anul 2012 cu 40% față de anul de bază.
Toate aceste evoluții pozitive s-au datorat în mare parte creșterii tarifelor percepute la serviciile prestate.
Tabel nr. 6 Evoluția în structură a indicatorului „venituri din exploatare”
în perioada 2010-2012 (%)
Ponderea veniturilor din activitatea de cazare deține cea mai mare pondere în total (aproximativ 81%), ponderea veniturilor din activitatea de alimentație variind însǎ de la 18,2% în anul 2010, la 16% în anul 2011, și la 22% în ultimul an analizat 2012.
În ceea ce privește ponderea veniturilor din servicii suplimentare, aceasta a oscilat de asemenea, de la 5,3% în anul 2010, la 3,3% în anul 2011, și la 3,9% în anul 2012.
B) Încasările medii (pe turist și pe zi turist)
Tabel nr. 7 Evoluția indicatorului "încasări medii"
în perioada 2010-2012
Sursa: Raportul anual, Bilanțul contabil, Contul de profit și pierderi
• încasarea medie pe turist a fost într-o continuǎ creștere, de la 13.645.713 lei în anul 2010, la 2 184 lei în anul 2012. De asemenea, și încasarea medie pe zi turist a evoluat în sensul creșterii, de la 3.150.413 rol în primul an, la 558 lei în ultimul an 2012.
Tabel nr. 8 Evoluția în dinamică a indicatorului "încasări medii"
în perioada 2010-2012 (%)
Ceea ce reiese din acest tabel este că încasările medii pe turist au crescut în anul 2012 față de anul de bazǎ 2010 cu 60%.
În ceea ce privește încasările medii pe zi turist, acestea au crescut cu 137% în anul 2012, ambele creșteri fiind raportate la anul de bază 2010.
C) Cheltuielile totale
Tabel nr. 9 Evoluția indicatorului „cheltuieli totale”
în perioada 2010-2012
Sursa: Raportul anual, Bilanțul contabil, Contul de profit și pierderi
Pe total cheltuielile au crescut cu 4.152.700 lei în cei trei ani analizați. Cheltuielile din activitatea de exploatare au crescut de asemenea, de la 40 455 000 000 lei în anul 2010, la 8.222.700 lei în anul 2012.
Cheltuielile din activitatea financiară au scăzut în anul 2012 până la 54.500 lei. O evoluție alarmantă au avut-o cheltuielile din activitatea excepțională, care au crescut de la 6 milioane lei în primul an la 94.300 lei în ultimul an și asta datoritǎ construcției SPA CENTER.
Se estimeazǎ venituri mari din activitatea excepționalǎ adicǎ din SPA CENTER, un loc unic pe litoral.
Tabel nr. 10 Evoluția în dinamică a indicatorului „cheltuieli totale”
în perioada 2010-2012 (%)
Pe total și în activitatea de exploatare cheltuielile au crescut în primul an cu 29%, și în al doilea an cu 103% față de anul de bază.
Cheltuielile din activitatea financiară au crescut în primul an cu 79%, dar apoi au scăzut cu 25% față de anul 2010.
În activitatea excepțională cheltuielile au crescut foarte mult, cu 1000% în anul 2011 față de anul 2010, și cu 15 617% în anul 2012 față de același an de bază. În conformitate cu tabelul numărul 25, ponderea cheltuielilor din activitatea de exploatare este covârșitoare.
Mai concret, în anii 2010 și 2012 această pondere a fost de 98%, iar în anul 2011 de 97%.
Ponderea cheltuielilor financiare a oscilat, între 0,7% în anul 2012 și 2,5% în anul 2011.
Ponderea cheltuielilor din activitatea excepțională a crescut continuu în perioada analizată, de la 0,2% în primul an, la 1,3% în ultimul an.
Tabel nr. 11 Evoluția în structură a indicatorului „cheltuieli totale”
în perioada 2010-2012 (%)
EVOLUȚIA ÎN STRUCTURĂ A
CHELTUIELILOR ÎN ANUL 2010
EVOLUȚIA ÎN STRUCTURĂ A
CHELTUIELILOR ÎN ANUL 2011
EVOLUȚIA ÎN STRUCTURĂ A
CHELTUIELILOR ÎN ANUL 2012
Tabel nr. 12 Evoluția indicatorului „cheltuieli din exploatare”
în perioada 2010-2012
Sursa: Raportul anual, Bilanțul contabil, Contul de profit și pierderi
Pe total cheltuielile din exploatare au crescut, la fel întâmplându-se și cu cele din cazare, care au crescut cu 4.177.200 lei în această perioadă. Cheltuielile din alimentație și cele din servicii suplimentare au crescut însă în anul 2012 față de anul de bazǎ 2010 până la 2.987.100 lei și respectiv 845.600 lei.
Tabel nr. 13 Evoluția în dinamică a indicatorului „cheltuieli din exploatare”
în perioada 2010-2012 (%)
În activitatea de cazare cheltuielile au crescut cu 103% în anul 2012 față de anul de bază, iar în activitățile de alimentație și de servicii suplimentare cheltuielile au crescut cu 87% și respectiv 196%
Tabel nr. 14 Evoluția în structură a indicatorului „cheltuieli din exploatare”
în perioada 2010-2012 (%)
Ponderea cheltuielilor din cazare în totalul cheltuielilor din exploatare s-a situat între 53,5% în anul 2010 și 63,6% în anul 2011. Ponderea cheltuielilor din activitatea de alimentație a scăzut în anul 2012 față de anul 2010 cu 3,2%. În ceea ce privește cheltuielile din activitatea de servicii suplimentare, acestea au scăzut cu 2,3% în anul 2012 față de anul 2010.
D) Venitul net (profitul) și rata rentabilității (rata profitului).
Cel mai mare profit brut a fost realizat în anul 2011, iar cel mai mic în anul 2012. Situația este similară și pentru profitul net, acesta fiind de 19.457.000.000 lei în anul 2011 (anul cel mai bun), și de 1.076.200 lei în anul 2012 (anul cel mai slab).
Tabel nr. 15 Evoluția profitului
în perioada 2010-2012
Sursa: Raportul anual, Bilanțul contabil, Contul de profit și pierderi
Tabel nr. 16 Evoluția profitului și a ratei profitului
în perioada 2010-2012
Sursa: Raportul anual, Bilanțul contabil, Contul de profit și pierderi
Se constată din tabelul anterior că cea mai profitabilă activitate de exploatare a fost cea de cazare, unde cel mai profitabil an a fost 2011, cu un profit de 25.130.000.000 lei. Se mai observă că cele mai neprofitabile activități au fost cele de alimentație și servicii suplimentare, unde pierderile cele mai mari s-au înregistrat în anul 2012, cu 852.600 lei, și respectiv 462.900 lei.
E)Productivitatea muncii
Tabel nr. 17 Evoluția indicatorului „productivitatea muncii”
în perioada 2010-2012
Sursa: Raportul anual, Bilanțul contabil, Contul de profit și pierderi
Valoarea acestui indicator a crescut în perioada analizată, pe total cu 48 miliarde lei. În hotel productivitatea muncii a crescut de la 19 miliarde în anul 2010 la 3.547.931 lei în anul 2012, iar în restaurant productivitatea a evoluat în același sens, de la 37.788.000.000 lei în anul 2010 la 7.905.555 lei în anul 2012.
Tabel nr. 18 Evoluția in dinamică a indicatorului „productivitatea muncii”
în perioada 2010-2012 (%)
Pe total productivitatea muncii a crescut cu 83% în anul 2012 față de anul 2010. Tot în aceeași perioadă productivitatea muncii în hotel a crescut cu 78%, iar în restaurant cu 112%, ca urmare a creșterii încasărilor în activitatea de bază.
F) Fondul de salarii și salariul mediu annual
Tabel nr. 19 Evoluția cheltuielilor cu salariile
în perioada 2010-2012
Sursa: Raportul anual, Bilanțul contabil, Contul de profit și pierderi
În perioada analizată fondul de salarii a cunoscut o creștere de 186.390 lei.
Tabel nr. 20 Evoluția în dinamică a indicatorului „fondul de salarii”
în perioada 2010-2012 (%)
În anul 2012 fondul de salarii a crescut față de anul de bază cu 240%, aceasta creștere datorându-se în primul rând inflației prezente în această perioadă.
Tabel nr 21 Evoluția indicatorului "salariul mediu anual"
în perioada 2010-2012
Sursa: Raportul anual, Bilanțul contabil, Contul de profit și pierderi
Salariul mediu anual a crescut în mărimi absolute de la 34 mil. lei în anul 2010, la 12.946 lei în anul 2012, datorită devalorizării monedei naționale.
Tabel nr. 22 Evoluția în dinamică a indicatorului „salariul mediu anual”
în perioada 2010-2012 (%)
Este evident faptul că și în marimi relative acest indicator a evoluat, cu 98% în anul 2011, și cu 230% în anul 2012, ambele valori fiind raportate anului 2010.
G) Corelația dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu anual.
Corelația dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu anual se evidențiază cu ajutorul indicelui de corelație:
Ic= Is/Iw
În care: Ic = indice de corelație
Is = indicele salariului mediu anual
Iw = indicele productivității muncii
Tabel nr. 23 Evoluția corelației dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu anual în perioada 2010-2012
Analizând datele din tabel se constată că în anul 2012 Is > Iw, deci Ic > l (indicele de corelație este în creștere). De aici rezultă comportamentul inflaționist al salariilor.
3.2 Analiza investițiilor privind serviciile suplimentare
Cunoscute și sub numele de servicii complementare, serviciile turistice suplimentare au o contribuție din ce în ce mai importantă la succesul acțiunilor turistice , și cuprind, în principal, activitățile ce au ca obiect stimularea odihnei active, a distracției, a petrecerii plăcute a timpului liber, fără a se substitui serviciilor de agrement. Unele dintre aceste servicii sunt cunoscute cu anticipație de către turist, intrând în costul inițial al programului. Cu cele mai multe însă turistul ia contact numai la destinație, consumul rămânând numai la latitudinea lui, plata făcându-se separat pe măsura solicitării și obținerii lor.
Serviciile suplimentare reprezintă o importantă sursă de încasări, fapt pentru care se impune asigurarea unei bune pregătiri a lor în vederea stimulării cererii.
Serviciile suplimentare oferite de Complexul Hotelier Iaki sunt:
A) Servicii cu plată, între care se disting:
– servicii de telefonie interurbană și internațională;
Turiștii pot apela la aceste servicii prin intermediul centralei telefonice existente în cadrul recepției, care asigură legătura solicitată.
– servicii de fax;
– servicii care asigură vânzarea unor mărfuri clientelei în timpul sejurului, sau clienților ocazionali.
B) Servicii gratuite, care în majoritatea cazurilor sunt oferite în vederea sporirii gradului de ocupare și pentru stimularea consumului turistic. Serviciile gratuite (sau aparent gratuite) sunt oferite cu scopuri promoționale și pentru cointeresarea turiștilor potențiali de a solicita anumite prestații. Costul lor este suportat din cheltuielile generale, sau sunt incluse în prețul cazării, oferind astfel imaginea în aparența a gratuității lor. Aici se disting:
~ manipularea bagajelor clientului;
~ păstrarea de valori pe perioada sejurului;
~ primirea și transmiterea de mesaje clienților;
~ distribuirea corespondenței;
~ apel la ora fixă;
~ comenzi de taxiuri la solicitarea clienților;
~ rezervarea de locuri la mese;
~ informații cu caracter turistic.
Principalii indicatori ai eficienței serviciilor suplimentare (încasări, cheltuieli, profit, rata rentabilității) sunt prezentați în tabelul numărul 48.
Tabel nr. 24 Evoluția principalilor indicatori ai eficienței serviciilor suplimentare
în perioada 2010-2012
Sursa: Raportul anual, Bilanțul contabil, Contul de profit și pierderi
Societatea a înregistrat pierdere în cei trei ani analizați, aceasta crescând de la 120 milioane în anul 2010, la 4 629 milioane în anul 2012.
Îmbunătățirea continuă a calității serviciilor prestate, introducerea unor noi servicii, reprezintă obiective ce trebuie avute în vedere de conducerea hotelului. De altfel, conducerea trebuie să țină seama de faptul că, indiferent de importanța acestor servicii suplimentare, slaba calitate a acestora poate genera insatisfacție în rândul turiștilor, chiar dacă serviciile de bază sunt la nivel performant.
Prin perfecționarea celor existente și introducerea unor noi servicii, se vor asigura venituri suplimentare Complexului Hotelier Iaki.
3.3 Căi de creștere a eficienței economice a activității turistice studiu de caz: SC AURORA SRL
Orice societate trebuie să desfășoare o activitate economică eficientă, și pentru aceasta este necesar a-și adapta activitatea la cerințele mecanismului economiei de piață, și anume:
– desfășurarea întregii activități conform legii cererii și ofertei (adaptarea rapidă la cererea existentă pe piață, flexibilizarea structurii ofertei societății);
– rentabilizarea întregii activități economice (obținerea unor venituri cât mai mari cu cheltuieli cât mai mici).
De aceea obiectivele urmărite sunt:
– creșterea încasărilor din activitatea hotelieră prin creșterea numărului de turiști și în perioada de extrasezon;
– creșterea încasărilor prin diversificarea serviciilor suplimentare, domeniu în care societatea este superioară celorlalte hoteluri de aceeași categorie (2*);
– creșterea încasărilor din alimentație prin îmbunătățirea și diversificarea serviciilor din acest sector disponibil nu numai clienților din hotel;
– dezvoltarea activității investiționale în vederea măririi gradului de penetrare a societății pe piață.
Atingerea acestor obiective este condiționată de o serie de factori a căror realizare depinde de acțiuni concrete ale societății, dar și de parametrii exteriori societății.
Gama parametrilor exteriori societății acoperă atât factori obiectivi și cu caracter de generalitate, cât mai ales, în perioada actuală, factori cu caracter politic.
Atingerea acestor obiective fixate pentru creșterea eficienței societății este strâns legată de următoarele acțiuni concrete:
Creșterea numărului de turiști ai acestei societăți se poate realiza prin îndeplinirea următoarelor condiții:
– Cooperarea cu agenții de turism naționale și internaționale, pentru lărgirea recunoașterii pe plan național, dar mai ales internațional, pentru că 70% din veniturile din exploatare ale hotelului sunt obținute de la turiștii străini, și deci pentru mărirea gradului de ocupare al hotelului.
– Asocierea cu un hotel voluntar (și astfel includerea hotelului în circuitul turistic internațional), aceasta ducând bine înțeles la mărirea prestigiului societății, dar și la mărirea gradului de ocupare al hotelului, și indirect la creșterea calității turiștilor cazați în hotel, deci și a calității și cantității serviciilor solicitate.
– Implicarea pasivă în organizarea de târguri și expoziții, astfel încât participanții la acestea să solicite serviciile (de cazare, alimentație, etc.) oferite de Hotel Iaki.
Forța de muncă specializată reprezintă o componentă importantă a ofertei turistice, factorul uman fiind cel care pune în valoare și realizează produsul turistic. Calitatea produsului turistic este direct influențată de calitatea personalului societății.
Este necesară permanentizarea selecției personalului calificat. Punctul de pornire poate fi constituit de absolvenții unui liceu (profilul de turism), sau ai facultăților cu profil turistic de stat sau particulare, sau ai altor instituții de învățământ postliceal existente în Constanța.
Exigențele de ordin calitativ, modern, competitiv pe care le promovează un turism eficient nu pot fi satisfăcute decât de un personal pregătit corespunzător din toate punctele de vedere.
Pe lângă însușiri legate de competentă, sobrietate, decență, corectitudine, conștiință profesională, lucrătorul trebuie să posede și însușiri fizice plăcute, care, întărite de un comportament politicos, civilizat, atent la gusturile și preferințele fiecărui client, să contribuie la păstrarea bunului renume al societății, la creșterea forței de atracție a acesteia.
Există preocupare pentru a îmbunătăți continuu calitatea serviciilor, cultivând personalului o atitudine corespunzătoare locului pe care îl ocupă Hotelul Iaki în Constanța și în țară.
Trebuie menționat faptul că au avut loc acte de indisciplină în activitatea personalului, sesizate de turiști, dar nu grave, motiv pentru care cei vinovați de aceste fapte trebuie să fie pedepsiți, iar în cazul concedierii acestora să se angajeze alți salariați, cu o conduită profesională și personală ireproșabilă.
Aceeași soluție trebuie aplicată și în următoarele cazuri, în care salariații au dat dovadă de un comportament neprofesionist, întunecând astfel imaginea pe care o are Hotelul Iaki printre clienți.
S-au semnalat în multe cazuri neglijențe la încasarea contravalorii prestațiilor solicitate, astfel că unii turiști au putut pleca fără să plătească, o lipsă de respect din partea turiștilor, și in general un grad de delăsare și detașare față de exigențele impuse de un hotel de 4 *.
Fosta conducere a hotelului a încercat să mușamalizeze abaterile semnalate mai ales în activitatea recepției, care s-au reflectat direct asupra gradului de valorificare al hotelului, asupra veniturilor încasate și mai ales asupra calității serviciilor.
A fost necesară eliminarea din cadrul colectivității a unor salariați datorită abaterilor disciplinare, cum ar fi: organizarea unor mese festive cu baremuri preferențiale, introducerea în unitate a unor mărfuri fără să fie înregistrate în evidența contabilă, dispariția unei mari părți din inventarul de servire în perioade foarte scurte.
Atenția tuturor factorilor de răspundere trebuie să fie concentrată asupra calității serviciilor prestate, și anume asupra atitudinii personalului, asupra respectului față de clienți, asupra calității și prezentării preparatelor culinare, asupra intensificării reclamei și promovării mai agresive a programelor turistice, foarte diversificate și complexe.
De asemenea, au avut loc carențe de ordin organizatoric în activitatea restaurantului, care au perturbat climatul de disciplină și muncă, au caracterizat negativ acest colectiv, și au condus inevitabil la nerealizarea veniturilor programate.
S-a ajuns la concluzia că pentru eficientizarea utilizării forței de muncă este necesară preluarea unor activități cu efectivele de salariați existente (aprovizionarea departamentală, seif-service).
De asemenea, în virtutea aceluiași scop, mai este necesară angajarea unui personal propriu de pază și renunțarea la serviciile societăților de profil.
Pentru ca personalul să desfășoare o activitate eficientă, o cale de urmat ar fi organizarea unor formații de lucru complexe, organizarea muncii în sectoare de producție în trei schimburi, astfel încât la orice oră din zi și din noapte ar fi nevoie de un salariat, acesta să poată fi găsit, iar problema să-și găsească rezolvarea.
Tot prin această cale se asigură odihna necesară fiecărui salariat, astfel încât în cele opt ore de muncă salariatul să-și poată exploata la maximum resursele fizice și psihice.
Asigurarea societății cu personalul de specialitate necesar, folosirea lui eficientă în activitatea operativă și de conducere constituie premisa potențării resurselor materiale și financiare, și totodată a valorificării, în avantajul acesteia, a condițiilor pe care le oferă mediul economico-social.
O altă cale de eficientizare a potențialului uman este scăderea numărului de salariați, dar numai ca o consecință a modificării raportului de echilibru între potențialul uman și cel material, ca urmare a reînnoirii activelor corporale, a creșterii gradului de tehnicitate al acestora.
Eficientizarea activității se mai poate face prin realizarea numărului mediu de salariați pe profesiuni specifice fiecărui sector de activitate (șefi de unitate, lucrători gestionari, recepționeri, cameriste, bucătari, ospătari, barmani, etc).
Ridicarea calificării personalului constituie o necesitate obiectivă impusă de creșterea complexității activității turistice, diversificarea continuă a serviciilor oferite, creșterea gradului de tehnicitate a produselor nealimentare, sporirea exigențelor cumpărătorilor față de calitatea mărfurilor și nivelul serviciilor oferite de societate.
Aprecierea calificării personalului se poate face și în funcție de vechimea în unitate.
Creșterea vechimii în muncă în aceeași unitate presupune o mai bună cunoaștere a produselor comercializate, a particularităților activității turistice, a problemelor pe care le ridică comercializarea diferitelor mărfuri și servicii specifice domeniului.
De aceea este recomandabil ca societatea analizată să stimuleze moral și material salariații, pentru ca aceștia să ajungă să aibă o vechime apreciabilă în unitate.
Această vechime se poate numi și "experiență", iar această experiență poate fi considerată "bunul cel mai de preț" al societății.
O altă cale de eficientizare a activității acestei societăți ar fi asigurarea unui management performant prin:
– calitatea personalului ; după cum am mai spus, personalul trebuie să fie posesorul unor calități fizice (prestanță, decență, prezență agreabilă, aspect plăcut), morale (sobrietate, corectitudine, politețe, sociabilitate, inteligentă, stăpânire de sine, cunoștințe generale, spontaneitate) și profesionale (conștiința profesională, competență, pregătire profesională în conformitate cu postul deținut, păstrarea secretului profesional, integrarea rapidă în colectiv, implicarea în pregătirea și perfecționarea nou-veniților) indispensabile activității desfășurate.
– organizarea muncii ; această organizare trebuie făcută astfel încât să fie asigurată continuitatea muncii, iar cele trei schimburi necesare să nu îngreuneze procesele de muncă care au loc în această unitate.
– pârghiile motivaționale ; reprezintă un instrument foarte sensibil, iar în mâna unui nespecialist mai mult înrăutățesc decât îmbunătățesc. Dacă motivațiile sunt prea mari, nu-și îndeplinesc scopul ("suprarecunoașterea" unui merit nu determină o dăruire mai accentuată a salariatului în munca depusă), iar dacă sunt prea mici, de asemenea nu-și ating scopul ("subrecunoașterea" unui merit nu impulsionează salariatul la un efort fizic și/sau intelectual accentuat).
În altă ordine de idei, motivarea poate fi negativă sau pozitivă (pozitivă când are în vedere creșterea eforturilor și contribuției personalului la realizarea obiectivelor firmei, pe baza amplificării satisfacțiilor sale din participarea la procesul muncii ca urmare a realizării sarcinilor atribuite; negativă vizează sporirea eforturilor și contribuției personalului firmei la îndeplinirea obiectivelor sale pe baza diminuării satisfacțiilor în procesul muncii sau a amenințării cu reducerea lor, dacă sarcinile și obiectivele de realizat nu sunt realizate).
Motivarea mai poate fi economică sau moral-spirituală; cea economică reprezintă motivarea realizată prin mijloace clasice, ce vizează satisfacerea aspirațiilor și așteptărilor de ordin economic ale salariaților sunt: salariile, primele, participarea la profit, gratificațiile, penalizările la salarii, amenzi pentru săvârșirea de abateri, imputări financiare în caz de erori și/sau lipsuri în gestionarea resurselor firmei; cea moral-spirituală are în vedere satisfacerea aspirațiilor și așteptărilor de natură moral-spirituală, ce vizează în primul rând sistemul lor de valori, atitudinile și comportamentele salariaților – sunt: acordarea de către manageri a încrederii în salariați, exprimarea de mulțumiri și laude, lansarea de avertismente, mustrări și invective, acordarea de titluri onorifice și medalii, organizarea de ceremonii pentru anumite persoane sau evenimente din cadrul organizației.
De asemenea, motivarea mai poate fi intrinsecă și extrinsecă. Motivarea intrinsecă, denumită uneori și internă sau directă, constă în determinarea salariatului să se implice, să depună efort și să obțină rezultate în cadrul firmei întrucât din aceste procese el obține satisfacții ce țin de eul, de personalitatea sa. Salariatul participă la procesele de muncă la realizarea anumitor obiective organizaționale, pentru că îi place ceea ce face, îi sporesc cunoștiințele, învață lucruri noi, se simte realizat profesional.
Motivarea extrinsecă, pentru care se mai utilizează și denumirea de externă sau indirectă, constă în determinarea salariatului să se implice, să depună efort, și să obțină rezultate în firmă pentru că acestea vor genera din partea organizației anumite reacții formale sau informale, economice sau moral-spirituale, care îi vor produce satisfacții.
În final, motivarea poate fi cognitivă sau afectivă. Motivarea cognitivă are în vedere latura, dimensiunea intelectuală a salariatului, axându-se pe satisfacerea nevoilor individuale de a fi informat, a cunoaște, învață, inova, de a opera și "controla" mediul în care își desfășoară activitatea.
Pentru a realiza acest tip de motivare, managerii apelează la întreaga formă de motivații atât formale, cât și informale, economice și moral-spirituale. Motivarea afectivă vizează dimensiunea afectivă, strict umană a salariatului, concentrându-se asupra satisfacerii nevoilor sale de ordin sentimental în cadrul firmei.
Această motivare se realizează utilizând în special motivațiile moral-spirituale (mulțumirile, laudele, titlurile, diplomele), dar și unele motivații formal-economice sau formal-spirituale.
Deci o cale de creștere a eficienței utilizării forței de muncă este motivarea personalului, motivare care am văzut că poate fi pozitivă sau negativă, formală sau informală, cognitivă sau afectivă, intrinsecă sau extrinsecă, economică sau moral-spirituală.
Un bun specialist poate ști ce fel de motivare este mai nimerită pentru fiecare salariat în parte, le poate combina, astfel încât efectul lor să fie maxim.
O altă cale de creștere a eficienței utilizării personalului ar fi creșterea productivității muncii anuale (și zilnice), aceasta putându-se realiza prin calificarea (sau recalificarea) personalului, prin perfecționarea și specializarea lui.
Creșterea eficienței utilizării resurselor financiare
Pentru această creștere este necesară în primul rând reducerea cheltuielilor de circulație și de producție.
În ceea ce privește cheltuielile de circulație, eficientizarea acestora urmărește:
– reducerea cheltuielilor de circulație cu privire la transportul mărfurilor, prin utilizarea cât mai rațională a mijloacelor de transport;
– reducerea cheltuielilor de circulație cu privire la pierderea de materiale în timpul transportului, păstrării și depozitării mărfurilor, prin gospodărirea rațională a spațiilor de depozitare a acestora, prin extinderea metodei de aprovizionare curentă cu mărfuri;
– reducerea cheltuielilor de circulație prin reducerea relativă a stocurilor de mărfuri existente în rețeaua de alimentație, accelerându-se viteza de rotație, fapt ce influențează pozitiv reducerea pierderilor materiale de mărfuri;
– reducerea cheltuielilor de circulație reprezintă o condiție esențială pentru reducerea prețului de vânzare cu amănuntul; creșterea ponderii producției proprii, precum și asigurarea unui nivel relativ al gradului de prelucrare a preparatelor culinare reflectă cote mari de adaos comercial.
De asemenea, o cale de eficientizare a utilizării resurselor financiare este revizuirea costurilor (fixe și variabile).
Reducerea costurilor fixe se poate realiza printr-o gospodărire raționala a consumului de apă, energie, curent electric.
După cum le este și numele, aceste cheltuieli sunt fixe, deci nu variază în funcție de numărul de turiști cazați în hotel.
Pe de altă parte, cheltuielile variabile sunt cele care se formează în funcție de numărul de clienți, deci cu cât unitatea are mai mulți clienți, cu atât aceste cheltuieli sunt mai mari. Cheltuielile variabile sunt formate de:
• cheltuieli cu materii prime;
• cheltuieli cu materiale;
• cheltuieli cu combustibili;
• cheltuieli cu salariile personalului, etc.
Tot pentru creșterea eficienței utilizării resurselor financiare trebuie avută în vedere accelerarea vitezei de rotație a activelor circulante, pentru o mai bună gospodărire a acestora.
Căile de accelerare a vitezei de rotație a activelor circulante sunt legate de procesul de formare optimală a acestora, de potențarea acțiunii de creștere a cifrei de afaceri, de politica scăderii stocurilor la unele mărfuri.
Ar fi indicat, de asemenea, să se scadă ponderea capitalului împrumutat în totalul capitalului deținut de societate, și deci creșterea ponderii capitalului propriu în același total. Trebuie lucrat pe calea reducerii dobânzilor și spezelor bancare, pentru că este bine știut faptul că dobânda la creditele acordate de bancă este foarte mare, iar
Grija primordială a conducerii societății trebuie să fie îndreptată în direcția realizării indicatorilor programului care să asigure resursele necesare efectuării modernizării și cointeresării materiale a salariaților.
Această societate trebuie să aibă în vedere toate căile arătate anterior, să le analizeze, să le combine, astfel încât Hotelul Iaki să-și eficientizeze la maximum activitatea și să-i crească gradul de ocupare.
CONCLUZII
Din lucrarea de față rezultă că rentabilitatea, nu este altceva decât o formă sintetică de exprimare a eficenței întregii activități economice a firmei.
Rentabilitatea constituie una din formele de exprimare a eficenței, care este mult mai cuprinzătoare reprezentând cea mai cuprinzătoare categorie care caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea sau economisirea unor resurse.
Pentru calculele de rentabilitate economică se pot utiliza ca rezultat (efect) nu numai profitul net, ci întregul venit net, deci profitul brut.
Din calculele efectuate, s-a desprins ideea, că S.C. ”AURORA” S.A. desfășoară o activitate rentabilă, obținând profit atât la nivelul anului 2012, cât și la nivelul anului 2011.
Profitul, după cum s-a constatat, are o tendință de creștere ca urmare a creșterii, în proporție mai mare a veniturilor decât a cheltuielilor.
Pentru ca întreprinderea să obțină un profit mai mare, deci rentabilitatea să fie îmbunătățită, Consiliul de Administrație a făcut o serie de propuneri, între care:
– adaptarea uneia din strategiile propuse
– efectuarea de noi investiții informaționale
– renunțarea la strategiile propuse și conceperea unei noi strategii
– reluarea studiului sau a scopului vizat
În cazul alegerii și transpunerii în practică a unei strategii comerciale, este necesar a se realiza un plan detaliat de realizare și informare a persoanelor de la care trebuie avută adeziunea acestora, ținând seama în acalași timp de elementele perturbării care pot intervenii. Costul se va efectua atât asupra vânzărilor, cât și asupra costurilor, deci asupra rentabilității globale a întreprinderii.
Întreprinderea se confruntă cu următoarele obstacole :
– nu se poate asigura un portofoliu de comerț
– încasarea facturilor
– facturi în litigiu
– contractele interne se încheie de obicei în perioada toamnă-iarnă fiind un impediment pentru firmă.
BIBLIOGRAFIE
Balu M. E., „Analiză economico financiară – Teorie și aplicații practice”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006 (reeditată în 2007)
Bădulescu, A., Economia turismului, Ed.Universitărții din Oradea, Oradea, 2004.
Căruntu C., Lăpăduși M. L., Căruntu G. A. :„Analiza economico-financiară II: pentru uzul studenților ID”, Editura „Academica Brâncuși”, Tg-Jiu, 2008
Căruntu C., Lăpăduși M. L., Căruntu G. A.: „Analiza economico-financiară II”, Editura „Academica Brâncuși”, Tg-Jiu, 2007 5.
Draica, C., Turismul internațional – Practici de elaborare și distribuție a produsului turistic, Ed.All Beck, București, 2003
Dumitru Marin, „Finanțele întreprinderii”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006; 2.
Minciu, R., Economia turismului, ediția a III-a, Ed. Uranus, București, 2004
Minciu, R. (coord.), Economia turismului – Aplicații, Editura Uranus, București, 2007 6.
Neacșu, N., Băltărețu, A., Economia turismului – lucrări practice, statistici, reglementări, Ed.Uranus, București, 2005
Niculescu I., Grădinaru G. – ”Analiză statistică microeconomică (cazuistică)” – Ed. ASE, București, 2005
Niculescu M. – ”Diagnostic strategic global”, Ed. Economică, București, 1996
Pantelescu-Marin Andreea, Diversificarea și personalizarea serviciilor turistice în contextul globalizării, Editura ASE, București, 2010
BIBLIOGRAFIE
Balu M. E., „Analiză economico financiară – Teorie și aplicații practice”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006 (reeditată în 2007)
Bădulescu, A., Economia turismului, Ed.Universitărții din Oradea, Oradea, 2004.
Căruntu C., Lăpăduși M. L., Căruntu G. A. :„Analiza economico-financiară II: pentru uzul studenților ID”, Editura „Academica Brâncuși”, Tg-Jiu, 2008
Căruntu C., Lăpăduși M. L., Căruntu G. A.: „Analiza economico-financiară II”, Editura „Academica Brâncuși”, Tg-Jiu, 2007 5.
Draica, C., Turismul internațional – Practici de elaborare și distribuție a produsului turistic, Ed.All Beck, București, 2003
Dumitru Marin, „Finanțele întreprinderii”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006; 2.
Minciu, R., Economia turismului, ediția a III-a, Ed. Uranus, București, 2004
Minciu, R. (coord.), Economia turismului – Aplicații, Editura Uranus, București, 2007 6.
Neacșu, N., Băltărețu, A., Economia turismului – lucrări practice, statistici, reglementări, Ed.Uranus, București, 2005
Niculescu I., Grădinaru G. – ”Analiză statistică microeconomică (cazuistică)” – Ed. ASE, București, 2005
Niculescu M. – ”Diagnostic strategic global”, Ed. Economică, București, 1996
Pantelescu-Marin Andreea, Diversificarea și personalizarea serviciilor turistice în contextul globalizării, Editura ASE, București, 2010
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Eficienta Si Rentabilitatea Investitiei la S.c. Aurora S.r.l (ID: 139549)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.