Eficienta Cheltuielilor Publice Pentru Educatie

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………3

CAPITOLUL I

CHELTUIELI PUBLICE PENTRU EDUCAȚIE

1.1 Caracterizare generală………………………………………………………………4

1.2 Conținutul economic al cheltuielilor publice pentru educație…………………….5

CAPITOLUL II

SURSE DE FINANȚARE

2.1 Finanțarea învățământului …………………………………………………………7

2.2 Finanțarea în domeniul culturii, recreere, religie și acțiuni cu activitate sportivă și de tineret………………………………………………………………………………12 CAPITOLUL III

ANALIZA COST BENEFICII PRIVIND CHELTUIELILE PENTRU EDUCAȚIE……………………………………………………………………………..15

CONCLUZII……………………………………………………………………………18

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………….19

ITRODUCERE

În economiile de astăzi, investițiile în educație și în formarea angajaților sunt cel puțin tot atât de importante ca și investițiile în patrimoniu. În prezent economiile sunt bazate pe informație, tehnologii noi și metode de producție ce se diversifică rapid și în mod constant, acesta fiind un efect al creșterii nivelului de educație, „doar un clik pe calculator ar putea însemna tot atât de mult ca și un bun fizic”.

Rezolvarea problemelor complexe cu care se confruntă societatea contemporană, în general cele care privesc producția și activitățile umane, necesită strategii adecvate pentru formarea si perfecționarea forței de muncă, mecanisme și raporturi economice adecvate pentru ocuparea cat mai deplină a întregii populații active. În aceste condiții, calitatea cadrelor formate, împreună cu sistemele adecvate de management și gestiune economică, generează efecte favorabile în progresul economico-social al oricărei țări. Este evident faptul că prin eforturi deosebite în domeniul formării de specialiști și prin valorificarea competențelor acestora, unele țări lipsite de resurse, au reușit sa facă față instabilității generalizate în economia mondială. Dar oricât de rațional ar fi conceput și organizat, sistemul de educație are o funcție limitată deoarece el asigură numai cunoștințe de bază, cu care individul intră în producție și apoi își formează personalitatea și capacitatea de participare la viața socială. De aici rezultă necesitatea de a perfecționa în continuare, de a pune în valoare și de a dezvolta calitățile individului, pentru a nu irosi investiția făcută în școală și a pierde calitățile inițiale printr-o activitate de rutină.

Majoritatea experților în educație au ajuns la concluzia că oamenii sunt productivi nu numai datorită sistemului nostru social și economic sau a calităților tehnologiilor pe care le folosesc, ci și datorită educației și formării cu care vin la locul de muncă, și ca urmare reforma în educație trebuie direcționată spre formarea și perfecționarea capitalului uman.

CAPITOLUL I

CHELTUIELI PUBLICE PENTRU EDUCAȚIE

1.1 Caracterizare generală

Odată cu evoluția societății, au evoluat și nevoile indivizilor. Astfel, pe lângă nevoile cu caracter individual, satisfăcute pe seama bunurilor private procurate prin mecanismul pieței, există și o serie de nevoi sociale a căror satisfacere reclamă, organizarea de către autoritățile publice centrale și locale a unor acțiuni cu ajutorul anumitor instituții publice.

Aceste nevoi sociale vizează învățământul, cultura, sănătatea, protecția socială, realizându-se pe perioade mari de timp și presupun alocarea unor importante resurse bănești din partea societății, îndeosebi din partea statului. Aceste acțiuni sunt prevăzute în programe sociale care stabilesc și urmăresc în mod sistematic realizarea lor.

Prin prisma impactului lor asupra produsului național, aceste cheltuieli apar, în prim plan, drept consumuri definitive de resurse, determinând diminuarea PIB, respectiv a avuției naționale. Pe de altă parte, este însă recunoscut impactul lor pozitiv indirect asupra PIB, prin contribuția adusă la crearea unor premise favorabile sporirii acestuia, deoarece majoritatea acțiunilor de acest fel antrenează creșterea capacității creatoare și a potențialului productiv al națiunii.

Cheltuielile publice pentru educație sunt cheltuieli de capital (de investiții), care se concretizează în achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată, destinate sferei producției nemateriale. Ele duc la dezvoltarea și modernizarea patrimoniului public.

Cheltuielile pentru acțiuni social culturale, îndeplinesc un important rol economic și social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură: educația și instrucția copiilor și a tinerilor, ridicarea calificării profesionale, ridicarea nivelului cultural, artistic și de civilizație al membrilor societății. În același timp, rolul economic al acestor cheltuieli se manifestă și în acțiunea lor asupra consumului, în sensul că influențează cererea de bunuri de consum și, pe această cale, stimulează sporirea producției.

1.2 Conținutul economic al cheltuielilor publice pentru educație

Prin conținutul acestor cheltuieli, sunt avute în vedere acțiuni de interes general ce se întreprind în scopul asigurării de servicii publice destinate populației, în ansamblu, sau anumitor categorii ori indivizi, fie gratuit fie cu plata redusă față de costurile acestora, inclusiv sub forma acordării unor sume de bani ( burse, pensii, indemnizații).

Condițiile concrete și formele specifice de manifestare a lor sunt determinate de natura activității instituțiilor publice profilate pe acest domeniu.

În funcție de natura lor, cheltuielile se clasifică în două grupe:

Cheltuieli curente, care se referă la întreținerea și funcționarea unităților de învățământ. Ele cuprind cheltuieli pentru personal și pentru achiziționarea de bunuri și servicii care se consumă în anul curent.

Cheltuieli de capital, care se referă la construirea de unități de învățământ, dotarea acestora cu aparatura necesară funcționării (inclusiv achiziționarea terenurilor pentru construcții școlare). Aceste cheltuieli sunt destinate obținerii unor bunuri durabile a căror utilizare se întinde pe mai mulți ani.

Cheltuielile publice pentru educație cuprind:

Cheltuieli publice pentru învățământ;

Cheltuieli publice pentru cultură, recreere, religie și acțiuni cu activitatea sportivă și de tineret;

Cheltuielile pentru învățământ, reprezintă pentru orice societate o investiție extrem de importantă pe termen mediu și lung în economia unei țări, îmbunătățind unul din cei mai importanți factori de producție si anume, forța de muncă.

Dezvoltarea învățământului se realizează în concordanță cu cerințele diferitelor etape de dezvoltare economico- socială și cu necesitatea din ce în ce mai evidentă a unui înalt grad de instruire si educare a membrilor unei societăți, care să contribuie într-o măsură din ce în ce mai mare la progresul acesteia.

Ca urmare, realizarea acestor obiective, presupune în primul rând creșterea resurselor alocate pentru educație, atât în țările dezvoltate cât și în cele în curs de dezvoltare.

Din punct de vedere economic, aceste investitii constituie un avans de produs național brut. Deși în cea mai mare majoritate, cheltuielile pentru educație sunt privite ca investiții ce nu aduc profit și nu contribuie la crearea venitului național, totuși resursele alocate în acest domeniu nu se consumă definitiv ci se regăsesc în nivelul pregătirii profesionale a membrilor societății. . În acest sens se poate face referire la noțiunea de investiție intelectuală.

Noțiunea de investiție intelectuală este situată într-un cadru mai larg, în comparație cu investiția fizică, și anume acela al investiției în capitalul uman, ce presupune utilizarea unor resurse bănești în vederea obținerii de către individ, de cunoștințe, calificare profesională, sănătate bună, etc., cu ajutorul cărora sa-și poată spori contribuția la producția comunității, respectiv câștigul, sau, deasemnea sa-și sporească potențialul pentru angajarea lui pe piața forței de muncă

Investitiile intelectuale au unele trăsături specifice și anume: efectele sunt pe termen lung, spre exemplu, cadrele calificate în diferite domenii cu o serie de cunoștințe foarte bine însușite vor da o productivitate ridicată, având o durată de 10-18 ani ( pe tot parcursul vieții active), nu sunt supuse uzurii morale deoarece pot fi adaptate permananet cerințelor economiei, tehnicii, culturii etc., învățământul contribuind la perfecționarea continuă a pregatirii profesionale, a viitorilor specialiști.

Cheltuielile pentru educație, constituie o importantă pârghie financiară ce acționează împotriva concepțiilor clasice, dar deasemenea acționează în favoarea dezvoltării intelectuale, morale, estetice și fizice a poporului, o pârghie eficientă ce induce tinerei generații respectul și pasiunea pentru muncă, viață, idealuri ce vizează pacea și libertatea. progresul social. Este o pârghie de afirmare a principiilor eticii și echității sociale, principii bazate pe egalitate, dreptate, prietenie, colaborare și întrajutorare.

Cheltuielile publice pentru cultură, religie și artă sunt o categorie importantă ce contribuie la creșterea nivelului educației, evident alături de cheltuielile publice pentru învățământ. Cheltuielile din această categorie asigură populației bunuri materiale cu valoare spirituală ( cărți, filme, sclupturi desene etc.) sau servicii culturale, spirituale, sportive (concerte, spectacole de teatru, operă, campionate sau concursuri sportive), cuantumul lor crescând odata cu creșterea populației. Deci, cultura contribuie la creșterea calității factorului uman, la formarea personalității umane, la ridicarea gradului de educație și civilizație prin existența: bibliotecilor, case și palate de cultură, așezăminte culturale, televiziune, presă, edituri, case de creație și uniuni de creatori, case de filme, camine culturale și muzee.

Realizarea acestor activități social culturale, se poate face in mod gratuit sau cu plată, dar care nu acoperă întodeauna valoarea de piață a serviciului respective. În aceste cazuri, instituțiile respective pot să nu realizeze deloc venituri sau să încaseze venituri modice care nu acoperă costul serviciilor, iar pentru continuarea activității acestea au nevoie de subvenții de la stat, de la buget sau din alte resurse.

În cadrul cheltuielilor pentru cultură, locul principal îl ocupă cheltuielile cu salariile și cheltuielile administrativ-gospodărești, la biblioteci predomină cheltuielile pentru procurarea de cărți, reviste, publicații etc., iar în domeniul artei, cheltuielile publice se efectuează pentru întreținerea de teatre, operă, filarmonici, orchestre populare de cântece și dansuri.

CAPITOLUL II

SURSE DE FINANȚARE

2.1 Finanțarea învățământului

Cheltuielile publice pentru învățământ constituie o opțiune de primă importanță a factorilor politici, și a autorităților unui stat, deoarece această categorie de cheltuieli reprezintă pentru orice societate o investiție extreme de importantă, pe termen mediu și lung, în acest factor de producție, cel al forței de muncă.

De aceea guvernele care înțeleg pe deplin această necesitate, investesc fonduri publice insemnate în acest important capital și în consecință, pot să-și asigure pe această cale forța de muncă de înaltă calificare, și eficientă, pentru dezvoltarea ulterioară a societății lor.

Finanțarea învățământului, se realizează în funcție de structura acestuia, din diferite surse și anume: bugetul statului, surse ale populației, ale întreprinderilor, donații si resurse externe.

1. Bugetul statului reprezintă principala sursă de finanțare a învățămantului, în toate țările lumii, ceia ce reflectă importanța deosebită acordată acestui domeniu al vieții sociale, in contextul în care se dorește o îmbunătățire considerabilă a caliății vieții și implicit dezvoltare eonomică.

În datele următorului tabel, este prezentată ponderea cheltuielilor publice pentru învățământ, în totalul cheltuielilor social culturale, în totalul cheltuielilor publice și în PIB, în cele mai dezvoltate țări ale lumii.

Tabel nr.1 ”Ponderea cheltuielilor publice pentru învățământ în totalul cheltuielilor social-culturale, în totalul cheltuielilor publice și în produsul intern brut”

Iulian Văcărel “Finanțe Publice”, pag. 193

Din datele prezentate în tabel, rezultă că în majoritatea țărilor, cheltuielile pentru învățământ reprezintă 9% și 15% din totalul cheltuielilor publice și între 12% și 29% din total cheltuieli social-culturale ; ponderea lor în PIB variază între 3,46% ( Grecia) și 7,74% (Danemarca ), dar în cele mai multe țări variază între 5% și 7% din PIB.

În România, pentru exercițiul bugetar 2007, cheltuielile publice pentru educație dețineau 13,1% din PIB, curs aflat în ușoară creștere de la 9,6% în 2004, 10,6% în 2005 și 10,2% pentru anul 2006, dar totuși se situează la un nivel inferior față de alte țari aflate în curs de dezvoltare.

Apreciem în acest sens, că România ar trebui să ia în considerare în mai mare măsură această tendință care se manifestă din plin pe plan mondial, în efortul pe care îl fac națiunile, în vederea finanțării educației tinerei generații.

În unele țări, rolul principal în finanțarea instituțiilor de învățământ ( cu excepția învățământului superior revine bugetelor statelor sau bugetelor locale, care folosesc resursele financiare proprii, dar primesc și subvenții de la bugetul central sau guvernamental (Austria, Regatul Unit, Suedia, Norvegia). Însă in majoritatea țărilor, învățământul este finanțat din bugetul central.

Pentru învățământul privat, bugetul de stat alocă subvenții, fie sub forma fondurilor, numai pentru anumite categorii de cheltuieli ( salariile cadrelor didactice sau cheltuieli pentru infrastructură, în Austria, Olanda, Irlanda ), fie subvenții mai substanțiale cum este cazul țărilor: Danemarca, Norvegia, Spania, Franța, dar există și țari în care învățământul privat nu beneficiază deloc de fonduri de la bugetul de stat, cum ar fi: Grecia, Italia, România.

. 2. Surse ale populației

Populația participă la finanțarea învățământului în mod direct prin intermediul taxelor școlare dar efectuează și cheltuieli pentru întreținerea extrașcolară a elevilor și studenților. Deși în țările dezvoltate, învățământul public este gratuit până la terminarea școlarizării obligatorii, în practică, numeroase instituții de învățământ trebuie să facă față unor cheltuieli suplimentare, și atunci solicită intervenții financiare din partea părinților.

Unele țări din Europa cât și Statele Unite ale Americii folosesc sistemul vouchere, un instrument de finanțare a învățământului, ce presupune existența unor cupoane (voucherele), care au o acoperire în bani, echivalentă unui procent din impozitele plătite de un contribuabil. Sistemul vochere, oferă posibilitatea acestora să plaseze suma de bani reprezentată de procentul din impozit care revine învățământului, unei anumite unități de învățământ aleasă spre a fi urmată de copilul său. Școlile prezintă aceste cupoane reprezentanților autorității guvernamentale și cheltuielile școlii respective vor fi acoperite pe baza lor. Cu cat școala va atrage mai multe cupoane, cu atat ea va putea asigura un nivel mai rdicat procesului de învățământ. Crește deasemenea calitatea pregătirii școlare și a frecvenței, școala fiind aleasă de părinți și finanțarea “urmează copilul”.

3. Finanțări de la întreprinderi

Aceste cheltuieli sunt efectuate cu ocazia organizării de cursuri de pregătire profesională, de calificare a salariaților sau a viitorilor salariați, specializări, sau acordă burse unor elevi ori studenți.

4 .Sponsorizările, donațiile, sau alte forme de ajutor, sunt alte surse de finanțare pentru învățământ, ce vin din partea unor întreprinderi, fundații, societăți de binefacere sau persoane fizice. În aceasta direcție există, spre exemplu, în învățământul superior „modelul american”, și în multe țări se eforturi pentru atragerea de sponsori și donatori, păstrând contacte și legături cu foștii studenți.

Această modalitate de a beneficia de donații și sponsorizări poate deveni o alternativă viabilă, dacă va fi însoțită de măsuri fiscale, de reduceri sau scutiri de impozite pentru sumele destinate sprijinirii învățământului.

5.Resursele externe îmbracă forma subvențiilor directe, a împrumuturilor, a finanțărilor, sau se referă la trimiteri de experți, cadre didactice, tehnicieni sau chiar unele bunuri materiale necesare învățământului.

Aceste formă de finanțare se întâlnește în special la țările în curs de dezvoltare și reprezintă circa 10% din volumul total al cheltuielilor pentru învățământ al acestor țări.

Aceste resurse vizează, în special, înlăturarea analfabetismului sau finanțarea învățământului elementar și a pregătirii de cadre.

În cazul învățământului superior, în special în țările dezvoltate resursele financiare apar sub trei forme:

Resurse financiare publice, reprezentate de alocații bugetare acordate direct instituțiilor de învățământ superior, acoperind circa 90% din totalul resurselor necesare.

Resurse proprii obținute din taxe de studii, venituri din activitatea de cercetare universitară, alte servicii prestate, donații și sponsorizări.

Resurse externe, obținute de la Banca Mondială sau Uniunea Europeană, în principal pentru realizarea de reforme în învățământul superior, sau pentru alte necesități.

Dar există și țări în care învățământul superior public este gratuit, studenții neplătind taxe de studiu (Finlanda, Suedia, Danemarca, Austria); în Germania și Norvegia, deasemenea nu se plătesc taxe de studiu, dar plătesc o contribuție socială sau contribuții la acțiuni universitare. Spre deosebire de acestea, există și țări în care costul învățământului superior este foarte ridicat și de aceea nu pot fi respectate întotdeauna unele obiective sociale, cum ar fi egalitatea de șanse sau echitatea.

2.2 Finanțarea în domeniul culturii, recreere, religie și acțiuni cu activitate sportivă și de tineret

Cheltuielile publice de această natură, sunt generate de factori care țin de formarea personalității umane, prin creșterea nivelului cultural, moral, al educației spirituale al acestora, precum și prin menținerea stării fizice și dezvoltarea celei estetice a individului.

În majoritatea țărilor, ponderea lor în totalul cheltuielilor social-culturale și în totalul cheltuielilor publice nu este deosebit de mare după cum rezultă din următorul tabel:

Tabel nr.2 „Ponderea cheltuielilor publice pentru cultură, recreere, religie, acțiuni cu activitate sportivă și de tineret în totalul cheltuielilor social culturale, în totalul cheltuielilor publice și în PIB.

Iulian Văcărel „Finanțe Publice”, pag.204

Instituțiile și acțiunile către care sunt îndreptate aceste resurse financiare sunt: instituții culturale, instituții artistice, acțiuni sportive și de tineret, și acțiuni pentru petrecerea timpului liber.

Activitățile cultural-artistice, cultele, acțiunile sportive și de tineret se finanțează în toate țările cu prioritate din bugetul public, fie integral, fie parțial, prin acordarea de subvenții în completarea veniturilor lor proprii. Finanțarea bugetară a acestor instituții se realizează în proporție de 80%-100%, prin intermediul bugetelor colectivităților locale.

După cum se observă și în tabelul de mai sus, în unele țări ca Luxemburg, Spania, Danemarca, resursele financiare publice alocate culturii, artei, sportului, reprezintă 4,15%-5.47% din totalul cheltuielilor social culturale și între 1%-2% din PIB;dar în multe țări ponderea în PIB este sub 1%.

În afara bugetului, finanțarea acestui tip de cheltuieli se mai realizează din veniturile proprii ale instituțiilor respective.

Astfel, fondurile cele mai însemnate se constituie din taxele pe care le percep, instituțiile de cultură, pentru serviciile pe care le prestează, (spectacole, manifestări sportive, servicii religioase etc.). În multe situații fondurile constituite din aceste taxe, sub forma mijloacelor extrabugetare, le depășesc cu mult pe cele alocate de stat prin fonduri bugetare.

O altă sursă de finanțare foarte importantă, o constituie donațiile și sponsorizările. În toate țările, legislația fiscală, prevede o serie de facilități care operează în cazul în care persoane fizice sau juridice sprijină material sau financiar activități culturale, artistice, religioase, sportive și deasemenea activități destinate protecției drepturilor omului, etc.

În România, resursele destinate acțiunilor de cultură, arte, culte, acțiuni cu activitatea sportivă și de tineret în perioada 2000-2006 prezintă evoluția arătată în următorul tabel:

Tabel nr.3 „Evoluția cheltuielilor publice pentru cultură, recreere, religie, și acțiuni privind activitatea sportivă de tineret în România în perioada 2000-2006 (ani selecționați)

Iulian Văcărel „Finanțe Publice”, pag.206

Aceste cheltuieli, sunt destinate instituțiilor publice din domeniul artelor, cultelor care aparțin statului.

Ca sisteme de finanțare a acestor tipuri de cheltuieli, menționăm:

Finanțarea bugetară, respectiv alocarea integrală de la buget a fondurilor necesare întreținerii și funcționării instituției și vărsarea la buget a eventualelor venituri realizate, sistem ce se aplică de exemplu, în cazul bibliotecilor.

Finanțarea din venituri proprii și subvenții de la buget respectiv, reținerea veniturilor realizate, pentru a acoperi unele cheltuieli și primirea în completare a unor subvenții de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, cum este cazul caselor de cultură, al muzeelor etc.

Finanțare integrală din veniturile proprii (autofinanțare), în cazul instituțiilor care au venituri suficiente pentru a-și acoperi în totalitate cheltuielile, deoarece desfășoară activități cu caracter economic, de exemplu ARTEXIM, Institutul de Memorie Culturală, Arhiva Națională de Filme, edituri, publicații culturale.

Finanțări din fonduri extrabugetare, ce provin din administrarea și exploatarea bunurilor din patrimoniul propriu.

Finanțarea în sumă globală, reflectă o creștere a autonomiei și a responsabilității instituțiilor finanțate față de fondurile primite și față de realizarea acțiunilor specifice .

Tendințele manifestate în direcția finanțării acestui tip de cheltuieli, vizează două aspecte: primul privește redimensionarea cheltuielilor concomitent cu o evaluare cat mai realistă a veniturilor proprii, pentru ca alocațiile bugetare de completare sa fie riguros determinate, iar al doilea aspect se referă la cointeresarea instituțiilor de cultură și artă, sportive în dezvoltarea unor activități producătoare de venituri.

CAPITOLUL III

ANALIZA

COST BENEFICII PRIVIND CHELTUIELILE PENTRU EDUCAȚIE

Efectuarea cheltuielilor publice în general, și a celor pentru acțiuni economice, în special, presupune cuantificarea și alocarea volumului de resurse financiare necesare realizării diferitelor obiective sau acțiuni, urmărind obținerea unei eficiențe cât mai ridicate.

Folosirea acestei metode în fundamentarea cheltuielilor pentru acțiuni economice are un suport obiectiv, cu atât mai mult cu cât, elementele de cost, cât și cele de avantaj pot fi mai bine delimitate.

Pornind de la corelația indirectă ce se manifestă între cheltuielile pentru educație și dezvoltarea economică a diferitelor țări, o bună parte a lor, în primul rând cele pentru învățământ se consideră a fi investiții în capital uman, apreciate ca fiind cele mai rentabile. Studii întreprinse în această direcție, atestă aportul important adus de învățământ, la creșterea economică, în plan mondial, apreciat pentru deceniul anterior la cote cuprinse între 16%-30% din sporul de PIB.

Pe măsură ce economiile evoluează, cresc cerințele lor și recompensele acordate pentru anumite niveluri ale educației și abilităților. Conform raportului UNESCO, între 1994 și 2005, 60% din numărul total de locuri de muncă create în lume, necesitau un nivel al abilităților profesionale destul de ridicat, ceia ce denotă necesitatea creșterii nivelului de educație.

Cel mai adesea, persoanele aleg o educație mai aprofundată, în speranța de a avea mai multe posibilități de realizare a unei cariere, implicit de obținere a unor venituri mai ridicate și a unei siguranțe financiare mai mari.

Conform unui studiu realizat în Statele Unite, venitul mediu săptămânal al unui individ, crește odată cu nivelul de educație.

Tabel nr. 4 „Câștigul mediu săptămânal în raport cu nivelul

de educație în Statele Unite”

Maria Viorica Bedrule-Grigoruță „Capitalul uman și investiția în educație”

Studiul a indicat câștiurile medii săptămânale ale persoanelor cu normă întreagă în funcție de nivelul educației , în 2003.

Datele arată că, în medie, un individ cu 8 clase câștigă mai puțin decât un altul cu diplomă de bacalaureat; încă 4 ani de educație pot produce o creștere a câștigului mediu de până la 30%. Un individ licențiat, câștigă mai mult, astfel că numai 4 ani de școală în plus, pot aproape dubla venitul anticipat al unei persoane, în timp ce o persoană care și-a luat doctoratul câștigă în medie cu circa 17% mai mult.

Nivelurile superioare de educație oferă indivizilor o mobilitate mai mare în ceea ce privește schimbarea profesiei și creșterea veniturilor. De exemplu este mult mai ușor pentru o persoană cu un nivel superior al educației să se adapteze la schimbările de pe piața muncii însușindu-și abilități noi sau aplicând cunoștințe mai vechi în situații noi.

Economiștii au încercat să determine un randament anticipat al investiției în educația individului, având în vedere costurile anticipate (taxele de studii) și veniturile anticipate. Ei și-au pus problema calcului ratei rentabilității, care va rezulta din diferențele de venit pentru diverse niveluri ale educației.

De exemplu, pentru anul 1949, Becker a estimat că randamentele bărbaților albi vor fi de 20% pentru absolvenții de liceu, și de 13% pentru absolvenții de colegiu.

Deasemenea într-un alt studiu, realizat de Jacob Mincer în anul 1974, s-a cercetat relația dintre un an de școală în plus și creșterea anticipată a câștigurilor pe durata vieții. Acest studiu, s-a concentrat mai mult asupra timpului petrecut studiind, nu asupra diplomei obținute. Mincer a considerat că singurul cost al unui an suplimentar de școală este venitul anticipat, ignorând astfel costurile directe, cum sunt taxele de studiu, iar rezultatele acestei cercetări trebuie privite ca fiind o estimarea limitei superioare a investițiilor în educație.

Mai recent, în literatura de specialitate, s-a ajuns la o concluzie importantă care corespunde rezultatelor obținute de Mincer: în SUA, fiecare an suplimentar de școală crește câștigurile pe durata vieții cu aproximativ 10%. Prin urmare, o creștere a calității învățământului, ce implică cheltuieli suplimentare, va duce la o creștere a nivelului de educației, fapt ce va genera efecte pozitive în economia unei țări.

Deasemenea, economiștii Heckman și Klenov, au descoperit că rezultatul general, generat de creșterea nivelului educației, se extinde de la nivel individual, microeconomic, la nivel național, macroeconomic afirmând că „educația are chiar un efect mai important la nivel macro decât la nivel micro” , aducând un beneficiu în plus societății.

CONCLUZII

În urma informațiilor prezentate anterior, putem afirma că o creștere a cheltuielilor pentru educație va antrena un nivel mult mai ridicat de pregătire profesională, ce se poate asocia cu stabilitatea. Cu cât un popor este mai educat, cu atât comunitățile sale pot fi mai stabile, deoarece încrederea și conștiința de sine încurajează un mai mare respect pentru drepturile omului.

Educația este foarte importantă, deoarece este mai probabil ca un individ care poate avea succes în mai multe domenii să treacă la activitățile cele mai cerute pe piață, iar în cazul când economia nu merge bine, acest grad mai înalt de mobilitate, în privința locului de muncă, îi permite individului să se adapteze atunci când situația devine nefavorabilă.

Deci, o investiție în capitalul uman, generează efecte pozitive pe termen lung, atât asupra economiei cât în ansamblul societății.

BIBLIOGRAFIE

„Global Education Digest, 2005”

Iulian Văcărel, „Finanțe Publice”

Maria Viorica Bedrule-Grigoruță, „Capitalul uman și investiția în educație”

Pavel Belean „Finanțele publice ale României”