Eficiența Programului Kinetic DE Recuperare ÎN Fracturi

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICA SI SPORT

KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALA

EFICIENȚA PROGRAMULUI KINETIC DE RECUPERARE ÎN FRACTURI

Coordonator Științific :

Prof.Univ.Dr. Elena-Luminița Sidenco

Absolvent :

Marinescu Valentin

2016

PLANUL LUCRARII

STUDIU PRIVIND EFICIENȚA PROGRAMULUI KINETIC DE RECUPERARE IN FRACTURILE SCAPULO-HUMERALE OPERATE SAU NU

CAPITOLUL 1 INTRODUCERE IN PROBLEMATICA STUDIULUI

1.1 Actualitatea Temei

1.2 Motivarea Alegeri Temei

CAPITOLUL 2 FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1 Anatomia Umărului

2.2 Biomecanica Articulației Scapulo-Humerale

2.3 Tabloul clinic al fracturilor Scapulo-Humerale

2.4 Metode de tratament

CAPITOLUL 3 ORGANIZAREA ȘI DESFASURAREA STUDIULUI

3.1 Materiale si metode

3.1.1 Tratamentul kinetic aplicat

3.2 Rezultate și discuții

3.2.1 Parametrii clinici

3.2.2 Centralizarea și interpretarea rezultatelor

CAPITOLUL 4 CONCLUZII

4.1 Concluzii generale

4.2 Concluzii experimentale

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

ACTUALITATEA TEMEI

Din cele mai vechi timpuri, omul a căutat în mediul său ambientul fizico-biologic și social, “leacuri”pentru alinarea suferințelor sale sau pentru vindecarea lor.

Folosirea “leacurilor

“ de către un vindecător a pus bazele medicinii umane . La început , medicina era cu elemente mistice; pshihoterapia și mijloacele naturale de vindecare, mai ales folosirea plantelor, stăteau la baza eficienței sale.

Mai tărziu unii vindecători au invățat sa reduca o fractură de membre, să deschidă un abces, devenind astfel și “chirurgii”, situație care s-a menținut până în ultimile secole când s-a produs diferențierea între medici.

Paralel cu dezvoltarea societații, in diferitele științe, inclusiv biologice, sau obținut progrese remarcabile.

Reeducarea funcțională, recuperarea funcțională, reabilitarea, kinetoterapia sau cultura fizică medicală sunt termeni care vor să definească acțiunea intreprinsă în cadrul unitaților sănitare, pentru însănătoșirea și refacerea cât mai completă a organismului afectat, folosind ca tratament mișcarea sub diferite forme.

Kinetoterapia trebuie să inițieze și să perfecționeze mobilitatea restantă sau recuperată a individului în cadrul procesului complex de readaptare psihică profesională și socială a acestuia.

Kinetoterapia este o știință cu caracter aplicativ bine definit, având un obiectiv propriu de studiu; menținerea și dezvoltarea unor indici morfologici și funcționali normali prin mijloace specifice (exercițiul fizic ca element de bază) la persoanele in situații biologice speciale. (Moțet, D., Mârza, D., 1995).

Kinetoterapia este o metodă terapeutică cu "amplitudine" mare de aplicare din faza imediat următoare traumatismului, continuând ca adjuvant prețios pre- și postoperator in faza sechelelor.

Se urmărește de asemenea dezvoltarea unor mecanisme compensatorii și adaptive care să asigure persoanei de recuperat posibilitatea de muncă sau de autoservire, respectiv o viață activa cu independență economică și socială.

MOTIVAREA ALEGERI TEMEI

Motivul care m-a determinat să aleg fractura scapulo-humerală, ca și obiect de studiu pentru lucrarea mea de licență, a fost aceea de a găsi cele mai bune metode si practici din kinetoterapie pentru refacerea și redarea mobilității, a forței musculare a umărului astfel încăt pacientul să poată realiza mișcările normale în articulația scapulo-humerala .

Pentru a obține rezultate pe măsura posibilităților, este absolută nevoie de participarea activă și conștientă a pacientului la procesul de tratament.Se impun respectate cu strictețe toate condițile de igiena, atăt individuală căt și colectivă.Se impune o supraveghere și un control medical permanent avănd în vedere că de cele mai multe ori pot apărea unele complicații, care vor trebui rezolvate operativ și prompt.

Avăndu-se în vedere efectele tardive importante ale practicării exercițiilor fizice, se ridică în toate situațiile, continuarea tratamentului kinetoterapeutic și dupa încheierea procesului clinic al vindecării.

Kinetoterapia medicală este o știință biologică, interdisciplinară, a elementelor anatomo-funcționale care concură la realizarea acesteia și a modalităților de corectare și/sau compensare a pertubărilor reversibile, parțial reversibile sau ireversibile.

Kinetoterapia medicală oferă specialiștilor instrumentele intervenției preventive și curative, fundamentate științific pe bază experimentală sau care și-au dovedit pe parcursul anilor utilizarea în activitatea practică.

CAPITOLUL 2

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

2.1. ANATOMIA UMĂRULUI

Umărul fiind considerat cea mai complexă articulație a corpului cu cel mai mare grad de libertate, este o regiune anatomică cu structură arhitecturală complicată ca urmare a unei fizionomii complexe.

La alcătuirea articulației umărului participă trei segmente osoase:

Clavicula

Omoplatul

Humerusul

Clavicula este un os lung și pereche situat la limita dintre torace si găt; este orientată transversal, fiind cuprinsă între manubriul sternului și acromion.

Clavicula prezintă două curburi inegale care îi dau forma literei S. Forma osului poate fi observată prin simpla inspecție. Clavicula prezintă două fețe , două margini și două extremități.

Fața superioară este netedă in porțiunea ei mijlocie și se poate palpa sub piele. La cele două extremitați fața superioară este rugoasă și dă inserții musculare (mușchiul sterno-cleido-mastoidian, deltoid și trapez)

Fața interioară răspunde primei coaste. Prezintă în porțiunea ei mijlocie o gaură nutritivă și un șant.Pe acest șant se inseră mușchiul subclavicular.Medial de șant se găsește impresiunea ligamentului costeo-clavicular pe care se inseră ligamentul cu același nume. Lateral de șant se gasesc două proeminențe rugoase:Tuberculul conoidian situat aproape de marginea posterioară a osului și linia trapezoidală situată antero-lateral față de tubercul.

Pe tubercul se inseră ligamentul conoidian, iar pe linia trapezoidală ligamentul trapezoidian, ligamentele unesc clavicula cu procesul coroidian al scapulei.

Marginea anterioară este concava in treimea laterală unde dă inserția mușchiului deltoid; ea este convexă în treimea medială ,unde dă inserție mușchiului pectoral mare.

Marginea posterioară este și ea concav-convexă, dar în sens invers decât marginea anterioară. În porțiunea mijlocie are raporturi cu mușchiul omoidian, cu mușchii scaleni, cu artera și vena subclavie și cu trunchiurile plexului brachial.

Extremitatea medială sau sternală este voluminoasă; prezintă o față sternală destinată articulării cu manubriul sternului.

Extremitatea laterală său acromială este turtită; prezintă o față acromială destinată articulării cu acromionul.

Fig 2.1. Clavicula(ved superioara / inferioara) Sursa : www.salabucuresti.ro

Omoplatul (scapula) este un os lat de forma triunghiulară, situat pe partea postero-superioară a toracelui. Pe scheletul toracic, acest os se intinde intre primul spațiu inter costal și coasta a VIII-a .Osul este aplicat pe torace, pe care îl depășește însă lateral, luând astfel parte la formarea umărului și la delimitarea axilei. Prezintă două fețe , trei margini și trei unghiuri. Fața dorsală- privește posterior și lateral; de pe ea se desprinde transversal o puternică lamă numită spina scapulei. Această spină împarte fața dorsală in două fose: una deasupra și una dedesubtul ei.

Spina scapulei. Aderă de fața dorsălă a scapulei. Se continuă in porțiunea ei laterală cu o prelungire liberă, neaderentă de fața dorsală a scapulei, numită acromion.

Marginea dorsală a spinei este groasă și rugoasă și dă inserție prin buza superioară mușchiului trapez, iar prin cea inferioară mușchiului deltoid.

Acromionul. Este o proeminență turtită de sus în jos și palpabilă sub piele, prezintă fața articulară a acromionului pentru extremitatea laterală a claviculei cu care se articulează.

Fosa supraspinoasă dă inserție pentru mușchiul supraspinos.

Fosă subspinoasă său infraspinoasă dă inserție pentru mai multi mușchi: subspinos, rotund mare, rotund mic.

Pe fosă și crestele oblice ale feței costale se inseră mușchiul subscapular. Pe porțiunea medială a feței, se insereră și mușchiul dințat anterior.

Marginea medială poate fi explorată sub piele. E orientată spre coloana vertebrală.Pe ea se inseră numeroși mușchi : romboidul mare/mic, dințatul anterior.

Marginea superioară e subțire și prezintă o incizură ce dă inserție mușchiului omohioidian.

Marginea laterală e orientată spre axilă; se inseră mușchii rotundul mare/mic.

Unghiurile scapulei sunt : inferior, superior, lateral .Unghiul lateral prezintă de studiat două elemente:

Cavitatea glenoidală – este legată de restul scapulei printr-o porțiune mai ingustă numită gătul sau colul scapulei. Cavitatea este puțin profundă și se prezintă ca un oval. La cele două extremitați ale cavitații se gasesc rugozități : cea inferioară este tubercul subglenoidian pentru inserția mușchiului triceps, iar cea superioară este tubercul supraglenoidian pentru inserția mușchiului biceps brahial

Procesul coroidian este o prelungire recurbată a carei baza ocupă spațiul dintre cavitatea glenoidală și scobitura scapulei.

Procesul coroidian poate fi explorat prin spațiul deltopectoral. Pe el se inseră mușchi (biceps brahial, coracobrahial și pectoral mic) și ligamente (coroidian și trpezoidian.

Scapula are mai multe găuri nutritive: in fosă supraspinoasă, la nivelul acromionului și la nivelul procesului coracoidian.

Fig. 2.2. Omoplat (ved posterioara) Fig.2.3. Omoplat (ved anterioara)

Sursa : www.salabucuresti.ro

Deși humerusul face parte din scheletul membrului superior liber este necesară descrierea epifizei sale superioare, deoarece aceasta intră in alcătuirea articulației scapulo-humerale.

Humerusul – os lung, pereche. Prezintă o diafiză și două epifize.

Epifiza sau extremitatea superioară este unită cu corpul prin colul chirurgical al osului.

Epifiza proximală prezintă mai multe elemente descriptive:

Corpul humerusului. Este o suprafață articulară netedă, reprezentănd o treime dintr-o sferă. Privește medial in sus și puțin posterior. Axul său formează cu axul diafizei un unghi de 130°.

Colul anatomic. Este un șanț circular care separă capul de restul epifizei.

Tuberculul mare. Este situat în partea laterală a capului. Prezintă trei fețișoare pentru inserții musculare:

pe cea superioară – mușchiul supraspinos,

pe cea mijlocie – subspinosul,

pe cea inferioară – mușchiul rotund mic.

Tuberculul mic. Este situat pe partea anterioară a epifizei. Pe el se inseră subscapular șanțul intertubercular sau culisă bicipitală – e un șanț vertical care pleacă de pe fața anterioară a epifizei și se termină pe fața anteromedială a diafizei.

Prin șanț alunecă tendonul capului lung al mușchiului biceps brahial pe creasta tuberculului mare (limita anterioară a șanțului) se inseră mușchiul pectoral mare, iar pe creasta tuberculului mic (limita posterioară a șanțului) se inseră mușchiul rotund mare.

Fig . 2.4. Humerus / sursa www.salabucuresti.ro

Umărul prezintă două articulații :

una clasică-articulația propriu-zisă a umărului sau articulația scapulo-humerală;

una accesorie.

Articulația scapulo-humerală este o enartroză

Suprafața articulară a humerusului este reprezentată de capul humeral acoperit cu un cartilaj hialin gros de 1,5-2 cm. Suprafața articulară a omoplatului este reprezentată de cavitatea glenoidă a unghiului supero-extern al acestuia, acoperită și ea de un cartilaj hialin. Cavitatea glenoida este înconjurată de bureletul glenoidian.

Cele două suprafețe articulare sunt menținute in contact printr-o capsulă întărită superior de un ligament coraco-humeral și anterior de trei ligamente gleno-humerale.

Capsula articulară se inseră pe omoplat pe marginea externă a bureletului glenoidian și pe humerus pe gătul anatomic al acestuia. Prin fața sa exterioară ea fuzionează cu tendoanele subscapularului, supraspinosului și micului rotund.

Ligamentul coraco-humeral se întinde de la apofiza coracoidă a omoplatului la marea tuberozitate a humerusului. Întărit de tendonul lungii porțiuni a bicepsului pe care îl însoțește, el reprezintă ligamentul cel mai puternic al articulației și are rolul de a susține capul humeral de unde si numele care i se dă, de ligament suspensor al capului humeral.

Cele trei ligamente gleno-humerale au fost denumite de Farabeuf :

Ligamentul supragleno-suprahumeral,

Ligamentul supragleno-prehumeral,

Ligamentul pregleno-subhumeral.

Denumirea lor indică și punctele lor de inserție. Primele două ligamente au inserția glenoidiană comună și apoi se depărtează pentru a se insera pe humerus în puncte diferite. Între ele se crează astfel un spațiu triunghiular cu vărful spre încheietură și baza spre humerus, denumit “ foramenul oval al lui Weitbraht”.

Ligamentele gleno-humerale sunt foarte laxe, cu excepția celui inferior- ligamentul pregleno-subhumeral, care joacă un oarecare rol in menținerea capului humeral în contact cu cavitatea glenoidă.

În menținerea contactului dintre cele două suprafețe articulare un rol important revine și musculaturii umărului și în special deltoidului. Paralizia acestuia atrage ca o consecință imediată îndepărtarea suprafețelor articulare și apariția subluxațiilor sau luxațiilor paralitice.

Suprafața articulară superioară este formată de fața inferioară concavă a acromionului. Suprafața inferioară este formată de capsula superioară a articulației scapulo-humerală întărită intern de tendoanele supra și subspinosului și ale subscapularului și de ligamentul coraco-humeral, iar extern se găsesc tuberozitățiile humerale și inserțiile lor tendinoase.

Totalitatea formațiunilor alcătuite din capsula și ligamentele întăritoare amintite, formează o lama groasă căreia i se atribuie rolul unui disc care separă articulația scapulo-humerală de această așa zisă a doua articulație a mărului.

Rolul celei de-a doua articulații a umărului este foarte important, fiindcă ea participă la dinamica articulației scapulo-humerale.

Fig 2.5. Articulația umarului / sursa : www.anatomie.romedic.ro

De partea scapulei găsim cavitatea glenoidă care are o sprănceană osoasă glenoidală. În centrul cavități se găsește un tubercul glenoidal. Ea este acoperită de cartilaj hialin mai gros la periferie și mai subțire în porțiunea sa centrală.

Cadrul glenoidal este un cordon fibrocartilaginos care pe secțiune are o formă prismatică triunghiulară. El prezintă trei fețe: una care aderă de periferia cavității glenoidale, alta externă ce continuă suprafața colului scapulei și o a treia fața internă ce se gasește în continuarea feței glenoidale.

Mijloace de unire. La menținerea în contact a suprafețelor articulare contribuie: capsula, o serie de ligamente și mușchii periarticulari.

Capsula articulară este laxă și puțin rezistentă, astfel încât ea favorizează producerea unor mișcări mai ample, dar in același timp face posibilă producerea mai frecventă a luxațiilor. Prinderea lor între suprasuperioarele articulare este evitată prin acțiunea fasciculelor musculare ale mușchilor vecini (triceps,supraspinos, subspinos, subscapular). Capsula este intarită superior de un ligament coracohumeral și anterior de trei ligamente gleno-humerale.

Ligamentul coraco-humeral se întinde de la apofiza coracoidă a omoplatului la marea tuberozitate a humerasului. Întărit de tendonul lungii porțiuni a bicepsului pe care î1 însoțește, el reprezintă ligamentul cel mai putemic al articulației și are rolul de a susține capul humeral de unde și numele de ligament suspensor al capului humeral.

Ligamentele gleno-humerale sunt foarte laxe cu excepția celui inferior (pregleno-subhumeral) care joacă un rol în menținerea capului humeral în contact cu cavitatea glenoidă. În menținerea contactului între cele două suprasuperioară articulare un rol important revine și musculaturii umărului, în special deltoidului.

Paralizia acestuia atrage ca o consecință imediată îndepartarea suprafețelor articulare și apariția subluxațiilor său luxațiilor paralitice.

• Raporturile articulației scapulo-humerale :

Conul musculotendinos format înainte de mușchiul subscapular, înapoi de subspinos și rotund mic, in sus de mușchiul supraspinos, iar in jos de lunga portiune a tricepsului.

Deasupra articulației se afla bolta acromiocoracoidiană acoperită de mușchiul deltoid.

Medial articulația prezintă raporturi cu organele din cavitatea axilara.Articulația e strabătută de tendonul mușchiului biceps.

Musculatura centurii scapulare în ansamblu

Mușchii dispuși în jurul centurii scapulare formează, după Benninghoff, mai multe centuri care mențin prin tonicitatea lor scapula :

Centura descendentă, formată din mușchii ridicători ai scapulei: trapez, romboid, ridicătorul scapulei și porțiunea superioară a dințatului anterior; ea susține scapula și este întinsă când o povară apasă umărul. În mișcarile de cățărare contractându-se izotonic, trage trunchiul în sus.

Centura orizontală, formată din mușchii dințat anterior, porțiunea mijlocie a trapezului, romboid și pectoral mare. Prin intrarea ei în acțiune omoplatul se deplasează înaite și înafară, și înapoi și înauntru pe torace.

Realizează deci mișcările pe orizontală ale centurii scapulare.Întinde când corpul este suspendat de brațe său când corpul este ridicât în maini. Deci această centură trage omoplatul în jos și este întinsă, contractăndu-se izometric în pozițiile atârnat sau în sprijin (paralele).

Centura verticală, primul rol este acela de a imobiliza centura scapulară pe torace atunci când mișcarea membrelor superioare cere un punct solid de sprijin ca în pozițiile: atârnat, sprijin sau stând pe mâini.

Al doilea rol este acela de a imobiliza centura scapulară atunci când membrele superioare execută mișcări de mare amplitudine ale articulație scapulo-humerale.

Al treilea rol este acela de a trage trunchiul în sus, ca în mișcările de atârnare.

Mușchii care participă la mișcările umărului fac parte din mai multe categorii: mușchii posteriori ai coloanei vertebrale, mușchii toraco-brahiali și mușchii scapulo-brahiali. Aceștia din urmă formează o masă musculară care dă reliefurile umărului și acoperă articulația scapulo-humerala. Mușchii se dispun sub forma unui con cu bază la torace și varful la humerus. Ei se intind de la centura scapulară la membrul superior și sunt în număr de șapte: deltoidul, coracobrahialul, supraspinosul, infraspinosul, rotundul mare rotundul mic și subscapularul.

Fig 2.6. Articulația umărului sursă : www.romedic.ro

Tabel 1 . Descriere mușchi , mișcare , inervatii (I)

(sursă personală)

Tabel 1 . Descriere mușchi , mișcare , inervatii (II)

( sursă personală)

Tabel 1 . Descriere mușchi , mișcare , inervatii (III)

(sursă personală)

2.2. BIOMECANICA ARTICULAȚIE SCAPULO-HUMERALE

Articulația scapulo-humerală, cea mai mobilă enartroza a corpului omenesc, prezintă trei grade de libertate și poate efectua mișcări de abducție și adductie, proiecție înainte și înapoi (anteducție și retroducție/ flexie- extensie), rotația externă și internă și ca o rezultantă a acestor mișcări, circumductia.

Articulația acționează în stransă corelație funcțională cu articulațiile centurii scapulare (sterno-claviculară, acromio-claviculară și interscapulo- toracică), a caror participare mărește substanțial amplitudinea de mișcare a membrului superior fața de trunchi.

Pentru a determina numai mobilitatea articulației scapulo-humerale se prinde între police și index, vârful inferior al omoplatului și se fixează pe torace, în timp ce cu cealaltă mână se poate dirija eventual mișcarea brațului (manevra de Dessault). Măsurătoarea se face de la poziția anatomică până la poziția în care mișcarea respectivă începe să antreneze deplasarea unghiului inferior al omoplatului.

Mișcările care pot fi executate în această articulație sunt variate și foarte ample.

Schematic, aceste mișcări pot fi clasificate in mișcări de:

Abducție-Adducție

Antepulsia-Retropulsia (flexia- extensia)

Rotația interna-externă

Circumducție

Amplitiidinile medii normale de mișcare sunt urmatoarele:

Tabel .2. Amplitudinile medii normale de mișcare

Sursa :Ghid practic de evaluare articulară și musculară în kinetoterapie prof.dr.E.L.Sidenco

Abducția este mișcarea prin care brațul se departează de torace.

Adducția este mișcarea prin care brațul se aproprie de torace.

Cele două mișcări se realizeaza in plan frontal. În timpul ambelor mișcări epifiza proximală a humerusului execută o mică amplitudine, în timp ce epifiza distală a acestuia execută o mare amplitudine. Cele două epifize se deplasează simultan, dar în sens invers.

În mișcarea de abducție corpul humeral alunecă de sus în jos în cavitatea glenoidă, în timp ce paleta humerală se ridică spre orizontală.

Mișcarea de abducție-adducție se execută în jurul unui ax biomecanic antero-posterior care trece prin partea inferno-externă a capului humeral. Brațul poate fi dus în abducție pănă la orizontala 90* în urma mișcării efectuate în articulația scapulo-humerala.Cănd brațul se află în această poziție, trohiterul intră în contact direct cu partea superioara a bureletului glenoidian, blocăndu-se. Abducția peste 90* a brațului nu se mai poate realiza în articulația scapulo-humerala și ea se va datora mișcării de basculă a scapulei.În această mișcare, numită faza a doua a abducției brațului, unghiul inferior al scapulei se deplasează lateral și înainte. Această a doua fază continuă pănă lcănd btațul ajunge în pozitie verticală.Amplitudinea totală a mișcării de abducție este de 180*, din care primele 90* sunt realizate de articulația scapulo-humerală, iar restul de 90*de articulația scapulotoracică ajutată de aportul articulațiilor acromioclaviculare și sternoclaviculare.

Tabel .3. Abductorii umărului

În mișcarea de abducție a brațului, realizată de mușchii supraspinos și deltoid, rolul supraspinosului este de “starter al abducției”, realizănd mișcarea pe primele 30*, mișcarea fiind apoi continuată de mușchiul deltoid.

Supraspinosul însă nu își limitează rolul doar pe aceste 30*, ci rămâne activ până la 60*-70*, urmănd ca de abia acum să își micșoreze rolul de abductor.

Deltoidul continuă mișcarea preluănd-o de la supraspinos și realizănd-o cu o forță mai mare pănă la 90*, nivel la care mișcarea de abducție ăn articulația scapilo-humerală este limitată de acromion care se opune mișcării de înaintare a trohanterului.

De la 90* la 180*, mișcarea se realizează de mușchii ridicători ai scapulei și deltoidului.

La răndul ei, mișcarea de adducție se oprește cănd brațul ajunge în contact cu toracele. Amplitudinea mișcării de adducție este de aproximativ 60*. Mișcarea de adducție se poate asocia și cu extensia, amplitudinea fiind mult mai mică, de 20*-30*, mișcarea de adducție pură fară a se socia cu flexia sau extensia nu există, este imposibilă. Este considerată ca mișcare de adducție și aceea de revenire din abducție deoarece este realizată de mușchii adductori, adevărata mișcare de adducție este cea care pornește din poziția zero.

În mișcarea de adducție mușchii adductori, marele si micul pectoral, intervin ca agoniști numai cănd li se opune o rezistență destul de mare sau cănd corpul este în sprijin ( la paralele, la cal cu mănere, la inele ).

Mușchiul marele dorsal poate avea si un rol deosebit de cel de adductor și anume atunci cănd ia punct fix pe humerus el ridică și înaltă toracele, fiind astfel util la cățărări.

Mișcarea de antepulsie și retropulsie se execută în plan sagital în jurul unui ax frontal care trece prin centrul tubercului mare al humerusului și prin centrul cavitații glenoide.În mișcarea de antepulsie (flexie) porțiunea superioară a capului humeral se deplasează posterior și inferior în timp ce partea inferioară a acestuia se deplasează anterior și posterior, în același timp , extremitatea distală a humerusului se deplasează anterior.

Mișcarea de retropulsie (extensie) a brațului este mișcarea care se efectuează în sens invers. De remarcat că retropulsia este mult mai limitată avănd valori cuprinse între 30*-35* fată de antepulsie care este mai amplă avănd valori cuprinse între 110*-120*.

Peste 120* proiecția înainte a brațului nu se mai realizeazăîn articulația scapulo-humerala, ci în articulația scapulo-toracică prin deplasarea scapulei față de torace.

Tabel . 4. Adductorii umărului

Rotația internă și cea externă sunt mișcări care se efectuează în plan orizontal și în jurul unui ax vertical care trece prin centrul capului humeral și prin epitrohlee. În mișcarea de rotație interna capul humeral alunecă din înainte înapoi în cavitatea glenoidă, trohiterul orientăndu-se din lateral spre medial. Partea anterioară a capsulei articulare se relaxează, în timp ce partea posterioară este pusă în tensiune. Epicondilul extern al paletei humerale se orientează din lateral spre medial.

În mișcarea de rotație externă lucrurile se petrec invers.

Ambele sunt reduse ca amplitudine, mai ales rotația externă.

Amplitudinea mișcării de rotație internă este de 95*, cea externă de 80*.

Mișcarea de circumducție . Însumează mișcările precedente care se execută în jurul celor trei axe (antero-posterioară, transversala, verticală). Capul humeral descrie un cerc mic, urmărind conturul cavității cotiloide, în timp ce extremitatea inferioară a humerusului descrie un cerc mare, dar în sens invers (baza conului de circumducție).

Goniometrul se așează în plan sagital cu baza proximal, cu axul indicatorului în dreptul axei biomecanice transversale, cu indicatorul de-a lungul brațului,așezat în poziție anatomică. În mișcările de flexie și extensie indicatorul urmărește deplasarea axei lungi a brațului.În jurul axei transversale care trece prin centrul marii tuberozități și prin centrul cavitații glenoide, capul humeral basculează înapoi în mișcarea de flexie (anteducție) și înainte țn mișcarea de extensie (retroducție), în timp ce extremitatea inferioară a humerusului se deplasează în sens invers pe un arc de cerc dispus sagital.

Goniometrul se așează în plan transversăl, cu baza medial, cu axul indicatorului în dreptul parții posterioare a articulației acromio-claviculare, cu indieatorul plasat în dreptul liniei biepicondiliene a extremității inferioare a humerusului, deci la 90° pe semicercul gradat (membrul superior în poziție anatomică prezintă linia biepicondiliană în plan frontal). În mișcările de rotație indicatorul urmărește deplasărea liniei biepicondiliene a cotului și nu deplasarea axei transversale a mâinii care este mult mai ampla datorită mișcărilor de pronatie, supinație supraadăugate.

Există și o altă modalitate de măsurare cu ajutorul goniometrului a mișcării de rotație externă său internă a umărului: subiectul în decubit dorsal pe o banchetă cu umărul de testat aproape de marginea banchetei astfel încât brațul va fi abdus la 90°, iar antebrațul flectat pe braț – 90° (cotul înafără mesei), palma privește înspre corp.

Ca indicație: se va evita schimbarea poziției umărului, abducția brațului fixată la 90°, iar cotul de asemenea în flexie de 90°.Aceasta poziție permite fixarea umărului de planul mesei și evitarea mișcărilor supraadaugate.

Brațul fix al goniometrului se plasează orizontal, paralel cu bancheta, fixat pe olecran. Brațul mobil – pe linia mediană a feței posterioare a antebrațului.

Articulația scapulo-humerala are o amplitudine restransă și singură nu satisface necesitățile de mișcare ale membrului superior. Pentru aceasta este necesar ca pe langă articulația scapulo-humerală să intervină și articulațiile centurii scapulare (sterno-claviculară, acromio-claviculară și interscapulo- toracică). Prin studii radiografice s-a putut scoate în evidenta partea de contribuție a acestor articulații care acționează concomitent pentru realizarea mișcărilor membrului superior. Coloana dorsală intervine și ea când mișcarea se face de o singură parte.

Participarea tuturor acestor segmente asigură membrului superior o mare amplitudine de mișcare și în toate sensurile, conferindu-i libertatea de deplasăre necesară indeplinirii multiplelor lui funcții.

2.3. TABLOUL CLINIC AL FRACTURILOR SCAPULO-HUMERALE

Particularitățile morfofuncționale ale articulației umărului determină o anumită tipologie a sechelelor posttraumatice. Nefind o articulație portantă, și în acelaș timp având o coaptare a suprafețelor articulare cu total imperfectă, structurile capsulotendinoase și musculare capată rolul principal în determinismul disfuncțional al articulației în determinismul disfuncțional al articulției. Sechela disfuncțională a umărului nu depinde neaparat de gravitatea și întinderea lezională, ci și de răspunsurile vasomotorii locale și neurovegetative, locale și la distanță. Primele deschid calea procesului inflamator periarticular iar aspectul sechelar este absolut identic cu cel reumatic abarticular (PeriartrităScapuloHumerala). Cel de-al doilea declanșează perturbări reflexe circulatorii ale umărului și /sau mâinii în cadrul sindromului algoneurodistrofic.

Fracturile umărului

Pot interesa, izolat clavicula, omoplatul sau extremitatea proximală a humerusului, sau mai rar toate trei. Particularitățile acestor fracturi sunt:

-raritatea necesității interventiilor chirurgicale, fiind suficient tratamentul orthopedic,

– rapiditatea consolidării osoase,

– permisiunea începerii precoce a recuperării funcționale

Fracturile de claviculă – sunt cele mai frecvente, consolidarea fiind regulă și se produce în circa 3-4 săptamani. Calusul nu determină tulburări funcținale ci are doar efecte negative estetice. Tratamentul este de regulă ortopedic și contenție.

Recuperarea poate începe precoce chiar la 2 săptămâni prin mișcări active și fără a depăși flexia orizontală. O atenție deosebită se va acorda marelui dințat.sursa:www.ortopedie.ro

Fracturile omoplatului – sunt mai rare și pot interesa glena, colul, acromionul, coracoida. sursa : www.ortopedie-arcalife.ro

Fracturile de humerus – se întâlnesc frecvent la femeile în vârstă, și au ca și complicații: lezarea nervului circumflex, calusuri vicioase, pseudartroza, necroza ischemică, capsulita rettractilă, sindrom algoneurodistrofic. Recuperarea se începe încă din perioada imobilizării conform principiilor celor 5 etape.

sursa : www.ortopedie-arcalife.ro

Fracturile humerusului proximal reprezintă 4 – 5% din totalul fracturilor, cu o frecvență mai mare la sexul feminin. Majoritatea acestor fracturi aparțin grupelor de vârstă mijlocie și înaintată, datorită scăderii rezistenței țesutului osos odată cu instalarea osteporozei. Fracturile fără deplasare sau cu deplasare minimă reprezintă 85%, iar cele cu deplasare semnificativă – 15%, afectând cu predilecție persoanele active. Fracturile cu deplasare sunt instabile și se asociază cu leziuni ale coafei rotatorilor sau chiar întreruperea vascularizației capului humeral. Datorită numărului mare de complicații locale și sechele ce pot să apară în fracturile humerusului proximal, este esențială o evaluare cât mai completă a bolnavului în vederea alcătuirii unui plan terapeutic adecvat.

Majoritatea fracturilor humerusului proximal sunt produse prin mecanism indirect – cădere pe cot sau mână cu membru superior fie în abducție, fie în adducție, sau prin torsiunea brutală a brațului. Mult mai rar este mecanismul direct – prin cădere pe umăr sau lovitură directă.

În căderile cu sprijin pe cot sau mână se produce o migrație superioară a humerusului, oprită într-un prim timp de coiful rotatorilor, apoi de contactul capului humeral cu procesul acromion. Impactul între acromion și extremitatea humerală superioară, favorizat de terenul osteoporotic al vârstei a III-a, face colul chirurgical să cedeze. Există posibilitatea ca procesul acromion să separe “ca o lamă de topor” la început trohiterul și după aceea să producă fractura colului chirurgical (fractura cervico-trohanteriană Delbet).

Traumatismul direct, extrem de rar, produce fractura colului anatomic sau fracturi cominutive ale trohiterului.

În urma fracturii se pot produce leziuni ale părților moi a regiunii umărului: ramul ascendent al arterei circumflexe humerale anterioare, artera axilară, nervul circumflex humeral . Leziunile plexului brahial se produc în urma traumatismelor de energie mare. Se pot produce leziuni tendinoase ale coifului rotatorilor, aceasta fiind cauza vindecării cu sechele (umăr dureros). Luxația tendonului capătului lung al mușchiului biceps brachial și interpunerea lui în focarul de fractură reprezintă o cauză de ireductibilitate a fracturii.

În producerea fracturii, pe lângă mecanism, sunt implicați o serie de factori favorizanți ca forțele musculare ale coafei rotatorilor, contactul cu procesul acromion, vârsta, boli ale sistemului osos (osteoporoza), anumite boli sistemice care duc la scăderea vascularizației osoase, tumori (fractură pe os patologic), chisturi.

Deplasarea fragmentelor este dată de inserțiile musculare ale coafei rotatorilor.

Mușchii supraspinos și infraspinos trag trohiterul postero-superior, m. subscapular trage trohinul medial, diafiza humerala va fi împinsă antero-medial de către m. marele pectoral.

Traumatismele posterioare sau postero-laterale acționează direct pe omoplat si pot determina fracturi simple ale scoicii omoplatului sau chiar o impactare a umărului in torace(sindrom omocleido-toracic).

Traumatismul extern, se aplică direct pe umăr sau prin intermediul membrului superior îndepărtat de corp la 90 grade abducție. Pe lângă fracturile claviculei și luxația articulației claviculare, mai pot apare leziuni ale articulației scapulo-humerale.

Traumatismul anterior poate fi direct pe claviculă, dar și indirect prin intermediul brațului întins anterior la 90 grade în poziție de protecție în momentul căderii. Umărul este împins înapoi și cea mai vizată este articulația scapulo-humerală.

Traumatismul superior coboară umărul și poate fractura extremitatea laterala a claviculei, apofiza coracoidă, prima coastă și mai ales poate elonga plexul brahial.

Traumatismul inferior se exercită prin intermediul brațului, iar capul humeral lovește și poate fractura bolta acromială.

2.4 Metode de tratament

Scopul este obținerea consolidării fracturilor omoplatului și claviculei, concomitent cu conservarea mobilității în articulația sterno-claviculară, acromio-claviculară și scapulo-toracică.Trebuie avute în vedere două reguli: reducerea, pe cât posibil, anatomică a fracturilor celor douăoase și a articulațiilor învecinate și imobilizarea leziunilor prin procedee stabile, pe o perioadă câtmai scurtă de timp, pentru a relua cât mai precoce mobilizarea activo-pasivă.

Tratament ortopedic. Reducerea și imobilizarea fracturilor de claviculă a cunoscut numeroase tehnici. Ni se pare cea mai sigură și mai bine suportată de pacient metoda lui Watson Jones .

Pentru fracturile omoplatului fără deplasare sau extraarticulare, un bandaj elastic sau o eșarfă pentru 2-3 săptămâni sunt suficiente.

Tratamentul fracturilor de clavicula presupune reducerea și osteosinteza cu placă și șuruburi sau broșe-tije centro-medulare. Un loc aparte îl reprezintă procedeele de reparație ligamentară și stabilizare temporară a articulațiilor respective. În luxațiile acromio-claviculare este indicată reconstrucția ligamentului conoid și trapezoid. Pot fi folosite alte ligamente din vecinătate (ligamentul coraco-acromial), tendoane, materiale sintetice. Concomitent, articulația acromio-claviculară este fixată temporar (3-4săptămâni) cu broșe pentru a proteja neoligamentul până la cicatrizarea sa.

Tratamentul chirurgical este indicat fracturilor cu mare deplasare, care nu se reduc și unor fracturi complicate, asociate cu leziuni vasculare sau cutanate. Fracturile omoplatului sunt tratate chirurgical în cazul deplasărilor importante la sportivii sau adulții care solicită imperativ o funcție perfectă a articulației umărului. Prognosticul leziunilor centurii scapulare este dominat de recuperarea precoce a pacientului.

Fig. 2.7. Mușchii umărului. sursa : www.ortopedic.ro

CAPITOLUL 3

ORGANIZAREA SI DESFASURAREA STUDIULUI

3.1 Materiale și metode

Pentru a putea realiza acest studiu, am studiat un grup de 25 pacienți având fractură scapulo-humerală operată (lot A), comparându-l cu un grup de 15 pacienți având fractură scapulo-humerală neoperată (lot B), aflați în tratament de recuperare funcționala a umarului posttraumatic operat / neoperat în cadrul serviciului de recuperare si medicină fizică – Policlinica Apaca, sub coordonarea doamnri profesor Doctor Luminița E. Sidenco.

Studiul de față prezintă rezultatele programului kinetic în recuperarea funcțională a umărului în urma traumatismului și a intervenției chirurgicale suferite, dar și a imobilizării postoperatorii.

Lotul de pacienți studiat a fost analizat din punct de vedere al structurii, pe baza următoarelor criterii: sex, vărstă, tipul afecțiuni inițiale și alte afecțiuni asociate.

Selecționarea acestor loturi s-a realizat pe parcursul a 10 luni, în intervalul 1 iulie 2015—31aprilie 2016. Pacienți au fost evaluați și îndrumați pe baza tabloului clinic și cuantificați pe baza parametrilor subiectivi și obiectivi caracteristici suferinței.

În cadrul lotului studiat, repartiția pe sexe a fost: 55% masculin și 45% feminin.

Tabel.3.1 Repartiția pacienților în funcție de sex

(sursă personală)

Distribuția lotului de studiu pe grupe de vărstă arată că afectarea cea mai fregventă se întălnește între 35-50 ani, cu o incidență de 45%. Este de menționat faptul că un număr considerabil al traumatismelor la nivelul centuri scapulo-humerale au survenit în urma accidentelor de motocicletă, bicicletă și mașină, acestea regasindu-se la pacienții cu vârsta cuprinsă între 19-50 ani, majoritatea de sex masculin( 12 bărbați și 8 femei), urmate de traumatismele survenite în urma practicării sporturilor recreative, avănd ca mecanism de producere căderile, lipsa încălzirii și a condiției fizice, dar și a echipamentului necorespunzător utilizat ( 9 bărbați și 11 femei).

Tabel. 3.2 Structura pe grupe de vârstă a pacienților

( sursă personală )

În ceea ce privește cauzele care au determinat patologia chirurgicală acestea variază, după cum am mai menționat, cele mai preponderente fiind traumatismele survenite în accidente de mașină, motocicletă și bicicletă. În accidentele auto, traumatismul principal este produs de centura de siguranță soldundu-se cu fracturi la nivelul claviculei. Traumatismele produseîn urma accidentelor de motocicletă și bicicletă sunt cauzate în momentul impactului cu solul putănd determina fracturi ale omoplatului, diafizei proximale a humerusului, rupturi ligamentare și elongații de plex brahial.

În alta ordine traumatismele centurii scapulare produse în timpul jocurilor recreative se datorează căderilor, lipsei încălzirii musculare și a echipamentului neadecvat sau greșit utilizat. În urma activităților cotidiene se pot produce traumatisme prin lovituri, căderi, accidente casnice variate .

În categoria accidentelor produse în urma practicării sporturilor la nivel competițional, cei 2 sportivi prezentau inaintea intervenției chirurgicale, luxație de umăr.

Tabel. 3.3 Repartiția pacienților în funcție de cauza accidentării

( sursă personală)

În consecință, cele mai fregvente afecțiuni operate la nivelul umărului sunt fracturile de claviculă, epifiză proximală humerus și omoplat, urmate de luxații și rupturi musculare și ligamentare.

Tabel . 3.4 Repartiția pacienților în funcție de patologia opratorie

(sursă personală)

În ceea ce privește perioada imobilizării segmentare instituite postoperator, ne vom raporta doar la durata acesteia, indiferent de tipul afecțiunii, gravitatea și complicațiile survenite, pentru a putea intui gradul de hipotonie musculară instalată secundar.Trebuie menționat faptul că perioada minimă de imobilizare în cadrul lotului studiat a fost de 10 zile și cea maximă de 30 zile.

Tabel. 3.5 Perioada de imobilizare instituită postoperator

(sursă personală)

3.1.1. Tratament kinetic aplicat

Tratamentul recuperator a fost aplicat individualizat fiecărui pacient în ședințe de 30-45 minute, căte 3 zile pe săptămănă, pe parcursul a 2 sau 3 luni, în funcție de recomandarea medicală și de sediul leziunii operate, cu recomandarea de a continua să lucreze individual acasa restul zilelor.

Tabel 3.6. Tratament kinetic – prezentare generală

(sursă personală)

La pacienții cu discomfort prelungit s-au folosit metode fizio-terapeutice de tipul ultrasunetului, gheții, curenți de joasă fregvență antialgici și tratament medicamentos prescris, în mare parte antiinflamatoare nesteroidiene de uz topic. Trebuie specificat faptul că , în funcție de patologia operatorie, programul a fost adaptat fiecarui pacient în parte.

3.2 Rezultate și discuții

3.2.1 Parametrii clinici

Parametrii urmăriți în evaluarea cazurilor și a eficacității comparate a tratamentului aplicat au fost urmștorii:

Durerea – durerea spontană

– durerea la mobilizare

– durerea la palpare

Limitarea mobilității pe toate axele de mișcare

Hipotrofia musculară

Afectarea funcționalității globale a membrului superior.

Evaluarea pacienților a fost efectuată la inceputul și finalul tratamentului kinetic derulat. Pentru obținerea rezultatelor finale, fiecare pacient a fost comparat cu el însuși, după următorii parametrii clinico-funcționali:

Tabel 3.7 Parametrii clinico-funcționali și scala de evaluare

Amintesc faptul că programul kinetic a fost început imediat după terminarea perioadei de imobilizare, din etapa a doua de recuperare și a fost adaptata permanent cu starea clinico-funcțională evolutivă a pacientului.

3.2.2 Centralizarea și interpretarea rezultatelor

În urma datelor culese la început și la terminarea tratamentului, cu ajutorul cotatilor parametrilor studiați, vom încadra pacienții in trei categorii de gravitate, evidențiindu-se astfel eficiența tratamentului kinetic aplicat în recuperarea postoperatorie a leziunilor umărului.

Pentru calcularea rezultatului final vom însuma cotația individuală obținută la fiecare parametru, urmănd să comparăm rezultatele de la începutul tratamentului cu cele de la sfărșit. În funcție de aceste date vom încadra pacienții în trei clase de gravitate , astfel:

Tabel. 3.8. Clasificarea claselor de gravitate

(sursă personală)

Evoluția la nivelul întregului lot studiat în urma aplicării tratamentului kinetic sunt centralizate în tabelul următor , după cum urmează:

Tabel 3.9. Evoluția lotului studiat în urma tratamentului aplicat

(sursă personală)

La începutul programului kinetic 12 pacienți s-au încadrat în clasa cu gravitate mare, restul fiind încadrați la gravitate medie.

La cei din categoria, gravitate mare, majoritatea leziunilor inițiale aveau o vechime mai mare de 3 luni înainte de operație fapt care a determinat și alte afecțiuni secundare înaintea intervenției chirurgicale. De asemenea, intervenția în sine reprezintă un factor traumatizant, inclusivicizia, contribuind la agravarea a cel puțin un parametru studiat.

Rezultatele obținute la finalul programului kinetic demonstrează faptul că acest tip de tratament are o eficiență crescută pentru recuperarea funcțională a umărului în urma intervenților chirurgicale. Trebuie menționat că evaluarea pacienților s-a oprit la finalul perioadei de maxim două luni de zile, cu recomandarea ca pacientul să continue individual programul de exerciții prescris.

Evaluarea pacienților, prezentănd evoluția pacienților prin prisma fiecărui parametru.

Durerea resimțită la mobilizare

Acest parametru este considerat subiectiv, fiecare individ avănd un anumit prag de suportabilitate a durerii, motiv pentru care, notarea s-a făcut în funcție de prezența durerii doar la anumite mișcări (1 pct), resimțită la absolut toate mobilizările ( 0 pct) sau absența acesteia (2 pct). Principala cauză a dureri resimțite la mobilizarea articulației este instalarea redorilor articulare în urma perioadei de imobilizare postoperatorii.

Tabel . 3.10. Evoluția parametrului durer la mobilizare

(sursă personală)

Limitarea mobilitații pentru mișcarile de flexie și extensie a umărului.

În prima faza, pacienții, în proporție, majoritară au avut dificultăți în a executa aceste mișcări, în special flexia umărului. Acest fapt a fost pus pe seama redorilor instalate secundar imobilizării dar și de factorul pshihologic, respectiv frica pacientului de durere.Tratamentul a avut efect benefic asupra acestui parametru.În functie de amplitudinea obținută a mobilizarea activă a brațului, notarea s-a făcut în raport cu amplitudinea normală de mișcare – flexie 0*-180* , extensie 0*-60*.

Tabel 3.11. Limitare Flexie Tabel 3.12. Limitare Extensie

Limitarea mobilității pentru mișcarea de abducție a umărului.

În faza inițială, majoritatea pacienților care au avut dificuktăți în executarea mișcării de abducție a umărului au fost diagnosticați înaintea intervenției chirurgicale cu fracturi de omoplat, ruptură a coifukui rotatorilor și fracturi claviculare.

În urma evaluării finale se observă o îmbunătățire a amplitudinii de mișcare. În condițile în care pacientul respectă indicațile tratamentului kinetic și după terminarea programului monotorizat, ezistă potențialul recuperării aproape în întregime a mobilității segmentului vizat.

Tabel 3.13. Limitarea Abducției

(sursă personală)

Limitarea mobilității pentru mișcarea de abducție și adducție orizontală a umărului.

Acest parametru a fost calculat în raport cu amplitudinea maximă normală de 0*-90* pentru mișcarea de abducție orizontală a brațului ( Abd.O) și 0*-45*pentru cea de adducție orizontală (Add.O)

Pacienții care au obținut un scor mic la acest parametru au urmat tratament chirurgical pentru fractură de claviculă, humerus și ruptură de tendon al capului lung al bicepsului. Toți pacienții ți-au îmbunatățit considerabil scorul în urma tratamentelor aplicate.

Tabel 3.14. Limitare Abd. Omoplat Tabel 3.15. Limitare Add. Omoplat

(sursă personală) (sursă personală)

Limitarea mobilității pentru mișcarea de rotație internă și externă a umărului.

Amplitudinea normală a umărului pentru mișcarea de rotație internă (RI) este cuprinsă între 0*-90*, în raport cu aceasta, s-a constatat după evaluarea inițială o limitare mai mare a mobilității pentru pacienții cu fracturii de omoplat, humerus și rupturi ale coafei rotatorilor în antecedentele patologice.

Pentru rotația externă (RE) a umărului, evaluarea inițială a avut loc la patru săptamâni după îndepartarea imobilizării, pentru a preveni recidivele traumatice în cazul pacienților cu luxație de umăr. Rezultatele au fost raportate la amplitudinea de 0*-90* pentru rotație externă.

Tabel 3.16. Limitare – R I Tabel 3.17 Limitare – R E

(sursă personală) (sursă personală)

Parametrii folosiți pentru evaluarea eventualelor limitări demobilitate la nivelul omoplatului au fost pe adducția abducția scapulei. Mișcarea limitată s-a remarcat în cazul pacienților cu fractură de omoplat și claviculă, mai ales în cazul abducției omoplatului însoțită de rotația în sus. S-a constatat un raspuns foarte bun la tratamentul fizical, valabil pentru toți parametrii care au evidențiat îmbunătățirea mobilității omoplatului, după cum rezultă în tabelele următoare:

Tabel 3.18. Limitare Adducție omoplat Tabel 3.19. Limitare Abducție omoplat

(sursă personală) (sursă personală)

Limitarea mobilității pentru mișcarea de ridicare și coborâre a omoplatului, este un indice important deoarece fracturile claviculare, ale omoplatului și imobilizarea postoperatorie pot duce la scăderea amplitudinii de mișcare și indirect la integritatea funcțională a centurii scapulare.

Tabel 3.20. Limitare mobilitate- Ridicare O. Tabel 3.21. Limitare mobilitate-Coborăre O

(sursă personală) (sursă personală)

Hipotrofia musculară este un parametru de care se ține seama, mai ales că este o consecință a suprimării aproape totale a activităților unor grupe de mușchi, specifice, în timpul imobilizării. Aceasta determină inițial o scădere a tonusului muscular urmată de scăderea în volum a grupurilor musculare inactive. Imediat după perioada de imobilizare, rămân o serie de sechele care afectează articulațile și musculatura invecinată zonei lezate, acestea pot fi dureri, tumefieri, redoare articulară, toate determinănd pacientul să evite mobilizarea segmentului lezat chiar și după terminarea perioadei de imobilizare, influețănd și forța musculară, din acest motiv parametrii hipotrofia și forța musculară sunt străns corelate. Sau folosit exerciții specifice pentru creșterea tonusului, volumului și forței musculare, cu rezultate mai mult decăt satisfăcătoare. Evoluția acestora este prezentată în graficele următoare, de la început pănă la terminarea tratamentului kinetic:

Tabel 3.22 . Hipotrofia musculară

(sursă personală)

Tabel 3.23. Forță musculară

(sursă personală)

În evaluarea Afectarii funcționalității umărului au fost selectate trei criterii de triaj al pacienților: afectarea prezentă, inconstantă și absentă. Încadrarea pacienților într-una dintre categoriile prezentate s-a facut pe baza activităților cotidiene ca: folosirea pieptănului pentru păr, a tacămurilor, periajul dinților, apucarea unui obiect de pe o etajeră situată la nivelul umerilor, deschiderea ușilor și a geamurilor, închiderea nasturilor de la cămașă și pantalon, răsucirea volanului, ducerea telefonului la ureche cu măna de pe partea umărului afectat, alte activități pe care pacientii ar trebui să le facă pentru a fi considerați independenți din punct de vedere funcțional.

Îmbunătățirea acestui parametru este foarte important deoarece, la finalil tratamentului kinetic, sub observația unui specialist, o mare parte dintre pacienții nu mai continuă programul de exerciții recomandat și în afara centrului de recuperare. De aceea considerăm, complementar tratamentului medical și de recuperare, partea de consiliere și educare a pacientului. Eficiența recuperării funcționale a oricarui tip de afecțiune, reprezintă un succes pentru terapeut, dar în cea mai mare măsură este meritul pacientului.

Tabel 3.25. Evoluția parametrului afectării funcționale

(sursă personală)

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

4.1 CONCLUZII GENERALE

Umărul este considerat cea mai complexă articulație a corpului, cu cel mai mare grad de libertate.

Nefiind o articulație portantă și în același timp având o coaptare a suprafețelor articulare cu totul imperfectă, structurile capsule-tendinoase și musculare capată rolul principal în determinismul disfuncțional al articulației.

Particularitatea recuperări umărului constă în faptul că recuperarea funcțională este în primul rând o problemă de asuplizare , de recâștigare a mobilității articulare , creșterea forței musculare fiind o problemă de ordinul al II-lea pentru membrul superior.

Sechela disfuncțională a umărului nu depinde neapărat de gravitatea și întinderea lezinală ci și de răspunsurile vasomotorii locale și neurovegetative locale și la distanță ce deschid calea procesului inflamator periarticular și declanșează perturbări reflexe circulatorii și metabolice ale umărului sau mâinii.

Aproape toate gesturile vieții zilnice și activitățile casnice, precum și numeroase profesii solicită intens articulația scapulo-humerală în cadrul deplasări gestuale a membrelor superioare, mobilitatea și stabilitatea rădăcinii membrului superior fiind condițiile principale ale prehensiunii.

Deci putem afirma: Kinetoterapia este indispensabilă tratamentului recuperator în fracturile scapulo-humerale cu condiția să fie aplicată cât mai precoce și în funcție de forma și stadiul afecțiuni.

4.2 CONCLUZII EXPERIMENTALE

Privind în ansamblu fișele de tratament ale celor 40 pacienți analizați se pot trage urmatoarele concluzii :

– pacienți tineri recuperează mai repede și total deficiențele aparute în urma afecțiunilor traumatice ale centuri scapulo-humerale.

– pacienți de vârsta înaintată au beneficiat de un program de recuperare special, ținânduse cont de diagnosticul, osteoporoză al acestei vârste.

– o mai bună și mai rapidă recuperare o prezintă cei care acorda o mai mare atenție programelor de kinetoterapie, executată conștiincios atât la sală cât si acasă.

– dorința de a se însănătoși și executarea cu conștiinciozitate a programelor de kinetoterapie chiar și la vârstă înaintată sunt factori hotărâtori pentru scurtarea perioadei de recuperare.

Concluziile desprinse din studierea cazurilor care au facut obiectul acestei lucrări mi-au permis să prezint următoarele propuneri:

Necesitatea instituiri unor programe kinetoterapeutice individuale, în funcție de tipul leziunii, de evoluția ei, de vârsta și psihicul individului; stimularea psihică este de mare valoare prin cooperarea bolnavului la propria recuperare.

Necesitatea colaborării și cooperări bune kinetoterapeut-bolnav, în scopul câștigării încrederii bolnavului în kinetoterapeut, dar mai ales în propriile forțe de recuperare.

Necesitatea creării unui mediu ambient confortabil în sala de kinetoterapie, astfel încât să-i ofere bolnavului imaginea unei recuperări cât mai normale și benefice.

Obținerea convingerii pacientului asupra efectelor benefice ale aplicării ședintelor de kinetoterapie și îndrumarea continuării unui program de exerciții fizice la domiciliu

Punerea la dispoziția bolnavilor a unor materiale informaționale accesibile, cu specificul afecțiunilor, care să permită bolnavului familiarizarea cu aspecte anatomice și medicale ale propriei boli.

Necesitatea efectuării tratamentului kinetoterapeutic de către un cadru calificat (kinetoterapeut) în vederea obțineri unor rezultate benefice, precum și permanența implicare a echipei de tratament: medic, asistent medical, fizioterapie, psiholog, masseur ergoterapeut, percum și implicarea activă a familiei în susținerea și motivarea pacientului pentru o recuperare completă.

Bibliografia

Papillian V. ,(1970), Anatomia omului- aparatul locomotor ,editura Didactică și Pedagogică, București

Popescu E. ,(1993), Compediu de reumatologie , editura Tehnică ,București

Sbenghe T. ,(1981), Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor , editura Medicală , București

Sbenghe T. ,(1999), Bazele teoretice si practice ale Kinetoterapiei , editura Medicală ,București

Sidenco E.L.,(2012), Ghid practic de evaluare articulară și musculară în kinetoterapie , editura Fundația Romănia de Măine, București

Sidenco E.L., (2003), Evaluarea articulară și musculară a membrului superior:aplicații, editura Fundația Romănia de Măine, Bucuresti

Sbenghe T. ,(2002), Kinesiologie -știința mișcări , editura Medicală Bucuresti

Sbenghe T.,(1987),Kinetologia profilactică, terapeutică si de recuperare , editura Medicala Bucuresti

Sbenghe T. ,(1983), Recuperarea Medicală a bolnavilor respiratori, editura Medicală , Bucuresti

Sbenghe T. ,(1981), Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor , editura Medicală Bucuresti

Sbenghe T. ,(1996), Recuperarea Medicală la domiciliul bolnavului , editura Medicală Bucuresti

Sbenghe T., (1981), Kinetologie profilactică terapeutică și de recuperare, București: Medicală

Alexa O., Tehnici chirurgicale uzuale în traumatismele osteoarticulare, Iași, 2007.

Anwar R., Tuson K.W.R., Classification and Diagnosis in Orthopaedic Trauma, Cambridge, 2008.

McRae R., Practical Fracture Treatment, 4th edition.Moran S.L., Cooney W.P.,

Master Techniques in Orthopaedic Surgery, Lippincott, Williams & Wilkins, 2009.

Rockwood & Green’s, Fractures in Adult, vol. II, 6th edition.

Stern S.H., Key Techniques in Orthopaedic Surgery, New York, 2001.

Varlam H., Frâncu L.L., Antohe D.Ș., Frâncu D.L., Țǎranu T., Anatomie regionalǎ și aplicatǎ membre, ediția a II-a, Iași, 2004.

Wiesel S.W., Delahay J.N., Essentials of Orthopaedic Surgery, Springer, 2007.

Nicolescu Mihai , Tratamentul ortopedico-chirurgical și kinetoterapia în afecțiunile aparatului locomotor , Medicală.

Antonescu D.M., Patologia aparatului locomotor, București, 2006

Jordan C., Mirzabeigi E., Atlas of Orthopaedic Surgical Exposures, New York, 2000

Cotoman R. Kinetoterapie: metodica desfășurării activității practice, Editura Fundației România de Mâine, Bucuresti 2005

Albu C, Vlad TL, Albu A.: Kinetoterapia Pasivă. Iași,Editura Polirom;2004.