Efectul Placebo Si Nocebo

Efectul placebo și nocebo

Caracteristiti

Un factor pur mental poate alina un simptom corporal real și concret.(44)

Tratamentele false cum ar fi pastilele de zahăr, injecțiile cu soluții saline și operațiile chirurgicale false sunt folosite în mod curent în cadrul testelor clinice moderne pentru a stabili dacă un medicament anume, o operație chirurgicală sau un tratament sunt cu adevărat eficiente. Termenul de placebo este derivat dintr-o expresie latină care înseamnă „voi fi pe plac“ și a apărut în limbajul medical cu mult timp în urmă, indicând tratamentele inerte oferite în mod tradițional pacienților nevrotici pentru a-i calma.

Secole la rând, medicii le-au prescris pacienților lor tratamente fără a avea însă date clinice pentru a dovedi că acestea funcționează. Nimeni nu a pus vreodată la îndoială eficacitatea 44 tratamentelor prescrise și nu a făcut studii pentru a dovedi că acestea sunt cu adevărat eficiente. Medicii nu făceau decât să amestece diferite tonice și să le administreze pacienților lor, care începeau să se simtă mai bine, cel puțin o perioadă de timp. Alternativ, medicii deschideau chirurgical un pacient și îl operau, după care simptomele se puteau îmbunătăți sau nu.

Abia la sfârșitul secolului al XlX-lea a apărut ideea folosirii de placebo-uri în studiile clinice. În anul 1955, The Journal o f the American Medical Association a publicat un articol devenit celebru, semnat de dr. Henry Beecher și intitulat „Puternicul placebo“. Dr. Beecher a declarat în el că dacă le administrezi oamenilor medicamente, mulți dintre ei se simt mai bine, dar dacă le administrezi apă cu sare sau cu un alt ingredient inert, circa o treime din ei se vindecă la rândul lor, nu doar în mintea lor, ci chiar în plan fiziologic, într-o manieră care poate fi demonstrată clinic.

Peste noapte, conceptul de „efect placebo“ a devenit unul din pilonii medicinii contemporane, și astfel s-au născut testele clinice modeme. La ora actuală, studiile științifice bune trebuie să demonstreze că efectul vindecător al unui medicament sau al unei operații chirurgicale testate demonstrează că acestea sunt mai eficiente decât placebo-urile. Numai în acest caz sunt considerate ele „eficace“. în caz contrar, FDA3 nu aprobă medicamentul testat, operația chirurgicală cade în desuetudine, iar tratamentul este etichetat drept ineficient, așa cum s-a întâmplat cu operația doctorului Moseley. Se consideră că prescrierea unor medicamente care nu sunt mai bune decât un placebo încalcă principiile unei medicini J Departamentul pentru Alimente și Medicamente, organ al guvernului Statelor Unite care controlează normele și legislația referitoare la alimentele și medicamentele de pe piața americană, (n. tr.) 45 bazate pe dovezi. Acest lucru îi separă pe medicii reali de șarlatani.

Cel puțin, asta am crezut până nu demult.

Articolele citite m-au pus pe gânduri. De fapt, ce este efectul placebo? Până când mi-am început cercetările, nu m-am gândit niciodată cu adevărat la această întrebare. Cu toții știm că oamenii supuși testelor clinice se simt mai bine după ce sunt tratați cu simple pastile din zahăr. De ce?

Abia atunci mi-am dat seama că răspunsul la această întrebare reprezintă cea mai bună dovadă că mintea poate afecta corpul fizic. Dacă un procent din oamenii supuși testelor clinice se simt mai bine pentru simplul motiv că sunt convinși că primesc un medicament sau un tratament autentic, înseamnă că ei sunt vindecați exclusiv de mintea lor.

Această realizare m-a șocat.

Dovezi care atestă că gândurile și convingerile pozitive pot alina simptomele fizice M-am întors așadar la revistele medicale, dorindu-mi să descopăr mai multe dovezi că simpla convingere a minții în faptul că organismul primește un medicament sau o operație chirurgicală de care are nevoie este suficientă pentru ca simptomele fizice să dispară sau să fie alinate. Am descoperit astfel că aproape jumătate din pacienții bolnavi de astm se simt mai bine după ce primesc un inhalator fals sau beneficiază de o ședință falsă de acupunctură. Aproximativ 40% din oamenii care suferă de migrene se simt mai bine atunci când primesc un placebo. Jumătate din suferinzii de colită se simt mai bine după un tratament placebo. Mai bine de jumătate din bolnavii de ulcer studiați nu mai au dureri 46 atunci când li se administrează un placebo. Acupunctura falsă reduce bufeurile de căldură la jumătate din pacienți, în timp ce cea reală le reduce la doar un sfert din pacienți! Nu mai puțin de 40% dintre femeile infertile rămân însărcinate atunci când li se administrează medicamente placebo pentru infertilitate.

Prin comparație cu morfina, placebo-urile sunt aproape la fel de eficiente în tratarea durerilor. în sfârșit, studii multiple demonstrează că aproape toate reacțiile fiziologice generate de antidepresive care îi fac pe pacienți să se simtă mai fericiți pot fi atribuite efectului placebo.

Nu doar pastilele și injecțiile fac minuni în ceea ce privește alinarea simptomelor. Așa cum a dovedit studiul referitor la operațiile chirurgicale ale doctorului Moseley, operațiile false pot fi chiar mai eficiente decât cele reale.

Datele pe care le-am colectat erau impresionante și m-am întrebat dacă ele nu ar fi chiar mai impresionante dacă nu s-ar face atâtea eforturi pentru reducerea efectului placebo în cadrul testelor clinice. Dacă cercetătorii ar considera efectul placebo un fenomen pozitiv, care merită să fie cultivat, nu evitat cu orice preț, poate că am asista la rezultate chiar mai impresionante. Din păcate, majoritatea cercetătorilor nu sunt interesați de așa ceva. Dimpotrivă, coordonatorii testelor clinice și cercetătorii medicali (angajați în marea lor majoritate de companiile farmaceutice) fac tot ce le stă în puteri pentru a diminua efectul placebo. La urma urmelor, pacienții care se fac bine în urma acestui efect interferează cu aprobarea și scoaterea pe piață a medicamentelor lor. Pentru a-i exclude pe pacienții cu o „sensibilitate excesivă la placebo-uri“, multe teste clinice aleatorii în dublu orb și de excludere a efectului placebo merg până acolo încât preced testul propriu-zis de o „fază de triere“, în timpul căreia toți participanții care iau pastile inerte și care reacționează favorabil la ele sunt eliminați din studiu.

Așadar, dacă marea majoritate a cercetătorilor care studiază efectele noilor medicamente nu ar fi angajați de Big Pharma, nu ar fi exclus ca rata reacțiilor de tip placebo să fie chiar mai mare în cadrul testelor clinice. 48

Reacționează toată lumea la placebo-uri?

Reflectând asupra efectului placebo, m-am trezit că mă îndoiesc că eu aș reacționa vreodată la un placebo dacă aș fi pacient într-un studiu clinic. Sunt suficient de inteligentă, m-am gândit, pentru a-mi da seama dacă primesc un tratament real sau nu. Dacă aș suspecta că primesc un placebo, acesta nu m-ar ajuta cu nimic, nu-i așa?

Chestiunea m-a pus pe gânduri. Există anumite tipuri de pacienți mai susceptibili decât alții la reacția de tip placebo? Există date care permit stabilirea unui profil clasic al respondenților la placebo-uri? Există trăsături ale personalității sau teste de inteligență care prezic cine se poate face bine prin ingerarea unor simple pastile din zahăr? Sunt oamenii cu un coeficient ridicat de inteligență mai puțin reactivi la placebo-uri? Sunt unii oameni pur și simplu mai naivi decât alții?

S-a dovedit că oamenii de știință au studiat toate aceste aspecte. Inițial, cercetătorii au postulat că oamenii care reacționează mai ușor la placebo-uri au un coeficient de inteligență mai redus sau sunt mai „nevrotici“. Ei au descoperit însă că aproape toți oamenii pot reacționa la un placebo în anumite condiții, lucru valabil inclusiv pentru medici și pentru oamenii de știință. De fapt, anumite studii sugerează chiar că cu cât IQ-ul este mai ridicat, cu atât mai susceptibil este omul la placebo-uri.

Personal, am considerat această informație o veste bună, căci dacă este adevărat că atitudinea mentală și convingerile pozitive pot vindeca organismul, înseamnă că avem cu toții șanse egale de a beneficia de acest fenomen. Nu doar oamenii 49

naivi se pot vindeca prin convingerile lor pozitive, ci și cei inteligenți ca tine.

Este vindecarea prin administrarea unui placebo un fenomen care se petrece exclusiv în minte?

Pe măsură ce cercetările mele au continuat, nu-mi venea să cred tot ce aflam. în mod evident, dovezile pe care le acumulam erau promițătoare. Atunci când pacienții cred că se fac bine (lucru valabil nu doar pentru cei naivi, ci pentru toți pacienții), un procent însemnat dintre ei experimentează o îmbunătățire clinică semnificativă.

Această informație nu mi-a satisfăcut însă integral curiozitatea. Cineva ar fi putut argumenta că ușurarea simptomelor se petrece exclusiv în mintea pacienților. La urma urmelor, ce altceva este durerea dacă nu o percepție a minții? Ce altceva este depresia dacă nu o stare de spirit? Chiar și în cazul bolilor mai tangibile precum astmul sau colita, este posibil ca pacienții să perceapă că respiră mai bine sau să creadă că au mai puține simptome gastrointestinale. Poate că ceea ce se schimbă este percepția lor mentală, dar corpul lor nu reacționează cu adevărat, într-o manieră verificabilă din punct de vedere clinic. Poate că oamenii cred că se simt mai bine, și atunci li se pare că chiar se simt.

Dacă este adevărat că mintea poate vindeca organismul, trebuie să existe o modalitate de a demonstra că acesta nu reacționează exclusiv prin ușurarea simptomelor, ci într-o manieră fiziologică ce poate fi studiată. De aceea, etapa următoare a cercetărilor mele m-a condus la căutarea dovezilor că fenomenul nu este unul pur mental și că ceea ce 50 crede mintea conduce într-adevăr la modificarea fiziologiei corporale.

Dat fiind că există sute de mii de teste de control al fenomenului placebo publicate în revistele de specialitate, găsirea unui răspuns la întrebările de mai sus nu s-a dovedit o sarcină ușoară, căci majoritatea studiilor pe care le-am întâlnit evaluau simptome de genul durerilor de cap sau de spate, depresiei și reducerii libidoului, care sunt greu de cuantificat. Atunci când pacienții experimentează o ușurare a acestor simptome, procesul este prin excelență subiectiv. Nu există măsurători obiective care să dovedească autenticitatea spuselor lor. în cele din urmă am găsit însă dovezi că în organism se petrec (cel puțin pe o perioadă de timp) schimbări fiziologice reale ca reacție la placebo-uri. S-a dovedit că atunci când li se administrează placebo-uri, bărbaților chei le poate crește părul, presiunea sanguină scade, negii dispar, ulcerele se vindecă, nivelul acidității la stomac scade, nivelul colesterolului se reduce, mușchii maxilarelor se relaxează și umflăturile se reduc după procedurile dentare, nivelul de dopamină din creier crește la pacienții cu Parkinson, activitatea celulelor albe din sânge se intensifică, iar creierul oamenilor care experimentează o reducere a durerii devine mai relaxat în studiile de imagine.

Toate aceste descoperiri m-au convins.

(Pentru ca un placebo să aibă un efect cu adevărat puternic, el trebuie înmnat de o persoană pe care pacientul să o privească cu mare încredere.p93)

Mecanism de functionare

Exemple

Dr. Bruno Klopfer este faimosul pionier al testului Rorschach. Acest renumit medic, într-un studiu de caz relatează povestea unui anume Dr. Philip West și a unui pacient de-al său, dl. Wright. Dr. West l-a tratat pe dl. Wright de un cancer avansat numit limfosarcom. Toate tratamentele au dat greș iar timpul nu curgea în favoarea pacientului. Gâtul, pieptul, abdomenul, subsuoarele și zona înghinală a pacientului erau pline de tumori de mărimea portocalelor, splina și ficatul său erau mărite, iar boala îi umplea în fiecare zi pieptul cu doi litri de lichid lăptos care trebuia drenat pentru ca el să poată respira. Dr. West nu credea că domnula Wright va mai rezista o săptămână.

Dar domnul Wright își dorea cu disperare să trăiască, așa că și-a proiectat toate speranțele asupra unui nou medicament, numit Krebiozen. El și-a implorat medicul să îl trateze cu acesta, dar medicamentul nu le era oferit decât în teste clinice celor care mai aveau cel puțin trei luni de trăit. Domnul Wright era prea bolnav pentru a se califica.

Domnul Wright nu era însă dispus să renunțe. Știind de existența medicamentului și convins că acesta se va dovedi remediul miraculos de care avea nevoie, el și-a bătut la cap doctorul până când acesta a cedat și i-a injectat Krebiozen. Dr. West a realizat procedura într-o zi de vineri, dar în sinea sa nu credea că domnul Wright va mai rezista până luni.

Spre profunda sa uimire, în ziua de luni dr. West și-a găsit pacientul plimbându-se relaxat. Potrivit doctorului Klopfer, „tumorile domnului Wright se topiseră ca niște bulgări de zăpadă pe o sobă încinsă“, având doar jumătate din mărimea lor inițială. La zece zile după prima doză de Krebiozen, domnul Wright a părăsit spitalul, aparent vindecat de cancer.

După două luni, pacientul a citit în literatura de specialitate că acest remediu nu era atât de eficient cum s-a crezut inițial fapt care a dus la depresie și la reapariția bolii. De această dată, dr. West, care dorea sincer să își salveze pacientul, s-a decis să apeleze la un șiretlic. El i-a spus domnului Wright că o parte din rezervele de Krebiozen se deterioraseră în timpul transportului, facându-1 mai puțin eficient, dar el tocmai reușise să facă rost de un lot nou de Krebiozen concentrat și ultra-pur, pe care i-1 putea administra. (Desigur, era o minciună sfruntată!) în continuare, dr. West i-a injectat domnului Wright apă distilată. Iar miracolul inițial s-a repetat! Tumorile s-au topit, fluidul din piept a dispărut, iar domnul Wright s-a simțit din nou bine în următoarele două luni.

Din păcate. Asociația Medicală Americană i-a spulberat domnului Wright visul când a anunțat că un studiu de anvergură națională a demonstrat că medicamentul Krebiozen era practic ineficient. De această dată, domnul Wright și-a pierdut complet încrederea în acest tratament. Cancerul i-a revenit pe loc, iar două zile mai târziu a murit!

Un alt studiu de caz relatat în Journal of Clinicul Investigation vorbea despre o pacientă care suferea de o senzație severă de greață și de vomă. Medicii i-au măsurat cu instrumentele lor contracțiile stomacului și au stabilit că acestea urmau un tipar haotic ce corespundea diagnosticului ei. Ei i-au oferit femeii un medicament nou, spunându-i că acesta avea efecte magice și că era extrem de puternic, așa că avea să îi vindece fără doar și poate greața.

La numai câteva minute după ce femeia a luat medicamentul, senzația de greață i-a dispărut, iar instrumentele medicale au măsurat un tipar normal al contracțiilor stomacului. In realitate, medicii i-au dat pacientei ipecac, o substanță cunoscută nu pentru prevenirea senzației de greață, ci pentru provocarea ei.

Când femeia a început să creadă că simptomele îi vor dispărea, greața și contracțiile anormale ale stomacului i-au dispărut pe loc, chiar dacă medicamentul administrat ar fi trebuit să i le accentueze.

Efectul placebo funcționează și în cazul chirurgiei. Într-un articol din New England Journal of Medicine, dr. Bruce Moseley, un chirurg ortoped renumit pentru operațiile făcute asupra pacienților cu dureri chinuitoare de genunchi, scrie despre experimentul pe care l-a făcut ca să testeze eficiența operațiilor lui. Dr. Moseley a conceput un studiu foarte bine controlat. Pacienții dintr-un grup au beneficiat de faimoasa operație chirurgicală a doctorului Moseley, în timp ce pacienții dintr-un alt grup un fost supuși unei operații false foarte elaborat concepută. în timpul căreia pacientul era sedat și i se făceau trei incizii în aceeași locație ca și cum ar fi fost o operație reală.În final, lui i se arăta filmul video al unei operații reale făcute asupra unui alt pacient. Dr. Moseley a mers până acolo încât împroșca chiar cu apă pentru a imita sunetele procedurii de spălare a pacientului. în final, el cosea la loc genunchiul „operat“.

Așa cum era de așteptat, o treime din pacienții supuși unei operații reale au experimentat dispariția durerilor de genunchi. Dar lucrul care i-a șocat cel mai tare pe cercetători a fost acela că pacienții supuși unei operați false au obținut exact același rezultat, ba la un moment dat, pacienții neoperați cu adevărat au experimentat chiar mai puține dureri de genunchi decât cei operați în realitate întrucât nu au trecut prin trauma chirurgiei.

Un veteran al celui de-al Doilea Război Mondial care a beneficiat de operația placebo a declarat: „Operația a avut loc acum doi ani și de atunci nu m-a mai deranjat niciodată genunchiul dureros. Acesta este exact ca celălalt genunchi, care nu m-a durut niciodată.“

Studiul doctorului Moseley a fost publicat într-una din cele mai prestigioase reviste medicale din lume, arătând că un procent semnificativ de pacienți au experimentat dispariția durerilor la nivelul genunchilor pentru simplul motiv că au crezut că au fost operați.

În trecut, legarea arterei mamare interne din piept era considerată un tratament standard pentru angină. Convingerea prevalentă era că dacă blochezi fluxul de sânge care trece prin această arteră, deviezi mai mult sânge prin inimă și alini astfel simptomele pe care le experimentează oamenii atunci când nu primesc suficient sânge prin fluxul coronar. Chirurgii au realizat decenii la rând această procedură și aproape toți pacienții au experimentat o îmbunătățire a simptomelor lor.

Răspundeau ei însă cu adevărat la legarea arterei mamare interne, sau la convingerea că operația chirurgicală îi va ajuta?

Dorind să răspundă la această întrebare, un studiu a comparat efectele asupra pacienților cărora le era legată artera mamară internă cu cele asupra pacienților cărora le era făcută o incizie în piept, dar cărora nu le era legată artera. Ce s-a întâmplat? 71% din pacienții supuși operației false s-au simțit mai bine, în timp ce numai 67% din cei supuși operației reale și-au îmbunătățit simptomele. Așa se face că la ora actuală legarea arterei mamare interne nu mai este practicată de nimeni, procedura nemaiputând fi găsită decât în manualele de istorie medicală.

Placebo-urile nu schimbă doar percepțiile, ci și biochimia organismului. Abia de acum încep lucrurile să devină cu adevărat interesante.

Impactul biochimic al efectului placebo pune sub semnul îndoielii întregul model actual al bolii. înainte de a-mi schimba însă dramatic percepția asupra acestui model, 51

doream să mai verific dacă pot exista și alte explicații pentru reacția de ușurare a simptomelor și de schimbare fiziologică măsurabilă a organismului tratat cu un placebo. Erau toate aceste schimbări corporale provocate într-adevăr de convingerile pozitive, sau existau alți factori care puteau influența rezultatele obținute de pacienți? Etapa următoare a cercetării mele m-a condus la câteva teorii.

Cinci explicații pentru efectul placebo Atunci când vorbesc despre efectul placebo, cercetătorii clinici se referă de fapt la o întreagă gamă de evenimente care se petrec atunci când aduc oameni într-un cadru organizat clinic, când le oferă un tratament despre care știu că ar putea fi fie tratamentul investigat, fie un placebo, și îi studiază de-a lungul unei perioade bine stabilite de timp. Să vedem care sunt aceste cinci explicații, pentru a ne asigura că vorbim același limbaj.

Explicația cea mai evidentă și pe care ne dorim cu toții să o credem este că pacienții experimentează o ușurare a simptomelor și manifestă schimbări fiziologice deoarece cred că acestea se vor petrece. Datorită eticii consimțământului informat, pacienții știu din start că ar putea primi un placebo, dar foarte mulți dintre cei care chiar îl primesc cred că primesc tratamentul real, motiv pentru care se așteaptă să se simtă mai bine. Cu alte cuvinte, convingerea că te vei simți mai bine te face să te simți cu adevărat mai bine.

Este posibil însă ca simplele convingeri pozitive să nu fie singurul factor care contribuie la reacția corpului. Cea de-a doua explicație pentru care oamenii se simt mai bine 52 este condiționarea clasică. Cu toții am auzit de experimentul clasic al lui Pavlov cu câinele. Animalul lui Pavlov nu numai că saliva atunci când își primea masa, ci începea să saliveze inclusiv atunci când auzea clopoțelul care o anunța. Este posibil ca efectul placebo să funcționeze în mod similar. Dacă ești obișnuit să primești un medicament autentic de la 0 persoană într-un halat alb. iar apoi să te simți mai bine, este posibil să fii condiționat să te simți mai bine chiar dacă persoana în halat alb nu îți oferă decât o pastilă din zahăr. De bună seamă, și în acest caz mintea este cea care vindecă organismul, întrucât condiționarea clasică demonstrează existența unei conexiuni evidente între minte și corp.

A treia explicație este că pacienții care participă la studiile clinice primesc un sprijin emoțional. Profesorul de la 1 larvard Ted Kaptchuk, care studiază efectul placebo, afirmă frecvent în articolele publicate în reviste de specialitate și în interviurile pe care le acordă în mass-media că îngrijirea atentă și plină de afecțiune a unei persoane într-o funcție de autoritate poate avea un efect placebo la fel de mare ca și o convingere pozitivă, dacă nu chiar mai mare. Un pacient aflat intr-un studiu clinic are parte de atenție, de sprijin și adeseori chiar de atingeri vindecătoare oferite de persoane în halate albe și în funcții de autoritate, care au ajuns să simbolizeze sănătatea și procesul de vindecare. Cu toții ne dorim să fim văzuți, auziți și iubiți, iar acest lucru poate ușura simptomele și poate stimula schimbările fiziologice, din cauza aceleiași conexiuni minte-corp.

A patra explicație pentru reacția oamenilor la placebo- uri constă în faptul că deși majoritatea studiilor încearcă să trieze pacienții care își prescriu singuri tratamente, este foarte 53

posibil ca o bună parte din aceștia să își prescrie astfel de tratamente, care să afecteze rezultatele tratamentului studiat. Astfel, dacă cineva se simte mai bine în timp ce face parte dintr-un grup placebo, este posibil ca îmbunătățirea stării sale de sănătate să fie datorată celuilalt tratament (de care cercetătorii nu știu nimic).

A cincea și ultima explicație este că unii pacienți se pot face bine datorită vindecării pe cont propriu a bolii lor. La urma urmelor, corpul este un organism capabil de autovin- decare, care face un efort continuu să se întoarcă la starea de homeostază. De aceea, chiar dacă pacienții ar fi înghesuiți toți într-o cameră întunecată, nu le-ar fi administrat niciun tratament și nu le-ar fi acordată nicio atenție personală, un anumit procent dintre ei tot s-ar putea face bine. Deși acest subiect este controversat, anumiți oameni de știință cred că fenomenul remisiunii spontane este singura explicație a efectului placebo. într-un articol publicat de New England Journal ofMedicine și intitulat „Este placebo-ul lipsit de putere?“, dr. Asbjorn Hrobjartsson și dr. Peter Gotzsche pretind că nimeni nu poate demonstra existența unui efect placebo clar decât dacă studiul include inclusiv un grup care nu este supus niciunui tratament, neprimind nici medicamentul, nici pastila din zahăr (pe care majoritatea oamenilor" nu o primesc). în studiul lor, cei doi au descoperit puține dovezi referitoare la un efect placebo semnificativ în cazul grupurilor de pacienți cărora nu le-a fost administrat niciun tratament, sugerând astfel că nu convingerile pozitive sau îngrijirea atentă sunt responsabile pentru remisiunea bolii, ci însuși istoricul natural al acesteia. Alți specialiști au criticat însă acest studiu, pe care l-au considerat prost conceput. 54 Li au sugerat că orice comparație între grupurile placebo și alte tipuri de studii care evaluează boli diferite înseamnă să compari merele cu perele, datele combinate fiind pasibile de interpretări eronate.

Cu toate acestea, nu putem exclude complet remisiunile spontane din cadrul studiilor clinice, iar aceste remisiuni se petrec într-adevăr inclusiv în absența placebo-urilor. Pe de altă parte, tocmai ele reprezintă cel mai puternic argument că organismul uman este perfect echipat pentru a se vindeca singur. De vreme ce până și oamenii care nu fac parte din grupurile supuse unui tratament se vindecă din când în când, este evident că organismul nostru știe să se vindece singur. Chiar dacă am putea dovedi că efectul placebo nu există (lucru pe care majoritatea experților nu îl cred), nimeni nu ar putea contesta vreodată faptul că remisiunile spontane se petrec uneori, probabil mult mai frecvent decât ne vine să credem, căci marea majoritate a celor care se vindecă singuri în afara studiilor clinice nu pot fi depistați de sistemele standard de îngrijire a sănătății.

Singura concluzie pe care o putem trage este următoarea: chiar dacă schimbările fiziologice experimentate în urma administrării de placebo-uri nu sunt întotdeauna rezultatul convingerilor pozitive, efectul placebo confirmă totuși existența unei conexiuni între minte și corp și capacitatea înnăscută a organismului de a se vindeca singur.

Fiziologia efectului placebo Știm că efectul placebo funcționează, dar care sunt mecanismele care explică cum este posibil ca gândurile, 55

sentimentele și convingerile să se traducă prin schimbări fiziologice?

Cercetătorii nu au ajuns la un consens în această privință, dar există mai multe teorii. Este posibil ca gândurile pozitive asociate cu vindecarea să stimuleze endorfinele naturale care ajută la ameliorarea simptomelor. reduc durerea și îmbunătățesc starea de spirit. Mecanismul invers este la fel de posibil: atunci când pacienților care au reacționat pozitiv Ia un placebo li s-a administrat naxolonă, un blocant al opiatelor (endorfinelor), placebo-ul nu a mai avut nicio eficacitate pentru ei.

Intr-un alt scenariu, convingerea că se vor face bine și îngrijirea deosebită pe care le-o asigură pacienților cercetătorii medicali pare să elimine stresul fiziologic, cunoscut pentru faptul că predispune corpul către boală, și să declanșeze o relaxare fiziologică, absolut necesară pentru ca mecanismele de autovindecare ale corpului să opereze în mod eficient. Dr. Walter Cannon de la Harvard a fost primul cercetător care a declarat că organismul este înzestrat cu un mecanism de reacție la stres cunoscut sub numele de reacție de tip „luptă sau fugi“. Este vorba de un mecanism de supraviețuire care se activează ori de câte ori creierul percepe o amenințare. Atunci când această cascadă de hormoni este declanșată de un gând sau de o emoție mentală cum ar fi teama, în organism se activează axa hipotalamică-pituitară-adrenocorticală (HPA), care stimulează sistemul nervos simpatic. Acesta intră într-o stare hiperactivă, pompând cortizol și adrenalină în sistem. In timp, umplerea corpului cu acești hormoni ai stresului se poate manifesta prin simptome fizice, predispunând corpul către diferite boli.

Așa cum vom arăta în detaliu în capitolul 8, așa cum reacția la stres există ca mecanism de supraviețuire menit să 56 ne ajute să rămânem în viață în diferite situații de urgență, corpul conține inclusiv un mecanism de reacție inversă, de relaxare. Atunci când acest mecanism este activat, hormonii stresului nu mai sunt secretați, fiind înlocuiți cu hormonii relaxării (care induc inclusiv autovindecarea). Sistemul nervos parasimpatic preia controlul, iar corpul se întoarce la starea de homeostază. El nu se poate vindeca decât în această stare de relaxare profundă. De aceea, orice factor care reduce stresul și activează reacția de relaxare nu numai că alină eventualele simptome generate de reacția la stres, dar eliberează corpul și îi permite să facă ce știe el mai bine. adică să se vindece.

Convingerile pozitive și îngrijirea atentă pot modifica inclusiv funcționarea sistemului imunitar. Nu este exclus ca oamenii tratați cu placebo-uri să experimenteze o dinamizare a funcției imune ca urmare a anulării reacției la stres și a declanșării reacției de relaxare. De asemenea, placebo-urile ar putea suprima sistemul imunitar. Există un studiu în care cobailor li s-a administrat medicamentul imunosupresiv numit ciclofosfamidă (amestecat cu zaharină și cu apă). Intr-o fază ulterioară a studiului, cobailor li s-a administrat exclusiv apă cu zaharină (fără medicament). Cu toate acestea, sistemul lor imunitar a rămas suprimat, fapt care sugerează că până și cobaii pot reacționa la convingerile pozitive și la îngrijirea atentă prin răspunsuri fiziologice imune măsurabile.

Convingerile pozitive și îngrijirea atentă ar putea reduce de asemenea faza de reacție acută a corpului, un tip de reacție inflamatorie care conduce Ia durere, umflături, febră, letargie, apatie și pierderea apetitului.

Conexiunea minte-corp ar putea fi mediată de funcțiile executive ale cortexului prefrontal al creierului. Faptul 57

că reacțiile placebo sunt întrerupte în cazul bolnavilor de Alzheimer susține această teorie. Mulți bolnavi de Alzheimer nu răspund la placebo-uri, fapt care susține ideea că zona cerebrală asociată cu convingerile, care poate fi afectată într-o stare de boală neurologică, influențează reacția pacienților la placebo-uri. Biologul evoluționist Robert Trivers afirmă că așteptările creierului referitoare la evenimentele care se vor petrece în viitorul apropiat influențează starea sa fiziologică. Trivers sugerează că persoanele cu Alzheimer nu experimentează efectul placebo deoarece sunt incapabile să anticipeze viitorul, deci mintea lor nu se poate pregăti fiziologic în vederea acestuia.

Reacția de tip placebo se corelează de asemenea cu activarea dopaminei din nucleus accumbens, o regiune din creier implicată în mecanismele de tip răsplată. Oamenii de știință au studiat creierul oamenilor cărora li s-au dat bani pentru a vedea câtă dopamină secretă aceștia în nucleus accumbens. S-a dovedit că cu cât secreția de dopamină este mai mare ca reacție la răsplata monetară, cu atât mai predispuși sunt pacienții să se vindece prin administrarea unui placebo.

Indiferent care este mecanismul de operare, cert este că mintea și corpul comunică prin intermediul hormonilor și al neurotrasmițătorilor secretați de creier, după care acesta din urmă își semnalează deciziile celorlalte părți ale corpului. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că ceea ce gândim și ceea ce simțim se traduce prin schimbări fiziologice în restul organismului.

Și totuși, ne surprinde, nu-i așa? Nimeni nu vorbește prea mult despre felul în care gândurile și sentimentele afectează sănătatea corpului său. Și totuși, dacă toate aceste 58 mecanisme sunt adevărate, de ce nu suntem noi mai atenți cu ceea ce gândim și simțim? Dar să nu anticipăm… Vom vorbi mai detaliat despre felul în care ne putem menține sănătatea minții și corpului în Partea a Doua a cărții.

Răspund toate bolile la fel de intens la placebo-uri?

Următoarea întrebare care m-a preocupat în încercarea mea de a înțelege efectul placebo a fost dacă placebo-uri le funcționează pentru toate bolile. Răspund toate simptomele și bolile la placebo-uri sau există numai anumite tipuri de boli care răspund la ele?

Am descoperit că aproape toate testele clinice au demonstrat existența efectului placebo. dar unele afecțiuni par să răspundă mai ușor la el decât altele. Placebo-urile par să aibă o eficiență maximă atunci când le sunt administrate pacienților cu afecțiuni ale sistemului imunitar, cum ar fi alergiile, bolile endocrine precum diabetul, afecțiunile inflamatorii precum colita, cele mintale precum depresia și anxietatea, cele ale sistemului nervos precum boala lui Parkinson și insomnia, simptomele cardiace precum angina, afecțiunile respiratorii precum astmul și tușea și, mai presus de toate, durerile.

Funcționează însă placebo-urile în tratamentul cancerului, al atacurilor de cord. al celor cerebrale, al insuficienței hepatice sau renale? în urma cercetărilor mele nu am putut găsi prea multe date pentru a răspunde la această întrebare, poate și pentru că tratarea cu un placebo a pacienților care suferă de aceste boli ar fi considerată lipsită de etică. în cazul bolilor care pun în pericol viața, noile tratamente sunt studiate de regulă 59

în raport cu cele care există deja și care au dovedit cel puțin o eficiență parțială. De aceea, este greu de știut care sunt limitele reacțiilor placebo.

Pe măsură ce am continuat cu cercetarea, am ajuns să simt intuitiv că efectul placebo nu reprezintă decât vârful minuscul al unui aisberg imens, asociat cu conexiunea minte-corp. Am ajuns să îmi pun întrebări la care nu aș putea găsi niciodată răspunsul. De pildă, dacă pacienții din testele clinice informați că ar putea fi tratați cu un placebo reacționează prin rezultate atât de dramatice, ce s-ar întâmpla dacă i-am minți? Dar dacă s-ar face un studiu lipsit de etică în care i-am asigura pe toți pacienții că îi vom trata cu cel mai eficient medicament nou de pe piață, după care le-am da tuturor un placebo? De bună seamă, comitetele de conducere ale instituțiilor deeercetare nu ar accepta niciodată săfinanțeze un astfel de studiu, datorită principiului consimțământului informat, care protejează dreptul pacienților de a cunoaște adevărul. Dar dacă totuși am face un astfel de studiu? Bănuiala mea este că rezultatele ne-ar ului pur și simplu. De ce? Deoarece, la fel ca domnul Wright (cel cu Krebiozenul), atunci când credem cu tărie și dincolo de orice îndoială că z* ne vom face bine și că suntem îngrijiți de clinicieni care ne împărtășesc întru totul optimismul, în noi se declanșează un mecanism foarte puternic.

Chiar dacă nu vom ști niciodată cu siguranță, am ajuns să cred că efectul placebo nu reprezintă decât începutul unei veritabile revoluții în medicină. Fără să vreau, am făcut un mare pas înainte și am început să îmi pun adevărata întrebare, cea mai importantă dintre toate — elefantul din cameră pe care îl simțim cu toții: Ne putem noi vindeca singuri? 60

Revelarea misterului remisiunii spontane Am găsit un răspuns parțial la întrebarea care mă preocupa la o petrecere cu cocteiluri dată de Institutul pentru Științe Noetice (IONS) din Petaluma, California, în timp ce beam un pahar de vin și discutam despre cercetarea mea cu președinta IONS Marilyn Schlitz. Când i-am relatat dilema mea, Marilyn mi-a zâmbit și mi-a aruncat o privire de tip: „Ni- cio problemă“, după care m-a trimis la o bază de date online întocmită de Caryle Hirshberg și Brendan O’Regan, numită – Proiectul Remisiunii Spontane. Această bază de date include o bibliografie adnotată impresionantă cu 3.500 de referințe din mai bine de 800 de reviste de specialitate publicate în 20 de limbi diferite, care documentează diferite cazuri de remi- siuni spontane inexplicabile ale bolilor. Cei doi cercetători definesc remisiunea spontană ca o „dispariție completă sau nu a unei boli sau a unui cancer fără niciun tratament medical sau în urma unui tratament considerat inadecvat, care conduce la dispariția simptomelor bolii sau tumorii“.

Bibliografia include o serie de cazuri absolut uimitoare. Spre exemplu, un pacient cu HlV-pozitiv a devenit HlV-ne- gativ. Unei femei cu un cancer metastatic la sân rămas netratat i-au dispărut spontan tumorile din piept, din plămâni și de pe femur, Plăcile care blocau artera coronară a unui bărbat au dispărut fără urmă, deși bărbatul nu a fost tratat. Anevrismul din creierul unui alt bărbat a dispărut. O femeie care suferea de cardiomiopatie și de insuficiență cardiacă s-a făcut bine. O altă femeie care suferea de o boală a tiroidei s-a vindecat spontan.

Am aflat de asemenea de existența a două cărți similare scrise prin anii 60: Regresia spontană a cancerului de Boyd 61

și cartea cu același titlu de Everson și Cole, care au declanșat o creștere a studiilor de caz similare raportate în literatura medicală. în timp ce citeam noi și noi studii de caz referitoare la remisiunile spontane ale bolilor, am simțit cum inima mi se umple de entuziasm. Cele mai multe astfel de studii de caz nu comentează cam s-a petrecut remisiunea spontană. Pacienții nu sunt întrebați dacă au crezut că se vor face bine sau dacă au făcut ceva anume pentru a se vindeca singuri.

Cu toate acestea, studiile citite mi-au oferit dovada că aproape nicio boală nu poate fi numită „incurabilă“. Multe afecțiuni vindecate în mod spontan despre care am citit făceau parte din rândul bolilor considerate terminale sau netratabile de medicina oficială. în mod evident, aceste opinii oficiale sunt greșite.

Simțeam cum mi se învârte creierul în cap. Eram atât de entuziasmată și de agitată încât nici nu mai puteam mânca. Am slăbit cinci kilograme în numai câteva săptămâni. Pe scurt, eram convinsă că mi-am găsit misiunea.

Îmi dovedisem dincolo de orice îndoială că mintea poate vindeca organismul fizic. Aveam chiar o explicație fiziologică logică referitoare la mecanismul prin care se derulează acest proces de vindecare. Eram însă conștientă că abia începeam să înțeleg complexitatea conexiunii dintre minte și corp și nu știam încă cum pot struni puterea minții pentru a-i ajuta pe oameni să prevină boala sau să se vindece de ea. De aceea, am continuat să cercetez. 62

CEA MAI SIGURĂ MODALITATE DIN

LUME DE A TE ÎMBOLNĂVI ȘI DE

A ÎMPIEDICA INTRAREA BOLII ÎN

REMISIUNE

„Nu afirma și nu repeta niciodată lucrurile care nu dorești să se adeverească în legătură cu starea ta de sănătate. “ – Ralph Waldo Trine

După ce am aflat atât de multe lucruri despre efectul placebo, am devenit curioasă să aflu dacă opusul acestui efect este la rândul lui adevărat. De vreme ce convingerile pozitive în combinație cu îngrijirea atentă a unui clinician pot vindeca organismul fizic, este oare posibil ca gândurile, convingerile negative și lipsa de atenție din partea unui clinician neglijent să îmbolnăvească organismul?

Am început prin a examina rolul convingerilor negative asupra fiziologiei corpului. Au oamenii puterea de a se îmbolnăvi singuri prin gândurile lor?

S-a dovedit că da. Cercetătorii din San Diego au examinat certificatele de deces ale aproape 30.000 de americani dc origine chineză și le-au comparat cu cele ale peste 400.000 de 63

americani albi alese aleatoriu. Ei au descoperit că americani de origine chineză mor semnificativ mai devreme, cu până la cinci ani, dacă se îmbolnăvesc în condițiile în care anul nașterii lor este considerat de astrologia și de medicina chineză de rău augur. Cercetătorii au mai descoperit că cu cât americanii de origine chineză sunt mai atașați de tradițiile lor natale, cu atât mai prematur mor. După ce au examinat datele, ei au ajuns la concluzia că reducerea speranței de viață nu poate fi pusă pe seama factorilor genetici, a stilului de viață sau a comportamentului pacienților, a eficacității medicilor lor sau a altor variabile.

De ce mor așadar prematur americanii de origine chineză? Cercetătorii au ajuns la concluzia că acest lucru nu se datorează genelor lor, ci convingerilor lor tradiționale. Oamenii se așteaptă să moară prematur din cauză că s-au născut/într-un an de rău augur, iar această convingere negativă se traduce printr-o viață mai scurtă.

Alte studii sugerează că – într-adevăr – convingerile negative influențează direct starea de sănătate. Unul dintre ele a arătat că 79% din studenții la medicină dezvoltă simptomele bolilor pe care le studiază. Ei devin paranoici și cred că se vor îmbolnăvi, iar corpul lor le reflectă convingerea.

De altfel, știu acest lucru din experiența personală. Eram studentă în primul an de medicină și studiam numeroasele maniere prin care corpul se poate îmbolnăvi, încercând să memorez litania de procese patologice care pot conduce la mii de boli diferite, de la porfirie la febra dengue4 și de la osteogeneză imperfectă la narcolepsie.

Subit, am simțit cum ceva mi se târăște pe sub piele. Mi-am imaginat instantaneu că este vorba de un vierme de

4 Boală tropicală cauzată de virusul dengue

64

guinea care se târăște prin spațiul meu subcutanat, gata să iasă prin piele în orice moment și să își scoată capul afară. Am remarcat de asemenea că picioarele îmi sunt amorțite atunci când mă trezesc dimineața și am fost sută la sută convinsă că sufăr de lepră. Am constatat că aveam palmele pătate și am conchis pe loc că sufeream de eritem infecțios. t at despre transpirațiile mele nocturne, care îmi udau leoarcă pijamalele, acestea nu puteau însemna decât un singur lucru: că sufeream de malarie. în timpul educației mele medicale mi-au fost diagnosticate într-adevăr mai multe boli cronice, așa cum voi explica în detaliu în capitolul 9, iar la ora actuală am bănuiala că la baza lor au stat exact convingerile mele negative.

Nu am fost singura studentă la medicină afectată de o întreagă gamă de simptome fizice. Cei de la clinica facultății nu păreau deloc surprinși să ne vadă pe mine și pe colegii mei apărând cu cele mai bizare plângeri și cu o gamă întreagă de diagnostice pe care ni le-am pus singuri. Medicii și asistentele din această clinică erau familiarizați cu astfel de plângeri din anii de experiență în care au îngrijit studenți, ba chiar mi-au spus că dăduseră un nume sindromului de care sufeream: „med-studentită“, sau mai formal: „boala studenților la medicină“.

Dacă te gândești la boală, te îmbolnăvești Indiferent dacă ești american de origine chineză, student la medicină sau oricine altcineva, s-a dovedit științific că focalizarea atenției asupra bolii are darul de a te îmbolnăvi. Cunoașterea excesivă despre ceea ce poate merge prost în corpul tău îți poate face cu adevărat rău. Cu cât te focalizezi 65

mai intens asupra nenumăratelor modalități de a te îmbolnăvi, cu atât mai predispus ești la experiența simptomelor fizice propriu-zise.

Oamenii de știință numesc acest fenomen efectul nocebo. în timp ce efectul placebo demonstrează puterea gândirii pozitive, a așteptărilor fericite, a speranțelor și a îngrijirii atente și pline de afecțiune, efectul nocebo demonstrează puterea convingerilor negative. în timp ce un placebo este prescris în mod tradițional pentru a ajuta pacientul să se simtă mai bine, termenul de nocebo (care înseamnă în limba latină „mă voi simți rău“) a fost creat pentru a diferenția efectele plăcute ale placebo-urilor de cele neplăcute pe care le pot induce diferite tratamente inerte.

Spre exemplu, dacă le spui pacienților dintr-un studiu clinic că le vei administra o pastilă care le va lua durerea cu mâna, este foarte posibil ca durerea să dispară într-adevăr, chiar dacă nu le dai decât o pastilă cu zahăr. Dacă îi avertizezi însă că s-ar putea ca tratamentul să le provoace greață și vărsături, există o mare probabilitate ca ei să vomeze, chiar dacă medicamentul este o simplă pastilă fără principii active. în cartea sa. Iubirea, medicina și miracolele, dr. Bernie Siegel citează un studiu care arată că pacienților dintr-un grup de control pentru un medicament de chimioterapie nou li s-a administrat o simplă soluție de apă cu sare, dar au fost avertizați că fac chimioterapie; 30% dintre ei și-au pierdut părul de pe corp. într-un alt studiu, pacienților dintr-un spital li s-a administrat apă cu zahăr și li s-a spus că aceasta îi va face să vomeze. 80% dinte ei au vomitat într-adevăr.

Un alt studiu a examinat un număr de persoane astmatice care au inhalat o soluție salină inofensivă după ce li s-a spus 66

că conține un alergen iritant. Ei nu numai că au început să strănute și să respire superficial, dar bronhiile lor chiar s-au contractat. Aceeași soluție le-a fost administrată unor pacienți care sufereau de atacuri de astm cărora li s-a spus că tratamentul avea să îi vindece. într-adevăr. ei au simțit o ușurare imediată. în cadrul unui studiu, mai mult de trei sferturi dintre pacienții care credeau că iau un antihistaminic, dar cărora le-a fost administrat un placebo, s-au simțit moleșiți. Când participanților la un studiu li s-a spus că anestezicul oxid de azot — care în mod normal elimină durerea — provoacă durere, ei chiar au simțit această durere. într-un studiu publicat în Pavlovian Journal o f lliological Sciences, 34 de studenți de colegiu au fost conectați la monitoare și li s-a spus că un curent electric le va fi trecut prin cap. Participanții au fost avertizați că ar putea experimenta o durere de cap ca efect secundar. Deși nu a fost folosit niciun volt de curent electric, mai bine de două treimi dintre participanți au raportat într-adevăr dureri de cap.

Chiar și gândurile despre moarte par să joace un anumit rol. Potrivit doctorului Herbert Benson, un profesor de la Harvard care este președintele Institutului Medical pentru Minte și Corp din Boston: „Chirurgii sunt foarte precauți cu oamenii care sunt convinși că vor muri. Există studii efectuate asupra unor oameni care sunt operați chirurgical și care își doresc să moară pentru a se reuni cu o persoană dragă dispărută. Acești oameni mor aproape în proporție de sută la sută.“ Pacienții „convinși“ că vor muri în urma unei operații chirurgicale au fost comparați cu un alt grup de pacienți

67

"neobișnuit de speriați”' de moarte. Marea majoritate au supraviețuit, șpre deosebire de cei convinși că vor muri. In mod similar, s-a dovedit că femeile care cred că sunt predispuse către boala cardiacă au o probabilitate de patru ori mai mare de a muri. Acest lucru nu se datorează faptului că au avut o dietă necorespunzătoare, o hipertensiune mai mare, un colesterol mai ridicat sau un istoric medical de familie care le predispunea către boală prin comparație cu femeile care nu s-au îmbolnăvit de inimă. Singura diferență dintre cele două grupe de femei consta în convingerile lor.

Un studiu de caz absolut fascinant descrie o pacientă psihiatrică cu o personalitate multiplă. Atunci când una din personalități prelua controlul, ea nu avea diabet, iar nivelul glicemiei sale era normal. în clipa în care devenea însă alter egoul ei, ea credea că este diabetică și chiar devenea diabetică, întreaga ei fiziologie se schimba. Nivelul zahărului din sânge creștea și după toate standardele medicale ea chiar era diabetică. Când personalitatea ei redevenea cea de dinainte, glicemia îi revenea la normal.

Psihiatrul Bennett Braun, autorul cărții Tratamentul sindromului personalități multiple, descrie mai multe cazuri asemănătoare. Spre exemplu, Timmy poate bea fără probleme suc de portocale, dar Timmy nu este decât una din multiplele personalități ale pacientului, iar toate celelalte sunt alergice la sucul de portocale și fac o urticarie îngrozitoare la cea mai mică gură de suc. Dacă Timmy revine în timpul unei reacții alergice, urticaria se resoarbe instantaneu, iar bășicile umplute cu apă se dizolvă.

Nocebo-urile pot conduce la boală și chiar la moarte atunci când pacientul se așteaptă la un asemenea rezultat.

68

Studiile științifice care au investigat efectul nocebo pot fi dificile din punct de vedere etic, căci este greu să convingi . omitetul de conducere al unei instituții să finanțeze un studiu menit să îi facă în mod intenționat pe pacienți să se simtă rău.

I >e aceea, există mult mai puține date care susțin existența i ledului nocebo decât pentru efectul placebo. Majoritatea informațiilor pe care le cunoaștem despre acest efect se datorează efectelor secundare ale studiilor clinice care includ plucebo-uri.

Atunci când pacienții unui studiu clinic în dublu orb sunt avertizați asupra efectelor secundare pe care le pot experimenta în urma administrării medicamentului real, aproximativ 25% dintre ei chiar experimentează aceste efecte, uneori într-o manieră foarte severă, chiar dacă nu le sunt administrate decât pastile cu zahăr. Astfel, pacienții tratați cu placebo-uri experimentează frecvent o stare de oboseală, de vomă, de slăbiciune musculară, răceli, țiuit în urechi, perturbări ale gustului, tulburări de memorie și alte simptome care nu pot rezulta din înghițirea unei pastile cu zahăr.

Interesant este și faptul că aceste efecte de nocebo nu sunt aleatorii, ci tind să apară în urma avertismentelor referitoare la efectele secundare ale unui medicament sau tratament real. Simpla sugestie că un pacient poate experimenta simptome negative ca reacție la un medicament (sau la o pastilă cu zahăr) se dovedește adeseori o profeție cu împlinire garantată. Spre exemplu, dacă îi spui unui pacient tratat cu un placebo că poate experimenta o senzație de greață, este foarte probabil ca el să simtă această senzație. Dacă îi sugerezi că ar putea experimenta o durere de cap, este foarte posibil ca aceasta să apară. Cu alte cuvinte, puterea sugestiei este enormă.

69

Efectul nocebo este extrem de evident în cazul „morții prin voodoo“. Un vrăjitor blestemă o persoană și îi spune că urmează să moară, iar aceasta chiar moare. Acest mecanism nu se aplică însă exclusiv vrăjitorilor din culturile tribale. Literatura de specialitate arată că pacienții care cred că suferă de o boală terminală și care sunt informați în mod greșit că nu mai au decât câteva luni de trăit mor de regulă în intervalul indicat, dar adeseori autopsia nu descoperă nicio explicație fiziologică pentru moartea survenită prematur.

Dr. Stanford Cohen descrie un pacient bolnav de SIDA despre care medicii cred că a murit numai pentru că și-a auzit mama spunându-i că ar vrea să îl vadă mort. Mama, care a aflat în ziua respectivă că fiul ei era gay și bolnav de SIDA. s-a rugat cu voce tare pe holul de lângă salonul pacientului ca acesta să moară, pentru a nu fi nevoită să suporte rușinea la care o expunea. O oră mai târziu, bărbatul a murit, spre surpriza medicului său, întrucât pacientul nu părea deloc într-o fază terminală.

Unii oameni cred că femeile care suferă de sindromul premenstrual (PMS) sunt victimele unui efect nocebo. Dat fiind că sunt convinse că vor experimenta simptomele asociate cu acest sindrom înainte de a le veni ciclul, ele chiar le experimentează. Un studiu referitor la femeile foarte afectate de PMS a conceput un plan prin care le-a amăgit pe subiecte că urmează să le vină ciclul într-o altă perioadă decât la data normală dacă vor lua o pastilă despre care li s-a spus că are rolul de a schimba perioada ciclului. Spre exemplu, unei femei căreia urma să îi vină ciclul la jumătatea lunii și care suferea de PMS cu trei zile înainte de ciclu i s-a spus că următorul ciclu avea să îi vină în prima zi a lunii următoare. 70

Ce s-a întâmplat? Deși perioada ciclului nu s-a schimbat i u adevărat, femeia a manifestat simptomele asociate cu PMS mai devreme în luna respectivă, pentru că așa credea.

Simptomele nocebo se pot manifesta nu doar individual, 11 și colectiv. Spre exemplu, după dezastrul de la centrala nucleară din Japonia din anul 2011, urmat de un tsunami, i luar și oamenii care nu au fost expuși radiațiilor au acuzat •ămptome ale otrăvirii cu radiații, lucru valabil inclusiv IR'iilru americani. în mod similar, mii de oameni la care nu , a găsit nicio urmă de virus au acuzat simptome ale gripei porcine după apariția știrilor referitoare la epidemie în ziare. I.i televiziune și pe Internet. Alte „epidemii“ similare au fost raportate în diferite instituții, școli și orașe atunci când mass-media a anunțat scurgeri de gaze. mirosuri stranii sau mușcături de insecte.

De ce se întâmplă acest fenomen? Cum își poate pierde părul de pe corp cineva căruia i se administrează doar o soluție tic apă cu sare? De ce vomită oamenii când iau o pastilă cu zahăr? Cum este posibil să devii diabetic sau alergic la sucul de portocale prin simpla schimbare a personalității? Ce se întâmplă în astfel de cazuri în interiorul creierului și al corpului? Am continuat să cercetez pentru a afla răspunsuri la aceste întrebări.

Oamenii de știință cred că efectul nocebo este cauzat în primul rând de activarea reacției la stres pe care o ușurează efectul placebo. Atunci când un om este blestemat de un vrăjitor, de un membru de familie sau de un medic modern, stresul provocat de vestea cea proastă declanșează reacția la stres. Spre exemplu, când pacienților li s-a spus că vor experimenta dureri (deși nu li s-a dat decât o substanță 71 inertă), axa HPA a fost stimulată, generând un nivel crescut al cortizolului. Pacienții au simțit într-adevăr dureri, care le-au fost alinate cu Valium, medicament care neutralizează stimularea axei HPA. fapt care indică faptul că mecanismul stresului a fost într-adevăr activat.

Unii cercetători au emis ipoteza că oamenii aflați într-o stare foarte gravă devin atât de deznădăjduiți încât nu se mai îngrijesc și suferă consecințele acestei lipse de îngrijire personală. Ei devin adeseori deprimați și așa cum vom vedea în capitolul 7, conexiunea dintre depresie și boală este foarte clară.

Tu nu ești o victimă a genelor tale Alte dovezi în favoarea ideii că ceea ce credem se traduce prin schimbări fiziologie provin din laboratoarele cercetătorilor care studiază epigenetica, un domeniu al biologiei moleculare. Cuvântul epigenetică înseamnă „control mai presus de gene“. De fapt, la ce se referă această expresie? Ce poate fi mai presus de gene atunci când vorbim despre controlul genetic?

Ai ghicit: mintea! S-a dovedit că deși nimeni nu își poate schimba ADN-ul, oricine își poate utiliza puterea minții pentru a modifica expresia de sine a acestuia. Determinismul genetic tradițional descris de Watson și Crick. cei doi cercetători care au descoperit dubla elice a ADN-uIui, susține ideea că tot ce se întâmplă în corpul nostru este controlat de gene; cu alte cuvinte, că genele reprezintă destinul nostru: bolile inimii, cancerul la sân, alcoolismul, depresia, nivelul crescut al colesterolului — practic orice. Dacă familia ta are un istoric al unei boli, ești practic condamnat. 72

Dogma determinismului genetic predat în mod tradițional este simplă: omul se naște cu un anumit ADN, care se multiplică sub forma ARN-ului înainte de a genera o proteină. Studiul epigeneticii vine însă cu noi teorii, care pun sub semnul îndoielii întregul concept al determinismului genetic.

La ora actuală, oamenii de știință cred că semnalele externe precum nutriția, mediul în care trăim și chiar gândurile și emoțiile pot influența proteinele regulatorii care determină cum se va exprima ADN-ul și dacă acesta o va face într-un anumit fel. Cu alte cuvinte, lucrurile nu sunt chiar bătute în cuie, așa cum se credea.

Există din ce în ce mai multe dovezi științifice referitoare la reacțiile fiziologice care se petrec atunci când crezi că te vei face bine, prin comparație cu cele care se petrec atunci când crezi că te vei simți mai rău. în cazul celor mai mulți dintre oameni, gândurile legate de sănătate derivă din copilărie, când este posibil ca gândurile negative să fi fost programate în subconștientul lor fără voia lor.

Din păcate, marea majoritate a oamenilor nu sunt programați să aibă gânduri pozitive legate de sănătate. Dimpotrivă. încă din perioada copilăriei mintea noastră devine programată prin convingeri care sabotează eforturile noastre de a atinge o stare de sănătate și de fericire optimă. Convingeri precum: „Răcesc ușor“, „Mănânc întotdeauna prea mult“, „Probabil nu voi trăi foarte mult“ sau „Cancerul este o boală de familie“ determină mintea să declanșeze mecanisme fiziologice care dăunează grav corpului.

Aceste convingeri programate care derivă din copilărie nu se aplică doar sănătății fizice, ci și convingerilor

73

autolimitatoare mai profunde, de gen: „Nu merit“, „Nu sunt suficient de inteligent“, „Nu merit să am foarte mulți bani“, „Sunt un ratat“, „Nimeni nu mă va iubi vreodată“.

O privire mai atentă asupra epigeneticii S-a dovedit că schimbarea gândurilor poate schimba modul în care comunică creierul cu restul corpului, modificându-i acestuia biochimia. De altfel, nu doar creierul este supus acestui tip de plasticitate. Deși nimeni nu își poate schimba ADN-ul, biologul celular și autorul dr. Bruce Lipton susține că oamenii își pot schimba modul de expresie al ADN-ului în funcție de convingerile lor.

Codul genetic este un tipar care poate fi interpretat în milioane de maniere diferite. înainte de Proiectul Genomului Uman, biologii credeau că noi avem cel puțin 120.000 de gene, câte una pentru fiecare proteină creată de corp. De aceea, ei au rămas șocați să descopere că nu avem decât aproximativ 25.000 de gene, care se pot exprima însă într-o întreagă gamă de modalități diferite.

La ora actuală se știe că fiecare din aceste 25.000 de gene se pot exprima în cel puțin 30.000 de modalități prin proteinele regulatorii influențate de semnalele provenite din mediul exterior. (Fă singur calculele!) Studiile au arătat chiar că factorii de mediu pot controla inclusiv anumite mutații genetice, schimbând în mod eficient maniera în care se exprimă ADN-ul. Aceste gene modificate pot fi transmise apoi urmașilor, permițându-le acestora să manifeste caracteristici mai sănătoase chiar dacă sunt purtători ai mutației genetice Studiul controlului epigenetic a revoluționat perspectiva noastră asupra genelor. Până nu demult se credea că unii 74

oameni sunt binecuvântați cu „gene bune“, în timp ce alții simt blestemați să aibă o „protoplasmă defectă“, după cum sc exprimă cu insensibilitate unii membri ai comunității medicale. în realitate, puține boli se datorează unei singure mutații genetice. Mai puțin de 2% din boli (cum ar fi fibroza chistică, boala lui Huntington și beta thalassemia) rezultă dintr-o singură mutație genetică, și doar aproximativ 5% din cancere și din bolile cardiace pot fi atribuite moștenirii genetice. La ora actuală, oamenii de știință cred că genomul depinde într-o măsură mult mai mare de mediul exterior al celulei decât sugera determinismul genetic. Asta înseamnă că majoritatea proceselor bolii pot fi explicate prin factorii de mediu la care sunt expuse celulele, cum ar fi alimentația, schimbările hormonale și chiar iubirea. Pe scurt, noi nu suntem victimele ADN-ului nostru.

Noi nu suntem decât un vas Petri (Un vas Petri este un mic recipient rotund, neted și cu capac potrvit, din sticlă sau din plastic folosit de biologi pentru celulele de cultură sau pentru mici culturi de mușchi vegetal. A primit acest nume după bacteriologul german Julius Richard Petri, care l-a inventat atunci când lucra ca asistent al lui Robert Koch. (n. tr.) Intrigată de ceea ce am aflat din cartea lui Lipton. dar curioasă să aflu mai multe, i-am luat acestuia un interviu. Lipton mi-a explicat că în calitatea sa de biolog celular, a lucrat cu celule stern pleuripotențiale, adică celule care pot deveni orice atunci când cresc. El a plasat o celulă într-un vas Petri și a lăsat-o să se dividă până când a format un mediu celular. Lipton a împărțit apoi acest mediu în trei vase Petri și le-a expus unor culturi celulare diferite (mediul exterior). Cu această ocazie, a descoperit că mediul la care este expusă celula determină dacă aceasta devine o celulă musculară, s 75

una de grăsime corporală sau una osoasă. Deși toate celulele erau identice din punct de vedere genetic, ele s-au manifestat diferit. Rezultatul final al unui ADN identic s-a exprimat prin celule complet diferite.

Ce anume a determinat soarta acestor celule? în niciun caz genetica lor, întrucât toate erau identice din punct de vedere genetic. Singura diferență a fost mediul la care a fost expus acest ADN. Mediul celular a determinat inclusiv sănătatea celulelor. Cele expuse unui mediu „bun“ (alcătuit din celule sănătoase) s-au bucurat de o stare de sănătate optimă, în timp ce cele expuse unui mediu „rău“ (alcătuit din celule bolnave) s-au îmbolnăvit.

Lipton mi-a declarat: „Dacă aș fi un medic alopat al celulelor, le-aș diagnostica pe cele din mediul cel rău ca fiind bolnave, considerând că acestea au nevoie de medicamente. In realitate, ele au nevoie de cu totul altceva. Dacă iei celulele bolnave din mediul cel rău și le pui în mediul cel bun, ele se vindecă în mod natural, fără medicamente.“ Intr-o zi, în timp ce observa celulele în laboratorul său, Lipton a avut o revelație. El și-a dat seama că organismul uman nu este cu nimic diferit de celulele din laboratorul său. Mi-a spus: „Omul nu este altceva decât un vas Petri acoperit cu piele, în care trăiesc 50 de trilioane de celule. Nu contează dacă aceste celule se află în corpul nostru sau într-un vas Petri. Mediul culturii de celule din corpul nostru este sângele care le scaldă și le hrănește. Dacă schimbăm compoziția sângelui, este ca și cum am schimba mediul de cultură al celulelor. Deci, ce anume controlează compoziția sângelui? Chimistul care schimbă mediul la care sunt expuse celulele noastre este creierul. Acesta secretă neuropeptide, hormoni,

76

factori de creștere și alte substanțe chimice, similare celor pe care le adăugăm noi într-un vas Petri cu pipetele noastre. In acest fel, el schimbă mediul celular.“ Când l-am întrebat cum pot schimba convingerile mediul celular, Lipton mi-a explicat că în timp ce creierul înseamnă percepție, mintea înseamnă interpretare. Așadar, totul depinde de felul în care interpretează mintea evenimentele vieții. Spre exemplu, să spunem că deschizi ochii și vezi o persoană. Aceasta este percepția obiectivă a creierului. Mintea ta poate recunoaște această persoană ca pe cineva pe care îl iubești. Aceasta este interpretarea ei. în acest caz, creierul secretă oxitocină, dopamină, endorfine și alte substanțe chimice pozitive, care asigură un mediu celular sănătos pentru toate celulele din corp, prin intermediul sângelui.

Pe de altă parte, dacă deschizi ochii și vezi pe cineva (percepție), iar mintea se sperie de el, creierul secretă hormoni ai stresului și alte substanțe chimice asociate cu frica, ce lezează celulele. Lipton mi-a precizat: „Atunci când ne schimbăm interpretarea minții referitoare la boală de la teamă la o convingere pozitivă, creierul reacționează la nivel biochimic, sângele schimbă mediul celular al organismului, iar celulele se modifică la nivel biologic.“ Când am auzit explicațiile doctorului Lipton, am trăit la rândul meu o revelație. Dintr-odată, totul căpăta sens, reducându-se la hormonii și la neurotransmițătorii secretați de creier în funcție de interpretările pozitive (la fel ca în cazul placebo-urilor) sau negative (la fel ca în cazul nocebo-urilor) ale minții. Atunci când convingerile noastre sunt optimiste și pline de speranță, creierul secretă substanțe chimice care creează o stare de odihnă fiziologică controlată în principal 77 de sistemul nervos parasimpatic. în această stare de relaxare profundă, mecanismele de autovindecare ale corpului sunt libere să repare stricăciunile produse.

Pe de altă parte, dacă mintea nutrește convingeri negative, creierul le percepe ca pe o amenințare. Din punctul lui de vedere, este ca și cum ai fi urmărit de un leu. De aceea, el declanșează o reacție de tip „luptă sau fugi“. Atunci când reacția la stres a organismului este activată, corpului nu-i mai pasă de problemele sale pe termen lung, cum ar fi regenerarea celulară, autovindecarea și combaterea efectelor procesului de îmbătrânire, fiind mult prea prins cu pregătirea în vederea fugii de leu (pericol). Nu are niciun sens să îți pui celulele imunitare să le consume pe cele canceroase sau să creeze celule noi sănătoase în condițiile în care ești pe punctul de a fi mâncat de un leu! în timp, aceste convingeri negative care declanșează în mod repetat reacția la stres a organismului lasă urme adânci. Mediul celular devine otrăvit cu hormoni ai stresului. Nu este de mirare că organismul se îmbolnăvește și nu mai reușește să se repare singur.

Ceea ce s-a întâmplat în pântecul matern contează. Factorii de mediu pot influența maniera în care se exprimă ADN-ul încă din perioada în care ne-am aflat în pântecul matern. Există o gamă largă de boli care îi afectează pe adulți – precum osteoporoza și depresia – care au fost asociate cu influențele prenatale și perinatale. Și de această dată, determinismul genetic este pus sub semnul îndoielii. în cartea sa, Viața din pântecul matern, dr. Peter Nathanielsz explică faptul că există din ce în ce mai multe

78

dovezi care atestă că programarea stării de sănătate pe întreaga durată a vieții datorată condițiilor din pântec este la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât genele în determinarea performanțelor noastre mentale și fizice de-a lungul vieții. Dr. Nathanielsz numește perspectiva limitată asupra geneticii: miopie genetică.

Afecțiunile din primele luni ale copilăriei ne modelează de asemenea creierul infantil, schimbându-ne receptorii din el, fapt care afectează termostatul manierei în care corpul adult reacționează la stimulii stresanți, traducându-se mai târziu sub forma bolii. Lipsa legăturii afective între mamă și copil în primii ani de viață ne afectează nu doar corpul, ci poate pune în pericol întreaga societate, predispunând-o la depresie, agresivitate și abuz de droguri și influențând astfel pacea întregii noastre culturi.

Cu alte cuvinte, părinții noștri ne pot modela starea de sănătate încă din primele zile ale vieții noastre pe acest pământ. O întreagă gamă de boli cronice pot apărea ca rezultat al influențelor adverse din mediul pe care l-am experimentat când eram fetuși.

Mintea subconștientă Părinții noștri ne modelează inclusiv convingerile care rezidă în mintea noastră subconștientă. Convingerile negative pe care le observăm la ei, de gen: „Ești slab“ sau „O să ajungi obez și o să suferi de diabet când vei fi mare“, sunt programate involuntar în mintea noastră subconștientă încă de la cea mai fragedă vârstă. Mintea subconștientă este plină de convingeri preluate de la părinți, profesori și alte persoane care ne-au influențat în copilărie. Acestea ne

79

umplu mintea cu programe care ne influențează întreaga viață, atât timp cât nu învățăm să ne reprogramăm mintea subconștientă. De regulă, aceste programe sunt inoculate până la vârsta de șase ani și foarte puțini oameni fac efortul de a-și examina și reformata programarea subconștientă. Dat fiind că nu avem niciun control asupra programării acestei părți extrem de puternice a creierului nostru în copilărie, nu este de mirare că majoritatea oamenilor fac eforturi pentru a-și schimba convingerile limitatoare care îi autosabotează și care le lezează nu doar starea de sănătate, ci și alte domenii ale vieții.

Chiar dacă mintea conștientă a sinelui nostru de adult este plină de gânduri pozitive și pline de speranță, noi operăm de pe nivelul minții subconștiente în 95% din timp. Aceste convingeri negative ne afectează ori de câte ori nu suntem focalizați asupra gândurilor pozitive, fiind practic programarea noastră implicită. Ele operează atunci când dormim, când lucrăm sau ori de câte ori nu ne repetăm în mod conștient afirmațiile pozitive. Astfel de convingeri pot genera un efect nocebo, căci dacă mintea subconștientă crede că ne vom îmbolnăvi, creierul percepe acest lucru ca pe o amenințare și declanșează automat reacția la stres. Și astfel, corpul nostru se trezește fugind din nou pentru a se feri de „leu" și are de suferit.

Puterea minții subconștiente explică de ce gândurile pozitive nu au un efect atât de puternic cum ne-am dori asupra vieții noastre. Tu câte cărți de dezvoltare personală ai citit, la câte seminare ai participat, câte hotărâri în noaptea de Revelion ai luat și de câte ori te-ai jurat că îți vei schimba viața în bine, numai pentru a te trezi un an mai târziu că viața

80

ta nu s-a schimbat deloc? Dat fiind că mintea conștientă nu funcționează decât în 5% din timp, ea nu are o putere prea mare și nu reușește să depășească influența minții subconștiente. Pentru a produce efecte durabile, va trebui să îți schimbi convingerile nu doar pe nivelul minții conștiente, ci și pe cel al minții subconștiente.

Fii atent cum îți programezi copiii Foarte mulți oameni sunt programați să gândească negativ despre starea lor de sănătate încă de la cea mai fragedă vârstă. Puțini părinți se gândesc că mintea copiilor lor are puterea de a-i vindeca pe aceștia, dar și de a le face rău. Noi suntem programați să credem de mici că starea corpului nostru nu are nicio legătură cu noi și că noi nu avem nicio putere de a ne vindeca singuri.

Majoritatea copiilor învață că atunci când corpul se îmbolnăvește trebuie să meargă la doctor și să fie tratați. Atunci când un copil cade și își julește genunchiul, părinții lui îi spun rareori: „Bine, scumpule. Acum. genunchiul tău se poate focaliza asupra vindecării sale." Dimpotrivă, ei intră într-o stare de agitație și îi aplică micuțului diferite alifii și bandaje. Nu am nimic împotriva alifiilor și bandajelor, dar doresc să insist asupra faptului că această atitudine îi inoculează copilului convingerea eronată că vindecarea trupului său depinde de tratamentele externe, și nu de mecanismele de autovindecarecucare corpul său este înzestrat în mod natural. Când copilul ajunge în stadiul de adult, el continuă să creadă cu tărie că este complet neputincios în a-și controla singur starea de sănătate, deși această putere cu care suntem înzestrați cu toții este practic infinită.

81

Am fost eu însămi victima unei astfel de programări. Marea mea slăbiciune când eram copil erau alimentele sărate, nu dulciurile. îmi plăceau supele, chips-urile, brânzeturile și toate alimentele cu gusturi intense, iar mama mi-a spus tot timpul că dacă voi continua să mănânc foarte multă sare, o să sufăr de hipertensiune atunci când voi crește. Nimeni din familia mea nu a avut vreodată hipertensiune. De fapt, părinții meu au avut dintotdeauna o tensiune uimitor de mică. Mintea mea subconștientă a fost programată însă să creadă că atunci când voi crește voi avea hipertensiune.

Deloc surprinzător, pe la 20 și ceva de ani am fost diagnosticată cu hipertensiune, deși eram slabă, sănătoasă și nu aveam un istoric de familie legat de această boală.

Mulți ani mai târziu, când am început să studiez puterea convingerilor pozitive și negative, am realizat că cele care m-au îmbolnăvit au fost propriile mele convingeri subconștiente. Coincidența era prea mare. M-aș fi putut îmbolnăvi oricum de hipertensiune? Poate… Nimeni nu poate răspunde cu certitudine la această întrebare. Dar nu pot să nu mă întreb…

Imaginează-ți ce s-ar întâmpla dacă părinții ar programa mintea subconștientă ușor de impresionat a copiilor lor să creadă că noi avem o superputere de autovindecare prin care putem combate boala și ne putem vindeca, în loc să ne inoculeze convingerea că boala trebuie tratată cu medicamente ori de câte ori ne îmbolnăvim și în loc să ne ducă la doctor pentru a ne face o injecție. Imaginează-ți cât de sănătoasă ar fi în acest caz mintea noastră subconștientă.

Informațiile pe care le-am aflat în urma cercetării mele mi-au schimbat radical metoda de educație a fiicei 82 mele, Siena. Când aceasta avea trei sau patru ani, într-o perioadă în care nu știam tot ce știu la ora actuală, soțul meu Matt glumea cu Siena atunci când aceasta se lovea sau se îmbolnăvea. Mimând sirena unei ambulanțe, el alerga prin cameră cu ea în brațe și striga: „Repede! Să cheme cineva Salvarea! Trebuie să o ducem pe Siena la fabrica de copii ca să îi punem un picior nou“ (sau o buză nouă, sau un nas nou). Siena râdea, iar noi îi puneam un bandaj sau o duceam la doctor. Din păcate, mesajul subconștient pe care i l-am inoculat minții sale impresionabile a fost: „Trebuie să te duci la fabrica de copii ca să te faci bine.“ Cu această programare, sinelui ei adult i-ar fi greu să accepte vreodată că organismul său se poate vindeca singur.

Până când am început să cercetez procesul autovindecării, Matt și cu mine nu aveam nicio idee că i-am putea afecta pe termen lung sănătatea și bunăstarea Sienei. Marea majoritate a părinților nu realizează că își programează copiii, și nici consecințele pe care acest proces le poate avea asupra lor mai târziu în viață.

La ora actuală, eu și Matt ne-am schimbat radical felul în care îi vorbim Sienei despre boli, răni și procesul de vindecare. Dacă o doare stomacul, îi reamintim întotdeauna că are puterea de a se vindeca singură și îi dăm adeseori un placebo – o bomboană de tuse sau un Tic Tac – ori un medicament pentru răceală sau un remediu homeopat. în timp ce îi dăm pastila, îi reamintim însă: „Aceasta are doar rolul de a te ajuta să te vindeci singură.“ La scurt timp după ce am început să procedăm astfel, Siena a început să vorbească altfel despre boli și despre răni. Spre exemplu, în cazul în care cade și se lovește la genunchi.

83

ea sare imediat în picioare și îmi strigă: „Nu-ți face probleme, mami. Genunchiul meu știe cum să se vindece singur.“ De bună seamă, nu i-am refuzat niciodată tratamentul de care are nevoie copilul nostru, și nu asta vreau să sugerez. Dacă, Doamne ferește, Siena ar fi diagnosticată cu o boală gravă, am alerga cu viteza luminii la cabinetul medicului. Am descoperit însă că ea nu trebuie să meargă la doctor decât pentru vizitele de rutină. în plus, la ora actuală ea se recuperează infinit mai rapid atunci când răcește sau face gripă, preluând virușii de la grădiniță. Cine știe? Poate că atunci când va fi mare, programarea pe care i-am inoculat-o în copilărie la nivel subconștient o va ajuta să depășească rezistențele mentale la procesul de autovindecare.

Tu ce poți spune despre tine? Te-au programat părinții tăi să crezi la nivel subconștient că te poți vindeca singur? Ai vrea să poți crede că mintea ta te poate vindeca, dar nu reușești? Dacă te simți descurajat și lipsit de speranță, nu dispera. Vestea bună este că toate convingerile negative legate de sănătate, care declanșează efectul nocebo și conduc la boală, pot fi reprogramate. (Pentru mai multe informații legate de schimbarea convingerilor negative subconștiente în convingeri pozitive, consultă capitolul 10).

Blestemul medical Atunci când ne schimbăm convingerile la nivel subconștient, noi ne optimizăm mediul în care trăiește comunitatea celulelor ce alcătuiesc corpul nostru, schimbând astfel maniera în care se exprimă ADN-ul nostru. în acest fel, nu mai suntem victimele genelor noastre, ci devenim stăpânii destinului nostru.

84Datele care dovedesc acest lucru sunt atât de convingătoare încât atunci când le-am aflat, m-am simțit de-a dreptul iresponsabilă pentru că nu am făcut mai devreme această cercetare. Atunci când am recitat Jurământul lui Hipocrat, am promis ca: „Mai întâi de toate să nu fac rău.“ De aceea, am început să mă simt vinovată pentru tot răul pe care l-am lăcut fără să vreau pacienților mei. atât prin faptul că nu am încercat să aflu ce convingeri ale lor s-au manifestat la nivel fizic cât și pentru că am proiectat asupra lor propriile mele convingeri negative, rănindu-i astfel neintenționat.

Atunci când îi spunem cuiva o statistică de gen: „90% din cei care suferă de boala ta mor în șase luni“ sau „Ai o șansă de 20% să supraviețuiești în următorii cinci ani“, aceste afirmații nu diferă cu nimic de practicile voodoo din anumite culturi native. Noi îl blestemăm fără să vrem, declanșând o reacție de teamă în mintea sa și implicit o reacție la stres, în condițiile în care corpul său ar avea nevoie exact de opusul acesteia, adică de o reacție de relaxare.

Atunci când declarăm un pacient „incurabil“ sau când îi spunem că suferă de o boală „cronică“ cum este scleroza multiplă, boala lui Crohn sau hipertensiune, adăugând că va li afectat de ea toată viața, noi îi facem rău cu mâna noastră (metaforic vorbind). Ce dovezi putem avea noi că nu va fi unul din acele studii de caz care ajung să fie publicate de Proiectul Remisiunii Spontane, după ce s-a vindecat de o boală așa-zis incurabilă? în cartea Vindecarea spontană, dr. Andrew Weil afirmă că medicii practică fără să știe ceea ce el numește „blestemul medical“. Atunci când le declarăm pacienților noștri că suferă de o boală „cronică“, „incurabilă“ sau „terminală“, noi

85

le programăm practic mintea subconștientă cu o convingere negativă și le activăm reacția la stres, care le face mai mult rău decât bine. Prin declararea unei prognoze negative în fața unui pacient și prin faptul că îi luăm speranța că se va face vreodată bine, noi îi dovedim practic că am avut dreptate și că prognoza noastră s-a dovedit corectă. Nu ar fi însă infinit mai bine dacă i-am oferi o speranță și dacă i-am determina astfel creierul să secrete substanțele chimice care activează mecanismele de autovindecare ale corpului său?

Când tata a fost diagnosticat cu melanom metastatic, dublat de o metastază a creierului și a ficatului, vestea a fost sumbră pentru amândoi. Fiind medici, și tata și eu știam că mai puțin de 5% dintre cei care suferă de această condiție supraviețuiesc în următorii cinci ani, iar cei mai mulți dintre ei mor în primele trei-șase luni.

Privind retroactiv și știind ceea ce știu la ora actuală, îmi doresc sincer să nu fi cunoscut aceste statistici atunci când am primit vestea. Tata a avut melanom la creier. O singură privire aruncată statisticilor ne-a făcut pe amândoi să ne pierdem instantaneu speranța. Niciunul dintre noi nu s-a focalizat asupra celor 5% dintre bolnavi care supraviețuiesc. La urma urmelor, cine ar fi putut spune că tata nu ar fi putut fi unul dintre aceștia? Din păcate, nu ne-am putut gândi decât la cei 95% care mor, de regulă foarte rapid.

La ora actuală, după tot ce am învățat, îmi dau seama că medicii care le prezintă astfel de date pacienților lor le fac rău acestora, chiar dacă nu-și dau seama. Nimeni nu poate cunoaște dinainte viitorul, deci nimeni nu poate prezice ce pacienți vor sfida șansele sau vor muri rapid. Intențiile noastre sunt bune. Ne considerăm motivați de cinste, de

86

angajamentul față de autonomia pacientului și de dorința de a-1 pregăti pentru tot ce poate fi mai rău, astfel încât să nu cadă în starea de negare și să ia decizii greșite.

Dar dacă pacientul face parte din rândul celor 10% care nu mor, îi facem oare vreo favoare avertizându-1 de ceva ce ar putea să nu se întâmple niciodată? Justifică oare dorința noastră de a-i spune tot adevărul pierderea speranțelor sale și adoptarea unor convingeri negative numai pentru a fi „realist“ în privința prognozei sale?

Nu doresc să sugerez o întoarcere la vechiul model paternalist de gen: „Nu-ți bate căpșorul frumușel cu problema aceasta, cucoană.“ La începutul secolului XX, medicii le ascundeau pacienților lor adevărul despre bolile lor, sub pretext că: „Dacă bunica ar ști, ar ucide-o.“ Nu. Onestitatea și colaborarea sunt pietrele de temelie ale relației medic-pacient și nu consider că trebuie să renunțăm la ele. Educația, atitudinea pozitivă și dezvăluirea adevărului au fost dintotdeauna și vor rămâne de-a pururi literă de lege pentru mine. Ceea ce contest eu este maniera în care le furnizăm pacienților noștri aceste informații. Mie mi se pare că cel mai bine este să schimbăm modul în care gândim și comunicăm unii cu alții – medici și pacienți deopotrivă – astfel încât să optimizăm șansele corpului de a se bucura de o stare de sănătate optimă. în calitate de medic, am învățat un lucru: rețeta vindecării există undeva la intersecția dintre speranță, optimism, îngrijirea atentă și parteneriatul total cu un pacient conștient de puterea sa de a se autovindeca.

87

într-un interviu acordat NPR, Ted Kaptchuk, director al Programului de Studii referitoare la Placebo-uri și la Vizitele Terapeutice (PiPS) de la Harvard, a declarat: „O pastilă cu zahăr nu poate face nimic. Adevăratul agent terapeutic este contextul vindecării, ritualul acesteia, relația care stă la baza ei… Pastila placebo sau injecția cu apă sărată reprezintă instrumente minunate, căci permite izolarea pacientului de medicamente și de alte procedee medicale și studierea simplului act al îngrijirii. După părerea mea, asta măsurăm noi atunci când evaluăm efectele placebo.“ Când a fost întrebat cum justifică el, în calitatea sa de om de știință, practica acupuncturii în condițiile în care testele clinice aleatorii și controlate nu i-au putut demonstra eficacitatea cu excepția efectului placebo, Kaptchuk (care este practicant al medicinii chineze tradiționale și al acupuncturii) a răspuns: „Justific această practică prin faptul că sunt un terapeut de excepție. Cine are nevoie de ajutor și vine la mine se simte mai bine. Acest lucru s-a întâmplat cu mii de oameni. în ultimă instanță, nu acele vindecă, ci omul.“ Convingerile lui Kaptchuk sunt exprimate într-un articol publicat în N ew E ngland Journal o f Medicine, semnat de el și de încă un medic, în care cei doi descriu un studiu efectuat asupra astmaticilor. Bolnavii au fost tratați cu un inhalator cu albuterol (tratamentul standard pentru astm), cu un inhalator fals (placebo), cu acupunctură falsă (de asemenea placebo) și fără niciun tratament. Toți pacienții tratați s-au simțit mai bine, dar îmbunătățirea a fost de aproximativ 50% în cazul celor tratați cu albuterol, cu inhalatorul fals și cu acupunctura falsă, prin comparație cu numai 21% în cazul celor care nu au primit niciun fel de tratament.

94

Spre deosebire de alte studii, care au demonstrat apariția unor reacții fiziologice care au coincis cu ușurarea simpto- melor, atunci când cercetătorii ce au efectuat acest studiu au măsurat funcția plămânilor bolnavilor de astm, s-a dovedit că reacția fiziologică nu a fost egală cu experiența subiectivă a pacienților. Plămânii celor tratați cu acupunctură falsă, cu un inhalator fals sau cărora nu le-a fost aplicat niciun tratament și-au îmbunătățit funcția cu 7%, dar nici pe departe la fel de mult ca cei ai pacienților tratați cu albuterol, care și-au îmbunătățit funcția cu 20%.

De ce s-au simțit mai bine acești astmatici în condițiile în care corpul lor nu manifesta o reacție fiziologică ce ar li putut justifica îmbunătățirea clinică? Poate că ei nu se simțeau mai bine din cauza albuterolului, acupuncturii false sau inhalatorului fals, ci pentru că cuiva îi păsa de ei. în aceste condiții, nu putem să nu ne întrebăm dacă factorul care vindecă nu sunt medicamentele, ci îngrijirea medicală propriu-zisă. Poate că toate grupele care au fost tratate s-au simțit mai bine pentru că au fost îngrijite în egală măsură. Poate că actul îngrijirii este chiar mai important decât medicamentul sau tratamentul primit.

Astmul nu este însă totuna cu cancerul. Atunci când te confrunți cu o boală care pune în pericol viața, nu îți dorești în primul rând o ușurare a simptomelor, ci însăși remisiunea bolii. Ceea ce te interesează este în ce măsură a dispărut sau nu cancerul. Pe de altă parte, ușurarea simptomelor și remisiunea bolii ar putea fi direct asociate cu experiența terapeutică și cu relația acesteia cu mintea, cu daunele produse de reacția la stres și cu puterea de vindecare a reacției de relaxare.

95

Am bănuit de la bun început că această conexiune ar putea fi una puternică, dar ca de obicei, îmi doream dovezi sigure.

Dovezi care atestă că îngrijirea atentă poate face diferența în acest moment al cercetării mele, am început să bănuiesc că o bună parte din efectul placebo se datorează îngrijirii medicale atente, dar și că lipsa afecțiunii și îndeosebi „blestemul medical“ generează un efect nocebo. Cât de mare este însă acest efect și ce dovezi există că starea de sănătate este influențată de credința în terapeut?

Dr. Lawrence Egbert a realizat un studiu la Facultatea de Medicină din cadrul Universității Harvard, pe care l-a publicat în New England Journal o f Medicine. El i-a împărțit pe pacienții care urmau să fie supuși unor operații chirurgicale în două grupe. Una din grupe s-a întâlnit cu anesteziști veseli și optimiști, care i-a asigurat pe pacienți că operația va fi ușoară, că se vor simți confortabil și vor scăpa de dureri, pe scurt, că totul va decurge fantastic. Cealaltă grupă, alcătuită din pacienți ghinioniști (sărmanii de ei!), s-a întâlnit cu anesteziști instruiți să fie morocănoși, posaci și enervanți. (Partea cea mai interesantă este că anesteziștii au fost aceiași, dar au jucat roluri diferite). Pacienții care au avut de-a face cu anesteziști optimiști nu au avut nevoie decât de jumătate din cantitatea de analgezice folosită pentru cealaltă grupă și au fost externați cu o medie de 2,6 zile mai devreme.

Optimismul medicului propriu-zis contează de asemenea foarte mult. Curios în privința afirmaților de gen: „Motivul pentru care domnul Smith are un succes atât de mare este

96

că are o atitudine pozitivă“, dr. K. B. Thomas s-a simțit inspirat să realizeze în anul 1987 un studiu pentru a vedea în ce măsură influențează atitudinea pozitivă a medicului rezultatul final al pacienților săi. Studiul său a fost realizat la Universitatea din Southampton și a fost publicat în British Medical Journal. Dr. Thomas a evaluat 200 din pacienții săi care nu se simțeau bine, dar nu prezentau indicatori anormali la analizele medicale. Pacienți au fost selectați aleatoriu pentru a primi una din patru tipuri de consultații: una realizată într-o „manieră pozitivă“, cu sau fără oferirea de tratament, iar alta realizată într-o „manieră ne-pozitivă“. de asemenea cu sau fără oferirea de tratament. 64% dintre pacienții care au beneficiat de o consultație pozitivă s-au simțit mai bine, prin comparație cu numai 39% dintre cei care au avut parte de o consultație negativă. Studiul a scos în evidență faptul că recuperarea pacienților poate fi accelerată prin cuvinte care sugerează că ei „se vor face bine în câteva zile“, iar dacă li se oferă inclusiv tratament, acesta „îi va vindeca cu siguranță“. La extrema opusă, cuvintele negative de gen: „Nu sunt sigur dacă tratamentul pe care ți-1 voi da va avea vreun efect“ au condus la perioade de recuperare mai lungi. Thomas a conchis că: „Medicul este un agent terapeutic puternic, un placebo, iar influența sa este resimțită într-o măsură mai mare sau mai mică la fiecare consultație.“ Deși optimismul și cuvintele pozitive sunt foarte importante. încrederea este la fel de importantă. Efectul – nocebo poate apărea atunci când un pacient nu are încredere în personalul medical și în terapiile pe care le implementează acesta. într-o vreme am lucrat într-o clinică de sănătate publică din San Diego. Majoritatea pacienților mei erau

97

refugiați somalezi. Provenind dintr-o cultură în care medicina practicată este foarte diferită de a noastră, mulți dintre ei nu aveau nici cea mai mică încredere în medicii americani și în tratamentele prescrise de ei. La această grupă de pacienți am asistat la mult mai multe efecte secundare ale celor mai banale tratamente oferite, cum ar fi vitaminele prenatale, decât la pacienții mei americani. Deși m-am străduit din răsputeri să le câștig încrederea pacienților mei, nu pot decât să bănuiesc că o bună parte din aceste efecte secundare s-au datorat convingerii acestora că încercam să îi otrăvesc!

Ceea ce crede medicul contează la fel de mult. In urma unui studiu publicat în revista Lancet, care a investigat rolul endorfinelor în eliminarea durerii de către placebo-uri, cercetătorii au descoperit că în pofida folosirii procedurii în dublu orb, așteptările medicilor influențau totuși reacțiile pacienților la injecțiile cu fentanyl, naloxonă sau placebo-uri. Dacă medicul nu crede că un anumit tratament va da rezultate, este posibil ca acesta să fie într-adevăr mai puțin eficient.

Un alt studiu realizat de Institutul Național pentru Sănătate Mintală a evaluat 250 de pacienți depresivi, pe care i-a distribuit aleatoriu într-una din patru grupe de tratament pe durata a 16 săptămâni. Una din grupe făcea psihoterapie interpersonală, o alta terapie behaviorist-cognitivă, a treia terapie cu antidepresivul imipramine, iar a patra terapie cu un placebo. Ca un sub-studiu al proiectului mai mare, cercetătorii de la Georgetown i-au înregistrat video pe medicii care au participat la acest studiu interacționând cu pacienții lor și, pornind de la acest schimb de filme video, le-au cerut experților să prezică cine se va face bine și cine nu. în mod surprinzător, experții au prezis corect rezultatele, pornind de la relația medic-pacient, indiferent de tra

98

tamentul acordat. S-a dovedit că ceea ce conta nu era doar conexiunea emoțională stabilită între medic și pacient, ci și convingerea medicului legată de prognoza pacientului. Dacă un medic credea că pacientul său își va îmbunătăți starea de spirit, acesta din urmă avea șanse mai mari să și-o îmbunătățească decât un alt pacient al cărui medic nu emana acest tip de pozitivitate. Ulterior, aceste descoperiri referitoare la convingerile medicilor au fost replicate în multe alte studii, nu doar din domeniul sănătății mintale, ci și din alte domenii.

Deloc surprinzător, personalitatea medicului contează și ea. Un studiu efectuat la facultatea de medicină din cadrul Universității Harvard și publicat în British Medical Journal a arătat că reacția la placebo a crescut de la 44% la 62% atunci când medicii și-au tratat pacienții cu „căldură, atenție și încredere“. în cadrul unui grup de control alcătuit din oameni aliați pe o listă de așteptare care nu au primit nicio îngrijire medicală, numai 28% și-au îmbunătățit starea.

Sprijinul adecvat combinat cu convingerile pozitive poate conduce inclusiv la o vindecare inexplicabilă. La începutul anilor ’50. dr. Albert Mason de la spitalul Queen Victoria din Londra a tratat un adolescent cu o piele groasă, cu crăpături, asemănătoare pielii de animal, care îi acoperea aproape în întregime corpul. Condiția era considerată un caz extrem de negi și cum hipnoza era descrisă ca un tratament eficient pentru negi, dr. Mason credea cu toată convingerea că aceasta poate vindeca negii inclusiv în această fază avansată.

Convins că puterea minții poate vindeca singură negii, dr. Mason a trecut la treabă. în timpul primei ședințe de hipnoză, el s-a focalizat exclusiv asupra brațului băiatului, pe care l-a adus într-o stare de transă și l-a călăuzit de-a lungul

99

unui proces prin care și-a vizualizat brațul având pielea roz și sănătoasă. După mai multe tratamente, pielea băiatului a ajuns aproape normală, spre uimirea șocată a colegilor doctorului Mason. Acesta din urmă nu era însă deloc surprins. El credea în continuare cu toată convingerea că mintea poate vindeca organismul, cel puțin într-un caz sever de negi.

Când băiatul a fost consultat apoi de chirurgul său, care încercase fără succes să îl ajute prin grefe de piele, acesta a rămas uimit să vadă pielea sănătoasă a pacientului său, mai ales că medicul făcuse o greșeală: îl diagnosticase în mod greșit de negi. Adevărata boală de care suferea adolescentul este o condiție genetică gravă și potențial letală numită ihtioză congenitală.

Deși nu existau dovezi că mintea poate vindeca ihtioza congenitală, dr. Mason și băiatul credeau că hipnoza poate da rezultate. Și a dat.

Vestea s-a răspândit și alte persoane care sufereau de ihtioză congenitală l-au căutat pe dr. Mason, care a încercat să le ajute. El nu a mai reușit să repete însă succesul avut în cazul băiatului, dând vina pe propria sa lipsă de credință. în timp ce credea cu toată convingerea că hipnoza poate vindeca negii, el avea îndoieli că aceasta poate vindeca o boală genetică mai gravă, chiar dacă reușise acest lucru o dată.

Ritualul medicinii Deși poate genera rezultate uimitoare, o pastilă cu zahăr nu este altceva decât o pastilă cu zahăr. Ea nu este un remediu magic. în timp ce unele tratamente, cum ar fi operația chirurgicală asupra degetelor soțului meu, repară corpul într-o manieră pe care acesta nu și-ar putea-o induce

100

singur, altele nu fac decât activeze puterea uimitoare a minții de a-și optimiza sănătatea propriului corp, iar sprijinul oferit de terapeuți este esențial în această direcție.

Unele studii, precum cel al lui K. B. Thomas. merg până acolo încât sugerează că adevăratul placebo este chiar medicul. Ele afirmă că cel care declanșează reacția de autovindecare este rolul jucat de medic. Așa cum explică led Kaptchuk, un placebo dovedește că nu tratamentele propriu-zise – antibioticele, chirurgia genunchiului, antide- presivele, analgezicele, chirurgia pieptului – ne vindecă, adevărata medicină neavând nimic de-a face cu pastilele și chirurgia. Fără descoperirile biochimice ale medicinii nu ne mai rămân decât medicamentele folosite înainte de apariția tratamentelor de înaltă eficiență precum operația de microchirurgie la care a fost supus Matt, ritualul medicinii, semnificația pe care o atribuim tratamentului medical și îngrijirea plină de devoțiune a unei persoane care încearcă să ne ajute să ne vindecăm.

Dat fiind că rolul medicului în lumea occidentală a fost impregnat cu o mare semnificație în cultura noastră modernă, este posibil ca sprijinul atent al unui medic să joace un rol chiar mai important decât sprijinul similar al unui preot, al unui terapeut, al unui practicant al acupuncturii sau al altor persoane care ne înconjoară cu prezența lor plină de afecțiune. în alte culturi, acest rol este judecat de șamani, de practicanții medicinii chineze tradiționale sau de vraci.

O doctoriță pe care am intervievat-o – o să-i spun dr. – M – mi-a spus: „Eu știu că lucrul cel mai valoros pe care îl pot oferi pacienților mei este iubirea.“ Ea a adăugat o poveste despre o pacientă cu dureri nevralgice severe care îi afectau 90% din corp. Femeia fusese consultată de zeci de medici și

101

http://ziarullumina.ro/lumina-cunostintei/viata-prin-credinta

http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/despre-efectul-placebo

http://ziarullumina.ro/sanatate/placebo-un-medicament-nastrusnic

Cuvântul „placebo” reprezintă forma la viitor a verbului latin placeo/placere și poate fi tradus prin: „voi plăcea“, sau, mai liber, „voi fi placut“ (agreabil). Cuvantul Placebo are sensul de agreabil, placut – în sens de promisiune- și deci poate defini asteptarea unui bolnav – când i se da un medicament – la acțiunea utilă, placută a acesteia.

Termenul de nocebo a fost introdus în anul 1961, de către W. Kennedy, ca antonim al lui placebo, printr-o construcție similară, plecând de la verbul nocere (lat. a dăuna).

Fenomenului placebo în terapeutică este tot atât de veche ca medicina, dar administrarea deliberată a unor astfel de remedii cu scopul de „a face bine“, fără existența unei baze farmacologice, datează de pe la începutul secolului al XIX-lea, pe când T. Jefferson vorbea despre această metodă ca despre o „farsă (sau fraudă) pioasă“. Explicația pentru această atitudine benevolentă, situată la marginea eticii medicale, ține mai ales de lipsa unor mijloace terapeutice eficiente și de intenția de a da satisfacție pacientului (placebo = voi face plăcere).

Definiția clasică pentru reacția placebo acoperă „consecințele dezirabile, plăcute și benefice (sau nedorite, neplăcute și dăunătoare, pentru cazul efectului nocebo) pe care le are un pacient după utilizarea unei substanțe inerte, fără legătură cu vreo activitate farmacologică, în întregime datorate presupunerilor, credinței, convingerilor și așteptărilor sale că acestea se vor realiza“. În realitate, efecte deopotrivă dezirabile sau indezirabile, pur subiective, pot fi obținute și prin medicamentele active, încât definiția ar trebui completată în acest sens, cum a făcut-o Kennedy vorbind despre o componentă de răspuns placebo sau nocebo în oricare tratament.

Efectul placebo este puterea unei pastile asemanatoare celei reale, care formata din substante inofensive, poate fi administrata bolnavului ca tratament de proba. Acest tratament poate functiona, deoarece creierul are posibilitatea de a micsora sau amplifica durerea pe care o simtim. Efectul placebo este cat se poate de real, mintea avand o putere extrem de mare asupra organismului.

Termenul „placebo” este folosit in descrierea oricarei proceduri terapeutice despre care nu s-a dovedit ca administrarea ei ar produce schimbari in starea de sanatate a bolnavului. Se remarca doua tipuri de placebo: inert ( se refera la o substanta inactiva cu un continut neutru) si activ (o substanta activa, dar care nu are efect in cazul tratarii afectiunii respective).

Factorii de care depinde fenomenul Placebo sunt:

• Bolnavul – 40% din populatia globala este placeboreactiva (raspunde la tratamentul de tip Placebo). Anumite trasaturi de caracter te pot face sa fii placeboreactiv. Aceste trasaturi sunt: altruismul, conformismul, extroversia, sociabilitatea, increderea in medici si tratamente medicale.

• Femeile si batranii raspund cel mai bine la fenomenul Placebo, in timp ce copiii, adolescentii si barbatii sunt mai putin placeboreactivi.

• Relația bolnavului cu medicul – o relație relaxată medic-pacient întareste efectul Placebo. Cu cât încrederea medicului în substanța prescrisa este mai mare, cu atat increderea pacientului în tratament crește.

• Aspectul medicamentului – injecțiile sunt considerate mai eficiente decât pastilele, pilulele sunt mai eficiente decat soluțiile, dar soluțiile sunt mai eficiente decât tabletele. Nu în ultimul rand, substantele colorate sunt mai atractive, iar pastilele amare sau mai mari sunt considerate mai eficiente.

Nu toate tratamentele placebo sunt la fel. Unele sunt mai eficiente decât de altele. Se pare că o mare varietate de factori au o influență decisivă asupra gradului de funcționare al unui placebo.

Dacă este vorba despre o pastilă, culoarea, mărimea, gustul și mirosul ei au un anumit impact. În orice tip de administrare placebo, felul în care este dat îi afectează importanța. Chiar și când sau unde este administrat un placebo are efect: o clădire care arată impresionant versus portbagajul mașinii situate pe aleea din spate.

• Pastilele de culoare albastră sunt mai eficiente decât cele de culoare roșie pentru un efect calmant sau tranchilizant. Pastilele roșii sunt mai eficiente decât cele albastre pentru efectul stimulant.

• Două pastile au un efect mai mare decât una singură.

• Pastilele cu un nume de brand și ambalaj recunoscut sunt mai eficiente decât cele generice.

Într-un experiment vast publicat în Jurnalul Medical Britanic (Branthwaite A, Cooper P.), aspirina de marcă a fost mai eficientă decât cea generică, la rândul ei mai eficientă decât un placebo de marcă, mai bun decât un placebo generic.

• Tratamentele costisitoare au un efect mai mare decât cele necostisitoare.

• Descrierea efectului placebo este un alt factor important. Pacienții cărora doctorii le vorbesc despre puterea medicamentului au rezultate mai bune decât cei care primesc o descriere neconvingătoare. Ambele grupuri arată o ameliorare sporită față de pacienții care nu primesc niciun fel de informație despre efectul medicamentului.

• Pacienții care primesc placebo de la cineva în halat alb dau rezultate mai bune decât în cazul în care placebo este administrat de cineva care nu-l poartă.

• Rezultate mai bune se obțin de la un placebo atunci când doctorul petrece mai mult timp cu pacientul și îi explică lucrurile.

• Dramatismul și agresivitatea unui placebo e un factor esențial pentru eficacitatea lui. De exemplu, o injecție e mai eficientă decât o pastilă. Șocul electric e mai puternic decât ultrasunetele. Acupunctura e mai bună decât masajul.

• În mod paradoxal, tratamentele placebo care produc efecte secundare neplăcute sunt mai eficace decât cele fără efecte secundare.

Cam pe la mijlocul secolului al XX-lea au apărut, în paralel, două direcții de dezvoltare: descoperirea unor medicamente înalt eficiente și dezvoltarea celor două instrumente pe care se bazează buna practică – statistica medicală și epidemiologia clinică. Astfel, în anul 1955, H. Becher își publica volumul „Puternicul placebo“, în care descrie studiile clinice controlate ca instrument al stabilirii beneficiului real al unui tratament. Cu această ocazie, autorul face o semnalare neliniștitoare: beneficiile (nespecifice) aduse de efectul placebo se cifrează undeva în jur de 35%. Astăzi știm că în activitatea medicală fenomenul trebuie privit din dublă perspectivă: hazardul său de a interveni în oricare act terapeutic (adesea denumit fenomen contextual, spre a-l deosebi de cel caracteristic, de ordin farmacologic) și utilizarea deliberată ca „tratament“ a unei substanțe inerte.

Efectul contextual, definit ca mai sus, este de neevitat în practică, dar intervine în proporție diferită, în funcție de câteva circumstanțe – în primul rând de boală și de tipul de tratament, dar și de o serie de trăsături individuale ale pacientului și de împrejurările terapeutice.

Se admite că bolile cele mai susceptibile de a include cea mai mare rată de contribuție placebo la realizarea beneficiului terapeutic sunt cele care evoluează cu durere, un simptom foarte frecvent întâlnit în medicină, în întregime subiectiv și modulat de numeroși factori. Urmează, în ordine: bolile psihice, tulburările de motilitate și alte manifestări neurologice, bolile imune, endocrine, cardiovasculare și respiratorii. Trebuie menționat că răspunsul contextual se manifestă îndeosebi în sfera subiectivă și funcțională, „pe simptome“, rareori sau deloc în cea a alterărilor organice, motiv pentru care se spune că „placebo nu tratează orice, ci mai degrabă nu tratează totul“.

Există încă o polemică în jurul ponderii efectului placebo în unele intervenții terapeutice, cum ar fi acupunctura sau homeopatia. Există studii în care manevrarea, într-un fel sau altul, a punctelor zise „energetice“ produce efecte diferite față de cea a unora învecinate (acupunctura „albă“), dar, cu toate acestea, se susține că această procedură nu ar trebui să fie rambursată de asiguratori. Cât despre homeopatie, majoritatea autorilor independenți și chiar Comitetul pentru Știință și Tehnologie al Parlamentului Britanic consideră că este 100% un procedeu placebo.

Există opinia că ponderea efectului contextual în medicina naturistă, vitaminoterapie și suplimentarea nutritivă (ca indicație generală, „pentru întărire“, în absența unei carențe dovedite) și în unele proceduri de fizioterapie este de ordinul a 60–80%.

În cadrul tratamentului cu medicamente farmacologic active, sunt cunoscuți mai mulți determinanți ai efectului/răspunsului placebo.

Medicamentele lipsite de efect farmacologic administrate ca unic tratament, cunoscute ca intervenții placebo, sunt rare, dar nu lipsesc din medicina modernă (placebo place doctorilor!), deși li se adresează numeroase obiecții de ordin științific și etic, pentru că „este imoral să prescrii remedii placebo unor bolnavi a căror suferință se bazează pe un grad de decepție“ (sau nu?). O statistică vorbește despre faptul că în SUA medicii prescriu un astfel de tratament în 18% din cazuri, „dacă împrejurările o cer“ și între 24 și 58% „dacă bolnavii o cer“, pentru a respecta principiul consimțământului informat. Dar întrebarea care se pune în legătură cu ultimul grup este dacă respectiva conștientizare a acestor bolnavi, că primesc o substanță inactivă, nu-i anulează efectul terapeutic. Se poate întrevedea aici o îngrijorare față de toxicitatea remediilor farmacologic active, dar și alunecarea partenerilor în sănătate spre așa-numita soft medicine, ca o reacție de respingere la medicina bazată pe dovezi, pentru că „nu avem dreptul să ne dispensăm de orice tratament care operează, chiar dacă nu suntem siguri cum o face“. În SUA, lucrurile au ajuns până acolo încât remediile placebo sunt comercializate în formă cvasitipizată, sub denumiri exotice, cum ar fi Obecalp (inversul de la placebo) sau Cebocap (de la capsuleplacebo).

În ciuda caracterului lor inactiv din punct de vedere farmacologic, intervențiile placebo nu sunt lipsite de efecte secundare, de tip nocebo. De obicei, substanța placebo exprimă același spectru de reacții adverse ca și medicamentul activ în numele căruia este administrată; de exemplu, depresie respiratorie după „opiacee“. Mai mult, îndepărtarea unui remediu placebo se poate solda cu fenomenul de sevraj. Este cunoscut exemplu femeilor din marele studiu Women Health Initiative, care au primit estrogeni sau placebo în medie pentru 5,7 ani. În 40% din cazuri, cele care erau sub placebo au înregistrat fenomene de sevraj, față de 63% din cele care fuseseră incluse în grupul de terapie hormonală.

Probleme de ordin etic ridică și utilizarea procedeelor placebo în scopul diagnosticului, de exemplu pentru a afla dacă o boală este sau nu reală (ex. simularea, somatizările, sindromul Münchausen etc.). Se apreciază că această tehnică ocupă 28% din toate intervențiile placebo, chiar dacă este evident că un răspuns pozitiv nu exclude cu desăvârșire suferința reală.

În sfârșit, fenomenul placebo ar trebui discutat și în contextul biologic al vindecării spontane sau cel antropologic al vindecării prin credință. Vindecarea spontană sau evoluția favorabilă autolimitativă, cunoscută în practică, corespunde abilității genetice de a selecta și repara structurile morfologice lezate și/sau de a stabiliza echilibrul proceselor biologice, fizice și psihologice, cum este cazul supraviețuirii celulelor și al îndepărtării proteinelor alterate sau vindecarea plăgilor prin cicatrizare. Principiul vital al „foamei de vindecare“ sau vis naturae curantur este o variantă a celui general de stabilitate a organismelor, definit ca homeostazie.

Vindecarea spontană nu trebuie văzută ca un efect placebo, deși este greu de deosebit de acesta, fără a opera cu grupuri comparative. Vindecarea prin credință, fie religioasă, cu tot arsenalul acesteia (rugăciune, practici rituale etc.), sau profană (magie „albă“, vrăji de vindecare, ritualuri placebo) poate avea rezultate benefice, dar și ceea ce Hahn și Kleineman numeau „ieșiri paradoxale“, adică răspuns nocebo.

1.4.Efectul placebo în studii clinice

În conformitate cu principiul medicinii bazate pe dovezi, orice tip de tratament nou introdus trebuie să fie susținut prin studii clinice placebo-controlate. Cu toate acestea, numai aproximativ jumătate dintre metodele terapeutice actuale s-au conformat acestei „reguli de aur“, din două motive principale: introducerea mai recentă a acestei metodologii de evaluare și costurile sale ridicate. Pentru medicamentele mai vechi, sunt acceptate metaanalizele.

La începutul erei margarinei, o reclamă îi provoca pe consumatori să diferențieze gustul acesteia de al untului, presupunând că toți oamenii vor recunoaște calitatea identică a celor două produse alimentare. Dar acest lucru este valabil și pentru cei cu acuitate gustativă normală sau ageuzie, în sensul că ambele categorii vor fi la fel de incapabile să sesizeze deosebirea. Este absolut evident că testul propus este total lipsit de sensibilitate. Pentru a avea putere de discriminare în relație cu efectul terapeutic, în studiile clinice a fost introdus controlul prin placebo.

Să ne imaginăm un studiu simplu, în care un medicament presupus activ (verum) ar fi testat pentru efectul antialgic. În acest caz, indicatorul de sensibilitate trebuie să fie o substanță inactivă, în mod cert lipsită de oricare efect asupra durerii (placebo). Dacă verum funcționează iar placebo nu, cel dintâi este identificabil ca un analgezic. Acest model teoretic este „prea frumos ca să fie adevărat“, pentru că, în realitate, în ambele grupuri se face simțită intervenția efectului placebo, care „nivelează“ parțial răspunsul între cele două grupuri, și anume într-o proporție de aproximativ 30%. Acest „zgomot“ poate fi mai însemnat în studiile pentru boli cum ar fi fibromialgia (45%) sau neuropatia diabetică (62%). Pentru ca un studiu să fie declarat pozitiv, trebuie ca diferențele între cele două grupuri să fie semnificative statistic, evident în favoarea grupului verum.

Utilizarea controlului prin placebo în studiile clinico-terapeutice ridică unele probleme conceptuale încă nerezolvate. Este efectul placebo în grupul placebo într-adevăr de aceeași magnitudine ca și contribuția placebo la beneficiul observat în grupul verum, sau invers? Ar mai fi de menționat că reacțiile adverse, imputabile efectului nocebo (vezi mai jos) pot să apară în ambele grupuri de studiu. Acestea sunt „pure“ în grupul placebo și „poluate“ de cele farmacologice în grupul verum, dar, indiferent de caz, fac dificilă comparația statistică.

Studiile comparative pot fi adaptate și altor tipuri de intervenții decât cele medicamentoase: fizioterapie, intervențiile minim invazive și chiar cele chirurgicale majore. Aici designerul trebuie să dea dovadă de ingeniozitate pentru a asigura puritatea placebo, de la fizioterapia „albă“ până la imitarea tuturor timpilor operatori, mai puțin cel decisiv.

1.5.Răspunsul nocebo

Spre deosebire de efectul placebo, „cealaltă față a monedei“, care este răspunsul nocebo, are mai puține conotații medicale și mai multe trimiteri spre zona antropologiei sociale și culturale. Pentru că nu există vreo opțiune terapeutică bazată pe acest efect, câtă vreme medicina „nu urmărește răul“. Cu alte cuvinte, medicina este interesată de fenomenul nocebo numai pentru a-l studia pe el însuși și măsura în care acesta poate interfera cu unele dintre preocupările sale.

În domeniul terapeutic, forma comună a răspunsului nocebo corespunde situației în care bolnavul crede într-un tratament activ aplicat, dar înregistrează, paradoxal, un grad de agravare a bolii, sau aceleia în care în evoluție apar manifestări noi, dintre acelea care nu erau prezente inițial, încât se poate spune, împreună cu Root-Bernstein, că „efectul nocebo răstoarnă uneori reacția organismului la tratamentul adecvat, de la pozitiv la negativ“. Interpretarea superficială pune însă această stare de lucruri pe seama reacțiilor adverse la medicamentele utilizate, uitând că efectul nocebo este un fenomen în întregime subiectiv, iar efectele secundare sunt predictibile pe baza proprietăților farmacologice ale medicamentelor utilizate.

În studiile clinice, răspunsul nocebo îmbracă forma agravării bolii în grupul placebo, cel care primește substanța inactivă. Aici poate fi vorba despre o coincidență sau de simpla atitudine negativă a subiectului, generată de neîncredere sau de intuiția de a nu fi fost expus la medicamentul activ. Așteptarea unor reacții adverse, așa cum persoana le află din lectura atentă a consimțământului informat, poate explica, de asemenea, fenomenul.

Sugestibilitatea și anticiparea psihologică a unor consecințe defavorabile a stat la baza explicării unor fenomene dintre cele mai diferite, care pot să apară în practica medicală: femeile din celebrul studiu Framingham care credeau că suferă de cardiopatie ischemică au decedat de patru ori mai frecvent decât cele care nu credeau aceasta, dar aveau același cumul al factorilor de risc; cefaleea este semnificativ mai frecventă la persoanele care au aflat din presă că utilizarea telefoanelor mobile induce o astfel de consecință; proasta reputație a medicamentelor antineoplazice de a induce vărsătura face ca bolnavii să raporteze acest efect atât la substanțe într-adevăr emetizante (ex. cisplatina), cât și la altele care nu sunt (ex. vinolebina) etc. Fenomene similare au fost semnalate și în studii experimentale: astmul poate fi declanșat de mirosirea unui trandafir artificial, cefaleea apare la două treimi dintre subiecții care au primit informația falsă că li se va trece un curent electric prin cap, reacția cutanată aproape identică la elevii japonezi cărora li s-a fricționat pielea cu un alergen sau cu soluție fiziologică etc.

Conotațiile antropologice și culturale ale răspunsului nocebo sunt încă mai interesante. Pe scurt, se cunosc situații în care răul poate fi evocat și chiar indus prin cuvânt, (preferabil) însoțit de unele ritualuri și/sau de un tratament medicamentos sau pe bază de plante. Intențiile malevolente și „ritualurile nocebo“ îmbracă aspecte dintre cele mai diferite, de la deochi, imprecații, blesteme sau practici de „magie neagră“, până la încercări de execuție rituală de felul bone pointing sau similare și „moartea voodoo“. Multe astfel de practici sunt simple superstiții, dar rămâne un corp compact de evenimente bine documentate, cel puțin neliniștitoare.

În medicină, se citează cazuri în care comunicarea unui prognostic nefast (ex. cancer) a indus decesul prematur. Cazul lui Sam Shoeman, citat în literatura anilor ’70, ilustrează această realitate. După ce a fost diagnosticat cu cancer hepatic în stadiul terminal, acesta a decedat în intervalul stabilit prin prognostic. La autopsie însă a fost descoperită numai o tumoră mică, fără metastaze, ceea ce l-a făcut pe medicul curant să remarce că „nu a murit de cancer, ci de convingerea că va muri de cancer“. O întâmplare similară cu mitul autohton al șarpelui înghițit, s-a petrecut, pe cât se pare, în Alabama. O vrăjitoare locală i-a aruncat în față unui bărbat o substanță urât mirositoare, spunându-i că va muri curând. Acesta, într-adevăr, a început să slăbească și să se simtă extrem de rău, până când medicul său curant i-a spus că ar fi forțat-o pe vrăjitoare să mărturisească că l-a făcut să înghită o reptilă. Administrarea unui emetic puternic, însoțită de prezentarea unei șopârle în vărsătură, a rezolvat cazul. În sfârșit, tot în medicină este citat cazul unui tânăr care a decedat după câteva zile, convins că șarpele care l-a mușcat era unul veninos, deși nu fusese cazul.

1.6.Mecanismele efectelor placebo și nocebo

Cele două fenomene, care, cum s-a văzut, interferează numeroase domenii ale medicinii, îndeosebi terapeutica și prognosticul, deși antagoniste, se supun unor legi similare și operează prin mecanisme care încep să fie descifrate, ca urmare a progreselor înregistrate în domenii atât de diferite ca neurobiologia, imagistica funcțională, psihologia (individuală și socială), psihiatria etc.

Primele explicații care au apărut s-au bazat pe teorii psihologice. În cazul experimentelor care au studiat anticiparea psihologică a agravării durerii, mecanismul avut în vedere a fost angajarea circuitului anxietate – durere și autoîntreținerea acestuia. Astfel, s-a putut stabili o filiație între anxietate și activarea colecistokininei. Că anxietatea produce hiperalgezie o dovedește faptul că răspunsul nocebo este blocat parțial de diazepam. Studiile dedicate acestui aspect au fost realizate și pe un model clinico-experimental în care s-a procedat la întreruperea „la vedere“ și „ascunsă“ a morfinei în stările postoperatorii, cu instrucțiunea „veți primi un medicament pentru durere, fără să știți când“. În primul grup, durerea s-a accentuat imediat. În celălalt, mai târziu și mai puțin pregnant.

Reacțiileplacebo si nocebo sunt mediate de procese psihologice, cum ar fi așteptarea (expectația) și condiționarea. Sugestiile verbale asociate cu procedee de condiționare simplă, în sensul pavlovian (ex. stimuli vizuali), pot ecloza, în funcție de conținutul mesajului, în sens bidirecțional. La rândul său, expectația intervine prin activarea circuitelor cerebrale de răsplată.

Teoriile neurobiologice au apărut atunci când s-a descoperit că analgezia placebo este mediată de opioizii endogeni, odată cu constatarea că naloxona și colecistokinina o antagonizează. În plus, răspunsul placebo nu pare să fie legat de betaendorfine. Studiile de neuroimagistică (tomografia prin emisie de pozitroni) au stabilit că efectele placebo sau nocebo sunt mediate prin jocul antagonist al neurotransmisiei prin dopamină și opioizi endogeni, într-o rețea neuronală tipic implicată în mecanismele de răsplată și comportament motivat. Răspunsulplacebo este asociat cu creșterea activității dopaminergice în nucleul accumbens (25% din efect), iar răspunsul nocebo cu dezactivarea dopaminei și a eliberării opioizilor.

Deși există și opinii contrare, se pare că răspunsul nocebo este expresia unui înalt grad de sugestibilitate (în relație cu susceptibilitatea hipnotică) și credulitate. Persoanele mai vulnerabile sunt cele cu inteligență (socială) redusă, mai ales copii și vârstnici. Se discută încă dacă ar putea fi definită o așa-zisă „personalitate nocebo“, pentru că, în acest caz, astfel de persoane ar putea beneficia de acțiuni preventive în raport cu riscurile, de exemplu prin psihoterapie sau hipnoză.

Există câteva explicații psihologice ei fiziologice care explică mecanismul din spatele efectului placebo (The Placebo Effect:Not all in your head, 2 Dec. 2008) :

• Așteptarea este un fenomen psihologic cunoscut. Coca-Cola e mai bună dacă e din altă țară, ciocolata e mai bună dacă e mai scumpă. Afectează chiar și vederea, astfel încât vedem mai degrabă ce vrem să vedem decât ce e de fapt acolo. Dacă ni se spune că primim un analgezic puternic vom simți efectele unui analgezic puternic

• Motivația, este normală pentru orice bolnav. Dorința de a te face bine e un motor puternic pentru vindecare și în același fel în care urmarea strictă a medicației și dorința puternică de vindecare au de obicei o corelație pozitivă cu ameliorarea propriu-zisă a problemei

• Condiționarea. Oamenii învață să asocieze pastilele (sau ceaiurile) cu vindecarea și astfel în urma tratamentului (sau în urma a ceea ce țis-a spus că e tratamentul) vei avea reacția așteptată

• Opioidele endogene sunt chimicale cu funcții anaglezice produse în creier. Studiile au arătat că producția de endorfine este crescută în cazul pacienților care iau analgezice false. De asemenea, dacă se injectează un drog care blochează producția de endorfine va fi blocat și efectul placebo. Așadar efectul opioidelor a fost demonstrat ca având rol în crearea impresiei de ameliorarea a durerii. 11,5pagini