Eficienta Operatiunii de Forfetare a Cambiei
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
TRANZACȚIILE INTERNAȚIONALE-CONȚINUT ȘI CONCEPT
1.1.Conținutul științei tranzacțiilor internaționale
1.2.Conceptul de tranzacții internaționale
1.3.Criterii de clasificare a tranzacțiilor comerciale internaționale
CAPITOLUL 2
CONTEXTUL TRANZACȚIILOR INTERNAȚIONALE
2.1.Derularea tranzacțiilor internaționale
2.2.Importanța tranzacțiilor comerciale internaționale în contextul globalizării economice
CAPITOLUL 3
REALIZAREA PLĂȚILOR ÎN TRANZACȚIILE INTERNAȚIONALE
3.1. Practici în domeniul plăților internaționale
3.2. Modalități de decontare a tranzacțiilor comerciale internaționale
3.2.1. Criterii de construcție a unei scheme de plată
3.2.2. Condiții de plată folosite în tranzacțiile internaționale
3.3. Instrumentele plăților internaționale-cambia, biletul la ordin și cecul
3.4. Tehnici internaționale de plată
3.4.1. Acreditivul documentar
3.4.2. Incassoul documentar
3.4.3. Ordinul de plată
CAPITOLUL 4
EFICIENȚA OPERAȚIUNII DE FORFETARE A CAMBIEI
4.1. Descrierea activității de bază a societății S.C.PRODVIN. S.A.
4.2.Studiu de caz privind calculul eficienței unei operațiuni de forfetare
INTRODUCERE
„La început de nou mileniu, companiile multinaționale se găsesc în mijlocul procesului de globalizare care, parcă fără naționalitate și fără frontiere și sub impulsul stimulărilor avansului tehnologic din domeniul transporturilor și al telecomunicațiilor, își încredințează într-un ritm crescut fabricarea și asamblarea anumitor componente filialelor și partenerilor strategici care se află dincolo de frontierele naționale, profitând de noul climat de schimb”.
Prin intervențiile țărilor față de evoluția prezentată, cu ajutorul măsurilor de liberalizare a comerțului dar și de privatizare a serviciilor publice, s-a ajuns la o economie mondială mai concurențială.
Dacă privim concurența din punct de vedere economic, ea este legată de tranzacțiile pe piață, de evoluțiile dintre cerere și ofertă și de procesul schimbului. Într-o accepțiune mai clară,putem concluziona că ne aflăm în fața unei ,,concurențe economice" atunci când consumatorul poate alege între mai multe variante pe cea mai convenabilă cerințelor sale.
Deci, concurența este strâns legată de libertatea de a alege, care este diferențiată de posibilitatea existenței unor grade de concurență efectivă. Astfel, producătorii autonomi și specializați doresc obținerea profitului, în timp ce consumatorii doresc bunurile și serviciile oferite de producători, în funcție de utilitatea lor. Agenții economici sunt îndreptați spre a produce ceea ce este dorit și cerut de către consumatori, la costuri cât mai mici în condițiile existente, concurența asigurând astfel producătorilor anumite prețuri și profituri așteptate, pentru iar consumatori o satisfacere a nevoilor.
Prin comerțul internațional s-a intensificat concurența pe plan mondial în ultimii 50 de ani, economiile libere reușind să își folosească puterea provenită din comerț în scopul creșterii competitivității și productivității, și a ajutat la procesul de îmbunătățire a standardelor de trai și susținere a creșterii economice.
Creșterea în volum a comerțului mondial din ultimii ani a fost ușurată de către declinul continuu al barierelor impuse de comerț, ceea ce a dus la susținerea creșterii globale și la dezvoltarea economică. Structura comerțului internațional s-a modificat o dată cu înlăturarea barierelor, informațiile și tehnologiile de comunicare având un efect incontestabil. S-a realizat posibilitatea ca unele servicii oferite doar pe plan național să poată fi acum comercializate internațional.
S-a realizat, de asemenea, oportunitatea ca prin dezvoltarea tehnologică să fie permisă companiilor împărțirea proceselor de producție, stabilindu-se diferite etape de producție pentru anumite regiuni sau țări.
Aceste evoluții au oferit oportunități majore de comerț pentru toate economiile și implicarea unei schimbări:resursele pot fi comutate de la industrii tradiționale la altele mai noi, procesul de schimbare continuând pe parcurs ce țările în curs de dezvoltare vor mări contribuția lor la comerț. A apărut o posibilitate că beneficiile globale de pe urma expansiunii comerțului să fie majore,prin procesul de eliminare completă a tuturor tarifelor la produsele agricole și manufacturate putând fi adus un beneficiu de mai mult de 1000 de miliarde de dolari anual.
Dinamica efectelor liberalizării vine din expunerea la importuri și din oportunitățile de export,căci o deschidere mai mare către importuri va duce la creșterea numărului de opțiuni și la reducerea costurilor nu doar pentru consumatori (pentru care beneficiile pot fi semnificative), dar și pentru producători.
Comerțul internațional reprezintă un element cheie în dezvoltarea economică durabilă a economiilor naționale, proces recunoscut de realitatea economică. Economiștii și specialiștii au arătat cum orice țară dezvoltată, în curs de dezvoltare sau aflată în tranziție are de câștigat de pe urma integrării în fluxurile mondiale de bunuri și servicii care depășesc granițele naționale, având posibiliatea să își testeze competitivitatea pe piața mondială.
România, țară care se află încă în tranziție și membră a Uniunii Europene,se confruntă cu importanța intensificării participării la schimburile economice internaționale de mărfuri și servicii, dar și cu atragerea de investiții străine în economie, acestea constituind unele din principalele posibilități de retehnologizare a sectorului industrial și de restructurare a economiei naționale, în scopul creării și menținerii unor avantaje competitive durabile.
Am ales această temă pentru că am dorit să mă documentez mai bine cu privire la modalitățile de plată internaționale, în contextul relațiilor comerciale actuale practicate în lume, fiind un domeniu de real interes și viitor .
Lucrarea cu titlul Cambia și biletul la ordin-mijloace și instrumente de plată în cadrul afacerilor economice internaționale, o voi structura în patru capitole , astfel:
În capitolul 1 cu tilul Tranzacțiile internaționale –conținut și concept , voi aborda probleme legate de conținutul și conceptul tranzacțiilor internaționale , precum și criteriile de clasificare a a cestora.
În capitolul al doilea cu titlul Contextul tranzacțiilor internaționale , voi vorbi despre derularea tranzacțiilor internaționale și importanța acestora în contextul globalizării economice.
În capitolul al treilea intitulat Realizarea plăților în tranzacțiile internaționale, voi vorbi despre practicile în domeniul plăților internaționale,modalitățile de decontare a tranzacțiilor comerciale internaționale cu criteriile de construcție a unei scheme de plată și condițiile de plată folosite în tranzacțiile internaționale, precum și instrumentele plăților internaționale-cambia, biletul la ordin și cecul și tehnicile internaționale de plată-acreditivul documentar,incassoul documentar și ordinul de plată.
În ultimul capitol Eficiența operațiunii de forfatare a unei cambii,voi descrie activitatea de bază a societății S.C.PRODVIN. S.A. și voi efectua un studiu de caz privind calculul eficienței unei operațiuni de forfetare.
Lucrarea o voi încheia cu concluzii și propuneri.
CAPITOLUL 1
TRANZACȚIILE INTERNAȚIONALE-CONȚINUT ȘI CONCEPT
1.1.Conținutul științei tranzacțiilor internaționale
Tranzacțiile internaționale constituie o activitate necesară și atrăgătoare deoarece acestea îmbină știința și arta afacerilor cu multe alte discipline ca: economia, antropologia, geografia, istoria, limbile străine, jurisprudența, statistica și demografia.
Afacerile internaționale sunt importante și necesare deoarece izolarea economică devine, în actualul context, imposibilă. Eșecul de a deveni o parte piața globală determină pentru o națiune un declin economic, o deteriorate a puterii de cumpărare a cetățenilor. Succesul participării în afacerile internaționale ține de îmbunătățirea calității vieții și de o societate mai bună, în plin progres care duce la o pace mondială. Afacerile internaționale oferă companiilor noi piețe. Începând cu 1950, creșterea comerțului internațional a depășit creșterea economiei mondiale. Afacerile internaționale, prin urmare, prezintă singure mari oportunități pentru expansiune, creștere a veniturilor, decât o fac afacerile naționale.
Tranzacțiile internaționale duce la înmulțirea ideilor, serviciilor și capitalului de-a lungul lumii. Ca rezultat, inovațiile pot fi dezvoltate și înmulțite mai rapid, capitalul uman poate fi folosit mai bine, banii și frământările pot fi înlocuite foarte rapid.
Afacerile internaționale oferă consumatorilor noi oportunități. Ele permit achiziționarea unei mai largi varietăți de produse atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ și achiziționarea la prețuri care sunt reduse prin concurența internațională. Ca urmare, atât ca oportunitate, cât și ca competiție, afacerile internaționale sunt importante pentru țări, companii și persoane fizice.
Tranzacțiile comerciale internaționale constituie obiectul unei științe căreia îi sunt proprii legități, concepte, principii, reguli etc. – adevăruri care reprezintă stâlpii structurii sale de rezistență, a rezultatului investigațiilor întreprinse. “Indiferent de care știință vorbim, deci și știința tranzacțiilor comerciale (știința afacerilor), devine independentă, autonomă de celelalte științe amintite, cu care se înrudește, în condițiile în care, având un obiect specific, propriu de studiu – lumea, mediul afacerilor – pe care îl analizează/interpretează cu un sistem de metode, în parte specifice, în parte împrumutate, este în măsură să elaboreze un ansamblu coerent de categorii, concepte, axiome, postulate, legi etc., capabile să explice diversitatea și dinamismul afacerilor, tranzacțiilor, actelor și faptelor comerciale realizate de întreprinzători/agenți economiei – persoane fizice și/sau juridice”
În explicarea și interpretarea lumii afacerilor, știința tranzacțiilor comerciale internaționale, în baza analizelor, observațiilor și experienței acumulate în timp, a formulat un set de adevăruri – principii de o mare utilitate teoretico-practice. Printre acestea reținem:
Pentru a se încheia o tranzacție comercială (afacere), sunt necesari cel puțin doi parteneri. Nicio afacere nu este cu putință fără participarea a cel puțin două persoane. Nu se poate face comerț, de unul singur, orice act de vânzare-cumpărare presupune un acord de voință dintre minim două părți contractante. Aceasta axiomă atrage atenția asupra necesității luării în considerare a nevoilor celuilalt și în mod reciproc. Rezultă că activitățile prin care se realizează o tranzacție comercială se constituie în acte profesionale, iar subiecții – partenerii trebuie să fie profesioniști.
Într-o tranzacție comercială intră trei elemente: cumpărătorul, vânzătorul și marfa (serviciul). Cei doi parteneri negociază cu privire la marfă ce constituie obiectul viitoarei tranzacții. Lipsa obiectului tranzacției potențiale semnifică lipsa interesului celor doi operatori ceea ce face imposibilă încheierea vreunei afaceri.
Prețul reprezintă costul total plus profitul. În economia de piață factorul mobilizator – motivant al oricărui operator economic îl reprezintă profitul De aceea, un agent economic are în vedere că, în orice activitate în care investește, să-și acopere din veniturile obținute costurile totale și să obțină un anumit profit. Lipsa profitului realizat dintr-o afacere îl obligă să renunțe la continuarea activității respective, să-și schimbe profilul activității sau să iasă pur și simplu din afaceri de pe piață. Singurul și adevăratul obiectiv al tranzacției comerciale este profitul realizat și nu trecerea mărfurilor/serviciilor de la un operator la altul.
Abundența de mărfuri/servicii scade prețurile, penuria le ridică. Aceasta axiomă este consecința evidentă și imediată a legii cererii și ofertei – legea nr. 1 a economiei de piață.
Ceeae comercială intră trei elemente: cumpărătorul, vânzătorul și marfa (serviciul). Cei doi parteneri negociază cu privire la marfă ce constituie obiectul viitoarei tranzacții. Lipsa obiectului tranzacției potențiale semnifică lipsa interesului celor doi operatori ceea ce face imposibilă încheierea vreunei afaceri.
Prețul reprezintă costul total plus profitul. În economia de piață factorul mobilizator – motivant al oricărui operator economic îl reprezintă profitul De aceea, un agent economic are în vedere că, în orice activitate în care investește, să-și acopere din veniturile obținute costurile totale și să obțină un anumit profit. Lipsa profitului realizat dintr-o afacere îl obligă să renunțe la continuarea activității respective, să-și schimbe profilul activității sau să iasă pur și simplu din afaceri de pe piață. Singurul și adevăratul obiectiv al tranzacției comerciale este profitul realizat și nu trecerea mărfurilor/serviciilor de la un operator la altul.
Abundența de mărfuri/servicii scade prețurile, penuria le ridică. Aceasta axiomă este consecința evidentă și imediată a legii cererii și ofertei – legea nr. 1 a economiei de piață.
Ceea ce primează pe piață este volumul și intensitatea trebuinței pe care o are publicul pentru o marfă său serviciu anume.
Niciodată un bun sau serviciu ca atare nu este acela care își fixează prețul ci locul, timpul, epoca în care îl găsim, poziția celui care este dispus să plătească. Utilitatea produsului sau serviciului este cea care contează cel mai mult.
Un bun pe care l-a cumpărat un individ, care este invidiat de cei care nu-l pot achiziționa, poate să aibă un preț dublu sau triplu.
O economie modernă de piață, reală, prosperă și echilibrată dispune de toate premisele favorabile pentru a crea un belșug de ofertă și nicidecum o economie a lipsei cronice de bunuri și servicii.
Cumpărătorul este acela care ține mai mult la produs/serviciu decât la prețul/tariful acestuia. Acest adevăr servește la proiectarea, “artei de a vinde". Este bine cunoscut faptul că publicitatea este arta de a genera/cultiva trebuința de a cumpăra. Realizată cu rațiune, arta de a vinde este profitabilă atât pentru client, cât și pentru vânzător: unuia îi aduce servicii, celuilalt prosperitatea. Uneori reducerea prețului nu este un semn de abilitate pentru comercianți; acesta dezvăluie mai degrabă lipsa artei de vinde. Mai mult, vânzătorul este acela care ține mai mult la contravaloarea produsului și nu la produs. El trebuie să-și gândească acțiunile pentru a-și atinge scopul.
Prețul de cost crește odată cu trecerea timpului. Cum se știe expresia,” timpul înseamnă bani" este deviza științei eficienței: cu cât se cheltuiește mai puțin timp pentru executarea unui bun/serviciu, cu atât avantajul producătorului este mai mare. Cu trecerea timpului, resursele devin tot mai rare și mai scumpe, prețul mărfurilor nevândute create și el, cresc cheltuielile odată cu dobânzile, de asemenea, cele legate de depozitarea mărfurilor; apar fenomene precum degradarea, demodarea în raport cu moda etc. Concluzia este că timpul trebuie valorificat cât mai bine cu putință.
De asemenea, deplasarea face să crească prețul de cost. Activitățile comerciale care asigură apropierea mărfurilor de clienți, reprezintă o muncă recunoscută social și economic. Costurile comerciale se adaugă costurilor de producție, ambele fiind recuperate pe piață în procesul actelor de vânzare-cumpărare.
În acest context, optimizarea mișcării – distribuției mărfurilor reprezintă o condiție a creșterii eficientei economice, dar și sociale a comerțului.
Creșterea producției diminuează prețul de cost, inclusiv prețul pieței. Această consecință este efectul producției de scară – serie industrială care se obține de toți operatorii economici, indiferent de activitatea economică desfășurată.
Realitatea din țările dezvoltate a demonstrat că efectele pozitive ale produsului de serie industrială se pot obține în toate domeniile vieții economice cu condiția organizării și conducerii activității pe baza principiului științei eficienței.
“Prețul de cost constă din totalul costului inițial plus cheltuielile de întreținere/exploatare. Conform acestui adevăr, orice achiziție făcută de un consumator generează o întreagă suită de trebuințe/dorințe noi și deci alte achiziții”.
Înainte de a evalua profiturile este necesar să calculăm cheltuielile viitoare. Un asemenea mod de a gândi evidențiază faptul că, un om de afaceri, înainte de a-și risca o parte din proprietate, trebuie să cântărească bine greutățile, oportunitățile, primejdiile etc. Nu trebuie uitat că, înainte de a obține profituri, un om de afaceri utilizează mai întâi resurse proprii sau împrumutate, face deci cheltuieli pentru a produce un bun/marfă/serviciu, cu care se prezintă la piață unde are loc confruntarea ofertei cu cererea. Dacă cererea confirmă valoarea ofertei se obține un preț care comparat cu costul de producție va conduce la profit sau la pierdere.
Asumarea de riscuri sporite antrenează creșterea profitului. Nimic în lumea afacerilor nu se bucură de o deplină securitate. Nimic nu este atât de trainic încât să nu poată fi răsturnat. În această sferă riscul este o necesitate: cine nu riscă nu câștigă. Cel care își asumă riscuri sporite poate câștiga mai mult dar poate și pierde totul (aproape). Posibilități de apărare împotriva eșecului sunt multiple: motivarea angajaților competenți, supravegherea permanentă a mersului afacerilor, utilizarea metodelor și instrumentelor de management științific, a instrumentelor de marketing pentru identificarea oportunităților pe mai multe segmente de piață, etc.
Realitatea de pe piețele externe confirmă că toți oamenii de afaceri trebuie să fie permanent informați cu cele mai recente noutăți în domeniul în care fac afaceri.”A fi informat presupune avantajul de a putea anticipa la momentul potrivit sensul pe o piață, pentru un produs, pentru un serviciu etc. Informația este putere este o afirmație din care rezultă o consecință deosebit de importantă: întotdeauna a fi bine informat aduce beneficii”.
De aceea este importantă o cerință esențială: aceea de a fi pregătit. A cunoaște simptomele care premerg unei evoluții, înseamnă, adesea a evita o neplăcere. Profilaxia este și mai ieftină și mai bună decât terapia. A da afacerilor o astfel de turnura încât ele să poată suporta schimbarea, înseamnă a anticipa la momentul oportun sensul pe o piață, pentru un produs, pentru o nevoie, etc.
Factorul timp constitute în tranzacțiile comerciale, în general, a celor internaționale, în special, un factor determinant, în realizarea obligațiilor comerciale ale celor doi parteneri. Modul de executare – livrare a produselor și a serviciilor, timpul de creditare, scadența de plată, sunt clauze esențiale ale contractelor comerciale în marea lor diversitate. Timpul influențează valoarea unui bun/serviciu pe piața atât în sensul creșterii cât și al descreșterii ei. De aceea o marfă trebuie produsă la timpul potrivit și vândută atunci când există cele mai favorabile condiții.
Banii înseamnă aur. Forța și fatalitatea acestei axiome justifică opțiunea popoarelor/națiunilor care au ales aurul drept etalon al bogăției/averii. Aurul reprezintă puterea, el fiind singură monedă universală.
Pe timp de pace însă se uită de existența aurului, toate afacerile au la baza creditele bancare și/sau comerciale.
În timp de crize/război are loc prăbușirea creditului, aurul fiind singurul care își păstrează valoarea. Abundenta aurului atrage urcarea prețului pe când penuria de aur face să scadă prețurile. Circulația bancnotelor, polițelor, hârtiilor de valoare se realizează datorită încrederii. Aurul nu se bazează pe încredere, ci mai degrabă încrederea se bazează pe aur.
Rezultatele tranzacțiilor comerciale internaționale se cunosc cu ajutorul mediilor. În afaceri nu trebuie avute în vedere numai rezultatele bune, omițându-se eșecurile. Sunt situații în care bilanțul final poate fi negativ pentru că nu se vor descoperi cauzele. Bilanțul final trebuie să facă media rezultatelor totale: pozitive și negative.
Practica tranzacțiilor comerciale internaționale a demonstrat că viitorul afacerilor se vădește în tendința spre combinații. “Pentru a reuși în afaceri se impun câteva cerințe: înalta specializare și calificare a operatorilor; inteligența de a combina mai multe influențe și capacități, experiențe și metode; precum și arta combinațiilor – asocieri dintre diferiți operatori în scopul satisfacerii utilizatorilor și nu al lichidării concurentei care se manifestă pe piață”.
Din cele prezentate mai sus se poate spune că știința tranzacțiilor comerciale internaționale (afacerilor comerciale) are un loc bine precizat în sistemul științelor economice. Relațiile acestei științe cu celelalte componente ale sistemului științelor economice sunt evidente și reciproce pentru că aceasta aparține sistemului științelor economice, iar între elementele unui sistem există relații normale, firești. Aceste relații sunt tot mai evidente în etapa actuală a globalizării economiei, când în lumea științifică se manifestă tot mai susținut tendințe relativ opuse precum: pe de o parte, specializarea, segmentarea tot mai accentuată, apariția unor noi domenii/ramuri ale științei, iar pe de altă parte despecializarea – apariția unor ramuri care combina doua sau mai multe specializări științifice: interdisciplinaritatea.
1.2.Conceptul de tranzacții internaționale
Dezvoltarea și consolidarea fără precedent a trăsăturilor economiei de piață în marea majoritate a țărilor de pe mapamond a permis extinderea și diversificarea schimburilor/tranzacțiilor atât pe piață mărfurilor cât și pe piața serviciilor.
În viața economică modernă se utilizează tot mai mult concepte precum: om de afaceri, întreprinzător, comerciant, negociere, tranzacții, afaceri, acte și fapte de comerț/negoț, etc.
Aceste realități ale vieții economice dau sens trăsăturilor fundamentale ale unei economii moderne: pluralismul proprietății coroborat cu preponderența proprietății private, libertatea inițiativei operatorilor – persoane fizice și juridice, dezvoltarea unei abundențe de oferte de bunuri și servicii ca urmare a unei dotări tehnice înalte, susținute de o motivate a muncii de performanță.
“În literatura de specialitate – economică sau juridică se dezvoltă/tratează diferitele categorii economice specifice lumii afacerilor, fără să existe o unanimitate de vederi. Sunt abordate diferitele concepte din cele mai diferite unghiuri, accentuându-se diferite laturi, ceea ce permite evidențierea caracteristicilor (trăsăturilor) complexe ale acestora. În același timp, este de subliniat și "interesul" care a determinat o abordare sau alta”.
Tranzacțiile internaționale sunt operațiuni planificate și derulate în afara granițelor țării pentru a satisface obiectivele individuale și colective ale operatorilor economici. În această definiție întâlnim mai multe forme de derulare a tranzacțiilor, de la operațiunile de export-import pe bază de autorizație până la cele efectuate pe cont propriu, prin contracte manageriale, serviciu contra serviciu, etc.
Definiția se concentrează asupra tranzacțiilor internaționale. Folosirea acestui termen ne duce la înțelegerea faptului că afacerile internaționale sunt, în aceeași măsură, o artă, dar și o știință. Reușita în activitatea de tranzacții comerciale sta sub semnul felului în care sunt combinate cele două arte: arta și știința afacerilor.
Tranzacția internațională este un activitate comercială complexă care ajută la deținerea unei imagini de ansamblu asupra diferitelor aspecte ale practicii comerțului internațional, să separăm principalele sfere de competență în acest domeniu.
Importul și exportul sunt doi termeni care definesc aceeași operație:o tranzacție internațională. Folosirea lor este diferită după cum operația este considerată: din punct de vedere al cumpărătorului avem de a face cu un import, iar din punctul de vedere al vânzătorului avem de a face cu un export. Altfel spus avem de a face cu acordul a două voințe, aceea a cumpărătorului, deci a importatorului și aceea a vânzătorului. În acest context tranzacția nu este decât o etapă a activității comerciale.
Realizarea efectivă a tranzacției între cei doi parteneri (are loc în situația în care pe cei doi multe lucruri îi separă, spațiul, limba, cultura, economia) imobilizează alte know-how-uri decât acelea ale vânzătorului și cumpărătorului. În acest caz trebuie studiate aceste resurse și deci depistate și totodată ne punem întrebarea cine va organiza activitatea?
“Se pot enumera următoarele caracteristici ale tranzacției internaționale”:
admite existența a cel puțin doi parteneri;,
se încheie în urma unei negocieri în care părțile cedează reciproc din intențiile inițiale;
se încheie numai dacă exista un interes specific al fiecărui partener;
se consemnează/încheie, în scris sub forma unui acord/convenții/contract comercial.
Fiind un act comercial complex, tranzacția internațională implica mai mulți participanți la realizarea sa:
• În cadrul întreprinderii participă:
– Compartimentul comercial care se ocupă de aflarea celor mai optime soluții de desfacere a produsului care să răspundă cel mai bine așteptărilor clienților săi;
– Compartimentul juridic care verifică dacă s-au încheiat contracte potrivite între părți, care să respecte exigentele de securitate și totodată analizează cadrul juridic ales ca referință;
– Compartimentul financiar care se preocupă de a asigura echilibrul întreprinderii, atât în timpul duratei de realizare a contractului cât și în timpul perioadei de credit;
– Compartimentul de logistică care are ca sarcina să organizeze fluxurile fizice și fluxurile de informații, modul de a optimiza serviciul făcut clientelei. În cadrul costurilor prevăzute pentru derularea tranzacției în întreprinderile mari (regii autonome, societăți comerciale). La fiecare din competențele indispensabile bunului mers al tranzacției corespunde una sau mai multe meserii. În cadrul firmelor mici și mijlocii este necesar un personal cu pregătire polivalentă.
• În exteriorul întreprinderii, la o tranzacție internațională participă din plin: bancherii, transportatorii, tranzitorii, intermediarii, asiguratorii și administratorii. De remarcat că fiecare din aceștia văd tranzacția sub un anumit unghi care le este propriu; în sensul că fiecare, în jurul unui aspect al tranzacției, dezvoltă propriul său punct de vedere.
– Bancherii sunt cei care acționează în mod util în derularea platilor și oferă servicii în materie de finanțare și de acoperire a riscurilor.
– Transportatorii joacă un rol determinant în expedierea cu mijloacele de transport a produselor spre cei care le-au comandat.
– Asiguratorii sunt cei asupra cărora întreprinderile (firmele) fac transferul unei părți importante din riscurile tranzacțiilor.
– Administratorii, sunt cei care ajută exportatorii în cadrul politicii legate de exporturi. Ei se pot interesa de tranzacții la care aplica legislația vamală, financiară (fiscală).
Succesul, respectiv eficacitatea întreprinderii participantă la o tranzacție depinde de modul, de capacitatea sa de integrare a diferitelor puncte de vedere examinate de participanții la un asemenea act comercial complex.
“Prin urmare, orice tranzacție comercială internațională presupune că o primă condiție de bază, existenta a cel puțin doi parteneri – subiecți de negociere/dialog. Complexitatea acestui act comercial, diversitatea produselor și serviciilor care fac obiectul tranzacțiilor comerciale internaționale determina pentru cadrul întreprinderii sau în afara acesteia o mare diversitate de actori”.
Sensul conceptelor analizate – tranzacție comercială, afaceri comerciale – au avut o evoluție influențată în timp de acumulările din alte domenii: matematica, contabilitate, finanțe, analiza economică, marketing.
De o atenție specială, în ultimul timp, s-a bucurat omul de afaceri (întreprinzătorul, antreprenorul) care este apreciat ca o persoană ocupată profesional, capabilă să înțeleagă structurile nevoilor clienților și să combine această noțiune cu utilizarea capitalului pentru a crea valori economice.
Omul de afaceri poate într-o manieră creativă să combine nevoile și sensurile pentru a demara o afacere.
Un gen aparte, mai puțin obișnuit, al sensului afacerilor se caracterizează prin capacitatea de a prevedea posibilități structurale. De exemplu unii bancheri – oameni de finanțe achiziționează firme, vând o parte din activele lor, divizează ceea ce rămâne, pentru a da fiecărei unități de afaceri o structură mai eficace.
Premisele favorabile ale reușitei în lumea tranzacțiilor comerciale constau în cunoașterea și folosirea oportună a elementelor strategiei manageriale. Prin elementele strategiei înțelegem variabile cheie care influențează modul în care o firmă își valorifică resursele sale.
Cele nouă elemente împreună, dau o indicație foarte bună a manierei în care o firmă (o unitate de afaceri) utilizează și stăpânește resursele sale pentru a merge în direcția dorită: misiunea firmei; avansul concurențial; organizarea comercială; produsul sou serviciul, piața; resursele; schimbările structurale; programele de dezvoltare;competența managementului, cultura firmei și a mediului de piață.
1.3.Criterii de clasificare a tranzacțiilor comerciale internaționale
Fenomenul complex care stă la baza proceselor economice, a forțelor și actelor comerciale care se desfășoară într-o economie modernă a generat o diversificare, fără precedent, atât a structurii tipologice a operatorilor economici cât și a lumii afacerilor în general și a tranzacțiilor comerciale în special.
Tendințele moderne care se manifestă cu privire la internaționalizarea lumii afacerilor, susținerea tot mai pronunțată a acestora de informatizare imprima tranzacțiilor comerciale pe lângă atribute specifice lumii moderne: operativitate în timp și spațiu și unele consecințe negative – posibilitatea apariției unor fraude de proporții, îndeosebi în lumea bancară bursieră.
“Existența unei foarte mari structuri tipologice a tranzacțiilor comerciale în lumea modernă corespunde diversității și complexității nevoilor care se manifestă pe piață. Cunoașterea tipologiei lumii tranzacțiilor comerciale este necesară atât teoretic – pentru viitorii oameni de afaceri, cât și din punct de vedere practic – pentru operatorii economici care doresc să-și diversifice structura de activitate, să identifice noi oportunități de afaceri”.
De asemenea, studierea tipologică a tranzacțiilor comerciale reprezintă un important obiect de studiu pentru teorie – știința, prilej cu care sunt evidențiate, pe lângă trăsăturile fundamentale ale fiecărei tranzacții comerciale, tendințele spre care se îndreaptă comunitatea afacerilor, evidențiindu-se astfel rolul practic integrativ al științei cu viața, cu practica.
Complexitatea și diversitatea tipologică a tranzacțiilor comerciale face destul de dificilă problematica unei clasificări unicriteriale. Prin urmare una și aceeași tranzacție comercială poate aparține de mai multe structuri, ținând cont de diferitele criterii cu care se operează și se realizează diferitele grupe/subgrupe/categorii, etc de tranzacții comerciale.
Un prim criteriu de analiză poate fi cetățenia partenerilor de tranzacții comerciale, din acest punct de vedere tranzacțiile comerciale pot fi: interne, atunci când cei doi parteneri sunt de aceeași cetățenie și internaționale, atunci când unul din parteneri este de o cetățenie, iar celălalt partener aparține unei alte cetățenii. În cazul acestei structuri tipologice, ne referim la tranzacțiile comerciale interne, de regulă, mărfurile și/sau serviciile ce fac obiectul tranzacțiilor comerciale nu părăsesc granițele unui stat. Sunt unele situații, de excepție, când pe teritoriul unui stat se afla o entitate străină care realizează tranzacții comerciale cu operatori de cetățenia statului unde își are domiciliul.
Un al doilea criteriu de tipizare îl reprezintă obiectul tranzacțiilor comerciale, în baza căruia acestea se grupează în:
tranzacții comerciale cu produse/servicii/bunuri.
Acestea pot fi, din cele mai diverse ramuri/sectoare de activitate: agricole, industrial, servicii personale de consum, etc.
tranzacții comerciale cu titluri/hârtii de valoare (financiare), care cuprind o structură complexă, articulată.
tranzacții comerciale cu firme, sau componente fizice: secții, magazine, depozite, fabrici, ceea ce poartă denumirea de "active",
Un alt criteriu de tipizare al tranzacțiilor comerciale poate fi "ramura/ramurile" sau domeniul activității în care se realizează operațiunea (apartenenta celor doi parteneri de aceeași ramură).
Din acest punct de vedere tranzacțiile comerciale se pot grupa astfel:
A) tranzacții comerciale în care cei doi parteneri aparțin aceleiași ramuri:
-Tranzacții comerciale realizate în sectorul agricol;
-Tranzacții comerciale realizate în domeniul industrial;
-Tranzacții comerciale realizate în domeniul comerțului interior;
-Tranzacții comerciale realizate în domeniul transporturilor;
-Tranzacții comerciale realizate în domeniul prestărilor de servicii.
B) Acest criteriu nu exclude ci, dimpotrivă, subliniază faptul că, în lumea afacerilor o foarte mare parte din tranzacțiile comerciale se realizează între operatori ce aparțin de două sectoare diferite: agricultura – industrie; agricultură-comerț; industriei comerț; industriei prestări servicii, etc.
“O altă clasificare a tranzacțiilor comerciale este realizabilă prin folosirea drept criteriu a segmentului de piață pe care se realizează operațiunea (legătura dintre conținutul tranzacțiilor comerciale și segmentul de piață căruia se adresează)”.
Din acest punct de vedere tranzacțiile comerciale pot fi: operațiuni cu ținta: piața bunurilor de consum, piața bunurilor industriale, piața bancară, piața bursieră, etc.
Ținând cont de instituțiile, organismele care participa la realizarea lor, tranzacțiile comerciale pot fi: bancare; bursiere (de mărfuri/valori); licitațiile.
Gama criteriilor și structurilor tipologice (a tranzacțiilor comerciale) generata poate fi continuată, adâncită pe diferite domenii. De exemplu, dacă avem în vedere la tranzacțiile comerciale "de împrumut", în funcție de scopul împrumutului, tranzacțiile comerciale pot fi: de exploatare (pentru scopuri lucrative: achiziții, aprovizionare, tehnico-materială, piața salarii, etc.) și de capital, pentru investiții, dezvoltare, achiziții de active, etc.
De asemenea, în funcție de cantitatea/volumul produselor ce reprezintă obiectul tranzacțiilor comerciale, acestea pot fi: tranzacții comerciale cu ridicată, tranzacții comerciale de "mic gros" și tranzacții comerciale "cu amănuntul".
În funcție de modalitatea de piață folosită, tranzacțiile comerciale pot fi în numerar (cash) și cu piața scriptic – prin instrumente documente de piață.” Tipizarea tranzacțiilor comerciale poate continua, ținând cont de multiple alte criterii termenul de realizare al operațiunilor; intenția/scopul operației; complexitatea operațiilor componente ale unei tranzacții comerciale; legătura relația tranzacțiilor comerciale cu alte instrumente/politici macroeconomice, etc”.
În cadrul bunurilor industriale distingem:
– Materiile prime și produsele de bază, sunt constituite din resurse ale solului și subsolului și produsele netransformate ale industriei chimice și siderurgice;
– Piesele detașate și componentele sunt formate din toate produsele care intră direct în fabricația produsului finit (mici motoare electrice, microprocesoare pentru calculatoare, cauciucuri pentru mașini s.a.);
– Furniturile industriale (sunt produse de întreținere, lubrifianți, imprimeuri, hârtie etc.) și se constituie ca ansamble de bunuri consumabile care participa la funcționarea unităților de producție fără a intra în compoziția produsului;
– Bunuri de echipament ușor (mașini-unelte etc.) fabricate în serie sau montate plecând de la unități de stocaj elementele în fabricate de serie;
– Bunuri de echipament greu (materiale independente): (avion, centru industriale sau unități complete de producție, linii de fabricații, ansamble industriale).
• Bunurile de consum pot fi:
– Bunurile de consum de cumpărare curentă (adică nedurabile, de valoare mică) care trebuie să existe permanent pe piață;
– Bunurile de consum de cumpărare reflectată cumpărătorul cercetează informația, compara produsele, iar decizia este luată începând cu o evaluare a unei parți a caracteristicilor produselor;
– Bunuri de consum de specialitate, cele care au un statut aparte, iar caracteristicile lor sunt unice. Cumpărătorul cercetează produsul ca un răspuns la o nevoie. Acest produs este purtătorul unui semn care îi permite să se identifice la grupa la care dorește să aparțină;
– Bunuri necercetate – care necesită o abordare foarte particulară, este vorba fie de produse noi, fie de produse nepercepute ca răspuns la o nevoie (o enciclopedie, monumentele funerare).
• Serviciile, prin caracterul lor divers fac ca ele să ocupe un loc extrem de
Important în schimburile mondiale prin îndeplinirea rolului de lubrifiant pentru totalitatea activităților moderne și totodată de catalizator pentru tranzacțiile comerciale internaționale.
Înclinarea spre internaționalizarea tranzacțiilor comerciale și totodată a serviciilor are la baza volumul și amplitudinea crescândă a actelor comerciale, atât pe piețele naționale, cât și pe piața internațională.
“Serviciile care însoțesc tranzacțiile comerciale internaționale și care în același timp fac obiectul acestora constituie un domeniu cu reglementări specifice referitoare la importuri și exporturi”.
În prezent, comerțul mondial cu servicii are o rată de creștere egală cu cea a comerțului cu mărfuri reprezentând încă 25% din totalul comerțului mondial. În cadrul prestărilor de servicii care sunt comercializate se disting:
Serviciile de producție – pot fi apreciate ca o producție autonomă intangibilă, al căror rol se realizează în domeniul de comercializare a bunurilor.
Serviciile de transport și comunicații utilizate în producerea de
bunuri.
Serviciile în tranzacția internațională. Orice tranzacție internațională comportă servicii diverse ca de exemplu: albirea țesăturilor în altă țară; transportul unei mașini
unelte, etc.
Anumite domenii de activitate a serviciilor au o puternică vocație pentru internaționalizare. Printre acestea menționăm: inginerie; transporturi; sistem bancar; asigurări; comerț, etc.
• Transferurile de tehnologie – adică cesiunea cu titlu oneros a drepturilor de proprietate industrială și intelectuală sub o anumită formă care să permită clientului valorificarea acestora.
Transferul se poate face prin:
– Cesionarea de licențe;
– Contractele de acordare a asistentei tehnice și de consultanță;
– Acorduri de cooperare și de joint-venture;
– Contracte de pregătire profesională.
Ca și în cazul serviciilor, transferul de tehnologie poate fi o activitate autonomă sau se înscrie în cadrul ofertei produsului întreprinderii. Exemplu: vânzarea unui bun de echipament reglementat de un contract de pregătire a forței de muncă.
Practica tranzacțiilor comerciale internaționale demonstrează că oferta întreprinderii nu este universală. Demersul cuprinde trei elemente:
– Segmentarea;
– Alegerea țintei;
– Poziționarea.
• Segmentarea
Segmentarea consta în a analiza și a împărți piața în subansambluri distincte. Fiecare subansamblu poate face obiectul unei apropieri comerciale distincte specifice (marketing mix diferențiat).
• Alegerea țintei
Constituie de fapt strategia de dezvoltare internațională care determină alegerea segmentelor pe care le vizăm (segmentul țintă) într-o perspectivă de ansamblu a piețelor. Această alegere depășește cadrul flecarei țări, iar noțiunea de segment țintă nu trebuie să fie confundată cu cea a piețelor țărilor.
CAPITOLUL 2
CONTEXTUL TRANZACȚIILOR INTERNAȚIONALE
2.1.Derularea tranzacțiilor internaționale
” Derularea tranzacțiilor internaționale este în mod forțat marcată de contextul în care se realizează. Factorii care influențează operațiile de comerț internațional pot fi atașați mediului macro și microeconomic, precum și naturii dintre parteneri”.
Atunci când analizăm mediul în care economia și tranzacțiile internaționale se desfășoară trebuie să ținem seama de:
• Cultura. Perceperea anumitor diferențe culturale presupune; limba, obiceiuri vestimentare sau alimentare.
Legată de cultură este și relația cu timpul, timpul înseamnă bani. Respectarea termenelor reprezintă o valoare cheie în Germania, Japonia sau S.U.A., în timp ce raportul cu timpul nu este considerat ca o constrângere absolută în Țările latine. Stăpânirea comunicației internaționale este un atuu convențional în aceste contexte culturale.
• Politica.Sub egida G.A.T.T./OMC comertul internațional este în general liberalizat. În acest context tranzacția internațională este mai puțin sau mai mult expresia
unui raport politic între două state. Aici trebuie precizat că în țările cu instabilitate politică sau în zonele de conflict, politica influențează tranzacția.
Analiza situației politice a țărilor conduce pe exportator să refuze riscul, fie să abordeze tranzacția internațională de maniera de a acoperi riscurile avute în vedere. Relațiile între state afectează tranzacția, ele pot frâna sau favoriza măsuri de încetare a tranzacției.
• Mediul economic al țărilor luate în considerare. Situația economică internațională afectează direct sau indirect tranzacția internațională. De exemplu: salturile dezvoltării; protecționismul local; conjuncturile economice naționale; inflația; situația financiară a statelor, s.a.
• Mediul economic internațional
Alegerea devizelor de facturare și de gestiune a riscului tranzacției depinde foarte mult de situația de pe piața monetară și financiară internațională. La o piață instabilă, cursul de schimb al principalelor devize, devine foarte volatil, crește de asemenea riscul care este o problemă esențială pentru derularea tranzacției.
• Aspectele juridice. Normele juridice bine elaborate – constituie un element de prim rang în schimburile internaționale.
” Intervenția juridicului în tranzacția internațională este direct legată de natura contractului. În acest caz avem de a face cu: contractele de vânzare care presupun din partea celor implicați într-o tranzacție comercială internațională: alegerea dreptului aplicabil și procedura de reglementare a litigiului precum și regulile și convențiile internaționale care certifică practicile internaționale în materie de tranzacții (GATT/OMC, UNCTAD, C.I.C)”.
De exemplu: Convenția de la Viena referitoare la contractul de vânzare internațională de mărfuri; regulile INCOTERMS; convențiile internaționale privind contractele de transport (Convenția de la Varșovia pentru transportul aerian; convenția de la Berna pentru transportul feroviar). Aceste convenții, reguli și uzanțe codificate de către CIC sunt adoptate în mod universal în cadrul ansamblului operațiunilor cerute de tranzacțiile internaționale.
În cadrul tranzacțiilor trebuie avută în vedere și concurenta directă. Tranzacțiile sunt strâns legate de această percepere. Identificarea concurenților și observarea comportamentului lor, constituie semnale de piața care se fondează în mod implicit pe opinia părților.
Concurenta directă este cea care se exercita între firmele cu aceeași activitate și care operează pe același segment de piață.
” În acest context, tranzacția internațională este influențată de:
– Structura concurenței;
– Naționalitatea concurenților;
– Modalitățile de concurență”.
În ceea ce privește structura concurenței se poate aprecia că, cu cât firmele sunt mai numeroase și de aceeași forță, cu atât va fi mai puternică lupta, iar marjele de negociere foarte slabe. Atunci când piața este dominată de câteva firme mari, exista două feluri de a aborda tranzacția. Una de a se adapta în condițiile stabilite de firmele dominante, iar alta de a diferenția în mod radical oferta sa în cadrul unei strategii de diferențiere.
Referindu-se la naționalitatea concurenților, avem în vedere următoarele aspecte:
O concurență locală foarte puternică. Ea va fi adesea asociată cu un grad de deschidere slab pe piața vizată. În acest context oferta întreprinderilor străine trebuie să diferențieze cât mai bine de oferta locală.
O concurență străină. În această postură piața este deschisă la importuri. Aici trebuie reperată naționalitatea concurenților. Prezenta concurenței străine se explică prin două tipuri de factori: factori geografici: structura geografică a schimburilor (factori de natura geografică, istorică și politică); factorii de competitivitate: poziția de lider a concurenților; sistemele de exploatare s.a.
• Felurile concurenței. În cadrul tranzacțiilor comerciale internaționale, prețurile caracterizează concurența. Întreprinderile au pe piață strategii diferite, dar și o cercetare – dezvoltare modernă care este determinată de concurența și influențează tranzacția.
Un dezechilibru de mărime între parteneri necesită o apropiere particulară a tranzacției. În teorie, a negocia cu o mare întreprindere, plasează pe cei mai mici într-o poziție de inferioritate (negociere cu dominantă pentru cumpărător sau vânzător în funcție de mărimea relativă a partenerilor). În practică, întreprinderile mici aduc o specializare competitivității marilor unități. Așadar pe baza acestei competențe distinctive va fi tratată (abordată) tranzacția.
Unei întreprinderi mari îi este greu să răspundă la cereri de produse sau servicii de volume mici, iar cea mică pentru a da satisfacție unor cereri mari, nu dispune de capacități de producție. Pentru marile și micile firme există o adevărată interferență. Diferențele de organizare între cele două categorii de firme redau mult mai complex pregătirea și urmărirea operațiunilor internaționale. De exemplu, într-o firmă mică, una sau două persoane stăpânesc ansamblul competentelor necesare în a urmări derularea cumpărărilor și vânzărilor. Într-o firmă mare însa funcțiile comercial, juridicul, contabilitatea și financiarul sunt asigurate de servicii diferite.
Reflecția asupra naturii și rolului structurii care va asigura legătura între cele două firme capătă o importanță particulară.
” Este necesar ca, în prezent, managerii să lărgească câmpul de cercetare și în special să reflecteze asupra mediului macroeconomic și a strategiilor internaționale de dezvoltare, să definească politicile care vor servi drept cadru pentru operațiunea cotidiană a exporturilor și importurilor, acest lucru fiind posibil în condițiile în care tranzacțiile internaționale au căpătat o reorientare globală în strategiile de producție”.
2.2. Importanța tranzacțiilor comerciale internaționale în contextul globalizării economice
O trăsătură caracteristică a evoluției mediului de afaceri la scară mondială – în a doua jumătate a secolului al XX-lea – a constituit-o tendința de trecere de la internaționalizare la globalizarea vieții economice. Această tendință s-a înscris și în domeniul tranzacțiilor comerciale (expansiunea comerțului mondial), al investițiilor în străinătate (internaționalizarea producției), al structurilor organizațional de afaceri (internaționalizarea firmei).
În ultimele două decenii ale secolului trecut și primii ani ai secolului al XXI-lea, sub influența a a numeroși factori de natură economică, tehnologică și politică, procesul internaționalizării a intrat într-o nouă etapă, cea a emergenței unei economii globale, întemeiată pe un sistem de interdependență transnațională în comerț, producție, servicii și în domeniul financiar.
Economia mondială actuală se caracterizează printr-o nouă bază tehnologică, prin extinderea și intensificarea tranzacțiilor comerciale internaționale, modificarea raporturilor de forțe în plan economic și politico-militare și o nouă modalitate de definire a relației dintre național și internațional.
Dezvoltarea relațiilor economice pe plan mondial și crearea unui mediu de afaceri internațional s-au realizat pe seama a două mari procese: creșterea comerțului mondial și dezvoltarea rapidă a investițiilor în străinătate.
Comerțul internațional a cunoscut, în ultimul timp, o expansiune puternică și aproape neîntreruptă, devansând atât creșterea producției industriale, cât și a PIB pe plan mondial. Astfel, în perioada 1960-2010, creșterea medie anuală a exporturilor de mărfuri a fost de peste 6 %, comparativ cu o creștere a producției, mai mică de 4 %, comerțul s-a multiplicat de 22 de ori, iar PIB a crescut de circa 7 ori. Aceasta înseamnă că, pentru țările lumii, o parte mai mare a producției se realizează pe seama exporturilor și importurilor, ca interdependenta dintre economiile naționale în domeniul productiv și comercial s-a intensificat.
Accentuarea interdependentelor internaționale prin intermediul fluxurilor comerciale rezulta dintr-o mutație majoră, care a avut loc în domeniul comerțului mondial: trecerea de la structuri de raporturi de tip produse de baza contra produse manufacturate (interdependente inter-sectoriale), la structuri de tipul produse manufacturate contra produse manufacturate (interdependente intrasectoriale) și apoi la schimbul de produse în cadrul unor ramuri și subramuri ale industriei sau în cadrul unor grupe de produse (interdependente intra-individuale). Dezvoltarea comerțului intra-industrial reflectă procesul de adâncire progresivă a diviziunii internaționale a muncii în deceniile de după încheierea ultimei conflagrații mondiale.
Pe de altă parte, datele statistice privind distribuția geografică a comerțului mondial arata ca procesul internaționalizării nu s-a desfășurat în mod omogen – în ansamblul economiei mondiale. Într-adevăr, în anul 2010, ponderea diferitelor grupe de țări în comerțul internațional a fost următoarea: țări dezvoltate 68 %, tari în curs de dezvoltare 30 %, tari cu economie de tranziție 2 %. Decalajul dintre grupele de țări este și mai accentuat dacă ne referim la schimburile în domeniul produselor manufacturate/produse industriale; în acest caz, cifrele respective sunt următoarele (pentru export): țări dezvoltate 78 %; tari în curs de dezvoltare 20 %; tari în tranziție 2 %.
Prin urmare, procesul internaționalizării s-a realizat integral pe glob, manifestându-se o concentrare puternică a interdependențelor între țările dezvoltate, în speță în cadrul, triadei" SUA – Europa Occidentală – Japonia. Ponderea celor trei în, comerțul mondial a fost, în anul 2010, următoarea: Europa Occidentală 40,2 %; SUA 31 %; Japonia 18 %.
Dezvoltarea relațiilor comerciale internaționale în perioada contemporană a fost rezultatul a numeroși factori, între care amintim:
Progresul tehnic, care a avut un impact direct și asupra comerțului internațional.
” Dacă, încă din anii '60 se vorbea despre trecerea de la societatea industrială la societatea postindustrială, abia în ultimele două decenii, natura și contururile acesteia din urmă încep să se întrevadă. În domeniul economic, acestea sunt sintetizate în sintagmă, economia informațională", care se bazează pe tehnologii noi”.
Progresul tehnic, determin[ în mod direct adâncirea diviziunii internaționale a muncii, aprofundând și mai mult specializarea de tip intra-industrial și intra-produs; pe de altă parte, acest impact este limitat la țările și zonele în care se afirmă și se valorifică avansul tehnologic. Cu alte cuvinte, comerțul internațional se extinde și se adâncește acolo unde, și în măsura în care, există condiții pentru manifestarea progresului tehnic. Pe de altă parte, dezvoltările tehnologice actuale, îndeosebi în domeniul industriei prelucrătoare, tind să modifice premisele competitivității în afacerile internaționale.
Creșterea accentuată a comerțului internațional, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a datorat tendințelor de impunere a liberalismului. Performanțele economice obținute de țările occidentale prin promovarea economiei de piață și, în contrast, falimentul economiei de comandă la sfârșitul anilor '80, au reprezentat un argument hotărâtor pentru liberalism, că politica și doctrina economică.
Dezvoltarea rapidă a comerțului internațional a fost favorizată de orientarea liberschimbista a politicilor comerciale în principalele tari participante la piața mondială. Totodată, urmând exemplul exportatorilor de succes din Asia de Sud-Est (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan etc.), un număr tot mai mare de țări în curs de dezvoltare au adoptat strategii de creștere economică bazate pe stimularea exportului.
Un rol esențial în eliminarea barierelor tarifare și netarifare din calea comerțului internațional a revenit GATT/OMC. Un rol important îl are și Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), organism care și-a propus să contribuie la instaurarea unor relații mai echitabile între Nord și Sud și să promoveze un comerț internațional pus în serviciul creșterii și dezvoltării.
” Un alt factor care contribuie la dezvoltarea comerțului internațional, îl reprezintă procesele de integrare economică regională. Aceste procese s-au derulat în diferite forme și cu diferite intensități atât în lumea dezvoltată, cât și în regiuni din, lumea a treia, cazul cel mai semnificativ îl reprezintă integrarea țărilor din Europa în cadrul Uniunii Europene”.
Organizația integraționistă europeană a dovedit, într-o perioadă istorică scurtă, o deosebită capacitate de antrenare de noi membri, ceea ce reflectă tendința de extindere a proiectului la scara continentală. Mai mult, performanțele Uniunii Europene demonstrează însă adâncirea progresivă a integrant în spațiul intra-comunitar și, în paralel, creșterea rolului Uniunii de centru de putere economică și comercială în economia mondială.
În ceea ce privesc investițiile în străinătate, putem aprecia că acestea se deosebesc de comerțul internațional prin mai multe aspecte. Dacă relațiile comerciale presupun interdependent între părți în domeniul relațiilor marfă-bani (aprovizionare desfacere), investițiile în străinătate creează și dezvoltă raporturi directe în domeniul producției. Din punct de vedere economic, o investiție în străinătate implică o opțiune pentru internaționalizarea activității economice, în speță, a producției de bunuri și servicii.
Analizând investițiile externe directe observăm că acestea presupun implicarea investitorului în managementul firmei din țara gazdă, participarea acestuia la partajarea profiturilor și riscurilor afacerii. Aceasta se poate realiza fie prin fondarea unei firme noi, fie prin cumpărarea unui pachet de acțiuni la o firmă din țară străină. În mod convențional se consideră că achiziția unei cote de peste 10% din capitalul social al unei firme străine reprezintă o investiție directă.
Între comerțul internațional și investițiile în străinătate există o relație complexă: exportul de mărfuri poate reprezenta o primă fază într-o expansiune internațională care duce la ISD; după cum, investițiile străine pot stimula relațiile comerciale dintre țara de originea și țara receptoare a investițiilor.
Așa cum se cunoaște în a doua jumătate a secolului al XX-lea, procesul de accentuare a interdependențelor economice s-a desfășurat în mai multe etape: anii '50— 70, caracterizați prin expansiunea comerțului internațional; anii'70~'80, în care relațiile financiare internaționale capătă o importanță deosebită; anii '90, în care are loc trecerea de la internaționalizare la globalizare în economia mondială.
” O serie de aspecte ale vieții social-economice din zilele noastre reflectă procesul globalizării: natură globală a științei și tehnologiei: chiar dacă sursele principale ale progresului tehnic sunt concentrate în lumea dezvoltată, cercetarea științifică se bazează pe resurse globale, iar punerea în aplicare a tehnologiei vizează scopuri globale; marketingul global: strategia de marketing a firmelor răspunde cerințelor globalizării și promovează acest proces (mărcile universale, localizarea consumului, cultura publicității etc.); sistemul financiar mondial: economia, simbolica mondială se bazează pe o rețea care implică, la scară globală, instituțiile bancare și agenții pieței de capital, organisme de reglementare naționale, organismele financiare internaționale etc.; infrastructura de comunicații: progresul tehnic a permis perfecționarea sistemelor de comunicații materiale (transporturi), realizarea unei acoperiri mass-media la scară mondială (CNN) și, mai ales, instituirea unei rețele globale de transmitere/recepție a informațiilor (INTERNET); cadrul instituțional mondial: o serie de organizații de natură guvernamentală (sistemul ONU) sau neguvernamentale (ONG) promovează dezbaterile și acțiunile care privesc problematica globală: poluarea, criminalitatea, subdezvoltarea etc”.
Principalele procese economice care susțin tendința globalizării se manifestă în domeniile producției și serviciilor (în principal, financiare); iar forța promotoare fundamentală este societatea multinațională.
Procesul globalizării este stimulat și de faptul că în prezent tot mai multe firme și, în primul rând, societățile multinaționale, adoptă strategii de afaceri care vizează direct mediul global, piața mondială în ansamblu. În cadrul acestor strategii, se practică diferite forme de tranzacții internaționale – din categoria comerțului, a cooperării sau formelor de implantare – sau combinații ale acestora.
Globalizarea este stimulată și de efectele de creare de comerț pe care le generează diferitele grupări integraționiste regionale sau aranjamente instituționale bi-sau multilaterale. Aceasta deoarece în condițiile în care se manifestă o puternică tendință de fond spre globalizare, toate zonele de concentrare regională a comerțului sau aranjamentele internaționale menite să stimuleze competitivitatea firmelor tind să fie atrase în circuitul comercial mondial și să fie subordonate trendului dominant.
Rolul esențial în globalizarea economiei mondiale îl constituie societatea multinațională.” După datele disponibile la sfârșitul ultimului deceniu al secolului al XX-lea și începutul primului deceniu al secolului al XXI-lea, în medie, 45% din vânzările totale ale societăților multinaționale sunt reprezentate de exporturi; aceste societăți controlează aproape în totalitate comerțul internațional cu produse de bază; iar piețele produselor finite industriale sunt în cea mai mare parte globale (în speță electronică, principala industrie motor în sistemul productiv actual)”.
Principalele mecanisme de internaționalizare și globalizare a producției sunt reprezentate de: valorificarea productivă a unei tehnologii în străinătate prin licențiere sau alte forme de transfer de tehnologie către societăți mixte, filiale sau sucursale din terțe țări; de localizare a producției prin subcontractare; încheierea de alianțe strategice și realizarea de cooperări în producție la scara internațională; realizarea de fuziuni și achiziții constituite de mari grupări industriale la scară globală. Internaționalizarea producției este dublată de internaționalizarea serviciilor, într-un proces care reflectă în circuitul economic mondial tendința de creștere a importanței sectorului terțiar, în raport cu sectorul secundar, în economie. Și în acest proces societățile multinaționale joacă rolul de forță motrice.
Două categorii de servicii au contribuit în mod decisiv, îndeosebi în anii '80 și '90, la globalizarea relațiilor de afaceri: cele de consultant și cele financiare.
Societățile multinaționale industriale și terțiare au început să se implice tot mai mult în tranzacții pe piețele financiare internaționale; ele se diversifică înspre activități financiare. Tocmai această diversitate de activități – industriale, servicii financiare – integrate într-o rețea de conglomerat da specificul multinaționalelor globale.
Pe de altă parte, operațiunile financiare ale marilor bănci internaționale și ale societăților multinaționale duc la integrarea piețelor financiare internaționale, iar mișcarea capitalurilor tinde să devină în mare măsură autonomă, în raport cu finanțarea producției și a schimburilor.” Un sistem financiar global privat este în curs de structurare, incluzând în rețeaua sa de multinaționale, băncile comerciale și de investiții, europiețe, piețele de produse financiare derivate, marile centre financiare mondiale, ceea ce evidențiază în general, procesul de internaționalizare și globalizare a tranzacțiilor comerciale internaționale cu toate consecințele pentru participanții la derularea acestora”.
CAPITOLUL 3
REALIZAREA PLĂȚILOR ÎN TRANZACȚIILE INTERNAȚIONALE
3.1. Practici în domeniul plăților internaționale
Un moment important în desfășurarea schimburilor internaționale îl constituie încasarea contravalorii mărfurilor exportate sau a serviciilor prestate. Încasarea sumelor care rezultă este efectuată printr-un mod de plată sau de decontare care este stabilit între parteneri sau/și stipulata în contractul comercial internațional.
” Modalitățile de plată utilizate în comerțul internațional s-au diversificat continuu, odată cu mutațiile ce au avut loc în cadrul economiei mondiale și a perfecționării tehnicilor și tehnologiilor de transmitere a mesajelor”.
Privite în ansamblul lor, se disting:
1.Plată prin marfa contra marfă, cunoscută sub denumirea de troc. Istoric vorbind, este primul "mod" de plată apărut, iar revenirea la acest tip de plată a fost determinată pe de o parte de fenomene de criza financiară, națională sau internațională, iar pe de altă parte, de limitele financiare ale unor participanți la schimburile internaționale.
În prezent, acest mod de plată este utilizat ca o modalitate de a "debloca" relațiile comerciale cu țări, firme, etc., ale căror disponibilități financiare sunt modeste sau inexistente.
2.Plata în numerar. Dacă în trecutul istoric plată "cu bani gheață" constituia o certitudine la încheierea unei tranzacții, astăzi aceasta este pe cale de dispariție, datorită implicării a numeroase dezavantaje și riscuri:
– Riscul transportului efectiv al banilor: pierdere, furt, accidente de transport, etc.;
– Dificultatea unui contact direct între cei doi parteneri sau a reprezentanților lor în cazul unor relații de afaceri derulate între state aflate pe continente diferite;
– Dificultatea de a sincroniza obligațiile fundamentale ale partenerilor: de a livra marfa sau de a presta serviciul și de a-l plati. În practică, producerea mărfurilor sau prestarea unui serviciu poate precede sau urma momentului plății. În acest
context, ambii parteneri sunt confruntați cu riscul:
– de a nu primi marfa corespunzător celor convenite-cumpărătorul;
– de a nu fi plătit la timp, integral sau chiar deloc-vânzătorul.
Cu toate acestea, factori diferiți determina ca și în epoca contemporană plata în numerar să fie utilizată. Astfel:
-în țările care au restricții valutare privind deținerea și mișcarea devizelor sau practică sisteme de impozitare severe în domeniu, plata în numerar devine o metodă de evaziune fiscală sau de evitare a restricțiilor valutare;
– în spațiile geografice izolate, pentru achiziționarea de la populațiile locale de produse a căror comercializare altfel nu ar fi posibilă din cauza lipsei conectării la un sistem bancar, sau care cad sub incidența unor reglementări adesea internaționale (rezervații naturale, animale pe cale de dispari|ie, vestigii arheologice, etc.) și care astfel formează obiect de contrabandă;
– în activitatea de turism și transport internațional, plățile în numerar pentru diferite servicii, produse, continua să fie utilizate, mai ales în țările care încă nu s-au conectat la sistemele de plată electronizate (cărți de debit, de credit, etc.). Astfel turistul străin trebuie să poarte asupra sa o sumă de bani – în valută sau în moneda locală, pentru a-și acoperi nevoile curente.
3. Plată prin cec modalitatea de plată este cea mai asemănătoare cu plata în numerar, iar caracterul înscrisului-cec-ului- oferă participanților la tranzacția comercială un grad sporit de siguranță.
4. Plată prin titluri de credit, respectiv prin utilizarea cambiei și a biletului la ordin, se număra printre cele mai vechi tehnici de plată. Cu timpul, plățile prin titluri de credit au cunoscut o evoluție de la utilizarea lor singulară, la asocierea lor unei alte modalități de plată cum ar fi acreditivul documentar, incasso-ul, etc., adesea cu valoare de instrument de garantare (în cazul incasso-ului, de exemplu) sau ca rezultat al unor reglementări specifice, particulare privind plata (scrisoarea de credit comercială specifică țărilor de drept anglo-saxon). Cele două titluri de credit sunt caracterizate de particularități specifice privind folosirea lor ca mijloc de plată, prin oferirea unei securități mai ridicate parților implicate.
5. Ordinul de plată este legat de apariția băncilor și a dezvoltării relațiilor la nivel internațional între acestea.
În esență, se aseamănă plăților în numerar, dar se realizează pe canal bancar și constă din ordinul pe care un client îl da băncii sale de a plăti din contul său o sumă de bani unei alte persoane în contul acesteia care poate fi deschis la orice altă bancă, sau chiar la aceeași bancă. Pe plan internațional este numit și "plata direct din cont" sau "plată din cont", care impune în prealabil un ordin dat de titularul contului.
6. Plata documentară sau operațiuni documentare constituie o sintagmă pentru a defini o tehnică de plată, care presupune existența unor documente pentru a se face plata sumei de către bancă (de unde și denumirea). În această grupă sunt incluse: acreditivul documentar și incasso-ul documentar. Date fund particularitățile mecanismului derulării plății, aceste tehnici conferă partenerilor un grad de securitate mai ridicat.
7. Scrisoarea de garanție bancară, deși, reprezintă un instrument de garantare, ea este utilizată, în practică, și ca modalitate de plată. Scrisoarea de garanție bancară de plată poate fi utilizată în sine sau în conexiune cu o tehnică de plată cu scopul de a o garanta, cum este, de exemplu, plată prin incasso documentar sau plată prin compensație.
Fiecare dintre modalitățile de plată prezentate au avantaje și dezavantaje și presupun stăpânirea unei anumite tehnici în utilizarea lor.
” De reținut faptul că, exceptând plata în numerar și anumite forme de plată prin compensație, toate celelalte modalități de plată presupun existența conturilor bancare ale partenerilor de afaceri, iar mișcarea banilor între aceste conturi se realizează pe canal bancar prin una dintre tehnicile de transfer internațional al fondurilor”.
Deci, agenții economici în decizia lor privind o plată internațională au în vedere, pe de-o parte, modalitatea de plată pentru care optează (cec, ordin de plată, incasso, acreditiv etc.) iar pe de alia parte, modul în care vor fi transfer ațe fondurile (letric, telegrafic, SWIFT) și cine suporta comisioanele bancare.
3.2. Modalități de decontare a tranzacțiilor comerciale internaționale
Orice tranzacție comercială presupune dorința vânzătorului de a căuta o modalitate de recuperare cât mai repede și integral a contravalorii mărfurilor exportate, iar cumpărătorul să poată obține mărfurile la prețuri și condiții de plată avantajoase pentru el. Planurile celor doi participanți la tranzacția comercială privind decontarea acesteia sunt oglindite sintetic în schema de plată. Acesta este modul în care a fost plasat în timp momentul plății în raport cu momentul livrării mărfii sau efectuării prestației.
3.2.1. Criterii de construcție a unei scheme de plată
Construirea unei scheme de plată optime implică luarea în considerare a două criterii: criteriul pieței și criteriul efortului financiar.
Criteriul pieței presupune luarea în considerare a mai multor factori specifici pieței produsului respectiv, conjuncturii economice și financiar-bancare internaționale, etc. Din acest punct de vedere, criteriul de construcție a schemei de plată poate avea în vedere:
1. Uzanța pieței la produsul ce urmează a fi exportat. De exemplu, bunurile de consum se vând cu plata la livrare sau credit pe termen foarte scurt (90-180 zile), utilajele și mașinile pe credit pe termen mijlociu, etc.; schema de plată folosită trebuie să țină cont de eventuale înțelegeri existente între unele țări. Un exemplu îl constituie acordul între țările membre OCDE exportatoare de nave care au convenit: avansul minim pentru fiecare comandă să fie redus de la 30% la 20% din valoare, durata maximă a creditelor să fie mărita de la 7 la 8
ani, iar nivelul dobânzii să fie 8%, etc);
2. Concurența existentă pe piață la produsul respectiv. O concurență puternică determină o schemă de plată flexibilă, iar creditul poate deveni un mijloc de menținere sau pătrundere pe o piață;
3. Calitățile tehnico-funcționale etc. ale produsului comparativ cu nivelul atins, la produsele similare ale firmelor concurente. Situarea sub nivelul calitativ existent pe piață
influențează negativ construcția schemei de plată din punct de vedere al vânzătorului, după cum intrarea pe o piață cu un produs superior calitativ permite optarea pentru o schemă
avantajoasă exportatorului;
4. Conjunctura economică (manifestată prin recesiune, criza) determină adeseori acordarea unor facilități la plată din partea exportatorului. De exemplu, în cadrul exporturilor
produselor de larg consum, pentru a păstra sau dezvolta volumul vânzărilor pe o anumită piața, plata la vedere poate fi înlocuită cu plata pe credit pe termen scurt (90-180 zile). Schimbarea schemei de plată permite partenerului ca, pe intervalul dintre primirea mărfii și plata ei, să o vândă și să obțină astfel sumele necesare achitării importului;
5. Conjunctura valutar-financiară se reflectă în schema de plată prin diversele corelații ce se fac privind garantarea plăților, monedă, dobânda, eșalonarea în timp a ratelor scadente, etc.
Criteriul efortului financiar are în vedere structura schemei de plată în raport cu efortul financiar și valutar efectuat, atât de exportator, cât și de importator:
– Pentru exportator construcția schemei de plată trebuie să aibă în vedere ierarhia banilor de recuperat; astfel, avansul să acopere integral sau parțial valoarea importului de completare, plata la livrare să acopere cheltuiala în valută privind transportul internațional, etc.
– Pentru importator, perioada de grație să fie astfel dimensionată încât să permită darea în funcțiune a utilajului, iar producția rezultată să constituie o bază de venit pentru
rambursarea ratelor; eșalonarea ratelor să nu depășească perioada de funcționare a utilajului sau să nu ajungă la etapa reparației capitale, elemente ce ar îngreuna efortul financiar de rambursare a ratelor pentru importator și ar spori riscul de recuperare a banilor pentru exportator.
” În practica tranzacțiilor internaționale se consideră schemă de plată simplă, atunci când plata are loc o singură dată, în avans (mai rar), la livrarea mărfii și schema de plată complexă când, pe parcursul relației contractuale, plățile se fac în mai multe momente convenite prin contract”.
3.2.2. Condiții de plată folosite în tranzacțiile internaționale
În principal, plata poate fi făcută: în avans, la livrare și pe credit. Aceste modalități pot fi utilizate individual sau combinate.
Avansul reprezintă o sumă de bani data de importator exportatorului înainte de livrarea mărfii sau efectuarea prestației. Economic vorbind, avansul reprezintă creditul fără dobânda acordat de cumpărător vânzătorului. Avansul poate apare ca o plată integrală, de sine stătătoare a mărfii ce urmează a fi livrată, sau poate fi doar o secvență într-o schemă de plată complexă.
Cazurile când plata se face integral în avans sunt relativ rare și apar pentru achitarea unor mărfuri care conjunctural au o cerere deosebită (cereale, petrol). În asemenea situații, prin contract se stabilește momentul plății legat de un eveniment economic care poate constitui o garanție pentru importator. Modalitatea de plată se impune a fi asiguratorie pentru ambii parteneri, de aceea se folosește cel mai adesea, o formă a acreditivului. Desigur, pentru certitudinea efectuării livrării, importatorul (întrucât el plătește în avans) poate solicita exportatorului și o garanție bancară de bună executare a contractului.
” Cel mai adesea însă, avansul constituie o parte din suma pe care cumpărătorul urmează să o plătească vânzătorului. În cadrul contractelor ce prevăd exportul unor produse cu ciclu lung de fabricate, avansul reprezintă, pentru exportator, o modalitate de a-și asigura o parte din resursele valutare necesare executării produsului, iar pentru importator, certitudinea în realizarea produsului comandat”.
Stipulată în contract ca atare, plata în avans presupune și precizarea anumitor elemente:
– Procentul plății în avans este stabilit în contract sub ca o cotă procentuală din valoarea mărfii ce va fi livrată;
– Momentul plății avansului este fixat la un termen anume de la semnarea contractului (în 3 luni de la semnarea contractului…) sau până la o dată limită, nerespectarea acestui termen atrăgând după sine decalarea celorlalte momente economice ale contractului (livrarea, punerea în funcțiune, etc.);
– Modalitatea de acoperire a avansului. În practică se folosesc două metode: proporțional cu fiecare livrare până la acoperirea lui integrală (de ex., avansul este de 10% din valoarea întregii mărfi, iar la fiecare livrare se achita de importator doar 90% din contravaloarea lotului) sau avansul se consideră acoperit cu valoarea primelor livrări, loturile celelalte plătindu-se de importator integral;
– Restituirea avansului este obligatorie indiferent din vina cui se reziliază contractul. Este motivul pentru care se impune precizarea în contract trebuie a dobânzii pe care vânzătorul trebuie să o plătească cumpărătorului în momentul înapoierii avansului;
– Garantarea restituirii avansului. Dată fiind eventualitatea rezilierii contractului, importatorul, pentru a fi sigur de restituirea avansului, solicită exportatorului o garanție bancară de restituire a avansului;
– Modul de plată a avansului este realizat mereu printr-o decontare simplă și ieftină, cum ar fi incasso simplu sau ordin de plată, aceasta deoarece importatorul nu are niciun risc în acest moment cu privire la respectarea condițiilor privitoare la marfă, iar exportatorul știe că întârzierea platii avansului atrage după sine decalarea tuturor celorlalte obligații contractuale.
O categorie specială de avansuri sunt așa-numitele plăți progresive, care nu se restituie decât dacă contractul e reziliat din vina exportatorului. Plățile progresive sunt folosite în situația produselor unicate, de valori mari, comenzi speciale. Având la bază facturile prezentate de exportator, prin care se confirmă cheltuielile efectuate pentru produsul comandat, în limita unei sume prestabilite (de ex. 30% din valoarea întregului produs) importatorul plătește eșalonat în avans.
Rațiunea nerestituirii acestui tip de avans, în cazul rezilierii contractului, își găsește explicația în faptul că produsul fiind unicat, comandă specială, este dificil pentru exportator să găsească un nou client. Deși importatorii sunt dezavantajați, metoda plaților progresive este frecvent utilizată.
Plata la livrare. În principiu, plata la livrare constă în stingerea obligației de plată a importatorului față de exportator în momentul livrării mărfurilor sau prestării serviciului. Ca și în cazul avansului, plata la livrare poate fi făcută singular și definitiv sau poate constitui un moment într-o schemă de plată complexă. În acest din urmă caz, obligația de plată a cumpărătorului nu se stinge în totalitate, ci doar parțial, în mod proporțional cu cota stabilită a fi plătită în acest moment. Astfel, în contract, potrivit schemei de plată convenite se specifică, după caz, plata integral la livrare sau procentul din valoarea întregii mărfi care se plătește la livrare. În același timp, se fac precizări privind:
– Momentul plății. Plata la livrare poate fi făcută contra documente sau contra marfa. Cel mai adesea, plata are loc prin prezentarea documentelor la bancă de către exportator care atestă astfel îndeplinirea obligațiilor și expedierea mărfii;
– Modalitatea de plată. Desigur, în cazul platilor la livrare fiecare partener va opta pentru modalitatea care îl avantajează cel mai mult. Ținând cont de garanțiile pe care le oferă, pentru vânzător și pentru cumpărător, cel mai des este folosit acreditivul;
– Modalitatea de garantare. Atunci când exportatorul nu este sigur că va încasa contravaloarea mărfurilor exportate, el are dreptul să ceară cumpărătorului o scrisoare de garanție bancară pentru plată sau poate utiliza și cambii acceptate și avalizate de o bancă corespondentă.
Plata pe credit reprezintă posibilitatea achitării contravalorii mărfii la un moment aflat după livrarea acesteia. Plata pe credit reprezintă o înlesnire dată de exportator importatorului al cărei substrat poate fi diferit. Astfel, prin credit, vânzătorul poate asigura cumpărătorului timpul necesar acumulării fondurilor pentru plata mărfii sau poate constitui o armă concurențiala utilizată în scopul pătrunderii sau menținerii pe o piață.
Plata pe credit impune să se precizeze în contract anumite elemente:
– Procentul plății pe credit sau plată integrală a contravalorii mărfii pe credit. În cadrul unei scheme de plată complexe, în mod firesc, procentul plății pe credit stabilit va fi completat cu procentele aferente celorlalte plați (x % în avans, y % la livrare, z % pe credit).
Pentru anumite produse (bunuri de consum ale industriei ușoare) plata adeseori se face integral pe credit pe termen scurt și foarte scurt (60 de zile, 90 de zile, etc.) de regulă, prin acreditive cu plata diferită;
-Durata creditului se tratează distinct și presupune stabilirea celor trei intervale de timp care o compun: totală a creditului, care cuprinde intervalul dintre momentul în care începe să curgă creditul până la ultima rată; perioada de grație, ce cuprinde intervalul dintre momentul acordării creditului până la ultima rată și perioada de rambursare a creditului, ce cuprinde intervalul de la prima până la ultima rată, pentru această perioadă stabilindu-se și intervalul plății ratelor scadente. De ex: un credit cu o durată de 7 ani, o perioadă de grație de 2 ani, iar cele zece rate vor fi plătite semestrial în următorii 5 ani;
– Momentul acordării creditului presupune stabilirea evenimentului economic în funcție de care se naște obligația debitorului de a rambursa creditul. Acest moment marchează, de regulă, stingerea unor obligații majore ale vânzătorului – de rambursare ale cumpărătorului – debitor. Evenimentul ales poate fi: data semnării contractului; data întrunirii unor condiții legale – de ex. obținerea licenței de import și respectiv export; data plății avansului; data livrării mărfurilor sau, în cazul livrărilor în tranșe, a ultimului lot; data recepției (punerii în funcțiune); data expirării perioadei de garanție tehnică. Cel mai
adesea se alege ca moment al acordării creditului, momentul livrării mărfii sau, în cazul exporturilor complexe, a furniturii de care depinde funcționarea instalației.
– Dobânda reprezintă plata creditului și este stabilită în cadrul contractului ca un procent anual ce se va folosi asupra valorii mărfii ce a fost livrata pe credit.
Un alt grup de aspecte ce trebuie precizate privesc materializarea ratelor scadente (cambii, bilete la ordin), modalitatea de plată și instrumentul de garantare. Cel mai adesea, acreditivul documentar este preferat ca modalitate de plați fiind asiguratorie pentru ambii parteneri.
Domeniul plăților internaționale cunoaște, în etapa actuală, un dinamism fără precedent, datorat, pe de o parte adoptării și diversificării tehnicilor de plată tradiționale, cărora li se adaugă altele noi, iar pe de altă parte informatizării activităților băncilor și a legăturilor dintre ele. Din aceste considerente, se impune cunoașterea ansamblului tehnicilor de plată utilizate pe plan internațional și în funcție de natura contractului, a relației cu partenerul comercial, selectarea celei mai adecvate.
În acest context, cunoașterea legislației și/sau uzanțelor specifice anumitor domenii în general (acreditive, incasso-uri, titluri de credit) impune corelații cu legislațiile din țările de proveniența a contractanților, legislații care pot permite sau nu apelul la o anumită tehnică de plată. În sfârșit, toate aceste decizii trebuie să se bazeze pe evaluarea anticipată și cât mai realistă a riscurilor ce pot apărea pe parcursul derulării afacerii.
3.3. Instrumentele plăților internaționale-cambia, biletul la ordin și cecul
Instrumentele de plată și de credit (sau efectele de comerț, sau titlurile financiare, cum mai sunt denumite în literatura de specialitate și în practică financiară internațională) sunt înscrisuri care au un conținut și o formă consacrată pe bază de norme acceptate pe plan internațional, reprezentând pentru cel ce le deține în mod legal un drept de creanța a cărui existență și întindere sunt determinate strict de mențiunile cuprinse în aceste înscrisuri.
Din categoria instrumentelor de plată și credit fac parte: trata (cambia), biletul la ordin și cecul.
3.3.1. Cambia
Cambia (Trata) este un instrument de plată și credit prin care o persoană fizică sau juridica numită trăgător transmite un ordin necondiționat unei alte persoane fizice sau juridice numită tras, de a plăti la vedere sau la scadență, o sumă determinată, unei alte persoane fizice sau juridice numită beneficiar. După cum vedem, din definiția de mai sus, se desprind trei parți distincte care iau parte la acțiune: trăgătorul, trasul și beneficiarul.
Trăgătorul se identifică întotdeauna cu exportatorul de mărfuri sau prestatorul de servicii, sau cu vânzătorul. Trasul poate fi importatorul de mărfuri sau de servicii, sau cumpărătorul.
Cel care beneficiază de trată se poate găsi în mai multe situații:
1. În cazul în care mărfurile și/sau serviciile au fost realizate/efectuate pe cheltuiala exportatorului, beneficiarul de drept va fi acesta – deci, trăgătorul (în cazul cambiei la ordin propriu);
2. În cazul în care mărfurile și/sau serviciile au fost realizate din surse bănești atrase, de regulă, de la o bancă, atunci beneficiarul cambiei va fi aceasta (cambia trasă în contul
altuia);
3. În cazul în care trăgătorul are datorii către un terț, el poate trage, o cambie la ordinul acestuia sau poate să-i transmită o cambie primită de el, nominalizată, pe care o va gira.
Sunt stabilite prin Convenția de la Geneva din 1930 asupra cambiei, precum și prin Legea 58/1934 privind trata o mulțime de elemente impuse să facă parte din cambie și anume:
denumirea de cambie (trata) în titlu sau în text, în
limba folosită pentru completarea cambiei;
locul și data emiterii (dacă se omite menționarea
locului emiterii, aceasta se consideră a fi sediul trăgătorului);
suma determinată, în cifre și litere;
numele și sediul trasului;
locul și data plății (dacă se omite menționarea locului
plății, acesta se consideră a fi sediul trasului);
ordinul necondiționat de plății;
beneficiarul cambiei, care poate fi desemnat
nominativ sau cu clauza «la ordin»;
semnătura trăgătorului.
Operațiuni cu cambii:
Emiterea cambiei reprezintă obligația trăgătorului și care provin din raporturile juridice dintre trăgător și tras (între care exista un contract de vânzare-cumpărare) și dintre trăgător și beneficiar (beneficiarul fiind creditorul trăgătorului). Formularul cambiei este tipizat și poate fi procurat de către trăgător de la banca unde își are contul.
Acceptarea cambiei, care reprezintă manifestarea de
voință prin care trasul consimte să-și asume obligația de plată,
devenind astfel obligatul cambial principal. Prezentarea
cambiei la acceptare se face la sediul trasului, prin intermediul
băncii acestuia, la solicitarea băncii posesorului legitim sau
deținătorul cambiei.
Avalizarea cambiei, care reprezintă modul specific
de garantare a platii cambiei. Avalul este o garanție înscrisă pe
cambie, asumată de un semnatar al acesteia sau de o terță
persoană, de a plăti integral sau parțial suma menționată în
cambie, în aceleași condiții ca și cel garantat. Această garanție
se dă pentru plata sumei și nu pentru persoana debitorului, ceea
ce înseamnă că cel care dă avalul (avalistul) se obliga direct
față de orice posesor al cambiei, în același mod ca și avalizatul.
Avalul nu poate fi condiționat, dar poate fi dat numai pentru o
parte din sumă (lucru care trebuie menționat pe cambie, altfel
se consideră dat pentru suma întreaga).
Andosarea sau girarea cambiei, care reprezintă actul
prin care se transmite cambia, cu toate drepturile care îi sunt
atașate. Persoana care transmite cambia se numește giratar.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească următoarele condiții de fond:
– să fie necondiționat (orice condiție se consideră nescrisă);
– să fie integral (pentru întreaga suma), orice gir parțial fund nul.
E) Plata cambiei se efectuează de către banca posesorului legitim al titlului, la scadență sau în prima zi lucrătoare care urmează scadenței, dacă scadența cade într-o duminică sau într-o zi de sărbătoare legală.
F) Protestul și regresul
” Refuzul trasului de a accepta sau de a plăti cambia trebuie dovedit de beneficiarul cambiei printr-un document eliberat de un notar public, un reprezentant al unui tribunal de comerț sau de instante judecătorești stabilite de statul în care se afla sediul trăgătorului”. Acest document poartă denumirea de protest și este actul autentic întocmit de notarul public sau de altă instituție juridică prin care se constată neacceptarea sau neplata cambiei. Protestul trebuie să cuprindă: numele trasului, al trăgătorului (dacă el este beneficiarul tratei) sau al oricărui alt posesor (cu condiția să fie cel care trebuie să încaseze efectiv trata) și mențiunea că cel împotriva căruia s-a făcut protestul refuză acceptarea sau plata, sau că nu a fost găsit la locul indicat pentru efectuarea acceptării sau plății.
3.3.2. Biletul la ordin
Biletul la ordin este un instrument de plată și credit prin care o persoană fizică sau juridica numită emitent, se obligă să plătească la scadență unei alte persoane fizice sau juridice numită beneficiar, sau, la ordinul acesteia, unei terțe persoane, o sumă de bani determinată. Emitentul biletului la ordin este cumpărătorul de mărfuri sau servicii, iar beneficiarul este văzătorul mărfurilor sau serviciilor, banca acestuia sau o terță persoană căreia beneficiarul are să-i achite o creanță.
„Condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească biletul la ordin sunt: data și locul emiterii, denumirea expresă de bilet la ordin înscrisa în text sau titlu, în limba folosită pentru completarea biletului la ordin, promisiunea de plată, clară și necondiționată, suma determinată, în cifre și litere, data și locul plății, beneficiarul (persoana pentru care, sau la ordinul căreia se face plata), semnătura emitentului”. Biletul la ordin beneficiază de aceleași prevederi ca și cambia privind avalizarea, girul, scadența, plata, regresul etc. Emitentul biletului la ordin are obligația să plătească prin banca să (la fel ca și trasul), urmând să accepte plata pentru care și-a dat permisiunea..
3.3.3. Cecul
Cecul este un instrument de plată prin care o persoană numită trăgător da un ordin necondiționat unei bănci numită tras, să realizeze pentru persoana respectivă sau pentru un beneficiar terț, plata unei sume de bani stabilite, de care trăgătorul poate dispune după preferința. Cecul poate fi definit și ca o trata trasa asupra unei bănci și plătibilă la vedere.
Condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească cecul sunt: data și locul emiterii, denumirea de cec înscrisă în titlu sau text, în limba folosită pentru completarea cecului, ordinul necondiționat de a plăti o sumă de bani determinată, în cifre și litere, numele băncii plătitoare, locul unde se va face plata și semnătura emitentului.
Emiterea cecului se face numai către bancă la care emitentul are depusa o sumă de bani și cu care a convenit în scris că poate dispune de suma respectivă prin cecuri trase asupra băncii ceea ce se cheamă acoperire. Emiterea de cecuri fără acoperire se considera infracțiune și este pedepsită de lege. Emitenții unor astfel de cecuri sunt trecuți, de asemenea, pe o listă a incidentelor bancare, care poate fi consultată la orice bancă.
Deși sunt plătibile la vedere cecurile trebuie prezentate la plată într-un anumit termen care diferă în funcție de locul emiterii și plății, după cum urmează:
– Cecurile emise și plătibile în localități situate în același stat trebuie prezentate la plată în 8 zile de la data emiterii;
– Cecurile emise într-o tară și plătibile în altă țară de pe același continent trebuie prezentate la plată în 20 zile de la data emiterii lor;
– Cecurile emise într-un stat de pe un continent și plătibile în alt stat de pe alt continente se pot încasa în 70 de zile (unele bănci acordă o perioadă până la l00 de zile).
Neprezentarea unui cec la plată în termenele menționate mai sus duce la pierderea dreptului de regres al beneficiarului împotriva giranților și a trăgătorului, ca și la posibilitatea revocării cecului de către trăgător. Cecul prezintă posibilitatea avalizării și girării ca și cambia sau biletul la ordin.
Clasificarea cecurilor se poate face după mai multe criterii, respectiv:
În ceea ce privește indicarea beneficiarului, cecurile pot fi:
• negative, când în text se menționează numele beneficiarului;
• la ordin, când în text beneficiarul nu este menționat nominativ, ci cu clauza <la ordin>, care permite primului beneficiar să-l transmită prin gir celui de-al doilea
beneficiar și așa mai departe. Cecurile <la ordin> sunt cel mai des utilizate în practică financiară internațională;
• la purtător, care fie nu conțin nicio referință referitor la numele beneficiarului, fie conțin mențiunea expresă<la purtător>. Aceste cecuri sunt achitate oricărui deținător
legal, care le prezintă spre încasare la ghișeele băncii plătitoare.
Din punct de vedere al modului de încasare, cecurile
pot fi:
– în numerar, care se plătesc «cash», cu sau fără limită de suma, beneficiarului lor;
– Bbrate, care conțin doua linii paralele într-un colț sau în mijlocul cecului. Cecurile barate sunt folosite numai pentru plățile în cont (fără numerar), prin transferul sumelor
respective din contul emitentului în cel al beneficiarului. Prin cecurile barate, trăgătorul sau beneficiarul unui cec pot impune condiții restrictive la plata acestuia. Astfel, dacă între cele două linii paralele se menționează numele unei bănci aceasta reprezintă o barare «specială», iar dacă nu se menționează nimic sau doar cuvântul «bancă», aceasta reprezintă o barare «generală».
Bararea produce următoarele efecte:
– Dacă bararea este generală, trasul nu poate plăti cecul decât unei bănci sau unui client al trasului;
• dacă bararea este specială, cecul nu poate fi plătit de către tras decât băncii indicate între cele două bare.
• de călătorie, care pot fi cu sau fără o valoare imprimată. Ele sunt emise de bănci și vândute clienților lor la valoarea nominală. Aceste cecuri cunosc o mare diversitate.
Astfel ele pot avea aspectul unei bancnote, sau pot avea forma unor cecuri în alb. Beneficiarul cecurilor de călătorie este, în principiu, apărat împotriva furtului prin faptul că atunci când
cumpără cecurile de călătorie de la banca trebuie să le semneze, semnătura care este confruntată la ghișeul băncii plătitoare, în momentul plății, posesorul cecului fiind obligat la o nouă semnătura și la prezentarea pașaportului pentru a se identifica persoana și semnăturile.
O altă categorie de cecuri de călătorie sunt cele de tip Visa, American Expres, Mastercard, Eurocard etc. Aceste cecuri se particularizează prin aceea că sunt garantate de posesor cu sumele existente în contul său bancar. Ca atare, beneficiarul, când primește carnetul cu cecuri nu îl achita în totalitate, diferența neachitată fiind preluată de contul său.
În ceea ce privește mecanismului platilor cecurile pot fi:
• personale, trase de o persoană fizică sau juridica în favoarea altei persoane fizice sau juridice. La aceste cecuri participa: trăgătorul, emitentul cecului, care are deschis un cont cu un fond disponibil de plată la o bancă, trasul, banca plătitoare a ordinului dat de trăgător de a achita suma înscrisa pe cec și beneficiarul, primitorul sumei înscrise pe cec;
• bancare, trase de o bancă, din ordinul unui terț asupra altei bănci, în favoarea unei persoane fizice sau juridice indicate de trăgător (ordonator). Aceste cecuri au o largă
Utilizare în relațiile de plăți internaționale.
Regresul, în caz de neplată a cecului
În cazul de neplată a cecului, beneficiarul se poate regresa împotriva giranților, trăgătorului sau altor obligați, dacă cecul a fost prezentat la plata în termen și refuzul de plată a fost contestat într-unul din cazurile următoare:
prin protest;
printr-o declarație a trasului datata și scrisă pe cec, indicând ziua prezentării;
printr-o declarație a unei «camere de compensații prin care se constată că cecul remis în timp util nu a fost plătit.
3.4. Tehnici internaționale de plată
3.4.1. Acreditivul documentar
În derularea plății prin acreditiv documentar sunt implicate trei părți esențiale, care au nume cunoscute ca: ordonatorul, beneficiarul, banca emitentă. Pe lângă acestea mai intervin în derularea unui acreditiv și banca avizatoare, banca confirmatoare, etc.
Plată prin acreditiv face parte integrantă din ansamblul tranzacțiilor internaționale și construcția financiară a unei afaceri.
A. Derularea plății prin acreditiv
Ordinea fazelor derulării plății prin acreditiv este următoarea:
– Prezența unui contract prin care partenerii au stabilit plată prin acreditiv;
– Dispoziția/ordinul de deschidere este dat de importator băncii sale, banca emitentă, și cuprinde toate condițiile de termene și documente pe care trebuie să le îndeplinească
exportatorul pentru a i se face plata;
-Deschiderea acreditivului consta în elaborarea unui înscris, însuși acreditivul, prin care banca emitentă se angajează ferm la plata în favoarea beneficiarului acreditivului, exportatorul, în condițiile de termene și documente potrivit instrucțiunilor primite de la ordonator.
-Notificarea beneficiarului acreditivului. Banca exportatorului anunță exportatorul de deschiderea acreditivului și îi remite documentul;
-Livrarea mărfii. Exportatorul studiază cu atenție acreditivul și, după caz, începe producerea mărfii sau o preia din stoc. Marfa trebuie expediată respectând toate termenele din acreditiv, exportatorul/beneficiarul acreditivului întocmind și setul de documente cerute prin acreditiv;
-Utilizarea acreditivului. Aflat în posesia documentelor ce atestă livrarea mărfii în termenele și condițiile din acreditiv, exportatorul le prezintă la bancă. Banca trebuie să verifice potrivirea documentelor cu obligațiile din acreditiv și va efectua plata;
-Remiterea documentelor. Banca plătitoare, după efectuarea plății, remite documentele băncii emitente;
-Notificare importator/plata documente. Banca emitentă deține documentele privitoare la marfa și pe care le eliberează importatorului contra plată. Importatorul, la rândul său, verifică documentele și concordanța acestora cu instrucțiunile pe care le-a dat prin cererea de deschidere a acreditivului;
-Eliberarea/ridicarea mărfii. Importatorul, în posesia documentelor, își ridică marfa. Cărăușul eliberează marfa contra documentului de transport.
B. Forme și tipuri de acreditive documentare
Din punct de vedere al formei, acreditivele pot fi: revocabile sau irevocabile. Deci, în orice acreditiv trebuie să se stipuleze clar forma sa: irevocabil sau revocabil. În lipsa unei astfel de precizări în textul acreditivului, el va fi considerat irevocabil.
Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat de banca emitentă în orice moment, fără a fi avizat înainte beneficiarul. Astfel, un exportator este avizat de deschiderea unui acreditiv, își pregătește marfă pentru expediție și, pe acest interval, primește, fără o avizare prealabilă, modificarea sau anularea acreditivului primit inițial. Ca urmare a riscurilor pe care le implica, acreditivul revocabil este foarte rar utilizat. Dreptul de revocare sau modificare se stinge în momentul în care plata a fost făcută.
“Acreditivul irevocabil presupune angajamentul ferm al băncii emitente de a efectua plata în favoarea beneficiarului, cu condiția că documentele prezentate de acesta să fie strict conforme cu termenii și condițiile din acreditiv”. Un acreditiv irevocabil nu poate fi modificat sau anulat de ordonator fără acordul băncii emitente, băncii confirmatoare și al beneficiarului acreditivului. Acreditivul irevocabil semnifica pentru beneficiar o certitudine privind plata, cu impunerea de prezentare a unor documente în conformitate cu termenele și condițiile din acreditiv. Acreditivele irevocabile pot fi: neconfirmate și confirmate.
Acreditivele irevocabile neconfirmate. În principiu, banca emitentă, prin angajamentul luat în deschiderea de acreditiv, își asuma întreaga responsabilitate privitoare la plată.
Aceasta înseamnă:
în cazul în care în textul acreditivului este desemnată o altă bancă să plătească (deci, domicilierea platii este la o altă bancă decât banca emitentă).
banca desemnată este obligată să comunice expres
beneficiarului acceptul sau de a efectua ea plata, în caz contrar,
primirea/examinarea/expedierea documentelor de banca desemnată nu o obligă la plată.
dacă o altă bancă este desemnată a efectua plata, banca emitentă trebuie să îi ramburseze banii contra documentelor primite în potrivit termenilor și condițiilor din acreditiv.
dacă plata acreditivului este prin negociere, banca emitentă este obligată să plătească cambiile trase de beneficiar și documentele prezentate în cadrul acreditivului, negociate de banca desemnată (negociatoare).
Sintetizând, în cazul acreditivului irevocabil neconfirmat, banca emitentă este singura angajată ferm la plată, celelalte bănci care intervin în relația de acreditiv acționează ca mandatar, în numele băncii emitente și potrivit instrucțiunilor acesteia, fără să-și asume vreun angajament ferm de plată.
Acreditivul irevocabil confirmat este cel în care, la angajamentul ferm al băncii emitente, este adăugat un angajament de plată separat și ferm al unei terțe banci-banca confirmatoare. Confirmarea unui acreditiv de o altă bancă se realizează pe baza autorizării sau la cererea băncii emitente, cuprinse în textul acreditivului. Banca confirmatoare poate să nu fie pregătită (în esență, nu este de acord) să confirme un acreditiv. În acest caz, ea trebuie să informeze de îndată banca emitentă că nu își va adăuga confirmarea. De reținut că, în caz de modificare a acreditivului, banca confirmatoare poate să accepte sau nu extinderea confirmării și asupra modificării acreditivului. Banca confirmatoare poate fi bancă exportatorului sau o bancă situată într-o terță țară. În cazul în care banca emitentă nu plătește documentele conform cu termenele și condițiile din acreditiv, banca confirmatoare, în virtutea angajamentului ferm și independent asumat, va plăti documentele. Deci, acreditivul irevocabil confirmat oferă un plus de securitate exportatorului privind încasarea contravalorii mărfurilor. Opțiunea pentru acreditivul irevocabil confirmat este, de regulă, a exportatorului, care trebuie să aibă în vedere:
comisionul de confirmare ridica costul comisioanelor
și taxelor bancare și, de regulă, este suportat de beneficiarul
acreditivului;
este recomandabil a fi utilizat în relațiile cu partenerii
care vin din state cu situație financiară instabilă;
în perioada negocierilor comerciale, exportatorul să
ceară expres prin contract să se precizeze banca confirmatoare,
care poate fi o bancă din țara șa sau o bancă dintr-un stat terț
(altul decât statele celor doi parteneri).
C. Deschiderea acreditivului documentar
Unul dintre momentele-cheie de care depinde buna funcționare a mecanismului acreditivului îl constituie cel prin care ordonatorul, importatorul da băncii sale dispoziția de deschidere de acreditiv.
– Ordonând deschiderea unui acreditiv, importatorul confirma solvabilitatea să și în acest context, prin angajamentul ferm de plată al băncii sale, va oferi exportatorului condiții de plată sigure;
Importatorul dispune de siguranța livrării mărfurile în termen și corespunzător cerințelor specificat în acreditiv;
Transmiterea prin canal bancar a documentelor permite primirea lor de către importator în timp util;
Cumpărătorul are siguranța că nu va plăti documente care nu corespund celor stipulate în ordinul de deschidere al acreditivului documentar;
În același timp, importatorul trebuie să aibă în vedere:
Acreditivele documentare sunt tranzacții separate, independente de contractele comerciale, iar trimiterea în text la contractul comercial nu obliga în nici un mod băncile și, ca atare, nu sunt luate în considerare;
“Toate părțile angajate în relația de acreditiv iau în considerare doar documente și nu mărfurile sau serviciile la care acestea se referă. Deci, în situația în care documentele sunt în bună ordine, dar marfa primită nu corespunde cerințelor, nu poate fi invocat băncii ca motiv de neplată. Problema se va soluționa pe cale comercială direct cu exportatorul”.
La originea oricărui ordin de deschidere sta un contract sau o înțelegere, în cadrul căreia partenerii au convenit cu claritate toate elementele specifice platii prin acreditiv, elemente pe care importatorul trebuie să le respecte în ordinul pe care îl da băncii sale.
Dacă acreditivul conține condiții fără precizarea documentelor care trebuie prezentate în conformitate cu acestea, băncile le pot considera ca nefiind precizate și le vor ignora.
Pentru bună derulare a plății, importatorul: nu va solicita că documentele să conțină detalii pe care emitentul acestora nu le poate înțelege; nu va solicita documente pe care beneficiarul nu le va putea obține.
Instrucțiunile de deschidere trebuie să fie clare și precise, fără a include detalii excesive.
Instrucțiunile pe care ordonatorul le da băncii emitente definesc obligația importatorului de a rambursa băncii emitente sau băncii autorizate plata făcută de aceasta,se impune ca fiecare ordin de deschidere să conțină sintagma: "Vă solicităm să deschideți un acreditiv în contul nostru" sau o alta cu un conținut asemănător.
Orice ordin de deschidere trebuie să conțină numele și semnătura ordonatorului.
D. Modul de utilizare al acreditivului
Toate acreditivele trebuie să indice clar modul în care sunt utilizabile de beneficiarul acreditivului, respectiv, modul în care exportatorul va încasa banii: la vedere, cu plata amânată;prin acceptare; prin negociere.
Acreditivul cu plata la vedere: sunt acele acreditive care, în momentul prezentării documentelor de exportator la banca plătitoare, acesta este plătit imediat. În ceea ce privește plata imediată, se impun câteva aspecte:
– Plata se face numai după ca banca a efectuat controlul documentelor și a constatat concordanță strictă cu condițiile și termenii acreditivului;
– Dacă banca plătitoare este situată în altă parte (oraș sau țară) decât exportatorul, controlul și plata documentelor se va efectua doar după ce acestea au ajuns la banca în cadrul valabilitații acreditivului;
– Băncile nu plătesc documente neconforme cu termenele și condițiile din acreditiv. În textul acreditivului se regăsește precizarea: "plata la vedere".
Acreditivul cu plata amânată. Plata documentelor nu se face în momentul prezentării acestora la bancă, ci la o dată ulterioară, menționată expres în textul acreditivului. De regulă, plata amânată se efectuează la 30-60 zile fata de momentul prezentării documentelor. Importatorul întra în posesia documentelor și își poate ridica marfa înainte să o achite, iar exportatorul, care a făcut de fapt o vânzare pe credit pe termen scurt (30-60 zile), are certitudinea, prin angajamentul bancar din acreditiv, că va fi plătit la termenul specificat. În textul acreditivului se regăsește precizarea "plată amânată la…”
Acreditivul cu plată prin acceptare. Sunt folosite în situația exporturilor pe credit. O dată cu documentele exportatorul prezintă băncii și o cambie sau un set de cambii trase asupra băncii indicate în textul acreditivului cu anumite scadente. Banca accepta cambiile, devenind debitor cambial principal, le restituie exportatorului, iar documentele sunt trimise importatorului. La scadență, exportatorul va prezenta băncii acceptante cambiile, iar aceasta le va achita. Exportatorul poate să nu aștepte scadenta cambiilor, ci să le vândă (să le sconteze) unei bând comerciale, plătind o taxă de scont. În acest mod, o vânzare pe credit se transformă într-o vânzare cu plata la vedere, exportatorul recuperându-și mai devreme banii (mai puțin taxa scontului), prin scontarea cambiei. În textul acreditivului se regăsesc precizările: "acceptarea cambiei la <x> zile", trasă de beneficiar asupra băncii <y>.
Acreditivul cu plată prin negociere. Potrivit sistemului bancar anglo-saxon, utilizarea acreditivului presupune prezentarea de către beneficiar a documentelor însoțite de una sau mai multe cambii (după caz) trase asupra băncii emitente. Potrivit dreptului cambial, locul platii este domiciliul trasului, în cazul dat, al băncii emitente. În această situație, dezavantajoasă pentru exportator, locul platii este întotdeauna în străinătate, la banca emitentă. Pentru a elimina acest neajuns, banca emitentă (la instrucțiunile ordonatorului) poate autoriza o altă bancă să negocieze documentele. Negocierea documentelor sau plată prin negociere semnifică dreptul băncii negociatoare de a "cumpăra" documentele (în esență, de a plăti exportatorul) și de a le transmite băncii emitente. Pentru aceasta, ea percepe un comision de negociere care este plătit de beneficiarul acreditivului. Simplă examinare de documente, fără a le cumpăra, nu constituie negociere.
În cazul acreditivului se pot utiliza o serie de clauze speciale: transferabil, revolvîng, clauza roșie, de compensație.
Acreditivul transferabil. Înserarea acestei clauze în textul acreditivului dă dreptul beneficiarului acreditivului să solicite băncii transferatoare să facă acreditivul utilizabil (plătibil) în totalitate sau parțial pentru unul sau mai mulți beneficiari secunzi. Acest acreditiv este folosit în operațiunile de intermediere, beneficiarul acreditivului va fi un intermediar, iar beneficiarul secund este exportatorul real.
Acreditivul revolving/reînnoibil. Este caracterizat prin aceea că valoarea acreditivului se reîntregește automat, odată cu efectuarea plăților până la un anumit plafon, în funcție de fiecare livrare. Este utilizat pentru contracte cu valori mari, cu livrări eșalonate în timp. Valoarea acreditivului se situează la nivelul unei livrări și, astfel, comisioane, taxele bancare vor fi mai reduse.
Acreditivul clauza roșie. Existența unei clauze în textul acreditivului, face ca banca plătitoare să fie autorizată să efectueze o plată în favoarea beneficiarului, înainte ca acesta să prezinte documentele privitoare la expedierea mărfii. Plata se poate face sub forma unui avans sau poate fi egală cu valoarea acreditivului. Suma astfel obținută permite exportatorului să procure marfa sau unele componente.
Acreditivul de compensație se caracterizează prin înserarea în textul acreditivului a unei clauze care nu permite utilizarea acreditivului de export decât în corelație cu un acreditiv de import. Prin combinarea a doua acreditive cu astfel de clauze, partenerul care dezvoltă operațiuni de tip contrapartidă, compensație, va fi plătit de banca emitentă, respectiv va primi echivalentul mărfurilor nelivrate în compensație.
“În ansamblul mecanismului derulării acreditivului exportatorul este beneficiarul acreditivului: cel în favoarea căruia a fost deschis acreditivul; cel care, în măsura în care îndeplinește toate condițiile de termene și documente stipulate în textul acreditivului, încasează contravaloarea mărfurilor exportate/serviciilor prestate, respectiv utilizează acreditivul”.
Avantajele utilizării acreditivului documentar pentru exportatori
-Risc minim de a nu fi plătite mărfurile livrate. Angajamentul de plată este al unei bănci (banca emitentă), în mod independent de cumpărător a cărui situație financiară se poate schimba negativ în timp;
-Cumpărătorul nu poate contramanda plata din anumite motive. Angajamentul de plată asumat de bancă este un angajament ferm de plată și este un contract independent de contractul comercial internațional, chiar dacă în textul acreditivului se face trimitere la acesta;
-Dacă cumpărătorul vrea să modifice suma de plată, prin invocarea calității mărfurilor primite, sau alte aspecte care nu se regăsesc în condițiile din acreditivul documentar, el va trebui să rezolve problema pe cale comercială. În măsura în care exportatorul a îndeplinit condițiile din acreditivul documentar, în caz de litigiu el are o poziție favorizată;
-Pierderea sau deteriorarea documentelor transmise pe canal bancar prezintă un risc minim;
Dezavantajele utilizării acreditivului documentar de către exportator:
-Situația competitiva a exportatorului este micșorată fiindcă: comisioanele și spezele bancare sunt mai mari și cad în seama ordonatorului;
-Sumele de încasat prin acreditiv documentar sunt supuse inerent riscului de curs valutar, care poate fi acoperit prin operațiuni independente de mecanismul derulării acreditivului documentar, cumar fi: operațiuni la termen, hadging valutar; închiderea în preț a unei marje asiguratorii.
E. Opțiunea exportatorului pentru acreditivul documentar
Alegerea de către exportator a acreditivului documentar ca modalitate de plată implică luarea în considerare a cel puțin două aspecte: creșterea rapidității și siguranței plății și corelația acreditivului cu construcția financiară a afacerii în ansamblul ei.
Privitor la aspectele referitoare la siguranța plății exportatorul va opta pentru:
– Acreditivul documentar irevocabil, întrucât orice modificare, anulare, etc. a unui astfel de angajament nu poate fi efectuată de banca emitentă fără acordul său;
– Acreditivul documentar irevocabil confirmat, în cazul în care are anumite îndoieli privind tara importatorului.
Confirmarea data de o terță bancă este, de asemenea, un angajament ferm de plată. Astfel, în cazul în care nu este plătit de banca emitentă, va fi plătit de banca confirmatoare.
Referitor la rapiditatea plății, va opta pentru: domicilierea acreditivului documentar la banca din țara sa în cazul plății la vedere, plata diferită, plată prin acceptare; și, în caz de plată prin negociere, va solicita autorizarea prin acreditiv documentar a unei bând din țara sa (care să apară ca mențiune în acreditivul documentar) pentru negocierea documentelor. Referitor la construcția financiară afacerii și acreditivul documentar, exportatorul trebuie să cunoască modalitățile prin care să fructifice una din caracteristicile fundamentale ale acreditivului: adaptabilitatea: prin includerea în acreditivul documentar a unor anumite clauze, acesta poate fi adaptat diferitelor situații; să gândească construcția financiară a afacerii înainte de a negocia clauzele contractuale pentru a ști clar ce să solicite sau să ofere cumpărătorului.
3.4.2. Incassoul documentar.
-Livrarea mărfii trebuie realizată în strictă concordanță cu termenele de livrare și condițiile privind marfa convenite prin contract. În urma livrării mărfii, exportatorul se afla în posesia documentelor prin care atestă îndeplinirea obligațiilor contractuale.
-Setul de documente însoțit de ordinul de plată la incasso este prezentat la banca exportatorului-bancă emitenta. În ordinul de plată la incasso, exportatorul face solicitarea în mod special a platii la incasso și va prezenta clar condițiile în care vor fi înmânate documentele importatorului, denumirea documentelor și a numărului de exemplare ce vor fi remise acestuia.
-Banca remitentă, acționând la ordinul clientului ei, emite propriul ei document – incasso documentar – în cadrul căreia preia întocmai instrucțiunile primite
de la ordonator, pe care le remite băncii importatorului însoțit de setul de documente depus de exportator atestând livrarea mărfii.
-Notificarea importatorului. Banca prezentatoare, la sosirea documentelor, face avizarea importatorul de sosirea acestora.
-Documentele contra plată sau contra acceptare. În funcție de instrucțiunile primite în incasso-ul documentar, banca prezentatoare eliberează importatorului documente – fie contra plata, fie contra acceptarea cambiei.
-Mecanismul este prezentat simplificat, considerându-se că operațiunea se derulează direct prin intermediul celor două bănci care deservesc operațiunile exportatorului și respectiv, ale importatorului. În practică, în afară de aceste două bănci, mai pot interveni una sau chiar mai multe bănci terțe. În acest caz, fazele de derulare, în principiu, rămân neschimbate, singura deosebire fiind lungimea circuitului interbancar prin intervenția încă a uneia sau mai multor bănci.
Părțile implicate și responsabilitățile acestora
Denumirea parților implicate în derularea unui incasso, indiferent de caracterul său, simplu sau documentar, este următoarea:
ordonatorul clientul care încredințează operațiunea de incasso băncii sale;
banca remitentă – bancă la care ordonatorul a încredințat operațiunea de incasso;
banca însărcinată cu încasarea – orice bancă, alta decât banca remitentă intervenind în operațiunea de incasso;
banca prezentatoare, respectiv banca însărcinată cu prezentarea documentului trasului; trasul – acela la care prezentarea documentelor trebuie să fie făcută potrivit ordinului de încasare.
Banca însărcinată cu încasarea și banca prezentatoare pot fi în practică una și aceeași bancă dacă documentele sunt trimise direct băncii care deservește afacerile trasului. Noțiunile se separă arunci când banca remitentă utilizează serviciile altei bănci din țară trasului – banca însărcinată cu încasarea, care la rândul ei se adresează băncii care îl deservește pe tras – banca prezentatoare.
-Ordonatorul sau vânzătorul, exportatorul în cazul incasso-ului documentar este cel care inițiază operațiunea. După ce marfa a fost expediată într-o perioadă optimă, acesta va depune la bancă ce îl deservește documentele prin care atestă expedierea mărfii în concordanță cu condițiile contractuale.
-Exportatorul, fiind inițiatorul operațiunii de incasso, este acela care stabilește condițiile sigure de desfășurare a acesteia, presupunând că operațiunea se desfășoară din ordinul său, pe riscurile și răspunderea sa. De aceea, este necesar că documentele la incasso să fie însoțite de instrucțiuni de încasare, pe care exportatorul – pentru protejarea propriilor sale interese, ar trebui să le enunțe cât se poate de clar, complet și precis.
Pentru bună derulare a platii la incasso, pentru protecția lor, exportatorii trebuie ca în instrucțiunile date băncii remitente să precizeze clar:
– Denumirea și adresa băncii prezentatoare sau a băncii însărcinate cu încasarea unde se vor remite documentele. În caz contrar, banca remitenta va trimite documentele unei bănci cu care are relații de corespondent, la liberă să alegere. Precizarea expresă a băncii însărcinate permite reducerea la maximum a numărului de bănci prin care vor fi vehiculate documentele. Remiterea directă a documentelor reduce costul operațiunii și riscurile de pierdere sau întârziere a documentelor;
-Numele și adresa completă a trasului, importatorului, sunt necesare băncii prezentatoare de a notifica rapid și direct importatorul de sosirea documentelor și implicit scurtarea timpilor derulării operațiunii și încasării banilor;
-Condițiile eliberării documentelor de către banca importatorului. Documentele trimise la încasare pot fi cu plata la vedere sau la un anumit termen.
-Cumpărătorul (importatorul) sau trasul în cazul unui incasso documentelor, în general, este destinatarul documentelor vehiculate la incasso, căruia, conform instrucțiunilor exportatorului, banca îi solicită să îndeplinească o anumită condiție (plata, acceptare, alte condiții) în schimbul eliberării documentelor.
Riscurile derulării platii prin incasso și modalități de atenuare a acestora
Întrucât plată prin incasso nu presupune nicio obligate sau garanție a platii în afara obligației asumate de cumpărător prin contractul comercial, de aici înțelegem că incasso-ul prezintă riscuri importante pentru vânzător. Cu alte cuvinte, exportatorul își executa obligația contractuală (livrarea mărfii) urmărind că numai după acest moment să întreprindă cele necesare pentru obținerea plății. Protecția exportatorului consta în aceea că, importatorul nu poate ridica marfa – în principiu -, nu poate să obțină titlul de proprietate asupra mărfurilor decât în momentul plății, când întra în posesia documentelor. Astfel, riscul exportatorului de a pierde marfa fără a obține plata, este eliminată.
Rămân însa o serie de riscuri care pot surveni între momentul expedierii mărfii și cel al încasării contravalorii ei. În ordinea frecvenței lor, în practică curentă, acestea sunt următoarele: riscul întârzierii la plată, riscul de neplată din partea importatorului, riscul pierderii mărfii.
Momentul de combatere a eventualelor efecte negative ale utilizării incasso-ului ca modalitate de plată la export privesc mai puțin tehnica financiar-bancare fiind strâns legate de domeniul tehnicii comerciale, de încheiere și derulare a contractelor.
În faza întocmirii contractului riscul de neplată poate fi manipulat, în principal, prin stipularea în contract a anumitor clauze care trebuie să aibă în vedere:
– Solicitarea unui avans de la importator în contul livrării de mărfuri contractate, care se poate stabili prin luarea în calcul a eventualelor cheltuieli pe care vânzătorul ar fi obligat să le facă dacă returnează marfa în țara sa sau redirijarea pe alta piață în situația unui refuz de plată al importatorului;
– Stipularea în contract a platii prin folosirea cambiilor, precizându-se expres dreptul vânzătorului de a prezenta cumpărătorului, o dată cu documentele, o cambie trasă asupra acestuia spre a fi plătită sau acceptată și avalizată.
– Solicitarea existenței unei scrisori de garanție bancară prezentată de importator privind efectuarea plății.
În faza expedient mărfii și întocmirii documentelor spre a fi remise importatorului se pot avea în vedere:
– Executarea cât mai corectă a contractelor din punct de vedere al cantității și calității mărfii, dar și îndeplinirea certă a obligațiilor contractuale, pentru a nu da importatorului prilejuri de a obstrucționa plata;
– Stoparea livrării mărfii, oricând există indicii de elemente care ar putea determina neplata sau întârzierea la plată (marfă care nu corespunde, nehotărâri ale cumpărătorului în a prelua marfa, schimbarea situației financiare a partenerului, etc.);
– Întocmirea de documente de export în strictă conformitate cu condițiile contractului comercial și informarea cât mai clară și precisă a băncilor cu privire la elementele de derulare a incasso-ului și la acțiunile de întreprins în caz de neplată (protest, ne dirijarea sau returnarea documentelor, acțiuni de stocare și protejare a mărfii, etc);
– Emiterea și întocmirea unor documente, astfel încât să permită exportatorului controlul asupra mărfii până la destinație.
3.4.3. Ordinul de plată
Ordinul de plată constitute modalitatea cea mai simplă de realizare a unei plăți, respectiv încasări. Ca modalitate de decontare, el este cel mai apropiat de ceea ce se denumește plată întrucât esența unui ordin de plată constă în transmiterea unei sume de bani de la persoana care datorează acea sumă, în favoarea unei alte persoane care este titulara creanței respective. Diferența dintre ordinul de plată și "plată" cunoscută în mod obișnuit este ca ordinul de plată se derulează pe o anumită filieră, prin conturi bancare, în scopul de a realiza transmiterea efectivă a banilor la distanța care separa, de regulă, pe plătitor de beneficiarul plății.
“Ordinul de plată este dispoziția dată de o persoană (denumită ordonator) unei bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea altei persoane (denumită beneficiar) în vederea stingerii unei obligații bănești provenind dintr-o relație directă, existenta între ordonator și beneficiar”.
Utilizarea ordinului de plată este caracterizată prin:
raportul de plată este declanșat în urma unei obligații asumate sau datorii preexistente, ce urmează a se stinge o dată cu onorarea ordinului de plată;
operațiunea este declanșată la inițiativa plătitorului (ordonatorului), el fiind cel care stabilește regulile după care operațiunea urmează să se deruleze;
revocabilitatea este o trăsătură fundamentală a ordinului de plată, constând în aceea că ordonatorul își poate retrage sau modifica instrucțiunile de plată date băncii, doar dacă ordinul său inițial să nu fi fost executat prin plata în favoarea beneficiarului. O plată făcută rămâne bun – făcută. Revocarea ordinului de plată nu atrage după sine nici un fel de
consecințe, drepturi sau obligații pentru părțile implicate;
provizionul (depozitul) bancar este absolut obligatoriu în cazul ordinului de plată, ceea ce presupune obligația ordonatorului ca o dată cu emiterea ordinului de plată să constituie băncii fondurile necesare, fie prin blocarea sumei respective din contul său bancar, fie prin depunerea ei în
vederea executării platii sau pe credit bancar acordat de bancă
în acest scop în contul ordonatorului.
Din punct de vedere al modalităților de încasare (determinate firește de instrucțiunile ordonatorului) ordinul de plata poate fi: simplu, încasarea sa nefiind condiționată de
prezentarea vreunui document sau explicație cu privire la scopul plății; documentelor, încasarea sa fiind determinată obligația beneficiarului de a prezenta anumite documente (facturi, dovada plății unei chirii, etc.) indicate de ordonator în ordinul de plată.
Partite implicate și modul de derulare al plății
Părțile implicate în desfășurarea unui ordin de plată, sunt:
ordonatorul, cel care inițiază operațiunea; el este cel care plătește, stabilește condițiile plății, constituie provizionul bancar în vederea plății; poate revoca în orice clipă plată până în momentul efectuării ei;
beneficiarul, este cel în favoarea căruia se face plata;
Trebuie să se conformeze condițiilor prevăzute în ordinul de
plata; până în momentul platii nu are certitudinea încasării sumei;
handle, care intervin în derularea operațiunii au simplul rol de prestatoare de servicii. Răspunderile băncilor constau în manipularea corectă a valorilor încredințate (fonduri bănești și documente) și să solicite beneficiarului prezentarea documentelor așa cum s-au prevăzut
de ordonatorul plății (în cazul ordinului de plată documentar).
Aceste bănci în practică sunt denumite: bănci ordonatoare,
cele la care ordonatorul da dispoziție privind efectuarea plății
prin ordinul de plată și la care constituie depozitul, și bănci
plătitoare, cea la ghișeele căreia se achita suma beneficiarului
platii și care cer anticipat sau ulterior de la bancă ordonatoare suma ce urmează să o plătească sau a plătit-o.
Derularea unei operațiuni de ordine de plată presupune existența unui document, formular, de regulă tipizat, denumit "ordin de plată". Acesta este pus la dispoziție de bănci clienților lor.
“Elementele pe care le cuprinde un ordin de plată sunt: numele și adresa ordonatorului, numele și adresa beneficiarului, denumirea și adresa băncii ordonatoare, data emiterii ordinului de plată, ordinul de a plăti, suma în cifre și litere cu indicarea valutei în care se va face plata, motivul plății, în cazul ordinului de plată documentar se indica documentele care trebuie prezentate de beneficiarul plății, modul de plată (letric, telegrafic, SWIFT), semnăturile autorizate ale băncii ordonatoare sau ale persoanei autorizate de firma ordonatoare”.Utilizarea ordinului de plată de-sine-stătător ca modalitate de plată a unor exporturi este foarte rar întâlnită din cauza riscului de revocare pe care îl prezintă. În tranzacțiile comerciale de export sau import acesta este utilizat în combinație cu alte moduri de plată, când revocarea lui nu poate aduce prejudicii.
Cel mai larg domeniu de utilizare al ordinului de plată îl constituie plățile necomerciale, cum ar fi: prestațiile de servicii, plata navlurilor, operațiile de control ale mărfurilor făcute în favoarea unor importatori străini, cheltuieli de asigurare, întreținerea reprezentantelor și ambasadelor.De regulă, în completarea formularelor, băncile comerciale impun anumite cerințe pentru protecția clienților lor și eficiența transmiterii, ordinului.
Plățile dispuse de agenții economici ordonatori – clienți ai unei bănci comerciale – vor fi executate cu condiția că instrucțiunile să fie autentice, complete, și dactilografiate clar, conținând anumite elemente obligatorii cum sunt: numele și adresa completă a ordonatorului titular de cont la banca respectivă; semnăturile persoanelor autorizate a angaja plati din contul ordonatorului client al băncii conform specimenelor semnăturii depuse la deschiderea contului.
CAPITOLUL 4
EFICIENȚA OPERAȚIUNII DE FORFETARE A CAMBIEI
4.1. Descrierea activității de bază a societății S.C.PRODVIN. S.A.
Activitatea de bază a societății o reprezintă fabricarea și comercializarea băuturilor, respectiv vinuri spumoase,vinuri spumante, spumant fără alcool, băuturi intermediari și băuturi spirtoase.
PRODVIN SA a fost înființată prin Hotărârea Guvernului nr. 1353/1990, publicată în MO 135/27.12.1990, Partea I, Anexa 18, prin transformarea Întreprinderii Vinuri și Șampanie Zarea București (IVS Zarea) în PRODVINSA.
La înființare capitalul social a fost de 353.680.000 ROL împărțit în 70.736 acțiuni nominative în valoare nominală de 5.000 rol fiecare subscris în întregime de statul roman în calitate de acționar unic. Ca urmare a reevaluărilor conform HG 26/1992 și HG500/1994, capitalul societății devine 16.490.750.000 ROL.
În anul 2007, capitalul social a fost de 4.159.166 ron, împărțit în 41 591 660 acțiuni nominative în valoare nominală de 0.1 ron/acțiune, iar în 2008, capitalul societății s-a majorat cu suma de 5.381.471,8 ron, ajungând la valoarea de 9.540.637,8 ron (95.406.378 acțiuni).
La 31.12.2008, structura acționariatului PRODVIN SĂ se prezintă astfel:
Ambra SA – 51,0071%
Karom Trading SRL – 36,1276%
Alți acționari – 12,8653%
În 2008, nu s-au realizat fuziuni sau reorganizări ale societății.
Produsele sunt valorificate la nivel național, prin forța proprie de vânzări, direct în rețelele de magazine (cash&carry, hipermarket, hard-discounteri etc) și indirect prin distribuitori.
Toate brandurile produse și comercializate de PRODVIN sunt mărci înregistrate
Evaluarea nivelului tehnic al societății
Portofoliul de produse fabricate acoperă o gamă largă de tipuri de băuturi alcoolice:
Vinuri spumante și spumoase: ZAREA, ATHENEE PALACE, DORATO;
Băuturi non-alcoolice: ROBBY BUBBLE;
Vermut & bitter: ZAREA și CARPATEN;
Băuturi spirtoase: MILCOV, ARAD și OLYMPIA;
Lichior: FLORENTÎNO;
Vin aromatizat: CORRIDO.
Brandurile sunt mărci înregistrate.
PRODVIN SA comercializează produsele la nivel național și internațional, direct în rețelele internaționale de magazine (Metro, Selgros, Kaufland, Carrefour, Real, Cora, Auchan etc.) și indirect prin distribuitori selecționați la nivel de județ (cel puțin un distribuitor pentru fiecare județ).
Societatea are în dotare rezervoare, echipamente de pregătire a fabricațiilor, instalații de îmbuteliere, spații de depozitare materii prime și produse finite ce respectă specificațiile industriei de băuturi.
PRODVIN are implementat sistemul integrat de management al calității și siguranței alimentelor ISO 9001:2001 și ISO 2200:2005 (HACCP).
Evaluarea activității de aprovizionare tehnico – materială
Materia primă, vin, alcool, sticle, dopuri, etichete etc., provin atât din țară cât și din import.
Nu există o dependență de un furnizor, decizia de achiziție având la bază prețul de achiziție, calitatea materiei prime și istoricul relației comerciale.
Nu există litigii cu nici un furnizor, livrările sunt efectuate pe baza comenzilor conform contractelor comerciale, prețurile de achiziție fiind specificat în aceste contracte (la nivelul pieței).
Stocurile de materii prime și materiale sunt în continuă mișcare, asigurând astfel bună desfășurare a activității de producție.
Evaluarea activității de vânzare
Evoluția vânzărilor în anul 2008 are un trend descendent, cu aproximativ 6% mai mic decât anul precedent la nivelul cifrei de afaceri nete. 99% din vânzări se realizează pe piața internă. Scăderea vânzărilor față de anul 2007 s-a înregistrat în ultimul trimestru al anului, efect al crizei financiare ce a determinat clienții firmei să emită comenzi de aprovizionare mai reduse pe fondul incertitudinii de valorificare în timpul și la nivelul planificat.
Principalii concurenți:
pentru categoria vinurilor spumante și spumoase principalii competitori sunt: Astese Production, Bucium.
pentru categoria băuturilor intermediare (bitter, vermut) principalii competitori sunt: Prodvinalco Cluj, Romanian Drinks Service.
pentru categoria băuturilor spirtoase principalii competitori sunt: Alexandrion Group, Euroavipo, Prodvinalco.
Compania dispune de forță de vânzări proprie care supraveghează, monitorizează și ajută la îmbunătățirea performanțelor distribuitorilor locali și a rețelelor de magazine en detail.
Evaluarea aspectelor legate de personalul societății
În anul 2008 societatea a avut un număr mediu de 233 angajați cu contracte de muncă, structurați astfel:
personal în producție (direct productiv): 108
personal în vânzări și logistica: 86
TESA: 28
cadre de conducere: 11
Angajații nu sunt organizați într-un sindicat independent, iar raportul între manageri și angajați este bun, nu există stări conflictuale.
Ca urmare a crizei economico-financiară, încă din decembrie 2008 s-a făcut o analiză a organigramei companiei și s-a decis desființarea anumitor posturi care vor genera economii de cheltuieli cu fondul de salarii în anul 2009.
Evaluarea aspectelor legate de impactul activității de bază asupra mediului înconjurător
Prin specificul său, producția de băuturi nu are un impact negativ asupra mediului înconjurător.
Evaluarea activității de cercetare și dezvoltare
PRODVIN nu a alocat bugete semnificative pentru cercetare dezvoltare, bazându-ne pe rețetele tradiționale de producție.
Evaluarea societății privind managementul riscului
Principalul obiectiv al managementului riscului este abordarea sistematică în vederea identificării, evaluării și controlului riscurilor, în scopul susținerii și realizării obiectivelor strategice ale companiei.
Succesul companiei PRODVIN ca producător rezultă în primul rând din asigurarea calității produselor și distribuția eficientă a acestora. Societatea încearcă să atenueze riscurile identificate în zonele esențiale cum sunt: aprovizionarea, logistică, distribuția, producția și vânzările.
Prin implementarea guideline-ului pentru managementul riscului la nivelul structurilor organizaționale, toate riscurile potențiale curente și viitoare sunt identificate cât de repede și corect posibil, sunt evaluate și se iau măsuri de prevenire și/sau diminuare a efectului lor.
Menționăm că întreaga cifra de afaceri a companiei este realizată prin intermediul a 50 de distribuitori și 20 rețele de magazine internaționale, nici unul dintre clienți neavând o pondere semnificativă în vânzările societății.
Marea parte a împrumuturilor companiei este asigurată prin contracte de împrumut pe perioadă lungă (3 – 7 ani).
Evoluția cheltuielilor financiare este caracterizată de fluctuația cursului de schimb dintre leu, euro și PLN, dar și de creșterea dobânzilor la împrumuturi survenita ca urmare a crizei economice. În acest context, pentru diminuarea riscului financiar am echilibrat ponderea împrumuturilor în cele 3 monede mai sus amintite.
Activele corporale ale societății
PRODVIN are în exploatare două amplasamente (fabrici):
Piatra Cetei nr 1 și 1A – secția principală unde sunt fabricate majoritatea băuturilor cu excepția vinului spumant cu fermentare tradițională în sticlă.
București – Ploiești nr 934 A – secția de vin spumant fermentare tradițională.
Aceste active fixe principale, teren și clădiri proprietate a societății, au în dotare echipamente, instalații de îmbuteliere, rezervoare de stocaj și preparare a fabricațiilor (producție neterminată), active specifice industriei de băuturi.
Alte active fixe corporale: autoturisme (cele mai multe dotând forța de vânzări), tehnica de calcul, mobilier etc. Sunt în marea majoritate noi, nemaifiind necesare investiții majore în următorii 4 ani.
Piața valorilor mobiliare emise de societate
Acțiunile emise de PRODVINSA sunt tranzacționate pe Bursă de Valori București – Arena RASDAQ. Societatea a emis un număr de 95 406 378 acțiuni cu valoarea nominală de 0.1 ron/acțiune.
PRODVIN nu a emis obligațiuni, nu are că politica achiziționarea acțiunilor proprii.
Conducerea societății
PRODVIN SA are un sistem de conducere dualist format din Consiliul de Supraveghere și Directorat.
Consiliul de Supraveghere este format din:
Robert OGOR
Ioan Niculae ALECU
Piotr KAZMIERCZAK
Wilhelm Max Ludwig SEILER
Ciprian Eusebiu ȚÂLEA
Directoratul este format de următorii membri:
Emil POPESCU – Președinte
Dumitru TOSA – Vicepreședinte
Studiu de caz privind calculul eficienței unei operațiuni de forfetare
Firma S.C.PRODVIN S.A.din București, România, vinde firmei Weingut Ltd., din Germania 89, Main Street, BN 456 Munchën, conform unui contract comercial internațional, care a fost încheiat în 02.03.2011, marfă constând în băuturi alcoolice, termenul de livrare al mărfii fiind de 05.03.2012.
Conform condițiilor trecute în contractul comercial internațional, în valoare de 300.000 euro, firma PRODVIN S.A., ca exportator, dorește să forfeteze creanțele care rezultă din tranzacție, în condițiile următoare:
– 20 % plata la livrare, respectiv 60.000 euro;
– 80 % plată pe credit, respectiv 240.000 euro.
Creditul furnizor va fi materializat într-un set de 8 cambii, fiecare cu o valoare de 30.000 euro, cu o dobândă de 5 % pe an, cambia I având scadență la 120 zile de la livrare, astfel:
Garantarea plății se face printr-o scrisoare de garanție bancară care cuprinde:
– Partenerii implicați în tranzacția comercială sunt cele două firme, cea din Munhen în calitate de importator și cea din București în calitate de exportator;
– Garanția are ca obiect livrarea de băuturi alcoolice, 80 % din valoarea contractului fiind materializată în 8 cambii, fiecare cu valoarea de 30.000 euro, cu dobânda anuală de 5 %.
Potrivit contractului, rata I are scadență la 120 zile de la livrare, urmând ca celelalte să aibă loc la intervale de 120 zile, ultima rată urmând să fie scadentă la 960 zile. Astfel totalul ratelor scadente este de 252.000 euro;
– Valoarea garanției este de 252.000 euro, pe care GLP Bank Ltd. Din Munchën o va
plăti exportatorului sau deținătorului “bona fide” al cambiilor;
– Condițiile de executare constau în faptul că plata se va face contra prezentării fiecărei cambii la data scadenței, în cazul în care Weingut Ltd nu poate efectua plata;
– Formula de angajament a băncii este irevocabilă și necondiționată în ceea ce privește plata către exportator sau către orice alt deținător “bona fide” al cambiilor, la prima cerere și având toate drepturile de protest.
– Valabilitatea garanției bancare este până la 03 decembrie 2013 (la o lună de la data scadenței ultimei cambii – 02 noiembrie 2013);
– Garanția este supusă, în caz de litigiu, dreptului german în materie
– Scrisoarea de garanție este semnată de GLP Bank Ltd. Munchen. Creanțele, materializate în setul de 8 cambii, fiind imediat disponibile, Weingut Ltd inițiază operațiunea de forfetare, pentru reîntregirea fondurilor pe care le-a investit în cantitatea de băuturi alcoolice.În luarea deciziei de forfetare ținând cont de eficiența acestei operațiuni , exportatorul va trebui să cunoască în permanență taxa de forfetare, care este periodic publicată de instituțiile de forfetare și dobânzile la eurovalute. Taxa de forfetare pentru Germania (creanțe exprimate în euro) este de 5 %, egală cu dobânda la creditul acordat de exportator.
Pentru a determina, în acest stadiu, suma care se va încasa prin forfetare se utilizează formula:
Vn x Tf x Nz
Vf = Vn – 360 x 100
Unde:
Vf – valoarea de forfetare sau suma cash pe care beneficiarul creanței o obține prin forfetare;
Vn – valoarea nominală a creanței sau suma înscrisă pe efectul de comerț și care urmează a fi
achitată la scadență instituției forfetare;
Tf – taxa de forfetare;
Nz – numărul de zile din momentul forfetării până la scadența creanței.
În exemplul avut în vedere, dobânda la creditul comercial este egală cu taxa de forfetare,operațiunea fiind avantajoasă pentru exportator, care întocmește următorul scadențar.
Rezultă astfel că prin forfetarea creanței de 294.000 euro (credit și dobândă) costul total, prin aplicarea taxei de forfetare de 5% se ridică la 23100.
Exportatorul va încasa suma de
294000-23100= 270900 euro.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
La baza apariției și dezvoltării economiei mondiale a fost sistemul capitalist, cu începuturile datând încă de la sfârșitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, odată cu prima revoluție industrială din Anglia.
O dată cu apariția pieței mondiale a fost stimulat și procesul de dezvoltare a manufacturilor, care, au dus la dezvoltarea comerțului exterior și, trecerea astfel de la economia închisă la economia ce este orientată către piață, către schimbul de mărfuri.
„Prin piață mondială înțelegem acel nivel calitativ economic care este pus în practicăprin relațiile de schimb realizate între agenții economici din diverse țări, inclusiv societățile transnaționale, ce sunt purtătorii cererii și ofertei. Piața mondială reprezintă spațiul economic în care se manifestă diviziunea mondială a muncii și efectele acesteia. Printre principalele forme ale pieței mondiale se numără”:
Piața internațională a bunurilor și serviciilor, în care sunt cuprinse totalitatea tranzacțiilor de import și de export ce au loc între agenții economici de pe glob, și constituie prima formă de manifestare a pieței mondiale.
Piața internațională a capitalului constituită din plasamentele efectuate de agenții economici prin investițiile externe de capital.
Piața internațională a muncii în care sunt cuprinse acele relații ce au fost stabilite întrețțări în urma migrației internaționale a forței de muncă.
Economia mondială este reprezentată de totalitatea agenților economici și a interacțiunii dintre aceștia la scară globală, fiind rezultatul procesului evolutiv unui schimb reciproc de activități, dezvoltate de la forme inferioare la forme superioare, de la activități simple la complexe. Au fost accentuate interdependențele la nivel mondial printr-o dezvoltare a relațiilor comerciale dintre țări, ceea ce adus la stimularea procesului de mondializare a activității economice.
S-au stabilit două etape distincte importante ale mondializării: aceea a mondializării prin intermediul comerțului exterior dar și etapa mondializării prin învestițiile externe de capital.
Constituind componentele de bază ale economiei mondiale, economiile naționale au reprezentat componentă esențială a economiei mondiale fiind rezultatul dintre interacțiunile care au loc agenții economici rezidenți pe teritoriul unui stat național.
Economiile naționale au cunoscut progresul prin realizarea unei legături puternice cu dezvoltarea factorilor de producție și cu stabilitatea specializării în producție.
Conceptul de economie mondială cunoaște mai multe trăsături fundamentale:
economiile naționale constituie entități de bază ale economiei mondiale, cunoscând o dezvoltare interdependenta, și nu autentică, înregistrând numeroase schimbări calitative majore, în cadrul procesului de globalizare;
prin conceptul că economia mondială este unică, înțelegem că participanții în totalitatea lor se supun la aceleași legități caracteristice relațiilor care au loc între cerere și ofertă;
din punct de vedere al economiilor statelor lumii economia mondială este una eterogenă, incluzând state bogate sau sărace, mari sau mici, care sunt supradezvoltate sau subdezvoltate, ceea ce are influență asupra interdependentei economice internaționale.
Cu un caracter dinamic, fiindcă nu este un proces finit, economia mondială se găsește într-o continuă evoluție în ceea ce privește conținutul, structura, calitatea relațiilor de schimb, care sunt influențați de un ansamblu de factori; elementul definitoriu al economiei mondiale îl reprezintă diviziunea mondială a muncii care pune în valoare procesele de specializare internaționale cu rolul participării eficiente la circuitul economic mondial.
„Astăzi se înregistrează un model foarte eterogen al diviziunii mondiale a muncii, cu grade diferite de specializare internațională”. Este bine știut și demonstrabil că specializarea internațională devine posibilă și necesară pentru că:
le este permis țărilor dezvoltate să își pună în valoare într-un mod superior factorii de producție să posibilitatea de a vinde avantajos pe piața mondială produsele lor;
țările slab dezvoltate sunt încurajate să între pe piața mondială cu scopul de a obține din exportul de resurse economice, instrumentele valutare care sunt folosite la finanțarea importului unor bunuri economice care cunosc neajunsuri pe piața internă.
Evoluția dezvoltării economiei naționale a presupus o amplă deschidere spre economia mondială, prin participarea activă la fluxurile economice internaționale.
Fluxurile economice internaționale sunt reprezentate de mișcările de bunuri materiale, serviciile sau informațiile, valorile bănești de la o țară sau grup de țări la altul. Fluxurile economice depind de diviziunea mondială a muncii, care acționează pe piața mondială prin diferite forme în timp și spațiu. Există o serie de forme ale fluxurilor economice internaționale:
fluxul de bunuri materiale și servicii sau comerțul exterior;
fluxul internațional de capitaluri și monetar, fie ca învestiții directe, ca împrumuturi internaționale sau ca tranzacții cu titluri de valoare pe piața mondială;
fluxul mondial al muncii, prin deplasarea forței de muncă într-o țară în alta;
fluxul mondial valutar, prin acțiunea de vânzare-cumpărare de valute convertibile;
fluxul informațional internațional etc.
„Fluxurile comerciale internaționale sunt reflectate de interdependență dintre state în ceea ce privește economia reală, constituind rezultatul dezvoltării în trepte a specializării operatorilor economiei din diferite state în activitatea de producere și de comercializare a bunurilor tangibile, de bunuri intangibile sau de prestări de servicii”.
Fluxurile financiare internaționale constituie tranzacțiile între rezidenții unei țări și ceilalți, care au ca scop transferul de mijloace de piață și/sau de credit. „Prin aceste fluxuri sunt vizate, pe de o parte, o compensare a tranzacțiilor comerciale, iar pe de altă parte, tranzacțiile financiare independente față de activitatea comercială internațională și sunt concretizate în mișcările internaționale de capital (credite ex teme acordate sau/și primite, învestiții străine directe sau de portofoliu, mișcări de fonduri financiare pe termen scurt”.
Comerțul internațional reprezintă primul flux al circuitului mondial, cuprinzând acțiunea de mișcare a bunurilor și serviciilor dintr-o țară în alta, prin depășirea frontierelor vamale ale statului respectiv. Comerțul internațional se compune din două elemente: export și import.
Exportul se poate deveni ca fiind vânzarea de bunuri economice unui agent economic dintr-o altă țară în schimbul unei sume de bani cu circulație pe plan internațional având funcția principală de asigurare a pieței de vânzare pentru bunurile produse în economia națională, scăzând corespunzător consumul final.
Importul se poate deveni ca o cumpărare de bunuri economice de la un agent economic din altă țară, în schimbul unei sume de bani convenite.
Comerțul internațional se constituie din totalitatea tranzacțiilor de export și de import, care deține o ierarhie pe țări, pe grupe de țări, pe zone sau regiuni, pe categorii de piețe sau de bunuri materiale și servicii etc. Fluxurile comerciale internaționale au cunoscut în secolul care a trecut dominația comerțului cu materii prime, pe relația colonii – metropole.
„Dezvoltarea reală a a comerțului internațional a apărut după cel de-al doilea război mondial, odată dezvoltarea tehnico-științifica și cu transformările ce au apărut în ordinea economică mondială. Odată cu destrămarea imperiilor coloniale și cucerirea independenței de către tot mai multe țări, s-a ajuns la implicarea în fluxurile comerciale a cât mai mulți participanți, astăzi, toate statele lumii fiind practice implicate în circuitul economic mondial prin relații de import și de export, comerțul internațional devenind cel mai complex flux al circuitului mondial”.
Comerțul internațional cunoaște influența tot mai puternică a transformării conjuncturii economiei internaționale. Această este una din caracteristicile comerțului internațional care se impune a fi apreciată în plurivalența sa, fiindcă riscurile și alte procese caracteristice crizei economice, monetar-fiunanciare sau valutare mondiale se vor afla în dezvoltarea conjuncturii economice internaționale contemporane.
Internalizarea comerțului mondial, ca urmare a activității societăților transnaționale în contextul globalizării și al creșterii interdependentelor, rolul granițelor naționale tinde să se estompeze. „În ceea ce privește corporațiile transnaționale, comerțul între filiale este comerț intrafirmă, chiar dacă aceste fluxuri presupun trecerea frontierelor naționale ale țărilor pe teritoriul cărora aceste filiale funcționează”.
După 1989, relațiile dintre România și Uniunea Europeană au crescut în complexitate, dobândind un caracter calitativ diferit, pe fondul evoluției care s-a dorit a fi complet diferită de perioadă anterioară, o evoluție dictată de considerente strategice, politice, economice, interne și externe, asupra acestora punându-și amprenta influența exercitată de mediul european și mondial, totodată. Pentru România, o prioritate a reprezentat-o reașezarea pe baze noi a relațiilor economice cu statele vecine, ca o condiție a dezvoltării economice rapide care au grăbit asocierea și apoi aderarea la Uniunea Europeană.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Eficienta Operatiunii de Forfetare a Cambiei (ID: 139544)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.