Efectul Monoculturii Asupra Elementelor de Productivitate la Porumbul Cultivat pe Cernoziomurile din Zona Dedulesti Jud Braila

MONOCULTURA PORUMBULUI –JUDEȚUL BRĂILA

CAP 1 CONDIȚIILE NATURALE ALE JUDEȚULUI BRĂILA

1.1. LOCALIZARE

Județul Brăila este situat în câmpie, în sud-estul României ocupând o parte din Lunca Siretului inferior, o parte din Campia Bărăganului, mici porțiuni din Câmpia Sălcioara și Campia Buzăului. În est, județul Brăila cuprinde Insula Mare a Brăilei. El reprezintă 2% din suprafața

întregii țări.

Poziția pe harta României este dată de următoarele coordonate:

28 grade și 10 minute longitudine estică – punct extrem fiind comuna Frecăței;

27 grade și 5 minute longitudine vestică, punct extrem comuna Galbenu;

45 grade și 28 minute latitudine nordică, punct extrem comuna Maxineni;

44 grade si 44 minute latitudine sudică, punct extrem comuna Ciocile.

 Județul Brăila are ca vecini județul Galați la nord, județul Tulcea la est, județul Ialomița la sud și județul Buzău la vest. Suprafața județului Brăila este de 4.766 kilometri pătrați, reședința sa fiind municipiul Brăila.

Rețeaua de localități cuprinde: municipiul Brăila, trei orașe, respectiv: Făurei, Ianca și Însurăței și patruzeci (40) de comune după cum urmează: Bărăganul, Berteștii de Jos, Bordei Verde, Chișcani, Ciocile, Cireșu, Cazasu, Dudești, Frecăței, Galbenu, Gemenele, Gradiștea, Gropeni, Jirlău, Mărașu, Maxineni, Mircea Vodă, Movila Miresii, Racoviță, Rîmnicelu, Romanu, Roșiori, Salcia Tudor, Scorțaru Nou, Siliștea, Surdila-Găiseanca, Surdila-Greci, Sutești, Tichilești, Traian, Tudor Vladimirescu, Tufești, Ulmu, Unirea, Vădeni, Victoria, Vișani, Viziru, Zăvoaia.

Fig. 1 JUD BRĂILA – LOCALITĂȚI

1.2. RELIEF 

Județul Brăila, fiind situat în campie, are un relief în general uniform, singurele accidente de teren fiind apele curgătoare, crovurile și depresiunile lacustre.

Rețeaua hidrografică a județului Brăila poartă amprenta climatului temperat-continental și a reliefului alcătuit din câmpuri relativ netede, în cuprinsul cărora sunt schițate văi largi și depresiuni închise, în care se găsesc lacuri temporare sau permanente.

Cea mai importantă arteră hidrografică a județului este Dunărea cu cele doua brațe principale: Bratul Măcin (Dunărea Veche) spre Dobrogea și Brațul Cremenea, spre Cîmpia Brăilei, închizând la mijloc fosta Baltă a Brăilei, care astăzi este indiguită. Dunărea are o mare importanță economică, atât din punct de vedere al alimentării cu apă a municipiului Brăila cât și a sistemelor de irigații.

Fig 2 DUNĂREA – ZONA BRĂILEI

Râul Siret delimitează partea de nord a județului Brăila de județul Galați, pe o lungime de 50 kilometri. Pe partea dreaptă, la Voinești, primește ca afluent râul Buzău, care udă teritoriul județului Brăila pe o lungime de 126 kilometri.

Între Jugureanu și Gura Călmățui, pe o distanță de 84 kilometri, curge pe teritoriul județului Brăila, râul Calmățui, care în cea mai mare parte este amenajat pentru irigații.

În județul Brăila se întâlnesc lacuri de stepă și de luncă. O primă categorie o constituie cea a lacurilor cantonate în marile depresiuni de tasare în loess sau crovuri (Ianca 332 hectare, Plopu 300 hectare, Lutul Alb 357 hectare).

O altă categorie de cuvete lacustre o formează limanurile fluviatile. (Jirlău 1086 hectare, Câineni 74 hectare, Ciulnița 92 hectare).

Lacurile de meandru și de braț părăsit se găsesc îndeosebi în lunca Dunării (Blasova 400 hectare, Japsa Plopilor 76 hectare), pe terasa Călmățuiului (Sărat Batogu, Bentu Batogu) precum și în apropiere de Brăila (Lacu sărat).

Apele din Lacu Sărat – Brăila, Sărat Batogu, Tătaru-Câineni și Movila Miresii, au efecte terapeutice, Lacu-Sărat și Câineni fiind declarate stațiuni balneoclimaterice.

Lacurile Jirlău, Ciulnița, Lutul Alb, Plopu, Ianca și Blasova sunt amenajate pentru piscicultură. În județul Brăila sunt și lacuri artificiale destinate pescuitului sau irigațiilor: Maxineni, Grădiștea, Însurăței, Ulmu, Brotăcelul.

De asemenea există și lacuri de acumulare precum lacurile Galbenu și Sătuc pe piriul Valea Boului, precum și Mircea Vodă pe Buzoel Nord, a căror apă este folosită la irigat.

1.3. GEOMORFOLOGIA

Relieful are un rol important prin faptul că el constituie spațiul de manifestare a solificării. Relieful acționează în formarea, evoluția și diversificarea nvelului de sol, îndeosebi prin influența pe care o exercită asupra celorlalte condiții ale solificării. (Botzan M., 1984)

Relieful diferențiază solificarea la scara întregii țări prin unitățile sale mari, (figura nr. 1 ) dar și pe areale mai restrânse, prin existența mezo și microformelor. În cadrul unităților mari de relief, există neuniformități legate de prezența unor suprafețe plane, înclinate sau depresionare. Aceasta are influență asupra cantității de apă, ce ia parte la formarea și evoluția solurilor.

Formelor mari de relief le corespund, în general și anumite materiale sau roci parentale care, de asemenea contribuie la variația nivelului de sol. De exemplu în cazul reliefului montan rocile sunt dure, masive, compacte, în timp ce în zonele de câmpie se întâlnesc practic numai roci afânate.

Fig 3 HARTA UNITĂȚILOR DE RELIEF A ROMÂNIEI

Județul Brăila este situat în câmpie, în sud-estul României, ocupând o parte din lunca Siretului inferior, o parte din Câmpia Bărăganului, mici porțiuni din Câmpia Sălcioara și Câmpia Buzăului.

Câmpia Brăilei (Bărăganul de Nord) se caracterizează printr-un relief și microrelief specific, de tip Bărăgan, cu interfluvii largi slab fragmentate, cu altitudini reduse între 20-30 m în partea de nord, 30-40 m în partea de nord-est la muchea terasei și între 5-10 m în zonele depresionare (crovuri). Panta general` a terenului este de 0,001 – 0,003 dar crește brusc până la 0,01 – 0,02 și chiar mai mult la marginea crovurilor. Crovurile au o frecvență de 0,2 /km² în partea de est și până la 0,8 /km² în partea de vest.

În nord, județul Brăila ocupă o parte din Lunca Siretului Inferior, o câmpie încă în formare, care se deosebește de Bărăgan sub raport structural, morfologic și pedologic și se aseamănă cu acesta din punct de vedere climatic și floristic.

Fig 4 HARTA CÂMPIEI ROMÂNE

(www.geocities.com/dmarioara/Atlas.htm- Baza de date și imagini din geografia României)

1.4.CLIMA

Clima este temperat continentală cu nuanțe mai excesive în vest și mai moderate în Lunca Siretului și Insula Mare a Brăilei.

Situat în apropierea Mării Negre, județul Brăila are temperaturi medii mai ridicate cu 1,5 grade celsius fața de restul câmpiei.

Temperatura medie anuală este de 10,5 grade Celsius, maxima absolută înregistrată în anul 1951, ajungând la 44,5 grade Celsius, minima absolută scazând pâna la – 30 grade Celsius (anul 1942).

Umiditatea relativă anuală a aerului ajunge la peste 72%, iarna depașind 80%, în timp ce vara reprezintă 65%.

Precipitațiile anuale sunt reduse (în medie 456 litri apă/m.p.) și au caracter torențial vara.

Cantitatea anuală de precipitații nu acoperă necesitățile obținerii unor producții agricole mari, deficitul de apă fiind acoperit prin irigații.

1.5. RESURSE NATURALE

Resursele subsolului sunt formate din rezervele de hidrocarburi lichide și gazoase cuprinse în zonele Ianca, Bordei Verde, Ulmu, Jugureanu.

Depunerile loesscide formează materia primăpentru ceramica inferioară, iar nămolurile terapeutice ale lacurilor sărate constituie baza tratamentului balnear.

Solurile de cernoziom reprezintă 75% din suprafața județului Brăila.

În suprafața totală a județului Brăila, terenurile agricole dețin peste 84%.

Fig 5 TERENURI AGRICOLE – BRĂILA

Județul Brăila are o vegetație caracteristică zonei de câmpie (95% culturi și suprafețe restrânse de pajiști).

Vegetația arborescentă este relativ puțin reprezentată. În zonele plane, unde apa a stagnat ca urmare a creșterii nivelului hidrostatic, s-au format zone depresionare cu înmlăștiniri, care prin lucrări de desecări au fost redate treptat circuitului agricol pentru amenajări de pășuni naturale. S-au îndiguit incintele Călmățui-Gropeni, Brăila-Dunăre-Siret, Maxineni, Insula Mare a Brăilei, a căror suprafațăeste de peste 119.000 hectare. Numai Insula Mare a Brăilei deține 60.160 hectare, teren scos din inundațiile periodice provocate de Dunăre.

Pădurile ocupă o suprafață de 22.600 hectare, majoritatea păduri de luncă. Astfel, în Insula Mică a Brăilei, peste 5460 hectare, se întind păduri de sălcii și plopi. În luncile râurilor interioare, pe circa 1500 hectare, se află păduri formate din plopi, sălcii și salcâmi, stejari și diverse alte specii.

Flora județului este completată de vegetația halofilă (rogoz de sărătura, ghiriu, sărățica) specifică solurilor sărăturate, precum și de o vegetație acvatică întâlnită predominant în bălțile și lacurile zonei inundabile ale Dunării.

Fauna este reprezentată prin animale și păsări sedentare cât și prin păsări migratoare.

În rezervația naturală din Insula Mică a Brăilei se găsește o faună specifică de deltă: diferite specii de rațe, gâște, stârci, pescăruși, nagâți, becatine, sitari, lisite, lebede.

Fig 6 ,, INSULA BRĂILEI ”

Ihtiofauna este reprezentată prin pesti autohtoni (crapul, somnul, salaul, linul, știuca, carasul, mreana, obletul, ghibortul) precum și prin pești migratori ce se reproduc în Dunăre (nisetrul, morunul, cega, scrumbia).

În prezent flora și fauna specifice stepei, care predomină în Câmpia Bărăganului, sunt mult modificate. În aceste condiții s-au pus sub ocrotire unele zone, situate pe malul râului Calmățui, o parte din Lacu Sărat, Lacul Movila Miresii, locuri unde ecosistemele naturale se vor păstra nemodificate.

În acelasi scop, Insula Mică a Brăilei a fost declarată rezervație naturală.

Aici și in jurul lacului Blasova, se vor mai întilni o serie de păsări care în trecut făceau parte din ornitofauna Bălții Brăilei, în prezent ocrotite, cum sunt: egreta mica albă, lopătarul, stârcul roșu, stircul cenușiu.

În partea de nord-est a Băltii Brăilei, se afla ,,Popina Blasova", inaltă de 45 m, constituită din formațiuni vechi, identice cu cele din nordul Dobrogei. Pe această stâncă, declarată monument al naturii, se întilnesc flori asemanatoare celor din munții Măcin (clopoței, coada soricelului cu flori galbene și altele). De asemenea, pădurea Viișoara va fi ocrotită, în special pentru stejarul brumăriu.

1.6. POPULAȚIA

Populația județului Brăila, numără la data de 01.07.2005, 385.066 locuitori (1,8% din populația României) și o densitate de 81,5 loc./km².

Principala naționalitate a locuitorilor Brăilei este cea română, alături de care trăiesc în aceasta zonă: aromâni 0,034%, macedo-români 0,01%, rromi 1,1%, lipoveni 0,55%, greci 0,1% și alte naționalităti ca bulgari, maghiari, germani, turci și evrei. Din populația județului, 66% este concentrată în zona orașului.

Efectivul de salariați estimați la sfârșitul lunii noiembrie 2005 era de 71, 5 mii personae, din care 53,8% se regăseau în industrie și construcții, 39,8% în servicii și 6,4% în agricultură și silvicultură. Numărul șomerilor înregistrați era de 8.451 persoane. Rata somajului a fost de 6,3%, depășind cu 0,6% rata șomajului la nivel național.

CAPITOLUL 2. PROPRIETĂȚILE SOLULUI

Solul a fost definit ca fiind stratul afânat de la suprafata scoartei terestre (litosfera), care a acumulat în timp elementele însusirii sale specifice – fertilitatea.

Această afânare a scoartei terestre s-a produs prin actiunea (în timp si simultană) a unui complex de factori naturali numiti si factori de formare a solului, de solificare, sau factori pedogenetici.

Deci, la început scoarta terestră era masivă, alcătuită numai din minerale si roci care nu oferă conditii pentru cresterea si dezvoltarea plantelor.

Sub actiunea agentilor atmosferei, hidrosferei si biosferei se produc fenomene de dezagregare (măruntire) si alterare (schimbarea compozitiei chimice). Astfel, roca masivă, dură, compactă, devine afânată, creându-se conditii pentru cresterea si dezvoltarea plantelor, ceea ce înseamnă începutul procesului de solificare.

Ulterior apar fenomene noi: bioacumularea (acumularea materiei organice), eluvierea (spălare, levigare, migrare), iluvierea (depunerea produsilor spălati), ceea ce duce la formarea unor succesiuni de strate orizontale care alcătuiesc profilul de sol.

2.1. Clima ca factor de solificare

Prin climat atmosferic se întelege starea medie a atmosferei unui teritoriu sau altul, caracterizate prin parametrii medii ai elementelor meteorologice (temperatura, curentii atmosferici, umiditatea aerului, etc.).

O importantă deosebită o au indicatorii climatici caracterizati prin conditiile de temperatură si umiditate, fiind strâns legati de regimul de apă si termic al solurilor, precum si procesele biologice.

Se pot deosebi zone pedo-bio-cliamtice sau zone pedo-biotermice, fiecare având anumite caracteristici termice si anumite tipuri determinante de vegetatie si soluri, care variază în limite largi în functie de umiditate.

În tara noastră, pentru exprimarea diferentiată a climatului se foloseste indicele de ariditate anual De Martonne, notat cu Iar:

Iar =P/T+10

unde: P – precipitatiile

T- temperaturile (ambele medii anuale)

În procesele de pedogeneză un rol deosebit îl joacă climatul local, incluzând stratul de aer de lângă sol până la înăltimea de 2 m, care este determinat, în principal, de formele de relief, de expozitia versantilor si caracterul învelisului vegetal.

Rolul climei ca factor de solificare constă în următoarele:

climatul este factorul indispensabil dezvoltării proceselor biologice si biochimice;

climatul atmosferic exercită o influentă foarte mare asupra regimului aerohidric, termic si oxidoreducător al solului;

de conditiile climatice sunt strâns legate procesele de transformare a combinatiilor minerale în sol (directia si viteza de alterare a rocilor, acumularea produsilor de pedogeneză etc.) ca si a resturilor organice din sol;

climatul exercită o influentă mare asupra proceselor de eroziune a solurilor prin vânt si apă.

2.2.Rolul organismelor

Unul dintre cei mai puternici factori care exercită influentă asupra directiei procesului de pedogeneză sunt organismele vii.

Rolul vegetatiei ierboase si lemnoase, de pădure, stepă sau fâneată, în procesele de pedogeneză este diferit.

Vegetatia, influentând directia procesului de solificare, apare ca un indicator al schimbării conditiilor de sol.

Alături de vegetatia superioară, o mare influentă exercită asupra pedogenezei reprezentantii numerosi ai faunei din sol – nevertebrate si vertebrate – care populează diferitele orizonturi ale solului si trăiesc pe suprafata sa si care, după mărime, se grupează astfel:

microfauna – organisme mai mici de 0,2 mm (protozoare, nematozi, rizopode, echinococi);

mezofauna – animale de mărime 0,2-4 mm (microartropode, unele insecte, miriapode si viermi specifici);

macrofauna – animale de 4-8 mm (viermi de pământ, moluste, insecte, furnici, termite, etc);

megafauna – mărimea animalelor peste 8 mm (insecte mari, crabi, scorpioni, cârtite, serpi, broaste, rozătoare, vulpi, bursuci si altele).

Biomasa nevertebratelor din sol este de circa 1000 de ori mai mare decât a vertebratelor.

Fiecărui tip de sol îi este proprie o distribuire specifică pe profil a microorgansimelor. Prin aceasta, numărul organismelor si compozitia lor pe specii reflectă însusirile mai importante ale solului – rezerva de substantă organică, cantitatea si calitatea humusului, continutul de elemente nutritive, reactia, asigurarea cu apă, gradul de aeratie.

Întregul bios al solului reflectă relatiile reciproce care se instaurează între factorii organici si alti factori ai pedogenezei.

2.3. Formarea si alcatuirea partii organice a solului

2.3.1. Sursele si cantitatile de materie organica

Partea organica a solului este alcatuita dintr-un amestec complex de substante organice, cu o structura chimica specifica si de cele mai diferite proveniente. Formarea unui sol începe o dată cu instalarea vegetației și animalelor pe scoarța de alterare, acestea, pe lângă acțiunea biomecanică și biochimică, furnizând prin moartea lor resturile organice. Alături de partea minerală, va declanșa instalarea proceselor pedogenetice. Componenții organici sunt folosiți ulterior la formarea unor noi compuși, foarte complecși, ce vor constitui humusul.

Sursa principala a materiei organice din masa solului o constituie regnul vegetal reprezentat prin diferite resturi de plante (tulpini, frunze, seminte, fruct, radacini), la care se mai adauga si resturile de origine animala care raman sub forma reziduala dupa moartea acestora. Prin acțiunea organismelor din sol se asigură un circuit continuu de substanțe între regnul mineral și cel organic. Prezența celor două componente în relație intimă asigură solului caracteristica de organism viu.

Componentul organic este alcătuit din două părți: organismele vii și materia organică moartă. Organismele din sol aparțin regnului vegetal și celui animal, alcătuind o comunitate de viata (biocenoza) numita edafon.

2.3.2. Compozitia materiei organice

Resturile organice din sol sunt constituite din apa care reprezinta circa 75-90% din masa acestora cat si diferiti compusi organici. Dintre elementele chimice ponderea cea mai mare o reprezinta urmatoarele: C, H, O, N la care se mai adauga in cantitati reduse: Ca, Mg, Fe, K, P, S etc.

Substantele organice sunt alcatuite din compusi organici reprezentati prin: hidrati de carbon, substante proteice, lignine, lipide si substante tanante. In procesul de formare a componentei organice a solului prezinta importanta atat cantitatea cat si compozitia resturilor vegetale.

2.3.3 Biocenoza solului.

Notiuni generale

Biocenoza (koinosis = a imparti) reprezinta un nivel supra-individual de organizare a materiei vii si descrie totalitatea organismelor vii, vegetale (fitocenoza) si animale (zoocenoza) care interactioneaza intre ele si care convietuiesc intr-un anumit mediu sau sector din biosfera (biotop), formand cu el un tot unitar si care se afla intr-un echilibru dinamic, dependent de acel mediu. Se caracterizeaza printr-o anumita structura si functionare, data de modelul circulatiei materiei, energiei si informatiei. Biocenoza mai poate fi numita si ca populatie a biotopului iar biotopul ca locul sau mediul, ocupat de biocenoza.

Studiul biocenozei presupune:

– studiul calitativ si cantitativ al florei si faunei din sol;

– studiul relatiilor dintre componentele abiotice si biotice ale solului;

– studiul conditiilor ecologice si influenta lor asupra activitatii organismelor din sol;

– studiul componentei minerale si organice a solului.

Solul este un sistem dinamic cu trei faze (solida-lichida-gazoasa), care determina marea varietate a tipurilor de sol. Solul reprezinta sursa tuturor microorganismelor, indeplinind in mediu 3 funcii majore:

– substrat nutritiv pentru plantele superioare;

– tampon si filtru pentru substantele toxice;

– rezerva genetica de asigurare (si de protectie) a vietii organismelor din sol si de mentinere a diversitatii lor.

Circuitul nutritiv la nivelul om-animal-planta. In cadrul nutritiei se diferentiaza trei nivele esentiale, prin care evolueaza materia organica: OM-ANIMAL-PLANTA-SOL

2.3.4. Nutritia la nivelul plantei

Plantele reprezinta in cadrul biosferei, legatura dintre pamant si atmosfera, utilizeaza energie solara pentru sinteza substantei organice, plecand de la componente pur minerale. Nutritia plantei se desfasoara in mod natural dupa un anume ritm, care daca este schimbat are consecinte negative asupra sanatatii plantei. O nutritie necorespunzatoare a plantelor are efecte negative:

– cresterea continutului in azotati, care in anumite conditii se transforma in azotiti, toxici pentru animale si om;

– scaderea calitatii biologice a produselor (continutul in aminoacizi esentiali);

– scaderea continutului in microelemente (datorita antagonismului unor microelemente cu azotul sau saracirii solului in aceste elemente datorita ingrasarii unilaterale);

– scade continutul in materie uscata al plantelor (crestere a continuitului de apa);

– scade durata de conservare si rezistenta la paraziti – cu cat materia organica este mai hidratata cu atat poate fi mai usor atacata de microorganisme, iar conservabilitatea produselor este mai slaba.

2.3.5. Nutritia la nivelul solului

Organismele traiesc in sol intr-un microclimat, creat de spatiul dintre particulele de sol. Diferentele pe mica distanta de pH, umiditate, porozitate etc., creeaza un sir de habitate diferite. In conditii naturale, fara interventia omului, solul evolueaza spre tipul de sol climax, carcaterizat de echilibru cu mediul in care s-a format si insusirile sale fizice, chimice, morfologice si biologice.

2.3.6. Surse de materie organica in sol

– organismele vii: bacterii, ciuperci, nematode, protozoare, viermi, artropode, radacini;

– materie organica moarta (litiera): frunze, ramuri, seminte, radacini moarte, rizomi, organisme animale moarte;

– fractiunea organica activa: compusi organici ce pot fi utilizati ca hrana de catre microorganisme, mai usor degradabila decat materia organica;

– exudat radicular: zaharuri solubile, aminoacizi sau alti compusi secretati de radacini;

– humusul sau materia organica humificata: compusi organici complecsi rezultati dupa transformarea resturilor organice, strans legati de mateia minerala cu care formeaza agregate de sol.

Organismele sunt concentrate in anumite zone cum sunt:

– in jurul radacinilor: rizosfera este regiunea ingusta de sol din jurul radacinilor, plina cu bacterii, care se hranesc cu exudatul radicular, proteine si zaharuri eliberate de radacini;

– in litiera: descompunerea litierei se face predominant de catre ciuperci, deoarece contine cantitati mari de compusi cu carbon greu degradabili, filamentele ciupercilor extragand din stratul superior al solului azotul.

– in humus: mare parte a materiei organice din sol a fost descompusa de mai multe ori, de bacterii si ciuperci sau a fost trecuta prin tubul digestiv al insectelor mari sau ramelor, iar compusii humici rezultati sunt complecsi si prezinta foarte putin azot liber.

– la suprafata agregatelor de sol: activitatea biologica, mai ales a bacteriilor si ciupercilor aerobe, este mai intensa la suprafata agregatelor decat in interiorul acestora, unde se desfasoara procese care nu necesita prezenta oxigenului, cum este denitrificarea;

– in spatiul dintre agregatele de sol: specific pentru artropode si nematode, care traiesc in porii dintre agregate, sau pentru organismele sensibile la deshidratare care traiesc in porii umpluti cu apa.

2.4. Formarea si alcatuirea partii organice a solului

2.4.1. Sursele si cantitatile de materie organica

Partea organica a solului este alcatuita dintr-un amestec complex de substante organice, cu o structura chimica specifica si de cele mai diferite proveniente. Formarea unui sol începe o dată cu instalarea vegetației și animalelor pe scoarța de alterare, acestea, pe lângă acțiunea biomecanică și biochimică, furnizând prin moartea lor resturile organice. Alături de partea minerală, va declanșa instalarea proceselor pedogenetice. Componenții organici sunt folosiți ulterior la formarea unor noi compuși, foarte complecși, ce vor constitui humusul.

Sursa principala a materiei organice din masa solului o constituie regnul vegetal reprezentat prin diferite resturi de plante (tulpini, frunze, seminte, fruct, radacini), la care se mai adauga si resturile de origine animala care raman sub forma reziduala dupa moartea acestora. Prin acțiunea organismelor din sol se asigură un circuit continuu de substanțe între regnul mineral și cel organic. Prezența celor două componente în relație intimă asigură solului caracteristica de organism viu.

Componentul organic este alcătuit din două părți: organismele vii și materia organică moartă. Organismele din sol aparțin regnului vegetal și celui animal, alcătuind o comunitate de viata (biocenoza) numita edafon.

2.4.2. Compozitia materiei organice

Resturile organice din sol sunt constituite din apa care reprezinta circa 75-90% din masa acestora cat si diferiti compusi organici. Dintre elementele chimice ponderea cea mai mare o reprezinta urmatoarele: C, H, O, N la care se mai adauga in cantitati reduse: Ca, Mg, Fe, K, P, S etc.

Substantele organice sunt alcatuite din compusi organici reprezentati prin: hidrati de carbon, substante proteice, lignine, lipide si substante tanante. In procesul de formare a componentei organice a solului prezinta importanta atat cantitatea cat si compozitia resturilor vegetale.

2.5. Biocenoza solului.

Notiuni generale

Biocenoza (koinosis = a imparti) reprezinta un nivel supra-individual de organizare a materiei vii si descrie totalitatea organismelor vii, vegetale (fitocenoza) si animale (zoocenoza) care interactioneaza intre ele si care convietuiesc intr-un anumit mediu sau sector din biosfera (biotop), formand cu el un tot unitar si care se afla intr-un echilibru dinamic, dependent de acel mediu. Se caracterizeaza printr-o anumita structura si functionare, data de modelul circulatiei materiei, energiei si informatiei. Biocenoza mai poate fi numita si ca populatie a biotopului iar biotopul ca locul sau mediul, ocupat de biocenoza.

Studiul biocenozei presupune:

– studiul calitativ si cantitativ al florei si faunei din sol;

– studiul relatiilor dintre componentele abiotice si biotice ale solului;

– studiul conditiilor ecologice si influenta lor asupra activitatii organismelor din sol;

– studiul componentei minerale si organice a solului.

Solul este un sistem dinamic cu trei faze (solida-lichida-gazoasa), care determina marea varietate a tipurilor de sol. Solul reprezinta sursa tuturor microorganismelor, indeplinind in mediu 3 funcii majore:

– substrat nutritiv pentru plantele superioare;

– tampon si filtru pentru substantele toxice;

– rezerva genetica de asigurare (si de protectie) a vietii organismelor din sol si de mentinere a diversitatii lor.

Circuitul nutritiv la nivelul om-animal-planta. In cadrul nutritiei se diferentiaza trei nivele esentiale, prin care evolueaza materia organica: OM-ANIMAL-PLANTA-SOL

2.6. Nutritia la nivelul plantei

Plantele reprezinta in cadrul biosferei, legatura dintre pamant si atmosfera, utilizeaza energie solara pentru sinteza substantei organice, plecand de la componente pur minerale. Nutritia plantei se desfasoara in mod natural dupa un anume ritm, care daca este schimbat are consecinte negative asupra sanatatii plantei. O nutritie necorespunzatoare a plantelor are efecte negative:

– cresterea continutului in azotati, care in anumite conditii se transforma in azotiti, toxici pentru animale si om;

– scaderea calitatii biologice a produselor (continutul in aminoacizi esentiali);

– scaderea continutului in microelemente (datorita antagonismului unor microelemente cu azotul sau saracirii solului in aceste elemente datorita ingrasarii unilaterale);

– scade continutul in materie uscata al plantelor (crestere a continuitului de apa);

– scade durata de conservare si rezistenta la paraziti – cu cat materia organica este mai hidratata cu atat poate fi mai usor atacata de microorganisme, iar conservabilitatea produselor este mai slaba.

2.7. Nutritia la nivelul solului

Organismele traiesc in sol intr-un microclimat, creat de spatiul dintre particulele de sol. Diferentele pe mica distanta de pH, umiditate, porozitate etc., creeaza un sir de habitate diferite. In conditii naturale, fara interventia omului, solul evolueaza spre tipul de sol climax, carcaterizat de echilibru cu mediul in care s-a format si insusirile sale fizice, chimice, morfologice si biologice.

Surse de materie organica in sol

– organismele vii: bacterii, ciuperci, nematode, protozoare, viermi, artropode, radacini;

– materie organica moarta (litiera): frunze, ramuri, seminte, radacini moarte, rizomi, organisme animale moarte;

– fractiunea organica activa: compusi organici ce pot fi utilizati ca hrana de catre microorganisme, mai usor degradabila decat materia organica;

– exudat radicular: zaharuri solubile, aminoacizi sau alti compusi secretati de radacini;

– humusul sau materia organica humificata: compusi organici complecsi rezultati dupa transformarea resturilor organice, strans legati de mateia minerala cu care formeaza agregate de sol.

Organismele sunt concentrate in anumite zone cum sunt:

– in jurul radacinilor: rizosfera este regiunea ingusta de sol din jurul radacinilor, plina cu bacterii, care se hranesc cu exudatul radicular, proteine si zaharuri eliberate de radacini;

– in litiera: descompunerea litierei se face predominant de catre ciuperci, deoarece contine cantitati mari de compusi cu carbon greu degradabili, filamentele ciupercilor extragand din stratul superior al solului azotul.

– in humus: mare parte a materiei organice din sol a fost descompusa de mai multe ori, de bacterii si ciuperci sau a fost trecuta prin tubul digestiv al insectelor mari sau ramelor, iar compusii humici rezultati sunt complecsi si prezinta foarte putin azot liber.

– la suprafata agregatelor de sol: activitatea biologica, mai ales a bacteriilor si ciupercilor aerobe, este mai intensa la suprafata agregatelor decat in interiorul acestora, unde se desfasoara procese care nu necesita prezenta oxigenului, cum este denitrificarea;

– in spatiul dintre agregatele de sol: specific pentru artropode si nematode, care traiesc in porii dintre agregate, sau pentru organismele sensibile la deshidratare care traiesc in porii umpluti cu apa.

CAP. 3 POTENȚIALUL PEDOLOGIC AL TERENURILOR AGRICOLE

3.1.TIPURI DE SOLURI

Condițiile naturale se diferențiază, pe cele două mari unități: câmpia (inclusiv terasele Dunării) și lunca Dunării.

Calitatea buna a solurilor și lucrările de îmbunătățiri funciare realizate conferă teritoriului studiat o favorabilitate deosebită pentru dezvoltarea unor activități agricole intensive, cu o structură diversificată și productiva.În general fertilitatea bună a solurilor dominante (cernoziomurile) și relieful predominant de câmpie, au determinat folosirea în agricultură, pe scară mare a fondului funciar și caracterul predominant cerealier al agriculturii.

Datorită uniformității condițiilor pedoclimatice, în zona de studiu s-a dezvoltat o gamă de soluri mai puțin variată. Cea mai mare răspândire o au cernoziomurile carbonatice cu variantele lor afectate de hidromorfie (cernoziomuri freatic umede și cernoziomuri carbonatice freatic umede) care acoperă aproape în totalitate câmpiile netede interfluviale.

Cernoziomurile ocupă 70-75% din suprafața zonei și cuprind o gamă foarte variată: cernoziomuri castanii și ciocolatii, cernoziomuri carbonatice, cernoziomuri levigate argiloase compacte, cernoziomuri levigate nisipoase, cernoziomuri aluviale etc. Dintre cernoziomurile menționate, mai răspândite sunt cele castanii, ciocolatii, carbonatice și levigate.Acestea au profilul de sol mai conturat, fertilitatea mai mare și sunt răspândite în special in Câmpia Brăilei.

Solurile aluviale sunt răspândite în lunca Dunării (inclusiv Balta Brăilei si a Siretului). Solurile aluviale se caracterizează printr-un stadiu incipient de solificare care are loc pe cele mai recente depozite fluviale depuse în timpul revărsărilor. La fertilitatea lor contribuie și regimul hidric aflat sub influența apelor freatice din luncă. Pentru folosirea în condiții optime a solurilor aluviale cea mai mare parte a luncilor (din județul Brăila) a fost scoasă de sub influența inundațiilor prin îndiguire.

Sub influența predominantă a unui exces de umiditate de lungă durată s-au format o serie de soluri hidromorfe, reprezentate prin lăcoviști și soluri gleice în diverse stadii de evoluție. Apa freatică se află la adâncimi mai mici de 1,5-2 m și este slab mineralizată (0,5 – 1,5 g/l). Deși sunt bogate în humus, prezintă proprietăți fizice și biologice puțin favorabile pentru plantele de cultură, fiind folosite de regulă pentru pășuni.

Partea nordică a câmpiei Brăilei prezintă soluri nisipoase în diferite stadii de evoluție.

În partea de nord a arealului de studiu, in zona aferenta judetului Galati pe un relief mai înalt (Podișul Covurlui) s-au dezvoltat solurile argiloiluviale (cernoziomuri argiloiluviale, soluri cenușii, soluri brun roșcate podzolite).

În zona dobrogeană solul este mozaicat datorită variației reliefului și rocii parentale. Părțile marginale mai coborâte ale reliefului sunt acoperite în general cu soluri bălane.

Gruparea terenurilor in clase de calitate (după pretabilitatea la folosinta arabila)

Calitatea solului este determinată de factori naturali cum sunt relieful, clima, vegetația, dar și de factori antropici. Practicile agricole neadaptate la condițiile de mediu, tratamentele și fertilizările făcute fără fundamentare agro-pedologică, agrotehnică, deversările de substanțe chimice periculoase, depozitările de deșeuri de toate categoriile, reprezintă factori antropici care modifică sensibil și rapid calitatea solurilor.

Pe baza datelor din studiile elaborate de Institutul de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie București se deosebesc în teritoriul de studiu 5 clase de pretabilitate ale fondului funciar agricol la arabil.Cele mai severe limitări se întâlnesc la terenurile din clasele a IV și a V-a din teritoriu.

Clasa I. (Foarte bună)- Terenuri fără limitări în cazul utilizării ca arabil – 76.631 ha.

Clasa I-a reprezintă terenurile fără limitări în cazul utilizării ca arabil și cuprinde terenurile din zonele relativ plane de câmpie. Aceste terenuri sunt în cea mai mare parte amenajate pentru irigații și echipate cu lucrări de desecare care asigură un drenaj bun al apelor subterane.

Practic aceste terenuri nu au nici o restricție sau pericol de degradare în folosință ca arabil și deci nu au factori restrictivi față de culturile de câmp. Singura problema este cea de ordin climatic manifestată prin deficitul mare de umiditate în perioada de vegetație a culturilor, de unde rezultă necesitatea irigației.

Ele se întâlnesc în zona bine drenată a câmpiei și terasei in partea nordică a Bărăganului, cu un relief plan, orizontal, format pe loess și depozite loessoide. Apa freatică este situată dominant între 5-0 m, local 3-5 m. În învelișul de sol domină solurile automorfe reprezentate prin cernoziomuri carbonatice, cernoziomuri și cernoziomuri cambice, local cernoziomuri freatic umede.

Însușirile fizice, chimice și activitatea biologică intensă asigură acestor soluri o fertilitate naturală bună asupra căreia acționează negativ deficitul de apă.

Clasa a II-a. (Bună) – Terenuri cu limitări reduse în cazul utilizării ca arabil. – 79.175 ha.

Aceasta clasa cuprinde terenurile cu limitări reduse în cazul utilizării ca arabil situate aproape în totalitate în lunci. Factorii care limitează încadrarea terenurilor arabile în această clasă sunt: adâncimea apei freatice la 2-3 m; textura de suprafață a solului fie nisipoasă, fie lutoargiloasă; salinizare și alcalizare slabă; neuniformitatea terenului.Este clasa cea mai răspândită în cadrul zonei

În general aceste terenuri au o pretabilitate bună la arabil, ele constituind a doua clasă ca pondere în cadrul zonei. Terenurile din această clasă se întâlnesc pe un relief plan, cu loess și depozite loessoide în câmpie și pe un microrelief cu depozite fluviatile în cadrul luncii. Sunt în general terenuri bine drenate, apa freatică situându-se la adâncimi de 2-3 m în câmp și în lunci, rar 1-2 m.

O categorie aparte o formează terenurile situate pe un relief vălurit, alcătuit din depozite nisipoase și nisipolutoase, bine drenat, apa freatică situându-se la peste 10 m adâncime. Factorii limitativi și acestei clase sunt: textura fină, sărăturarea (salinizarea și/sau alcalizarea), neuniformitatea terenului, adâncimea mică a apei freatice.

Solurile sunt reprezentate prin cernoziomuri tipice și carbonatice freatic umede și cernoziomuri cambice. Local apar lăcoviști, uneori salinizate. Pentru anumite unitati de sol sunt caracteristice cernoziomurile tipice și cele freatic umede cu areale de solonețuri, la care se adaugă cernoziomurile gleizate și cele salinizate și solurile aluviale salinizate din lunci.

Tot în luncă se găsește o subclasa alcătuită din protosoluri aluviale și soluri aluviale, cu textură nisipolutoasă la lutoargiloasă și apa freatică la 2-3 m adâncime. O categorie bine individualizată o constituie terenurile cu cernoziomuri cambice, automorfe (apa freatică la peste 10 m adâncime).

Clasa a III-a. – (Mijlocie) – Terenuri cu limitări moderate

în cazul utilizării ca arabil – 33.877 ha

Clasa a III-a este constituită din terenuri cu limitări moderate în cazul utilizării ca arabil situate preponderent în zonele de luncă..

Limitările moderate sunt determinate de: nivelul ridicat al apelor freatice care, în condiții climatice nefavorabile antrenează spre suprafață sărurile dezvoltate în apă și le depune în profilul de sol; textura argiloasă frecvent întâlnită în fostele lacuri desecate; textura nisipoasă din perimetrele cu dune eoliene.

Pe terenurile situate în zona de luncă cu depozite fluviatile având textură predominant fină (argiloasă) până la lutonisipoasă și apa freatică situată la 1-2 (3) m adâncime, deci cu un drenaj global deficitar, solurile sunt reprezentate prin cernoziomuri freatic umede, cernoziomuri cambice, de depresiune și soluri aluviale gleizate, la care se adaugă incluziuni de lăcoviști și soluri gleice în acord cu condițiile locale de microrelief (depresionar) și drenaj deficitar. De asemenea apar areale de cernoziomuri gleizate, vertice și lăcoviști pe depozite cu textură argiloasă.

Terenurile din câmpie sunt situate pe loess și depozite loessoide, cu textură lutoasă lutoargiloasă și apa freatică la aceeași adâncime.

Învelișul de sol este diferențiat pe cele două unități de relief: cernoziomuri freatic umede și gleizate, parțial salinizate în asociație cu solonețuri și solonceacuri în câmpie și soluri aluviale gleizate, unele salinizate și alcalizate, protosoluri aluviale salinizate și lăcoviști salinizate în cadrul luncii.

Pe bordul nordic al Bărăganului brăilean se întâlnesc terenuri pe un microrelief vălurit eolian, alcătuit din depozite nisipoase – nisipolutoase (local nisip grosier) slab neuniform și cu apa freatică la peste 10 m adâncime. Solurile sunt reprezentate prin cernoziomuri cambice, local cu nisipuri (promosoluri) și solonețuri.

Clasa a IV-a. – (Slaba)- Terenuri cu limitări severe în cazul utilizării ca arabil – 888ha.

Aceasta clasa cuprinde terenuri cu limitări severe în cazul utilizării la arabil situate în Insula Mare a Brăilei si câmpia joasă a Siretului. Limitele severe sunt determinate în principal de nivelul ridicat al apelor freatice, de salinizare și alcalizarea pe suprafețe mici etc.

Ca urmare solurile sunt reprezentate prin protosoluri aluviale, în general gleizate. În acest caz limitările acestei clase de terenuri sunt date de adâncime extrem de mică a apei freatice, textura grosieră, pentru unele suprafețe și pericolul de inundabilitate.

Clasa a V-a. – (Foarte slaba)- Terenuri cu limitări extrem de severe nepretabile la arabil, vii și livezi

Terenurile de acest tip sunt situate în luncă, pe depozite fluviatile, cu textură variind de la lutoasă la argiloasă. Apa freatică este situată între 1 și 3 m adâncime. Învelișul de sol are în compoziție, aproape în exclusivitate, solonceacuri și solonețuri, deci soluri cu salinizare și alcalizare extrem, greu sau imposibil de ameliorat.

Bilantul terenurilor agricole pe categorii de folosinte si clase de pretabilitate

Bilantul terenurilor agricole pe categorii de folosinte si clase de pretabilitate la folosinta arabila din tabelul de mai jos releva urmatoarea situatie.

Terenuri arabile. Ponderea terenurilor arabile (171.201ha) in suprafata totala a zonei studiate este de aproximativ 95%.Terenul arabil de foarte buna calitate (clasele I si II – 154.404 ha) reprezinta 90% din totalul arabil. Cele mai mari suprafete de terenuri arabile de calitate foarte buna si buna sunt detinute de urmatoarele unitati administrativ teritoriale:

Clasa I – 76.631 ha: Traian – 14.121 ha., Silistea – 9.520 ha., Jijila – 8.025 ha. (partea tulceana a teritoriului de studiu), Gropeni – 6.795 ha., Romanu – 5.830 ha., Td. Vladimirescu – 5.837 ha., Unirea – 5.725 ha., Chiscani – 5.171 ha..

Clasa ii – 77.773ha. Frecatei – 35.610 ha., Marasu – 31.029 ha., Vadeni – 11.134 ha.

Suprafete de terenuri arabile cu limitari moderate (clasa III) se intalnesc in limitele localitatilorSmardansiGalatidin zona de nord a teritoriului de studiu.

Vii. Viile acopera o suprafata de 1489,0 ha. si sunt bine reprezentate in zonele cu terenuri de clasele II si III:

Clasa II – 99 ha: – Galati.

Clasa III – 1123 ha: –Gropeni – 182 ha.,Tichilesti – 81 ha., Oras Macin – 89 ha., Jijila – 224 ha., Branistea – 176 ha., Sendreni – 80 ha.

Clasa IV –155 ha. – Cazasu, Frecatei, Marasu, Traian.

Livezi. Livezileacopera o suprafata de 548 ha. din care livezi pe terenuri de clasa III si II – 473 ha. in zonele Chiscani, Silistea, Mun. Galati, Sendreni si clasa aiv in zona comunei Cazasu.

Pasuni. Pasunile ocupa 1.545 ha. si se intalnesc in urmatoarele zone:

Clasa II – 1.161 ha. – Unirea, Chiscani, Gropeni, Tichilesti

Clasa III – 5.628 ha., Frecatei, Romanu, Silistea, Traian, Vadeni , Td. Vladimirescu, Oras Macin, Jijila, , Branistea Sendreni

Clasa IV – 622 ha. – Marasu, Galati

Fanetele sunt slab reprezentate in teritoriu, exista suprafete restranse in zona localitatii Vadeni.

3.2. LOCALITATEA DEDULEȘTI

Deduleștieste o localitate în comuna Mircea Vodă, județul Brăila, Muntenia, România.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, satul era reședința comunei Dedulești, din plasa Ianca a județului Brăila, comună formată din satele Dedulești, Bagdat, Vișineni, Gherghișani și Vlădulești, cu o populație totală de 954 de locuitori. Inițial întemeiat pe la 1810 aproape de râul Buzău, satul Dedulești a fost mutat pe la 1873 în poziția actuală din cauza unor inundații.În comuna Dedulești funcționa atunci o biserică ortodoxă zidită de locuitori în 1860. Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna Dedulești cu 1062 de locuitori în satele Dedulești și Bagdat și în cătunul Negulești, aparținând aceleiași plăși.Începând cu 1921, locuitorii satului Nisipurile din județul Râmnicu Sărat au părăsit amplasamentul satului de pe teritoriul actualei comune Jirlău, din cauza altor inundații provocate tot de râul Buzău, și s-au stabilit pe teritoriul comunei Dedulești. În scurt timp, noul sat Mircea Vodă a devenit reședința comunei.

CAP 4PORUMBUL – PRINCIPALE ÎNSUȘIRI ȘI PROPRIETĂȚI

(Denumirea ștințifică: Zea mays, denumirea regională:păpușoi, cucuruz) este o cereală originară din America Centrală cultivată azi în multe regiuni ale lumii ca plantă alimentară, industrială și furajeră, reprezintă alaturi de grâu 80% din producția de cereale. Porumbul aparține familiei Poaceae după Anca Sârbu 1999. Are tulpina înaltă și groasă, neramificată, care se numește popular: ,,cocean", cu frunze lungi și ascuțite la vârf, aspre. Pe aceeași plantă se găsesc flori feminine și flori masculine pe aceeași tulpină.Florile masculine se găsesc în vârful tulpinii. Inflorescența este sub forma unui spic sau panicul. Florile feminine se găsesc la subsoara frunzelor.

Porumbul este o plantă anuală ierboasă. Embrionul dezvoltă rădăcina care crește foarte repede în adâncime împreună cu rădăcinile adventive seminale constituie sistemul radicular temporar al plantei. După câteva zile de la răsarire, porumbul formează în sol primul nod tulpinal; distanța dintre sămânța și primul nod se numește mezocotil și este capabil să formeze rădacini pe orice punct al lungimii sale. Pe tulpină se formează apoi mai multe noduri succesive, cu internoduri foarte scurte.

Numărul de noduri ce se formează în sol este caracteristic hibridului și variază între 6 și 10, din fiecare nod subteran se formează de la 8 până la 20 de radăcini care,constituie rădăcinile adevarate ale porumbului. Sistemul radicular al porumbului este fasciculat ca și ale celorlalte cereale, dar este mult mai dezvoltat pătrunzând în pământ până la 2,4 m adâncime.

Deși unele varietăți de porumb pot crește până la 7 metri în înălțime, porumbul comercial este cultivat la o înălțime maximă de 2,5 metri. Porumbul dulce este de obicei mai scurt decât varietățile de porumb de câmp. Alcătuirea plantei: Frunzele sunt mari și liniare. Florile bărbătești sunt grupate în vârful tulpinei într-o inflorescență numită spic sau cumpus ramificat. Florile femeiești se găsesc mai jos pe tulpină, grupate în inflorescență, numită știulete. Stigmatul pistilului este foarte lung și formează mătasea porumbului. Fructul este o cariopsă care conține amidon, substanțe proteice și uleiuri.

Gramajul de 100 g. de porumb are 97 kcal. Conține multe hidrocarburi, amidon, albumine, foarte multe vitamine din grupa B, vitamina E, fier, fosfor, magneziu, zinc și potasiu. Magneziul, care este prezent în cantități mari în porumb completează într-un mod excelent lipsa acestui element datorată bolilor legate de îmbătrânirea organismului. Boabele de porumb sunt utilizate în industria amidonului, a spirtului, glucozei și dextrinei ; germenii sunt utilizați pentru extragerea uleiului, utilizat în alimentația dietetică. Randamente de extracție : 100 kg boabe – 77 kg mălai sau 63 kg amidon sau 71 kg glucoză sau 44 lalcool sau 50–60 kg. izomeroză. Porumbul este utilizat în hrana animalelor ca nutreț concentrat (boabe), porumb masă verde (însilozat), tulpini (coceni) în amestec cu uree și melasă, însilozați rezultă un nutreț succulent.

Particularități fitotehnice : rezistență bună la secetă și caldură, număr relativ redus de boli și dăunători, adaptabilitate la condiții diferite de climă, fiind prășitoare, lasă terenul curat de buruieni, constituie o bună premergătoare pentru multe plante, valorifică bine îngrășămintele organice și minerale, reacționează foarte puternic la irigații, coeficient de înmulțire foarte mare, importantă plantă meliferă și medicinală, prin cantitatea mare de polen pe care o produce. Porumbul are efect împotriva stresului. Este bogat în vitaminele din grupa B, mai ales în vitamina B1, care are efect asupra funcționării sistemului nervos, a mușchilor, a inimii și asupra producției de globule roșii. 150 de grame de porumb acoperă aproximativ 25 % din cantitatea necesară de vitamina B1 pentru un adult. Porumbul conține de asemenea un antioxidant de frunte și anume vitamina E, care ne protejează împotriva artritei. Introducerea porumbului în meniul nostru zilnic micșorează riscul apariției bolilor de inimă și a cancerului. Carbohidrații cuprinși în porumb dau energie și nu permit depunerea grăsimii.

Porumbul este o plantă cultivată importantă care ocupă locul trei casuprafață după grâu și orez (Muntean si colab., 2001) si primul loc sub aspectproductiv. (Moga si colab., 1996). Prin însilozare porumbul poate suferi unele pierderi specifice fiind afectat în egală măsură azotul total si conținutul de substanță uscată. (Zimmer, 1980).Pierderile totale de energie pot fi cuprinse între 7 până la 40 % (Zimmer, 1980;McDonald, Henderson, Heron, 1991).

4.1.SISTEMUL RADICULAR LA PORUMB

Ca și la celelalte graminee, sistemul radicular al porumbului este fasciculat. Deși cea mai mare parte a masei de rădăcini se găsește în stratul arabil al solului, la adâncimea de 20–30 de cm, ele pot pătrunde în sol până la adâncimi mult mai mari, chiar până la 3 m. Rădăcinile sunt de două feluri: embrionare sau primare și adventive sau secundare (fig. 2). În afară de acestea se mai semnalează și rădăcini adventive aeriene (fig.3).

Fig.2 Sistemul radicular al porumbului Fig.3 Rădăcinile adventive aeriene ale porumbului

(după GAY, 1984). (după ALDRICH și LENG, 1965 citat de CRISTEA,2004) .

Sistemul radicular este important în întreaga perioadă de creștere și dezvoltare a plantei. Trecerea de la hrănirea plantei din rezervele endospermului la hrănirea pe baza asimilatelor realizate fotosintetic este legată de dezvoltarea sistemului radicular.

În toate zonele de cultură a porumbului, dar mai ales pe solurile ușoare și în climatul oceanic cu precipitații bogate și vânturi puternice poate interveni însă căderea radiculară, care contribuie la scăderea producției prin reducerea posibilităților de recoltare și la aspectul inestetic al culturilor de porumb. În aceste zone, mai ales este nevoie de genotipuri care sa-și dezvolte un sistem radicular cu un geotropism accentuat, dar și de rădăcini adventive care să asigure ancorarea plantei mature.(TROYER, 2001, BRUCE și colab., 2001).

TULPINA porumbului este formată din 8 până la 12 internoduri și variază foarte mult ca înălțime de la 30 la 900 cm.Grosimea internodiilor este variabilă de la 20 mm la bază până la 60 mm la mijloc, apoi se subțiază ajungând la 5-10 mm sub panicul.Tulpina porumbului este plină cu maduvă iar vasele conducatoare de sevă se găsesc dispuse neregulat în această măduvă.

FRUNZA la porumb este mai mare decât cele al celorlalte cereale păioase limbul lat-lanceolat, poate ajunge la 50-80 cm lungime, iar lățimea de 4-12 cm. Marginile limbului cresc mai repede decât partea dinspre nervura mediană din care cauza că ele se ondulează dând astfel frunzei o mai mare elasticitate. Creșterea cea mai mare a suprafeței foliare la porumb se realizează la circa 35 de zile după răsărire, la începutul etapei generative, adică din momentul începeri alungirii intensive a internodiilor, prin apariția de frunze noi și prin dezvoltarea acestora.

INFLORESCENȚA porumbului este unisexuat-monoica. Florile mascule sunt grupate într-o inflorescență de forma unui panicul care se găsește așezat pe internodul superior al tulpini. Paniculul este compus dintr-un ax principal pe care se prind 10-40 de ramificații laterale. În momentul înfloriri filamentele se alungesc, anterele ies afară din floare depășind cu mult glumele și paleiele, grăunciori de polen sunt de formă sferică și foarte mari pentru familia gramineelor.

Inflorescențele bărbătești apar înaintea celor femeiesti, iar deschiderea anterelor are loc înaintea înfloriri florilor femeiești cu 5-7 zile.

Florile femele sunt grupate în inflorescenta spic cu axul mult îngroșat. Spiculețele dispuse de-alungul axei în alveolele acestuia sunt tecile geminate cu glumele și palei total modificate. Spiculețele sunt biflore, însă fertilă este o singură floare, de regulă cea superioar, ovarul este monocarpelar, stigmatele sunt lungi, verzi sau colorate, stigmatul este receptiv pentru polen pe toată lungimea lui.

Inflorescența în întregimea ei este protejată de pănuși, care reprezintă tecile unor frunze modificate. Acestea sunt stranse de știulete la unele forme și se desfac ușor la altele.

Planta de porumb formează unul sau mai mulți știuleți, primul care apare este știuletele superior, care este și cel mai dezvoltat.

În mod normal o plantă de porumb formează un singur știulete, dar în alte condiții mai favorabile de cultură putem găsi pe aceași plantă doi sau chiar trei știuleți.

Bobul de porumb este o cariopsă, ca și la celelalte cereale, el se prezintă sub o mare formă și mărime a boabelor și poate fi colorat de la alb, galben, violaceu, roșu etc.

Structura anatomică a bobului de porumb este foarte asemănatoare cu structura bobului de grâu. Raportat la greutatea totală, diferitele părți ale bobului de porumb reprezintă, învelișul 7 – 10%, stratul aleuronic 8 – 12%, endospermul 70 – 75%, embrionul 10 – 12%. La bobul de porumb învelișul seminței este alcătuit dintr-.o membrană subțire, semipermeabilă, iar embrionul este mult mai dezvoltat, decât la grâu.

Perioada de vegetație a porumbului se exprimă prin numărul de zile de la semănat și până la recoltat, ea nu este influențată de fotoperiodism, însă este puternic influențată de temperatură, în ani cu temperaturi ridicate perioada de vegetație a porumbului se scurtează iar în anii reci, ea se prelungește, uneori plantele nu ajung la maturitate din cauza frigului și a înghețului.

4.2.ROTAȚIA CULTURII

Datorită particularităților biologice, porumbul nu este pretențios față de planta premergătoare, el putând fi cultivat mai mulți ani pe același teren fără să se manifeste fenomenul de oboseală a solului.

Porumbul dă totuși producții mari după diferite culturi cum sunt mazărea, soia, fasolea, borceagurile, trifoiul etc.
Principala cultură după care se seamană porumbul este grâul de toamnă, acesta eliberează terenul devreme, crânduse astfel condiții pentru lucrările solului, combaterea buruienilor și acumularenitrațiilor.

Producții bune se obțin la porumb și după prășitoare; cartofi, sfeclă, floarea soarelui etc. Sunt neindicate ca premergătoare pentru porumb sorgul, iarba de sudan, sau meiul.

Porumbul are cerințe mai scăzute față de plantă premergătoare deoarece el valorifică și straturile mai profunde ale solului, este mai rezistent la secetă, reacționează mai bine la fertilizarea cu îngrășăminte față de alte plante și valorifică mai bine rezervele rămase de la planta premergătoare.

Monocultura la porumb este des întâlnită, dacă dorim să avem producții constant în fiecare an atunci trebuie să se aplice îngrășăminte minerale și organice.

Este dovedit faptul că acolo unde se cultivă mulții ani producția de porumb scade, iar dacă anul următor vom semăna porumbul după altă plantă producția realizată va fi simțitor mai mare.

4.3. FERTILIZAREA

Este știut faptul că porumbul este un mare consumator de substanțe nutritive, consumul cel mai ridicat de substanțe nutritive se realizează până la începutul formării bobului. În perioada formării boabelor porumbul folosește numai o parte 10-25 % din elementele nutritive. Înseamnă că cea mai mare parte din elementele NPK ce se acumulează în bob provin din plantă, din rezervele anterioare.

Îngrășămintele pe bază de azot – se aplică în funcție de indicile de azot al solului și nivelul producției planificate. De asemenea, stabilirea dozei de azot se face ținând cont de consumul specific, pentru a se obține o tonă de porumb boabe el consumă 20-22 kg. N.

Doza de azot se reduce atunci când porumbul urmează după leguminoase sau atunci când s-a aplicat gunoi de grajd. Îngrășămintele pe baza de azot se aplică odată cu semănatul și se asigură o cantitate de 50-60 kg. Nha, restul dozei se administrează în două faze în timpul vegetației o dată cu prașilele mecanice sau a erbicidelor.

Îngrășămintele pe bază de fosfor se aplică în funcție de conținutul solului în fosfor mobil și producția planificată ținandu-se cont ca pentru fiecare tonă de porumb boabe consumul de fosfor este de 8-9 kg. Îngrășămintele cu fosfor se administrează uniform pe toată suprafața și se încorporează sub arătura de bază sau o dată cu lucrările de pregătire a patului germinativ.

O altă metodă de aplicare a îngrășămintelor cu fosfor este primăvara împreună cu îngrășămintele cu azot o data cu semanatul.

Îngrășămintele cu potasiu se aplică pe solurile usoare, pe cele acide și pe solurile care au un conținut mic de potasiu sub 150 ppmK. Dozele de potasiu se vor reduce cu câte 3 kg. pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicat pentru cultura respectivă.

Gunoiul de grajd se va aplica o data la 2-3 ani pe solurile grele și o dată la 3-4 ani pe celelalte soluri, se vor administra 20-60 tha. Gunoiul de grajd se aplică uniform pe toată suprafața și se va încorpora imediat sub aratura de bază pentru a se evita pierderile de azot prin volatizare. Pe solurile acide cu un pH mai mic de 5,8 în apă și gradul de saturație sub 75% se vor aplica în prelabil amendamente pe bază de calcar prin împrăștierea uniformă la suprafața solului și încorporarea sub arătura în doza de 4-5 tha. odată la 5 ani. Se mai pot folosi îngrășămintele foliare de tip folifag în concentrație de până la 1,5% substanța activă.

4.5. LUCRĂRILE SOLULUI

Porumbul trebuie semănat într-un sol afânat bine mărunțit la suprafață cu rezervă mare de apă și curat de buruieni, pentru acest lucru terenul care urmează a se cultiva cu porumb trebuie să fie nivelat, resturile vegetale să fie încorporate bine sub arătura de bază. Lucrarea de bază a solului este arătura care se execută imediat după ce terenul a fost eliberat pentru reducerea de pierdere a apei din sol, înainte de arătura de bază se va face o discuire a terenului cu grapa cu discuri.

Arătura se va executa la o adâncime de 20-28 cm, lucrarea mai adâncă fiind necesară pe terenurile puternic îmburuienate sau pe cele cu resturi vegetale mari și pe solurile compacte.

Pe terenurile în pantă arătura se va executa pe direcția curbei de nivel iar pe solurile superficiale, adâncimea arături se va limita la grosimea stratului de humus.

Dacă arătura este de calitate atunci și patul germinativ va fi bun și rasărirea și densitatea plantelor va fi uniformă, iar calitatea producției realizate va reflectată în producția obținută.

În asolamente de 6 ani, în care se practică o sucesiune rațională în timp a culturilor, cu cerințe diferite față de adâncimea arături, se va realiza o alternanță a adâncimilor de arat prin care se obțin importante economii de combustibil și se evită formarea hardpanului.

Pe solurile grele și tasate, și pe cele care prezintă exces de umiditate temporar, periodic la 3-4 ani, se va executa o afânare adâncă. Nivelarea terenului se execută odată la 3-4 ani, vara sau toamna, după ce solul a fost afânat.
Pregătirea patului germinativ sămânța când ajunge în sol trebuie să găsească un pat tare și o plapumă moale.

Pregătirea patului germinativ se execută în ziua sau preziua semănatului cu combinatorul, pentru a nu favoriza îmburuienarea terenului înaintea răsăririi culturii. Calitatea patului germinativ este asigurată de reglarea corectă a agregatelor de lucru și evitarea executării lucrării când solul este prea umed.

Pentru condițiile din țara noastră, aratul de toamnă pentru porumb este o condiție obligatorie, sistemul de lucrări se poate executa în două etape; în prima se aplică îngrășămintelor pe toată suprafața și se ară, iar în faza a doua se face discuirea, se aplică erbicidele, a îngrășămintelor pe rând și semănatul.

Cultura porumbului după procedeul „no tillage” s-a experimentat și se experimentează și în țara noastră. După acest procedeu, pe cernoziomul cambic de la ICCPT- Fundulea, semănatul porumbului s-a realizat în monocultură, pe teren nearat, pe care în toamnă s-au administrat îngrășăminte și erbicide.

4.6.SĂMÂNȚAȘI SEMĂNATUL

Sămânța pentru semănat trebuie să fie certificată să aparțină hibrizilor recomandați pentru fiecare zonă de cultură.

Epoca de semănat – semănatul porumbului se execută într-un interval de 8-10 zile, începând din momentul când în sol se realizează la adâncimea de semănat 8-10 gr C, măsurată dimineața, având tendințe de creștere în următoarele zile.
Calendaristic semănatul porumbului începe de regulă după data de 10 aprilie, hibrizi timpurii se seamană la începutul intervalului optim, continuând cu hibrizi târzii.

Densitatea optimă la semănat – se stabilește în funcție de hibridul cultivat aprovizionarea cu apă, fertilitatea solului și condițiile de cultură. În cultura neirigată, densitatea la semănat va fii de 45- 60 mii plante recoltabileha, la hibrizii timpurii, 40- 55 mii, la cei semitimpurii și de 40-50 mii la cei târzii.

Distanța între rânduri – atât pe terenul irigat cât și pe cel neirigat distanța dintre rânduri va fi de 70 cm, permițând astfel combaterea buruienilor prin prașile manuale și mecanice.

Adâncimea de semănat – la semănat se va realiza o adâncime de 4-8 cm urmărinduse ca sămânța să fie în contact cu solul umed și, ca urmare, răsărirea să fie rapidă și uniformă.

4.7. LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE

Prin lucrări de îngrijire în perioada de vegetație a porumbului, se asigură, combaterea buruienilor și a insectelor dăunatoare.

Combaterea buruienilor – se realizează prin integrarea mai multor metode cultivarea porumbului în asolamente, în special cu cereale păioase, prin arături mai adânci și lucrări ale solului corect executate, prin prașile mecanice și manuale, precum și prin utilizarea erbicidelor.

Cercetările efectuate până în prezent arată faptul, că la cultura porumbului pierderile de producție cauzate de buruieni ajung până la 30-80%.

Buruienile cele mai des întâlnit în cultura porumbului sunt speciile de buruieni monocotiledonate anuale; Setaria (mohor), Echinochloa (iarba barboasă).Digitaria (meișor), și perene; Sorghum (costrei), Elymus (pir), precum și speciile de buruieni dicotiledonate anuale; Amaranthus (știr) Chenopodium (caprița), Sinapis (muștar sălbatic), Rafanus (ridiche salbatică), Xantium (cornet). Poligonum Convulvus (hrișca urcătoare), Galinsoga (busuioc sălbatic), Galiopsis (pristolnic) Abutilon (teișor), Solanum (zârna), Hibiscus (zamoșița), și dicotiledonate perene cum este; Cirsium (pălamida), Convulvus (volbura), Soncus (susai), Rubus (rugi), Rorripa (boghița), Lepidium (urda vaci), Calystegia (cupa vaci).

Combaterea buruienilor din cultura de porumb, se poate realiza prin aplicarea anumitor strategii determinată de cunoașterea anumitor elemente primordiale; gradul de infestare cu buruieni, frecvența precum și dominanța speciilor de buruieni, caracteristicile solului și nu în cele din urma trebuie să se țină seama de condițiile climatice.

Combaterea integrată a buruienilor se realizează prin alternanța culturilor și respectarea asolamentului, a adâncimii și epocii de executare a arăturii, prin prașile mecanice și manuale și prin aplicarea erbicidelor, recomandate de specialistul agricol, conform CODEXULUI fito-sanitar.

Combaterea integrată a bolilor și dăunatorilor se va realiza prin respectarea rotației, prin executarea lucrărilor de bază la timp, precum și prin tratamente chimice la sămânță.

4.8. RECOLTAREA
Perioada optimă de recoltat se poate efectua atunci când umiditatea boabelor a ajuns la 28-30% și se poate încheia atunci când boabele au o umiditate de 20-25%. După acest fenomen recoltatul știuletilor se va realiza manual pentru a se evita scuturatul boabelor de pe știulete. Recoltatul mecanizat sub forma de boabe se poate realiza atunci când umiditatea boabelor a ajuns sub 25%.

Pentru a se păstra în bune condiții boabele de porumb trebuie uscate la umiditatea de păstrare, sub 14%.

4.9. STUDIU RĂDĂCINII PORUMBULUI

Studiul rădăcinii porumbului este o cercetare dificilă; din acest motiv puțin cercetători s-au dedicat acestui subiect.

Importanța rădăcinii la porumb este legată de faptul că este partea plantei care asigură ancorarea plantei în sol și aprovizionarea plantei cu apă și fertilizanți, contribuind la buna creștere și dezvoltare. În contextul schimbărilor climatice ale ultimilor ani se pune cu acuitate problema găsirii unor căi prin care porumbul să reziste deficitului de apă, să poată asigura producții stabile în situația în care în oricare parte a perioadei de vegetație intervin perioade mai lungi sau mai scurte de secetă a solului și secetă atmosferică. Un sistem radicular puternic dezvoltat, cu o parte importantă a rădăcinilor în zonele profunde ale solului și cu rădăcini coronare puternic dezvoltate ar putea fi una din soluțiile rezolvării problemei. În Mexic, în zonele înalte, unde în anotimpul cald ploile sunt incidentale și sărace cantitativ, tehnologia de cultură implică semănatul la 25-30 cm adâncime; dar acest „amănunt” tehnologic înseamnă existența unor genotipuri cu un coleoptil puternic, un endosperm bogat să asigure energia necesară străbaterii solului.

4.10. CERCETAREA RĂDĂCINII PORUMBULUI ÎN AMĂNUNT

Prin proiectul de cercetare se propune cunoașterea unor aspecte privind sistemul radicular în faza de plantulă la un set de linii consangvinizate, populații locale și sintetice și hibrizi de porumb, a dimensiunilor mezocotilului și coleoptilului și stabilirea eventualelor implicații ale aceastor caracteristici asupra unor caractere agroeconomice ale porumbului.

Se are în vedere următoarele obiective : stabilirea variabilității sistemului radicular primar la un set de linii consangvinizate, polulații locale și hibrizi de porumb din colecția S.C.D.A Turda ; stabilirea variabilității dimensiunilor mezocotilului și coleoptilului la același set de linii consangvinizate, populații locale și hibrizi de porumb ; identificarea unor eventuale particularității în apariția germenilor anormali ; influența modului de condiționare a seminței, a vechimii acesteia în apariția germenilor anormali ; studiul unor linii isonucleare pntru a vedea eventualele influențe citoplasmatice sau interacțiuni nucleocitoplasmatice asupra caracterelor rădăcinilor primare ; studiul eredității sistemului radicular primar utilizând un sistem dialel cu hibrizi direcți, între linii consangvinizate puternic diferențiate în ce privește caracterele rădăcinii primare ; stabilirea unor corelații fenotipice între caracterele sistemului radicular primar, precum și între sistemul radicular primar și caractere agroeconomice ale plantelor de porumb.

Studiul rădăcinilor embrionare și primare s-a realizat pe un număr de 25 de linii consangvinizate. Aceste linii consangvinizate au fost create pe baza unui număr de cinci linii consangvinizate elită, care au fost transferate pe patru tipuri de citoplasmă diferite. Lucrările de transfer a nucleului unui număr de cinci linii consangvinizate isonucleare elită pe patru tipuri de citoplasmă au început în anul 1992, pornindu-se de la ipoteza că între diferite proveniențe de citoplasmă ar putea exista diferențe privind valoarea genetică.

Studiul rădăcinii și plantulei de porumb s-a realizat pe un sistem genetic balansat de linii consangvinizate isonucleare. Au fost studiate cinci grupe de linii isonucleare , în fiecare grupă martor fiind linia consangvinizată elită donoare a nucleului, alături de care au fost studiate liniile isonucleare pe citoplasmele: cit 248, cit TB 329, cit TC 177 și cit TC 221.

Hibrizi simpli și linii consangvinizate din sistemul producerii de sămânță

Germinația semințelor, caracterele rădăciniței și ale plantulei de porumb au fost studiate la patru linii consangvinizate și patru hibrizi simpli forme parentale ale unor hibrizi triliniari sau dubli de porumb creați la SCDA Turda.

Determinările efectuate

La 9 zile de la punerea la germinat probele au fost desfințate și s-au făcut următoarele determinări: numărul de rădăcini primare , lungimea rădăcinii embrionare ( cm), lungimea rădăcinilor primare ( cm), greutatea rădăcinilor proaspete, zvântate ( gr.), greutatea rădăcinilor substanță uscată (gr.), lungimea mezocotilului ( cm), lungimea coleoptilului ( cm), lungimea tulpiniței ( cm).

Metode de analiză statistică și interpretarea rezultatelor

În vederea evaluǎrii variabilitǎții genotipurilor cu privire la caracterele rădăciniței și plantulei s-a recurs la studiul parametrilor variabilitǎții pentru caracterele analizate. Caracterizarea variabilitǎții s-a fǎcut prin calculul mediei ( ), abaterii standard a mediei (s), amplitudinii de variație și a coeficientului de variație (s%), după modelul prezentat de ARDELEAN (2006). x

Pentru descrierea mai exactă a relației dintre diferitele caractere studiate s-a recurs la analiza regresiei liniare simple exprimată prin ecuația de gradul I :

y= a+bx, unde: x = variabila independentă;

y = variabila dependentă ;

b = coeficientul de regresie;

a = termenul liber.

În analiza genetică a transmiterii caracterelor studiate s-a utilizat modelul propus de GRIFFING ( 1956, îmbunătățit de CĂBULEA, 1975).Hibrizii din cadrul sistemului dialel p(p-1)/2, în număr de 15 au fost analizați în privința caracterelor rădăciniței și a tinerei plantule.

Fiecare caracter al hibridului simplu a fost descris cu ajutorul următorilor indicatori statistici.

CAP 5. PORUMBULUI ȘI FACTORII DE VEGETAȚIE

Apa

Specie de origine tropicală porumbul se caracterizează printr-un potenŃial sporit de rezistenŃă la secetă. GerminaŃia boabelor are loc între 20 – 80 % umiditate, însă cu cât umiditatea din sol este mai apropiată de 80 % din umiditatea accesibilă cu atât procesul de germinare este mai stimulat. Dacă umiditatea la nivelul seminŃei se află în exces aceasta nu mai poate germina datorită lipsei aerului sau prin combinarea acestui exces cu temperaturi scăzute boabele mucegăiesc apărând numeroase goluri în lan. Cerințele față de apă până în faza de 7 – 8 frunze sunt modeste, astfel o usoară insuficienŃă, determină dezvoltarea sistemului radicular în profunzime mărind astfel rezistența la secetă a plantelor si în faza următoare.

Lumina si temperatura

Clasificarea hibrizilor de porumb în funcŃie de grupe de precocitate a permis extinderea acestora în cultură până la latitudinea de 58 0 în nord si 42 0 în sud si de la altitudini situate sub nivelul mării (Olanda) până la înălŃimea de 3800 – 4200 m (Bolivia). (Muresan, 1973).

5.1. FACTORII EDAFICI

Exigențele porumbului față de sol nu sunt foarte deosebite comportându-se bine pe o gamă largă de tipuri de sol, cu condiția ca acestea să fie bine drenate si aprovizionate cu elemente nutritive. Porumbul are cerințe maimari față de însusirile fizice ale solului decât față de fertilitatea acestuia. Pe solurile slab aerate, în care predomină descompuneri anaerobe, rezultă compusi aldehidici care au un efect negative asupra încolțirii seminței cât si asupra cresterii plantelor, mai ales în fazele timpurii de dezvoltare; în aceste condiții fosforul intră în combinație cu fierul si manganul, rezultând compusi greu solubili, înrăutățindu-se procesul de nutriție.

5.2. ZONAREA PORUMBULUI PENTRU SILOZ

Cultivarea porumbului într-o zonă de favorabilitate sau alta este condiținonată de satisfacerea exigențelor plantelor sub aspectul texturii, fertilității solului si a resurselor ecologice exprimate de factorii termic sau hidric. Se poate aprecia că în condițiile țării noastre aceste exigenŃe sunt satisfăcute în optim pe cernoziomuri si solurile aluvionare din Câmpia Dunării, Dobrogea, sudul Moldovei si Câmpia Banatului, în regim irigat. În cazul zonelor de cîmpie factorul limitativ al producției este apa, iar în zonele colinare, cu precădere temperatura si uneori apa. (Moga si colab., 1996).

5.3. TEHNNOLOGIA CULTIVĂRII PORUMBULUI PENTRU SILOZ

Alegerea hibrizilor

Pentru reusita unei culturi de porumb pentru siloz este nevoie de o atenție mărită în ceea ce înseamnă alegerea hibridului. În majoritatea cazurilor hibridul folosit este factorul determinant în reușita culturii. De altfel în nici o țară nu au fost generalizați hibrizi de porumb specializați pentru producția de furaj. Este de dorit totusi ca hibrizii folosiți pentru acest fel de cultură să prezinte, câteva particularități specifice si anume: să prezinte un stiulete robust pe plantă, tulpini si frunze a căror digestibilitate să fie mare cu un conținut sporit de proteine si glucide solubile.

Porumbul pentru siloz în cadrul asolamentului

În general porumbul pentru siloz este o cultură puțin pretențioasă față de planta premergătoare si în acelasi timp se autosuportă în monocultură, o perioadă lungă de timp. Includerea porumbului pentru siloz în rotații mai lungi sau mai scurte prezintă si unele avantaje cum ar fi: folosirea mai eficientă a îngrăsămintelor si a azotului simbiotic remanent, valorificarea mai economicoasă a apei pe profile mai mari, combaterea eficientă a buruienilor, bolilor si dăunătorilor, reducerea în măsură mai mare a eroziunii solului. (Moga, 1973)

Lucrările solului

Porumbul este relativ puțin exigent față de nivelul de mobilizare al solului prin arătură. După recoltarea plantei premergătoare se execută arătura adâncă de vară sau de toamnă la adâncimea de 22 – 25 cm pe solurile cu textură usoară si de 25 – 30 cm pe solurile grele, argiloase cu plugurile în agregat cu grapa stelată.

Semănatul. Desimea optimă de semănat

Semănatul

Epoca de semănat determină o parcurgere normală a răsăririi si a dezvoltării plantelor acestea valorificând astfel eficient rezerva de umiditate. În urma unor cercetări mai vechi din SUA se indica realizarea semănatului când în sol temperatura la nivelul încorporării seminŃelor era de 10 – 15 0C, , mai recent obținerea de noi hibrizi de porumb competitivi cercetătorii recomandând semănatul în perioade când în sol sunt înregistrate temperaturi de 8 – 10 0C. (Fox si Piekielek, 1995)

Desimea optimă de semănat

Prin desime optimă se înțelege o stare de echilibru în competiția plantelor de porumb pentru umiditate, lumină si elemente nutritive.

Lucrări de ingrijire

Lucrările de îngrijire pot fi reduse dacă se folosesc semințe de calitate si dacă se realizează semănatul de precizie. Prin combaterea eficientă a buruienilor în cultura de porumb producția crește cu până la 20 – 30 %, depăsind influența celorlate măsuri tehnologice ca: fertilizarea, desimea de semănat și lucrările solului.

Irigarea

Este o măsură tehnologică de mare eficiență în cazul porumbului pentru siloz.Irigarea influențează cresterea nivelului producției cu cel puțin 33 % în cazul hibrizilor semitardivi si cu până la 54 % în cazul hibrizilor tardivi. Aplicarea corectă a măsurilor tehnologice, prin combaterea eficientă a buruienilor si semănatul timpuriu cu o densitate optimă creste eficiența valorificării apei.

5.4. UTILIZAREA ÎNGRĂȘĂMINTELOR ȘI AMENDAMENTELOR

Folosirea îngrășămintelor pe bază de azot

Azotul simbotic remanent este forma cea mai ieftină de azot si în acelasi timp nepoluant. În multe cazuri porumbul pentru siloz în regim neirigat, valorifică eficient dozele moderate cu azot folosirea lor fiind cu atât mai bună cu cât zona în care s-a aplicat îngrăsăminte pe bază de azot, este mai bine asigurată cu apă si solul mai sărac în materie organică. Valorificarea înrgrăsămintelor cu azot de către porumbul siloz este apreciabilă în anii cu umiditate mare când sunt valorificate dozele mai marin în timp ce în anii secetosi valorificarea acestora este mai slabă.

Folosirea îngrăsămintelor pe bază de fosfor

Porumbul exportă cantități moderate de fosfor, prezența lui în sol sub forme accesibile pentru plante este necesară pentru toată perioada de vegetație dar mai ales în perioada timpurie a acestuia (până la înălțimea de 40 – 50 cm).

Valorificarea îngrășămintelor fosfatice este cu atât mai eficientă cu cât solul este mai sărac în fosfor mobil si invers. Stabilirea dozei de fosfor pentru porumbul siloz se poate face luând în considerare fertilizarea de care a beneficiat planta premergătoare si producția programată cunoscând că pentru 1 t de S.U. sunt necesare 5,5 – 6,0 kg (P2O5). (Moga si colab., 1996).

Folosirea îngrăsămintelor pe bază de potasiu

În metabolismul plantelor de porumb potasiul are un rol esențial. Reducerea taliei plantelor si a suprafeței foliare, printr-o dezvoltare superficială a sistemului radicular si prin sensibilizarea plantelor la atacul unor boli (Helminthosporium turcicum) exteriorizează insuficiența potasiului. (Moga si colab.,1996).

Gunoiul de grajd

Este o hrană eficientă pentru microrganismele din sol care se înmulțesc rapid în cazul fertilizării organice. Acestea degajă o cantitate mare de bioxid de carbon care în contact cu apa contribuie la solubilizarea substanțelor nutritive din particulele de schelet. Prin perioada lungă de vegetație porumbul pentru siloz valorifică foarte eficient gunoiul de grajd.(Vanotti si Bundy, 1995).

Amendamentele

Amendamentele calcaroase sunt necesare pe solurile acide a căror pH este mai mic de 5,5 % (în suspensie apoasă). Porumbul pentru siloz pe aceste soluri dă producții mici, neeconomice.

Efectul fertilizării asupra calității furajului

Îngrăsămintele influențează digestibilitatea substanțele organice determinând cresterea digestibilității proteinei brute si scăderea coeficientului de digestibilitate a celulozei.

Maturitatea

Genotipurile târzii de obicei au o producție mai ridicată de substanță uscată asociată cu cresterea indicelui de acoperire vegetală (Barrière si Traineau, 1986, citaŃi de Coors si Lauer, 2001). Se recomandă folosirea de hibrizi semitârzii sau chiar mai precoci pentru siloz, astfel că producția să poată fi recoltată la o umiditate adecvată în planta întreagă, pentru o conservare corespunzătoare. În regiunile răcoroase unde respirația poate fi în exces față de fotosinteză carbohidrații sunt translocați din structurile vegetative ale plantei la boabele în curs de dezvoltare, astfel neexistând o crestere a producției de substanță uscată.Randamentul maxim productiv în cazul porumbul cultivat pentru siloz se atinge înaintea realizării producției maxime de boabe.(Daynard, 1978 citat de Coors si Lauer 2001).

Raportul dintre stiuleți/boabe și planta întreagă

Există o variație genotipică considerabilă pentru morfologia plantelor.Fiecare parte a plantei prezintă caracteristici distincte de calitate dar modificând arhitectura (forma) plantei poate fi o metodă posibilă de îmbunătăŃire a valorii nutritive.(Coors si Lauer 2001).

Porumbul cu proteine de calitate ridicată

Genele răspunzătoare de aspectele opac si cel făinos ridică nivelul de lizină si triptofan din boabele de porumb (Mertz si colab., 1964 citat de Coors si Lauer 2001). Astfel descoperirea lor a determinat oamenii de stiință săcerceteze potențialul acestor gene, de a fi folosite în obținerea unor hibrizi utilizați în hrana animalelor, în primul rând pentru cele monogastrice si în al doilea în folosirea acestor gene si în obținerea de hibrizi de porumb pentru siloz.

Porumbul bogat în ulei

Concentrația de ulei din boabe a hibrizilor de porumb convenționali variază între 35 – 50 g/kg, iar varietățile cu un conținut mai mare de 60 g/kg sunt considerate ca fiind tipuri cu concetrație ridicată de ulei (Lambert, 1994). Hibrizii de porumb cu o concentrație ridicată de ulei au o energie mai mare deoarece conținutul uleiului în calorii este de aproximativ de 2,5ori mai mare decât a carbohidraților.

Porumbul bogat în frunze de tip Lfy

Un interes considerabil a fost în folosirea genelor dominante Lfy1 pentru obținerea de hibrizi de porumb pentru siloz cunoscuți sub denumirea de hibrizi Lfy3. Genele alele Lfy tind să crească numărul frunzelor din partea superioară a stiuletelui cu cel puțin patru sau mai multe decât normal. Numărul mai mare de frunze poate să crească procesul de fotosinteză, crescând astfel atât producția de boabe cât si producția plantei întregi. (Shaver, 1983 citat de Coors si Lauer 2001).

Endospermul de tip ceros

Amidonul din porumb este de obicei 75 % amilopectoză (lanțuri foarte ramificate de molecule de glucoză) si 25 % amiloză (lanțuri simple de molecule de glucoză). Fenotipul ceros, este condiționat de genele alele wx1 recesive, caracterizat prin înlocuirea completă a amilozei cu amilopectină (Coe si colab.,1988; Alexander si colab., 1988 citați de Coors si Lauer 2001).

Porumbul zaharat si de floricele

Performanțele agronomice slabe ale porumbului zaharat și a celui pentru floricele comparat cu cel cultivat pentru boabe prezintă un dezvantaj serios pentru producția de siloz. Kiesselbach (1948) citat de Coors si Lauer, (2001) a arătat că schimbând endospermul de la porumbului zaharat (prin gene alele neidentificate) la cel de tip dentiform se produce o crestere de 9 % în greutatea plantei în stare uscată, o crestere de 14 % în producția plantei întregi si o reducere de 10 % în raportul planta întreagă / stiuleți.

Alte tipuri de porumb siloz

Hibrizi de porumb cu capacitate ridicată de înfrățire au fost ameliorați în Canada cu o producție ridicată de substanță uscată față de hibrizii fără o capacitate mare de înfrățire, desii acest avantaj fiind numai în cazul unor desimi de cultivare mai mici decât cele normale (Bowden si colab., 1973;1975; Francis si Gendron 1977;Major, 1977), citați de Coors si Lauer, 2001.

5.5. PORUMBUL CULTIVAT ÎN MONOCULTURĂ

Pentru porumbul cultivat în monocultură, neaplicarea îngrășămintelor conduce la secătuirea solului în substanțe azotoase și substanțe organice. Porumbul în monocultură își menține nivelul de producție tot atât de ridicat ca și în rotația grâu-porumb dacă se utilizează îngrășăminte minerale. Efectul plantei premergătoare este evident, cu toate că, în monocultură, producția, datorită fertilității ridicate a solului, se menține la un nivel ridicat. Prin folosirea îngrășămintelor însă producția în monocultură, în medie pe 8 ani, depășește maratonul producției cu circa 1.300-1.500 de kilograme la hectar, în timp ce în rotație, îngrășămintele minerale au sporit recolta, în medie, cu circa 400-500 de kilograme la hectar.

Aceste date, obținute pe un cernoziom foarte fertil din sudul țării, demonstrează că monocultura porumbului, după cum prezintă Gh. Bâlteanu și V. Bârnaure, reclamă aplicarea anuală a îngrășămintelor minerale cu azot și fosfor. Explicația constă în faptul că porumbul părăsește târziu terenul (secătuit de apă și substanțe nutritive) și provizia de elemente nutritive solubile nu are vreme să se refacă din rezervele naturale ale solului în interval de timp scurt până la venirea iernii sau primăvara devreme până la semănat.

În monocultura de porumb, cum s-a dovedit prin experiențele efectuate de Gr. Coculescu, elementul cel mai important este azotul. Producția de porumb crește pe măsură ce cresc dozele de azot și efectul acestora este deosebit de mare în anii cu precipitații suficiente în fazele critice ale plantelor. În raportul N:P, fosforul are pondere mică. Creșterea dozelor de azot și fosfor peste limitele de N96P32 (N = 3, P = 1) nu a dus la sporuri mai mari de recoltă. Pe cernoziomuri, în monocultura de porumb, nu s-a semnalat nevoia folosirii îngrășămintelor cu potasiu.În medie pe 3 ani, la porumbul în monocultură s-au obținut sporuri însemnate și prin folosirea anuală a 10-20 t/ha gunoi de grajd. Adaosul la gunoi a îngrășămintelor minerale (N, P) determină o crește mai mare a producției. Sporurile ce se obțin prin administrarea împreună a îngrășămintelor organice și minerale sunt însă mai mici decât suma sporurilor ce se obțin prin administrarea lor separată.

Îngrășămintele azotate cele mai indicate în cultura porumbului

Există în prezent un bogat material experimental legat de efectul asupra producției de porumb al diferitelor îngrășăminte cu azot. La Albota – Pitești și la Livada – Satu-Mare, pe soluri podzolice, argilo-iluviale, azotatul de amoniu, ureea și amoniacul anhidru au avut același efect asupra producției. La Podu Iloaiei, pe cernoziom slab levigat, azotatul de amoniu a dat aceleași rezultate ca și apa amoniacală. Numeroase experiențe au relevat faptul că, la aceleași doze de azot, îngrășămintele lichide cu azot dau practic aceleași producții ca și azotatul de amoniu, atât pe cernoziomul de la Fundulea, cât și pe cel de la Caracal și Lovrin, atât în monocultură, cât și în rotația grâu-porumb. Sortimentul de îngrășăminte azotate produse actualmente în România satisface cerințele fertilizării oricăror soluri cultivate cu porumb.

Metodele și tehnica de aplicare a îngrășămintelor în cultura porumbului

În condițiile tehnicii actuale, îngrășămintele fosfatice și potasice la porumb se aplică prin împrăștiere, la arătura de vară sau de toamnă, iar cele azotate, primăvara, la pregătirea solului pentru semănat. Cercetările efectuate de-a lungul anilor au demonstrat și au pus în evidență că eficiența economică a îngrășămintelor crește prin aplicarea lor localizată, în benzi, o dată cu semănatul, în preajma semințelor. Cu N32P16 dat lateral și de-a lungul rândurilor de semințe, s-au obținut sporuri importante de producție. B. Nelson menționează că porumbul folosește, de regulă, mai bine îngrășămintele încorporate local decât pe cele împrăștiate pe toată suprafața: 224 de kilograme la hectar de îngrășăminte minerale încorporate local au asigurat același spor de recoltă ca 448 de kilograme încorporate prin împrăștiere. Există în acest sens și experiențe cu fosfor radioactiv, prin care s-a pus în evidență intensitatea mai mare de absorbție a îngrășămintelor încorporate local, mai ales de către primele rădăcini. Încorporarea locală a îngrășămintelor trebuie însă realizată la 3-6 cm lateral și cu 3-4 cm maiadânc decât semințele.

Îndepărtarea mai mare de semințe reduce din efectul îngrășămintelor. O apropiere mai mare inhibă germinația, fapt dovedit și de către Gh. Bîlteanu și colaboratorii, în urma experimentărilor efectuate. C. Hera a evidențiat pe cernoziomul levigat din silvostepa de sud a țării că aplicarea localizată a azotului la porumb determină, față de aplicarea clasică, un spor de recoltă de circa 6 qintale la hectar. Administrarea în amestec a azotului și a fosforului, în aceeași bandă de fertilizare, realizează în același timp stimularea absorbției fosforului de către plantele de porumb, dar și stimularea absorbției și acumulării azotului din îngrășământ. Dar în amestec cu fosforul (localizat) azotul se absoarbe mult mai intens decât atunci când aceste elemente se administrează în benzi separate.

Aplicarea localizată a îngrășămintelor în cultura porumbului este larg răspândită și în țările mari cultivatoare de porumb, indiferent de condițiile de sol și de climă în care se cultivă porumbul. Pentru creșterea rapidă și timpurie, plantele de porumb solicită o concentrație mai mare de principii nutritive, în special de fosfor, în comparație cu perioadele următoare. S. Aldrech și E. Leng recomandă pentru îngrășarea localizată toate cele trei elemente (N, P, K). În terenurile bogate în potasiu este indicat drept cel mai bun raport N:P2O5:K2O cel de 1:4:2, iar în terenurile sărace în acest element, de 1:4:4. Cantitățile ce se recomandă sunt: 5,7-11 kg/ha N; 20-30 kg/ha P2O5; 13,3- 26,6 kg/ha K2O. Îngrășarea localizată a porumbului în România solicită dispozitive speciale pentru semănătoarea SPC-6, care să efectueze ambele lucrări în același timp: semănatul și îngrășarea pe rânduri (3-4 cm lateral și 3-4 cm mai adânc decât semințele). Pentru îngrășarea localizată trebuie folosite, cu prioritate, îngrășămintele complexe.Îngrășarea porumbului după procedeul prezentat mai sus asigură o foarte bună dezvoltare a sistemului radicular, o mai mare rezistență a plantelor la secetă și o producție mai ridicată.

În legătură cu tehnica de administrare a azotului în cultura porumbului, este important să se rețină ca timp optim administrarea primăvara, la pregătirea terenului pentru semănat. Administrarea îngrășămintelor fosfatice și unde este cazul, a celor potasice toamna, la arătură, administrarea azotului la pregătirea patului germinativ și administrarea localizată o dată cu semănatul a unei cantități din toate cele trei elemente constituie metoda cea mai eficace de folosire a îngrășămintelor minerale la cultura porumbului. Eficiența azotului în cultura porumbului este determinată de factorul apă, în anii secetoși, iar administrarea de toamnă asigură cele mai bune rezultate. În anii bogați în precipitații, administrarea integrală din toamnă reduce însă eficiența cu 20%, din cauza procesului de levigare. Necunoscându-se evoluția precipitațiilor, administrarea primăvara trebuie luată ca bază în folosirea azotului la porumb. Având în vedere ritmul de livrare a îngrășămintelor cu azot către fermieri, trebuie luată în considerare pentru porumb și administrarea unei cantități de azot în timpul vegetației, până în faza de 6-8 frunze, o dată cu prașila mecanică sau chiar mai târziu, cu apa de irigare. Aplicarea azotului în timpul vegetației poate fi eficientă numai în condiții optime de umiditate.Această epocă trebuie avută în vedere numai când nu s-au putut asigura dozele de azot stabilite la semănatul porumbului.

Rezultatele cerecetărilor din domeniu pot conduce la următoarele concluzii: dozele mici de îngrășăminte se pot administra, cu rezultate practic egale, fie toamna, fie la pregătirea patului germinativ, fie în timpul vegetației, când plantele de porumb au formate 6-8 frunze; în cazul utilizării unei cantități de 80 kg/ha substanță activă se obțin aceleași rezultate de producție dacă administrarea se face exclusiv la pregătirea patului germinativ sau se fracționează, jumătate toamna și jumătate la pregătirea patului germinativ (prima soluție trebuie preferată, fiind mai economică); administrarea a 80 kilograme de azot când porumbul are 6-8 frunze nu asigură sporuri de producție mai mari decât doza de 40 de kilograme administrată în același timp; fracționarea dozei de 80 de kilograme de azot în două ture de administrare nu se dovedește utilă în comparație cu administrarea întregii cantități la pregătirea patului germinativ; cu doza de 120 kg/ha se poate asigura un spor de recoltă mediu de 1,6 q/ha față de varianta 80 kg/ha azot administrat la pregătirea patului germinativ. Din cele prezentate rezultă posibilitatea administrării azotului în cultura porumbului în mai multe variante. Cultivatorul se va orienta în alegerea soluției ținând seama de rezerva de îngrășăminte din unitate, de elementele economice (spor de producție în raport cu consumul de carburanți, cu forța de muncă etc.), de faptul că în cultura industrială a porumbului numărul de treceri cu tractorul pe teren trebuie redus la minimum. Economia de energie, fără diminuarea producției, trebuie avută în vedere și în cazul administrării acestor îngrășăminte.

Folosirea microelementelor în cultura porumbului este studiată din ce în ce mai mult în România. Dintre microelemente, zincul începe să constituie însă o problemă deosebită. Astfel, Gh. Ștefan constata la porumbul cultivat pe un sol tip cernoziom, în monocultură și în condiții de irigare, clorozarea și necrozarea frunzelor, întârzierea creșterii plantelor și șiștăvirea boabelor, consecință a unor carențe în nutriția porumbului cu microelemente metalice. Aplicarea pe fond de azot a zincului, sub formă de sulfat de zinc, în cantitate de 20-60 kg/ha, a determinat sporuri la producția de boabe cuprinse între 31 și 40%.Pe fondul de fosfor sau pe fondul de azot și fosfor, sporurile de producție au fost mai mici (15-21%, respectiv 11-30%).Sporuri de producție s-au obținut și prin aplicarea manganului și a cuprului, însă mult mai mici în comparație cu zincul (în jur de 10%). În zona centrală a Moldovei s-a semnalat evident scăderea producției de porumb din cauza nutriției necorespunzătoare a plantelor cu zinc pe solurile cu valorile pH-ului mari și pe care s-au administrat cantități ridicate de fosfor. Compoziția chimică a frunzelor de porumb provenite de la plantele cu carență au arătat un conținut redus în zinc și un conținut mare în fosfor.

Pe măsura ridicării conținutului de fosfor în plante în timpul creșterii lor, zincul devine insuficient. Apare în plantele de porumb un dezechilibru în raportul P:Zn, funcțiunile fiziologice fiind puternic influențate din cauza insuficienței de zinc. Experiențele efectuate de către D. Pleșa au pus pregnant în evidență necesitatea studierii zincului și a folosirii lui, acolo unde apar carențe, pentru creșterea producției de porumb. Gh. Ștefan recomandă 3-4 kilograme zinc (sub formă de sulfat de zinc) la hectar, o dată la 4 ani. D. Săndoiu indica încorporarea zincului toamna, la 10-15 cm adâncime. Pentru înlăturarea carenței, zincul se poate administra și prin stropirea plantelor cu o soluție de 0,2-0,4 sulfat de zinc, de 2-3 ori, la intervale de 7-10 zile, începând cu faza de 5-6 frunze. Mai trebuie prezentat și faptul că și calciul poate determina carența de zinc la porumb. Aplicarea amendamentelor de calciu duce la reducerea procentului de zinc în plantă, dar și a cantității totale de zinc absorbită în recoltă. Aceste elemente atrag atenția asupra studierii zincului pentru porumb și pe solurile unde se utilizează calciul ca amendament. Problema zincului la porumb s-a pus în multe state cultivatoare de porumb. S. Aldrich și E. Leng au făcut precizarea că, acolo unde „dotarea“ cu zinc este insuficientă, îngrășarea cu fosfor trebuie realizată cu multă atenție, pentru a evita riscul carenței acestui microelement.

Amendamentele cu calciu – cele mai bune rezultate de producție le asigură porumbul cultivat pe solurile cu un pH neutru (6,5-7). În România, porumbul se cultivă și pe soluri acide, dar producțiile care se obțin sunt mai mici. Efectul pozitiv al amendamentelor asupra producției de porumb pe solurile acide a fost ilustrat în România prin numeroase date experimentale. Amendamentele cu calciu, singure, determină o creștere a producției de porumb cu 6-8 qintale la hectar. Important este că, pe fondul amendamentelor, se amplifică substanțial efectul îngrășămintelor. Azotul singur pe sol acid diminuează evident producția (în general, cu 15%). Reacția fiziologică acidă a azotatului de amoniu acționează în direcția creșterii acidității solului.

Introducerea în sol a 5 tone la hectar de carbonat de calciu anihilează efectul nociv al îngrășământului azotat. Sporurile cele mai mari, datorită amendamentelor pe solurile acide, se obțin când se administrează împreună cu cele trei elemente nutritive. Și din cercetările efectuate în cadrul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Albota – Argeș a reieșit efectul pozitiv asupra producției de porumb al amendamentelor de calciu. Aplicarea a 4-6 tone la hectar carbonat de calciu (ceea ce a corespuns cu neutralizarea a 50-75% din aciditatea hidrolitică a solului) a mărit efectul îngrășămintelor pe solurile podzolice din aria stațiunii. Amendamentele cu calciu pe solurile acide, în afară de efectul direct asupra producției și indirect prin intensificarea acțiunii îngrășămintelor minerale și organice, asigură și prelungirea în timp (efect remanent) a acestor îngrășăminte, după cum prezintă T. Stanciu (1962). Aplicarea amendamentelor pentru cultura porumbului trebuie realizată în primul rând pe cele mai acide soluri. Efectul amendamentelor se evidențiază din primul sau al doilea an de aplicare și durează 8-9 ani. Ca o concluzie în ceea ce privește problema folosirii îngrășămintelor în cultura porumbului, trebuie atrasă atenția că nivelul rezultatelor acestei măsuri fitotehnice depinde de asigurarea în optim a factorilor de vegetație și a celorlalte elemente care compun tehnologia de cultivare (apă, densitate, lucrări de îngrijire).

5.6. EFECTELE NOCIVE PE CARE LE ARE PORUMBUL MODIFICAT GENETIC

Bottom of Form

Top of Form

Bottom of Form

Cercetătorii francezi au realizat un studiu în care au testat pe șobolani efectele care apar în urma consumului de porumb modificat genetic și a expunerii la un erbicid asociat cu acesta. După diete administrate timp de doi ani, rozătoarele au dezvoltat tumori și leziuni severe hepatice și renale.

Șobolanii au fost hrăniți diferit pe parcursul experimentului, unii primind doar porumb modificat genetic, numit NK603, iar alții doar porumb stropit cu erbicid Roundup (considerat a nu avea efecte negative).Un al treilea grup a mâncat porumb nemodificat, dar a consumat apă ce prezenta urme de Roundup. A existat și un al patrulea grup, de control, care nu a ingerat nici porumb modificat, nici erbicid.

Cercetătorii au constatat că șobolanii care au avut o dietă ce conținea porumbul modificat sau urme de Roundup au murit înaintea celor care au avut o dietă standard. Jumătate dintre masculi și 70% dintre femele au murit prematur, față de doar 30% dintre masculi și 20% dintre femele din grupul de control.

"Cred că descoperirile sunt foarte importante. Trebuie testate toate culturile modificate genetic pe o perioadă mai lungă de timp și atunci cânt testăm erbicide și pesticide să luăm în calcul toată formula, nu doar ingredientul activ", a declarat Michael Antoniou, specialist în biologie moleculară de la Kings College din Londra

Studiul a fost contestat de unii oameni de stiință, care consideră că specia de șobolani folosită are tendința de a dezvolta diverse forme de cancer, în special tumorile mamare care au rezultat din studiul făcut de echipa condusă de Gilles-Eric Seralini.

CAP 6 PERDELELE FORESTIERE DE PROȚECTIE A TERENURILOR AGRICOLE

Perdelele forestiere de protecție a terenurilor agricole, se creeaza cu scopul principal de a diminua efectele secetei asupra culturilor agricole, cu precădere, în regiuni cu precipitatii reduse sau cu precipitatii suficiente pentru dezvoltarea culturilor agricle, însă neuniform repartizate în timp, în regiunile cu climat uscat, luându-se în considerare și tipurile de sol; în regiunile supuse periodic la uscăciune; în regiunile în care sunt prevăzute vânturile cu frecvență mare în cursul perioadei de vegetație, iar precipitațiile anuale au valori sub 400 mm sau între 400 și 700 mm, dar sunt neuniform repartizate în timp.

Pentru zona de câmpie din țara noastră se recomandă perdele de protective semipenetrabile; arborii și arbuștii componenți pot fi plantați pe 1-3 rânduri, cu o distanță între rânduri de 1.5-3.0 m, iar lățimea totală a perdelei va fi de 22 m la 8 m, asigurându-se astfel un grad de penetrabilitate de 30- 35% , aceasta fiind soluția cel mai des recomandată pentru ecosistemele agricole din zonele de sud ale țării.

După scopul urmărit, perdelele de protecție (mixte silvice și pomicole) nou inființate pot fi:

a. Perdele de stăvilire a intensității vântului (deflația eoliană) recomadate pentru regiunile de câmpie, vor fi reorientate pe direcția perpendiculară a vântului dominant. Lățimea unei asemea perdele poae fi de 7-10m pană la cele cu lățimi de 250-35-500m (amplificându-sede 25-30 ori înalțimea arborilor cu talie înaltă). Față de aceste perdele principale, se proiectează perdele secundare dispuse perpendicular pe direcția perdelei principale, având lațime de 7-10m, fiind distante intre ele de 1500-2000 m spre a aproteja perimetre mari de parcel agricole cu dimensiuni de 60-100 ha.

b. Perdelele antierozionale sunt recomandate pentru terenurile aflate in pantă, unde lațimea este cuprinsă între 20-60 m.

c. Perdelele înființate în jurul lacurlor și bazinelor cu apă sunt proiectate cu o lățime de 10-20 m, fiind alcătuite din specii de arbori și arbusti care au toleranță ridicată la umiditatea din sol.

BIBLIOGRAFIE

Barbu, N. (1987), Geografia solurilor României, Centrul de multiplicare al Universității Al. I. Cuza, Iași.

Băloiu, V., Ionescu, V., (1986), Apărarea terenurilor agricole împotriva eroziunii, alunecării și inundațiilor, Ed. Ceres, București.

Blaga Gh., Paulette, L., Udrescu, S., Filipov, F., Rusu, I., Vasile, D. (2008) – Pedologie, 449 p, Ed. Mega, Cluj-Napoca

Bucur, N., Lixandru, Gh. (1997), Principii fundamentale de știința solului; formarea, evoluția, fizica și chimia solului, Edit. Dosoftei, Iași.

Ceclan, O., A., – Research Regarding Cultivation of Maize for Silage in Transylvanian Plateau Bulletin UASVM Agriculture, 66 (1)/2009.

Coors, J., G., Lauer, J., G., – Silage Corn în Specialty Corn, CRC Press LLC, 2001.

Daccord, R., Chaubert, C., – Formules et équation de prédiction – Fourages verts – maïs plante entièr, în Aport alimentaires recomandés et tables de la valeur nutritive de aliments pour les ruminants, Station fédérale de recherches sur la production animale, Posieux, (Ed.), 3 edition, Zollikofen,Centrale de moyens d`enseignement agricole, 308, 1994.

Dragomir, N., PeŃ, I., Dragomir, Carmen, – Tehnologii de cultivare a gramineelor

furajere anuale si perene, Ed. Waldpress, Timisoara, 2004.

Duvick, D. N., Cassman, K. G., – Post-Green-Revolution trends in yield potential of temperate maize in the north-central United States, Crop Sci. 39, 1999.

Grecu, C., Căbulea, I., Rotari, A., Sălăjan, G., – Valoarea nutritivă a unor hibrizi de porumb remarcaŃi în producŃia pentru siloz, ContribuŃii ale cercetării stiinŃifice la dezvoltarea agriculturii, Vol. VI, S.C.A. Turda p 115 –131, 1999.

Chiriță, C. D. (1984), Ecopedologie cu baze de pedologie generală, Edit. Ceres, București.

Filipov, F., Lupașcu, Gh. (2003), Pedologie. Alcătuirea, geneza și clasificarea solurilor, Ed. Terra Nostra, Iași

Goudie, A., (1993), The Human Impact on the Natural Environment, (Fourth Edition), Blackwell, Oxford (U.K.) – Cambridge (U.S.A.).

Ianoș, Gh. (1997), Solurile lumii, Edit. Mirton, Timișoara.

Mac, I., (2003), Știința Mediului, Ed. Europontic, Cluj-Napoca.

Miclăuș, V. (1991), Pedologie ameliorativă. Protecția mediului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.

Moțoc, M., Munteanu, S., Băloiu, V., Stănescu, P., Mihaiu, Gh, (1975), Eroziunea solului și metodele de combatere, Ed. Ceres, București.