Eficienta In Comunicare Succes In Educatie cu Referire la Orele de Limba Si Literatura Romana din Cadrul Ciclului Liceal Inferior

Pedagogie

Eficienta In Comunicare Succes In Educatie cu Referire la Orele de Limba Si Literatura Romana din Cadrul Ciclului Liceal Inferior

Byadmin ianuarie 1, 2024

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 – EFICIENȚĂ ÎN COMUNICARE;

Teoria comunicării;

1.1.1.Sociolingvistica și Psiholingvistica;

Conversația

1.2.1. Tipuri de interacțiuni communicative;

1.2.2.Conversația ca modalitate de interacțiune verbală și socială;

1.2.3. Analiza discursului vs Analiza conversațională;

Curente care au influențat dezvoltarea analizei conversației;

1.3.1. Teoria matematică asupra comunicării;

1.3.2. Teoria cibernetică;

1.3.3. Studiul de tip Psi (Școala de la Palo Alto);

1.3.4. Teoriile structurale;

1.3.5. Interacționismul simbolic;

1.3.6. Studiul etnometodologic;

1.3.7. Etnografia comunicării;

1.3.8. Analiza tranzacțională;

1.3.9. Programarea neuro-lingvistică (NLP);

1.4. Tipuri de comunicare (Forme de manifestare a limbajului);

1.4.1. Complementaritatea comunicării verbale, nonverbale și paraverbale;

1.4.2. Prevalența unui anume tip de comunicare;

1.5. Comunicarea și inserția socială

1.5.1. Persuadarea ca efect al comunicării eficiente;

1.5.2. Teoria relevanței

CAPITOLUL 2 – SUCCES ÎN EDUCAȚIE CU REFERIRE LA ORELE DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ DIN CICLUL LICEAL INFERIOR

2.1. Prezentarea problemei studiate

2.1.1. Succesul în educație – perspective critice;

2.1.2. Componenta psiholingvistică și sociolingvistică a actului didactic;

2.1.3. Parteneriatul școală – comunitate și politicile educaționale;

2.1.4. Eficiența în comunicare și triada educațională profesor- elev- părinte;

2.2. Obiectivele și ipoteza cercetării;

2.3. Desfășurarea cercetării

2.3.1. Eșantion selectat;

2.3.2. Resursele utilizate;

2.3.3. Metodele aplicate;

2.3.4. Etapele cercetării;

2.3.5. Evaluarea și interpretarea datelor obținute;

CONCLUZII

Prezentarea rezultatelor obținute;

Confruntarea rezultatelor cu ipoteza cercetării;

Sugestii de abordare a actului didactic din perspectiva pragmaticii lingvistice, a psiholingvisticii și a sociolingvisticii.

SURSE:

Dascălu-Jinga Laurenția, Corpus de româna vorbită (CORV). Eșantioane, Editura Oscar Print, București, 2002.

Dascălu-Jinga Laurenția, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al. Rosetti” , București, Româna vorbită actuală (ROVA). Corpus și studii, Editura Academiei Române, București 2011.

Hoarță Cărăușu, Luminița, Corpus de limbă română vorbită actual, Editura Cermi, Iași, 2005.

Hoarță Cărăușu, Luminița, Corpus de limbă română vorbită actuală nedialectală, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași, Iași, 2013.

Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie, Editura Universității din București, 2002.

BIBLIOGRAFIE:

Anghelache, Valerica, Managementul schimbării educaționale – principii, politici, strategii, Editura Institutul European, Iași, 2012.

Austin, J. L., Cum să faci lucrurile cu vorbe, Editura Paralela 45, Pitești, 2003, (traducere de Corneanu, Sorana).

Băncilă Gabriela, Algoritmul succesului – repere actuale în învățământul preuniversitar, Editura Polirom, Iași, 1999.

Chelaru Murăruș, Oana, Limba română în lume-de la festivism la pragmatism, articol publicat în Observator cultural, 2005, nov. 10-16, nr. 37.

Codorean, Gabriela, Politici educaționale și sistemul de învățământ românesc contemporan, Editura Mirton, Timișoara, 2006.

Collet Peter, Cartea gesturilor , Editura Trei, București, 2005, (traducere din engleză de Borș, Alexandra).

Collet Peter, Cartea gesturiloreuropene , Editura Trei, București, 2006, (traducere din engleză și note de Răsuceanu Andreea).

Cucoș,Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 1998.

Dăscălescu, Romeo, Învățământul în perspectiva ergonomiei școlare – puncte de vedere, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975.

Dima, Silvia, Stimularea potențialului intelectual al copiilor în vederea obținerii succesului școlar, Editura Semne, București, 2003.

Goffman, E., Viața cotidiană ca spectacol, Editura Comunicare.ro, București, 2003, (traducere de Drăgan, Laura, Albulescu, Laura).

Hoarță Cărăușu, Luminița Teorii și practici ale comunicării, Editura Cermi, Iași, 2008.

Hoarță Cărăușu, Luminița, Elemente de analiza structurii conversației, Editura Cermi, Iași, 2003.

Ionescu Ruxăndoiu, Liliana Limbaj și comunicare – elemente de pragmatică lingvistică, Editura All Educațional, București 2003.

Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversația – structuri și strategii, Editura All, București, 1995.

Moeschler, J., Reboul, Anne, Pragmatica azi – o nouă știință a comunicării, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2001, (traducere de Pop, Liliana).

Moeschler, J., Reboul, Anne, Dicționar enciclopeic de pragmatică, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1999, (traducere de Vlad, Carmen, Pop, Liliana).

Otescu Lavinia Florentina, Eficiența învățării- randamentul școlar, Editura Irco Script, 2006.

Pease, A., Limbajul vorbirii – arta conversației, Editura Polimark, București, 1997, (traducere de Busuioc, Ileana).

Petrovici, C., Politici educaționale de formare, evaluare și atestare profesională acadrelor didactice, Editura Pim, Iași, 2007.

Sălăvăstru, C-tin, Teoria și practica argumentării, Editura Polirom, Iași, 2003.

Șoitu, L., Cherciu, Rodica Diana, Strategii educaționale centrate pe elev, proiect MEdC cu finanțare UNICEF, Tipografia Alpha MDN S.A., Buzău, 2006.

Wilson, D., Sperber, D., Relevance. Comunication and Cognition, Editura Blackwell, Oxford, 1986.

Wittgenstein, L., Tractatus logicus philosophicus, Editura Humanitas, București 2001, (traducere de Surdu, Alexandru).

ANEXE:

Planificări anuale.

Planificări semestriale.

Planificări pe unități de învățare.

Proiecte didactice.

Fișe de lucru.

Hărți conceptuale.

Argument

Lucrarea de față, așa cum anunță însuși titlul Eficiență în comunicare – Succes în educație cu referire la orele de limba și literatura română din cadrul ciclului liceal inferior, își propune să analizeze metodic efectele pe care le poate avea cultivarea unei atitudini pozitive față de comunicare asupra rezultatelor școlare ale elevilor din ciclul liceal inferior (clasele a IX-a și a X-a) în vederea identificării metodelor formale, non-formale sau informale capabile să potențeze progresul școlar și atingerea idealului educațional al școlii românești. Conform Legii educației promulgate în 2011, articolul 2, alineatul 3, acesta prevede dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.

Generația actuală de adolescenți manifestă un interes tot mai scăzut pentru literatură, iar „vina” este împărțită în mod egal între factori de ordin economic, social și cultural a căror forță este multiplicată considerabil prin dezvoltarea tehnologiei. Există însă o consecință imediată a acestei lipse de interes pentru o artă care a hrănit generații la rând imaginația și intelectul tinerilor aflați în formare, contribuind, în același timp, la dezvoltarea abilităților de comunicare cărora le-a conferit precizie, flexibilitate și expresivitate. În rândul adolescenților pot fi identificate tot mai des elemente specifice mutismului selectiv datorat vocabularului restrâns și a lipsei de încredere în propriile abilități de comunicare. Uneori, abilitatea scăzută de a se angaja în mod eficient într-un act de comunicare, despre care să nu uităm, este mai ales un act social (conform teoriilor lui Reinach și ale lui Austin), poate conduce la frustrări care găsesc modalități de refulare dintre cele mai puțin dorite precum comportamentul rebel și/sau violent ori, dimpotrivă, pasiv, demotivat, dezangajat. Din nefericire, aceste modele de comportament reprezintă premisa sigură pentru eșecul școlar, social și profesional.

Reabilitarea în ochii tinerilor a literaturii aflată într-o confruntare tot mai inegală cu o cultură a vizualului este extrem de dificilă și adesea fără sorți de izbândă pentru cel care profesează la nivelul învățământului de masă și obligatoriu. O motivație reală însă, pentru aproape toți participanții la procesul de educație, rămâne dorința de a reuși în viață, reușită pe care fiecare și-o reprezintă în manieră proprie. Diversitatea de modalități pe care o poate cunoaște proiectarea acestui concept găsește însă un numitor comun în reușita școlară, măsurabilă…în note (cifre). Reușita școlară poate fi realizată prin abordarea corectă a actului de comunicare în cadrul procesului didactic, dar și înafara lui. Persuadarea elevilor de adevărul acestei idei poate reprezenta „cartea câștigătoare” pentru profesorul de limba și literatura română care are astfel posibilitatea de a transforma un obiect de studiu anost pentru unii ori care se adresează în manieră exclusivistă celor interesați de subtilităților artei literare, într-un obiect de studiu de larg interes, cu rezultate concrete, practice și chiar măsurabile. Percepția asupra importanței actelor de comunicare în toate impostazele precum și abilitățile de comunicare sunt mai ușor modelabile pe parcursul primelor clase de liceu, dar își pot pune amprenta asupra evoluției elevului pe întreaga durată a studiilor liceale precum și (sau mai ales) ulterior finalizării acestora.

Studiul de față își are, prin urmare, rădăcinile în necesitatea de a înțelege limbajul dar și cerințele generației actuale precum și în dorința de a motiva și de a plia actul didactic pe specificul acesteia pentru a putea conduce elevii către succes școlar, social și profesional. Nu trebuie pierdut din vedere însă că reușita în educație ca și actul comunicării implică în egală măsură elevul, profesorul, părintele, comunitatea și instituțiile statului. Acesta este motivul pentru care comunicarea didactică se cere abordată din perspectiva pragmaticii lingvistice, a psiholingvisticii și a sociolingvisticii.

Lucrarea are o structură simetrică și, înafara introducerii și concluziilor care reprezintă capitole de sine stătătare, cuprinde două părți.

Primul capitol abordează comunicarea ca obiect de studiu al pragmaticii, sociolingvisticii și psiholingvisticii urmărind să identifice tipurile de interacțiuni comunicative și oprindu-se asupra analizei conversației și a discursului. În această primă parte sunt prezentate, de asemenea, curentele care au influențat dezvoltarea analizei conversației, iar în vederea identificării oportuniților educaționale ale comunicării este cercetată prevalența unui anume tip de comunicare dintre cele trei (verbală, nonverbală și paraverbală). Teoria relevanței prezentată în finalul acestei prime părți are rolul de a limpezi conceptul de comunicare eficientă.

Cel de-al doilea capitol își propune delimitarea problemei studiate prin definirea succesului în educație și evidențierea rolului îndeplinit de comunicare în cadrul triadei educaționale profesor-părinte-elev. De asemenea, sunt prezentate ipoteza și obiectivele studiului precum și modul de desfășurare al cercetării. În această etapă vor fi valorificate noțiunile și conceptele înfățișate în cuprinsul celui dintâi capitol prin aplicarea și analiza efectelor diferitor modele comunicaționale inserate în procesul educativ cu ajutorul unei suite de metode didactice.

Concluziile vor propune o evaluare a rezultatelor obținute și se dorește realizarea unui ghid de bune practici de comunicare eficientă în vederea atingerii succesului școlar, adresat în egală măsură cadrelor didactice (de limba și literatura română dar nu numai), elevilor și părinților acestora.

1.1. Teorii ale comunicării

Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.

Ludwig Wittgenstein

Termenul de comunicare se prezintă sub forma unui conglomerat de concepte ce determină abordarea unui număr mare de științe precum lingvistica, psihologia, psiholingvistica, matematica, pedagogia etc. Referitor la comunicare, Jean Lohisse afirmă că „fiecare domeniu al cunoașterii are definiția sau definițiile lui care accetuează, după caz, schimbul, contactul, transferul, transportul, energia, informația…”

Lucrarea de față va urmări, prin urmare, să definească termenul sub aspect lingvistic, psihosocial și pedagogic, iar „John R. Ross (1986, pg. 8) ne vine în ajutor realizând un inventar al definițiilor comunicării:

Comunicarea reprezintă interacțiunea socială prin sistemul de simboluri și mesaje. (George Gerbner);

Comunicarea își focalizează interesul central pe acele situații comportamentale în care o sursă transmite un mesaj unui receptor, cu intenția manifestă de a-i inflența comportamentele ulterioare. (Gerald R. Miller);

Comunicarea este realizarea socială în comportamentul simbolic. (A. Craig Baird și Franklin H. Knower);

Comunicarea este o funcție socială …, o distribuție a elementelor comportamentului sau un mod de viață alături de existența unui set de reguli… Comunicarea nu este răspunsul însuși, dar este, într-un mod esențial, un set de relaționări bazate pe transmiterea unor stimuli (semne) și evocarea răspunsurilor. (Colin Cherry)

Comunicarea se petrece în clipa în care persoanele atribuie semnificație mesajelor referitoare la comportament. (C. David Mortensen)

Comunicarea reprezintă un proces de viață esențial, prin care animalele și oamenii generează sisteme, obțin, transformă și folosesc informația pentru a-și duce la bun sfârșit activitățile sau viața. (Brent. D. Ruben)

Comunicarea…constă…în atribuirea unui sens semnelor…, perceperea înțelesului. (Gary Cronkhite)”

În viziunea lui Călin Rus, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării Masterat Relații Publice IFR “comunicarea reprezintă capacitatea ființelor umane de a-și putea transfera unele altora realitatea, experiența, trăirile, cunoștințele etc. În acest sens, cel mai simplu model de comunicare cuprinde un emitent singular sau colectiv și, de asemenea, un receptor care poate fi și el format dintr-un singur element sau din mai multe elemente. Pentru realizarea înțelegerii între cele două entități este nevoie ca acestea să folosească o bază de date comună, care trebuie să cuprindă o limbă comună, un limbaj comun, însoțite de un cumul de exprimări nonverbale asemănătoare. De asemenea, înțelegerea este susținută și de alte capacități ale indivizilor, și anume: sursa emitentă trebuie să aibă și capacitatea de a coda un mesaj și pe cea de decodare a mesajelor, capacități care trebuie să le aibă și 10 receptorul. Astfel comunicarea va lua forma unui transfer și a unui contra-transfer informațional între sursa emitentă și cea receptoare.”

Acesta din urmă atrage și el la rândul său atenția asupra definițiilor oferite de lingvști pe care îi consideră reprezentativi.

1. Definiția lui Max Weber: “A acționa reprezintă un comportament uman (indiferent dacă este o activitate externă sau internă, o suferință sau o omisiune) dacă și în măsura în care cel sau cei care acționează leagă de aceasta un sens subiectiv. Acțiune socială este acea acțiune în cadrul căreia sensul înțeles de cel sau de cei care acționează se referă și la comportamentul altora, orientându-se după efectul acesteia.

Din analiza acestei definiții rezultă că Weber vede comunicarea ca pe o acțiune socială atât a individului cât și a indivizilor sau a grupurilor. De asemenea, a lega de acțiunea socială un sens subiectiv înseamnă o implicare din partea individului sau intenționalitatea acestuia de a face ceva sau de a transmite ceva.

2. Definiția lui Michael Kunczik: „Comunicarea cuprinde deci interacțiunea cu ajutorul unor simboluri și transmiterea neintenționată de informații prin cel care comunică, interpretată ca fiind informativă de către un observator.”

“Această definiție pune accent pe transmisia de informații dintre două entități, dar ea pune accentul pe neintenționalitate deoarece e interpretată de către un al treilea actor prezent în actul comunicațional.”

3. Definiția lui Lin: „În teoria informației comunicarea se referă la reducerea incertitudinii, iar informația este un grad cuantificabil de reducere a incertitudinii.”4 Lin pune accentul în definiția sa pe clarificare și vede procesul de comunicare ca un mijloc de determinare cât mai exactă a componentelor realității.”

4. Definiția lui A. Moles: „Comunicarea este acțiunea de a face ca un individ I, situat într-o epocă într-un anumit loc, să-și însușească experiența referitoare la datele și evenimentele ambianței de la un alt individ sau sistem E, folosind elemente de cunoaștere care la sunt comune.”

“A. Moles identifică comunicarea ca fiind transmiterea de experiență și, de asemenea, analizează conceptul prin prisma spațiului și a timpului, rezultând din acest context ideea că procesul comunicării se modifică permanent în timp, iar simbolurile cu care operează sunt dependente și de spațiul în care acesta se manifestă.”

Cea mai simplă schemă a situației de comunicarea a fost realizată de către Karl Buhler în 1934 în lucrarea Die Sprachotheorie și include doar noțiunile de emițător, mesaj, receptor și feed-back. (figura 1)

Figura 1

Roman Jackobson preia și îmbogățește schema lui Karl Buhler, adăugând noțiunile de referent, canal și cod.

Figura 2

Din perspectiva lui Roman Jackobson, procesul de comunicare presupune transmiterea unui mesaj dinspre emițător către receptor, în formă codată. Receptorul este cel care preia mesajul, îl decodifică și reacționează în funcție de aceasta. Pentru ca procesul de comunicare să se poată desfășura în condiții optime, este necesar ca interlocutorii să fie orientați către scop (de a oferi și de a primi informație), să se raporteze la același context (referent), să utilizeze un cod comun, iar canalul să nu fie bruiat. „Între mesaj și cod există o anumită discrepanță. Astfel, în vreme ce mesajul se caracteri-zează prin coerență, cursivitate, claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea psihică a emițătorului, codul e fix, invariabil, abstract, redus la un număr destul de mic de semne.”

„Destinatorul trimite un mesaj destinatarului. Pentru a fi operant, mesajul necesită mai întâi un context la care să facă trimitere (ceea ce, într-o terminologie oarecum ambiguă, este numit «referent»), context sesizabil de către destinatar și care fie este verbalizat, fie este susceptibil de a fi verbalizat; apoi mesajul necesită un cod comun, în întregime sau cel puțin parțial, atât destinatorului, cât și destinatarului (sau, în alți termeni, celui care codifică și celui care decodifică mesajul); în fine, mesajul necesită un contact, un canal fizic și o conexiune psihologică între emițător și destinatar, contact care le permite să stabilească și să mențină comunicarea“ (Jakobson, Closing statements: Linguistics and Poetics, apud Christian Baylon, Xavier Mignot, Comu-nicarea).

Tran Vasile tinde să considere și schema realizată de J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten și G.W. Noomen ca fiind un model fundamental în evoluția teoriilor comunicaționale.

Emițător Codare Canal Decodare Receptor Efect

Figura 3

„Pentru „citirea“ acestuia, autorii menționați oferă urmatoarea explicație: «dacă un emițător dorește și transmite informația (x) unui receptor, informația trebuie să fie inteligibilă. Emițătorul trebuie să-și găsească cuvintele, să se exprime. Pentru a se face înțeles, oral sau în scris, el trebuie să-și codeze mesajul, să folosească coduri. O dată codat, mesajul este transpus în semnale (y) care pot străbate canalul spre re-ceptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale și să-l interpre-teze (x'). În fine, comunicarea poate fi îngreunată de un surplus nerelevant de informație (z) sau de zgomotul de fond (noise) […]. Reușita în comunicare implică într-o măsură oarecare izomorfismul dintre (x) și (x'), receptorul acordă mesajului o semnificație (x') care e aceeași ca și pentru emițător (x-x'). Același model indică însă obstacolele ce pot interveni astfel încât izomorfismul să nu se realizeze: pot interveni erori de codare sau de decodare, precum și zgomotul de fond»”

Unul dintre modelele cele mai interesante este cel propus de C. Shanon și W. Weaver în 1949, acest model fiind reluat în multe dintre cercetările ulterioare. (figura 4)

Figura 4

Interesant este și modelul SMCR (Sursă, Mesaj, Canal, Receptor) realizat de David K. Berlo și prezentat în mai des citata lucrare a lui Ion Ovidiu Pânișoară, Comunicarea eficientă. Din perspective acestui model, “relevante pentru ambii parteneri în comunicare (emițător și receptor) sunt cultura și sistemul social în care are loc actul de comunicare.”(figura 5)

Figura 5

Înafara elementelor deja menționate, Joseph de Vito include în modelul său așa numitele „efecte”, care sunt anterioare și posterioare actului de comunicare. (figura 6)

Figura 6

Modelul propus de Andersch, Staats și Bostrom aduce în atenție caracterul circular al comunicării (figura 7).

Figura 7

“Catherine Kerbrat-Orecchioni a conceput o schemă a comunicării lingvistice destinată să o înlocuiască pe cea a lui Jakobson. Această schemă prezintă diverse avantaje și răspunde în ansamblu cererilor de revizuire. (…)Schema scoate în evidență în repetate rânduri faptul că statutele emițătorului și receptorului nu sunt identice, că trebuie să facem distincția clară între modelul de producție și modelul de interpretare.”

EMIȚĂTOR RECEPTOR

Figura 8

1.1.1. Sociolingvistica și Psiholingvistica

Sociolingvistica este disciplina lingvistică „aflată în sfera de influență a sociologiei, și uneori nediferențiată prin criterii stricte de aceasta.” Această ramură a lingvisticii s-a dezvolatat în a doua jumătate a secolului al XX-lea propunându-și abordarea faptelor de limbă din perspectivă extralingvistică, socioculturală. Obiectul ei îl constituie funcționarea limbii în context micro și macro social, dar și studiul limbii văzută ca parte integrantă a culturii și vieții sociale, incluzând deci „orice aspect sau folosire a limbii care se corelează cu funcțiile sale culturale și sociale”

“Noutatea pe care o aduce sociolingvistica constă, în primul rând, în modul de abordare a problemei relațiilor dintre limbă și societate: limba și societatea sunt concepute ca două structuri de organizare proprie a căror variație este corelativă și sistematică, cu alte cuvinte, raporturile dintre ele sunt modelabile.”

E. Coșeriu încearcă să restrângă sfera socio-lingvisticii, afirmând că ea trebuie să se limiteze la studiul „varietății și variației limbajului în relație cu structura socială a comunității de vorbitori, iar etnolingvistica (ca disciplină lingvistică, nu etnologică sau etnografică), la studiul varietății și variației limbajului în strânsă legătură cu civilizația și cultura unei comunități.”

Structura internă a termenului sociolingvistică „pare să lămurească obiectul de cercetare al acestei discipline noi, formate în zona de interferență a sociologiei cu lingvistica; sociolingvistica ar urma să studieze latura socială a limbii”, sociolingviștii considerând că numai ei realizează adevărata analiză științifică a limbii, deoarece „limba, mijlocitoare a contactelor sociale, nu poate fi studiată corect decât în context social.”

Psiholingvistica actuală „cercetează procesele cognitive și analizează producerea și receptarea limbajului în relație cu alte sisteme cognitive (percepția, memoria, judecata)”, abordând atât probleme de semantică, cât și de pragmatică ale limbajului, la nivel sintactic ocupându-se „nu numai de prelucrarea frazelor, ci și de nivelul transfrazic, propunându-și să determine natura și modul de funcționare a operațiilor suiacente implicate în prelucrarea componentei fonologice , lexicale, sintactice, semantie, pragmatice.”

Psiholingvistica studiază influențele pe care le exercită psihologia vorbitorilor, intențiile, atitudinile, în special gândirea și situațiile în care se află vorbitorii, asupra utilizării concrete a limbajului. În sens mai restrâns, psiholingvistica se ocupă cu mecanismele psihice ale limbajelor, cu facultățile gândirii – intelectul, rațiunea și speculațiunea – și limbajele specifice acestora – limbajul simbolic, noțional-verbal, categorial-speculativ.

Orientarea lingvisticii spre psihologie dovedește faptul că limba trebuie studiată „ca fenomen uman, pe care psihicul își pune amprenta și care nu poate fi înțeles decât prin (sau și prin) raportarea la psihic, la procedeele psihologice, la personalitatea celui care vorbește sau ascultă.”

„Conexiunile dintre pragmatica lingvistică, pe de o parte, și psiholingvistică, pe de alta, pot fi privite sub două aspecte. Mai întâi, există relații reciproce între pragmatica lingvistică, pe de o parte, și psihologia cognitivă și alte teorii ale prelucrării și producerii limbii, ambele manifestând interes în adâncirea uno concepte ca implicatură , presupozițiune și forță ilocuționară . În plus, pragmalingvistica joacă rol de furnizor de date, în timp ce psihologia vine să dovedească, să îmbunătățească, să perfecționeze aceste date.”

1.2. Conversația

1.2.1. Tipuri de interacțiuni communicative

Comunicarea poate cunoaște o mare varietate de forme identificabile în funcție de criteriile de clasificare aplicate. Una dintre cele mai des citate taxonomii îi aparțin Luminiței Iacob. În opinia acesteia șase sunt cele mai importante criterii cu ajutorul cărora pot fi stabilite tipurile de comunicare după cum urmează.

Criteriul partenerilor ne ajută să identificăm comunicarea intrapersonală (cu sine însuși, “ comunicarea interpersonal se referă la gândirea și activitățile de procesare a informațiilor care nu sunt observabile extern (…). La acest nivel de analiză suntem focalizați în special pe căutarea în afară, receptarea, interceptarea și, mai departe, procesarea mesajelor sau semnalelor primite din mediul înconjurător, de la obiecte, evenimente sau alte personae”), comunicarea interpersonală (cu o altă persoană), comunicarea în grup mic și comunicarea publică.

În viziunea lui Ion Ovidiu Pânișoară „procesul de comunicare intrapersonală este influențat de toate celelalte tipuri de comunicare; în această ordine de idei ea poate fi la nivel primar – cel mai simplu mode de a comunica, iar – la nivel secundar – atunci când ținem cont de toate influențele interpersonale, de grup și publice, cea mai complexă(…)”.

Criteriul statutului interlocutorilor face identificabile comunicarea verticală și comunicarea orizontală. Acest criteriu face referire cu precădere la comunicarea derulată în interiorul organizațiilor. În timp ce comunicarea verticală poate caracter ascendent (de la nivelurile ierarhice inferioare, spre cele superioare) sau descendent (dinspre nivelurile ierarhice superioare către cele inferioare), comunicarea laterală sau orizontală face referire la mesajele transmise în cadrul aceluași palier, de la egal la egal.

Criteriul codului folosit aduce în atenție comunicare verbală, comunicarea paraverbală, comunicarea nonverbală și comunicarea mixtă.

Comunicarea verbală este specific umană având forma orală și/sau scrisă, și utilizând canalulul auditiv și/sau vizual putând lua formă dialogată sau monologată.

Comunicarea paraverbală s suprapune peste comunicarea verbală, poate produce fenomenul de supracodificare și este reprezentată de intonație, timbrul vocal, ritm, pauză etc. Paraverbalul folosește canalul auditiv, dar poate fi semnalat în scris cu ajutorul punctuației sau a didascaliilor.

Comunicarea nonverbală face apel la un cod propriu care include mimica, gestica, postura, mișcarea, înfățișarea, imaginea, în general. Gesturile cotidiene care însoțesc comunicarea sunt expresorii (gesturi mimice sau corporale care însoțesc o trăire organică sau cu halo afectiv), reglatorii (mișcările care susțin funcția fatică a discursului), ilustratorii (mișcările care facilitează, susțin, completează exprimarea verbală, astfel de gesturi putând indica direcția, dimensiunea, forma, persoana, modalitatea de acțiune), emblemele (gesturi cu o anumită semnificație, având valoare de substitut total al cuvântului), adaptorii (activități manipulatorii stereotipe, rolul lor fiind acela de descărcare și echilibrare psihică, rol de supapă prin care se consumă surplusul de tensiune generat de acomodarea la o anumită situație, inclusiv comunicativă).

Ioan Ovidiu Pânișoară include în categoria elementelor de comunicare nonverbală contactul fizic care, în viziunea acestuia „poate să ne sugereze un evantai extrem de larg de factori care conduc la afecțiune, dependență, agresivitate, dominanță etc”, îmbrăcăminte, machiaj, parfum, cromatica, spațiul și timpul. Interesantă este, de asemenea, trimiterea la afirmația lui Joseph de Vito (1988) pe care o face același autor și conform căreia modul în care se raportează individul la spațiu poate furniza informații privind statusul, cultura, contextul, natura problemei discutate, sexul, vârsta, evaluarea pozitivă sau negativă a interlocutorului. Conform aceluiași Joseph de Vito, cronemics-ul sau comunicarea temporală poate face referire la timpul biologic, care se bazează pe un număr de trei cicluri (fizic, emoțional și intelectual), timpul cultural, care se dezvoltă, la rândul său pe trei niveluri (timpul tehnic, timpul formal și timpul informal), timpul psihologic se referă la importanța pe care o acordăm trecutului, prezentului sau viitorului.

Criteriul finalității actului comunicativ aduce în atenție comunicare accidentală (transmiterea întâmplătoare de informații ce nu sunt vizate în mod conștient, intenționat de către emițător) , comunicare subiectivă (exprimă direct în manieră verbală, paraverbală sau nonverbală, starea afectivă a locutorului din necesitatea descărcării și reechilibrării, în urma unei acumulări psihice pozitivă sau negativă) și comunicare instrumentală (care prezintă un set de particularități precum focalizarea intenționată pe un scop precis, comunicat mai mult sau mai puțin partenerilor, urmărirea atingerii lui prin obținerea unui anumit efect în comportamentul receptorului și capacitatea de a se modifica, în funcție de reacția partenerilor, pentru a-și atinge obiectivul).

Capacitatea autoreglării aduce în prim-plan comunicarea lateralizată/ unidirecțională (include „comunicarea prin film, radio, televizor, etc forme ce nu admit interactiunea, ci doar actiunea emitatorului asupra receptorului" ), comunicarea nelateralizată („cu feed-back concomitent, determinat de prezența interacțiunii emițător-receptor”).

După natua conținutului, comunicarea poate fi referențială („vizează un anume adevăr științific sau de altă natură, care face obiectul expres al mesajului”), operațional –metodologică ( “vizează înțelegerea acelui adevăr, felul in care trebuie operat, mental sau practice pentru ca adevărul transmis să fie descifrat”) sau atitudinală („valorizează cele transmise, situația comunicării și partenerul”).

1.2.2.Conversația ca modalitate de interacțiune verbală și socială;

„Conversația reprezintă prototipul utilizării limbii. Este tipul familiar curent de comunicare orală, dialogică, în care doi sau mai mulți participanți își asumă în mod liber rolul de E.”

În opinia Lilianei Ionescu-Ruxăndoiu, „conversația se definește în opoziție cu discuția, care presupune un cadru instituțional (școală, tribunal etc.) și – cel parțial – prealocarea rolulului de E. În cazul conversației, participanții se manifestă ca indivizi (…), pe când discuția se poartă din perspectiva rolului social al participanților. Diferențele dintre discuție și conversație sunt legate de temele care pot fi abordate: conversația nu implică limitări sub acest aspect, pe când tema de discuție este strict determinată de cadrul instituțional în care aceasta are loc.”

În accepțiunea aceleiași autoare, conversația se caracterizează prin următoarele trăsături:

a) Este creată continuu, prin interacțiune. Nu este un produs structural, similar frazei, ci rezultatul interacțiunii unor indivizi care au obiective conversaționale diferite și adesea interese divergente (Levinson, 1983, p 294).

b) Este inerent contextuală. Convesația are loc într-un anumit context comunicativ, care își pune amprenta asupra realizării și a desfășurării ei atât la nivel macro-, cât și micro-structural (v. Sacks, Schegloff, Jefferson, în Schenkein (ed.), 1978, p.10); în același timp, ea este creatoarea de context, pentru că fiecare intervenție aduce modificări ale contextului pre-existent, care nu pot fi neglijate în activitatea ulterioară de enunțare și de recepare (Schiffrin, 1988, p.257-258).

c) Este structurată. (…) conversația își are propria ei organizare. Ea se desfășoară sub forma unei succesiuni de intervenții (…) alternative ale unor participanți. În cursul unei conversații se actualizează două tipuri de bază de roluri:

emițător (E) – cel a cărui intervenție este în curs la un moment dat; (…)

receptor (R) – rol complementar celui de E; este, de obicei, destinatarul intervenției emițătorului (se distinge uneori între R și destinatar, pentru că este posibil ca acesta din urmă să nu acționeze ca un R).(…)

Se vorbește și despre un rol de auditor, prin care se desemnează situația celui care asistă la conversație fără a interveni. (…) Ordonarea conversației nu este determinată în primul rând de ordonarea diverselor secvențe componente , ci de faptul că interacțiunea dintre E și R presupune coordonarea activității de producere a semnificațiilor: negocierea sensurilor , crearea unor contexte interpretative etc. (Schiffrin, 1988, p.262…).

Conversația pare să mobilizeze în primul rând funcția fatică a limbajului, iar în opinia lui Fr. Berthet (apud Mihai Dinu, Comunicarea): „Într-un anumit sens, funcția fatică este conversația prin excelență… Dacă obiectul funcției fatice este contactul sau accentuarea lui, pe scurt, dacă ceea ce e vizat este legătura socială ca atare (stabilirea, ca și verificarea ei, condiția ei de existență, ca și consolidarea ei), atunci toate celelalte obiective ale schimbului de cuvinte nu sunt decât secundare, iar a vorbi nu mai înseamnă a schimba informații, ci a stabili posibilitatea schimbului“.

Prin al său articol publicat în 1957 și intitulat “Meaning”, Paul Grice aduce în atenție chestiunea implicaturilor conversaționale, “un tip de subînțeles lingvistic”. Același autor, în cadrul prelegerilor sale susținute la Harvard în 1967 va trasa liniile directoare în orice comunicare corectă și eficientă concretizate în patru maxime conversaționale devenite celebre și “care reprezintă principia generale care conduc la o conversație eficientă și cooperantă, și care principii exprimă împreună un principiu general al cooperării. Aceste principia au fost astfel formulate:

A. Pricipiul cooperării

Formulează contribuția la conversație având în vedere scopul acceptat în momentul respectiv și direcția conversației la care iei parte.

B. Maxima calității

Încearcă ca a ta contribuție la conversație să fie adevărată:

a) nu spune nimic ce tu consideri a fi fals (neadevărat);

b) nu spune nimic pentru care nu ai nici o dovadă.

C. Maxima cantității

a) formulează-ți contribuția la conversație atât de informativă cât să fie necesar pentru scopul convorbirii din acel moment.

b) formulează-ți contribuția la conversație numai informativă (mai plină de informații) decât este necesar.

D. Maxima relevenței

Formulează-ți contribuția la conversație relevant (persuasivă).

E. Maxima modalității (modului) în care participăm la conversație (der Art und Weise”)

Fii clar și exact.

a) Evită neclaritatea (ambiguitatea);

b) Evită cuvintele care pot avea mai multe sensuri;

c) Exprimă-te foarte concis;

d) Fii metodic (ordonat).”

Anne Reboul și Jacques Moeschler atrag atenția însă că “maximele conversației sunt nu atît norme pe care trebuie să le respecte locutorii, cât mai degrabă așteptări pe care le au aceștia față de vorbitori; sunt mai degrabă principii de interpretare ale regulilor normative sau ale regulilor de comportament.” Aceiași autori menționează că maximele conversaționale se înscriu clar în curentul cognitivist; ele se bazează nu numai pe capacitatea de a avea stări mentale, dar și pe capacitatea de a atribui și altora asemenea stări și, mai ales, de a le atribui intenții.”

Luminița Hoarță Cărăușu distinge patru atitudini posibile în cazul încălcării regulilor conversaționale “propuse de Grice și anume:

inducerea în eroare;

ignorarea regulilor și a principiului de cooperare (prin, invocarea principiului tăcerii: Nu pot spune mai mult…);

punerea în contradicție a două reguli conversaționale;

transgresarea voită și afirmată a uneia dintre reguli (din care ia naștere implicatura conversațională). “

Noțiunea de implicatură instituită de Grice este corelată cu noțiunea de semnificație nonnaturală care “prevede că interpretarea unui enunț nu se reduce întotdeauna la semnificația lingvistică convențională a frazei corespunzătoare. Exită așadar o diferență între ceea ce se spune (semnificația lingvistică convențională a frazei) și ceea ce se transmite sau se comunică (interpretarea enunțului). (…) Semnificația este ceea ce se spune, implicatura este ceea ce se comunică, iar ceea ce se comunică este diferit de ceea ce se spune.”

“Implicatura conversațională este, deci rezultatul unei intenții precise ărin care se nesocotește o regulă conversațională.”

Grice conferă șase caracteristici ale implicaturii conversaționale și anume:

implicaturile conversaționale sunt susceptibile de a fi “worked out” pe baza principiului cooperării în comunicare. Aceasta înseamnă că ele sunt calculabile (“calculable”);

Implicaturile conversaționale sunt neutralizabile (“cancellable”);

Implicaturile conversaționale sunt nondetașabile (“nondetachable”);

Implicaturile conversaționale nu sunt o parte a sensului aserției. Ele sunt nonconvenționale (“nonconventional”);

Implicaturile conversaționale nu sunt implicate în ceea ce este spus, ci în spunere (“ by the sayng of it”);

Implicaturile conversaționale pot fi nedeterminate (“indeterminate”).

La lista lui Grice referitoare la proprietățile implicaturilor conversaționale, St. C. Levinson mai adaugă:

7. Reîntărirea (“reinforcability”) – este, adesea, posibil să adăugăm explicit ceea ce este, oricum, implicat;

8. Universalitatea (“universality”) – datorită faptului că inferențele sunt derivate din considerații fundamentale ale raționaității, acestea sunt caracterizate de o puternică tendință spre universaliatate; implicaturile conversaționale sunt motivate, nu arbitrare.”

Problema implicitărilor conversaționale este abordată de către Sperber și Wilson, “ele nu țin de semnificația frazei și nu aparțin conținutul propozițional al acesteia (…) ele necorespunzând întotdeauna (spre deosebire de implicaturile conversaționale) unei intenții determinate a locutorului” lăsând loc presupoziției și prezumției lexicale.

În viziunea lui Catherine Kerbrat-Orecchioni „conversația este forma prototip, adică cea mai obișnuită și reprezentativă a funcționării generale a interacțiunilor verbale.”

Caracteristicile regulilor conversaționale sunt următoarele:

aceste reguli sunt de natură foarte diversă, deoarece conversațiile sunt „obiecte” complexe, care funcționează la diferite nivele;

anumite reguli conversaționale funcționează în cadrul tuturor tipurilor de interacțiune comunicativă, iar altele sunt prorii unui „gen” particular sau altul de interacțiune;

regulile conversaționale se afllă în strânsă legătură cu contextul conversațional;

regulile conversaționale sunt, în ansamblu, relativ „suple”, mult mai flexibile decât, de exemplu, regulile gramticii frazelor; regulile conversaționale sunt transmise și primite, în mod progresiv, încă de la naștere, motiv pentru care ele sunt aplicate, în general, într-o manieră inconștintă.”

1.2.3. Analiza discursului vs Analiza conversațională

Urmărind principalele orietări manifestate în cercetarea comunicării interpersonale, Liana Ionescu-Ruxăndiu identifică trei tipuri de perspective:

a) perspective acțională corelată cu teoria țintei “care pune accentual pe acțiunea de codare a mesajului”, și în cadrul căreia “central de greutate al activității comunicative este plasat la nivelul emițătorului, comunicarea fiind percepută ca o activitate cu sens unic: dinspre E spre R”, R fiind “ținta pe care o vizează E și pe care o poate atinge printr-o abilă organizare, structurare și transmitere a mesajului” (v., de exmplu modelul comunicativ al lui R. Jackobson).

b) perspectiva interacțională, corelată cu teoria ping-pongului, pornește de la idea că fiecare individ este, succesiv E și R, “răspunsul receptorului orientează codajul emițătorului, permițându-i acestuia să realizeze un control mai bun al comunicării”. Totuși, activitatea comunicativă păstrează un caracter linear, ca într-o relație de tipul cauză-efect (v., de exemplu studii despre structura discursului vorbit ale lui M. Coulthard, D. Brazil, M. Montgomery etc)

c) perspective tranzacțională, corelată cu teoria spiralei, privește comunicarea “ca pe un proces dinamic (…), în care participanții intră în subtile raporturi de interdependență”(v., de exmplu, modelul lui W. Edmonston)

Relația “dintre codaj și decodaj face ca o lingvistică a comunicării să-și extindă aria de investigație dincolo de nivelul propoziției și al frazei spre un nivel transfrastic.” Conceptele de bază utilzate în legătură cu nivelul transfrastic sunt discurs și text. Liana Ionescu-Ruxăndoiu surprinde o serie de definiții ale discursului: “un șir de propoziții (frază)” (G. Lakoff, apud Godwin, 1981, p.8), “orice fragment continuu de vorbe (secvență de propoziții individuale)” (Carlson, 1983, p. XIII), “orice unitate a limbii dincolo de propoziție (frază)” (Schiffrin, 1988, p.253).

Adesea “discurs” funcționează ca termen generic, înglobând atât forme dialogice și monologice, forme scrise și orale. Se manifestă însă și tendința de a delimita conceptele de text și de discurs, primul fiind utilizat pentru a desemna formele scrise sau monologice, iar cel de-al doilea, penru a desemna formele vorbite sau cele dialogice. “Ceea ce individualizează discursul în raport cu textul este uzul. Dacă textul este o secvență structurată de expresii lingvistice, discursul este un eveniment structurat, manifestat printr-un comportament lingvistic.”

Discursul este “manifestarea caracterul pragmatic al comunicării, el fiind, în fond comunicare în anumite condiții de producere, sau e parole plus condiții de producere”

Discursul este un enunț cu proprietăți textuale dar, mai ales, un act împlinit într-o anumită situație (participanți, instituție, loc și timp)” Preluând opinia Lianei Ruxăndoiu, Luminița Hoarță Cărăușu afirmă că „uneori discursul este considerat ca fiind un eveniment (însemnând a spune că discursul este realizat temporal și în prezent, pe când sistemul limbii este virtual și în afara timpului)”, miza discursului fiind deci „aceea a actelor discrete și, de fiecare dată unice, prin care limba este actualizată în vorbire de un locutor.” „Discursul este definit adesea ca un termen care înlocuiește termenul parole (Saussure) și se opune, deci lui langue; limba este o realitate socială, în timp ce vorbirea este o realitate individuală”

Relația dintre analiza discursului și analiza conversației este percepută diferit în literatura de specialitate. Astfel, există lingviști care percep această relație ca fiind de tip parte-întreg sau, dimpotrivă, una de opoziție. „Analiza discursului ar presupune extinderea tehnicilor de analiză lingvistică dincolo de nivelul propoziției, cu scopul de a determina setul de reguli care ar permite distingerea discursului coerent de cel incoerent, limitându-se la datele oferite de un corpus restrâns(…)”. „Analiza conversațională ar implica un tip de investigație total diferit. Ea s-ar constitui ca o cercetare empirică, inducând, urmărind identificarea unor tipare recurente într-un material vas, înregistrat direct.” P. Charadeau propune următoarea

schemă:

Enunțare + Situația de comunicare = Discurs

folosire ― sens specificitate

semnificație

Prof. dr Luminița Hoarță Cărăușu aderă la opinia exprimată de către J. Moeschler și Anne Reboul în Dicționar enciclopedic de pragmatică, editura Echinox, Cluj, 1994 conform căreia între analiza discursului și analiza conversațională ar exista o serie de asemănări dar și de deosebiri care impun abordarea celor două ca fiind domenii de studiu distincte.

Astfel, o primă asemănare este reprezentată de faptul că „analiza discursului și analiza conversațională se preocupă în principal de discursul oral, dar, în special de analiza conversațiilor naturale.”

În aceeași lucrare conversația naturală este definită „orice interacțiune verbală față în față sau la distanță (telefon, videofon, poștă electronică etc), în care factorii situaționali, contextuali, gestuali, intonaționali joacă un rol important.

O a doua asemănare este reprezentată de faptul că „cele două abordări se interesează, în principal, de organizarea secvențială a conversațiilor, și, în special de principiile, regulile sau normele care le asigură coerența.”

O a treia asemănare existentă între analiza conversațională și analiza discursului „este aceea că ambele trimit implicit sau explicit, la o logică a acțiunilor; în analiza discursului, principiile logice sunt legate de teoria actelor de limbaj; în analiza conversațională, locica acțiunilor, care stă la baza acțiunilor conversaționale, privește secvențele de acțiuni canonice sau realizate în mode preferențial de către subiecții vorbitori.”

„Există, în principal, două dimensiuni fundamentale ale analizei diverselor conversații, și anume analiza discursului și analiza conversației. Ambele dimensiuni vor să explice modul în care se produce și se înțelege coerența și ordonarea secvențială în discurs.”

Analiza discursului utilizează atât metodologie tipică pentru lingviști , cât și principiile teoretice și conceptele lor de bază, spre deosebire de analiza conversației, care este profund empirică și în principal inductivă.

Astfel, prof. dr. Luminița Hoarță Cărăușu menționează următoarele procedee utilizate în cadrul analizei discursului:

izolarea unei grupe de categorii de bază sau izolarea unei grupe de unități de discurs;

formularea unei grupe de reguli de „înlănțuire”, de ocurență, „ care au fost constatate pentru aceste categorii, pentru a distinge secvențele categoriale bine construite (discursuri coerente) de secvențele categoriale deficitar construite (discursuri incoerente)

În opinia lui Levinson „analiza discursului este tipul de analiză conversațională care se apropie de modelul clasic al gramaticii, orientată tradițional către sintaxă, cu puțină imixtiune a semanticii”.

În opoziție cu analiza discursului, „analiza conversației nu privește conversația ca fiind un produs structural, așa cum este propoziția, de exmplu, ci este, mai degrabă, rezultatul interacțiuni a doi sau mai mulți indivizi independenți, adesea cu interse divergente”. Referitor la metodologia utilizată, se poate spune că, în timp ce analiza discursului operează în mod deductiv, analiza conversației folosește tehnici inductive. . Moeschler și Anne Reboul identifică, de asemenea, în lucrarea deja menționată, și diferențele existente între analiza discursului și analiza conversației:

O primă diferență are legătură cu domeniul de referință al acestor tipuri de abordare: „analiza discursului ține de paradigma științifică a lingvisticii formale și preia metodologia și epistemologia acesteia, în timp ce analiza conversației are la origine sociologia interacționistă.”

O a doua divergență este de ordin metodologic: în timp ce analiza discursului folosește metodologia clasică în lingvistica frazei, analiza conversației a fost interesată în special de problema secvențialității, și în special de regulile și principiile care permit participanților la conversație să-și ajusteze luările de cuvânt.

A treia diferență este de natură epistemologică. “Epistemologia discursului este aceea a simulării, adică ipotetico-deductivă: obiectul analizei discursului este de a modeliza conversația. De cealaltă parte, epistemologia analizei conversației este empirică și inductivă”.

1.3. Curente care au influențat dezvoltarea analizei conversației

1.3.1. Teoria matematică asupra comunicării

Teoria matematică asupra comunicării este pusă în circulație de către Claude Shanon în 1948 și dezvoltată ulterior, în 1949, împreună cu Warren Weaver. Modelul propus de cei doi cercetători este menit să evalueze care moduri de transmitere a informației sunt cele mai eficiente, presupunând un cost și un timp de transmitere reduse, dar „a fost utilizat, prin analogie, în lingvistică și în cercetarea comportamentului.”

Conform teoriei matematice a comunicării „a comunica înseamnă a transmite un semnal (…) care este primit”, iar decizia de emite sau nu, de a alege dintr-o varietate de mesaje, aparține sursei. Modelul matecatic are caracter liniar, pentru cei doi autori „mesajul capătă (…) un conținut obiectiv care transgresează importanța emițătorului ori pe cea a receptorului.” “În teoria lui Shannon, informația este o valoare matematică, o măsură a ceea ce este transmis, transportat de la emițător la receptor, mai precis măsură a incertitudinii dintr-un sistem. În acest sens, informația este definită ca raportul dintre ceea ce poate fi spus și ceea ce este spus efectiv, este măsura alegerii făcute între posibili, este măsurată efectiv prin gradul de probabilitate ce afectează ordinea elementelor dintr-o serie.”

„Importantă pentru aria comunicării este introducerea termenilor de zgomot și incertitudine, care i-ar putea afecta eficiența și termenul de redundanță.”Eficientizarea comunicării ar depinde, prin urmare, de eliminarea elementelor redundante și a bruiajului datorat zgomotelor. Dacă redundanța poate fi definită drept ceea ce este predictibil sau convențional într-un mesaj, care nu aduce niciun element de noutate, entropia este opusul acesteia, caracterizându-se prin predictibilitate scăzută și informație bogată.

1.3.2. Teoria cibernetică

Părintele ciberneticii este matematicianul Norbert Wiener, care a determinat dezvoltarea sistemului de comunicare și transmisie spre cibernetică. Apariția acestei științei este datată în anul 1943, noțiunea fiind acceptată în mediul academic din anul 1947, iar conform DEX „este o știință care are ca obiect studiul matematic al legăturilor, comenzilor și controlului în sistemele tehnice și în organismele vii din punctul de vedere al analogiilor lor formale.” Noul domenniu al științei este consacrat definitive în 1947, când Norbert publică Cibernetica sau știinta comenzii și comunicării la oameni și mașini. "Ne-am hotarât sa desemnam câmpul întreg al teoriei controlului si comunicarii, atât la masini, cât si la fiintele umane, cu numele de Cibernetica, derivat din cuvântul grecesc Knbernhtes, sinonim cu pilot." (Norbert Wiener, 1971).

Tot el este cel care va crea și noțiunile de feed-back (responsabil pentru reglarea ciclică a informației conferind acesteia un caracter circular în cadrul societății), reglare, autoreglare, redudanță etc.

În viziunea alui Weiner, „scopul ciberneticii este să dezvolte un limbaj și tehnici care să ne permită să atacăm problema reglării comunicațiilor în general și, de asemenea, să descoperim repertoriul convenabil de idei și tehnici pentru a clasa manifestările lor speciale conform anumitor concepte". Tot în opinia lui „a trăi eficient înseamnă a trăi cu o informație adecvată. Astfel, comunicarea și reglarea privesc esența vieții interioare a Omului, chiar dacă ele se referă la viața lui în societate."

Astfel, feed-back-ul devine elementul cheie al procesului de comunicare permițându-i emițătorului să verifice măsura în care mesajul a receptat și înțeles corect. Feed-back-ul poate fi pozitiv (încurajează sursa să emită similar) sau negativ (descurajează), intern (provine din percepția subiectivă a emițătorului) sau extern (provine de la altcineva), imediat (la un discurs politic vezi reacția imediată) sau amânat ( mass-media sau traditionale: cartea, articolul).

1.3.3. Studiul de tip Psi (Școala de la Palo Alto)

Pentru prima dată comunicarea este abordată ca fenomen social integrat în cadul Școlii de la Palo Alto al cărei precursor recunoscut este Gregory Bateson, “antropolog, ecologist și etolog, a încercat să introducă o viziune „organicistică” asupra comunicării.”În lucrarea sa Spre o ecologie a spiritului acesta încearcă să introducă o viziune “organicistă”, “holistică” asupra comunicării, opunând metaforei mașinii propusă de ciberneticieni, metfora organismului, pe care o consideră mai adecvată sistemului informațional-comunicativ. În viziunea acestuia informația este o „diferență care produce diferențe“, viziune nu foarte diferită de cea a teoriei cibernetice.

“Școala de la Palo Alto s-a constituit într-un grup de cercetători a căror inspirație teoretică, epistemologică și metodologică original se construiește în jurul operei lui Bateson. Munca lor a avut un obiectiv therapeutic. În această optică ei au extrapolate ideea potrivit căreia comportamentele patologice nu ar trebui să fie raportate numai la disfuncționarea individului, ci ar trebui private ca o consecință a disfuncționării sistemului (de exemplu, cel familial), sistem în care este “prins” individul”, iar tratamentul trebuie să acționeze asupra transformării acestui sistem global (“double bind”).”

„Noțiunile cele mai importante elaborate de Școala de la Palo Alto sunt:

Nivelurile sensului unui mesaj (Orice mesaj presupune douã sensuri – el transmite o informație asupra unui fapt despre care vorbește locutorul și exprimã direct sau indirect ceva despre relația dintre interlocutori. Bateson a numit primul nivel indice, iar pe cel de-al doilea ordine, dar cel mai adesea se vorbește despre conținut și relație. Uneori conținutul poate fi secundar prin raport cu relația.),

Dualitatea mesajelor (Pentru a comunica facem apel la semnale dar pentru a face posibilã comunicarea trebuie să existe un cod comun pentru emițãtor și receptor. Există douã tipuri de coduri: unul este obiectiv, definițional, cerebral, logic, analogic, specific științei, explicației, interpretãrii, iar altul este afectiv și bogat în imagini – figuri, metafore, simboluri. Primul cod se supune legilor sintaxei și semanticii. Cel de-al doilea este specific <gândirii non-dirijate> și se exprimã cu ajutorul unei simbolici în care semnificantul are o legãturã analogicã cu semnificatul),

Punctuația comunicãrii (se referã fie la maniera în care partenerii unei interacțiuni decupeazã comunicarea lor într-o suitã de segmente, fie la privirea pe care fiecare interactant o îndreaptã spre comportamentul sãu și al partenerului sãu. Punctuația structureazã faptele de comportament, fiind esențialã în a urmãri interacțiunea și natura unei relații.) și Metacomunicarea (schimbul de semnale care poate privi conținutul mesajului sau relația dintre interlocutorii. Datorită metacomunicării, aceștia pot preciza sensul ce trebuie atribuit mesajului, pot rectifica erorile de receptare sau de punctuație ale partenerului).”

Cartea O logică a comunicării, scrisă de trei membri ai Colegiului Invizibil: Paul Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson, include “propune o definiție structural-axiomatică (printr-un sistem structurat de axiome) a conceptului integral de comunicare”:

Axioma 1. “Comunicarea este inevitabilă.” (fapt ce presupune înglobarea în sfera comunicării și transmiterea neintenționată de informație).

Axioma 2. „Comunicarea se desfășoară la două niveluri: informațional și relațional, cel de-al doilea oferind indicații de interpretare a conținutului celui dintâi.“ axioma preia teoria feed-back-ului conform căreia comunicarea nu constă doar în transmiterea informației, ci induce un comportament în cadrul unui anume tip de relație.

Axioma 3. „Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză efect sau stimul răspuns.“

Axioma 4. „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică.“ Noțiunile sunt împrumutate din domeniul ciberneticii unde un sistem este considerat digital atunci când operează cu o logică binară de tipul 0 și 1 și analogic, în cazul utilizării unei logici cu o infinitate continuă de valori. După Watzlawick, comunicarea analogică include comunicarea nonverbală, iar comunicarea digitală, o include pe cea verbală, acestea fiind prezente doar în comunicarea interumană. Comunicarea digitală însă este cea responsabilă pentru evoluția omului, ea condensând o cantitate mai mare de informație, rolul esențial în comnicare și relaționare i-ar aparține totuși celei analogice. De altfel, conținutul este transmis digital, iar relația, în manieră analogică.

Limbajul digital posedă o sintaxă logică complexă și comodă, dar e lipsită de o semantică adecvată pentru relație. Limbajul analogic posedă semantica, nu însă și sintaxa corespunzătoare unei definiții neechivoce a naturii relațiilor.

Axioma 5. „Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă el se întemeiază, respectiv, pe egalitate sau diferență“, comportamentul comunicațional simetric desfășurându-se în condiții de egalitate între interlocutori și luând adesea forma “comportamentului în oglindă”, în timp ce comportamentul comunicațional complementar se desfășoară între interlocutori cu statut diferențiat.

Axioma 6. „Comunicarea este ireversibilă“ deoarece, odată produsă, are efect promt, întârziat, intens sau slab.

Axioma 7. Comunicarea presupune procese de ajustare și acomodare.

Axiomatica globală pe care o propun autorii este redată de Birdwhistell: „Un individ nu comunică, el ia parte la comunicarea în care devine un element. El se poate mișca, poate face zgomot… dar el nu comunică. El poate vedea, poate înțelege, simți, gusta, atinge, dar el nu comunică. În alți termeni, el nu este autorul comunicării, el participă la ea. Comunicarea, în calitatea ei de sistem, nu trebuie să fie concepută după modelul elementar al acțiunii și reacțiunii, oricât de complex ar fi enunțul lui. Ca sistem, comunicarea nu trebuie să fie definită decât la nivelul unui schimb“

Concepția școlii de la Palo Alto a atras numeroase critici, dar, cu toate acestea, la momentul lansării ei, a revoluționat teoriile comunicaționale.

1.3.4. Teoriile structurale

Dacă teoria matematicii sau cea cibernetică presupun o evoluție a studiilor dinspre domenii de activitate externe pragmaticii, către teoriile comunicării, în cazul teoriilor structurale, evoluția se produce invers, deoarece acestea „presupun un demers interesant de extindere de la premisele unei școli lingvistice (dezvoltată de Ferdinand de Saussure) la alte domeniu de studiu umanist (antropologie, istorie, literatură). Pentru Saussure, limba este o adevărată instituție socială, iar vorbirea este o activitate care îi aparține individului.”Intenția lui Saussure este de a dezvolta o știință generală a tuturor limbajelor (vorbite sau nu), a tuturor semnelor sociale: „Se poate concepe o știință care studiază viața semnelor în sânul vieții sociale …o vom numi semiologie (de la grecescul semeion, «semn»). Ea ne învață în ce constau semnele și ce legi le conduc (apud Mattelart, 2001, p.66).

Astfel, „structuralismul concepe comunicarea ca o serie de reguli care preexistă individului și sunt preluate de către acesta.”Unul dintre principalii exponenți ai structuralismului este Claude Levi – Strauss, care s-a lăsat influențat de lingvistul rus Roman Jakobson, care la rândul său, ia în calcul câteva reguli de funcționare a limbajului, schema oricărei comunicări prezentând șase elemente constitutive:

1. funcția expresivă este centrată pe emițător și vizează exprimarea directă a atitudinii acestuia cu privire la conținutul mesajului;

2. funcția conativă este centrată asupra receptorului și modul în care limbajul este utilizat pentru a-l determina pe acesta să aopte un anumit comportament;

3. funcția poetică evidențiază mesajul;

4. funcția referențială caracterizează contextul;

5. funncția fatică delimitează aria de dezvoltare relațională a comunicării, verificând dacă circuitul mai funcționează;

6. funcția metalingvistică se referă la acțiunea de verificare a utilizării a aceluiași cod.

Structuralismul va fi criticat însă prin apariția sociologiilor interpretative.

1.3.5. Interacționismul simbolic

Sociologiile interpretative apar ca reacție la teoriile structurale (care urmăreau evidențierea unor dimensiuni societale ale comunicării asupra persoanei văzute în realitatea ei practică) (…) începând cu anii ´60 s-au dezvoltat o seamă de curente care urmăreau alte perspective – persoana, grupurile, raporturile intersubiective în experiența vieții cotidiene (…) dintre ele, ne vom opri asupra interacționismului simbolic și etnometodologiei.”

Interacționismul simbolic este promovat de Școala de la Chicago, avându-l ca exponent pe Herbert Blumer, care este, de altfel, și creatorul conceptului. În 1969 Blumer menționează trei premise principale: „Prima premisă este aceea că oamenii acționează față de lucruri pe baza semnificațiilor pe care le au pentru ei aceste lucruri. A doua este că semnificația acestor lucruri derivă sau se naște din interacțiunea socială a unui individ cu ceilalți actori. A treia este că aceste semnificații sunt utilizate și modificate într-un proces de interpretare efctuat de individ în raportul său cu lucrurile pe care le întâlnește.”

Unul dintre reprezentanții de seamă ai interacționismului simbolic este Erving Goffman, care acordă o importanță deosebită riturilor de interacțiune dintre care amintim regula angajării (o persoană care doar asistă la un act comunicațional fără a interveni îi poate face pe ceilalți să nu se simtă în largul lor, regula reciprocității (este necesar ca interlocutorii să se implice în egală măsură în actul comunicării), regula de selectare a temelor (autorul atrage atenția asupra faptului că anumite subiecte în contexte date sunt indezirabile). Tot Goffman este cel care atrage atenția asupra rolului teritorialității în comunicare.

1.3.6. Studiul etnometodologic

Inițiatorul curentului etnometodologic este Harold Garfinkel, care propune termenul după modelul “etnobotanică” sau “etnoștiințe”, în cadul lucrării sale publicate în 1967 și intitulată Studies in Ethnomethdology. Etnometodologia pornește de la studiul simțului comun, fiind vorba despre “descrierea metodelor pe care le întrebuințează membrii unei societăți date, pentru a rezolva convenabil ansamblul de probleme comunicative”. Faptul social nu mai are caracter fix, așa cum se întâmpla în cazul structuraliștilor, ci reprezintă rezultatul activității persoanelor, reconfigurându-se în permanență. Astfel, accentul va cădea asupra analizei conversației “ doarece, pentru cercetătorii din cadrul acestei abordări, conversația reprezintă una dintre formele fundamentale de organizare social. Un enunț verbal (…) este un produs al interacțiunii”

În cadrul analizei conversației văzută ca mod de interacțiune socială se disting “trei nivele de organizare:

nivelul local, reprezentat de intervenția în curs și cea care urmează imediat;

nivelul secvențelor recurente, reprezentat de trei-patru sau mai multe intervenții corelate;

nivelul general, reprezentat de ansamblul schimburilor comunicative ce formează o anumită conversație.”

Elementul cu adevărat inovator adus de etnometodologie este reprezentat de percepția relației dintre acțiune și context deoarece nu doar contextual influențează conținutul conversației, ci contextual însuși este reconfigurat pe măsură ce intervențiile verbale sunt performate. De alfel, în viziunea lui Ion Ovidiu Pânișoară “putem vorbi despre o anumită reflexivitate a limbajului (…) așa cum cuvintele capătă sens în direct legătură cu un context anume, și contextual își definește sensul în funcție de limbaj.”

1.3.7. Etnografia comunicării

Liderul acestui curent este Dell Hymes, care urmărește să descrie resursele comunicative ale comunităților culturale. Asupra concepției sale lingvistice, ca și asupra lui Levi-Strausse poate fi observată amprenta lingvistului rus Jackobson, preluând schema funcțiilor limbajului.

„Această structurare condensată de C. Bachmann, J. Lindenfeld și J. Simonin (apud Lohisse, 2002), intitulată modelul «speaking», presupune următoarele opt elemente: (1) cadrul – fizic și psihologic; (2) participanții – cuprinzând nu doar emițătorul și destinatarul, ci pe toți cei care sunt prezenți, participanți într-un fel sau altul la desfășurarea acțiunii, fie că vorbesc sau nu; (3) finalitățile – sunt definite dublu, pe de o parte, ca scop cu intenție, pe de altă parte, ca rezultat al activității de comunicare (scopul și rezultatul nu coincid întotdeauna); (4) actele – reprezintă atât conținutul mesajului cât și forma acestuia; (5) tonalitatea – desemnează particularitățile modului în care se desfășoară activitatea de limbaj; (6) instrumentele – desemnează mijloacele de comunicare, atât canalele de comunicare, cât și codurile care le corespund; (7) normele – atât cele de interacțiune (spre exemplu, ordinea luării cuvântului, întreruperile etc), cât și cele de interpretare (privitor la sensul mesajului, cum este acesta transmis și primit) și (8) genul – însemnând tipul de activitate de limbaj.”

Luminița Hoarță Cărăușu depistează și alte caracteristici ale etnografiei comunicării:

Interesul mainifestat pentru fenomenele de variație a codului comunicativ, de la o comunicare la alta. Ridicându-se împotriva ideii de „comunicare omogenă” (N. Choamsky), etnografia comunicării demonstrează (…) că, în realitate, membrii unei societăți dispun de o panoplie de „stiluri” diferite, de dialecte diferite, de „limbi” diferite , cu ajutorul cărora ei jonglează în funcție de obiectivele de moment.

Interesul pentru aplicațiile posibile ale reflecției teoretice ( de exemplu, în privința comunicării interetnice sau a comunicării în cadru instituționalizat);

Adoptarea unui demers inductiv și „naturalist”: este vorba despre observrea evenimentelor comunicării în cadrul lor natural.

1.3.8. Analiza tranzacțională;

Analiza tranzacțională este promovată de către Eric Berne, transcede spațiul studiului lingvistic incluzând elemente de analiză psihosocială și pare să fie deosebit de utilă în studiul relațiilor de comunicare. Berne precizează că fiecare dintre noi posedă cel puțin trei stări care se activează în funcție de relația de comunicare/socială în care ne angajăm.

starea de Părinte – „preluată și reprodusă din principiile pe care figurile părintești ni le-au remis (ori așa le-am perceput noi); starea de Părinte presupune că «fiecare om își poartă în sine propriii părinți» cum spune autorul, perceptele și valorile normative pe care le-au interiorizat. (…) Activarea acestei stări îi oferă persoanei respective o diminuare a consumului de energie, nu trebuie să-și mai evalueze îndelung deciziile, preceătele respective sunt valabile și caută să le impună altora”;

starea de Copil, „care constituie echilibrul celei de Părinte, astfel că, dacă fiecare om își poartă în sine propriii părinți, în același timp, mai păstrează în propria ființă „copilul care a fost”. Starea de Copil este caracerizată de impulsurile naturale de satisfacere a dorințelor și nevoilor; starea de Copil presupune, așa cum observă autorul, farmec, plăcere și creativitate, dar și egoism și agresivitate. Un individ branșat la starea de Copil, așa cum observă Prutianu (2005), vede lumea înconjurătoare prin ceea ce simte și nu prin ceea ce gândește. (…) starea de Copil nu admite decât cu greu opreliști în realizarea dorințelor sale.

Starea de Adult reprezintă o viziune pragmatică a prezentului care poate oferi rezolvări lucide și soluții corecte. Starea de Adul permite o privire mai obiectivă asupra fenomenelor pe care persoana le întâlnește.”

Păstrând un echilibru între cele trei stări, individul întâlnește alți semeni care funcționează după aceleași principii, motiv pentru care unitatea minimală a relației socială este numită de către Berne „tranzacție”. Aceste tranzacții pot fi:

Complementare – când comunicarea este adaptată, previzibilă și nu pune probleme partenerilor comunicaționali;

Încrucișată – comunicare întreruptă. Spre exemplu, unul dintre interlocutori declanșează un stimul de tip adult-adult, iar celălalt activează starea de Copil sau pe cea de Părinte;

Situații ulterioare sau duble – interlocutorii activează simultan mai multe stări. „Berne observă că în această categorie se încadrează bine comercianții care folosesc tranzacții unghiulare :

Vânzătorul: Acest produs este foarte bun, dar cu siguranță nu vi-l puteți permite.

Cumpărătorul: Îl cumpăr!

Vânzătorul a activat starea de adult, dar prin conținutul replicii sale a favorizat declanșarea stării de Copil.

Berne mai observă și faptul că tranzacțiile se desfășoară, de obicei, în serii, care nu sunt întâmplătoare ci programate, aducând în atenție noțiunile de ritualuri sau de jocuri.

1.3.9. Programarea neuro-lingvistică (NLP)

Programarea neuro-lingvistică reprezintă o abordare aparte a comunicării, ca parte integrantă a noilor tendințe ce cuprind și dezvoltarea personală. Inițiatorii NLP, respectiv Richard Bandler și John Grinder, susțin că există o legătură între procesele neurologice, limbaj și modelele de comportament învățate prin experiență (programare) și mai ales că acestea pot fi modificate pentru a atinge obiectivele propuse. Altfel spus, „oamenii pot, prin studierea tiparelor gândirii, coportamentului și limbajului, să-și construiască un set de strategii prin care să-și crească nivelul eficienței personale”. Tot ei au pus bazele unor concepte cheie, utile în studiul comunicării, în general:

Calibrarea este absolut necesară în realizarea unei comunicări eficiente și presupune armonizarea fizică și verbală cu interlocutorul;

Aspectele mai puțin clare, și de multe ori, inconștiente ale exleneței „(deoarece cheia succesului râmâne de multe ori necunoscută la nivel conștient – Knight, 2004)”;

Stabilirea obiectivelor este fundamentală, iar acestea trebuie să fie operaționale (măsurabile) și exprimate în termeni pozitivi;

Acuitatea senzorială presupune deschiderea simțurilor în vederea perceperii a cât mai multor lucruri care se petrec în jurul nostru;

Ancora este ceea ce va putea evoca o anume stare și poate fi de natură vizuală, auditivă, kinestezică etc.

Flexibilitatea implică, de fapt, conceptul de feed-back presupunând reglarea comportamentului sau a comunicării în funcție de rezultat.

„Programarea neuro-lingvistică preia multe aspecte din ariile științelor comunicării, din psihologie ori, cum am văzut, din științele educației și le duce mai departe, conjugându-le într-o manieră care să dezvolte cât mai pe larg conceptul de eficiență.”

1.4. Tipuri de comunicare (Forme de manifestare a limbajului)

1.4.1. Complementaritatea comunicării verbale, nonverbale și paraverbale

Comunicarea, definită în manieră minimalistă, reprezintă procesul de transmitere a unui mesaj dinpre emițător către receptor utilizând un anume cod și un anume canal într-un context dat. Mesajul poate conține idei, sentimente, stări atitudini, iar emițătorul și repectiv, receptorul pot avea roluri fixe (monologul) sau interșanjabile (dialogul).

Am prezentat anterior, la punctul 1.2.1. diverse modelități de clasificare a proceselor comunicaționale, iar în cadrul acestui subcapitol urmează să ne ocupăm îndeaproape de criteriul codului folosit, care aduce în atenție comunicarea verbală, comunicarea paraverbală, comunicarea nonverbală și comunicarea mixtă.

Așa cum am arătat, comunicarea verbală este specific umană. Școala de la Palo Alto, asimilând noțiuni specifice curentului cibernetic, asimilează comunicarea verbală comunicării digitale considerând-o respunsabilă pentru evoluția intelectuală și culturală a omenirii, ea permițând arhivarea și vehicularea unei cantități mai mari de informații. Tot reprezentanții Școlii de la Palo Alto sesizează faptul că limbajul digital posedă o sintaxă logică, complexă și comodă.

Comunicarea verbală are un caracter simbolic, care o deosebește de oricare alt sistem de semnalizare. O altă caracteristică esențială a acesteia este productivitatea, sau creativitatea, care este fondată pe abilitatea oricărui individ de a produce enunțuri spontane și originale, cu excepția construcțiilor fixe utilizate în situații date. Productivitatea este posibilă datorită unei gramatici interiorizate, adică a unui sistem de reguli acționate asupra unui vocabular memorat. Enunțurile construite în acest fel sunt inteligibile pentru un interlocutor, care la rândul său, dispune de un sistem asemănător.

Dar, posibilitatea de a produce orice fel de enunțuri și „de a relata evenimente și situații in absenția crează câmp liber pentru manifestarea unora dintre cele mai neplăcute produse ale comunicării umane: minciuna și zvonul.” De asemenea, consecințe importante asupra comunicării umane, așa cum sesiza și Catherine Kerbrat-Orecchioni, o are și aspectul arbitrar al semnului lingvistic, codul lingvistic acceptat în mod convențional în cadrul unei comunități neputând transmite sensul dorit decât în măsura în care reușește să sugereze realități identice în mintea interlocutorilor (fapt considerat imposibil).

În viziunea lui Ion Ovidiu Pânișoară gândirea și limbajul se dezvoltă împreună, iar modul în care vorbim, ilustrează, de fapt, modul în care gândim. Eugen Coșeriu exprima o opinie similară în Lecții de lingvistică generală atunci când susținea că siguranța asimilării unei informații este dată doar de capacitatea individului de exprima în limbaj propriu informația respectivă. Legătura dintre gândire și limbaj se concretizează în stilul verbal al fiecărui individ. „De altfel, stilul este un indicator (acționând ca un revelator sau dimpotrivă ca un frenator) al persoanei în integraliatea sa”. „Vorbirea este o oglindă, uneori o fereastră, a noastră, a eului, a persoanei.” “Saussure (apud Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea) consideră că, fără limbaj, gândirea ar rămâne o nebuloasă dezorganizată: doar el permite gândirii să se organizeze.” Prin urmare, limbajul este cel care ajută individul să își însușească lumea înconjurătoare și îl așează în relație de interdependență cu aceasta. Adepții programării neuro-lingvistice justifică utilizarea aspectului lingvistic prin prisma faptului că acesta este perceput ca un mijloc de „cartografiere” a realității și, susțin acesția, limbajul este utilzat pentru a comunica în egală măsură cu ceilalți (cu exteriorul) cât și cu noi înșine (cu interiorul), termenul făcând referire, de asemenea, atât la comunicarea conștientă, cât și la comunicarea inconștientă. „Cuvântul, mesajul construit din cuvinte are o forță mult mai mare decât putem bănui uneri, iar impactul acestui asupra formării-dezvoltării ființei umane este de amploare și uneri paradoxal.”

Dar dincolo de stilul personalul, individul are posibilitatea și chiar obligația de a alege registrul stilistic în care comunică, în funcție de situația de comunicare în care se află. Astflel, pot fi recunoscute registrul popular, registrul cult, registrul scris, registrul arhaic, registrul regional, registrul argotic, jargonul, registrul neologic, registrul familiar (colocvial), registrul religios etc. Sociolingvistica este știința care a analizat și surprins toate varibilele lingvistice și stilistice pe care le presupun registrele de discurs (de la formal la familiar) utilizate de unul și același locutor. Fiecare dintre acestea prezintă trăsături definitorii deși delimitările nu sunt întotdeauna foarte clare. Registrele stilistice sunt, de altfel, “niveluri stilistice de care dispun locutorii pentru a-și modula mesajul, în funcție de circumstanțe”

O prezentare sintetică a registrelor stilistice realizează Alina Manea după cum urmează:

Registrul popular a pare în opera popular/cultă, printr-un limbaj al naratorului și al personajelor caracterizat de naturalețe, spontaneitate, afectivitate. La nivelul textului vor fi regăsite elemente de vocabular din sfera rustică (cuvinte populare, regionalisme), mărci ale oralității (dialog, interogații, expresii retorice, vocative, imperative, dativul etic, exprimarea locuțională, limbajul paremiologic – proverb, zicători, aforisme, maxime, interjecții, termeni colocviali, topică afectivă), abateri de tipul pleonasmului, tautologiei, anacolutuluietc.

Registrul cult se regăsește, mai ales, în creațiile culte, caracterizate de respectarea normelor limbii literare, de prezența informațiilor cultural vaste, de factură cultă a autorului și a personajelor sale. Astfel, vocabularul este dominat de sinonimie lexicală, termenii sunt puternic conceptualizați, fraza este elaborată, apare variația stilistică.

Registrul oral se regăsește în literature popular, în dramaturgie, în construcția dialogică din poezie/proză, în stilul marilor povestitori. Se caracterizează prin:

prezența dialogului

interogații/exclamații retorice

prezența vocativelor, imperativelor, interjecțiilor

dativul etic

exprimarea locuționară

limbajul paremiologic

termeni colocviali

topica afectivă

spontaneitatea, colocvialitatea comunicării

Registrul scris reprezintă modalitatea prin care autorul comunică opera sa, sub forma unei scrieri caracterizate de particularitățile de viziune și de stil ale autorului, de un limbaj special. Dintre trăsături amintim:

exploatarea polisemiei născătoare de semnificații multiple

prezența câmpurilor semantic

rigurozitatea de structură a textului

procedee artistice și figure de stil complexe

Registrul arhaic pune în lumină un limbaj ieșit din uz, dând comunicării artistice aerul unui timp demult trecut, pe care însă are puterea să îl actualizeze. Ahaismele capătă un rol deosebit în realizarea culorii locale, în diferențierea vorbirii naratorului de cea a personajelor și, nu în ultimul rând, în crearea impresiei de veridicitate, prin aducerea în prim-plan a limbii timpului evocat.

Registrul regional aduce în dicuție, prin limbajul folosit, spațiul geographic al lumii operei, al personajelor, naratorului etc. se caracterizează prin exploatarea sinonimiei, realizarea culorii locale, ajută la caracterizarea personajelor.

Registrul argotic reprezintă un limbaj codificat, înțeles numai de cei ce-l folosesc, find uzitat de anumite grupuri sociale (elevi, studenți, soldați, delicvenți). Se reduce la un lexic specializat, asigurându-se circuitul închis al semnificațiilor. Mobilitatea argoului se justifică prin scopul de a face dificilă decodarea de către alți vorbitori.

Jargonul folosit în opera literară, pune probleme similar cu argoul. Poate ajuta la caracterizarea personajelor, cel puțin sub aspectul socio-profesional, la conturarea atitudinii ironice a naratorului în text, dar și la creionarea omului modern, extreme de mobil în pațiul altor culture.

Registrul neologic evidențiază la nivelul comunicării artistice un discurs elevat, modern erudite. Stylistic vorbind, neologismele folosite în operele literare realizează caracterizarea personajelor, conturându-le statutul socio-cultural, dar devin mult mai expressive în context cu termenii populari.

Registrul familiar /colocvial este caracterizat de dezvoltarea spontană, neintenționată a limbii, de naturalețea, degajarea de exprimare, de prezența mărcilor oralității, ale afectivității. Pot fi întâlnite:

aproximări: “…s-a dus la Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul …” (I. Creangă)

ticuri verbale: “ ai puțintică răbdare…” (I.L.Caragiale)

lexic neliterar „Dă-mi, mă, o țigară, fire-al dracului, nu vezi ce munesc eu aicea?”(M. Preda)

economie în exprimare:

folosirea clișeelor

mijloace nonverbal

abundența în exprimare:

repetiții

folosirea limbajului paremiologic

implicarea afectivă în comunicare:

diminutive și augmentative

cuvinte peiorative

superlative folosite popular

figuri de stil

interjecții

formule de adresare, vocative, interjecții etc

elemente paraverbale

înclinația spre umor și satiră

porecla: “Popa Buligă, ce-i ziceau lui Ciucălău” (I. Creangă)

contaminări: “Bine-ai venit, nepurcele!” (I. Creangă)

asocieri oximoronice: “Curat murdar!” (I.L. Caragiale)

stridențe lexical și gramaticale: “De-aceea merge treaba prost, fiindcă e prea mulți deștepți!” (M. Preda)

Comunicarea verbală, după cum bine este știut, poată lua formă orală și formă scrisă. Dacă prima are un grad mai ridicat de interacțiune permițând reglarea actului comunicativ prin valorificarea feedback-ului, cea de-a doua, prezintă și ea o serie de avantaje importante:

1. durabilitatea în raport cu forma orală a comunicării („verba volant, scripta manent”);

2. textul poate fi văzut/citit de mai multe persoane;

3. poate fi citit la un moment potrivit și poate fi recitit în vederea analizei, interpretării, înțelegerii profunde.

Comunicarea orală, la rândul ei, poate cunoaște diverse forme precum monologul, conferința clasică sau cu preopinenți, expunerea, prelegerea, relatarea, discursul, toastul, alocuțiunea, povestirea, pledoaria, predica, intervenția, interpelarea, dialogul, dezbaterea, seminarul, interviul, colocviul etc. „Oralitatea prezintă, nu mai puțin decât scripturalul, un sistem propriu de reguli și norme, doar că sensibil mai bogat și mai complex datorită intervenției factorilor extra- și para-lingvistici și a influenței decisive a cadrului situațional.”

Comunicarea paraverbală se derulează în interdependență cu cea verbală și este reprezentată de intonație, timbrul vocal, ritm, pauză etc. Albert Mehrabian a estimat că 39% din înțelesul comunicării este afectat de paralimbaj. Paraverbalul folosește canalul auditiv, dar pentru a recupera forța lui de sugestie și în scris, acesta poate fi semnalat cu ajutorul punctuației sau a didascaliilor.

Primele semne de punctuație par să dateze din secolul al III-lea î.H. fiind introduse de Aristofan din Bizanț (cca 280-181). Pentru o lungă perioadă au fost utilizate aleatoriu, chiar și forma semnelor de punctuație variind foarte mult. Spre exemplu, semnul întrebării pare să fi pătruns în scriere începând din secolul al XVI-lea, dar a luat forma cunoscută și utilizată în prezent abia începând cu secolul al XVII-lea, iar [:] încep să fie utilizate în același secol. Oricum, punctuația completă, așa cum o folosim astăzi a fost consacrată în secolul al XIX-lea, apariția cărților tipărite contribuind în acest sens.

Deși, așa cum vom arăta în detaliu în capitolul următor, comunicarea verbală are o pondere cu mult mai mică față de cea paraverbală sau nonverbală, Dinu Mihai afirmă că de departe „Cuvântul rostit acționează incomparabil mai puternic, forează mai adânc în sinea ascultătorului, posedă un magnetism generator, nu o dată, de efecte hipnotice. Dincolo de nivelul metaforic, hipnoza reală, indusă în condiții de laborator scrupulos controlate, se realizează aproape fără excepție prin intermediul canalului verbal. Metodele la care recurg hipnoterapeuții sunt variate, dar ele se bazează în primul rând pe acțiunea sugestivă a cuvintelor.”

Comunicarea nonverbală ocupă o pondere copleșitoare prin comparație cu cea verbală și cea paraverbală. De fapt, se pare că mai mult de 50% din comunicare este realizat în manieră nonverbală. Peter Collett făcea următoarea observație vis-a-vis de comunicarea non verbală: „Dacă urmăriți două persoane care stau de vorbă, veți observa că își mișcă constant ochii, fața, mâinile și corpul în timp ce vorbesc și că sunt la fel de active și atunci când ascultă.” Același autor își consiliază cititorii în felul următor: „Dacă vreodată trebuie să alegeți între a crede ceea ce spune o persoană despre sentimentele ei și ceea ce puteți observa din acești indiatori involuntari, optați întotedeauna pentru ultima variantă. În aceste momente regula de aur este aveți încredere în indicatori și nu în ceea ce afirmă oamenii despre ei sau în ceea ce spun alții.”

Ion Ovidiu Pânișoară semnalează o serie de deosebii fundamentale existente între comunicarea realizată prin intermediul cuvântului și cea nonverbală:

1. Spre deosebire de comunicarea verbală, care are caracter discontinu, comunicarea nonverbală este permanentă și inevitabilă;

2. „Comunicarea verbală folosește o singură modalitate de dezvoltare, cuvântul, pe când comunicarea nonverbală poate să se extindă pe mult mai multe arii de dezvolatre/repertorii. Astfel, cei care vorbesc își însoțesc comunicarea verbală prin gesturi, dar și cei care citesc sau privesc pe fereastră comunică astfel nonverbal.

3. Comunicarea verbală este controlată aproape total, pe când comunicarea nonverbală este aproape în totalitate necontrolabilă.

4. Comunicarea verbală este înalt organizată și structurată pe cânt (…) comunicarea nonverbală este mai degrabă nestructurată. Comunicarea nonverbală este (…) înnăscută, iar parte din ea este formată prin achiziții mai degrabă evolutive (…).”

Există, de asemenea, o serie de principii generatoare specifice comunicării nonverbale:

comunicarea nonverbală este determinată cultural;

mesajele nonverbale se pot afla în conflict cu cele verlabe (jumătatea stângă a feței pare să transmită cu o mai mare acuitate stările și sentimentele în timp ce interlocutorul este înclinat, în general, să urmărească mișcările jumătății drepte, fapt ce poate conduce la distorsiunea mesajului transmis);

mesajele nonverbale sunt în mare măsură inconștiente;

comunicarea nonverbală este importantă în transmiterea sentimentelor și atitudinilor (a se vedea sistemul analogic menționat la înveputul capitolului);

comunicarea nonverbală este menită să o accentueze pe cea verbală;

comunicarea nonverbală poate completa mesajul transmis pe cale verbală;

comunicarea nonverbală poată să contrazică în mod deliberat anumite aspecte ale comunicării verbale (o critică adusă cu zâmbetul pe buze ar putea genera reacția dorită fără a tensiona atmosfera;

comunicarea nonverbală poate regla fluxul comunicațional prin asigurarea feedback-ului;

comunicarea nonverbală repetă sau actualizează înțelesul comunicării verbale;

elemente ale comunicării nonverbale pot substitui aspecte ale comunicării verbale.

Făcând trimitere la studiile mai multor teoreticieni ai comunicării precum Eckman Paul, Freisen W.C., Saundra Hybels, L. Richard Weaver, H. Karlene Roberts, M. David Hunt sau Joseph de Vito, Ion Ovidiu Pânișoară distinge variate tipuri de comunicări nonverbale încadrându-le în cinci categorii:

emblemele (simbolurile) sunt mișcări ale trupului care au traduceri directe în cuvinte; emblemele pot fi diferite de la o cultură la alta;

ilustratorii sunt cei care accentuează și dau forță cuvintelor, utilizarea lor fiind explicată prin faptul că interlocutorii se simt mai securizați astfel decât transmițând informația doar pe cale verbală;

regularizatorii folosesc un ansamblu de mișcări ale corpului (spre exemplu, o persoană care intenționează să încheie o conversație se va întoarce puțin către puțin dinspe interlocutor semnalându-i astfel acest lucru);

expunerea sentimentelor – arată celorlalți, în funcție de mișcările corpului, cât de intense ne sunt sentimentele;

adaptorii sunt folosiți de indivizi atunci când se află în situații inconfortabile (spre exemplu, aranjarea hârtiilor de pe masă poate sugera că se dorește mai multă ordine în discuție din partea interlocutorului sau că situația ca atare este inconfortabilă).

„Cook (apud Cross, 1974, p.88) vorbește despre axa staticului și cea a dinamicului în comunicarea nonverbală, în cea statică aflându-se elementele care nu suferă transformări la întâlnirea cu o altă persoană, iar cea de-a doua, cele care permit astfel de schimbări:”

Axa staticului și a dinamicului în comunicarea nonverbal

(adaptare după Cook)

Pentru a prezenta cele patru canale bazale în comunicare anonverbală, Pânișoară face trimitere la studiile lui Baron și Byrne (1987, pp.40.43):

„expresiile feței; în acest mod, oameni din diferite colțuri ale globului au expresii faciale similare atunci când exprimă diferite emoții: surpriză, frică, supărare, bucurie etc.;

limbajul ochilor (contactul vizual) (…) Knapp, Kendon sau Argyle, Ingham, Aikens și McCallin (apud Roberts, Hunt, 1991; Hayes, Orrell, 2003) susțin ideea potrivit căreia contactul vizual servește la patru funcții majore: (1) regularizează fluxul informațional (spre exemplu, când dorim să încheiem comunicarea proprie, privim interlocutorul într-un mod care să-i sugereze că este rândul său să se exprime); (2) monitorizează feedback-ul (astfel, este interesant de amintit disconfortul încercat în cazul discuției cu cineva care poartă ochelari cu lentile întunecate, deoarece pierdem accesul la un mare număr de informații rezultate din interacțiunea dintre noi și acea persoană…); (3) exprimă emoțiile (…); (4) indică natura relațiilor interpersonale (…)”.

„limbajul trupului (gesturi, mișcări, poziții) (…) T. K. Gamble și M. Gamble divid limbajul divid limbajul trupului în două subsiteme: postura și gesturile. Scheflen (apud Cross, 2974, p. 89) propune trei dimensiuni ale limbajului trupului: punctele sunt reprezentate de schimbări ale mișcării capului, expresia facială și mișcările mâinilor, pozițiile sunt reprezentate de de schimbarea posturii în timpul conversației, iar prezentarea include întregul comportament nonverbal (…)”

contactul fizic poate să sugereze un eventai extrem de larg de factori care conduc la afecțiune, dependență, agresivitate, dominanță (…)”

Comunicarea nonverbală, așa cum am menționat și în primul capitol, este realizată prin mimică, gestică, postură, kinetică, proxemică, prin limbajul culorilor, limbajul timpului etc.

Peter Collett vorbește despre indicatorii comportamentali în termeni de dominanță și sumisiune. Indicii comportamentali pot implica mimica, gestica și postura. De altfel, în opinia lui, „când ne întâlnim pentru prima oară cu o persoană, o evaluăm rapid în termenii dominației, prieteniei și atracției sexuale.”

Expresia feței este compusă din mimică, zâmbet și privire. Mimica este acea parte a feței care comunică, întimp ce zâmbetul poate fi un gest foarte complex, care poate transmite o gamă foarte largă de stări sau intenții uneori antagonice precum plăcere, bucurie, satisfacție, promisiune, cinism etc. Privirea susține stabilirea și menținerea relațiilor sociale putând fi foarte multe moduri de a privi sau chiar de a evita contactul vizual. În acest sens, Vasile Tran aduce în atenție teoria lui Mark Knopp privitoare la funcțiile mai importante ale comunicării vizuale. Acestea ar fi în număr de patru:

1. „cererea de informație, privirea joacă un rol determinant în realizarea feedback-ului, ea constituie principalul mijloc de reglare a interacțiunii;

2. semnalul dat altor persoane că pot vorbi; într-o comunicare în grup, selectarea vorbitorului următor poate fi făcută pe căi lingvistice sau prin orientarea reictică a privirii;

3. indicarea naturii relației; orientarea și durata privirii nu se asociază numai cu interesul sau cu ostilitatea, ea poate semnala și existența unui raport social de un tip anume;

4. compensarea distanței fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanță, într-un loc aglomerat, ne face să ne simțim mai apropiați de el, chiar dacă practic rămânem departe unul de altul. În paralel cu proxemica spațială, privirea instaurează o proxemică vizuală, ce poate intra în contradicție cu cea dintâi.”

În ceea ce privește mimica, Peter Collett atrage atenția asupra „semnalelor miniaturale” sau „microindicatorilor” care persistă extrem de puțin, o optime de secundă, apar uneori doar pe jumătate de față, dar au caracter involuntar și trădează stările reale ale interlocutorului. Tot în categoria indicatorilor involuntari, onești, intră și înroșirea feței sau dilatarea pupilelor. Autorul dezvoltă, de asemenea și teoria indicatorilor falși ca și pe cea a indicatorilor mascați menționând faptul că „fața (aflându-se parțial sub controlul conștient) este una din armele importante în încercările noastre zilnice de a ne induce în eroare sau de a ne păcăli unii pe alții.”

Larghețea zâmbetului însă se află în relație invers proporțională cu dominanța individului. Autorul studiului menționat susține că indivizii dominanți par să nu zâmbească niciodată, sau au zâmbete foarte reținute. „Există două tipuri de zâmbete cu gura închisă favorizate de indivizii dominanți:

Zâmbetul sigilat. Aici buzele rămân împreună în timp ce colțurile gurii se distanțează. Rezultatul este o linie lungă care traversează fața și o puternică senzație că nimeni nu poate ști ce se petrece în mintea persoanei ale cărei buze rămân sigilate (…);

Zâmbetul apăsat. Aici mușchii din jurul gurii sunt tensionați pentru a arăta că zâmbetul este reținut. (…) Zâmbetul apăsa oferă un mod de a zâmbi fără a zâmbi propriu-zis. În această privință este un zâmbet mascat, unde intenția nu este de a ascunde zâmbetul, ci de a sublinia tocmai încercarea nereușită de a ascunde. (…) Deseori acest aspect de control formează principalul mesaj al acestui zâmbet.”

Gestica este o parte esențială a comunicării nonverbale. „Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strângerea pumnilor – denotă ostilitate și mânie sau, depinzând de context, determinare, solidaritate, stres; brațe deschise – sinceritate, acceptare; mâna la gură – surpriză și acoperirea gurii cu mâna – ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotrivă, denotă interes extrem. Mâinile ținute la spate pot să exprime superioritate sau încercare de autocontrol.”

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Eficienta In Comunicare Succes In Educatie cu Referire la Orele de Limba Si Literatura Romana din Cadrul Ciclului Liceal Inferior (ID: 159286)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Eficienta In Comunicare Succes In Educatie cu Referire la Orele de Limba Si Literatura Romana din Cadrul Ciclului Liceal Inferior

Copyright Notice

Dezvoltarea Comportamentului Ecologic Prin Implementarea Unui Optional

Facilitarea Instruirii Practice a Elevilor In Medii Reale de Lucru

Stil Managerial Si Cultura Organizationala In Institutia Educationala

Dezvoltarea Vocabularului Elevilor DIN Ciclul Primar Prin Orele DE Limba ȘI Literatura Română

Activitatea Diferentiata In Vederea Obtinerii Succesului Scolar

Impactul Social Media Asupra Consumatorului Virtual

Copyright Notice

Similar Posts