Eficienta Justitiei Electorala In Romania

CUPRINS

Introducere

Capitolul I – Prezentare generală a Curții Constituționale a României

Curtea Constituțională a României, valorificare a “modelului european” dar și a experienței românești

Curtea Constituțională a României și contenciosul electoral

Reglementare juridică

Capitolul II – Contestarea înregistrării sau neînregistrării unei candidaturi prezidențiale

2.1. Cine, când și unde poate contesta?

2.2. Cine și cum poate soluționa contestația?

2.3. Contenciosul legat de campania electorală

Capitolul III – Campania electorală ca element central al competiției pentru putere

3.1. Incidente ale campaniei electorale soluționate de Curtea Constituțională a României

3.2. Contestarea alegerilor și cererea de anulare

3.3. Votarea

3.4. Cererea de anulare a alegerilor

3.5. Hotărârea de validare a alegerilor prezidențiale

Capitolul IV – Practica Curții Constituționale a României

4.1. Practica Curții Constituționale a României în calitate de instanță de contencios electoral

4.2. Practica Curții Constituționale a României în materia înregistrării sau neînregistrării unei candidaturi prezidențiale

4.3. Practica Curții Constituționale a României în materia litigiilor apărute în campania electorală

4.4. Practica Curții Constituționale a României în materia contestării alegerilor

4.5. Practica Curții Constituționale a României în materia confirmării alegerilor

4.6. Aspecte din practica Curții Constituționale ce justifică afirmația de caracter specializat al contenciosului electoral

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

În aceasta lucrarea vom discuta despre eficienta justiției electorale. Desfășurarea în condiții optime a procesului electoral depinde, într-o bună măsură, de felul în care sunt legiferate și se desfășoară operațiunile electorale. Printre acestea trebuie să figureze și rezolvarea cererilor prezentate de cei interesați, contra neregularităților petrecute și constatate în desfășurarea alegerilor. În lipsa rezolvării acestora, procesul electoral ar rămâne nefinalizat, neterminat, fără să-și îndeplinească scopul legitim, și anume acela de desemnare a reprezentanților de către popor.

În priml capitol vom face o prezentare cât se poate de generală a Curții Constituționale a României. Curtea Constituțională a României, la dimensiunile exigențelor timpului pe care îl trăim, este o valorificare a experienței pe care o are România și alte țări, în perspectiva unei integrări funcționale, eficiente și viabile în structurile juridice europene potrivit pactelor, tratatelor și convențiilor la care România este parte.

Componentă a sistemului electoral, organizarea și desfășurarea alegerilor conține și reguli referitoare la contenciosul electoral, atât în ceea ce privește alegerile prezidențiale și cele parlamentare, dar și în ceea ce privește alegerile locale.

Normele ce fac referire la contenciosul electoral pentru alegerile prezidențiale și cele parlamentare, sunt norme ce aparțin dreptului constituțional și sunt cuprinse în prevederile Legii 370/2004 pentru alegere Președintelui României, modificată și completată și în cele ale Legii 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, modificată și completată.

În al doilea capitol vom vorbi despre contestarea înregistrării sau neînregistrării unei candidaturi prezidențiale. În ceea ce privește natura juridică a contenciosului electoral, trebuie să precizăm că este necesară stabilirea ei mai cu seamă datorită caracterului convențional al terminologiei. Prin urmare, putem spune că există asemănări între contenciosul electoral și cel administrativ, atât din punct de vedere al principiilor ce conduc cele două domenii, al procedurii folosite, cât și în ceea ce privește actele care sunt supuse controlului. Însă trebuie remarcat că între cele două tipuri de contencios, există și deosebiri, concretizate în autoritatea publică care emite actul supus verificării. Așadar, autoritățile statului care emit actele supuse verificării sunt birourile și oficiile electorale, care nu au o natură administrativă, ci sunt de natură juridică constituțională, exceptând două situații, și anume cea a listelor electorale care sunt întocmite de către primari, împreună cu serviciile de evidență a populației, respectiv întocmirea de către Minsterul Administrației și Internelor, a cărților de alegător. Aceste excepții nu pot însă afecta opinia exprimată, întrucât operațiunile electorale îndeplinite, de întocmire a celor două categorii de acte, nu sunt electorale, deci de drept constituțional, ci sunt de drept administrativ, iar însărcinarea primarilor și a celorlalte autorități ale statului cu îndeplinirea lor se datorează tradiției, dar mai cu seamă atribuțiilor legale ale acestora.

În capitolul trei vom aborda subiectul “Campania electorală ca element central al competiției pentru putere”

Procedura contenciosului electoral vizează: listele de alegători, candidaturile, acceptarea sau respingerea formării de alianțe electorale, formarea și activitatea birourilor electorale, campania electorală, cărțile de alegător, semnele electorale, operațiunile de votare și anularea alegerilor.

În capitolul patru vom vorbi despre practica Curții a României.

Conform legii, anularea alegerilor se poate face doar de către organele special desemnate în acest scop. În acest sens, legea stabilește că alegerile parlamentare pot fi anulate doar de către Biroul Electoral Central, iar cele prezidențiale doar de către Curtea Constituțională De asemenea, Legea 35/2008 indică în mod specific posibile acțiuni în instanță contra hotărârilor date de autoritățile electorale. Contestațiile privitoare la constituirea birourilor electorale ale secțiilor de vot se îndreaptă către Biroul Electoral de Circumscripție, cele privitoare la componența Birourilor Electorale de Circumscripție se depun la Biroul Electoral Central, iar dacă privesc Biroul Electoral Central, vor fi adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție.Contestațiile referitoare la candidaturile parlamentare pot fi înaintate Tribunalului București sau tribunalului județean în a cărei rază teritorială se găsește circumscripția electorală în cauză. Reclamațiile referitoare la nerespectarea regulilor de campanie electorală se înaintează Biroului Electoral de Circumscripție.

În cazul constatării de omisiuni, înregistrări greșite sau alte erori în listele

electorale, legea oferă posibilitatea cetățenilor ce se consideră nedreptățiți să formuleze întâmpinări și contestații. Cererile ce vizează listele electorale permanente trebuie adresate primarului, care are obligația de a se pronunța, printr-o dispoziție. Dacă persoana este nemulțumită de dispoziția dată de primar, o poate contesta la judecătoria în raza căreia își are domiciliul .

În ceea ce privește candidaturile, procedura de contencios electoral ce poate fi declanșată în cazul unor decizii de înregistrare sau neînregistrare a candidaturilor, presupune formularea unor contestații, a căror soluționare intră în competența tribunalului județean sau al municipiului București, în raza căruia este depusă candidatura. Contra acestor hotărâri se poate introduce recurs la curtea de apel competentă.

Plângerile referitoare la încălcarea reglementărilor privind campania electorală trebuie depuse la birourile electorale de circumscripție, care cu această ocazie au obligația să sesizeze organele competente pentru ca acestea să dispună măsurile administrative ce se impun sau pentru aplicarea sancțiunilor contravenționale

Nu este foarte clar dacă există posibilitatea ca alte contestații să fie adresate instanțelor judecătorești. De exemplu, nu se precizează dacă o instanța poate să primească un singur tip de contestații, ori dacă pot fi înaintate respectivei instanțe și alte contestații.

Este necesar să aducem în discuție și măsura în care procedurile de contestare își aduc aportul în vederea fluidizării, din punct de vedere juridic, a procesului electoral. Normele electorale instituie o diversitate de tipuri de contestări, denumite plângeri, întâmpinări, contestații, sesizări, cereri. Potrivit cu momentul în care pot fi înaintate, acestea pot interveni din momentul începerii campaniei electorale și până la încheierea alegerilor, așa cum este cazul cererii prin care se dorește anularea alegerilor. Din punct de vedere al atribuțiilor de rezolvare a cererilor, autoritățile implicate sunt atât autorități administrative cu activitate permanentă (Ministerul de Interne primește întâmpinările referitoare la alcătuirea listelor electorale), cât și autorități cu activitate jurisdicțională temporară ( birourile electorale), dar și autorități jurisdicționale.

Prin urmare, dacă analizăm contenciosului electoral putem observa faptul că aceeași împrejurare de fapt poate genera în plan normativ reglementări distincte. În cazul anumitor situații, cum ar fi de exemplu cele referitoare la depunerea întâmpinărilor și a contestațiilor referitoare la operațiunile de votare, cele trei legi electorale stabilesc soluții similare, însă în alte domenii, discrepanțele sunt diverse. Astfel, putem observa că există termene procedurale distincte în cazul contestației referitoare la admiterea și respingerea candidaturii sau că din Legea alegerilor locale, lipsește mențiunea cu titularii îndreptățiți să înainteze contestații.

O altă greutate se naște din absența definirii clare a unor proceduri, așa cum este de exemplu, contestația care acoperă câteodată o procedură de fond, iar în alte situații o cale de atac. Diversitatea de titulaturi pe care capătă diferitele tipuri de contestații, cu toate că în unele cazuri sunt justificate de deservirea unor funcții distincte, generează confuzii în absența unor delimitări nete.

Numărul mare de autorități implicate în rezolvarea contestațiilor, nu este nici el favorabil clarificării procesului electoral, în aceste condiții este greu de realizat o profesionalizare și o transparentizare a actului de contencios electoral. Întrucât procesul electoral implică elemente de procedură electorală de strictă specialitate, disiparea procesului decizional între atât de multe structuri, unele dintre acestea neîndeplinind atribuții electorale curente, poate determina o scădere a încrederii în eficiență procedurilor.

CAPITOLUL I

Prezentare generală a curții constituionale a României

1.1. Curtea Constituțională a României, valorificare a “modelului european”, dar și a experienței românești anterioare anului 1991

După decembrie 1989 în România, s-a asigurat supremația drepturilor și libertăților cetățenești înscrise în Declarația Universală a Drepturilor Omului. s-au reconsiderat raporturile dintre individ și societate, stat și cetățean, asigurându-se supremația drepturilor și libertăților cetățenești, Convenția europeană a drepturilor omului și pactele internaționale prin abrogarea unor legi și decrete care conțineau îngrădiri ale drepturilor omului, prin consacrarea unor instituții cum ar fi: Curtea Constituțională, Contenciosul Administrativ, Avocatul Poporului.

Prin instituționalizarea Curții Constituționale, Adunarea Constituantă din 1991 a reușit să construiască o instituție practică și eficientă.

Conform profesorului Ion Muraru, Curtea Constituțională a României este o valorificare, la dimensiunile exigențelor timpului în care trăim, a experienței românești și a experienței din alte țări, în perspectiva unei integrări organizatorice și funcționale, la care România este parte. Trebuie să menționăm faptul că domeniul său sfera de activitate și atribuțiile precise ale acestei instituții noi pentru sistemul românesc au fost stabilite atunci de undamentală din 1991.

O precursoare a Curții Constituționale, în România, se poate considera a fi Înalta Curte de Casație și Justiție (mai târziu numita Curtea Supremă de Justiție). Am spus “poate” deoarece doar unele din atribuțiile Curții de Casație și Justiție au fost preluate de Curtea Constituțională (avem în vedere controlul de constituționalitate a legilor), astăzi991

După decembrie 1989 în România, s-a asigurat supremația drepturilor și libertăților cetățenești înscrise în Declarația Universală a Drepturilor Omului. s-au reconsiderat raporturile dintre individ și societate, stat și cetățean, asigurându-se supremația drepturilor și libertăților cetățenești, Convenția europeană a drepturilor omului și pactele internaționale prin abrogarea unor legi și decrete care conțineau îngrădiri ale drepturilor omului, prin consacrarea unor instituții cum ar fi: Curtea Constituțională, Contenciosul Administrativ, Avocatul Poporului.

Prin instituționalizarea Curții Constituționale, Adunarea Constituantă din 1991 a reușit să construiască o instituție practică și eficientă.

Conform profesorului Ion Muraru, Curtea Constituțională a României este o valorificare, la dimensiunile exigențelor timpului în care trăim, a experienței românești și a experienței din alte țări, în perspectiva unei integrări organizatorice și funcționale, la care România este parte. Trebuie să menționăm faptul că domeniul său sfera de activitate și atribuțiile precise ale acestei instituții noi pentru sistemul românesc au fost stabilite atunci de undamentală din 1991.

O precursoare a Curții Constituționale, în România, se poate considera a fi Înalta Curte de Casație și Justiție (mai târziu numita Curtea Supremă de Justiție). Am spus “poate” deoarece doar unele din atribuțiile Curții de Casație și Justiție au fost preluate de Curtea Constituțională (avem în vedere controlul de constituționalitate a legilor), astăzi Curtea Constituțională și Curtea Supremă de Justiție existând ca două instituții distincte și independente una față de cealaltă.

În ceea ce privește modelul extern, Constituția noastră s-a atașat modelului european și nu celui american, model cunoscut și sub numele de “model Kelsian”.

Pentru a avea o imagine cât se poate de clară asupra acestui aspect trebuie subliniat faptul că instituția nou creată în România a avut în vedere instituția Consiliului Constituțional francez, fără a prelua, absolut toate aspectele de competență ale acestei instituții. Altfel într-o primă variantă Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituție preconizase și pentru România aceeași denumire, de Consiliu Constituțional, însă până la urmă a fost luat termenul de Curte Constituțională, folosit și în alte țări, cum ar fi Austria, Italia, Rusia, tocmai spre a da și mai bine expresie ideii înfăptuirii unei justiții constituționale.

Potrivit art. 144 din Constituția României, “Curtea Constituțională deține următoarele atribuții:

se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două camere, a Guvernului, a Curții Supreme de Justiție, a unui număr de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;

se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;

hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor;

veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;

constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;

dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României;

veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;

hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic”.

verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni;

În funcție de criteriul obiectului activității la care se referă fiecare atribuție, Curtea Constituțională exercită controlul constituționalității legilor (art. 144, lit. a)), contolul constituționalității partidelor politice (art. 144, lit. i)), controlul referendumului și inițiativei populare, ca modalitate de participare nemijlocită a corpului electoral la exercitarea puterii (art. 144, lit. g) și h)) și controlul criteriilor constituționale pentru îndeplinirea funcției de Președinte al României, activitate care cuprinde atribuțiile Curții ca judecător electoral pentru alegerile prezidențiale, cele referitoare la interimatul acestei funcții și în legătură cu suspendarea din funcție a Președintelui României (art. 144, lit. d-f)

1.2. Curtea Constituțională a României și contenciosul electoral

La sfârșitul subcapitolului precedent am spus că în exercitarea atribuției prevăzute de art. 144 lit. d) Curtea Constituțională a României acționează că instanță de contencios electoral și vrem să mai adăugăm și faptul că este instanță supremă în materia contenciosului electoral.

În legătură cu această competență se pun mai multe întrebări:

De ce Curtea Constituțională este instanță de contencios electoral? Și de ce instanță supremă?

De ce numai în materia alegerilor prezidențiale are această calitate?

Pentru a răspunde acestor întrebări vom începe de la definiția termenului contencios, mai exact de procedură contencioasă: “procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicție a unui conflict de interese”.

Trebuie să menționăm că termenul “contencios” a fost folosit pentru prima oară în sens de contencios administrativ și “delimita căile de atac jurisdicționale împotriva actelor și operațiunilor administrative de recursurile administrative obișnuite”.

Etimologic cuvântul derivă din latinescul contender, a lupta.

Analizând în detaliu această definiție dată de “Dicționarul de neologisme al limbii române” precum și textul art. 144, lit. d) (“veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui Românie și confirmă rezultatele sufragiului”) putem trage concluzia că Curtea Constituțională a României este instanță de contencios electoral deoarece: este un organ cu caracter jurisdicțional; rezolvă conflicte de interese în materia alegerilor prezidențiale, iar rezolvarea este făcută în contradictoriu.

Adăugând la acestea prevederi ale Legii numărul 47/1992 ce privește organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Ea se referă la faptul că împotriva hotărârilor plenului Curții nu există nici o cale de atac și faptul că nu există o instanță ierarhic superioară Curții Constituționale automat putem afirma, Curtea Constituțională a României este instanța supremă de contencios electoral.

Anterior am demonstrat de ce Curtea Constituțională este instanță de contencios electoral, iar în continuare vom încerca să arătăm de ce numai în materia alegerilor prezidențiale. Pornim de la următoarea afirmație: art.144 din Constituția României enumeră nouă atribuții ale Curții Constituționale, enumerarea fiind strictă nelăsând loc de interpretări și adăugiri, iar dacă totuși ar putea să mai existe dubii textul art.12, alineat(1) din Legea numărul 47/1992 ce privește Curtea Constituțională a României, înlătură categoric și definitiv orice îndoială: “Curtea Constituțională poate fi sesizată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de art.144 din Constituție”.

Atribuția de instanță de contencios electoral trebuie corelată cu o situație electorală (când are loc desemnarea guvernanților de către guvernați). Dintre cele nouă atribuții enumerate de Constituția României (art.144) doar în cazul alegerilor prezidențiale se poate considera că există o situație electorală, situație când electorul își definește problema electorală în legătură cu o persoană nu pentru a decide asupra unei probleme de interes general (cum este cazul referendumului sau a inițiativei populare). În consecință neexistând alte atribuții pentru Curtea Constituțională decât cele enumerate de Constituție și dintre cele enumerate numai alegerile prezidențiale constituie o situație electorală atunci numai în materia alegerilor prezidențiale Curtea Constituțională are calitatea de instanță de contencios electoral.

Reglementare juridică

Reglementarea juridică a unei “structuri constituționale” prezintă, evident, importanța sa. Reglementarea juridică a unei autorități publice, având în vedere Curtea Constituțională, care este un garant al supremației Constituției, trebuie realizată, în primul rând, prin chiar Constituția țarii. Curții Constituționale a României îi este consacrat întreg Titlul V al Constituției din 1991 (art. 140 – 145). Este, de asemenea, menționată și în alte articole ale Constituției: art. 77, alineat (3) referitor la constituționalitatea legii, art. 82, alineat (1) privitor la validarea alegerilor prezidențiale, art. 95, alineat (1) referitor la suspendarea din funcție a Președintelui României, art. 152, alineat (1) și (2) privind înființarea Curții Constituționale.

În baza Constituției s-a adoptat Legea numărul 47 din 18 mai 1992, modificată în 1997, iar în aplicarea Constituției și a legii organice Curtea și-a elaborat propriul Regulament de organizare și funcționare.

În calitatea sa de “judecător electoral” , Curții Constituționale îi sunt aplicabile dispozițiile articolului 144, lit. d) din Constituție : “veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului” precum și art. 27 din Legea numărul 47/1992 care preia, de fapt, textul constituțional, completând că această atribuție se realizează în condițiile Legii numărul 69/1992 privind alegerea Președintelui României.

Această normă de trimitere consacră statutul Curții de judecător al alegerilor prezidențiale.

Legea numărul 69/1992 stabilește “competența exclusivă” a Curții Constituționale investită de art.2, alineat(2) să vegheze la respectarea întregii proceduri de alegere a președintelui României și să confirme rezultatele sufragiului.

În legătură cu conceptul de “veghează” folosit atât de Constituție cât și de legea organică a Curții trebuie făcute câteva aprecieri aceasta cu atât mai mult cu cât termenul “veghează” mai este folosit de legiuitorul constituant în cuprinsul art. 80, alineat (2) referitor la rolul președintelui: “președintele veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice…”.

Dacă a veghea înseamnă “grija și starea celui care ocrotește, păzește și supraveghează o activitate”, este în permanență atent și vigilent, credem că în interpretarea conceptului constituțional trebuie să se aibă în vedere sensul larg al noțiunii, dar nu numai al noțiunii de “veghează” ci și a celei de “procedură pentru alegere”. Acestea semnifică nu numai operații tehnico-materiale sau fapte materiale și juridice, dar și prerogativa de a decide în legătură cu incidentele ce apar în cadrul alegerilor prezidențiale, până la confirmarea și prezentarea în Parlament a rezultatelor sufragiului. Acestea fiind dimensiunile atribuției de control asupra alegerilor przidențiale, obiectul controlului și tehnicile de control sunt diverse și complexe cum complexă este și procedura pentru alegerea Președintelui României.

Contenciosul electoral de care se ocupă Curtea Constituțională – după cum am mai arătat – constă în trei categorii de litigii:

contestarea înregistrării sau neînregistrării candidaturii;

contestarea modului de soluționare a unui incident legat de campania electorală;

contestarea alegerilor.

Alte categorii de litigii specifice procesului electoral, cum ar fi contestațiile privind listele de alegători, formarea birourilor electorale, operațiunile de votare etc. se soluționează de instanțele și autoritățile prevăzute de lege.

CAPITOLUL II

Contestarea înregistrării sau neînregistrării unei candidaturi prezidențiale

2.1. Cine , unde și când poate contesta?

Candidatul, partidele politice sau cetățenii, Până la 20 de zile înainte de data alegerilor pot contesta înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii. Aceasta contestația se depune la Biroul Electoral Central, el fiind obligat să o înainteze Curții, împreună cu dosarul candidaturii, în termen de 24 de ore”. Contestația poate fi formulată numai de subiecții competiției electorale, candidați, partide politice, cetățeni fie ut singuli, fie grupați în asociații cu excluderea deci a autorităților publice și evident a străinilor ori apatrizilor, prin aceasta demonstrându-se că acest control “cunoaște caracterul popular (poate depune contestație orice persoană fizică sau juridică), fiind astfel în concordanță cu trăsăturile democratice ale sufragiului”.

Acest termen de 20 de zile pentru depunerea candidaturii, are un caracter imperativ, caracter pe care “în general”, îl au reglementările electorale, care prin natura lor, se referă nemijlocit doar în interes public.

Odată cu contestația, caracterul imperativ al dispozițiilor amintite rezultă și din faptul că Biroul Electoral Central, trebuie să înainteze și dosarul.

Art. 11, alin (2) din Legea numărul 69 din 16 iulie 1992 nu invalidează contestația prin faptul nedepunerii ei la Biroul Electoral Central, această sancțiune fiind consacrată prin hotărârile Curții Constituționale. În ipoteza reglementată de acest articol Biroul Electoral Central nu funcționează că “instanță de contencios electoral”, ci numai înregistrează contestații și o înaintează împreună cu dosarul spre soluționare Curții Constituționale.

2.2. Cine și cum poate soluționa contestația?

Conform art. 11, aliniatul 3 din Legea umărul .69 din 1992, Curtea Constituțională poate soluționa contestația în termen de 48 de ore de la înregistrare. Soluția este definitivă trebuie în Monitorul Oficial al României.

Soluționarea în 48 de ore este o caracteristică a procedurii de urgență.

Contestarea candidaturii are ca scop controlul îndeplinirii condițiilor prevăzute de legea electorală sau dispozițiile constituționale aplicabile.

Dispozițiile constituționale care stau la baza înregistrării unei candidaturi la funcția de Președinte al României fac referire la următoarele condiții cumulative:

candidatul să aibă drept de vot (“cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv” – art. 34, alineat (1));

candidatul să aibă cetățenie română și domiciliul în țară (“funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară” – art. 16, alineat (3));

candidatul să nu intre în categoria persoanelor care nu pot face parte dintr-un partid politic (“nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică” – art. 37, alineat (3));

candidatul să fi împlinit până în ziua alegerilor vârsta de 35 de ani – art. 35, alineat (2));

candidatul să nu fi depășit numărul mandatelor prevăzute de Constituție Neîndeplinirea uneia din aceste condiții atrage neînregisterea candidaturii.

De asemenea Curtea Constituțională urmează să hotărască și asupra respectării condițiilor instituite de Legea numărul 69/1992. Această lege prevede condițiile pentru propunerile pe care le fac partidele și formațiunile politice.

Spre deosebire de condițiile prevăzute de Constituția României din 1991 care fac referire la persoana candidatului, acestea din urmă au un caracter procedural (la prima vedere par mai puțin importante), dar neîndeplinirea uneia dintre ele duce la neînregistrarea candidaturii respective și deci orice contestație, având ca motivație unul din aceste aspecte, va fi respinsă ca nefondată.

O primă condiție pe care trebuie să o îndeplinească propunerea de candidatură este că aceasta “să se depună la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor” (art. 9, alineat (1) din Legea numărul 69/1992).

Art. 9, alineat (2) din Legea numărul 69/1992 spune “propunerile se fac în scris și pot fi primite dacă:

sunt semnate de conducerea partidului său a formațiunii politice ori de conducerile acestora care au propus candidatul sau, după caz, candidatul independent;

cuprind prenumele și numele, locul și data nașterii, starea civilă și domiciliul, studiile, ocupația și profesia candidatului și precizarea că îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a candida;

sunt însoțite de declarația de acceptare a candidaturii, scrisă, semnată și datată de candidat, precum și de lista sau listele susținătorilor al căror număr nu poate fi mai mic de 100 000 de alegători.”

O ultimă condiție procedurală pe care trebuie să o îndeplinească propunerea de candidatură este prevăzută de articolul 9, aliniatul (4) din Legea numărul 69/1992: “propunerea de candidatură trebuie să depună în patru exemplare, originalul și trei copii, dintre care originalul și o copie se păstrează la Biroul Electoral Central, un alt exemplar se înregistrează la Curtea Constituțională, iar cel de al patrulea, se restituie depunătorului”.

Trebuie precizat că la Curtea Constituțională contestația se analizează numai din punctele de vedere menționate și că aceasta se pronunță “numai în drept”. Orice alte motive, ca de pildă: că respectivul candidat ar fi prea în vârstă, că nu face față funcției de Președinte al României, că nu își respectă angajamentele nu pot fi luate în considerare întrucât legea nu le-a enumerat între condițiile care împiedică înregistrarea candidaturii. Toate acestea vor fi apreciate de alegători când își vor exprima votul; aprecierile morale, politice sau chiar afective trebuie să rămână la discreția corpului electoral.

2.3. Contenciosul legat de campania electorală

După cum se cunoaște, autorii de drept constituțional (A.Iorgovan, I.Muraru) vorbesc despre trei actori principali ai competiției pentru putere: partidele politice, grupurile de presiune și mass-media, dar perioada de maximă încordare, de maximă tensiune o reprezintă competiția electorală, un fel de chintesență a competiției pentru putere.

Competiția electorală are, la rândul ei, un element central care este campania electorală, tocmai de aceea, în toate legile electorale sau codurile electorale sunt stabilite reguli foarte precise în ceea ce privește desfășurarea campaniei electorale.

Campania electorală este activitatea în cadrul căreia partidele și formațiunile politice, candidații, simpatizanții acestora popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune sau alte asemenea mijloace ideile lor.

Aceasta începe cu publicarea actului prin care s-a stabilit data alegerilor și se încheie cu 2 zile înaintea votării. Deci toate operațiunile desfășurate înainte de stabilirea datei alegerilor nu pot fi considerate ca făcând parte din campania electorală, acestea fiind de fapt, “gesturi electorale” menite mai mult să deruteze electoratul decât să creeze o imagine clară asupra scenei politice. Deci se poate vorbi:

perioadă preelectorală;

o perioadă electorală activă pentru politicieni și pasivă pentru electorat;

o perioadă (2 zile înainte și în timpul votării) în care politicienii vor deveni latura pasivă, iar electoratul latura activă;

o perioadă postelectorală.

În ceea ce privește alegerea Președintelui României, art. 4, alineat (1) al Legii 69/1992 menționează: “data alegerilor se stabilește și se aduce la cunoștință publică cu cel mult 60 de zile înainte de ziua votării și până la împlinirea a 5 zile de la data expirării mandatului președintelui în funcție sau, după caz de la data când începe să curgă termenul prevăzut de art. 96, alineat (2) din Constituție”.

Contenciosul legat de campania electorală are ca obiect contestarea modului de “soluționare de către Biroul electoral de circumscripție a unei plângeri privind împiedicarea unui partid sau candidat de a-și desfășura campania electorală ”.

Deci, subiecții contestației nu pot fi decât partidul sau candidatul împiedicat să-și facă propagandă. Împiedicarea de care aceștia se pot plânge trebuie să fie contrară legii sau deontologiei electorale.

Nimeni deci nu s-ar putea plânge, pe această cale, că acțiunea sa de propagandă nu are succes, ci numai că ea este contracarată prin fapte nepermise.

De asemenea, nu pot face o asemenea contestație cetățenii sau organizațiile care sprijină candidatul, din moment ce nici el și nici partidul care l-a propus sau îl susține nu se plâng. În acest caz avem de a face cu un raport juridic în care atât dreptul subiectiv de a desfășura campanie electorală cât și obligația de a face contestație în cazul împiedicării exercitării acestui drept aparține uneia și aceleiași persoane/partid.

Contestațiile se soluționează de Curte, în termen de 3 zile de la înregistrare, nefiind aplicabile dispozițiile referitoare la suspendarea sau întreruperea termenului.

Prin aceasta Curtea Constituțională îndeplinește un rol deosebit privind consolidarea democrației și a statului de drept. Rezolvarea unor asemenea contestații atribuie Curții Constituționale un rol deosebit, întrucât campania sau propaganda electorală constituie neîndoielnic una din cele mai semnificative faze ale procesului electoral:

Mai întâi, ea are o deosebită importanță prin sistemul de conexiuni cu unele dintre drepturile fundamentale cetățenești: libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la informație, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere ș.a.;

Apoi, pentru că propaganda electorală constituie faza în care sunt prefigurate programele guvernamentale, sunt cristalizate opțiunile corpului electoral și aspirațiile acestuia, sunt evaluate critic rezultatele guvernării precedente și sunt apreciate – poate cu mai multă prudență și în contextul altor temeiuri – promisiunile viitoarei guvernări;

În fine, campania electorală constituie un barometru al valorilor democrației.

În campania electorală, că fază distinctă a procesului electoral, partidele și candidații își prezintă programele, astfel încât electoratul să evalueze cât mai corect perspectiva acestora și astfel să se cristalizeze opțiunile.

CAPITOLUL III – Campania electorală ca element central al competiției pentru putere.

După cum se cunoaște, autorii de drept constituțional (A.Iorgovan, I.Muraru) vorbesc despre trei actori principali ai competiției pentru putere: partidele politice, grupurile de presiune și mass-media, dar perioada de maximă încordare, de maximă tensiune o reprezintă competiția electorală, un fel de chintesență a competiției pentru putere.

Competiția electorală are, la rândul ei, un element central care este campania electorală, tocmai de aceea, în toate legile electorale sau codurile electorale sunt stabilite reguli foarte precise în ceea ce privește desfășurarea campaniei electorale.

Campania electorală este activitatea în cadrul căreia partidele și formațiunile politice, candidații, simpatizanții acestora popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune sau alte asemenea mijloace ideile lor.

Aceasta începe cu publicarea actului prin care s-a stabilit data alegerilor și se încheie cu 2 zile înaintea votării. Deci toate operațiunile desfășurate înainte de stabilirea datei alegerilor nu pot fi considerate ca făcând parte din campania electorală, acestea fiind de fapt, “gesturi electorale” menite mai mult să deruteze electoratul decât să creeze o imagine clară asupra scenei politice. Deci se poate vorbi:

perioadă preelectorală;

o perioadă electorală activă pentru politicieni și pasivă pentru electorat;

o perioadă (2 zile înainte și în timpul votării) în care politicienii vor deveni latura pasivă, iar electoratul latura activă;

o perioadă postelectorală.

În ceea ce privește alegerea Președintelui României, art. 4, alineat (1) al Legii 69/1992 menționează: “data alegerilor se stabilește și se aduce la cunoștință publică cu cel mult 60 de zile înainte de ziua votării și până la împlinirea a 5 zile de la data expirării mandatului președintelui în funcție sau, după caz de la data când începe să curgă termenul prevăzut de art. 96, alineat (2) din Constituție”.

3.1. Incidente ale campaniei electorale soluționate de Curtea Constituțională a României

Contenciosul legat de campania electorală are ca obiect contestarea modului de “soluționare de către Biroul electoral de circumscripție a unei plângeri privind împiedicarea unui partid sau candidat de a-și desfășura campania electorală”.

Deci, subiecții contestației nu pot fi decât partidul sau candidatul împiedicat să-și facă propagandă. Împiedicarea de care aceștia se pot plânge trebuie să fie contrară legii sau deontologiei electorale.

Nimeni deci nu s-ar putea plânge, pe această cale, că acțiunea sa de propagandă nu are succes, ci numai că ea este contracarată prin fapte nepermise.

De asemenea, nu pot face o asemenea contestație cetățenii sau organizațiile care sprijină candidatul, din moment ce nici el și nici partidul care l-a propus sau îl susține nu se plâng. În acest caz avem de a face cu un raport juridic în care atât dreptul subiectiv de a desfășura campanie electorală cât și obligația de a face contestație în cazul împiedicării exercitării acestui drept aparține uneia și aceleiași persoane/partid.

Contestațiile se soluționează de Curte, în termen de 3 zile de la înregistrare, nefiind aplicabile dispozițiile referitoare la suspendarea sau întreruperea termenului.

Prin aceasta Curtea Constituțională îndeplinește un rol deosebit privind consolidarea democrației și a statului de drept. Rezolvarea unor asemenea contestații atribuie Curții Constituționale un rol deosebit, întrucât campania sau propaganda electorală constituie neîndoielnic una din cele mai semnificative faze ale procesului electoral:

Mai întâi, ea are o deosebită importanță prin sistemul de conexiuni cu unele dintre drepturile fundamentale cetățenești: libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la informație, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere ș.a.;

Apoi, pentru că propaganda electorală constituie faza în care sunt prefigurate programele guvernamentale, sunt cristalizate opțiunile corpului electoral și aspirațiile acestuia, sunt evaluate critic rezultatele guvernării precedente și sunt apreciate – poate cu mai multă prudență și în contextul altor temeiuri – promisiunile viitoarei guvernări;

În fine, campania electorală constituie un barometru al valorilor democrației.

În campania electorală, că fază distinctă a procesului electoral, partidele și candidații își prezintă programele, astfel încât electoratul să evalueze cât mai corect perspectiva acestora și astfel să se cristalizeze opțiunile.

3.2. Votarea

După procedură de înregistrare a propunerilor de candidatură la Biroul Electoral Central, după perioada de contestare a înregistrării sau neînregistrării candidaturii, după campania electorală, în ordinea firească a operațiunilor pe care le presupune alegerea unui președinte de republică, urmează ziua alegerilor, “un adevărat moment al adevărului”. În această zi au loc o serie de operațiuni electorale care încep la secțiile de votare și se termină la Curtea Constituțională. În ordine, birourile electorale de circumscripție adună rezultatele obținute la secțiile de votare arondate întocmind procese-verbale și le comunică Biroului Electoral Central. Aceasta, după ce rezolvă eventualele contestații prin decizii definitive, încheie un proces-verbal consemnând numărul alegătorilor înscriși în liste, al celor prezenți la urne, numărul voturilor valabil exprimate și a celor nule, repartizarea voturilor pe fiecare candidat, prenumele și numele candidatului a cărui alegere a fost constatată. “Procesul-verbal și dosarele birourilor de circumscripție se înaintează cu pază militară Curții Constituționale în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului dosar” trimis de birourile de circumscripție.

Având pe rol examinarea procesului verbal încheiat de Biroul Electoral Central, Curtea Constituțională emite apoi o hotărâre_ în care constată rezultatele înregistrate potrivit art. 26, alineat (1) și (2) din Legea numărul 69 din 1992 – privind alegerea Președintelui României – urmează să aducă la cunoștință publică prenumele și numele primilor doi candidați, în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur de scrutin, între care va avea loc al doilea tur de scrutin, precum și ziua votării care va fi la 2 săptămâni de la primul tur de scrutin.

3.3. Cererea de anulare a alegerilor

Potrivit art. 24 alineat (1), (2), (3), (4) și Legea numărul 69/1992:

Curtea Constituțională anulează alegerile doar în cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului, sau, după caz, ordinea candidaților care pot participa la al 2-lea tur de scrutin. În această situație Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a 3-a duminică de la data anulării alegerilor.

Cererea de anulare a alegerilor se poate face doar de partidele, formațiunile politice și candidații ce au participat la alegeri, în termen de cel mult trei zile de la închiderea votării; cererea trebuie să fie motivată și însoțită de dovezile pe care se întemeiază.

Cererea este admisă doar dacă cel care a sesizat nu este implicat în producerea fraudei.

Curtea Constituțională poate cere soluționarea cererii până la data prevăzută de lege pentru a aduce la cunoștință publică rezultatului alegerilor.”

Contestarea alegerilor, potrivit articolului menționat, se face printr-o cerere de anulare formulată de partide sau candidați (deci are subiecte exprese și limitative) și numai dacă:

votarea sau stabilirea rezultatelor votării au avut loc prin fraudă, adică prin încălcarea cu intenție (împrumutând din penal putem spune o intenție directă) a condițiilor legale de exercitare a dreptului de vot ori privind stabilirea rezultatelor votării;

frauda este de natură să modifice atribuirea mandatului său ordinea candidaților la al doilea tur de scrutin;

frauda să nu îi fie imputabilă, chiar parțial însuși contestatarului;

cererea de anulare a fost depusă la Curte în cel mult 3 zile de la închiderea votării înscris motivat și împreună cu dovezile pe care se sprijină. Deci avem de a face cu un termen imperativ și de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere ori suspendare.

Elementul central pentru anularea alegerilor este frauda electorală care, pentru a conduce la acest rezultat trebuie să fie “caracteristică”, adică numai privind votarea și stabilirea rezultatelor votării, “calificată”, în sensul de a modifica atribuirea mandatului său ordinea candidaților la al doilea tur de scrutin, precum și “neimputabilitatea” celui ce o invocă.

Condițiile restrictive ale cererii de anulare au ca scop evitarea destabilizării alegerilor și a sancționării cetățenilor ce au votat onest, de către o minoritate abuzivă și pentru un motiv semnificativ. Alegerile nu reprezintă un scop în sine, ci vizează constituirea autorităților reprezentative ale statului. Ar fi un ultragiu adus corpului electoral ca voința sa liber exprimată și suverană să fie înfrântă, deși semnificația ei privind preferințele alegătorilor este indiscutabilă.

Curtea Constituțională trebuie să soluționeze cererea până la data la care, potrivit legii, rezultatul alegerilor urmează să fie adus la cunoștință publică.

Anularea este o măsură irevocabilă și cu consecințe extrem de complexe, fiind înscrisă într-un sistem riguros de exigențe, care privesc motivele anulării, subiectele care o pot cere, termenul în care pot să o ceară.

3.4. Hotărârea de validare a alegerilor prezidențiale

În ordinea logică a operațiunilor pe care le presupune alegerea Președintelui României, după ziua alegerilor și după perioada în care poate fi formulată cererea de anulare a acestora are loc operațiunea în care “Curtea Constituțională publică rezultatul alegerilor în presă și în “Monitorul Oficial al României” pentru fiecare tur de scrutin și validează rezultatul alegerilor pentru președintele ales”, mai precis are loc confirmarea rezultatelor sufragiului prezidențial.

Curtea Constituțională confirmă rezultatele alegerilor pe baza dosarului întocmit de Biroul Electoral Central. Confirmarea cuprinde două operațiuni distincte și succesive: constatarea rezultatelor și, dacă este cazul, precizarea candidaților între care va avea loc cel de-al doilea tur de scrutin și a datei viitoarelor alegeri și cea de-a doua operațiune, de validare a alegerii candidatului care la primul tur de scrutin a obținut votul majorității absolute a corpului electoral sau, la al doilea tur de scrutin, cele mai multe voturi valabil exprimate.

De remarcat faptul că s-a folosit noțiunea de “confirmă rezultatele scrutinului”, aceasta pentru că organismul care validează alegerea Președintelui României – în speță Curtea Constituțională a României – nu este în drept să se pronunțe decât în ceea ce privește legalitatea operațiunilor electorale, Curtea Constituțională nu declară ales pe candidatul care a obținut cele mai multe voturi.

Fiecare dintre aceste operațiuni de confirmare a rezultatului alegerilor se face de către “plenul Curții printr-o hotărâre adoptată cu votul majorității judecătorilor Curții”; de fapt “un act de validare ce se întocmește în trei exemplare, din care unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut de art. 82, alineat (2) din Constituția României, unul rămâne la Curtea Constituțională, iar al treilea se înmânează candidatului ales”.

Deci Curtea Constituțională dă o hotărâre de validare care este definitivă, aduce la cunoștință publică rezultatul și validează candidatul ales.

Efectele hotărârii de validare sunt următoarele:

dobândirea mandatului de către cel ales;

obligația acestuia să depună jurământul în ședință comună a celor două camere ale Parlamentului (iar Parlamentul adoptă o declarație);

exercitarea efectivă a mandatului din momentul depunerii jurământului.

De fapt la sfârșitul alegerilor prezidențiale, Curtea Constituțională pentru exercitarea atribuției reglementată de art. 144, alineat (1), lit. d) din Constituția României adoptă două hotărâri distincte:

primă hotărâre constată alegerea unui anume candidat în funcția de Președinte al României;

o altă hotărâre validează alegerea respectivului candidat.

Potrivit uzanței președintele a cărui alegere a fost validată de Curtea Constituțională păstrează această calitate până la depunerea jurământului în Parlament de către președintele nou ales.

Validarea este un lucru firesc în cazul alegerii unui organ de stat prin vot universal egal, direct și secret. Este necesar să se verifice că cel ales îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a ocupa funcția (demnitatea) respectivă, că toate fazele și operațiunile electorale (depunerea candidaturii, campania electorală, votarea propriu-zisă, stabilirea rezultatelor votării) s-au desfășurat în strictă conformitate cu legea. Validarea care se realizează, de regulă, cât privește deputații și senatorii, apare ca măsură firească și pentru șeful de stat atunci când și acesta este ales prin vot universal, egal, direct și secret.

Validarea alegerii Președintelui României a fost încredințată prin Constituția din 1991 special constituit – Curtea Constituțională.

Dacă în cazul parlamentarului, fiecare cameră își alege, în prima sesiune (de constituire) câte o comisie de validare, în cazul șefului de stat o asemenea soluție nu este posibilă, șeful statului fiind un organ unipersonal. S-a impus deci stabilirea unui organism care să se bucure de independență și autoritate profesională și morală și care poate să asigure obiectivitatea aprecierii legalității unui act politico-statal de așa importanță, cum este alegerea șefului de stat.

3.5. Caracterul specializat al contenciosului electoral

Din cele prezentate în secțiunile anterioare, coroborate cu dispoziții din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României precum și cu dispoziții din legile electorale, dar și cu dispoziții civile, putem concluziona fără teamă de a greși – contenciosul electoral privind alegerea Președintelui României are un caracter specializat. De fapt aspectele pe care le vom prezenta în continuare pot constitui fundamentul unui viitor cod de procedură contencioasă electorală. Deși majoritatea problemelor de ordin procedural împreună cu soluțiile adecvate rezultă din hotărârile Curții vom prezenta în continuare numai aspectele teoretice urmând apoi o secțiune consacrată exclusiv practicii Curții Constituționale în materia alegerilor prezidențiale.

Ceea ce ne îndreptățește să acordăm caracter specializat contenciosului electoral sunt următoarele:

are loc numai în fața Curții Constituționale în calitate de judecător electoral;

Curtea Constituțională se pronunță “numai în drept”;

termenele de formulare a contestațiilor precum și forma acestora dau caracterul public al procedurii electorale;

procedura jurisdicțională în fața Curții are un caracter de urgență;

modul de soluționare a litigiului se face printr-o hotărâre definitivă.

Există conflict de competență între Curtea Constituțională a României și alte organe judiciare în materia alegerilor prezidențiale?

Afirmația făcută anterior conform căreia contenciosul electoral are loc numai în fața Curții Constituționale în calitate de judecător electoral (judecător electoral suprem) vom încerca să o justificăm. Plecăm de la ideea că ar exista un conflict de competență între Curtea Constituțională și alte organe constituționale.

În sensul art. 16 din Legea numărul 47/1992 – privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României – “procedura jurisdicțională prevăzută în legea organică a Curții se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale.” Dacă normele comune de procedură civilă devin aplicabile în această situație atunci devin aplicabile și dispozițiile art. 22, alineat (3) din Codul de procedură civilă conform cărora “poate există chiar conflict de competență între instanțele judecătorești și alte organe cu activitate jurisdicțională”.

Apoi, prin Constituție și prin legea organică, structural a fost articulat un sistem de jurisdicție cu natură juridică diferită, dar aparținând aceluiași sistem chemat să rezolve problemele de contencios electoral, și în interiorul acestui sistem funcționează, bineînțeles, declinarea de competență.

Dar aceste dispoziții nu sunt compatibile cu cele din legea organică a Curții: “Curtea este independentă față de orice altă autoritate publică” (art. 1, alineat (2)) și “este singura în drept să hotărască asupra competenței sale” (art. 3, alineat (2)). Dacă există un conflict de competență între Curte și un alt organ (fie instanță, fie Biroul Electoral Central), atunci ar trebui să existe un organ supraordonat Curții Constituționale care ar deveni autorul regulatorului de competență, dar Curtea Constituțională fiind independentă un asemenea organ nu există. La acestea adăugăm prevederile art. 2, alineat (2) din Legea numărul 69/1992 – privind alegerea Președintelui României – “Curtea Constituțională, potrivit art. 144, alineat (1), lit. d) din Constituție, veghează la respectarea în întreaga țară a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatul sufragiului”. Din formularea acestui articol reiese clar că numai Curtea Constituțională poate face acest lucru și că nu există o altă autoritate publică sau privată cu care poate intra în conflict de competență, de asemeni nu există un organ superior.

Conform căreia afirmația – între Curtea Constituțională și un alt organ există un conflict de competență în materia alegerilor prezidențiale – nu este valabilă, iar contenciosul electoral are loc numai în fața Curții Constituționale.

CAPITOLUL IV – Practica Curții Constituționale a României

4.1. Curtea Constituționala a României în calitate de instanță de contencios electoral

Dacă în secțiunile de mai sus am încercat să realizăm o imagine clară asupra contenciosului electoral realizat de Curtea Constituțională, dar din punct de vedere teoretic în această ultimă secțiune a lucrării (considerată cea mai importantă) vom încerca să justificăm afirmațiile făcutemai sus dând exemple concrete, și mai precis prezentând cazuri în care Curtea Constituțională a acționat că instanță de contencios electoral.

De la 28 august 1992 când a pronunțat prima sa hotărâre și până în prezent Curtea Constituțională și-a creat o practică vastă, având în vedere numai hotărârile pronunțate în anii electorali (44 de hotărâri în 1992, iar în 1996 peste 60 de hotărâri). Făcând excepție hotărârile în care Curtea și-a declinat competența toate celelalte contestații fiind respinse.

Credem de cuviință că cel mai bun criteriu de prezentare a practicii Curții Constituționale în calitate de judecător electoral suprem este cel al obiectului contestației. Astfel, obiectul contestației s-a constituit:

prin contestarea înregistrării sau neînregistrării unei candidaturi prezidențiale (unul din aspectele larg dezbătute fiind candidatura lui Ion Iliescu);

prin contenciosul legat de campania electorală;

prin contestarea alegerilor și cererea de anulare;

prin hotărârile de validare a alegerilor;

De asemenea, vom aminti și alte aspecte des întâlnite în practica Curții Constituționale a României, cum ar fi:

actul de sesizare al Curții trebuie să fie numit contestație;

declinarea competenței Curții;

formularea contestațiilor în anulare;

cererea de publicitate a dezbaterilor;

cererea de recuzare a judecătorilor.

4.2. Practica Curții Constituționale a României în materia neînregistrării sau înregistrării unei candidaturi prezidențiale

Majoritate contestațiilor aveau ca obiectiv fie neînregistrarea, fie înregistrarea candidaturii la funcția de Președinte al României. Contestațiile au fost introduse de cetățeni, candidați, partide sau alte formațiuni politice. În general, soluția de respingere s-a pronunțat pentru că sesizarea s-a dovedit a fi “nefondată”, “netemeinică” sau “tardivă”.

Hotărârea numărul 1 din 28 august 1992 a fost pronunțată pentru a soluționa contestația de neînregistrare de către Biroul Electoral Central a candidaturii lui Cihorean Jurca Gheorghe: “în motivarea acesteia se arată că un candidat independent nefiind subvenționat de nimeni, nu are posibilitatea de a strânge 100 000 semnături de la susținători astfel încât urmează să nu se aplice dispozițiile art. 3, alineat (2) din Legea numărul 69/1992. privind alegerea Președintelui României”. Curtea a respins contestația, ea considerând că hotărârea Biroului Electoral Central de neînregistrare a acestei candidaturi este legală.

Neînregistrarea candidaturii domnului BucurvVolk Petru de către Biroul Electoral Central face obiectul Hotărârii numărul 3/1 septembrie 1992. Motivarea fiind că propunerea nu este însoțită de lista susținătorilor în condițiile art. 3, alineat (2) din Legea numărul 69/1992, privind alegerea Președintelui României, pentru ca această cerință nu este prevăzută în Constituția României și în consecință trebuie înlăturată. Curtea respingând contestația ca nefondată deoarece în cadrul contenciosului electoral pentru alegerile prezidențiale ea urmează să hotărască numai cu privire la modul în care sunt respectate prevederile legale și celelalte condiții pentru alegerea Președintelui României instituite de Legea numărul 68/1992.

Au existat și contestații împotriva înregistrării de către Biroul Electoral Central a unei candidaturi, cea a lui Mircea Druc în motivarea contestației se spune că acesta nu poate candida deoarece are dublă cetățenie și contravine art. 16, alin (3) din Constituția României. Această contestație a fost respinsă (nu s-a putut face dovada că Mircea Druc era și cetățean al Republicii Moldova) și s-a pronunțat Hotărârea numărul 5/3 septembrie 1992.

S-au înregistrat mai multe contestații împotriva candidaților Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Căiuș Traian Dragomir, invocându-se diferite motive, altele decât cele care ar contraveni reglementărilor constituționale în vigoare. Astfel s-au contestat: rolul pe care l-a avut Ion Iliescu în timpul manifestărilor din 13-15 iunie 1990, poziția lui Emil Constantinescu privind privatizarea totală a agriculturii și economiei, programul electoral al lui Căiuș Traian Dragomir care susținea capitalismul (total depășit). Curtea Constituțională a respins contestația motivând că acestea nu reprezintă impedimente în sensul dispozițiilor legale. Autoritatea de justiție constituțională a apreciat că, eventual, aceste motive ar putea fi apreciate de electorat. Semnificative sunt: Hotărârea numărul 8/4 septembrie 1992, Hotărârea numărul 29/9 septembrie 1992, Hotărârea numărul 32/9 septembrie 1992.

În 1996 hotărârile Curții Constituționale au îmbrăcat aproape același aspect, ceea ce atrage atenția (bănuim că și în anul electoral 2000 va fi un subiect amplu dezbătut) este cel al înregistrării candidaturii lui Ion Iliescu. Majoritatea contestatarilor au motivat că până la 3 noiembrie 1996 (data alegerilor) persoană sus menționată a îndeplinit două mandate:

perioada 20 mai 1990 – 30 octombrie 1992 (20 mai 1990 – 7 decembrie 1991 în aplicarea Decretului-lege numărul 2/27 decembrie 1989 și Decretului-lege numărul 92/14 martie 1990 și 8 decembrie 1991- 30 octombrie 1992 în aplicarea Constituției din 1991);

30 octombrie 1992- până la depunerea jurământului de președintele ales la 3 noiembrie 1996 (mai precis la 17 noiembrie 1996 – data celui de-al doilea tur de scrutin).

Justificarea dată de Curte, bineînțeles cea legală, este următoarea:

“Art.15, alineat (2) din Constituția României specifică “legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale mai favorabile”, deci prevederile art.81, alin (4) sunt inaplicabile perioadei anterioare Constituției din 1991 și ar atribui mandatului constituțional de Președinte al României, ar echivala cu o aplicare retroactivă a art.81, alineat (4). Principiul aplicării imediate a Constituției impune ca aceste dispoziții să privească numai mandatele de Președinte al României îndeplinite sub imperiul Constituției din 1991 întrucât nu pot fi extinse la funcția președințială anterioară care nu cuprindea o asemenea limitare. “

Deci perioada dintre 8 decembrie 1991 și alegerile din septembrie 1992 ar fi primul mandat în succesiunea celor două mandate permise de art.81, alineat (4) din Constituția României, de unde ar rezulta că până la data de 3 noiembrie 1996 (respectiv 17 noiembrie), Ion Iliescu ar fi îndeplinit un mandat și jumătate și legal ar mai avea dreptul la 2 ani dintr-un mandat. Dar art.151, alineat (1) din Constituția României spune: “instituțiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezenței Constituții, rămân în funcțiune până la constituirea celor noi”. Prin alegerile din 1992, organizate înlăuntrul termenului de un an de la adoptarea Constituției prevăzut de art.80, alineat (2) combinat cu art.99 din Decretul-lege numărul 92/1990 aceste instituții (Parlamentul, Președintele României, instanțele judecătorești, ș.a.) s-au constituit pentru prima dată ca instituții noi.

Toată această justificare aparținând Curții Constituționale are un singur scop: să demonstreze că înregistrarea de către Biroul Electoral Central a candidaturii domnului Ion Iliescu pentru alegerile din 1996 este legală. Această cauză a fost pe rol și pentru hotărârile numărul 2,3,4/9 septembrie 1996, hotărârile numărul 9,11/11 septembrie 1996, hotărârea numărul 13/13 septembrie 1996.

Ca o divagație, adăugăm că: la alegerile din 2000 domnul Ion Iliescu va putea candida fără a încălca dispozițiile art. 81, alineat (4) din Constituția României, el îndeplinind până la acea dată un singur mandat.

Multe hotărâri pronunțate de Curtea Constituțională în 1996 au vizat soluționarea unor contestații întemeiate nu pe impedimente juridice: hotărârile numărul 21,24/19 septembrie 1996, hotărârile numărul 27,28/20 septembrie 1996.

Obiectul contestațiilor, prin referire la nesocotirea unor dispoziții constituționale, imprimă litigiilor cu care a fost sesizată Curtea Constituțională trăsăturile contenciosului electoral, Curtea garant al supremației Constituției trebuie să se raporteze la dispozițiile constituționale nu la cele ale unor acte subsecvente și inferioare acestora.

4.3. Practica Curții în materia litigiilor apărute în campania electorală

Interesant este faptul că nu putem discuta despre o practică a Curții Constituționale în această materie. Soluționările birourilor electorale de circumscripție a plângerilor privind împiedicarea unui partid sau candidat de a-și desfășura campanie electorală nu au avut ca obiectiv contestațiile adresate Curții Constituționale. Justificările acestui fapt sunt multiple, în funcție de viziunea celui care le face; noi oprindu-ne doar la un singur aspect: numărul restrâns al subiecților ce pot formula această contestație. De remarcat că se preferă doar implicarea presei în aceste litigii.

Se pare că în această situație, “libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor” (art.30, alin (1) din Constituția României) a funcționat perfect.

4.4. Practica Curții Constituționale a României în contestarea alegerilor

Contestarea alegerilor se poate face printr-o cerere de anulare a alegerilor; de remarcat faptul că nu mai avem în vedere o “contestație” ci o cerere. Condițiile de formulare a unei cereri sunt mult mai restrictive decât în cazul contestației: o încălcare a unei prevederi legale nu mai este suficientă, trebuie să existe fraudă electorală, o faptă caracteristică, calificată și neimputabilă celui ce o formulează. Poate aceasta este și cauza numărului scăzut de cereri de anulare cu care s-a confruntat Curtea Constituțională în perioada alegerilor din 1992 și 1996 și interesant este faptul că toate au fost respinse. Acesta poate fi interpretat ca un lucru bun: atât timp cât în societatea românească nu s-a ajuns la săvârșirea unor astfel de fapte putem crede că încă suntem pe drumul cel bun.

Pe 1 octombrie 1992, Curtea Constituțională a României a fost sesizată cu o cerere de anulare a alegerilor prezidențiale și parlamentare dintr-o anumită circumscripție. Motivarea era aceea a existenței a numeroase voturi nule, pachete de buletine de vot ștampilate cu tuș de altă culoare, lipsa listelor permanente la unele secții și înscrierea persoanelor respective pe listele speciale.

Cererea ce a stat la baza hotărârii a fost formulată de o filială a unei coaliții electorale nu de un partid sau de o formațiune politică și a fost introdusă după scurgerea termenului de 3 zile de la închiderea votării. Totuși examinând-o în fond, Curtea a calificat cererea ca neîntemeiată interpretând – de asemenea corect – dispozițiile art.24, alineat (1) din Legea numărul 69/1992. Or, dacă Curtea a constatat mai întâi tardivitatea cererii, examinarea ei în fond era inutilă. Instanța poate aborda faptul litigiului numai dacă ea este legal învestită. Tocmai că s-a procedat astfel, adică paradoxal, soluție de respingere a cererii de anulare fără indicarea motivului – tardivitate sau netemeinică – nu poate fi o sursă de ambiguități.

De asemenea a mai existat o cerere de anulare, dar introdusă și ea tardiv.

În ceea ce privesc alegerile din 1996, atât la sfârșitul primului tur de scrutin (3 noiembrie) cât și la sfârșitul celui de-al doilea tur de scrutin (17 noiembrie) nu s-a înregistrat nici o cerere de anulare a alegerilor.

4.5. Practica Curții Constituționale a României în materia confirmării alegerilor

După cum s-a mai spus, Curtea Constituțională confirmă rezultatul alegerilor pe baza dosarului întocmit de Biroul Electoral Central.

Într-o primă fază, Curtea Constituțională constată rezultatul alegerilor și, dacă este cazul (practica electorală a anilor 1992 și 1996 a demonstrat acest lucru) precizarea candidaților între care va avea loc cel de-al doilea tur de scrutin și a datei când acesta va avea loc.

Astfel Hotărârea numărul 37/4 octombrie 1992_ precizează “având pe rol examinarea procesului verbal încheiat de Biroul Electoral Central la data de 4 octombrie 1992 și a dosarelor birourilor electorale de circumscripție privind rezultatele alegerilor din 27 septembrie 1992 – pentru funcția de Președinte al României”. Curtea Constituțională hotărăște: “al doilea tur de scrutin va avea loc între Ion Iliescu și Emil Constantinescu pe 11 octombrie 1992”.

După al doilea tur de scrutin Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea numărul 41/15 octombrie 1992 în care “constată că domnul Ion Iliescu este ales în funcția de Președinte al României, întrunind cel mai mare număr de voturi”.

În anul 1996, aceeași situație, Curtea Constituțională a pronunțat câte o hotărâre după fiecare tur de scrutin: Hotărârea numărul 74/8 noiembrie 1996 – după primul scrutin și Hotărârea numărul 76/21 noiembrie 1996 – după al doilea tur de scrutin.

Cea de a doua operațiune pe care o îndeplinește Curtea Constituțională în cadrul “confirmării alegerilor” este cea de validare a alegerii candidatului care la primul tur de scrutin a obținut votul majorității absolute a corpului electoral sau (este cazul nostru) la al doilea tur de scrutin a obținut cele mai multe voturi valabil exprimate.

Validarea are loc printr-o hotărâre ce se publică în “Monitorul Oficial al României”, aceasta se publică nu numai pentru că actele Curții Constituționale sunt date spre publicitate ci este și expresia democratismului justiției constituționale, iar condiția primară a valorificării ei prin sufragiu esteregula publicității. Până acum există două hotărâri de validare a Președintelui României: Hotărârea numărul 42/15 octombrie 1992 și Hotărârea numărul 77/22 noiembrie 1996.

Hotărârea se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut de art. 82, alineat (2) din Constituția României și se înmânează candidatului ales. Ea este definitivă și se publică în “Monitorul Oficial al României”, partea I.

Această operațiune de validare a Președintelui României, pe care o înfăptuiește Curtea Constituțională echivalează, de fapt, cu un prejurământ al Președintelui României.

4.6. Aspecte din practica Curții Constituționale ce justifică afirmația de caracter specializat al contenciosului electoral

În primul rând, având caracter specializat, contenciosul electoral în materia alegerilor prezidențiale are loc numai în fața Curții Constituționale. Vom exemplifica cu un caz când contestația nu a fost depună la Biroul Electoral Central ca apoi să meargă la Curtea Constituțională ci direct la aceasta, încălcându-se dispozițiile art. 11, alineat (2) din Legea numărul 69/1992.

Deși, în această situație putea pur și simplu să nu soluționeze cazul, lăsându-l în seama altor autorități, știindu-se că această autoritate nu există, Curtea Constituțională s-a sesizat din oficiu. Este cazul Hotărârii numărul 4/1 septembrie 1992.

De asemenea, în cazul contestației care a stat la baza pronunțării Hotărârii numărul 13/13 septembrie 1996 s-a pus problema transmiterii acesteia instanței de Contencios Administrativ, dar s-a motivat “singura autoritate competentă este Curtea Constituțională”.

Într-o altă cauză, autorul sesizării a cerut Curții să constate nesoluționarea de către Curtea Supremă de Justiție a recursului introdus la această instanță, Curtea Constituțională a reținut corect că cererea referitoare la activitatea Curții Supreme de Justiție nu intră în competența sa de soluționare (Hotărârea numărul 39/7 octombrie 1992).

Art. 29 din “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României” conform căruia “Curtea nu statutează decât asupra problemelor de drept” este des întâlnit în motivarea hotărârilor: Hotărârea numărul 10/7 septembrie 1992_ Hotărârea numărul 18/7 septembrie 1992_, Hotărârea numărul 1/8 septembrie 1996_, Hotărârile numărul 21,22,23/19 septembrie 1996_.

De câte ori Curtea a respins contestațiile motivând că acestea nu conțin impedimente juridice și că acestea vor fi apreciate de corpul electoral, întotdeauna se încheia spunând: “Curtea nu statuează decât asupra problemelor de drept” sau în Hotărârea numărul 1/8 septembrie 1996 “… fiind vorba de un text adoptat după intrarea în vigoare a Constituției, prevederile sale nu pot fi interpretate decât în concordanță cu aceasta.” Orice altă interpretare fiind neconstituțională, nu poate fi reținută, chiar dacă sub aspect literal, textul ar permite-o deoarece art. 29 din “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României “precizează explicit și imperativ “Curtea nu statutează decât asupra problemelor de drept”.

O altă trăsătură a contenciosului electoral ce justifică afirmația de caracter specializat este cea a termenelor prevăzute pentru exercitarea căilor de atac, acestea nefiind susceptibile de întrerupere sau suspendare, nici de repunere în termen.

Hotărârea numărul 36/4 octombrie 1992, Hotărârea numărul 38/7 octombrie 1992 de care am mai discutat sunt semnificative în acest sens și ușor de înțeles ce importanță are termenul de formulare a unei contestații sau cereri.

De asemenea și forma scrisă pe care ar trebui să o îmbrace contestațiile a constituit subiectul pe marginea căruia s-au pronunțat mai multe hotărâri.

Astfel Hotărârea numărul 2/1 septembrie 1992 s-a pronunțat având pe rol soluționarea unei contestații orale. Curtea “constatând că formularea contestației nu s-a făcut în condițiile prevăzute de lege, respectiv în forma scrisă cu indicarea prenumelui, numelui contestatarului, a semnăturii precum și a temerilor de fapt și de drept” a respins contestația deoarece nu a întrunit condițiile prevăzute de lege.

Un alt aspect des surprins în hotărârile Curții este cel privitor la caracterul de urgență pe care îl are procedura jurisdicțională în fața Curții. Ținându-se seama de urgență, judecata s-a făcut, de cele mai multe ori, fără citarea părților și tocmai acest aspect a dus la nenumărate discuții. Astfel s-a cerut anularea Hotărârii numărul 1/8 septembrie 1996 “deoarece contestatarul nu a fost prezent”. În acest caz Curtea a pronunțat Hotărârea numărul 25/20 septembrie 1996 menționând “s-a decis soluționarea contestației fără citarea contestatarului, potrivit procedurii legale referitoare la soluționarea contestării candidaturilor la funcția de Președinte al României având în vedere caracterul său de incident procedural în cadrul contenciosului electoral și ținând seama de cerința legală a rezolvării litigiilor în domeniul electoral, cu respectarea termenelor prevăzute de legea organică a Curții Constituționale și de Legea numărul 69/1992”.

Tot ca rezultat al procedurii de urgență judecata se poate face fără participarea reprezentantului Ministerului Public. Chiar prima hotărâre pronunțată de Curte s-a făcut fără participarea în instanță a procurorului și a magistratului-asistent.

În celelalte cazuri însă, mai puțin situațiile când Curtea a fost chemată să se pronunțe asupra rezultatelor privind alegerile prezidențiale – de la primul și al doilea tur de scrutin – precum și în legătură cu validarea alegerii, prezența procurorului în instanță a fost asigurată, acesta punând concluzii în fond. Această ultimă soluție este cea corectă. De foarte multe ori, când era vorba de “urgență” sau “judecata fără citarea părților” Curtea și-a întemeiat argumentele pe dispozițiile art. 581 Cod de procedură civilă ceea ce a atras nemulțumirea mai multor autori în domeniu.

Hotărârea numărul 1/28 august 1992 conform părerii profesorului Ion Deleanu “s-ar fi putut întemeia pe alte dispoziții legale deoarece acum este abordat fondul unui drept electoral și acest drept nu s-ar păgubi prin întârziere, iar măsurile luate de Curte nu pot fi considerate vremelnice în cazuri grabnice”.

De asemenea și Hotărârea numărul 3/1 septembrie 1992 se întemeiază pe aceeași dispoziție legală civilă.

De remarcat faptul că în practica anului 1996 Curtea a continuat să invoce prevederile art. 581, alineat (3), Cod de procedură civilă (Hotărârea numărul 36/27 septembrie 1996).

Faptul că hotărârile sunt definitive și nu pot fi desființate prin nici o cale de atac, indiferent de natura ei a fost întărit de nenumărate ori prin practica Curții Constituționale.

Prin Hotărârea numărul 38/4 octombrie 1996 s-a respins o contestație în anulare statornicindu-se că “împotriva hotărârilor Curții emise pentru soluționarea contestațiilor privind înregistrarea sau neînregistrarea unei candidaturi nu există nici o cale de atac”.

Putem trage concluzia că în“în activitatea jurisdicțională a Curții Constituționale contestația în anulare este exclusă”.

Forma pe care ar fi trebuie să o îmbrace “sesizarea” adresată Curții este “contestația” , dar denumirea acesteia ca atare nu constituie o condiție de primire și de eventuală valorificare.

Prin Hotărârea numărul 1/28 august 1992 s-a zis “cerere” și corect era “contestație”, în Hotărârea numărul .38/7 octombrie 1992 s-a zis “contestație”și corect ar fi fost “cerere de anulare”, Curtea a dat calificarea corectă pentru rezolvarea legală a cauzei.

Anterior am specificat că au existat hotărâri prin care Curtea Constituțională și-a declinat competența. Prin Hotărârea numărul 11/7 septembrie 1992 Curtea Constituțională a constatat că nu este de competenta ei să soluționeze contestațiile ce privesc înregistrarea sau neînregistrarea candidaturilor pentru Camera Deputaților și Senat, acestea putând fi soluționate de tribunalul în a cărui rază teritorială este circumscripția electorală”.

Curtea Constituțională și-a declinat competența în favoarea Biroului Electoral Central. Prin Hotărârea numarl .35/4 octombrie 1992 Curtea a luat în dezbatere contestația formulată de Biroul Executiv al P.D.A. din România ce privea modul de înregistrare a rezultatelor voturilor exprimate, constată că, întrucât motivele invocate privesc alegerile parlamentare, competența de soluționare aparține, potrivit art. 25, lit. f) din Legea numărul 68/1992 Biroul Electoral Central, căruia urmează să i se trimită cauza spre soluționare”.

În Hotărârea numărul 8/11 septembrie 1996 întâlnim o altă formă de declinare de competență, una neexpresă. Atunci când contestatarul motivează că alegerile pentru funcția de Președinte al României nu ar trebui să aibă loc în 1992 ci în 1994, la împlinirea mandatului de 4 ani, Curtea constată că “nu are competența de a se pronunța asupra constituționalității alegerilor din 1992, a celor din 3 noiembrie 1996 și nici de a preroga mandatul de Președinte al României până în 1998” (și adăugăm noi mandatul actual până în 2002).

Problema care persistă este aceea de a ști dacă între Curtea Constituțională și instanțele judecătorești sau alte organe cu activitate jurisdicțională funcționează instituția declinării de competență. În principiu, răspunsul este afirmativ. Cu multă vreme în urmă, instanța supremă de atunci a decis că numai când se constată că cererea este de competența unui organ al statului fără activitate jurisdicțională nu se pronunță declinarea de competență, ci respectiva cerere va fi respinsă ca inadmisibilă.

Referitor la cererile de publicitate a dezbaterilor prin Hotărârea numărul 36/27 septembrie 1996 Curtea a statuat “cererea de publicitate a dezbaterilor nu se justifică deoarece judecata se face în condițiile art. 581, alineat (3) din Cod de procedură civilă, coroborate cu art. 16 din legea organică a Curții Constituționale.” De asemenea, regulile speciale de procedură prevăzute de lege și care se aplică în cadrul contenciosului electoral sunt în deplin acord cu normele dreptului internațional în materie.

Cererea de recuzare a judecătorilor a fost conexată cu contestațiile privind înregistrarea anumitor candidaturi. Prin Hotărârea numărul 10/11 septembrie 1996 a fost respinsă o astfel de cerere considerându-se: “judecătorul nu poate fi recuzat numai dacă într-o anume cauză și-a spus părerea înainte de a ajunge la deliberare. Nu constituie deci, sub acest aspect, motiv de recuzare împrejurarea că judecătorul sau judecătorii și-au consacrat părerea printr-o hotărâre pronunțată într-o altă cauză cu acest obiect, însă între alte părți.”

Această încercare de sinteză a practicii Curții Constituționale a României în materia alegerilor prezidențiale s-a vrut a fi o abordare aprofundată și în perspective diferite, dar indiferent de rezultat, orice demers făcut în acest scop nu poate fi calificat altfel decât ca atașament mărturisit față de statul democratic și de drept, stat având între pilonii săi mirifici, justiția constituțională – această paradigmă între atâtea altele, a secolului pe care îl străbatem.

CONCLUZII

Având în vedere că în anul în care va fi prezentată această lucrare de licență (2014) este un an electoral, am încercat să realizăm o monografie cât mai actuală și cât mai accesibilă din punct de vedere al limbajului, ținându-se seama de modificările aduse legislației electorale până la 1 decembrie 1999.

Experiența anilor 1992 și 1996 (ani electorali când au avut loc alegeri prezidențiale în baza Constituției României din 1991) considerăm că ar trebui valorificată la maximum.

Urmărind practica Curții Constituționale în calitate de instanță de contencios electoral din anii 1992 și 1996 (când nici una din contestațiile formulate nu au fost soluționate favorabil considerându-se “nefondate”, “netemeinice”, “tardive”) putem concluziona un singur lucru: necunoașterea prevederilor legale în acest domeniu. Să formulezi o contestație după termenul prevăzut, să invoci motive “banale”, să ceri anularea alegerilor pe baza unor presupuneri nu înseamnă că ai ajuns pe o scară superioară a civilizației. Din moment ce vrei să faci un lucru care nu ar fi mai bine să te informezi cu privire la acel lucru și să nu construiești, pur și simplu, “forme fără fond”.

Necunoașterea legii poate fi privită ca un simptom al crizei de legalitate în care se află societatea noastră, căci criza de legalitate începe cu lipsa de autoritate a legiuitorului și sfârșește cu lipsa de interes a cetățeanului. Ignorând legea, electoratul își manifestă neîncrederea în puterea ei efectivă, iar legea fără putere generează putere fără lege. Statul de drept nu poate exista fără respectul legilor, iar legile nu pot fi respectate fără a fi cunoscute.

Un alt aspect surprins în această lucrare este cel referitor la “cererile de anulare” a alegerilor prezidențiale; numărul acestor cereri nu a fost foarte mare și nici una nu a fost admisă. Și aici este valabilă afirmația conform căreia legea nu este îndeajuns de cunoscută (toate cererile au fost considerate tardive). Neadmiterea nici unei cereri de anulare poate avea și o latură favorabilă: dacă se ajungea la anularea a cel puțin unui tur de scrutin, aceasta se făcea pe baza unor fapte grave ce ar fi desconsiderat total nivelul civilizației societății românești; acest lucru nu a existat și ne face să credem că “românul mai are încă un dram de conștiință”. Dar existența acestui “dram de conștiință” a fost pusă sub semnul întrebării de nenumărate ori, dovadă faptul că în numeroase sondaje de opinie s-a pus întrebarea: ce șanse există de a avea alegeri corecte în România. Inimaginabilă în Anglia și inevitabilă în România această întrebare a dus la rezultate ce au scos în evidență scepticismul alegătorilor (aproape 50% din cei chestionați au declarat că nu știu dacă alegerile vor fi corecte sau nu). Acest scepticism ar putea exprima scepticismul lor față de puterea care le organizează. Acest scepticism are însă, probabil și rădăcini mai adânci, de substanță istorică: România nu a fost niciodată pământul în care să fi înflorit alegeri libere. Distorsiunile electorale sistematice dintre cele două războaie mondiale și masacrele electorale staliniste care le-au urmat s-au imprimat profund în cultura noastră politică – o reminiscență a trecutului de care prezentul nu ne ajută întotdeauna să ne debarasăm. Oricum am explica-o, o anumită îndoială surdă față de corectitudinea alegerilor se menține și nu poate decât să micșoreze interesul electoratului pentru acest eveniment.

Această criză, spunem noi, poate fi depășită pe cale politică, prin promovarea cu ajutorului mecanismului electoral, a unor instituții și a unor actori care să se achite de această misiune. O astfel de instituție nou creată poate fi considerată Curtea Constituțională a României, ea înfățișându-se ca având un sistem de proceduri și mecanisme de funcționare care, dacă vor fi folosite eficient vor putea să asigure respectarea principiilor constituționale și apărarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Curtea Constituțională se dovedește a fi nu numai un “laborator” pentru investigarea “dreptului scris” ci și a “dreptului trăit”, dar și o generoasă și calificată sursă în procesul cristalizării vieții juridice, sub semnul exigențelor statului constituțional ca formă plenară a statului de drept.

BIBLIOGRAFIE

Surse primare

Constantinescu, Ion .Deleanu, A.Iorgovan, Ion Muraru, F.Vasilescu, I. Vida, “Constituția României – comentată și adnotată”, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1992.

Constantin, Ionescu, “Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex, București, 1997.

Ion Deleanu, “Justiție Constituțională”, Editura Lumina Lex, București, 1995

Ion Muraru, “Curtea Constituțională a României”, Editura Albatros, București, 1997.

Iorgovan “Tratat de drept administrativ”, volumul I, Biblioteca juridică Nemira, București, 1998.

Iorgovan, Ion Muraru, F.Vasilescu, I.Vida, “Noua lege electorală a României”, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1992.

Vasile Daghie, I.Apostu, E.Guriță, “Elemente de procedură civilă și administrativă”, Editura Național, București, 1999.

Vasile, Duculescu, “Drept constituțional comparat”, Editura Lumina Lex, București, 1997.

Vasile Gionea, Pavel, “Curs de drept constituțional”, Editura Scaiul, București, 1997.

Surse secundare

Legea numărul 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României publicată în “M. Of. al României” numărul 101 / 22 mai 1992 modificată prin Legea numărul 138 / 1997 din 24 iulie 1997.

Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României, publicat în “M. Of. al României”, partea I, numărul 190 / 7 august 1992 modificată la 23 februarie 1995.

Legea numărul 69 / 1992 privind alegerea Președintelui României publicată în “M. Of. al României”, partea I, numărul 164 / 16 iulie 1992 .

Curtea Constituțională a României, “Culegere de decizii și hotărâri”, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1994.

Hotărârea numărul 1 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 225/10 septembrie 1992.

Hotărârile numerelor 2,3,4 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 234/23 septembrie 1992.

Hotărârea numărul 18 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 238/25 septembrie 1992.

Hotărârile numerelor 36, 37 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 247/ 5 octombrie 1992.

Hotărârile numerelor 38, 39 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 252/ 9 octombrie 1992.

Hotărârile numerelor 41, 42 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 260/19 octombrie 1992.

Hotărârea numărul 1 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 213/ 9 septembrie 1996.

Hotărârile numerelor 2, 3, 4 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 216/ 11 septembrie 1996.

Hotărârea numărul 9 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 221/ 16 septembrie 1996.

Hotărârile numerelor 22, 24 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 223/ 18 septembrie 1996.

Hotărârile numerelor, 28 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 226/ 24 septembrie 1996.

Hotărârea numărul 74 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 281/ 9 noiembrie 19926

Hotărârea numărul 76 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 303 / 22 noiembrie 1996.

Hotărârea numărul 77 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 302 / 22 noiembrie 1996.

BIBLIOGRAFIE

Surse primare

Constantinescu, Ion .Deleanu, A.Iorgovan, Ion Muraru, F.Vasilescu, I. Vida, “Constituția României – comentată și adnotată”, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1992.

Constantin, Ionescu, “Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex, București, 1997.

Ion Deleanu, “Justiție Constituțională”, Editura Lumina Lex, București, 1995

Ion Muraru, “Curtea Constituțională a României”, Editura Albatros, București, 1997.

Iorgovan “Tratat de drept administrativ”, volumul I, Biblioteca juridică Nemira, București, 1998.

Iorgovan, Ion Muraru, F.Vasilescu, I.Vida, “Noua lege electorală a României”, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1992.

Vasile Daghie, I.Apostu, E.Guriță, “Elemente de procedură civilă și administrativă”, Editura Național, București, 1999.

Vasile, Duculescu, “Drept constituțional comparat”, Editura Lumina Lex, București, 1997.

Vasile Gionea, Pavel, “Curs de drept constituțional”, Editura Scaiul, București, 1997.

Surse secundare

Legea numărul 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României publicată în “M. Of. al României” numărul 101 / 22 mai 1992 modificată prin Legea numărul 138 / 1997 din 24 iulie 1997.

Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României, publicat în “M. Of. al României”, partea I, numărul 190 / 7 august 1992 modificată la 23 februarie 1995.

Legea numărul 69 / 1992 privind alegerea Președintelui României publicată în “M. Of. al României”, partea I, numărul 164 / 16 iulie 1992 .

Curtea Constituțională a României, “Culegere de decizii și hotărâri”, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1994.

Hotărârea numărul 1 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 225/10 septembrie 1992.

Hotărârile numerelor 2,3,4 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 234/23 septembrie 1992.

Hotărârea numărul 18 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 238/25 septembrie 1992.

Hotărârile numerelor 36, 37 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 247/ 5 octombrie 1992.

Hotărârile numerelor 38, 39 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 252/ 9 octombrie 1992.

Hotărârile numerelor 41, 42 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 260/19 octombrie 1992.

Hotărârea numărul 1 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 213/ 9 septembrie 1996.

Hotărârile numerelor 2, 3, 4 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 216/ 11 septembrie 1996.

Hotărârea numărul 9 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 221/ 16 septembrie 1996.

Hotărârile numerelor 22, 24 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 223/ 18 septembrie 1996.

Hotărârile numerelor, 28 ale Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 226/ 24 septembrie 1996.

Hotărârea numărul 74 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 281/ 9 noiembrie 19926

Hotărârea numărul 76 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 303 / 22 noiembrie 1996.

Hotărârea numărul 77 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial. numărul 302 / 22 noiembrie 1996.