Eficiența kinetoterapiei la copilul cu nanism hipofizar [311122]
UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI”
[anonimizat]:
Conf. Univ. Dr. Rață Marinela
Absolvent: [anonimizat]
2016
UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI”
[anonimizat]:
Conf. Univ. Dr. Rață Marinela
Absolvent: [anonimizat]
2016
CUPRINS
CAPITOLUL 1. Introducere în problematica cercetării…………………….pag.1
Actualitatea temei………………………………………………………………..pag.1
Motivarea alegerii temei……………………………………………………….pag.3
CAPITOLUL 2. Fundamentarea teoretică a problemei studiate…………………………………………………………………………………………….pag.4
2.1. Noțiuni generale de anatomie și biomecanică………………………….pag.4
2.2. Nanismul hipofizar………………………………………………………………pag.8
2.3. Abordarea interdisciplinară în nanism…………………………………..pag.11
2.4. Jocul în intervenția kinetoterapeutică……………………………………pag.12
CAPITOLUL 3. Organizarea și desfășurarea cercetării……………………pag.15
3.1. Obiectivele cercetării………………………………………………………….pag.15
3.2. Ipotezele cercetării……………………………………………………………..pag.16
3.3. Subiecții și condițiile de desfășurare ale cercetării………………….pag.16
3.4. Metodele de cercetare folosite……………………………………………..pag.16
3.4.1. Metoda documentării……………………………………………..pag.16
3.4.2. Metoda observației…………………………………………………pag.16
3.4.3. Metoda anchetei…………………………………………………….pag.17
3.4.4. Metoda studiului de caz………………………………………….pag.17
3.4.5. Metode de măsurare și evaluare………………………………pag.17
3.4.6. [anonimizat] a datelor……………………………………………………………………………………pag.19
3.5. Desfășurarea cercetării……………………………………………………….pag.19
CAPITOLUL 4. Rezultatele cercetării și interpretarea lor……………….pag.31
4.1. Prezentarea și analiza datelor………………………………………………pag.32
4.2. Interpretarea rezultatelor…………………………………………………….pag.37
CAPITOLUL 5. Concluzii……………………………………………………………….pag.39
Bibliografie……………………………………………………………………………………..pag.40
Anexe……………………………………………………………………………………………..pag.42
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII
1.1.[anonimizat] o [anonimizat] o [anonimizat]-afectiv al propriei persoane. Studiile arată că 20% [anonimizat] când 88% au considerat-o un handicap în copilărie (Dragomirescu C. L., 2011).
Până în prezent s-au efectuat numeroase cercetări în ceea ce privește nanismul hipofizar descoperindu-se faptul că tipul obișnuit de nanism nu poate fi cauzat în principal de un defect al genei hormonului de creștere uman, așa cum se credea anterior, ci mai degrabă de o genă care controlează hormonii eliberați în sânge. Endocrinologi Salvatori R. și Levine M. au studiat, cele spuse anterior, în familii unde cel puțin doi copii au prezentat deficit de hormon de creștere (GHD) de tip 1-B (www.sciencedaily.com, 2001).
O publicație din mai 2004 a autorului Noriyuki T. ne dezvăluie faptul că s-a încercat cercetarea în amănunt a unor anumite gene de șoareci create în laborator (Smad6 și Smurf1). Primul exemplar (Smad6) care prezintă la naștere nanism cu sechele de osteopenie combinat cu cel de-al doilea exemplar (Smurf1), caracterizându-se la rândul său prin inhibarea procesului de fosforilare în condrocite, au în componență și ușoare întârzieri în osificarea endocondrală. Asocierea celor două gene a creat șoareci dublu-transgenici care prezintă serioase întârzieri în osificarea endocondrală.
Autorul Rosenfeld M. G., (2010) spune că cercetătorii de la Universitatea de Medicină din Indianapolis au creat șobolani cu același deficit de hormoni ca și persoanele născute cu nanism hipofizar și s-a demonstrat faptul că există întârzieri în dezvoltarea organelor genitale ale masculului transgenic în comparație cu cele ale masculului normal, iar în ceea ce privește femela, aceasta poate fi infertilă din cauza dimensiunii mici a aparatului reproducător. În ciuda faptului că la șobolani nu au fost găsite probleme ale sistemului nervos, la oameni, alte mutații ale unei anumite gene (LHX3) sunt adesea asociate cu o coloană vertebrală rigidă, care limitează mișcările de rotație ale capului, cu retardul mintal sau chiar surditate.
După cum am văzut în cele scrise mai sus, numeroși cercetători au încercat să descopere care sunt anomaliile prezente în cazul nanismului. Însă, un plus a fost adus de un studiu făcut de Ungvari Z. și colab., (2011) prin care s-a demonstrat influența hormonului de creștere și a insulinei în disfuncțiile vasculare în procesul de îmbătrânire al organismului. De asemenea s-a demonstrat faptul că deficitul de GH/IGF-1 influențează sistemul cardiovascular, făcându-l vulnerabil la efectele nocive ale obezității.
Un articol redactat de către Gouze E., (2013) aduce în prim plan un tratament medicamentos creat de savanții francezi de la Centrul Mediteranean pentru Cercetări Moleculare din Nisa care ar putea inversa efectele nanismului în numai trei săptămâni prin injectarea cu o anumită moleculă dintr-o proteină. Experimentul făcut pe șoareci, injectându-le în fiecare zi timp de trei săptămâni molecule din această proteină, a dat rezultatele așteptate, aceștia având parte de o creștere completă. Cercetătorii spun că tratamentul va fi îmbunătățit deoarece doresc aplicarea lui și la persoanele adulte nu doar la copii.
O mai bună înțelegere a patologiei formelor severe de nanism precum și o posibilă metodă de tratament au fost descoperite de către cercetătorii de la Universitatea din Texas (Karen L. P. și colab., 2014). Aceștia au caracterizat pseudoachondroplasia (PSACH) ca fiind o tulburare care afectează celulele din placa de creștere, având ca rezultat nanismul, deformarea membrelor, dureri articulare si osteoartrita cu debut precoce. Constatările în cazul copiilor cu PSYCH au fost următoarele: nu sunt prezente semne de la naștere specifice diagnosticării pseudoachondroplasiei, încetinirea creșterii osului lung începe în jurul vârstei de 2 ani, iar daunele celulare devine vizibile începând cu vârsta de 4 ani.
Unul dintre cele mai recente articole despre nanism ne aduce la cunoștință descoperirea unei noi mutații, cunoscută drept XRCC4, în gena a 6 pacienți cu nanism primordial dintre cei 208 pacienți pe care s-au făcut cercetările, cu aceeași afecțiune . Se menționează faptul că cercetările au început încă dinainte de nașterea subiecților, decodându-se material genetic de la aceștia, ulterior constatându-se că celulele care prezintă mutația XRCC4 sunt mult mai sensibile la radiații ceea ce duce la un risc mai mare de a dezvolta o formă de cancer. S-a constatat că persoanele care prezintă această formă de mutație au dimensiunile corpului mai mici în toate etapele vieții, forma capului mult mai mică și de asemenea au o durată de viață mai scurtă decât a celor cu forme de nanism comun (www.sciencedaily.com, 2015).
1.2.MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
În decursul celor trei ani de studiu am depus muncă de voluntariat în mai multe centre printre care și în Centrul de Servicii Sociale ”Ghiocelul” din Bacău din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, pe o perioadă de aproape doi ani (31.10.2014- prezent) .
În cadrul activității de voluntariat am reușit să-mi concretizez cunoștințele acumulate în facultate și să-mi identific drumul pe care îl voi parcurge în cariera de kinetoterapeut.
M-a surprins faptul că, pe o perioada de numai câteva luni, au fost înscriși la acest centru doi copii care prezentau nanism hipofizar și un copil diagnosticat cu acondroplazie, aceștia prezentând și dificultăți date de aceste probleme de dezvoltare, dar și afecțiuni asociate. Căutând cât mai multe informații, am observat că patologiile respective nu sunt tratate și din punct de vedere kinetoterapeutic și că toate cercetările se axează pe găsirea unui tratament medicamentos-hormonal care favorizează creșterea normală.
Consider că nu trebuie să așteptăm evoluția tratamentelor medicamentoase fără ca măcar să acționăm asupra diformităților care apar odată cu dezvoltarea copilului diagnosticat cu nanism hipofizar.
Din dorința de a mă depăși pe mine însămi am decis să lucrez cu cei doi copii cu nanism și prin urmare vreau să demonstrez eficiența kinetoterapiei în facilitarea creșterii și dezvoltării, precum și a profilaxiei sechelelor ce se pot instala în cazul acestor afecțiuni.
CAPITOLUL 2
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A CERCETĂRII
2.1. NOȚIUNI GENERALE DE ANATOMIE ȘI BIOMECANICĂ
Aparatul locomotor, un tot complex, se află într-o continuă schimbare de la naștere până la finalul vieții. Acesta dă posibilitatea corpului uman de a se deplasa datorită celor trei componente importante: oase, mușchi și articulații.
Cele 208 piese osoase împreună cu peste 430 de mușchi striați și peste 310 articulații ajută la îndeplinirea a două mari funcții ale aparatului locomotor: locomoția și sprijinul. Aceste componente funcționează în strânsă legătură unele cu celelalte, dar și cu alte componente cum ar fi: rețeaua nervoasă, rețeaua vasculară, etc. (Rață M., 2014).
Coloana vertebrală, cel mai important segment al aparatului locomotor, face legătura între celelalte segmente ale acestuia: cap, torace, membre superioare, bazin, membre inferioare și face posibilă atât mobilitatea corpului cât și stabilitatea acestuia și conferindu-ne direcția de mișcare (Nenciu G., 2012).
2.1.1. Capul
Cutia craniană de formă ovoidală, mai voluminoasă în partea posterioară, este alcătuită din 4 oase nepereche și 2 oase pereche. Viscerocraniul, os masiv, format din 13 oase fixe și un os mobil: mandibula (Rață M., 2014).
2.1.2. Trunchiul
Coloana lombară este o formațiune alcătuită din 33-34 piese osoase vertebrale dispuse una deasupra celeilalte și grupate pe regiuni după cum urmează: 7 vertebre cervicale pentru regiunea gâtului, 12 vertebre pentru regiunea toracelui, 5 vertebre pentru zona lombară, iar regiunea pelvisului este compusă din sacrum (5 vertebre sudate între ele) la care se adaugă coccisul alcătuit din 4-5 vertebre. De vertebrele toracice se articulează cele 12 perechi de coaste care se împart în: coaste adevărate (I-VII), coaste false (VIII-X) și coaste flotante (XI-XII) (Rață M. 2014).
2.1.3. Membrul superior
„Membrul superior are o mare mobilitate și este adaptat prehensiunii. Este constituit din mai mulți mușchi, în majoritate sunt lungi, fusiformi, care în general sar peste două articulații exceptând anconeul și supinatorul” (Rață M., 2014). Autoarea ne mai spune că membrul superior este format din două porțiuni:
centura scapulară alcătuită din cele două oase: clavicula și omoplatul, prin
care se articulează la torace;
membrul superior liber format din trei porțiuni: braț, în alcătuirea căruia
intră humerusul, antebraț cu radiusul și ulna și mâna cu cele 27 de oase (8 carpiene, 5 metacarpiene și 14 falange). Aceste structuri, împreună cu mușchii aferenți, fac posibilă mișcarea.
2.1.4. Membrul inferior
După Cioroiu G. S., (2006) membrul inferior este format din centura pelviană și membrul inferior liber care este alcătuit din articulația șoldului, articulația genunchiului, articulația tibiofibulară și articulațiile piciorului. Centura pelviană, compusă din cele două oase coxale, are un rol important în protecția organelor pelvine , în mecanismul nașterii, în statică și locomoție, dar și în transmiterea greutății corpului la membrele inferioare, afirmă Rață M., (2014). Articulația coxo-femurală (șoldul), constituită din capul femural și cavitatea cotiloidă a osului coxal, este stabilizată prin capsula articulară, ligamentele iliofemural, pubofemural și ischiofemural, dar și prin ligamentul intraarticular (ligamentul rotund).
Genunchiul este reprezentat, după Baciu C. C., (1977), de articulațiile: femuro-tibială, femuro-rotuliană și tibio-peronieră superioară.
Articulația talocrurală sau articulația gleznei, este compusă din scoaba tibio-peronieră și din fața superioară și părțile superioare ale fețelor laterale ale astragalului, ca și suprafețe articulare, iar ca mijloace de unire avem capsula articulară și ligamentele colaterale (intern și extern). După Baciu C. C., (1977) articulațiile piciorului se formează din: articulația calcaneului cu astragalul, articulația medio-tarsiană, articulațiile intertarsiene, articulația tarso-metatarsiană, articulațiile intermetatarsiene, articulațiile metatarso-falangiene, articulațiile interfalangiene.
2.1.5 Mușchii membrului inferior
Grupele musculare care intervin în mișcările șoldului se împart în mușchii din partea anterioară și din partea posterioară. Aceștia stabilizează șoldul în ortostatism și în așezat.
În regiunea piciorului sunt numeroși mușchi care participă la flexia, extensia, abducția și adducția degetelor. Totalitatea mușchilor membrelor inferioare ajută în dinamică, contractându-se în diferite momente ale mișcării segmentelor respective (Rață M., 2014).
2.1.6. Biomecanica mersului
Biomecanica se ocupă de analiza mecanică a tuturor mișcărilor corpului, dar și de efectele acestora asupra structurării organelor care realizează aceste mișcări. În ceea ce privește biomecanica aparatului locomotor intervin două tipuri de forțe în mișcarea corpului: forțele interne reprezentate de impulsul nervos, contracțiile musculare și pârghiile osteo-articulare și forțele externe care sunt forța gravitațională, greutatea corpului, inerția și forța de frecare (Nenciu G., 2012).
Oasele, pârghii rezistente și dure care au rol de a menține forma corpului și rol în efectuarea mișcărilor, formează prin intermediul unui aparat ligamentar și fibros, articulația. Aceste formațiuni dure împreună cu mușchii, adaptați funcției de contracție, realizează deplasarea unui anumit segment al corpului, nu în ultimul rând conlucrând și cu alte sisteme ale corpului uman. Autorul Nenciu G., (2012) clasifică tipurile de activități dezvoltate de musculatura corpului după cum urmează: activitate biomecanică statică și activitate biomecanică dinamică. Primul tip de activitate, statică sau de asigurarea posturii, nu duce la deplasarea segmentelor, fiind rezultatul contracției statico-izometrice pe când cea dinamică este de tip izotonic și prezintă două particularități: contracția concentrică și contracția excentrică.
Același autor afirmă că mersul este o mișcare ciclică efectuându-se prin ducerea succesivă a unui picior înaintea celuilalt fiind compus din anumite faze:
Perioada piciorului de sprijin cu:
faza de amortizare (1)
momentul verticalei (2)
faza de impulsie (3)
Perioada piciorului oscilant care cuprinde:
faza pasului piciorului posterior (4)
momentul verticalei (5)
faza pasului anterior (6)
Membrele superioare vor executa, în mers, mișcări opuse celor ale membrului inferior de aceeași parte, aceste mișcări fiind sincronizate între ele și cu o amplitudine mică. Musculatura care participă în actul mersului este, în principal, cea a membrelor inferioare dintre care amintim: mușchii (m.) fesieri, m. adductori și abductori ai coapsei, m. cvadriceps, musculatura ischiogambierilor, m. tibial anterior, m. peronieri și extensorii piciorului.
2.2. NANISMUL HIPOFIZAR
După Blachford S. L., (2002) nanismul este o anomalie caracterizată printr-o creștere a individului foarte lentă sau întârziată, raportată la media vârstei. Există numeroase forme de nanism dintre care amintim nanismul Mulibrey (nanismul mușchi-rinichi-creier-ochi) care este caracterizat prin deficit de creștere cu debut pre- și postnatal și boli de inimă care implică pericardită constrictivă și cardiomiopatie restrictivă. Această formă de nanism a fost cercetată pe șapte pacienți cu diferite vârste în anul 2003. Noutățile aduse sunt cu privire la conformația aparatului locomotor al pacientului și acestea sunt: față triunghiulară, frunte proeminentă, telecanthus și hipotonie musculară, iar în ceea ce privește dezvoltarea psihomotorie a pacienților ,în principal, este normală (Gal A., 2003).
O altă formă de nanism este cel hipofizar. Acesta apare datorită unor probleme din glanda pituitară (hipofiza) ce se găsește într-o cavitate a osului sfenoid numită ”șaua turcescă”. Hipofiza este împărțită în jumătatea anterioară care produce șase tipuri de hormoni: hormonul de creștere, adrenocorticotropina (corticotropina), hormonul stimulator tiroidian (tireotropina), prolactina, hormonul foliculostimulant și hormonul luteinizant și cea posterioară care produce doi hormoni: hormonul antidiuretic (vasopresina) si oxitocina. Cele mai multe forme de nanism sunt rezultatul secreției scăzute de hormoni din jumătatea anterioară a glandei și cea mai comună este reprezentată de scăderea secreției hormonului de creștere (Blachford S. L., 2002).
Zota L. și colab., (2004) declară că în 1967 a fost descris nanismul psihosocial ca fiind prezent la copii lipsiți de afecțiunea maternă care provin din medii precare și al căror ritm de creștere este asemănător cu cel al copiilor cu deficit de STH (hormonul somatotrop). Ceea ce este și mai important este faptul că schimbarea mediului familial determină reluarea ritmului normal de creștere la acești copii.
2.2.1. Tabloul clinic
Noi investigații sunt în curs de desfășurare pentru a determina cauza și localizarea specifică a genei responsabile de nanism. Celula umana conține 46 de cromozomi, aranjați in 23 de perechi. Majoritatea genelor din cei doi cromozomi ale fiecărei perechi sunt identice sau aproape identice unele cu altele. Cu toate acestea, în cazul nanismului, pare să existe perturbări pe diferite zone ale cromozomului 3 și 7. Unele studii au găsit schimbări în procesul de producere a hormonilor hipofizari la brațul scurt (de la sfârșitul "p"-ului) cromozomului 3 într-o locație specifică (3p11). Alte studii au constatat schimbări pe brațul scurt al cromozomului 7.
Acest deficit de hormon de creștere (GH) izolat la copil se manifestă printr-o hipotrofie staturo-ponderală armonioasă. În lipsa unui tratament viteza de creștere a taliei este redusă și înălțimea va atinge 130 cm la adultul de sex masculin și 120 cm la cel de sex feminin. Nanismul hipofizar pur se caracterizează prin aceea că, la naștere, copilul prezintă greutate și lungime normală, iar după un anumit timp, unii autori dau media de vârstă de 3 ani, se remarcă deficitul statural. Acesta este mai accentuat atunci când încetinirea creșterii a survenit la o vârstă cât mai mică (Zota L. și colab., 2004).
În ceea ce privește conformația copilului cu nanism hipofizar, după Dragomirescu C. L., (2011), faciesul este mic, rotund cu ochi expresivi și vioi, fruntea bombată, evocând fizionomia unei păpuși, iar extremitățile sunt mici în concordanță cu dezvoltarea musculo-scheletară. Caracterele juvenile sunt prezente, la ambele sexe, și în timpul maturității.
Conform unor estimări, în Statele Unite, există între 10.000 și 15.000 de persoane care au probleme de creștere ca urmare a deficitului de hormon de creștere (Blachford S. L., 2002).
2.2.2. Clasificarea nanismului
Conform lui Dragomirescu C. L., (2011), prima clasificarea a întârzierilor de creștere este cea a anomaliilor primare de creștere (osteocondrodisplaziile și alte anomalii cromozomiale) și se caracterizează prin faptul că defectele apar la nivelul cartilajelor de creștere.
În cazul anomaliilor secundare , din afecțiunile endocrine și alte boli, apar tulburările de creștere. În statura mică idiopatică, cea de-a treia clasificarea apar variante de normal cum ar fi întârzierea constituțională a creșterii și maturației și statura mică genetică.
După Zota L. și colab., (2004), aproximativ 50% din cazurile de nanism endocrin sunt corelate cu deficitul de hormon somatotrop (hormon de creștere), acesta fiind:
Deficit izolat de STH de cauză genetică,
Deficit de STH de cauză organică,
STH normal sau crescut (cauză pseudohipofizară).
2.2.3. Prognostic
Principalul semn al nanismul hipofizar este lipsa înălțimii normale în raport cu vârsta pacientului. Prin urmare, o tehnică de diagnosticare utilizează raze X la mâna copilului pentru a determina vârsta osoasă prin compararea cu vârsta cronologică a copilului în acel moment. Întârzierea vârstei osului în nanismul hipofizar (aproximativ 2 ani diferență față de vârsta cronologică) este o caracteristică a pacienților care sunt foarte scunzi, dar au proporții normale ale corpului. Acest lucru înseamnă că, în cazul în care un copil este de patru ani, oasele sale vor arăta ca cele ale unui copil de doi ani (Blachford S. L., 2002).
De asemenea, nivelurile hormonului de creștere și somatomedinei C trebuie să fie măsurate prin analizele de sânge, iar în cazul în care nanismul se datorează unui tip de tumoare, razele X ale zonei în care se află glanda pituitară sau metode imagistice de înaltă performanță, cum ar fi rezonanța magnetică nucleară (RMN) sau tomografia computerizată (CT) pot arăta modificări ale hipofizei în sine.
În ceea ce privește prognosticul din punct de vedere kinetoterapeutic, acesta se va stabili după o serie de măsurători și teste specifice, aplicate pacientului în cadrul primei ședințe.
Anamneza va cuprinde datele personale ale pacientului împreună cu diagnosticul clinic, antecedentele personale și heredocolaterale. Cel mai important aspect privind anamneza sunt afecțiunile asociate acesteia. Evaluarea funcțională a pacientului încadrează examinarea vizuală, examinarea palpatorie a componentelor aparatului locomotor, evaluarea forței musculare, precum și evaluarea somatoscopică. Examinarea radiologică va oferi informații cu privire la poziția elementelor osoase în articulație, dar și despre o posibilă deformare a acestora.
2.2.4. Metode de tratament
În principal, tratamentul medicamentos al nanismului hipofizar se bazează pe terapia de substituție hormonală prin administrarea unei cantității de STH, produs în laborator. În cazul în care există deficit din acest punct de vedere un endocrinolog pediatru, specializat, administrează acest tip de terapie înainte ca plăcile de creștere ale unui copil să se fuzioneze. Odată ce s-a produs procesul, terapia de substituție cu GH/STH este rareori eficientă.
Prognosticul pentru fiecare tip de nanism variază. Cel produs doar din cauza deficitului de hormon de creștere are un prognostic diferit. Acești indivizi trec prin pubertate și se dezvoltă din punct de vedere sexual, cu toate acestea, rămân în mod proporțional mici de statură. Însă, succesul tratamentului cu hormon de creștere variază. O creștere a înălțimii de 10-15 cm, poate avea loc în primul an de tratament. După acest prim an, răspunsul la tratament nu mai are același succes. Prin urmare, cantitatea de hormon de creștere trebuie să fie administrată de trei ori mai mare pentru a menține această rată de creștere. Utilizarea pe termen lung este considerată de succes dacă individul crește cu cel puțin 2 cm pe an (Blachford S. L., 2002). Cu toate acestea, în cazul în care tratamentul cu hormon de creștere nu se administrează înainte ca dezvoltarea oaselor lungi să se stabilizeze, atunci creșterea nu va putea fi influențată.
În ceea ce privește intervenția kinetoterapeutică se va aplica în scop profilactic pentru a preveni instalarea sechelelor specifice, dar și în scop terapeutic pentru a îmbunătăți funcționalitatea anumitor segmente. Recuperarea durează o perioadă mai lungă, în special, până când procesul de dezvoltare a copilului se stabilizează și rezultatele programului de intervenție nu mai prezintă ameliorări.
În cazul în care pacientul prezintă alte boli asociate precum rahitism, de multe ori intervenția kinetoterapeutică în ceea ce privește îmbunătățirea dezvoltării membrelor inferioare nu prezintă rezultate pozitive, intervenindu-se chirurgical pentru a evita fracturarea oaselor gambei datorită greutății subiectului.
Vom încadra în metodele de tratament și terapia ocupațională care este foarte benefică în dezvoltarea socio-psihică a copilului. Aceasta îmbunătățește deprinderile cognitive, fizice și motorii cu scopul creșterii încrederii în sine, iar acești pacienți au nevoie de o motivare și o încredere crescută în propriile forțe pentru dezvoltarea lor interpersonală și socio-profesională pe viitor.
O altă metodă de tratament este metoda chirurgicală care era de multe ori folosită în cazul persoanelor cu nanism pentru mărirea lungimii segmentelor membrelor inferioare, dar și pentru a înlătura anumite deficiențe grave cu care acestea se confruntă, de la nivelul șoldului, coloanei vertebrale și membrelor.
2.3. ABORDAREA INTERDISCIPLINARĂ ÎN NANISM
„Interdisciplinaritatea rezultă din procesul de combinare și integrare a diferitelor discipline, împreună cu metodologiile și ipotezele lor de lucru. Aceasta implică trecerea frontierelor tradiționale dintre științe și combinarea tehnicilor lor în efortul de a atinge un obiectiv comun.” (Zaman Ghe., Goschin Z., 2010).
Datorită creșterii nivelului de cercetare prin evoluția atât de rapidă în domeniile medicale, s-a ajuns la descoperirea a cât mai multor mutații ale genei care prezintă nanism, dar și a tratamentelor medicamentoase care, aplicate doar într-o anumită perioadă de dezvoltare a pacientului, pot da rezultate.
Interdisciplinaritatea, în acest caz, se referă la relația dintre kinetoterapeut- terapeut ocupațional-medic specialist-părinți. Kinetoterapia este știința care se ocupă cu studiul mișcării organismelor vii și a structurilor care participă la aceste mișcări și reprezintă o parte foarte importantă în recuperarea pacienților cu diverse diagnostice. Kinetoterapia se îmbină perfect cu alte discipline fiind uneori sigura care dă rezultate într-un interval de timp scurt și fără costuri enorme.
Relația cu medicul specialist este necesară pentru a monitoriza evoluția tratamentului medicamentos în raport cu cel kinetoterapeutic și prin urmare eficiența lor în dezvoltarea copilului. Așa cum am văzut în studiile efectuate de anumiți cercetători s-a dat o mare importanță tratamentului cu proteina din hormonul de creștere. Studiile făcute pe o perioadă de mai mulți ani, au demonstrat faptul că administrarea acestuia zilnic, timp de trei săptămâni duce la o mai bună creștere atâta timp cât se respectă condițiile impuse de tratament. Deoarece tratamentul este destul de costisitor nu mulți apelează la timp la acesta.
Relația kinetoterapeut-părinți este foarte importantă deoarece pacientul fiind copil, prin această relație și colaborare beneficiem de anumite informații foarte utile în programul de kinetoterapie pe care de multe ori doar familia ni le poate oferi (nu doar în cazul copiilor). Uneori familia se poate comporta obiectiv atunci când conștientizează faptul că unele informații spuse la momentul oportun pot ajuta în procesul de recuperare, iar aici ne referim la indicațiile pe care trebuie să le respecte pacientul și familia în cazul de față, acasă.
În ceea ce privește relația dintre kinetoterapeut- terapeut ocupațional, aceasta se va baza pe schimbul de rezultate în cadrul unei ședințe organizate după terminarea ședințelor săptămânale. Informațiile acumulate au un rol foarte important în abordarea copilului în tratament atât pentru kinetoterapeut cât și pentru terapeutul ocupațional. Evoluția programelor celor două terapii sunt direct proporționale cu eficiența colaborării kinetoterapeut- terapeut ocupațional.
2.4. JOCUL ÎN INTERVENȚIA KINETOTERAPEUTICĂ
Copilul, în primii ani de viață, învață să-și simtă, să-și cunoască propriul corp și să utilizeze diferite lucruri din jur care-i folosesc la diverse activități. O modalitate prin care acesta se manifestă este jocul.
„Jocul poate fi definit ca o activitate spontană, atractivă, liberă, ce contribuie la dezvoltarea psihică a copiilor, la pregătirea lor pentru integrarea socială, dar și o modalitate plăcută de relaxare și divertisment pentru tineri și adulți” (Rață M., 2014).
Pentru copil jocul este foarte important deoarece concentrându-se asupra acestei activități el își dirijează întreaga energie și atenție asupra lui, iar acest lucru îl stimulează pe mai multe planuri: senzorio-motor, intelectual, social, creativ, al conștiinței de sine, moral și chiar terapeutic.
Deoarece este greu de conceput o intervenție terapeutică bazată doar pe joc, trebuie să se evalueze în mod permanent interacțiunile și comportamentele, ajustându-se aspectele care țin de unul sau mai multe elemente specifice jocului (Rață M., 2014).
Un lucru foarte important în ceea ce privește integrarea jocului în intervenția kinetoterapeutică este acela că prin joc copilul se manifestă spontan, deci îi putem observa evoluția fără ca alte forțe să intervină și totodată îi putem ghida acțiunile pentru a obține exact rezultatele dorite prin această intervenție.
După cum declară și (Rață M., 2014) „nu toate jocurile sunt bune într-o terapie și nu orice intervenție terapeutică trebuie să fie bazată pe joc” ci, ca și kinetoterapeut este necesar să putem diferenția aceste două momente: intervenția kinetoterapeutică bazată pe joc și cea bazată pe alte mijloace, pentru ca rezultatele dorite să apară în intervalul de timp estimat.
Bazându-ne pe faptul că jocul este un instrument terapeutic important în cazul copiilor, urmărim să dezvoltăm capacitatea de joc personală ajutând la crearea unei atmosfere în care jocul este firesc (Tickle-Degnen & Coster, 1995) citat de Rață M., (2014). Copilul se va simți mai puțin controlat de către kinetoterapeut atunci când terapia se bazează pe joc și atunci acesta va coopera mult mai eficient. Provocarea în ceea ce privește lucrul prin joc împreună cu pacienții de vârste mici este aceea că pe tot parcursul ședinței este nevoie de o agilitate din partea kinetoterapeutului pentru a dirija jocul astfel încât să existe rezultate vizibile nu să fie doar un joc pe care-l dirijează pacientul în funcție de dorințele lui.
2.4.1. Clasificarea jocurilor
Rață M., (2014) citându-l pe Marcelli D., (2003), evidențiază următoarele tipuri de jocuri în funcție de gradul de socializare a copilului și de implicare într-un anumit tip de joc:
jocuri ce se desfășoară în atmosferă (explorarea propriilor senzații corporale);
jocuri ce se desfășoară în microsferă (reprezintă mediul apropiat al copilului);
jocuri care se desfășoară în macrosfera socială.
Pentru vârsta de 0-2 ani se disting următoarele categorii de joc:
de explorare;
de manipulare;
de exercițiu;
repetitive;
simbolice.
O altă clasificare a jocurilor după Rață M., (2014), privind funcția lor se structurează în:
jocuri senzorio-motrice, specifice primilor ani de viață în care se învață formele inițiale ale mișcării;
jocuri elaborate, folosite în învățământul preșcolar, constau într-o organizare din ce în ce mai complexă a activității, având un anumit scop și o anumită semnificație;
jocuri sportive, specifice etapei școlare.
„Prin intermediul jocului, dezvoltarea copilului se realizează mult mai ușor și mai accentuat, și mult mai complex decât prin alte exerciții fizice, întrucât implicarea în joc este totală, vizând toate dimensiunile personalității umane: cognitivă, motrică, afectivă, socială, morală, estetică ” (Rață M., 2014).
După cum subliniază și Ungureanu A., (2009) citat de Rață M., (2014) jocul este „un motor al minții și are un rol fundamental în dezvoltarea copilului” și reprezintă „dovada bunei sale sănătăți fizice, psihice și intelectuale. Este cel mai bun mijloc de învățare, deoarece prin joc copilul învață ușor fără să își dea seama, și pe lângă plăcere, jocul îi permite copilului mic să-și stimuleze corpul și organele de simț. … Prin joc, copilul învață să se concentreze, să-și respecte partenerul de joacă să-și construiască, să-și dezvolte și să-și structureze imaginația. Copilul progresează, învață în măsura în care i se întreține motivația”.
CAPITOLUL 3
ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
3.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII
Cercetarea are ca scop demonstrarea eficienței kinetoterapiei în dezvoltarea copilului cu nanism hipofizar în urma aplicării unei intervenții kinetoterapeutice pe o perioadă de aproximativ 6 luni celor doi pacienți cu acest tip de diagnostic. Intervenția este bazată pe metode și tehnici kinetoterapeutice aplicate copiilor cu nanism hipofizar urmărind îndeplinirea principiul progresivității și respectarea particularităților fiecărui pacient în parte. În vederea îndeplinii a ceea ce s-a propus am alcătuit o serie de obiective care au fost urmărite pe parcursul întregului studiu de caz după cum urmează:
Consultarea literaturii de specialitate și a metodelor de tratament folosite în cazul nanismului hipofizar.
Alegerea grupului de subiecți adecvați cercetării și stabilirea ipotezei care va urma a fi demonstrată.
Selectarea metodelor, procedeelor și tehnicilor care sunt potrivite programului de intervenție pentru copiii cu nanism hipofizar.
Respectarea principiilor progresivității și adaptarea programului la particularitățile pacientului.
Monitorizarea activității pacienților pe întregul parcurs al programului de recuperare cu înregistrarea datelor inițiale și finale.
Formularea unor concluzii adecvate pe baza analizei și interpretării rezultatelor obținute în urma aplicării programului de intervenție kinetoterapeutică.
3.1.1. Durata și etapele cercetării
Activitățile de documentare și cercetare s-au desfășurat în perioada iunie 2015 – mai 2016. Această perioadă a fost împărțită în patru etape:
Etapa I (1 iunie 2015–1august 2015) – În acestă perioadă a avut loc documentarea teoretică în ceea ce privește nanismul în general și în special nanismul hipofizar.
Etapa II (1 august 2015–1 septembrie 2015) – Perioadă de alegere a subiecților și de familiarizare cu aceștia deoarece, fiind copii și având vârste diferite nu au acceptat atât de repede o persoană străină, în spațiul lor personal, ceea ce a dus la adoptarea anumitor strategii de abordare, dând rezultatul așteptat. În această perioadă s-a efectuat și testarea inițială.
Etapa III (1 septembrie 2015–1 februarie 2016) – A fost perioada în care s-a aplicat intervenția kinetoterapeutică conform particularităților fiecărui pacient.
Etapa IV (1februarie 2016–1 mai 2016) – Această perioadă a cuprins evaluarea finală a subiecților, prelucrarea și interpretarea datelor acumulate, redactarea lucrării de licență precum și formularea concluziilor.
3.2. IPOTEZELE CERCETĂRII
Ipoteza cercetării este:
Se presupune că prin aplicarea unui program de kinetoterapie centrat pe joc vom preveni instalarea sechelelor specifice nanismului hipofizar și vom facilita creșterea și dezvoltarea armoniosă.
3.3. SUBIECȚII ȘI CONDIȚIILE DE DESFĂȘURARE ALE CERCETĂRII
Locul desfășurării cercetării a fost Centrul de Servicii Sociale ”Ghiocelul” Bacău din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău. Am ales doi subiecți de sex masculin cu vârste de 2 și respectiv 4 ani pentru aplicarea programului kinetoterapeutic. Aceștia au urmat un program kinetoterapeutic de intervenție îmbinat cu elemente din joc.
Tabel nr. 1. Grupul de subiecți
Sala de kinetoterapie oferă posibilitățile și mijloacele necesare pentru efectuarea programului de intervenție fiind dotată cu diverse obiecte dintre care amintim: oglindă, spaliere, banca de gimnastică, saltele, biciclete ergemetrice, bureți de diferite forme si marimi, gym-ball-uri, aparate pentru terapia cu lumini, piscină cu bile, aparat de fizioterapie și cele mai importante, diverse jucării, jocuri manuale și mingi. Adaptate fiecărui copil în parte după particularitățile și diagnosticul lui și încadrate în programul de intervenție kinetoterapeutică a copilului prin diferite jocuri și strategii de joc dau rezultate foarte bune.
3.4. METODELE DE CERCETARE FOLOSITE
3.4.1. Metoda documentării
Aceasta este o sub-metodă a metodei istorice și se regăsește în orice demers științific, fiind un proces complex de învățare activă a tuturor informațiilor științifice referitoare la subiectul interesat (Ababei R., 2010). Am folosit metoda documentării pentru consultarea unor surse despre tema interesată încă dinainte de a o alege și a continuat pe tot parcursul redactării acesteia.
3.4.2. Metoda observației
Metoda observației permite studierea comportamentuilui pacientului exact în momentul producerii acestuia într-un cadru natural sau unul controlat (Ababei R., 2010). Am folosit această metodă, în special observația întâmplătoare care s-a desfășurat pe tot parcursul cercetării, deoarece furnizează o serie de informații utile în procesul de recuperare, ea fiind metoda de bază la care se face apel în primele faze ale cercetării.
3.4.3. Metoda anchetei
Metoda anchetei are ca scop sondarea opiniei unor subiecți referitoare la anumite fenomene sau obiecte (Ababei R., 2010). Această metodă a fost folosită pentru întocmirea anamnezei în cadrul căreia am ales chestionarul pentru ușurința aplicării acestuia.
3.4.4. Metoda studiului de caz
Metoda studiului de caz constă în a studia intensiv un singur subiect, dar acest subiect poate să nu corespundă unei singure persoane. Această metodă servește la îmbunătățirea cunoștințelor pe care le avem în momentul de față, dar și prelucrarea unor schimbări în ceea ce privește subiectul.
O caracteristică importantă este faptul că metoda prezintă o mare libertate în acumularea de date despre respectivul subiect (Ababei R., 2010).
3.4.5. Metode de măsurare și evaluare
„A măsura constă doar în a face să corespundă anumite proprietăți ale lucrurilor cu anumite proprietăți ale numerelor” (Ababei R., 2010).
În cazul de față, măsurarea anumitor parametri, selectați după particularitățile pacienților, precum: forța musculară, echilibrul static și dinamic, indici antropometrici, este foarte importantă deoarece permite evaluarea inițială și finală după intervenția kinetoterapeutică și implicit monitorizarea eficienței acesteia.
Examenul antropometric este o metodă de apreciere a creșterii și dezvoltării aparatului locomotor bazată pe măsurarea acestuia ca un întreg, dar și a părților lui. Pentru copilul cu nanism hipofizar este foarte important aliniamentul elementelor osoase, atât în partea superioară cât și în partea inferioară a aparatului locomotor, iar pentru această evaluare am folosit examenul vizual împreună cu alte metode de evaluare.
În cadrul examinării antropometrice și funcționale se include inspecția copilului dezbrăcat pentru aprecierea aspectelor segmentelor corpului, iar măsurarea taliei și bustului cu ajutorul taliometrului din ortostatism respectiv așezat, perimetrului toracic și lungimii membrelor inferioare, diferența dintre talie-bust, vor completa examenul somato-antropometric.
Forța musculară, unul dintre cei mai importanți parametri în stabilitatea articulațiilor, în special cele ale membrelor inferioare în cazul nostru, am testat-o prin aplicarea unei forțe pe anumite mișcări globale ale copilului: tripla extensie a membrelor inferioare, dar și prin anumite exerciții precum „bărcuța”, încadrând apoi datele în scala F1 – F5.
Măsurarea indicelui menton-stern am realizat-o cu o bandă metrică. În timp ce privirea subiectului este situată paralel cu planul solului am măsurat distanța dintre cele două repere: menton și stern.
Perimetrul toracic, în inspir și în expir și cel abdominal le-am măsurat cu banda metrică din poziția de ortostatism. În urma parametrilor perimetrului toracic în inspir și în expir se apreciază și elasticitatea toracică inițială și finală pentru a urmării evoluția funcției respiratorii în condițiile în care există anumite deformații le nivelul toracelui.
Valorile unghiului dintre coapsă-coloana vertebrală în așezat, a unghiului intern dintre coapsă-gambă și a celui dintre calcaneu-tibie, le-am măsurat cu goniometrul plasat la nivelul articulațiilor respective, iar brațele urmărind reperele după cum urmează: linia care unește axila cu șoldul, spina iliacă antero-superioară, creasta tibială, calcaneul și linia de mijloc a coapsei. Ultimele două valori le-am măsurat din poziția de ortostatism, iar prima din poziția de așezat.
Circumferința excavației sternului am măsurat-o în timp ce copilul este în poziție de decubit dorsal, cu ajutorul unei benzi metrice luând ca repere capetele liniilor mediane ale excavației.
În cadrul evaluării încadrăm și testarea laxității ligamentare. Acest test l-am aplicat pacientului doar în prezența părinților deoarece presupune anumite mobilizări care uneori pot speria pacientul.
Tabel nr. 2. Scală pentru testarea laxității a pacientului nr.1
Această scală cuprinde o serie de mobilizări pasive care se vor notă după cum urmează: primele două elemente cu 0 (minim) – 0,5 – 1 – 2 (maxim), iar următoarele cu 0 (minim) – 0,5 – 1(maxim). Scorul maxim obținut este de 9 puncte, iar ce este peste 9 puncte se definește ca hiperlaxitate. De la 0-3 puncte este un scor normal, iar de la 4-9 puncte reprezintă laxitate ligamentară .
În ceea ce privește echilibrul l-am evaluat bipodal și unipodal când starea pacienților a fost bună și a permis evaluarea acestuia. Evaluarea echilibrului static bipodal se realizează cu mare ușurință: cerându-i copilului să stea în ortostatism am cronometrat secundele în care a reușit să-și mențină echilibrul fără oscilații ale corpului. În schimb echilibrul unipodal este mult mai greu de realizat, uneori imposibil.
Analiza mersului s-a realizat prin observarea pacientului în timp ce acesta merge în ritm propriu fără a fi perturbat de alți factori din jur sau fără a-i da indicații ori a-l corecta.
Valorile stabilite la începutul intervenției kinetoterapeutice sunt ulterior comparate cu valorile finale pentru observarea eficienței programului și pentru a introduce în intervenție noi exerciții sau pentru a le face mai dificile pe cele deja existente.
Pentru a evalua pacienții din punct de vedere psiho-motor am folosit scala Portage. Am aplicat itemii care cuprind dezvoltarea motorie, limbajul, dezvoltarea cognitivă și socializarea, celor doi pacienți în condițiile optime date de ambientul fiecărei încăperi necesare pentru îndeplinirea lor. Copiii au fost foarte receptivi și au executat întocmai cerințele după posibilitățile fiecăruia.
3.4.6. Metode de înregistrare, prelucrare și reprezentare grafică a datelor
După procesul de asigurare a datelor necesare investigației urmează prelucrarea statistică a acestora. Se va începe cu procesul de centralizare a datelor acumulate pe tot parcursul desfășurării cercetării. Ele sunt prezentate sub formă de tabele și grafice, iar interpretarea și analiza rezultatelor reprezintă ultima etapă a acestui demers statistic.
3.5. DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
3.5.1. Metodologia de lucru
Cercetarea s-a desfășurat pe o perioadă de 6 luni. Modul în care am abordat desfășurarea acesteia, incluzând aplicarea programului de exerciții a fost influențat de totalitatea informațiilor acumulate din domeniu și în special de cele prezentate la disciplina cu specific în pediatrie.
Programul de exerciții a fost gândit și adaptat după particularitățile ambilor pacienți și în funcție de afecțiunile care au apărut ca urmare a evoluției nanismului hipofizar. Urmând principiul progresivității: de la simplu la complex, de la ușor la greu și de la cunoscut la necunoscut, evoluția intervenției kinetoterapeutice a fost una progresivă și îngreuierea s-a făcut treptat în funcție de starea pacienților și de particularitățile lor. Pe durata întregii desfășurări a programului de exerciții am fost permanent prezentă ghidându-i pe pacienți și corectându-i pe parcursul fiecărei ședințe.
Programul individualizat de exerciții a fost aplicat în aceeași zi pentru ambii pacienți, dar la ore diferite, deoarece este foarte important de realizat terapia cu un singur pacient pe rând pentru rezultate cât mai bune și pentru o colaborarea cât mai eficientă, având în vedere că cei au vârste mici (4 ani și 2 ani și 6 luni).
Am comunicat permanent cu părinții acestora în legătură cu eventuale schimbări ce au survenit în perioada în care copiii au fost la domiciliu, dar și pentru a le oferi informațiile necesare în legătură atât cu diagnosticele și schimbările ce au avut loc odată cu începerea intervenției kinetoterapeutice cât și cu indicațiile metodice pe care este necesar să le respecte.
Ambii pacienți au fost receptivi la ideea de a accepta o nouă persoană în spațiul lor personal, interacționând și comunicând cât se poate de bine pe tot parcursul sedințelor.
Succesul intervenției kinetoterapeutice constă în antrenarea musculaturii scheletice, în condițiile impuse de nanismul hipofizar, pentru a ameliora deformările la nivelul aparatului locomotor, dar și stimularea proprioceptorilor din articulațiile afectate, stimularea atenției și reacției de răspuns pentru un mai bun rezultat în programul de intervenție.
Obiectivele generale urmărite în aplicarea intervenției kinetoterapeutice la copiii cu nanism hipofizar sunt:
Tonifierea generală a musculaturii.
Îmbunătățirea stabilității articulare.
Crearea reflexului de portură corectă în statică și dinamică.
Îmbunătățirea echilibrului static și dinamic.
Prevenirea instalării sechelelor articulare.
Facilitarea creșterii și dezvoltării generale în conformitate cu stadiile de dezvoltare.
Obiectivele particularizate pentru fiecare pacient fiind prezentate în anexe. Pentru îndeplinirea acestora am folosit anumite metode, mijloace și tehnici pe care le-am adaptat fiecărui pacient în parte. Acestea sunt: masajul, tehnicile kinetice dinamice, exerciții active cu obiecte și la aparate.
3.5.2. Desfășurarea intervenției kinetoterapeutice
În sprijinul îndeplinirii obiectivelor propuse am conceput două programe de intervenție kinetoterapeutică aproximativ identice care prezintă mici modificări în ceea ce privește dozarea sau modul de efectuare a anumitor exerciții, în funcție de particularitățile pacienților: vârsta, forța musculară, ce poate face fiecare pacient și cât poate face. Intervenția kinetoterapeutică este structurată pe mai multe etape în care sunt cuprinse exerciții care îndeplinesc treptat obiectivele și care respectă principiul progresivității.
Structura intervenției kinetoterapeutice pentru pacientul nr. 1
Etapa 1:
Am efectuat masaj stimulativ al membrelor inferioare (4 minute), spatelui (4 minute), membrelor superioare (2 minute) și a părții anterioare a trunchiului (1 minut), folosind tehnicile de: efleuraj, fricțiune, frământat, cernut și rulat (doar pentru membrele inferioare și superioare).
Efleurajul s-a realizat ușor, superficial, pe toată întinderea regiunii în zona unde musculatura nu este foarte dezvoltată, iar pe celelalte segmente l-am efectuat profund cu o singură mână. Fricțiunile le-am aplicat cu fața palmară a degetelor în sens liniar și circular cu o intensitate medie, uneori mare acolo unde există masă musculară mai mare. Frământatul l-am aplicat în zona trunchiului în cută mică, iar pentru celelalte segmente, în val și în brățară-șerpuit. Vibrațiile le-am folosit la nivelul tuturor segmentelor. Toate aceste procedee le-am aplicat copilului adoptând un stil sub formă de joacă pentru a-i capta atenția, acesta reacționând pozitiv abordării.
Am intercalat masajul cu exerciții active și active cu rezistență pentru a nu interveni monotonia. Se menționează că durata masajului este mai scăzută deoarece avem drept pacient un copil, acesta plictisindu-se foarte repede de acțiunile statice.
Scopul etapei 1: Prin exercițiile efectuate urmărim creșterea forței musculare și prin urmare diminuarea sechelelor apărute la nivelul aparatului locomotor datorită evoluției nanismului hipofizar precum: pectus excavatum, hipotonie musculară la nivel abdominal și la nivelul membrelor superioare. În etapa 1am urmărit antrenarea musculaturii și dezvoltarea armonioasă a trenului superior prin diminuarea sechelelor, dar și stimularea proprioceptorilor de la nivelul articulațiilor geunchilor prin efectuarea diferitelor presiuni la nivelul articulațiilor pe planul mesei.
Obiectele folosite: Am folosit diverse jucării, avion, mașinuțe, animăluțe de pluș pentru a-i stimula atenția asupra exercițiilor, creând diverse povești.
Particularitățile etapei 1: Exercițiile s-au efectuat din diferite poziții, decubit dorsal, decubit ventral, așezat la marginea patului și i-am aplicat pacientului o rezistență medie crescând odată cu dezvoltarea forței musculare pe parcursul ședințelor.
Exemple de exerciții:
Exercițiul nr. 1: Din decubit dorsal cu membrele inferioare stabilizate la nivelul genunchilor se execută flexia dorsală – 20 repetări (foto nr. 2).
Exercițiul nr. 2: Din decubit dorsal cu membrul în triplă flexie se execută tripla extensie contra unei rezistențe medii, aceasta crescând treptat – 10 repetări pentru fiecare membru (foto nr. 3).
Exercițiul nr. 3: Din decubit dorsal cu talpa unui singur membru inferior în contact cu suprafața de sprijin, cât mai aproape de bazin, iar celălalt într-o poziție neutră, se execută ridicări de bazin – 10 repetări pentru fiecare membru inferior (foto nr. 4).
Exercițiul nr. 4: Din decubit dorsal cu talpa ambelor membre inferioare în contact cu suprafața de sprijin, cât mai aproape de bazin, se execută ridicări de bazin – 15 repetări.
Etapa 2:
În această etapă am folosit elemente din joc pe care le-am integrat în exercițiile active libere, cu rezistență și cu obiecte. După cum știm, jocul este un element foarte important în intervenția kinetotarapeutică mai ales că avem drept pacienți copii cu vârste de 2 ani și 6 luni respectiv 4 ani cărora este necesar să le stimulăm atenția, motivația și să le construim prin joc simțul de responsabilitate în ceea ce privește îndeplinirea sarcinilor propuse. În această etapă am urmărit îndeplinirea obiectivului care privește tonifierea musculaturii aparatului locomotor în regim de scurtare și formarea reflexului de postură corectă în statică precum și prevenirea instalării sechelelor articulare, dar și facilitarea creșterii și dezvoltării generale în conformitate cu stadiile de dezvoltare.
Scopul etapei 2: Pacientul execută o serie de exerciții concentrându-ne strict pe deviațiile produse la nivelul aparatului locomotor ca urmare a evoluției bolii: genu varum, hiperlordoză cervicală, cifoză dorsală și hipotonie musculară la nivelul membrelor inferioare.
Este foarte important de menționat că lucrul cu pacienții de vârste mici este dificil, mai ales lucrul cu voința acestuia. Manipularea voinței trebuie să se realizeze foarte subtil pentru o bună cooperare, dar și cu o oarecare fermitate.
Obiectele folosite: Pentru această etapă am folosit saltaua pliabilă, scara fixă, placa de echilibru, scară între barele paralele, mingi mici de plastic.
Particularitățile etapei 2: Am schimbat și alternat pozițiile inițiale creând o poveste în care pacientul este personajul principal. Pe parcursul celor 6 luni de intervenție kinetoterapeutică exercițiile din această etapă au fost schimbate și adaptate intercalându-se cu diverse elemente din joc. În funcție de disponibilitatea pacientului de a participa activ la unele exerciții am fost forțată să adaptez permanent programul de exerciții și intensitatea acestuia.
Exemple de exerciții:
Exercițiul nr. 5: Din așezat se execută flexia gambei pe bazin cu genunchiul flectat – 10 repetări pentru fiecare membru inferior – (foto nr. 5, 6).
Exercițiul nr. 6: Din așezat se execută flexia gambei pe bazin cu genunchiul extins – 10 repetări pentru fiecare membru inferior (foto nr.7).
Exercițiul nr. 7: Din așezat se execută flexia coapsei pe bazin cu genunchiul extins cu abducția membrul inferior pe planul saltelei – 10 repetări pentru fiecare membru inferior (foto nr. 8).
Exercițiul nr. 8: Din așezat se execută extensia genunchiului apoi flexia coapsei pe bazin – 10 repetări pentru fiecare membru inferior (foto nr. 9).
Exercițiul nr. 9: Din așezat cu genunchii stabilizați se execută ridicări de pe saltea – 15 repetări (foto nr.10, 11).
Exercițiul nr. 10: Cățărat la scara fixă – 2 repetări (foto nr. 12).
Exercițiul nr. 11: Mers pe placa se echilibru – 10 repetări (foto nr. 13).
Exercițiul nr. 12: Stând pe placa de echilibru se fac dezechilibrări la nivelul plăcii de echilibru – 30 de secunde (foto nr. 14, 15).
Etapa 3:
Aceasta este ultima din cadrul intervenției kinetoterapeutice. Deoarece, pentru o mai bună recuperare a deformațiilor aparatului locomotor, dar și pentru a dezvolta o mai bună stimă de sine, avem nevoie și de o postură corectă permanent menținută, în aceaată etapă ne-am concentrat asupra utimelor obiective ale intervenției și acelea de a îmbunătății echilibrul dinamic și de a forma reflexul de postură corectă în dinamică.
Scopul etapei 3: În această etapă pacientul a executat exerciții pentru reeducarea mersului și formarea reflexul de postură corectă în dinamică.
Obiectele folosite: Am folosit un singur aparat, banda de alergat și oglinda de perete.
Particulazitățile fazei 3: Deoarece pacientul este copil (4 ani) și în cazul acestora intervine monotonia dacă exercițiile sunt simple și fără interacțiune, am ales anumite cântece pe care le-am fredonat împreună în timpul exercițiilor. În acest fel am reușit să antrenăm și atenția distributivă transformându-se într-un joc interactiv.
Exemple de exerciții:
Exercițiul nr.21: Mers la banda de alergat în pași de soldățel – 4 minute (viteza-1,6- înclinarea crește treptat până la 6, apoi descrește odată cu viteza- foto nr. 16, 17) .
Am fragmentat programul sedinței pentru pacientul B.L. în trei etape pentru a observa progresia și evoluția exercițiilor efectuate, dar și îndeplinirea obiectivelor propuse anterior. Pacientul trebuie motivat permanent, iar pentru a realiza acest lucru este necesat să găsim noi metode de abordare pentru ca mișcările să fie efectuate corect și rezultatul să fie cel așteptat.
Menționăm că în cazul exercițiilor cu rezistență, aceasta s-a realizat progresiv în funcție de particularitățile pacientului, iar în alcătuirea programului s-a ținut cont de principiul progresivității.
Structura intervenției kinetoterapeutice pentru pacientul nr. 2
Etapa 1:
Masajul l-am aplicat pe membrele inferioare, trunchi și membrele superioare, fiind asociat cu exercițiile active și cu rezistență aplicate la nivelul acestor segmente. Am folosit procedeele fundamentale de masaj: efleurajul, fricțiunea, frământat și vibrațiile adaptate segmentelor mici ale copilului. Ca și la primul pacient, am folosit masajul stimulativ pentru a activa musculatura care urmează a fi tonifiată și pentru a obține un efect stimulativ al întregului organism prin procedeele folosite. Obiectivele vizate în această etapă cuprind tonifierea musculaturii aparatului locomotor în regim de scurtare.
Scopul etapei 1: Exercițiile active și cu rezistență pe care le-am propus în această etapă sunt în scopul tonifierii musculaturii membrelor superioare, a trunchiului și a membrelor inferioare. Stimularea proprioceptorilor de la nivelul articulațiilor gleznelor s-a realizat prin aplicarea unei rezistențe manuale sau prin presiuni asupra articulațiilor în tipul realizării exercițiilor active.
Obiecte folosite: Am folosit jucării de plastic, avioane, elicoptere, animale de plastic și cutii muzicale.
Particularitățile fazei 1: Pentru această fază am utilizat ca metodă de distragere a atenției imitarea unor obiecte (avionul, elicopterul, etc.) și inventarea diverselor povestiri adaptate momentului respectiv și întrebărilor copilului. Ținând cont de diferența de vârstă dintre cei doi pacienți, am aplicat strategii de abordare diferite pentru a avea efectul dorit.
Exemple de exerciții:
Exercițiul nr. 1: Din decubit dorsal se execută adducția membrelor inferioare împotriva unei ușoare rezistențe urmată de presiuni dinspre exterior spre interior, la nivelul genunchilor. Apoi pacientul execută abbducția acestora împotriva rezistenței– 10 repetări pentru adducție și 10 repetări pentru abducție (foto nr. 18).
Exercițiul nr. 2: Din decubit dorsal cu membrul în triplă flexie se execută tripla extensie contra unei rezistențe medii, aceasta crescând treptat – 10 repetări pentru fiecare membru (foto nr. 20).
Exercițiul nr. 3: Același exercițiu executat cu ambele membre inferioare – 10 repetări (foto nr. 21).
Exercițiul nr. 4: Din decubit dorsal cu talpa pe sol și piciorul cât mai aproape de bazin și cu piciorul stabilizat se execută pasiv presiuni pe genunchi pentru articulațiile gleznei și piciorului – 10 repetări pentru fiecare membru inferior (foto nr. 22).
Etapa 2:
Această etapă a presupus o reală provocare pentru pacient deoarece dificultatea exercițiilor a crescut, iar adăugarea de noi exerciții din poziții diferite a făcut să apară refuzul de a mai colabora în unele momente. Luând în calcul vârsta pacientului am introdus elemente din joc specifice acesteia prin care îi stimulează motivația de a participa la activitate.
Pe lângă faptul că ne-am centrat pe îndeplinirea obiectivelor care privesc forța musculară a membrelor inferioare, îmbunătățirea stabilității articulare și îmbunătățirea echilibrului static și dinamic, obiectivele care vizează prevenirea instalării sechelelor articulare și facilitarea creșterii și dezvoltării generale în conformitate cu stadiile de dezvoltare au fost îndeplinite prin aceleași exerciții ca cele anterioare.
Scopul etapei 2: În această fază exercițiile sunt centrate pe reducerea complicațiilor apărute în urma evoluției nanismului hipofizar precum: talus valgus, hipotonie la nivelul musculaturii membrelor inferioare, abdominale și echilibru deficitar datorită deviației piciorului.
Obiecte folosite: Saltele pliabile, scări, piscina cu bile, bile mici de plastic, placă de echilibru, scara între barele paralele.
Particularitățile etapei 2: Exercițiile efectuate de pacient sau schimbat permanent în decursul celor 6 luni în funcție de starea de sănătate a acestuia și de disponibilitatea de a coopera activ la activitate. Prin schimbarea pozițiilor inițiale ale exercițiilor am reușit să adaptăm câteva elemente din joc creând o întreagă poveste pacientul fiind personajul principal din întreaga activitate, iar acest lucru îi va oferi un sentiment de mulțumire și îl va motiva să participe activ până la final.
Exemple de exerciții:
Exercițiul nr. 5: Urcatul scărilor (foto nr. 23).
Exercițiul nr. 6: Cățărare pe marginea piscinei cu bile (foto nr. 24).
Exercițiul nr. 7: Mers în patrupedie pe marginea piscinei cu bile (foto nr. 25).
Exercițiul nr. 8: Jocul în piscina cu bile (foto nr 26-33).
Ultimul exercițiu este folosit cu scopul antrenării articulațiilor gleznelor pe toate mișcările: flexie dorsală și plantară, eversie și inversie și mai ales cu scopul de stimulare a proprioceptorilor de la acest nivel generând, prin urmare, un răspuns motor adecvat.
În piscina cu bile am stimulat copilul pentru a antrena cât mai multe grupe musculare, dar și articulațiile, folosind diverse jocuri după cum urmează:
Rățușca înoată: copilul traversează piscina cu bile dintr-o parte în cealaltă folosindu-se de membrele inferioare și de cele superioare.
Mingea jucăușă: am ascuns o minge de cauciuc într-un anumit loc al piscinei cu bile, iar copilul trebuie să o caute în acel loc, printre bile, din poziția de ortostatism fără a se poziționa în așezat. Prin acest joc am urmărit executarea mișcărilor de flexie din articulațiile gleznelor, genunchilor și coxofemurale, dar și flexia coloanei, rotația și înclinarea laterală a acesteia împreună cu mișcările membrului superior.
Valurile: copilul se scufundă în bile și se formează „valuri” cu bilele acoperindu-l și mai mult, iar copilul încearcă să iasă dintre bile.
Acest exercițiu urmărește tonifierea musculaturii întregului aparat locomotor. Totodată realizează stimularea aparatului locomotor, dar și stimularea psihică și oferă o multitudine de senzații din întregul corp și de la receptorii gravitaționali care îi generează informații despre cum se mișcă segmentele corpului, despre poziția lor și poziția corpului copilului printre bile.
Cu cât se practică mai mult acest exercițiu cu atât toate aceste senzații îl fac să se simtă mult mai independent și sigur pe propria persoană care ulterior se vor reflecta în viitoarele sale acțiuni.
Etapa 3:
Folosim același metode și mijloace precum cele ale pacientului nr. 1 din etapa 3, dar particularizate pacientului nr. 2. Am urmărit îndeplinirea obiectivului care privește reeducare a mersului și cel de formare a reflexului de postură corectă în dinamică și statică.
Scopul etapei 3: Aceasta presupune folosirea unor exerciții adaptate obiectivelor propuse spre a fi realizate cu scopul îmbunătățirii echilibrul static și dinamic, stimularea proprioceptorilor din articulații și mușchi, odată cu îmbunătățirea echilibrului și îmbunătățirea aliniamentului corpului.
Obiecte folosite: Am folosit banda rulantă și oglinda.
Particularitățile fazei 3: Deoarece acest pacient are vârsta mai mică față de pacientul nr. 1, iar echilibrul fiind încă deficitar, pe parcursul exercițiului îi oferim sprijin în a-și menține echilibrul și pentru a-i da încredere și siguranță.
Am ales câteva cântece pe care le-am fredonat împreună, în acest fel reușind să îi antrenăm atenția distributivă și să îi captăm interesul pe tot parcursul.
Durata unei ședințe de intervenție kinetoterapeutică a fost de 50 de minute. Aceasta a fost efectuată de două ori pe săptămână (marți și joi) timp de 6 luni pentru fiecare pacient, iar exercițiile incluse s-au intercalat cu elemente din joc urmărindu-se îndeplinirea obiectivelor propuse.
În ceea ce privește instruirea părintelui în scopul urmării unui program de intervenție acasă, s-a realizat cu succes și cu o bună colaborare din partea ambelor familii. Exercițiile propuse în acest program pentru acasă s-au bazat în principiu pe joc și au fost realizate cu scopul de a crește forța musculară menținerea posturii corecte a corpului, dar și cu scopul de stimulare a echilibrului dinamic și a proceselor cognitive. Jocul presupune o antrenare a memoriei, a dorinței de cunoaștere și a limbajului pe lângă jolul pozitiv ce îl are în dezvoltarea armonioasă a pacienților cu nanism hipofizar.
CAPITOLUL 4
REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR
4.1. Prezentarea și analiza datelor
Eficiența intervenției kinetoterapeutice aplicată celor doi pacienți s-a demonstrat prin compararea măsurătorilor efectuate la începutul intervenției și la sfârșitul acesteia, constatându-se următoarele:
4.1.1. Rezultatele cercetării pentru pacientul nr. 1
Tabelul nr. 3. Testarea forței musculare
Graficul nr. 1. Testarea forței musculare
Graficul ne arată o creștere de un singur nivel a forței musculare deoarece inițial s-a înregistrat o valoare de F4 pentru flexori, extensori, adductori și abductori membre superioare și inferioare și pentru flexori și extensori trunchi.
Tabelul nr. 4. Măsurători antropometrice
Graficul nr. 2. Indicele menton-stern și Perimetrul abdominal în ortostatism
Graficul nr. 3. Unghiul dintre coapsă și coloana vertebrală și Unghiul dintre coapsă și gambă în plan frontal
Graficul nr. 4. Circumferinta excavației
Graficul nr. 5. Măsurarea taliei și a bustului.
Graficul nr. 6. Măsurarea lungimii membrelor inferioare
Tabelul nr. 5. Testarea echilibrului
Graficul nr. 7. Testarea echilibrului static bipodal Graficul nr. 8. Testarea echilibrului static unipodal
sensibilizat
Tabel nr.6. Testarea laxității ligamentare
Tabel nr.7. Scala Portage – rezultatele itemilor
Graficul nr.9. Ariile Scala Portage
Graficul nr.10. Scala Portage- diferența dintre vârsta cronologică și cea mentală
Rezultatele obținute ne arată existența unei neconcordanțe între vârsta cronologică și cea mentală în sens descendent. Pacientul nr. 1 se află la un nivel de dezvoltare inferior. La începutul intervenției a apărut refuzul de a coopera activ la conversație, însă pe parcurs, metodele de abordare folosite și elementele din joc l-au determinat să comunice și să participe activ la conversații și chiar să fie extrem de liber în exprimare.
4.1.2. Rezultatele cercetării pentru pacientul nr. 2
Tabelul nr. 8. Testarea forței musculare
Ggraficul nr. 11. Testarea forței musculare
Tabelul nr. 9. Măsurători antropometrice
Graficul nr.12. Perimetrul toracic și Perimetrul abdominal
Graficul nr. 13. Unghiul dintre calcaneu și tibie Graficul nr. 14. Unghiul intern dintre coapsă și gambă
Graficul nr. 15. Măsurarea taliei și bustului
Graficul nr. 16. Măsurarea lungimii membrelor inferioare
Tabel nr.10. Testarea echilibrului
Graficul nr. 17. Testarea echilibrului static bipodal Graficul nr. 18. Testarea echilibrului static unipodal
Pentru început am aplicat întrebările de la intervalul 2-3ani (prezentate în anexa nr. 2), coeficientul de dezvoltare arătând o neconcordanță între vârsta cronologică și cea mentală în sens descendent, înregistrându-se întârzieri în dezvoltare. În testarea finală coeficientul de dezvoltare a arătat o apropiere între vârste: vârsta cronologică (3,2 ani) și vârsta mentală (2,8 ani).
Tabel nr. 11. Scala Portage – rezultatele itemilor
Graficul nr.19. Ariile Scalei Portage
Graficul nr.20. Scala Portage – diferența dintre vârsta cronologică și cea mentală
4.2. Interpretarea rezultatelor
Informațiile prezentate anterior evidențiază faptul că intervenția kinetoterapeutică aplicată celor doi pacienți cu nanism hipofizar influențează în mod favorabil dezvoltarea armonioasă a pacienților. Totalitatea exercițiilor efectuate au avut o influență pozitivă asupra evoluției complicațiilor, încetinind-o. Conform testărilor efectuate înainte și după intervenție putem spune că pacientul nr. 1 are o evoluție mai bună față de pacientul nr.2.
Se evidențiază o îmbunătățire a forței musculare pentru ambii pacienți de la F4 la F5 în tabelele 3și 8, iar prin analiza graficelor 7,8 și 17,18 se poate observa o îmbunătățire a echilibrului static bipodal pentru primul pacient cu 5 secunde și a echilibrului static unipodal cu 4 secunde, iar pentru pacientul al doilea s-a observat o creștere cu 6 secunde față de valorile inițiale. Atât forța musculară cât și echilibrul sunt în strânsă legătură în dezvoltarea aparatului locomotor, prima influențând-o pe ultima.
În ceea ce privește laxitatea ligamentară prezentă la acest pacient în tabelul nr. 6 s-au observat modificări cu 1 punct și s-au văzut îmbunătățiri minime la nivelul articulațiilor genunchilor prin îmbunătățirea secreției de colagen dată de exercițiile exercitate la acest nivel, rezultând o stabilitate articulară laterală ușor îmbunătățită.
În graficul 2 se poate observa o scădere a valorii inițiale a indicelui menton-stern cu 3cm așadar diminuarea hiperlordozei cervicale prin îmbunătățirea tonusului musculaturii anterioare a gâtului pentru pacientul nr. 1. O altă sechelă, de la nivelul sternului, care a fost diminuată este excavația acestuia prin îmbunătățirea tonusului musculaturii abdominale. Bazându-ne pe faptul că osul tânăr este un os în creștere căruia, dacă i se aplică anumite forțe un timp îndelungat i se va modifica forma în funcție de direcția de aplicare a lor, am obținut o micșorare a circumferinței excavației cu 0,5 cm conform graficului 4. Odată cu acestea se observă din graficul 2 micșorarea perimetrului abdominal în ortostatism cu 2 cm îmbunătățindu-se totodată și funcția respiratorie prin scăderea acestor valori.
Prin analiza graficului 3 în care avem scăderea unghiului dintre coapsă și coloană cu 10 cm și a unghiului intern dintre coapsă și gambă cu 4 cm deducem faptul că sechelele de la nivelul coloanei – cifoza dorsală și lombară și de la nivelul genunchiului – genu varum, au fost reduse considerabil pe parcursul intervenției kinetoterapeutice, iar reflexul de postură corectă a fost format atât în cazul primului pacient cât și în cazul celui de-al doilea.
Graficele 5 și 6 ne arată evoluția creșterii în înălțime a pacientului nr. 1. Din măsurătorile inițiale și finale observăm o creștere minimă a taliei de 2 cm prin urmare și celelalte două măsurători: bustul și lungimea membrelor inferioare au înregistrat de asemenea o evoluție minimă sau se observă chiar o stagnare după cum urmează: bustul – 2 cm, membrele inferioare – 0 cm.
Pentru pacientul nr. 2 îmbunătățirea tonusului la nivelul musculaturii abdominale, dar și diminuarea expansiunii coastelor sunt prezentate în graficul 12 prin scăderea perimetrului toracic cu 1 cm și a perimetrului abdominal cu 4 cm. În ceea ce privește evoluția intervenției kinetoterapeutice la cel de-al doilea pacient este una mai puțin bună. Afirmăm acest lucru deoarece din graficul 13 se observă diminuarea unghiului dintre calcaneu și tibie doar cu 0,5 cm în cele 6 luni de intervenție. De asemenea graficul 14 prezintă micșorarea unghiului dintre coapsă și tibie cu doar 1 cm față de tastarea inițială.
Rahitismul joacă un rol foarte important în evoluția minimă a deficiențelor instalate în urma evoluției nanismului hipofizar a acestui pacient, iar acest lucru este demonstrat prin graficele 13, 14, 15, 16.
Din reprezentarea graficelor 15, 16 observăm o creștere în înălțime a pacientului nr. 2, talia modificându-se cu 2 cm prin creșterea lungimii bustul. Lungimea membrelor inferioare la finalul intervenției kinetoterapeutice prezintă aceleași valori ca cele din testările inițiale.
Chiar dacă pacienții nu au prezentat modificări considerabile ale înălțimii putem spune că în urma tratamentului, tonusul principalelor grupe musculare a fost vizibil îmbunătățit. Acest lucru se poate observa și la pacientul nr. 2 și în graficele 17, 18 unde avem testarea echilibrului unipodal și bipodal, deoarece în menținerea echilibrului este nevoie și de un tonus bun al musculaturii, pe lângă un control vizual bun, control muscular, viteză de reacție și redresare și urechea internă antrenată.
În graficele 9, 10 și 19, 20 se observă o îmbunătățire majoră a dezvoltării limbajului, a ariei cognitive, socializării, dar și o îmbunătățire a dezvoltării motorii a ambilor pacienți, iar la finalul intervenției vârsta cronologică fiind foarte aproape de vârsta mentală. Am realizat o recuperare a coeficientului de dezvoltare de 8 luni în 6 luni de intervenție pentru pacientul nr. 2, iar pentru pacientul nr. 1 o recuperare de 11 luni. Rezultatele finale pozitive ale scalei Portage confirmă faptul că jocul a ocupat un rol esențial în dezvoltarea psihomotrică, dar și în dezvoltarea armonioasă a pacienților cu nanism hipofizar.
CAPITOLUL 5
CONCLUZII
Având în vedere că cercetarea s-a desfășurat doar pe doi pacienți și pe o perioadă de timp limitată, concluziile sunt particularizate la cele două cazuri. Conform rezultatelor obținute în urma cercetării desfășurate afirmăm că ipoteza stabilită la începutul lucrării și aceea că prin aplicarea unui program de kinetoterapie centrat pe joc vom preveni instalarea sechelelor specifice nanismului hipofizar și vom facilita creșterea și dezvoltarea armoniosă, a fost confirmată. Acestea sunt susținute prin următoarele concluzii:
Aplicarea intervenției kinetoterapeutice celor doi pacienți a dus la îmbunătățirea tonusului muscular la nivelul grupelor musculare care prezentau forță scăzută și în special la nivelul membrelor inferioare.
Folosirea continuă a exercițiilor centrate pe joc pentru creșterea forței musculare a membrelor inferioare au îmbunătățit echilibrul static și dinamic pentru ambii pacienți.
Integrarea elementelor din joc în programul de exerciții s-a dovedit a avea o influență foarte bună asupra înțelegerii exercițiilor de către pacienți încă de la începutul intervenției, de asemenea a avut o influență și asupra disciplinării în legătură cu executarea comenzilor date pe parcursul ședințelor de kinetoterapie.
Ameliorarea deviațiilor produse la nivelul aparatului locomotor datorită evoluției nanismului hipofizar s-a realizat cu succes conform indicilor testărilor finale.
Continuitatea aplicării exercițiilor a influențat pozitiv dezvoltarea armonioasă a pacienților prin ameliorarea și prevenirea instalării sechelelor de la nivelul membrelor inferioare, coloanei lombare, dorsale și cervicale, sternului, coastelor și membrelor superioare. De asemenea încadrarea elementelor din joc în exerciții a influențat într-o mare măsură limbajul, socializarea și procesul cognitiv, îmbunătățindu-le.
Repetarea continuă timp de 6 luni a programului de exerciții a avut un impact pozitiv asupra implicării în ședințele de intervenție prin faptul că pacienții respectau cu mai multă seriozitate indicațiile, dar și asupra disciplinării acestora în ceea ce privește postura adoptată în repaus sau în dinamică, la finalul celor 6 luni de intervenție ne mai fiind nevoie ca pacienții să fie atenționați de postura lor.
Majoritatea exercițiilor folosite în intervenția kinetoterapeutică pot fi aplicate cu mare ușurință și la domiciliu, de către părinți, folosind elemente din diferite jocuri sau adaptându-le la mediul de acasă.
Un alt aspect important care a influențat eficiența programului de exerciții a fost interdisciplinaritatea, mai ales comunicarea cu părinții și terapeutul ocupațional deoarece este foarte important în recuperare comportamentul și respectarea indicațiilor la domiciliu, dar și modul de raportare la persoanele din jur, la copii cu care pacienții cu nanism hipofizar interacționează.
BIBLIOGRAFIE:
Ababei R., 2009, Metodologia cercetării activităților corporale – Note de curs,Bacău.
Baciu C., 1981, Aparatul locomotor, Editura Medicală, București.
Baciu C. C., 1977, Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport-Turism, București.
Balint T., 2007, Evaluarea aparatului locomotor, Editura PIM.
Blachford S. I., 2002, The Gale encyclopedia of genetic disorders, volumele 1,2,3, Editura Gale Group, United States of America.
Cantarella, V., 1999, Bones and muscles: An illustrated anatomy, Editura Wolf Fly Pres, South Westerlo, New York.
Cioroiu G. S., 2006, Esențial în anatomie și biomecanică, Editura Universității Transilvania, Brașov.
Dragomirescu, C-L., 2011, Cercetări endocrino-metabolice în hipotrofia staturală. Atitudini terapeutice diferențiate-Teză de doctorat, Craiova.
Gal A., 2004, Novel Mutations in the TRIM37 Gene in Mulibrey Nanism, Wiley-liss,INC.
Groza P., 1980, Fiziologie umana- ediția a III –a, Editura Medicală, București.
Guyton A. C., & Hall J. E., 2006, Textbook of medical physiology, Elsevier Inc.,11th edition, Philadelphia, Pennsylvania.
Iuga S., Neamțu M., 2009, Tulburări de creștere și dezvoltare la copil. Retardul statural condiționat hormonal – Aspecte clinice, vol. II, nr. 2.
Marcu V., Dan, M., și colab. 2006, Kinetoterapie/Physiotherapy, Editura Universității din Oradea, Oradea.
Manole, L., Educare/Reeducare motrică și funcțională în pediatrie-cursuri studii de licență.
Mârză, D., 2010-2011, Masaj terapeutic- recuperator-Note de curs, Bacău.
Nenciu, G., 2012, Biomecanică- Curs în tehnologie IFR, Editura Fundației România de Mâine, București.
Papilian V., 2003, Anatomia omului – Aparatul locomotor, vol.1, Editura BIC ALL, București.
Rață, M., 2014, Stimularea senzorio-motrică în pediatrie, Editura. PIM, Iași.
Rosenfeld M. G., 2011, Model of pediatric pituitary hormone deficiency separates tne endocrine and neural functions of the LHX3 transcription factor in vivo, vol. 108, nr. 1:173-178.
Sbenghe T., 1987, Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Editura Medicală, București.
Tsumaki N., 2004, Smad6/Smurf1 overexpression in cartilage delays chondrocyte hypertrophy and causes dwarfism with osteopenia, The Journal of Cell Biology, vol.165, nr. 3: 433-445.
Turyn D., 2003, The dwarf mutation decreases high dose insulin responses in skeletal muscle, the oposite of effects in liver, Mechanism of Ageing and Development, vol. 124,nr. 3: 819-827.
Ungvari Z. și colab., 2011, Growth hormone and IGF-1 deficiency exacerbate high-fat diet-induced endothelial impairment in obese lewis dwarf rats: Implications for vascular aging, nr.6:553-564.
Zota L. și colab., 2004, Endocrinologie clinică- Curs de prelegeri, Editura Medicina, Chișinău.
Walenkamp M.-J., 2007, Genetic disorders in the Ghrowth Hormone – IGF-I Axis, Editura Pasmans Offsetdrukkerij BV, Den Haag.
Zaman Ghe., Goschin Z., 2010, Multidisciplinaritate, interdisciplinaritate și transdisciplinaritate, vol. 17, nr. 12: 3-20.
SITE-uri:
http://www.slideshare.net/
http://patient.info/doctor/knee-assessment
http://psyc.jmu.edu/school/documents/GrowthHormoneDeficiency_Dwarfism_.pdf
http://documents.tips/documents/test-dezvoltare-portage.html
Anexa 1
Fișa pacientului nr. 1
Tabel nr. 21. Anamneză pacient nr. 1
Tabelul nr. 22. Scala Portage
Exercițiile din intervenția kinetoterapeutică
Exercițiul nr. 1: Din decubit ventral cu membrul inferior stabilizat la nivelul coapsei se execută flexia gambei pe coapsă cu izometrie la finalul mișcării (foto nr. 1, 2). La acest exercițiu se precizează faptul că în timp ce copilul va menține în izometrie gamba și piciorul se vor executa ușoare scuturături de la nivelul genunchiului pentru nu truca momentul de izometrie.
Exercițiul nr. 2: Din așezat cu membrele superioare pe lângă corp se execută abducții ghidându-i mișcarea cu ambele mâini – 5 repetări, apoi aplicând o rezistență medie pe parcursul mișcării – 5 repetări (foto nr. 4).
Exercițiul nr. 3: Se execută circumducții ghidându-i-se mișcarea cu ambele mâini (foto nr. 5).
Exercițiul nr. 4: Flexii din umăr cu coatele extinse ghidându-i mișcarea cu ambele mâini – 5 repetări, apoi aplicând o rezistență medie pe parcursul mișcării – 5 repetări (foto nr. 6).
Exercițiul nr. 5: Din decubit dorsal cu gambele atârnând la marginea patului se execută abdomene cu ușoară rezistență pe parcursul mișcării aplicată la nivelul membrelor superioare (mâinilor) – 10 repetări (foto nr. 7).
Exercițiul nr. 6: Din decubit ventral cu membrele superioare în lateral se execută extensii de trunchi – 10 repetări (foto nr. 8).
Exercițiul nr. 7: Stând pe placa de echilibru se execută semigenuflexiuni – 10 repetări (foto nr. 9).
Exercițiul nr. 8: Stând pe placa de echilibru se execută flexia genunchiului stând cu extensia genunchiului drept și invers – 20 de secunde (foto nr. 10).
Exercițiul nr. 9: Stând, stabilizându-l la nivelul membrelor superioare, se execută abducția membrului inferior imitând o mișcare din karate – 10 repetări pentru fiecare membru (foto nr. 11, 12, 13).
Exercițiul nr. 10: Mers între stinghiile unei scări așezate pe sol – 2 ture (foto nr. 14, 15, 16).
Exercițiul nr. 11: Mers pe stinghiile unei scări așezate pe sol – 2 ture (foto nr. 17).
Exercițiul nr. 12: Adunarea unor mingi de pe sol executând flexia și extensia din genunchi (foto nr. 18).
Anexa 2
Fișa pacientului nr. 2
Tabel nr. 23. Anamneză pacient nr. 2
Tabel nr. 24. Scala Portage
Exercițiile din intervenția kinetoterapeutică:
Exercițiul nr. 1: Din decubit dorsal cu talpa unui singur membru inferior în contact cu suprafața de sprijin, cât mai aproape de bazin, stabilizându-se articulațiile genunchiului și gleznei, iar celălalt membru într-o poziție neutră, se execută ridicări de bazin – 7 repetări pentru fiecare membru (foto nr. 1).
Exercițiul nr. 2: Din decubit ventral cu membrul inferior stabilizat la nivelul coapsei se execută flexia gambei pe coapsă cu izometrie la finalul mișcării (foto nr. 2). La acest exercițiu se precizează faptul că în timp ce copilul va menține în izometrie gamba și piciorul se vor executa ușoare scuturături de la nivelul genunchiului pentru nu truca momentul de izometrie.
Exercițiul nr. 3: Pacientul execută mersul în patrupedie și se opune rezistență pe mișcările de flexie și adducție din șold – 30 de secunde (foto nr. 3).
Exercițiul nr. 4: Din decubit dorsal cu gambele atârnând la marginea patului se execută abdomene cu ușoară rezistență pe parcursul mișcării aplicată la nivelul membrelor superioare (mâinilor) – 10 repetări (foto nr. 5).
Din așezat se execută:
Exercițiul nr. 5: Abducții din articulația umerilor ghidându-i mișcarea cu ambele mâini – 5 repetări, apoi aplicând o rezistență medie pe parcursul mișcării – 5 repetări (foto nr. 6).
Exercițiul nr. 6: Flexii din umăr cu coatele extinse ghidându-i mișcarea cu ambele mâini – 5 repetări, apoi aplicând o rezistență medie pe parcursul mișcării – 5 repetări.
Exercițiul nr. 7: Circumducții din articulația umerilor ghidându-i-se mișcarea cu ambele mâini – 10 repetări (foto nr. 7).
Exercițiul nr. 8: Din așezat pe saltea cu genunchii stabilizați se execută ridicări de pe planul acesteia – 10 repetări (foto nr. 8).
Exercițiul nr. 9: Mers pe placa de echilibru – 10 repetări (foto nr. 9).
Exercițiul nr. 10: Stând pe placa de echilibru se fac dezechilibrări la nivelul plăcii de echilibru – 10 secunde (foto nr. 10, 11).
Exercițiul nr. 11: Adunarea unor mingi de pe sol executând flexia și extensia din genunchi (foto nr. 12, 13).
Exercițiul nr.12: Mers la banda de alergat cu picioarele cât mai aproape de linia de mijloc trasată pe banda de alergat – 2 minute (viteza-1,4- înclinarea crește treptat până la 4, apoi descrește odată cu viteza- foto nr. 14, 15).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Eficiența kinetoterapiei la copilul cu nanism hipofizar [311122] (ID: 311122)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.