Eficienta Mijloacelor de Inot Folosite la Initiere

PLANUL LUCRĂRII

Introducere …………………………………………………………………………………………………………….. 3

Capitolul I – Actualitatea temei …………………………………………………………………………………. 4

1.1. Importanța și motivația alegerii temei ………………………………………………………….. 4

1.2. Scurt istoric al înotului ……………………………………………………………………………… 5

Capitolul al II lea – Fundamente teoretice …………………………………………………………………. 9

2.1. Particularitățile efortului la diferite grupe de vârstă ……………………………………….. 9

2.2. Particularitățile psihologice și somato-funcționale

ale copilului de vârstă 6-8 ani ……………………………………………………………………… 10

2.3. Tehnica și metodica învățării și perfecționării înotului …………………………………. 14

2.4. Metodica învățării înotului prin joc la copiii de 6-8 ani ……………………………….. 20

2.4.1. Metodica de bază a înotului la grupa de 6-8 ani …………………………….. 24

2.4.2. Sarcinile, mijloacele și metodica învățării scufundării …………………….. 26

2.4.3. Metodica învățării alunecării ……………………………………………………… 27

2.4.4. Orientări metodice în învățarea tehnicii procedeelor de înot …………….. 30

2.4.5. Metodica învățării startului ………………………………………………………… 37

Capitolul al III lea – Organizarea cercetării ……………………………………………………………. 39

3.1. Ipoteza și sarcinile cercetării ……………………………………………………………………. 39

3.2. Metode de cercetare ……………………………………………………………………………….. 39

3.3. Subiecții, locul și durata experimentului ……………………………………………………. 40

3.4. Etapele cercetării …………………………………………………………………………………… 42

3.5. Conținutul și desfășurarea experimentului ………………………………………………… 42

Concluzii …………………………………………………………………………………………………………….. 54

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………… 56

INTRODUCERE

Înotul se confundă cu apariția umanității, fiind prezent în toate timpurile și la toate popoarele. Înotul este important în dezvoltarea copilului ajutând la dezvoltarea musculaturii, a coordonării motrice, a abilităților cognitive și a modalităților de interacțiune socială.

Este mișcarea care se poate practica, încă de la naștere, în centre specializate. Apare ca și activitate sportivă în programele grădinițelor și apoi în programele școlare la liceele cu profil de înot. Este sport complementar altor sporturi, ajutând la dezvoltarea capacității pulmonare și rezistenței fizice a sportivilor, dezvoltarea lor armonioasă, mijloc de refacere, recuperare medicală și relaxare. Este sportul în care întâlnim cei trei factori de călire ai organismului: apa, aerul și soarele.

Pentru cei care nu stăpânesc tehnica înotului, apa constituie un mediu ostil, periculos. În numeroase ocazii, oamenii vin în contact direct cu apa. Ținând cont de această realitate, pentru a se proteja împotriva unor accidente prin înec, se impune ca fiecare individ să stăpânească tehnica înotului, cel puțin la nivelul minim necesar pentru a putea fi capabil să-și protejeze viața. Deplasarea cu ușurință în acest mediu oferă satisfacții deosebite, practicarea înotului având efecte benefice asupra organismului.

Datorită presiunii apei exercitate asupra corpului, aproape toate organele sunt influențate. Plămânii și inima depun un efort mai mare pentru a funcționa normal. Astfel se mărește elasticitatea și rezistența acestora, se reglează tensiunea arterială, deci se reduce riscul bolilor cardiovasculare și se îmbunătățește circulația sangvină. Riscul de traumatizare a corpului este minimă, iar posibilitatea de accidentare este aproape inexistentă.

Capitolul 1

ACTUALITATEA TEMEI

1.1. IMPORTANȚA ȘI MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

Descoperirea empirică a faptului că exercițiile fizice contribuie la dezvoltarea fizicului și psihicului a condus la recunoașterea importanței educației fizice și a sportului. Practicarea regulată a exercițiilor fizice și a sportului au efecte multiple pe două planuri: asupra fizicului și a organismului, respectiv asupra psihicului.

Integrarea organică a sportului în traiul cotidian rezultă sănătate, gândire pozitivă, încredere, bucurie de viață, totodată sprijină dezvoltarea relațiilor interumane, creează un mediu ambiant degajării spiritului colectiv.

Sportul considerat ca fiind cel mai complex și eficient pentru sănătatea noastră este înotul, deoarece nu prezintă rezervele tipice majorității sporturilor. Acesta dezvoltă foarte bine calitățile motrice de bază cum ar fi: viteza, îndemânarea, rezistența și forța. Sportul, în general, este o activitate socială, un mijloc educativ ce dezvoltă trupul, mintea și gustul pentru frumos. Acest sport sporește capacitatea de coordonare, eleganța în mișcări, viteza de reacție, tonifică în egală măsură, mușchii, inima și plămânii.

Scopul acestei lucrări este de a prezenta mai multe mijloace de învățare a înotului. Dacă acestea sunt prezentate corect elevilor, înotatorilor, respectând principiul intuiției, al accesibilității, al sistematizării și nu în ultimul rând al gradării ne putem referi la o lecție completă, care poate duce mai târziu la performanțe considerabile.

Considerăm că este foarte importantă folosirea unor metode și mijloace moderne de inițiere în înot, elaborate pe baza unor cercetări amănunțite privind acomodarea organismului cu apa, învățarea succesivă și gradată a procedeelor de înot și eliminarea de la inceput a greșelilor tehnice.

1.2. SCURT ISTORIC AL ÎNOTULUI

Născut odată cu omul, înotul a jucat un rol important în toate societățile și pe toate continentele unde, din considerente in principal utilitare, oamenii locuiau în apropierea apelor. Dezvoltarea culturii umane se reflectă și asupra dezvoltării înotului. Schimbările intervenite în felul de viață al omului și în general în viața socială au lărgit și diversificat aplicarea și însemnătatea înotului.

Cea mai veche înregistrare despre înot datează din epoca de piatră, de acum aproximativ 7000 de ani. Există dovezi că înotul a fost larg răspândit în țările orientuui antic, în special în Siria, Babilon și Egipt.

Fig. 1 Kinogramă a procedeului bras, descoperită pe stâncile de la Gilf Kebir, anul 5000 î. Ch.

În Egipt s-au descoperit basoreliefuri, scrieri hieroglifice, vase ceramice și monede care descriu tehnica locomoției acvatice. Vestigiile prezintă oameni înotând liber dar și cu ajutorul burdufurilor confecționate din piele. Papirusurile păstrate în mormintele faraonilor dovedesc chiar o instruire sistematică a celor bogați. Sunt de asemenea atestate și primele bazine artificiale de înot, construite la Teba, Luxor și Memphis.

Fig. 2 Ideograma sugestiv stilizată a unui înotător de „crawl” în Egiptul antic, anul 3000 î. Ch

Fig. 3. Papirus egiptean, 1500 î.Ch

Civilizația indiană a apărut pe malurile fluviului Indus. Educația nobililor includea, ca forme de practicare a exercițiului fizic, săriturile, luptele, alergările și înotul. Primele legi indiene scrise, legile lui Manu, susțineau că înotul în lacuri sau râuri întreține sănătatea corporală și mentală.

Pentru civilizația chineză, concentrată inițial în valea fluviului Galben, înotul juca un rol foarte important, în special pentru pregștirea militarilor. Aceștia erau obligați să înoate ore întregi echipați, iar la curtea regală, nobilii participau la demonstrații de înot și sărituri de pe înălțimi.

Cel mai înalt grad de dezvoltare a înotului, în lumea antică, s-a atins în Grecia. La greci, înotul poate fi considerat un sport național. Explicația răspândirii lui este de ordin natural și utilitar: țărmul Greciei continentale este profund scobit de golfuri, iar restul țării este format din insule. Tehnica înotului era predată în gimnazii, iar bazinul de înot, colymbethra, era parte integrantă a acestora. Pedotribii asigurau procesul învățării, legând de corpurile elevilor mănunchiuri de trestii, bucăți de plută sau burdufuri. Înotul era practicat și în ape deschise. Tinerii se scufundau și pescuiau bureți, corali sau stridii. Cei mai buni scufundători erau angajați în marina comercială sau militară.

Fig. 4. Înotător în Athena, anul 500 î.Ch

Și în Roma antică, înotul s-a bucurat de o deosebită apreciere, mai ales din punct de vedere utilitar. Adeseori, după sfârșitul ședințelor de exerciții, tinerii romani se aruncau în apa Tibrului; răcoarea apei și mișcările înotului aduceau reîmprospătarea forțelor. Înotul era foarte iubit de romani, patricienii își învățau copiii să înoate, iar poeții preamăreau personajele vremii care își salvaseră viața prin înot. Era un exercițiu indispensabil în pregătirea militară. Tot din vremea romanilor datează și primele băi publice. Termele, clădiri cu arhitectură complicată, aveau saune, bazine cu apă caldă pentru înot și cu apă rece pentru sărituri. Existau și bazine descoperite unde se antrenau soldații pentru campaniile militare. Aceștia exersau înotul echipat.

După destrămarea Imperiului Roman, lumea antică a intrat în derivă, iar Europa era frecvent atacată de triburile germanice. Vandalii, vikingii, anglii și saxonii invadau teritoriile creștine dispre apă. Aceștia erau buni cunoscători ai înotului, dovadă fiind numeroase pietre gravate cu rune.

În perioada de început a feudalismului, în nordul și centrul Europei, unde existau multe lacuri și râuri, înotul era preferat altor activități sportive. Cavalerii și nobilii de rang mic îl considerau componentă a programului de instrucție. Tinerii primeau investitura de cavaler după ce-și dovedeau calitățile în călărie, înot, aruncarea lăncii, scrimă și vânătoare. Treptat însă, deoarece nuditatea a fost considerată imorală, biserica a interzis înotul în spațiile publice, iar cei care încălcau legea erau aspru pedepsiți. În societatea medievală, doar nobilii și cavalerii practicau înotul. Pentru restul populației, educația religioasă a interzis înotul și scăldatul.

În perioada renascentistă (secolele XV-XVIII) se înregistrează progrese semnificative și în cazul practicării înotului în scop igienic, aplicativ și pentru agrement. În 1538 apare prima carte despre înot scrisă de lingvistul german Nikolaus Wynmann: “Dialog despre arta înotului” (Colymbetes, sive de arte natandi dialoqus). Acesta scoate în evidență calitățile igienice ale înotului și influențele benefice ale acestuia asupra funcționării organismului. Este recomandată practicarea înotului în diferite stiluri: bras, spate, înot sub apă, sărituri și cunoaștințe de salvare, însoțite de indicații metodice. Este recomandată, de asemenea, și executarea unor exerciții pe uscat folosindu-se diferite obiecte ajutătoare: suspendarea de cordoane sau bășici umflate cu aer. În 1545 biserica interzice lucrarea.

În era iluministă, minerii englezi au contribuit la răspândirea cunoștințelor tehnice legate de înot. Ei au fost considerați părinții înotului modern.

Revoluția industrială și expansiunea capitalului au determinat deschiderea primelor bazine acoperite de înot. În 1760, în Franța, se inaugurează primul ștrand public, ce era alimentat cu apă din Sena și dotat cu dușuri cu apă potabilă. La Frankfurt, în 1774, de asemenea se construiește un bazin de înot. Mai târziu apar și altele asemenea în diferite zone din Europa.

În cazul înotului competițional, acesta debutează în Europa în jurul anului 1800, folosindu-se în special procedeul bras. John Arthur Trudgen introduce în 1873, procedeul ce-i poartă numele în competițiile de înot din vest, copiind procedeul craul practicat de indigenii americani. Deoarece britanicii manifestau aversiune pentru stropit, acesta înlocuiește mișcarea de picioare alternativă de la procedeul craul cu o mișcare de forfecare.

În cadrul Jocurilor olimpice moderne din Atena în 1896 înotul devine disciplină olimpică, iar în Richard Cavill introduce procedeul craul în occident.

Federația internațională de înot (Fédération Internationale de Natation – FINA) este înființată în 1908.

În anii 1930 s-a dezvoltat și procedeul „fluture”, întâi ca variantă a procedeului bras, apoi acceptat ca procedeu separat în 1952.

Capitolul al II lea

FUNDAMENTE TEORETICE

Un corp scufundat într-un lichid (conform principiului lui Arhimede), este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului de apă dislocuit (portanță hidrodinamică).

Raportul dintre cele două componente (greutatea corpului și greutatea volumului de apă dislocuit) determină gradul de plutire al corpului.

Un corp plutește dacă portanța hidrostatică este mai mare decât greutatea lui. (greutatea colacilor de salvare este mai mică decât portanța hidrostatică, ca atare, asupra unui om care poartă colac de salvare acționează o portanță hidrostatică mai mare decât greutatea lui, împreună cu greutatea colacului).

Greutatea specifică a unui corp se obține împărțind greutatea corpului cu volumul său.

Greutatea specifică

2.1. PARTICULARITĂȚILE EFORTULUI

LA DIFERITE GRUPE DE VÂRSTĂ

Dicționarul de psihologie definește cuvântul efort prin “conduita conativă de mobilizare, concentrare, accelerare a forțelor fizice și psihice în cadrul unui sistem de autoregraj conștient în vederea depățirii unui obstacol, a învingerii unei rezistențe a mediului și a propriei persoane”. Se pare că efortul implică finețea, deci se caracterizează prin focalizarea, adecvarea la obstacol, încordarea și unificarea resurselor fizice, psihice și intelectuale.

Efortul fizic constă în solicitarea, încordarea, forțarea organelor, aparatelor, sistemelor și funcțiilor organismului cu cheltuieli de energie și acumulări de oboseală, implicând procese fizice deosebite, în vederea realizării unei capacități superioare de lucru, deci o îmbunătățire a stării de antrenament. Efortul, oboseala, refacerea, odihna sunt fenomene fiziologice organic asociate de mișcare.

În concluzie se poate defini efortul fizic ca o stare de încordare, forțare la nivelul musculaturii condiționată de capacități morfofuncționale și energetice, proces de mobilizare cu implicare în sfera psihicului. Conduita conativă potențează, pulsionează, mobilizează sfera psihicului în susținerea afectiv-volitivă a efortului fizic.

2.2. PARTICULARITĂȚILE PSIHOLOGICE ȘI SOMATO-FUNCȚIONALE

ALE COPILULUI DE VÂRSTĂ 6-8 ANI

Practica a demonstrat că rezultatele cele mai bune au fost obținute de copiii preșcolari din grupele mari, care beneficiază de o bună dezvoltare fizică și psihică. În cadrul procesului practic de instruire, copiii au fost împărțiți în patru grupe:

Mică – 3-4 ani;

Mijlocie – 4-5 ani;

Mare – 5-6 ani;

Școlară – 6-8 ani.

Împărțirea preșcolarilor în grupe s-a făcut pe baza deosebirilor caracteristice din punct de vedere pshic și fizic. Copiii cuprinși între 3-4 ani seamănă ca aspect cu copiii mici atât ceea ce privește conformația, cât și dezvoltarea organelor. Copiii posedă la această vârstă un bagaj de cuvinte foarte sărac, iar din punct de vedere motric sunt, de asemenea, puțin dezvoltați.

S-a constatat că acomodarea lor la lucru organizat în grup se realizează foarte greu. Toate aceste constatări nu sunt de natură să excludă învățarea înotului, ci se recomandă ca la această vârstă (3-4 ani) învățarea să se facă individual.

La copiii între 4-5 ani se observă o dezvoltare mai bună a organismului. Se remarcă o creștere în înălțime, cât și dezvoltarea masei musculare. Totuși la această vârstă primul sistem de semnalizare domină. Acest fapt face ca operațiunile concrete să fie cele care stau la baza activității copiilor.

Paralel cu dezvoltarea organismului și a psihicului se remarcă și o creștere a motricității. Deprinderile motrice se dezvoltă treptat: mersul, cățărarea, alergarea, săriturile și aruncările.

Se îmbunătățește, în special, coordonarea mișcării brațelor, astfel încât copiii de la grupa mijlocie și mare se pot spăla și îmbrăca singuri.

Experiența a demonstrat că, în general, copiii din grădinițe au un bagaj de deprinderi motrice mult mai bogat decât ceilalți copii, care nu au ieșit din mediul familial.

Dezvoltarea fizică influențează pozitiv și dezvoltarea psihicului, la această vârstă copiii pot îndeplini anumite sarcini, li se dezvoltă calitățile morale, posedând capacitatea de a aprecia comportamentul lor și al colegilor. Ei știu ce înseamnă lauda și critica, învață să-și respecte și să-și ajute colegii și în mod special, se remarcă printr-un grad crescut al voinței și spiritului de colectivitate.

Aceste câteva date asupra dezvoltării copiilor impun recomandarea învățării înotului în colectiv abia de la vârsta de 5-6 ani.

În sprijinul acestei afirmații, experiența arată că sarcinile propuse în prima etapă a învățării înotului au fost însușite cu 10 zile mai devreme de copiii de 6 ani, față de cei de 5 ani și cu 20 de zile de copiii de 4 ani față de cei de 5 ani.

La vârsta școlară, 6-8 ani, copiii asimilează mai repede procedeele de înot, ei depun un interes cât mai mare să înoate, experiența avută demonstrează că un copil care a fost lăudat va căuta să repete mereu lucrul învățat corect.

La această vârstă, după autoarea Elena Badea, câmpurile biologic, respectiv psihocomportamental arată astfel:

2.3. TEHNICA ȘI METODICA

ÎNVĂȚĂRII ȘI PERFECȚIONĂRII ÎNOTULUI

Elemente tehnice de bază:

Acomodarea (obișnuirea) cu apa

Respirația acvatică

Plutirea pe apă

Alunecarea pe piept și pe spate

Componente de bază în metodica învățării înotului

Acomodarea cu apa – obișnuirea cu apa, prin dușuri, intrări succesive în apă, mers prin apă, scufundări, deplasări de-a lungul peretelui bazinului, jocuri în apă, deschiderea ochilor pe sub apă.

Respirația acvatică. Învățarea unei tehnici corecte a inspirației acvatice este esențială pentru deprinderea unei tehnici corecte și eficiente de înot.

Bazele tehnice ale respirației acvatice:

Inspirația se efectuează forțat pe gură, în imediata apropiere a suprafeței apei, fiind îngreunată de presiunea apei asupra cutiei toracice. Inspirația superficială creează treptat senzația de sufocare cu urmări asupra tehnicii: oprirea din înot, înghițirea de apă etc.

Expirația – se efectuează sub apă, pe gură, în mod forțat pentru învingerea presiunii apei și pentru eliminarea unei cantități cât mai mari de apă. Pentru eliminarea picăturilor de apă din fosele nazale, ultima parte a expirației se face pe nas.

Învățarea tehnicii respirației acvatice se face în următoarea succesiune metodică:

Învățarea pe uscat, analitic, pe fazele respirației;

Învățarea în apă pe faze;

Succesiuni de cicluri respiratorii.

Plutirea pe apă – se poate face în poziție orizontală sau verticală față de suprafața apei.

Obișnuirea cu apa, acomodarea subacvatică are efecte favorabile asupra funcțiilor organismului, influențând termoreglarea, echilibrul, simțul tactil, motricitatea, și sunt afectate diferit fie de factorii externi (temperatura apei, adâncimea ei), fie de o serie de condiții interne, particularități ale organismului (instabilitate emoțională, debilitate fizică, vârstă, sex, etc.).

În ceea ce privește imersiunea capului trebuie să se urmărească obișnuirea cu prima “regulă” a învățării înotului și anume: ridicarea capului din apă este permisă după efectuarea profundă a expirației. În sprijinul acestei mișcări se pot “inventa” numeroase exerciții și jocuri.

De exemplu, pentru acomodarea cu apa se recomandă:

Evitarea factorilor stresanți (aruncarea în apă, scufundarea forțată);

Durata exersării să fie suficient de mare și să se folosească exerciții variate, jocuri,

Tendința de încorarea a musculaturii să fie combătută prin abordarea unei ținute corporale cât mai relaxate și naturale;

Să se facă imersiunea completă a corpului și să se regleze mișcările de respirație (și apnee) în condiții de plutire liberă (pasivă).

Aceste cerințe contribuie la întărirea încrederii în reușita acomodării, de fapt a “împrietenirii” cu apa.

Plutirea în poziție verticală Poziția este stând cu brațele pe lângă corp. La plutirea pe verticală nivelul plutirii (în mod normal cu apa la nivelul frunții) poate fi influențat de cantitatea de apă inspirată – menținerea apneei după inspirație forțată; are ca efect ridicarea corpului; expirația forțată determină o scufundare mai accentuată. De asemenea, schimbarea poziției diferitelor segmente ale corpului (cap, brațe, picioare) determină modificarea plutirii pe verticală prin răsturnarea capului înspre înainte sau înspre înapoi.

Plutirea în poziție orizontală Corpul este întins pe apă, facial sau dorsal cu brațele sus. Este favorizată de menținerea apneei după inspirație forțată, de mărirea suprafeței de contact cu apa, prin depărtarea brațelor și a picioarelor. Este defavorizată de expirația forțată; de schimbarea poziției segmentelor corpului ca de exemplu bărbia în piept sau capul pe spate; picioare fixate pe abdomen,bazin căzut, brațe lângă corp.

Învățarea plutirii

învățarea pozițiilor de plutire pe verticală sau pe orizontală pe uscat (se pune accent pe pozițiile corecte și se menționează cele care pot provoca greșeli de plutire);

În apă cu ajutor din partea instructorului;

În apă fără ajutor.

(În această fază nu recomandăm utilizarea de mijloace ajutătoare; folosirea lor poate conduce la învățarea greșită a plutirii).

Alunecarea pe piept și pe spate. Este imediat superioară în metodica învățării, respectiv realizarea deplasării prin apă în poziția de plutire pe piept sau pe spate. Nu poate fi realizată corect dacă pozițiile de alunecare nu sunt corecte.

Tehnica procedeelor de înot

1. Succesiunea metodică în descrierea tehnicii

1.1 Poziția inițială a corpului în apă

2. Acțiunile picioarelor

3. Acțiunile brațelor

4. Coordonarea acțiunii picioarelor cu acțiunile brațelor

5. Coordonarea cu respirația

6. Startul

Poziția pe bloc start

Elanul

Zborul

Intrarea în apă

Lucrul sub apă

Ieșirea la suprafață

7. Întoarcerile

Atacul peretelui

Întoarcerea propriu-zisă

Împingerea de la perete

Lucrul sub apă

Ieșirea la suprafață

2. Succesiunea metodică în cadrul fazelor tehnicii de înot

Scopul acțiunii

Structuri motrice globale

Structuri motrice defalcate (faze, momente)

Greșeli frecvente (și efectul acestora asupra tehnicii de înot).

Pluta pe piept – execuția tehnică în bazine cu adâncime mică a apei

Poziția inițială: din ghemuit, fără sprijin (“dopul”), întinderea brațelor și a picioarelor spre suprafața apei, în plută, menținerea poziției în apnee urmată de expirație în apă; elemente ajutătoare sub formă de joc;

Poziția finală: revenire la poziția inițială (“dopul”), apoi coborârea picioarelor în sprijin pe fundul bazinului.

Pluta pe spate – execuția tehnică în bazine cu adâncime mică a apei

Poziția inițială: din ghemuit cu umerii în apă, inspirație amplă;

Poziția intermediară: culcat pe spate cu ducerea genunchilor la piept (“dopul pe spate”), cuprinderea gambelor cu brațele, spatele drept, menținerea poziției până la realizarea plutirii, apnee;

Poziția propriu-zisă: întinderea picioarelor, extensia trunchiului, ducerea brațelor prin lateral sus, deasupra capului, fixarea poziției corecte a capului (bărbia în piept, urechile în apă), ușoară îndoire a genunchilor pentru echilibrarea plutirii, menținerea acestei poziții, apnee prelungită, efectuarea unor scurte inspirații – expirații; elemente ajutătoare sub formă de joc;

Poziția finală: revenire în poziția inițială trecând prin “dopul pe spate”.

Greșeli comune: inspirație superficială, întinderea incompletă a corpului, capul insuficient “îngropat” între umeri; musculatura încordată, viteza de execuție prea mare scurtând momentul de plutire, expirație timpurie.

Exerciții ajutătoare:

Întinderea picioarelor din sprijin culcat în apă ( jocul “roaba”);

Același exercițiu cu scufundarea capului concomitent cu ridicarea brațelor întinse spre suprafața apei, cu ajutor acordat din partea instructorului; elemente ajutătoare din diferite jocuri;

Executarea expirației forțate și urmărirea scufundării corpului;

Treceri succesive din plută pe piept în plută pe spate.

Pluta pe piept – execuția tehnică în bazine cu adâncime mare a apei

Poziția inițială: din sprijin ghemuit la marginea bazinului, brațele întinse, umerii în apă, genunchii ușor depărtați, tălpile sprijinite pe peretele bazinului se efectuează o inspirație amplă;

Poziția intermediară: scufundarea capului, întinderea picioarelor spre suprafața apei, apnee cu corpul întins menținând sprijinul picioarelor;

Poziția propriu-zisă: palmele părăsesc sprijinul, corpul întins, capul scufundat, plutire în apnee urmată de expirație prelungită;

Poziția finală: revenire în sprijin ghemuit la marginea bazinului.

Pluta pe spate – execuția tehnică în bazine cu adâncime mare a apei

Poziția inițială: din atârnat cu spatele la marginea bazinului (palmele apucă marginea deasupra capului cu coatele îndoite și aduse deasupra apei), bărbia ușor ridicată, inspirație;

Poziția intermediară: ridicarea genunchilor în ghemuit cu depărtarea spatelui de peretele bazinului prin întindere coatelor, bărbia ridicată, întinderea picioarelor la suprafața apei, apnee;

Poziția propriu-zisă: palmele părăsesc sprijinul, întinderea corpului marcând începerea plutirii, capul se menține cu bărbia ridicată, favorizând extensia coloanei, apnee urmată de scurte respirații;

Poziția finală: trecere în plută pe piept, expirație și revenire la poziția inițială descrisă la pluta pe piept.

Greșeli comune:

Îndoirea brațelor, menținerea genunchilor în poziție prea scufundată (la pluta pe piept), mâinile apucă marginea bazinului prea depărtate (la pluta pe spate), musculatura umerilor prea contractată (la poziția inițială);

În momentul plutirii se menține flexia la nivelul șoldurilor la pluta pe piept;

Tendința de scufundare a picioarelor nu este corectată prin realizarea ușoarei flexii din genunchi (la pluta pe spate).

Exerciții ajutătoare:

Pentru învățarea plutei pe piept, în cazul crispării și a dificultății în obținerea poziției orizontale, se recomandă schimbarea temporară a prizei simetrice cu priza asimetrică (în steag) prin coborârea uneia din palme sub nivelul apei;

Pentru învățarea plutei pe spate se recomandă exersarea întinderii corpului la orizontală, cu o latură spre marginea bazinului;

Atât pentru învățarea plutei de piept, cât și a plutei pe spate se pot folosi materiale ajutătoare până la apariția senzației de plutire;

Învățarea pozițiilor de plutire începe pe uscat, ca exerciții de sine stătătoare, ocazie cu care se fixează și reperele poziției întinse, poziția labelor, a capului și direcției întinderii brațelor;

Pentru a crea începătorului o imagine corectă a poziției întinse a corpului se recomandă transportarea lui prin apă (instructorul îl trage pe copil agățat de o frânghie), în poziția de plutire; înaintarea prin apă în aceste condiții îi oferă senzațiile noi specifice de plutire.

2.4. METODICA ÎNVĂȚĂRII ÎNOTULUI

PRIN JOC LA COPIII DE 6-8 ANI

Realizarea obiectivului – învățarea înotului este condiționată de trei factori:

Înlăturarea fricii de apă;

Folosirea la maximum a tuturor factorilor care contribuie la întărirea sănătății și dezvoltarea fizică a copiilor;

Realizarea bazelor înotului de performanță.

Învățarea înotului se face în două etape, prima etapă este de a-i ajuta pe copii să capete siguranța în apă și să fie pregătiți pentru învățarea propriu-zisă a tehnicii, această etapă fiind foarte importantă.

În etapa a doua se urmărește învățarea procedeelor tehnice de înot, a startului și a întoarcerilor simple. Sarcinile de bază ale ambelor etape constau însă în îmbunătățirea motricității.

Inițierea în înot ETAPA 1

În literatura de specialitate mai veche, se susținea că învățarea înotului să înceapă cu exerciții pentru obișnuirea cu mediul, prin care să se elimine teama de apă. Acest lucru nu este necesar, deoarece teama față de apă este proprie adulților, în timp ce copiii neapreciind riscul și plăcându-le apa foarte mult, nu o manifestă. Experiența lucrului cu copiii mi-a permis să observ că numai 3-5% au manifestat teamă de apă.

Aceste câteva cazuri se datorau însă și ele unor metode greșite, practicate în familie, în timpul băii copiilor. Lucrând cu răbdare, teama de apă a fost învinsă. Deci, în învățarea înotului se pornește de la premisa potrivit căreia copiilor nu le este frică de apă. Ca urmare, în etapa I, în care se pun bazele înotului, se urmărește realizarea acomodării și a capacității de mișcare în apă, copiii căpătând treptat o anumită siguranță.

În acest sens se folosesc jocuri de acomodare cu apa:

Spălatul pe față

Stropirea

Ploaia

Ferește-te de apă

Alergări prin apă

Jocuri de scufundare în apă:

Dopul

Meduza

Semnalele

Culege obiectele din bazin

Tunelul

Ștafete în doi

Jocuri de alunecare în apă:

Toboganul

Torpila

Roaba

Sania

Treci prin tunel

Jocul delfinilor

Steaua de mare

Jocuri de mișcare în apă și respirație

În apă organismul fiind supus unor influențe diferite față de uscat, copilul va fi învățat cum să se comporte. La preșcolari și școlarii mici acomodarea cu apa se face exclusiv prin joc.

Aceste vârste se caracterizează în general prin nevoia de mișcare. De aici rezultă obligația antrenorului de a stabili scopul, metodele și sarcinile corespunzătoare vârstei la care copiii cunosc treptat un mediu nou – apa – cu caracteristicile ei – rezistența, presiunea, temperatura etc.

Exercițiile de scufundare contribuie la realizarea sentimentului de singuranță în apă. Copilul învață să se miște și să se orienteze în apă și sub apă, constatând că apa îl ridică la suprafață. Copilul, obișnuit cu poziția verticală a corpului pe uscat, este pus în prezența unui element nou în apă – poziția orizontală. Apare necesitatea de a învăța copiii să-și regleze și să-și întârzie expirația, pentru a sta cât mai mult sub apă. Copilul trebuie obișnuit să-și rețină respirația și să-și elimine aerul treptat.

În mod obișnuit, prin clipire, copiii își apără ochii la înot, ei vor trebui obișnuiți să deschidă ochii sub apă pentru a se putea orienta, deoarece mai târziu, la învățarea tehnicii acest lucru este foarte important. Prin însușirea celor două elemente, respirația și clipirea, copiii învață să se miște și să se orienteze în apă.

Săriturile în apă permit copiilor să simtă efectul presiunii apei asupra corpului. Primele sărituri se execută de la înălțimi mai reduse într-o apă care le ajunge copiilor până în dreptul taliei. Treptat, adâncimea apei va crește până la piept, gât, gură, peste cap. Abia apoi se vor executa și sărituri de la înălțimi mai mari.

Săriturile contribuie la dezvoltarea curajului, a hotărârii în acțiuni și a calităților moral-volitive în general.

Se știe că greutatea specifică a corpului omenesc, în cazul în care plămânii sunt plini cu aer este mai mică decât cea a apei. Astfel, corpul plutește fără să efectueze nicio mișcare.

Copiii, datorită faptului că au scheletul foarte ușor, plutesc pe suprafața apei chiar și atunci când, prin expirație, și-au golit plămânii de aer. Presiunea apei de jos în sus, trebuie să-i facem pe copii s-o simtă. Ei trebuie să-și dea seama că corpul lor rămâne la suprafața apei fără să facă nicio mișcare pentru a-l susține.

Deoarece copiii se sperie în momentul în care nu mai simt pământul (fundul bazinului) sub picioare, trebuie să-i învățăm ridicarea din culcat pe spate în stând, precum și ridicarea din culcat înainte în apă. În clipa în care copilul este conștient de efectul celor două presiuni, putem spune că primul pas de la neînotător la înotător este ca și făcut. Senzația de alunecare se va percepe mai târziu, la învățarea startului și în timpul întoarcerilor.

Scopul înotului îl constituie formarea capacității de deplasare prin apă, rapid, sigur și pe o distanță cât mai lungă. În timp ce la mers rolul principal revine picioarelor, la înot sunt în egală măsură determinante și acțiunile brațelor. Mai mult decât atât, la înotul craul, spate, delfin și bras, rolul brațelor este determinant.

După cum am mai amintit, în prima etapă de învățare a înotului sub formă de joc se pune accent pe acomodarea cu apa: aceasta nu înseamnă că se exclud exercițiile de craul și de spate. Se vor respecta în acest sens următoarele indicații:

Mersul, alergarea și cățărarea copiii se deplasează prin mișcare alternativă a brațelor și picioarelor. Acest lucru explică de ce vom începe învățarea înotului cu procedeele craul și spate.

Mișcarea alternativă a brațelor exercită o influență deosebită asupa coloanei. Înotul are deci o influență pozitivă în corectarea coloanei, în cazul unor deficiențe.

Prin învățarea înotului craul se realizează însușirea concomitentă a două procedee – craul și spate (înotul pe spate mai ajută și la învățarea înotului delfin). Mișcările picioarelor la craul și la spate sunt în principiu asemănătoare, astfel că ele se pot exersa concomitent.

Treptat se va urmări ca paralel cu învățarea unui procedeu de înot să se realizeze și pregătirea fizică a copiilor. Astfel, de exemplu, prin exerciții de picioare craul, executate în poziția culcat, cu ajutorul scândurii, se realizează și dezvoltarea rezistenței.

În înotul de performanță tehnica înotului craul domină celelalte procedee de înot. Datorită acestor considerente, se recomandă ca inițierea copiilor în înot să înceapă cu învățarea procedeului craul, spate.

În înot, respirația deține un rol deosebit de important și în plus se execută în condiții îngreunate. De aceea se va acorda o atenție specială însușirii ei cât mai corecte. Pentru începători, cea mai mare dificultate o prezintă expirația în apă.

Expirația nu se face brusc, iar aerul trebuie eliberat treptat. La inspirație, presiunea apei opune rezistență dilatării cutiei toracice și solicită musculatura abdominală ducând la dezvoltarea forței acesteia.

Pentru învățarea corectă a respirației, încă de la început trebuie să li se recomande copiilor să nu ridice capul și să nu se răsucească lateral decât atât cât este necesar pentru a inspira. În timpul înotului o deosebită importanță revine coordonării corecte a respirației cu mișcările segmentelor corpului. Procesul formării coordonării complexe și corecte este destul de complicat, mai ales la copii, și în special la preșcolari la care se realizează foarte greu. În cadrul experimentului efectuat la preșcolari grupa mare s-a constatat că după terminarea cursului de inițiere capacitatea vitală s-a îmbunătățit simțitor. Acest lucru nu s-a obținut prin creșterea plămânilor, ci datorită însușirii unei tehnici bune de respirație.

2.4.1. Metodica de bază a înotului la grupa de 6-8 ani

Siguranța în apă este influențată de folosirea săriturilor și scufundărilor, iar deplsările și alunecarea de respirație. La sfârșitul primei etape copiii trebuie să fie capabili să execute sărituri în apă adâncă de 1,80 m și să se orienteze în apă, să transporte plute sau alte obiecte ușoare prin apă. În acestă perioadă trebuie să obișnuim copiii ca după executarea săriturilor să iasă degajați din apă și să respire liniștiți.

La înotul craul nu se va pune accent pe stil, ci pe însușirea elementelor de bază (tracțiunea alternativă a brațelor și mișcarea ritmică a picioarelor). Etapa I de învățare se împarte în trei subetape:

Subetapa I are drept scop obținerea siguranței în mișcarea copiilor în apă care nu va depăși pieptul copiilor și însușirea elementelor de bază ale înotului.

Subetapa a II a-obișnuirea cu apa adâncă (1,50 m) și perfecționarea elementelor de bază.

Subetapa a III a trebuie să asigure deplasarea cu siguranță a copiilor într-o apă adâncă și însușirea completă a elementelor de bază ale înotului.

Cunoscând scopul fiecărei subetape, se poate trece la stabilirea sarcinilor și a conținutului lecției, indicațiile metodice necesare, exercițiile de control fiind notate cu litera (T) test. În cadrul lecțiilor, exercițiile se vor repeta de mai multe ori, pentru a se asigura o însușire cât mai corectă.

Fiecare lecție va cuprinde și un număr de exerciții ce se efectuează pe uscat și prin intermediul cărora se urmăresc mai multe scopuri:

Organizare și pregătirea colectivului de copii în vederea primului contact cu apa.

Acomodarea și învățarea de către copii a componentelor, procedeelor de înot, îndoirea sau întinderea picioarelor și ducerea labelor spre interior și exterior, răsucirea capului lateral pentru respirație.

Dezvoltarea forței și a îndemânării.

Încălzirea organismului.

Copiii primesc teme pentru acasă, în acest caz ei vor fi supravegheați cu atenție de părinți, iar în cadrul grădiniței, de educatoare. Astfel, pentru învățarea respirației se pot executa respirații și expirații într-un lighean cu apă sau în baie. De asemenea, se poate exersa deschiderea ochilor în apă, ca și multe alte exerciții de acest gen.

2.4.2. Sarcinile, mijloacele și metodica învățării scufundării

Ex. 1 – Introducerea feței în apă. Acest exercițiu se însușește foarte repede, copiii, pe grupe de 3-5, se așează în jurul unui cerc, colac de cauciuc, care plutește deasupra apei ce le ajunge până în dreptul pieptului. Profesorul le explică că acest cerc reprezintăun lighean cu apă în care ei trebuie să se spele pe față.

Astfel, copiii iau apă cu palmele și-și stropesc fața imaginându-și că se spală. Treptat, ei se vor acomoda, introducându-și chiar fața în apă, ținându-se de cercul de cauciuc, la început cu ambele mâini, apoi cu una; pe măsură ce se obișnuiesc, vor ajunge să țină ambele mâini la spate în timp ce introduc fața în apă. De asemenea, li se va indica să întoarcă capul în apă spre stânga și dreapta, astfel încât, în mod alternativ, să aibă în apă când ochiul și urechea stângă, cât și ochiul și urechea dreaptă. Exercițiul se poate executa și sub formă de joc “Cine ține fața mai mult în apă?”.

După însușirea acestui exercițiu se va repeta la marginea bazinului, agățați de culoare și, în cele din urmă, fără niciun fel de aparate ajutătoare. Acest exercițiu se poate da și ca temă pentru acasă sau la grădiniță, unde se va executa în lighean sau chiuvetă.

Un alt joc se poate desfășura sub formă de întrecere, prin care copiii sunt obligați ca în mod treptat să-și scufunde fața în apă și să împingă cu capul o minge sau un colac sau o jucărie de plastic ce plutește pe apă.

Ex. 2 – Scufundarea capului în apă. Copiii se țin cu mâinile sau cu o mână de bară sau culoar, se lucrează în apă adâncă de 0,80 m. Deoarece copiilor mici le este frică să-și scufunde de la început capul sub apă, vor fi obișnuiți treptat: la început până când apa le va ajunge până în dreptul nasului, apoi în dreptul ochilor, ca în final, prin îndoirea genunchilor, să le treacă peste cap. Pentru a-i obișnui să se scufunde complet, se recomandă folosirea diferitelor obiecte așezate în imediata apropiere a suprafeței apei sau plutitoare, printre care și pe sub care copiilor li se va cere să încerce să treacă. În acest scop se pot utiliza cercuri așezate vertical sau pe suprafața și alte obiecte cum ar fi scândura de antrenament.

O modalitate de exersare este așezarea mai multor cercuri în poziție verticală, la interval de 1 m, prin care copiilor li se va cere să treacă. În acest fel sunt obligați să se scufunde sub apă și să parcurgă o distanță mai lungă. Un alt exercițiu care se bucură de multă trecere este scufundarea în apă printr-un cerc sau pe sub un băț ce plutește la suprafață sau sub frânghia culoarului. Ele se execută la comandă, iar materialele se vor găsi tot timpul sub apă. Pentru ușurarea învățării exercițiilor, se recomandă executarea lor cu numărătoare (gen 1-2-3) astfel, ca la trei, copiii să treacă pe sub obiectul din apă. Atât jocurile cât și numărătoarea se pot face pe uscat sau în cadrul jocurilor la grădiniță, pentru a obișnui copiii cu regulile respective. Un alt joc care le place copiilor este scufundarea capului sub scândura de antrenament, ridicarea și azvârlirea ei prin împingere. Toate aceste jocuri vor fi însoțite de comenzi speciale: “Capul sub apă”, “scufundare” etc. Ele au menirea de a forma copiilor noțiuni precise asupra operațiunilor, astfel încât mai târziu să le poată executa și fără aparate. Exercițiile de scufundare se mai pot executa și cu cântece.

Ex. 3 – Parcurgerea unei distanțe cu capul în apă. Prin exercițiile anterioare, copiii au fost obișnuiți să execute scufundări mai lungi. Un alt exercițiu destinat deprinderii de a sta sub apă se execută așezând o scăriță (plutitoare) la o distanță de 1 m de marginea bazinului, pe sub care copiii trebuie să treacă. Treptele se adaugă progresiv. Trecerea pe sub aceste trepte, în mod gradat, pretinde și educă curajul și voința. De asemenea, trecerea pe sub scăriță în poziția culcat pe spate creează copiilor o plăcere deosebită. Un alt joc care se poate executa folosind aceasta scăriță constă în trecerea pe sub ea în poziția culcat pe piept, prin împingere cu picioarele de la marginea bazinului. Din lipsă de scăriță aceași joc se poate face pe sub culoar în lungimea bazinului sau pe sub brațele copiilor care le țin întinse deasupra apei („Tunelul”), totul constă în inventivitatea profesorului de a face ore plăcute și atractive.

2.4.3. Metodica învățării alunecării

Pluta pe piept și pe spate Pe parsursul jocurilor de scufundare și a săriturilor, copiii au luat cunoștință cu presiunea exercitată de apă asupra corpului. Ei trebuie obișnuiți și cu presiunea de jos în sus a apei, în care scop se vor folosi diverse jocuri ajutătoare. Unul din jocuri constă în strângerea genunchilor la piept și întinderea lor alternativă în apă. Exercițiul se poate executa și cu ajutorul unui băț ținut de doi copii la o înălțime de 30 cm de fundul bazinului și peste care executanții trebuie să sară strângând genunchii la piept.

Un alt joc îl constituie executarea plutei pe piept în apă mică, din poziția culcat înainte, cu mâinile sprijinite pe fundul bazinului. Jocul se poate executa și din poziția culcat pe spate, cu deplasarea prin apă, cu sprijin pe mâini.

Alt tip de joc este cel efectuat din poziția stând în fața unei prăjini susținută de doi copii, apucă de prăjină doi, trei copii, ei vor aluneca pe piept fiind trași cu prăjina. După acest joc în care copiii au făcut cunoștință cu plutirea pe piept se va trece la un alt joc pentru a-i obișnui cu pluta pe piept.

Stând în fața unei prăjini susținută de doi copii la o anumită distanță, cei care execută jocul se vor arunca în apă înainte, căutând să prindă prăjina cu ambele mâini. Treptat, distanța se va mări, astfel încât copiii vor fi obligați să execute și o ușoară împingere cu picioarele în marginea bazinului.

Acest joc îi ajută să constate că apa îi menține la suprafață, ei excutând pluta pe o porțiune mică, fără să-și dea seama.

Un alt joc este “Caruselul”, îndrăgit de cei mici, la care participă 6-8 copii, el se desfășoară într-o apă până la piept. Copiii se vor așeza în cerc, prinzându-se de mâini, unul va sta în picioare și altul culcat pe spate, alternativ. La un semnal, caruselul se pune în mișcare în direcția anunțată, prin deplasarea copiilor care stau în picioare; în acest timp ceilalți execută ușoare bătăi cu picioarele.

După un anumit timp, copiii schimbă rolurile. Efectul presiunii de jos în sus al apei poate fi ușor demonstrat copiilor, cerându-le să scufunde în apă o minge sau o plută. Ei vor întâmpina o rezistență mai mare la efectuarea acestui exercițiu, iar în clipa în care vor da drumul obiectului, vor observa rapiditatea cu care acesta iese la suprafață.

La învățarea plutei (pe piept și pe spate), copiilor li se va permite la început să stea cu brațele în lateral și cu picioarele depărtate pentru a-și păstra mai bine echilibrul. Experiența a dovedit că majoritatea profesorilor învață copiii mai întîi pluta pe piept și apoi cea pe spate. În cazul acesteia din urmă, posibilitătile de orientare sunt mai reduse, la aceasta se adaugă faptul că în momentul în care copiii își culcă capul pe suprafața apei, în mod reflex se produse o îndoire din șold (o poziție “în șezând”) care are drept urmare scufundarea copilului.

Cu timpul însă, copiii ajung să-și însușească și pluta pe spate. Pe parcursul învățării intervin adesea o serie de dificultăți în momentul în care copiii sunt obligați să revină la poziția verticală. Apare astfel necesitatea învățării trecerii din poziția culcat pe apă (pluta) în poziția verticală prin exerciții efectuate la început în apă mai mică, apoi în apă din ce în ce mai adâncă.

Revenirea din plută înainte se efectuează prin aducerea genunchilor îndoiți sub piept, trunchiul ridicându-se, iar mâinile împingând apa, în timp ce picioarele se întind în jos, sprijinindu-se de fundul bazinului. Trecerea de la jocurile descrise mai sus la jocuri specifice acestei etape a învățării se va face pe nesimțite, printr-o metodică de predare corespunzătoare. O mare parte din jocurile amintite au contribuit la cunoașterea presiunii dinamice și la învățarea alunecării (ex. pluta pe piept cu sprijin, caruselul, etc.). În cazul copiilor din grupa mare se pot efectua exerciții jocuri cu parteneri, unul din copii se deplasează prin apă în poziție verticală, iar celălalt, culcat pe piept sau pe spate îl ține de mână alunecând pe apă.

La exersarea plutei pe spate, partenerul îl va sprijini pe înotător sub cap cu degetele răsfirate, susținându-i obrazul și bărbia.

Jocul se poate executa și cu ajutorul prăjinilor de sprijin; un copil trage prăjina prin apă, în timp ce executantul se agață de ea cu brațele întinse. La întoarcere se inversează rolurile.

Acest joc, ca și altele asemănătoare, au drept scop atragerea copiilor spre practicarea înotului și permite totodată desfășurarea unei activități în colectiv.

Un alt joc, “Torpila”, constă în alinierea copiilor în apă din 2 în 2 m, în poziția stând. Primul din șir pornește în alunecare pe piept, iar ceilalți îl împing de la unul la altul. În timpul execuției corpul va fi perfect întins. Jocul continuă până când toți copiii execută alunecarea.

În continuare, pentru exersarea alunecării, se recomandă copiilor să-și ia elan prin împingere în peretele bazinului. În acest fel ei învață împingerea și alunecarea în poziția culcat. Aceasta se face sub formă de joc, “Cine alunecă mai departe” un picior este îndoit și așezat pe fundul bazinului, prin aplecarea trunchiului deasupra apei copilul se împinge de la perete și trece în poziția de alunecare, cu brațele întinse. Capul se află între brațe, iar fața în apă. De la început se va urmări ca aceste faze să fie învățate în mod succesiv, deoarece corectarea lor ulterioară este deosebit de dificilă.

La început alunecarea pe piept se exersează pe distanțe scurte, stabilindu-se punctul până la care copiii capătă siguranță în apă și execută mai corect alunecarea, intervalul se va mări.

La învățarea alunecării pe spate, copiii vor fi așezați cu fața la perete. Brațele se mențin întinse (degetele mari prinse), iar un picior se fixează pe perete.

Apoi capul și trunchiul se înclină înapoi și prin întinderea piciorului fixat pe perete, copilul se desprinde energic de acesta păstrând capul între brațe (antebrațele sunt lipite de urechi).

2.4.4. Orientări metodice în învățarea tehnicii procedeelorde înot

Învățarea tehnicii înotului este învățare de tip motric care se desfășoară într-un mediu deosebit, apa, care nu este întotdeauna un factor favorizant pentru învățare, deoarece este diferit de alte medii în care se desfășoară activitatea în cazul altor ramuri ale sportului.

Înotul aduce foarte multe beneficii organismului, unele dintre acestea fiind: tonificarea musculaturii și a sistemului nervos, ușurarea senzației de greutate a corpului, regularizarea bătăilor inimii și a mișcărilor respiratorii, combaterea contracțiilor musculare și a durerilor de corp, accelerarea metabolismului, activarea circulației venoase de la nivelul membrelor inferioare.

Înotul devine o activitate recreativă atunci când se desfășoară în apă până la nivelul pieptului. Dacă depășește acest nivel, aceasta poate deveni un factor stresant, în primul rând prin pierderea sprijinului solid și în al doilea rând prin neadaptarea respirației la specificul respirației acvatice.

În metodica învățării înotului se rețin două etape de formare a deprinderilor motrice specifice:

În prima etapă, care este obligatorie, se însușesc deprinderile motrice, specifice pentru menținerea și deplasarea corpului la suprafața apei.

Obiectivele tehnice ale acestei etape sunt:

1. obișnuirea cu apa;

2. învățarea respirației acvatice;

3. învățarea plutirii pe apă, în poziție orizontală și verticală;

4. învățarea alunecării pe apă;

5. învățarea tehnicii unor procedee de înot pentru deplasarea prin apă.

În a doua etapă, ce nu este obligatorie, se formează deprinderile motrice specifice învățării tehnicilor înotului de competiție. Aceasta nu depășește etapa de diferențiere fină.

Obiectivele tehnice ale celei de-a doua etape sunt:

1. învățarea tehnicii înotului de competiție prin procedeele craul, spate, bras și fluture, cu starturile și întoarcerile caracteristice fiecărui procedeu;

2. perfecționarea tehnicii înotului de competiție cu specificitatea dată de particularitățile de vârstă, somatice și de nivelul de performanță.

Orientările metodice diferite privind învățarea tehnicilor de înot se referă mai ales la prima etapă. Primele obiective tehnice ale acestei etape sunt identice și obligatorii indiferent de orientarea metodică, diferențele apar în cazul ultimului obiectiv și pot fi sintetizate astfel:

1. în privința bazei materială

1.1. bazin cu adâncime mică

1.2. bazin cu adâncime mare

1.3. bazin cu adâncime variabilă sau bazine alăturate, cu apă mică și cu apă adâncă

2. în cazul obiectelor ajutătoare folosite în procesul învățării (plute, flotoare, colaci, camere de bicicletă, labe de cauciuc, palmare )

3. în privința succesiunii metodice de învățare a procedeelor de înot

3.1. începerea învățării cu procedeul bras

3.2. începerea învățării cu procedeul spate

3.3. începerea învățării cu procedeul craul

3.4. începerea învățării simultan a procedeelor craul și spate

3.5. învățarea pe „bandă”

4. vârsta și timpul ce se alocă învățării

1. Baza materială

1.1. Învățarea tehnicii de înot în bazine cu apă mai puțin adâncă

Alegerea acestui mod de învățare este determinată în primul rând de existența bazinului cu apă puțin adâncă și în al doilea rând de ușurința formării unor deprinderi motrice relativ stabile și corecte, datorită eliminării în mare măsură a principalei piedici în calea învățării, frica de apă. Frica de apă are ca motivație pierderea sprijinului solid, poziția orizontală în apă cu implicații în special asupra respirației, diminuarea cu aproximativ 30% a percepțiilor kinestezice, necunoașterea legilor plutirii pe apă și, nu în ultimul rând, neînțelegerea necesității învățării înotului.

Învățarea în bazine cu apă mică mai are și avantaje din punct de vedere al organizării, dar și material. Din punctul de vedere al organizării, permite o componență mai numeroasă a grupelor de învățare, o supraveghere și o îndrumare și un control ritmic mai eficiente, dar și asigurarea unei securități mai bune prin diminuarea în proporție deloc neglijabilă a riscului accidentelor prin înec. Material, avantajele sunt importante; nu este necesară folosirea unor obiecte ajutătoare, bazinul nu trebuie să dispună de dotări speciale pentru asigurarea securității, culoare despărțitoare etc.

Din punct de vedere metodic, învățarea în bazine cu apă mică grăbește procesul de însușire a unor deprinderi motrice relativ stabile și corecte. Se optează în general pentru o metodică globală de învățare, după însușirea relativă a unor elemente tehnice specifice etapei de inițiere și anume: obișnuirea cu apa, învățarea respirației acvatice, plutirea și alunecarea pe apă. În paralel se învață mișcarea de picioare specifică procedeului cu care se începe învățarea și se continuă cu învățarea globală a procesului de înot.

Dintre principalele dezavantaje ale acestei orientări metodice de învățare, enumerăm: nu se poate trece direct, după învățarea unui procedeu de înot în bazin cu apă mică, la înotul în condiții de apă adâncă, decât după o serie de mijloace specifice pentru înlăturarea fricii de apă adâncă și pentru finalizarea unor exerciții la pereții bazinului sau culoarului despărțitor. Sunt destul de rare cazurile când prin învățarea numai în bazin cu apă mică s-a învățat o tehnică corectă, care să nu necesite mult timp și multe mijloace de corectare, când se încearcă învățarea tehnicii de concurs.

1.2. Învățarea tehnicii de înot în bazin cu apă adâncă

A. fără obiecte ajutătoare

Avantajele acestei orientări metodicesunt date de posibilitatea învățării corecte și stabile a componentelor tehnice determinante pentru învățarea unei tehnici de înot corecte și eficiente: nu sunt necesare investiții materiale pentru construirea și a unui bazin cu apă puțin adâncă.

Dintre dezavantaje menționăm: grupele de învățare trebuie să fie puțin numeroase (10-15) și omogene deoarece sunt necesare o supraveghere și un control eficiente ale procesului de instruire.

B. cu obiecte ajutătoare

Folosirea obiectelor ajutătoare, în scopul menținerii corpului la suprafața apei, este modalitatea cea mai unitară în cazul învățării înotului în bazine cu apă adâncă, eliminându-se în mare proporție „frica de apă”; securitatea lecției este mult îmbunătățită, grupa poate fi mai numeroasă sau mai eterogenă, iar supravegherea este mai eficientă.

Există însă serioase dezavantaje privind densitatea lecției, mai ales că este totuși necesar ca majoritatea mijloacelor specifice învățării să se facă fără ajutorul obiectelor ajutătoare, deci individualizat. Folosirea în mod exagerat a obiectelor ajutătoare pentru menținerea la suprafața apei va avea ulterior repercursiuni asupra corectitudinii poziției orizontale pe apă și deci asupra unei tehnici corecte de înot.

1.3. Învățarea tehnicii de înot în bazin cu adâncime variabilă sau în bazine alăturate

Alături de bazinul olimpic, se construiesc de obicei și bazine de dimensiuni mai mici (12,5 / 10m) cu apă puțin adâncă sau bazine cu fund de adâncime crescătoare sau cu fund reglabil.

Învățarea înotului în astfel de condiții prezintă cele mai multe avantaje atât din punct de vedere organizatoric cât și metodologic, cumulându-se avantajele învățării în bazin cu apă puțin adâncă cu cele ale învățării în bazine cu apă adâncă.

2 Obiecte ajutătoare folosite în învățarea înotului

2.1. Colaci de plastic

Se atașează în jurul taliei copilului, pentru a-l menține la suprafața apei. Acesta trebuie să fie ales cu grijă, de bună calitate, de formă inelară și de dimensiune potrivită. Cu toate că asigură o flotabilitate bună, dar în poziție verticală și nu orizontală, din cauza dimensiunilor lui, nu permite o învățare corectă a poziției corpului pe apă, a respirației acvatice și deci nu va permite învățarea corectă a tehnicii de înot.

2.2. Cameră de roată de bicicletă

Folosite frecvent în cadrul centrelor de învățare a înotului, prezintă marele avantaj că se pot fixa foarte bine la nivelul taliei, au dimensiuni reduse, permit o învățare relativ directă a poziției pe apă, a respirației acvatice, a lucrului defalcat de brațe și de picioare, prin reglarea presiunii de umflare elimină aproape complet frica de apă. Dezavantajul principal este de ordin material.

2.3. Mingi de plastic (tip rugby)

Se atașează în jurul taliei, permit o învățare relativ corectă a tehnicii, asigură o flotabilitate foarte bună chiar la începători de vârstă și greutate mai mare. Dezavantajele sunt în general de ordin material, deoarece au o arie de întrebuințare în afara bazinului limitată și, de asemenea, nu există posibilitatea reglării presiunii aerului din interior.

2.4. Flotoare din materiale plutitoare, atașate la nivelul taliei

Acestea au o formă paralelipipedică, au diferite dimensiuni și mărimi și se fixează cu ajutorul unei centuri la nivelul taliei. Nivelul de flotabilitate este determinat de numărul variabil de bucăți care se fixează de centură. Acestea sunt cele mai recomandabile mijloace ajutătoare pentru asigurarea flotabilității. Dezavantajul lor constă în faptul că nu se găsesc și nu se confecționează în țara noastră.

Toate aceste mijloace prezentate și care se fixează la nivelul taliei prezintă dezavantajul că în timpul lucrului musculatura spatelui este relaxată, generând în momentul eliminării acestora una dintre greșelile tipice în tehnica procedeelor de înot și anume lucrul cu „bazinul căzut”.

2.5. Flotoare din material plastic, gonflabile, care se fixează la nivelul brațelor

Sunt de formă cilindrică, se fixează la nivelul brațelor cât mai aproape de axile, se pot umfla după dorință, sunt foarte apreciate de copiii de vârstă mică. Se recomandă a fi folosite în primele lecții, permițând o învățare destul de corectă a unei poziții orizontale pe apă, a alunecării pe piept și pe spate, precum și pentru învățarea lucrului de picioare.

2.6. Plute

Sunt indispensabile în învățarea, perfecționarea sau antrenamentul înotătorilor. Sunt folosite pentru susținerea corpului sau a segmentelor corpului la suprafața apei. Sunt cele mai folosite mijloace auxiliare.

2.7. Labe de cauciuc

Chiar dacă nu se recomandă a fi folosite în etapa de inițiere – învățare, există destul de mulți instructori de înot care le folosesc. Prezintă avantajul că îmbunătățesc deplasarea prin apă cu ajutorul lucrului de picioare și creează falsa impresie a învățării înotului și a dispariției fricii de apă. Folosite în mod excesiv, creează deprinderi greșite, greu de corectat, iar fără o încălzire segmentară corespunzătoare duc la frecvente întinderi musculare.

2.8. Palmare

Se atașează pe fața palmelor, sunt un mijloc ajutător indispensabil în antrenamentul înotătorilor. În etapa de învățare sunt folosite pentru stabilizarea deprinderilor motrice, ducând într-un timp foarte scurt la o corectă și eficientă tehnică a lucrului de brațe. Necesită însă un nivel mărit de dezvoltare a forței de vâslire a brațelor.

3. Succesiunea metodică de învățare a procedeelor de înot

3.1. Învățarea înotului începând cu procedeul bras

Deși este o orientare cam depășită în timp, această metodă încă se folosește. Motivarea se află în faptul reducerii timpului de învățare a unui procedeu de înot, fără pretenția unei viitoare selecții pentru înotul de performanță. De asemenea, propulsia se realizează în principal pe lucrul brațelor, mișcarea de picioare învățându-se de cele mai multe ori asimetric. Acest procedeu este denumit „înot de ștrand”, și nu are de a face cu tehnica și eficiența lucrului de competiție. Din cauza structurilor motrice, total diferite, procedeul bras „învățat” astfel necesită foarte multe mijloace de corectare a deprinderilor greșite.

3.2. Învățarea înotului începând cu procedeul spate

Această orientare nu își mai găsește astăzi locul în metodica înotului. Prin acest procedeu nu se pun probleme privind respirația, și deci se învață mai repede, și apoi prin însușirea tehnicii respirației acvatice se învață mult mai ușor procedeul craul. Poziția de plutire pe spate însă se deprinde foarte greu, iar deplasarea cu spatele și pe spate nu este o poziție comodă pentru copiilor.

3.3. Învățarea înotului începând cu procedeul craul

Cel mai frecvent aplicată metodă în cadrul centrelor de învățare a înotului, pentru că ușurează ulterior învățarea celorlalte procedee. Învățarea tehnicii înotului craul, atât global, cât și analitic, nu durează mult timp, satisfacțiile fiind rapide și mari și dând posibilitatea parcurgerii unor distanțe cu viteze mărite.

3.4. Începerea învățării cu două procedee simultan, craul și spate

Această orientare metodică este aplicată în acele centre de învățare a înotului unde scopul principal este de a învăța o tehnică corectă, fără a se grăbi procesul de instruire. Învățarea simultană a celor două procedee este posibilă prin asemănarea multora dintre structurile motrice și este recomandată și pentru diversificarea și atractivitatea lecțiilor, unele dintre mijloacele specifice învățării sau perfecționării unuia dintre procedee fiind folosite ca mijloace de odihnă activă pentru celălalt procedeu.

3.5. Învățarea pe „bandă”

Ceea ce este caracteristic acestei orientări metodice este specializarea instructorilor pe anumite componente specifice procedeelor de înot. Aspectul de lucru pe „bandă” este dat de trecerea copiilor de la o grupă la alta în mod succesiv și numai după însușirea temeinică a obiectivelor tehnice ale grupei. Metoda se bazează și pe folosirea intensivă a mijloacelor vizuale și ajutătoare.

4. Vârsta optimă și timpul alocat pentru învățare

În ceea ce privește vârsta optimă pentru învățarea înotului, aceasta se situează între 6 – 8 ani. Unele cercetări au dovedit ușurința cu care se învață înotul în primul an de viață. Înotul este bine să se învețe la orice vârstă, dar pentru practicarea sistematică a înotului, pentru selecția în grupele de concurs, este bine să se înceapă la 6 – 8 ani.

Pentru învățarea unei tehnici de înot prin cele patru procedee sportive de înot – craul, spate, bras, fluture – durata instruirii se întinde pe mai mulți ani și o putem etapiza astfel:

a) Etapa de inițiere, având ca obiective tehnice obișnuirea cu apa, învățarea plutirii pe apă în poziția orizontală și verticală, învățarea alunecării pe piept și pe spate, învățarea respirației specifice, învățarea săriturilor simple în apă. Etapa durează 18 – 24 de lecții a 1 ½ ore; vârsta optimă 6 – 7 ani.

b) Etapa învățării tehnicii procedeelor de înot – are ca obiective tehnice învățarea tehnicii procedeelor sportive de înot. Durează 2 – 3 ani; vârsta optimă 7 – 9 ani.

c) Etapa de pregătire specifică pentru participarea la competițiile de înot – are ca obiective tehnice perfecționarea tehnicii celor patru procedee sportive de înot, dezvoltarea calităților motrice specifice, participarea la competițiile de înot. Durata este 3 – 5 ani; vârsta optimă 9 – 12 ani.

d) Etapa selecției pe probe și procedee – obiectivele tehnice sunt orientarea pe baza unor criterii obiective a înotătorilor pentru participarea cu rezultate scontate, în competiții în anumite probe și anumite procedee. Durata este de 2 ani; vârsta optimă 12 – 14 ani.

e) Etapa înotului de mare performanță – obiectivul tehnic este perfecționarea tehnicii înotului de mare performanță bazat pe specializarea înotătorilor pe probe și procedee și influențarea particularităților somatice asupra tehnicii. Durata este de 2 – 3 ani; vârsta optimă 15 – 18 ani.

f) Etapa măiestriei sportive, cu obiective prioritare de performanță; vârsta peste 18 ani.

2.4.5. Metodica învățării startului

Pe uscat

1. Din stând, luarea poziției de plecare

2. Sărituri din ghemuit în ghemuit

3. Din stând, pas înainte cu apropierea piciorului din spate, luarea poziției de start

4. Ex. 3. Cu săritura în ghemuit

Pe marginea bazinului

5. Din șezând aplecat înainte, cu brațele sus, tălpile sprijinite pe șanțul sparge-val, cădere simplă înainte

6. În bazin cu apă mică, “săritura delfinului”

7. Din stând ghemuit pe marginea bazinului cădere simplă înainte

8. Din stând aplecat înainte cu brațele sus, cădere în apă

9. Ex. de la 5. la 8. cu împingere

10. Ex. de la 5. la 9. de pe bloc-start

De pe blocstart

11. Ex. de la 5. la 10. cu efectuarea mișcării de aruncare înainte a brațelor

12. Ex. 11 cu efectuarea lucrului sub apă

13. Învățarea comenzilor de start

14. Start cu comenzi de corcurs.

Capitolul al III lea

ORGANIZAREA CERCETĂRII

3.1. IPOTEZA ȘI SARCINILE CERCETĂRII

În realizarea cercetării am pornit de la ipoteza că, pentru a putea optimiza conținutul inițierii în înot, condiția de bază o constituie folosirea unor mijloace eficiente, fapt ce poate conduce la rezultate superioare în însușirea tehnicii înotului.

Scopul acestei cercetări a fost de a găsi soluții adecvate de optimizare a mijloacelor de inițiere în înot, de a contribui la îmbunătățirea acestora prin experimentarea unor exerciții care să ușureze învățarea tehnicii înotului.

În vederea realizării acestui scop, am fixat câteva sarcini de cercetare:

Studierea și analiza bibliografiei (literatura de specialitate), în legătură cu tema cercetată.

Stabilirea unor baterii de exerciții concrete pentru inițierea în înot.

Optimizarea conținutului pregătirii prin stabilirea unei metodologii adecvate privind utilizarea exercițiilor de inițiere.

Formularea concluziilor și propunerilor.

3.2. METODE DE CERCETARE

Pentru a rezolva sarcinile temei și pentru a surprinde cât mai multe aspecte ale cercetării, am folosit urmatoarele metode :

3.2.1. Metoda documentării

3.2.2. Metoda observației

3.2.3. Metoda experimentului

3.2.1. Metoda documentării

Aceasta metodă am folosit-o pentru a întregi unele cunoștinte necesare abordării temei cercetate. Studierea lucrărilor și publicațiilor de specialitate, pentru a cunoaște preocupările analoage, manifestate de unii specialiști în domeniul înotului a reprezentat pentru mine un sprijin real în aprofundarea temei. Materialele studiate au fost grupate în două categorii convenționale :

– prima grupă a cuprins lucrări privitoare la aspectele teoretice, tehnica corectă și biomecanica mișcărilor specifice înotătorilor.

– a doua grupă a cuprins lucrări referitoare la metodica instruirii și conținutul pregătirii înotului.

3.2.2. Metoda observației

A fost folosită permanent, pe tot parcursul experimentului, cu scopul de a urmări sistematic și a reține cele mai semnificative aspecte ale temei cercetate, și a reține cele mai semnificative aspecte ale temei cercetate, deoarece numai folosind un material faptic bogat se poate ajunge la concluzii eficiente, capabile să sporească interesul activității practice.

3.2.3. Metoda experimentului

Metoda experimentului presupune intervenția activă a cercetătorului, acesta selecționând mijloace eficiente și luând măsuri organizatorice speciale, necesare verificării concrete a ipotezei de lucru, în condiții de activitate concretă.

3.3. SUBIECȚII, LOCUL ȘI DURATA EXPERIMENTULUI

Cercetarea a fost realizată la Secția de înot a Clubului Sportiv Școlar Ploiești, Bazinul Vega, pe durata a 6 săptămâni.

Pe parcursul experimentului, elevii au beneficiat de acceași bază materială și și-au desfășurat activitatea în aceleași condiții.

Tabel nominal cu elevii care au participat la desfășurarea cercetării:

Pe parcursul intregului proces de inițiere, am procedat la combinarea diferitelor mijloace de inițiere astfel încât, la sfârșitul programului, toți elevii și-au insușit tehnicile de bază ale înotului.

3.4. ETAPELE CERCETĂRII

Cercetarea a avut patru etape:

Etapa I: după alegerea temei pentru cercetare, m-am documentat în legătură cu aceasta în literatura de specialitate și am procedat la elaborarea exercițiilor specifice inițierii în înot. Aceasta etapă s-a desfășurat în perioada octombrie – decembrie 2014.

Etapa a II a: S-a desfășurat in cursul lunii ianuarie 2015 și a constat în stabilirea subiecților pentru cercetare.

Etapa a III a: S-a desfășurat în perioada februarie-martie 2015 și a constat în efectuarea de către subiecții cercetării a exercițiilor propuse pentru inițierea în înot.

Etapa a IV a: S-a desfășurat în perioada martie-mai 2015. În această etapă am trecut la adunarea datelor obținute în cursul cercetării, interpretarea rezultatelor și elaborarea concluziilor.

3.5. CONȚINUTUL ȘI DESFĂȘURAREA EXPERIMENTULUI

Mișcarea în viața copilului garantează acestuia dezvoltarea întregii sale personalități. Acest drept nu este realizat în domeniul mișcării, copiii nu dispun de suficiente spații libere pentru mișcare și jocuri, ceea ce îi împiedică să se dezvolte deplin, să-și adapteze mișcările și în consecință să se adapteze ei înșiși anturajului lor sau să-l modifice, de fiecare dată când se dovedește necesar, și să-l acomodeze nevoilor lor.

Cauzele acestor lipsuri sunt multiple:

Orașele ca și locuințele oferă prea puțin spațiu de mișcare pentru copii.

Părinții au prea puțină experiență și prea puțin timp pentru mișcare, jocuri și activități sportive. Ei văd în copiii lor “obiecte” de educat și de pregătit pentru viață și neglijează prea mult nevoia lor de mișcare fizică.

Mișcarea permite copilului să trăiască, să încerce experiența lumii. În consecință, dezvoltarea motrică vizează la cel mai înalt grad dezvoltarea întregii personalități în diferitele sale fațete individuale și sociale.

Educația motrică constituie un mijloc și un element important nu numai al dezvoltării motricității ci și al formării și înfloririi întregii personalități a copilului.

Educația sportivă a copilului are patru obiective esențiale:

Îmbunătățirea sănătății, înțelegând că dezvoltarea somatică sau corporală nu este asigurată decât cu solicitări, stimulări corporale sau organice suficiente;

Dezvoltarea capacității de percepție și lărgirea spațiului de experiență conform cu principiul: mai multă mișcare, mai multe percepții, mai multă experiență, trăire concretă și semnificativă;

Dezvoltarea posibilităților de joacă mai ales ca o dezvoltare socială și ca o contribuție la salvarea echilibrului emoțional și afectiv;

Inițierea, educarea pentru activități sportive sub toate formele posibile ale sportului pentru toți.

Copiii au dreptul de a se mișca, de a se juca, de a se cheltui liber, ceea ce implică necesitatea de a pune la dispoziția lor posibilități de mișcare și de joc în număr suficient.

Pentru a dezvolta sănătatea va trebui să se ofere acele forme de mișcare care constituie tot atâtea stimulări fiziologice pentru copii.

Pentru educația spre joacă se va pune accentul pe faptul de a juca un rol, de a face parte dintr-un grup, echipă, de a respecta reguli de joc, chiar de a inventa altele noi, cu alternative de acțiune, de a crea și de arezolva conflicte tipice pentru viața omului.

În inițierea în sport în sense restrâns se va pune accentul pe transmiterea aptitudinilor și deprinderilor tehnice specifice înotului.

Ceea ce este esențial pentru copiii din testele de natație este strânsa relație cu părinții, capacitățile imediate de joc și de socializare care sunt astfel dezvoltate.

Un copil se poate mișca, într-un bazin igienic, din luna a doua. Prin aceasta el primește senzații diverse în cele trei dimensiuni, ceea ce nu poate fi obținut în apă supraîncălzită dintr-o băiță (sau cadă). El învață să înoate înainte de a afla cum să alerge. Aceasta este o educație naturală a mișcării din primul an, confirmată atunci când observăm copiii jucându-se împreună în apă.

Învățarea înotului la copii este realizată într-un prim stadiu prin adaptare: părinții își împing sau trag copiii în apă, concepție greșită, sau îi așază în poziție dorsală sau ventrală pe corpul lor și aluncă în apă cu ei (dezvoltând frica de apă).

Capacitatea de mișcare a noului născut în apă este liberă și nelimitată. Băița normală, dar prea mică, este de asemenea un obstacol ăi părinții sunt adesea prea preocupați să știe cum să-și mențină copilul teafăr în apă. Ei îl țin mai mult afară decât în apă și se miră de semnele de nemulțumire ale copilului. Recomand ca noul născut să fie lăsat să alunece în apă și să efectueze lovituri cu picioarele ajutat de adult.

Scopul acțiunii educative a jocului în apă poate fi rezumat astfel:

Asigurarea securității;

Favorizarea experienței;

Dezvoltarea creativității și spiritului civic;

Respectarea libertății.

Ipoteze de lucru:

Asigurarea securității este indispensabilă eforturilor personale pe care copilul trebuie să le depună în vederea integrării în mediul material și uman. Dar este de dorit să se atragă atenția educatorilor împotriva atitudinilor de supraprotecție, de “dragoste” greșit înțeleasă care conduce la relații de dependență prea mare față de adult.

Nu se va solicita o participare prea activă a părinților care au copilul în bazin la lecțiile de activitate acvatică.

Se va interveni nu numai sistematic în experiențele copiilor, dar și în funcție de comportamentul lor.

Se va folosi minim un cadru de specialitate pentru a asigura securitatea copiilor, în plus de persoanele însărcinate cu securitatea.

Favorizarea experiențelor, cu libertate de mișcare și de acțiune, copilul poate face experiențele indispensabile descoperirii și cunoașterii mediului, va întâlni obstacole care-i vor pune probleme generatoare de reflecție, va măsura puterea sa asupra ființelor și lucrurilor elaborând astfel, puțin câte puțin datorită eșecului cât și reușitei, scheme de acțiuni succesive.

Principiul pedagogic, copiii vor fi lăsați să se exprime liber în timpul unei secvențe, chiar în absența corectitudinii mișcării.

Dezvoltarea creativității, dependența de adult și pregnanța excesivă a modelelor date de acesta din urmă ar dăuna prin blocarea personalității în structuri închise de acțiune și gândire, dezvoltarea creativității necesitând marea mobilitate a imaginilor mentale și disponibilitatea lor de a intra în structuri noi.

Principiul pedagogic, nu este bine ca profesorul să se inspire dintr-o tehnică de învățare înotului oarecare. Copilul își construiește progresiv motricitatea acvatică, educatorul, profesorul sau antrenorul îl poate ajuta oferindu-i diverse situații.

Dezvoltarea spiritului critic, dacă dorim să formăm ființe responsabile este de dorit ca de la cea mai fragedă vârstă copiii să fie implicați în aprecierea rezultatelor acțiunilor lor.

Această atitudine reclamă dezvoltarea spiritului critic care nu ar putea exista la un copil supus mereu criteriilor de judecată ale adultului și uneori învinuit arbitrar.

De la mediul aerian la mediul acvatic

Echilibru vertical, capul vertical, privirea orizontală

Sprijin plantar, acțiunea gravității

Respirația cu dominanță nazală

Reflexă inspirație activă, expirație pasivă

Deplasarea, picioare motrice

Brațe echilibratoare, sprijin solid și fix pe sol

Rezistența slabă a aerului.

Mediul acvatic de început

Echilibru vertical, capul vertical, privirea orizontală

Pierderea parțială a sprijinului plantar

Acțiunea parțială de împingere după principiul lui Arhimede

Respirație nazală și bucală, apare prin acțiunea reflexă de închidere a glotei.

Deplasarea în mediul acvatic de început

Picioare propulsive

Brațe echilibratoare

Sprijin instabil și mișcător în apă

Descoperirea rezistenței în apă

Mediul acvatic învățare

Echilibru orizontal, capul orizontal, privirea verticală

Pierderea totală a sprijinului plantar

Acțiunea acceptată a împingerii

Respirație cu dominantă bucală cu excepția poziției dorsale

Automat și inversată: expirație activă, presiunea apei trebuie învinsă, inspirație scurtă și pe gură

Deplasare; picioarele echilibrate și propulsive

Brațe propulsive, sprijin eficace, folosirea rezistenței apei

Principiul pedagogic: nu se va înscrie deprinderea cu mediul acvatic de către copil într-o progresie tehnică sprijinită pe exerciții norme, ci se vor propune modele sub formă de posibilități rezultate din experiența copiilor, care vor răspunde cu atât mai bine cu cât acestea vor fi mai semnificative, mai variate și mai numeroase.

Securitate și independență

Respectarea libertății, dezvoltarea creativității, a spiritului critic se asociază și nu se opun cu nimic climatului de securitate al școlii, securitate pentru copil. Dar și pentru profesorul care nu are de suportat capriciile acestuia din urmă dacă el însuși dorește să fie liber.

Observarea copilului este bogată în învățăminte pentru profesor. Comportamentul este generator al creației de situații inedite; copilul poate, într-adevăr să creeze un material nou și să se servească de cel care există într-un mod nebănuit.

Pedagogia prin obiective ne atrage atenția asupra faptului că primele comportamente cognitive.

Propuneri de mijloace

Jocuri pentru acomodarea cu apa:

Alergări în apă

Ferește-te de apă

Ploaia

Stropitoarea

Spală-te pe față

Uliul și puiul de porumbel

Jocuri de scufundări:

Dopul

Meduza

Semnalele

Culege ciuperci

Tunelul

Ștafeta

Jocuri de plutire:

Pluta pe piept

Pluta pe spate

Torpila

Roaba

Sania

Treci prin cerc

Steaua de mare

Jocuri pentru învățarea startului:

Sări în cerc (colac)

Cine sare mai departe

Cine alunecă mai frumos

Topoganul

Startul

Jocuri pentru învățarea întoarcerilor

Rostogolește peste culoar

Rostogolește peste culoar și pleacă

Cine face mai multe rostogoliri

Uliul și puiul de porumbel

Copiii sunt organizați în grupe de câte 4. Trei dintre ei în coloană, ținându-se de șolduri, numerotați 1, 2, 3: numerele 1 și 2 depărtând brațele îl protejează pe numărul 3 (puiul). Numărul 4 (uliul), la semnalul profesorului încearcă să-l atingă pe numărul 3.

Alergări în apă

Două echipe în coloană de câte 5-6-7-8 copii, la semnal copiii din primul rând vor alerga în apă până la un obiect plutitor și vor reveni la sfâeșitul coloanei, plecând următorul copil. Câștigă grupa care aleargă mai repede.

Ștafete cu obiecte

Două echipe față în față la distanță de 2 m. Ștafetă prin împingerea unui colac sau plute de către copil în față cu pieptul, având mâinile la spate.

Acoperișul

La semnal copilul se va ascunde sub acoperișul casei, capul trebuie să fie total sub apă (sub plută sau colac).

Meduza

Plecarea cu picioarele la fundul piscinei, umerii scufundați în apă, bărbia la nivelul apei; inspirație, scufundarea corpului în apă, cu apnee, picioarele se desprind de pe fundul bazinului fără împingere, menținerea echilibrului.

Steaua de mare

Copiii în cerc, unul din doi se așează în poziție orizontală cu bătăi din picioare, învârtindu-se din ce în ce mai repede.

Materiale folosite: baloane, stropitori, figurine din plastic, plute de craul, frânghii, inele cu flotoare, cercuri, geamanduri, camere cu aer sau colaci de plastic, labe, centură cu plute etc.

PROGRAM INIȚIERE ÎNOT

GRUPA 6-7 ANI

Elemente de identificare:

Grupa: 6 -7 ani

Efectiv: 10 copii

Disciplina: natație, ramura înot

Tema: respirația, pluta pe piept și spate cu sprijin, învățarea mișcării de brațe și picioare craul cu plută cu sprijinul instructorului

Tipul de lecție: monosport (înot)

Scopul lecției: Acomodarea cu apa, învățarea unor poziții și mișcări simple în apă.

Obiective operaționale concrete: (observabile și/sau măsurabile)

La sfârșitul lecției toți copiii vor ști:

O1 – să execute respirația subacvatică

O2 – să execute corect mișcarea de picioare craul și spate

O3 – să execute corect o lungime de bazin alunecare craul cu plută cu asistență (performanță așteptată)

Resurse necesare:

Oficiale: – elemente tehnice învățate anterior: mișcarea de picioare craul și spate la perete;

proiectele lecțiilor precedente .

Temporale: timp didactic alocat: 10-15 min. – învățare, 15 min. – exersare, 10 min. – verificare, joc.

Psihologice: dorința de a învăța, de a înota cât mai multe elemente tehnice ale procedeului craul, conduita ludică, spirit de întrecere, capacitatea de învățare mare la vârsta de 6-7 ani.

Materiale: piscină, plute, centuri, aripioare, bastonașe, mingi.

Umane: copiii care învață mai repede le vor exemplifica celorlalți tehnica

Regulament: FINA (procedeul craul presupune) un ciclu de 3 brațe alternative la 6 bătăi de picioare )

Strategia didactică:

Metode: demonstrație și explicația însoțite de comunicare vizuală (chinograma), exersării, ludică: jocuri didactice.

Materiale: chinograme, centuri, aripioare, plute.

Mijloace (exerciții): algoritm de exerciții

Exerciții de picioare picioare craul și spate, la perete sau cu plută.

Exercții de respirație.

Exerciții de coordonare a mișcării de brațe și picioare.

Exerciții de coordonare a respirației cu restul procedeului.

Jocuri didactice pentru consolidare

SCENARIU DIDACTIC – ELABORAT ÎN CONFORMITATE CU MODELUL NR. 1

CONCLUZII

Lucrarea de față își propune să aducă unele contribuții privind eficientizarea mijloacelor de înot folosite la inițiere.

Procesul de instruire implică cei doi agenți omniprezenți, adică obiectul instruirii, respectiv subiectul instruirii. În cazul acesta, obiectul instruirii îl reprezintă copiii implicați în orele de inițiere în înot, iar subiectul instruirii este instructorul (antrenorul, profesorul de înot).

Fiecare agent vine cu anumite resurse în acest proces: instructorul aduce resursele pedagogice, iar copiii pe cele psihologice. Calitatea și eficiența lecției de înot vor crește dacă profesorul va pune în valoare întregul registru metodologic de predare și va adapta la nivelul de pregătire al copiilor celelalte însușiri și competențe profesionale (stil, provocarea evenimentelor didactice care să stimuleze învățarea etc.). Pe de altă parte, copiii care învață să înoate participă în mod diferențiat la procesul de învățare, în raport cu motivațiile, trebuințele, aspirațiile, nevoia de a se întrece etc., care stimulează participarea conștientă și activă la procesul de învățare.

Jocul, în această perioadă, optimizează traseul instrucțional de învățare a înotului. Jocurile dinamice și cele didactice, prin însăși esența lor afectivă, creează ambianța, plăcerea și dorința copiilor de a se juca. Putem spune că jocul, în acest context, este și mijloc și metodă de instruire. Alături de întrecere, constituie cel mai plăcut mod de a învăța înotul la această vârstă, având un caracter emulativ.

O altă concluzie care se concretizează în urma demersului experimental este aceea că toți copiii care au participat la orele de inițiere și-au corectat carențele somatice, și-au îmbunătățit considerabil psihomotricitatea, respectiv motricitatea generală, acest lucru servindu-le ca un suport trainic de creștere a calității și eficienței activității de învățare a înotului.

Putem aduce în discuție câteva prescripții metodologice, menite să îmbunătățească metodica în învățarea întoului:

Elaborarea unor fișe individuale ale copiilor pe parcursul pregătirii, în care se specifică particularitățile de vârstă și nivelul de pregătire;

Selecționarea și obiectivizarea mijloacelor de acționare, elaborate sub forma unor îndrumare utile antrenorilor angrenați în activitatea de inițiere la această categorie de vârstă;

Alegerea exerițiilor, jocurilor și întrecerilor ca mijloace potrivite pentru deprinderea sau elementul tehnic pe care copilul trebuie să-l învețe;

Asigurarea unui climat plăcut în cadrul lecțiilor, în care stereotipia și monotonia să nu interfereze, prin provocarea evenimentelor didactice care să pună în valoare resursele psihopedagogice ale celor doi agenți omniprezenți în procesul de instruire, adică obiectul instruirii (copilul), respectiv subiectul instruiri(instructorul, antrenorul, profesorul).

BIBLIOGRAFIE

Badea, E., (1993), Caracterizarea dinamică a copilului și adolescentului, Editura Didactică și Pedagogică, București, p.53 – 56

Colibaba Evuleț, D., (2007), Praxiologie și proiectare curriculară în EFS, Edit. Univ. Craiova

Grețuleșteanu G., Jivan I. S., (1992), Înot, curs de bază, Academia Națională de Educație Fizică, București

Jivan I.S., (1990), Îndrumar metodic de înot, Institutul de Educație Fizică și Sport, București

Jivan, I. S., (1999), Înot, Tratat Metodic, Editura Printech, București

Marinescu, G., (2003), Natație, curs specializare, București

Olaru, M.,(1982), Înot (tehnică, metodică, organizare), Editura Sport Turism, București

Vasile, L., Teoria și practica în sporturi de apă, Curs UNEFS, București