Efectul Jurisprudentei Curtii Europene A Drepturilor Omului Asupra Dreptului Romanesc
EFECTUL JURISPRUDENȚEI
CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ASUPRA DREPTULUI ROMÂNESC
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE
Considerații generale privind Convenția pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale
1.2. Considerații generale privind Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CAPITOLUL II. CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND APLICABILITATEA CONVENȚIEI PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ȘI A LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE ÎN DREPTUL NAȚIONAL
Caracterul “self-executing” al Convenției pentru apărarea drepturilor omului
Caracterul constituțional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului
Caracterul supralegislativ al Convenției pentru apărarea drepturilor omului
CAPITOLUL III. INFLUENȚA AUTORITĂȚII HOTĂRÂRILOR CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ASUPRA DREPTULUI ROMÂNESC
3.1. Forța obligatorie a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului
Autoritatea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului
3.2.1. Autoritatea de lucru judecat
3.2.2. Autoritatea de lucru interpretat
3.3. Influența autorității hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului asupra dreptului românesc
CAPITOLUL IV. ROLUL ACTIV AL JURISPRUDENȚEI CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ASUPRA DREPTULUI ROMÂNESC
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la lipsa independenței față de executiv a procurorului în ceea ce privește măsura arestării preventive
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la justiția militară
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la lipsa independenței față de executiv a procurorului în materia interceptărilor telefonice
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la audierea persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la lipsa interogării unui martor al acuzării
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la pătrunderea într-un domiciliu pentru executarea unui mandat de aducere
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la internarea medicală nevoluntară
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la corespondența deținuților
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la calomnie
Citarea și invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului
în cadrul hotărârilor judecătorești ale instanțelor românești
Procedura revizuirii hotărârilor judecătorești în materie penală și civilă ca urmare a pronunțării unei hotărâri prin care instanța europeană a constatat încălcarea unui drept prevăzut de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Protejarea drepturilor omului în sistemul european de valori se face atât prin intermediul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cât și prin cel al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Jurisprudența Curții nu numai că interpretează normele convenționale, dar le și completează. Astfel, ”practica Curții Europene a Drepturilor Omului contribuie substanțial la dezvoltarea unei adevărate jurisprudențe constituționale europene” .
Prin intermediul jurisprudenței Curții se relevă diferențele dintre garanțiile convenționale și dreptul național, născându-se astfel nevoia imperioasă de schimbare la nivelul dreptului intern. Efectul Convenției asupra dreptului național acționează ca un catalizator al normelor de drept și al armonizării dreptului european. În speță, modificările legislative la nivel național au loc, de regulă, în urma hotărârilor de condamnare pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva statelor ce au încălcat Convenția.
Din 31 mai 1994, data ratificării de către noastră a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și până la momentul redactării prezentei lucrări, România a fost condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin intermediul a 241 de hotărâri.
Demersul științific al acestei lucrări este făcut în consonanță cu adaptările permanente pe care România a trebuit și trebuie în continuare să le facă dreptului său în urma condamnărilor directe ale Curții, dar și al presiunii constante exercitate de întregul sistem de condamnări la nivelul celor 47 de state membre. O hotărâre a Curții poate avea impact în toate cele 47 de jurisdicții naționale, exemplul marcant fiind soluția pronunțată în afacerea Marckx contra Belgiei. În această speță Olanda și-a schimbat legislația referitoare la copii din afara căsătoriei.
Astfel, cel puțin la nivel teoretic, există un curent european de supraveghere permanentă a legislațiilor naționale în vederea respectării dispozițiilor Convenției și de descurajare a edictării normelor contrare acesteia.
În cadrul lucrării vor fi tratate aspecte privind aplicabilitatea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în dreptul național, și, de asemenea, va fi decelată influența autorității hotărârilor CEDO asupra dreptului românesc.
Este cu atât mai mult de actualitate acest demers, cu cât observăm în statistica Ministerului Finanțelor Publice că în perioada 2004-2014 despăgubirile plătite de la bugetul de stat în urma condamnărilor statului român la CEDO au atins nivelul de 193.545.537 lei, media anuală fiind de 17.595.049 lei. Recordul acestor despăgubiri l-a constituit anul 2010, când statul nostru a trebuit să plătească 48.320.194,89 lei.
Rolul activ al jurisprudenței CEDO asupra dreptului românesc va reprezenta efectiv analiza efectelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în diferite materii, cu preponderență din sfera dreptului penal.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE
Considerații generale privind Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cunoscută și sub denumirea de Convenția europeană a drepturilor omului, este un catalog al drepturilor fundamentale aprobat de Comitetul de Miniștri al Consiliul Europei la 7 august 1950, avizat favorabil de Adunarea Consultativă prin Recomandarea nr. 24 din 24 august 1950, semnat la 4 noiembrie 1950 la Roma de către cele 13 state membre ale Consiliului Europei și intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 după primele zece ratificări. Astăzi convenția are 47 de semnatari, state membre ale Consiliului Europei, și tot atâtea ratificări.
“Violările grave, masive și sistematice ale drepturilor omului, comise de unele state la nivel intern, înainte și în timpul celui de-al doilea război mondial au determinat o poziție comună a statelor în cadrul societății internaționale”, în sensul că protecția drepturilor omului nu mai putea fi lăsată exclusiv în competența discreționară a statelor, ci se impunea și o cooperare internațională în materie.
Având la bază Declarația universală a drepturilor omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, Convenția reprezintă una dintre construcțiile cele mai noi ale sistemului instituțional internațional, este un tratat fundamental în materia protecției drepturilor omului în Europa și a fost adoptată ca urmare a preocupărilor comunității internaționale de a constitui instrumente juridice apte să ofere o reală protecție drepturilor omului, în contextul încheierii celui de-al doilea război mondial.
În articolul 1 din convenție se spune că “înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții”, respectiv, dreptul la viață, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei și a muncii forțate, dreptul la libertate și la siguranță, dreptul la un process echitabil, dreptul de a nu fi pedepsit decât în baza legii, dreptul la respectarea vieții private și de familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire și de asociere, dreptul la căsătorie, dreptul la un recurs efectiv, interzicerea discriminării, precum și unele derogări, restricții, interdicții și limitări.
De asemenea, în corpul convenției se fac referiri și cu privire la organizarea și procedura în fața Curții Europeană a Drepturilor Omului, precum și la dispoziții diverse.
De-a lungul timpului convenția a fost amendată și completată prin intermediul a 15 protocoale.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, amendată prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 și nr. 8 din 19 martie 1985 și completată cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, care fac parte din aceasta, precum și primul Protocol adițional la convenție, încheiat la Paris la 20 martie 1952, Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi și libertăți, altele decât cele deja înscrise în convenție și în primul protocol adițional la convenție, încheiat la Strasbourg la 16 septembrie 1963, Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, încheiat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, Protocolul nr. 7 încheiat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984, Protocolul nr. 9, încheiat la Roma la 6 noiembrie 1990, și Protocolul nr. 10, încheiat la Strasbourg la 25 martie 1992, au fost ratificate de România în data de 18 mai 1994 prin intermediul Legii nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție și publicată în Monitorul Oficial al României la 31 mai 1994.
Totuși, prin faptul că depunerea instrumentului de ratificare la depozitar, respectiv Secretariatul General al Consiliului Europei, s-a efectuat la 20 iunie 1994, intrarea în vigoare și producerea de efecte juridice pentru România s-au produs la aceeași dată.
Astfel, “tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar “dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. În consecință, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are forța juridică supralegislativă și chiar constituțională.
Prin Legea nr. 39 din 17 martie 2005 privind ratificarea Protocolului nr. 14 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, cu privire la modificarea sistemului de control al Convenției, adoptat la Strasbourg la 13 mai 2004 cât și prin Legea nr. 157 din 3 decembrie 2014 privind ratificarea Protocolului nr. 15 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, încheiat la Strasbourg la 24 iunie 2013 și semnat de România la 24 iunie 2013, textul convenției a fost, de asemenea, amendat și completat. Până la momentul redactării acestei lucrări Protocolul nr. 15 încă nu se aplică, având în vedere neîncheierea procedurii de exprimare a consimțământului statelor de a fi parte la Protocol.
1.2. Considerații generale privind Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Titlupturilor Omului, precum și la dispoziții diverse.
De-a lungul timpului convenția a fost amendată și completată prin intermediul a 15 protocoale.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, amendată prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 și nr. 8 din 19 martie 1985 și completată cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, care fac parte din aceasta, precum și primul Protocol adițional la convenție, încheiat la Paris la 20 martie 1952, Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi și libertăți, altele decât cele deja înscrise în convenție și în primul protocol adițional la convenție, încheiat la Strasbourg la 16 septembrie 1963, Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, încheiat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, Protocolul nr. 7 încheiat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984, Protocolul nr. 9, încheiat la Roma la 6 noiembrie 1990, și Protocolul nr. 10, încheiat la Strasbourg la 25 martie 1992, au fost ratificate de România în data de 18 mai 1994 prin intermediul Legii nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție și publicată în Monitorul Oficial al României la 31 mai 1994.
Totuși, prin faptul că depunerea instrumentului de ratificare la depozitar, respectiv Secretariatul General al Consiliului Europei, s-a efectuat la 20 iunie 1994, intrarea în vigoare și producerea de efecte juridice pentru România s-au produs la aceeași dată.
Astfel, “tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar “dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. În consecință, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are forța juridică supralegislativă și chiar constituțională.
Prin Legea nr. 39 din 17 martie 2005 privind ratificarea Protocolului nr. 14 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, cu privire la modificarea sistemului de control al Convenției, adoptat la Strasbourg la 13 mai 2004 cât și prin Legea nr. 157 din 3 decembrie 2014 privind ratificarea Protocolului nr. 15 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, încheiat la Strasbourg la 24 iunie 2013 și semnat de România la 24 iunie 2013, textul convenției a fost, de asemenea, amendat și completat. Până la momentul redactării acestei lucrări Protocolul nr. 15 încă nu se aplică, având în vedere neîncheierea procedurii de exprimare a consimțământului statelor de a fi parte la Protocol.
1.2. Considerații generale privind Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Titlul II din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este dedicat înființării și organizării Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și procedurii în fața acesteia. Scopul creării acestei jurisdicții internaționale, ca organ al Consiliului Europei, a fost acela de a „asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contractante din prezenta convenție și din protocoalele sale”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un tribunal internațional înființat în 1959. În 29 ianuarie 1959 au fost aleși primii membrii ai Curții de către Adunarea Consultativă a Consiliului Europei, urmând ca prima sesiune a Curții să aibă loc în perioada 23-28 februarie 1959. La 18 septembrie 1959 Curtea își adoptă propriul regulament, iar la 14 noiembrie 1960 este pronunțată prima sa hotărâre în cauza Lawless contra Irlandei. Pe parcursul existenței sale Curtea a emis mai mult de 10.000 de hotărâri. Acestea sunt obligatorii pentru statele în cauză și au condus guvernele respective să modifice legislația și practica administrativă într-o gamă largă de domenii. Jurisprudența Curții face Convenția un instrument viu, puternic pentru întâlnirea unor noi provocări și pentru consolidarea statului de drept și al democrației în Europa.
Sistemul de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale introdus de Convenție se întemeiază pe principiul subsidiarității. Este de competența statelor părți la Convenție să garanteze aplicarea acesteia, iar Curtea nu trebuie să intervină decât atunci când statele nu și-au respectat obligațiile. Controlul exercitat la Strasbourg este activat, în principal, prin intermediul cererilor individuale, cu care Curtea poate fi sesizată de către orice persoană, fizică sau juridică, aflată sub jurisdicția statelor părți la convenție.
Curtea este alcătuită dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei care au ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv 47 și maxim un judecător pentru fiecare membru.
Formațiunea jurisdicțională prin care Curtea, cu sediul la Strasbourg, își exercită atribuțiile este Camera constituită din șapte judecători.
Mecanismele de control ale Curții sunt de tip procedură caz-pilot și de tip clasic.
Procedura cazului-pilot facilitează executarea în plan intern a unor grupuri de cazuri similare, repetitive, care scot în prim plan deficiențele structurale, prin intermediul măsurilor cu caracter general.
Prin intermediul metodelor clasice se oferă prescrierea unor ghiduri pentru legislația internă, a unor alternative de executare, recomandarea redeschiderilor procedurilor judiciare interne, precum și posibilitatea disocierii hotărârii de fond de cea care stabilește justa despăgubire.
Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei i s-a conferit o competență cvasi-judiciară, astfel încât acesta poate supraveghea executarea hotărârilor Curții; monitorizarea reformelor legislative și administrative adoptate de statele membre ca răspuns la o violare a Convenției sau verificarea plăților la termen a sumelor reprezentând satisfacție echitabilă sunt două dintre activitățile de supraveghere ale acestui organ al Consiliului Europei.
Adunarea Parlamentară a Consilului Europei nu este un organ propriu-zis de control al executării hotărârilor Curții, totuși observăm un consacrat rol politic, de
presiune asupra statelor vizate.
CAPITOLUL II
CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND APLICABILITATEA CONVENȚIEI PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ȘI A LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE ÎN DREPTUL NAȚIONAL
2.1. Caracterul “self-executing” al Convenției pentru apărarea drepturilor omului
Prevederile Constituției României (art. 11, alin. 2 și art. 20, alin. 2) s-au separat net de soluția tradițională a aplicării convențiilor internaționale pe plan intern prin intermediul legilor adoptate în temeiul lor, consacrând principiul „self executing”, conform căruia aceste convenții sunt direct aplicabile, fără a mai avea nevoie de o legiferare internă. Așa cum reiese din art. 31, alin. 2 din Legea nr. 590 din 22 decembrie 2003 privind tratatele, cu modificările ulterioare, “aplicarea și respectarea dispozițiilor tratatelor în vigoare reprezintă o obligație pentru toate autoritățile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească, precum și pentru persoanele fizice și juridice române sau aflate pe teritoriul României”.
Pentru a se aplica acest principiu, norma internațională trebuie “să fie suficient de precisă în ceea ce privește obiectul, cât și forma ei”.
Jurisdicțiile naționale sunt cele care stabilesc dacă dispozițiile convenționale pot fi aplicate direct, fără o legislație de implementare, chiar dacă aceste norme internaționale ar beneficia de statutul de drept intern.
În 2003 toate jurisdicțiile naționale ale statelor membre ale Consilului Europei au opinat că drepturile și libertățile garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt “self-executing”.
Au existat însă opinii, potrivit cărora în sistemul de drept din România, judecătorul nu aplică direct tratatele internaționale, el putând aplica doar normele interne. Ca atare, un judecător confruntat cu o cerere de constatare a priorității reglementării internaționale în raport cu legea internă, nu ar avea posibilitatea să aplice direct norma internațională, ci ar trebuie să se considere sesizat cu o cerere de declarare a neconstituționalității textului intern și să sesizeze la rândul său Curtea Constituțională.
Totuși, o astfel de abordare ajunge să contrazică însuși principiul subsidiarității care se aplică jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului și care impune tocmai invocarea Convenției în dreptul intern.
“Non-self-executing” impune obligația statelor de a lua măsuri pentru a crea sau modifica legislația națională. Acest lucru înseamnă că dreptul internațional care este nu este “self-executing” trebuie să fie transformat în legislație națională, în scopul de a produce efecte juridice, în caz contrar încălcându-se dreptul internațional.
Cele mai multe norme în materia drepturilor omului cuprinse în principalele tratate din acest domeniu, printre care și Convenția europeană a drepturilor omului sunt “self-executing” și pot fi invocate de către persoane fizice în fața instanței naționale.
Din textul Convenției nu reiese obligativitatea statelor de a încorpora dispozițiile sale în dreptul lor intern însă, acest lucru rezultă din principiile generale ale dreptului internațional coroborate cu spiritul Convenției.
Convenția europeană a drepturilor omului a fost ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 astfel că, după ratificare a devenit parte integrantă a sistemului român de drept.
Caracterul constituțional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului
În lumina art. 20, alin. 1 din Constituția României din 21 noiembrie 1991,
republicată în 2003, “dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”. Dispozițiile constituționale fac referire indirectă și la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta situându-se la categoria “celelalte tratate la care România este parte”.
Caracterul imperativ al normei constituționale conduce la conceptul de valoare constituțională a Convenției, deci de forță juridică constituțională.
Caracterul supralegislativ al Convenției pentru apărarea drepturilor omului
Forța supralegislativă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului reiese
din dispozițiile art. 20, alin. 2 din Constituția României din 21 noiembrie 1991, republicată. Astfel, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Caracterul supralegislativ al Convenței este întărit și prin dispozițiile art. 11, alin. 1 și 2 în care se spune că statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
În lumina celor menționate mai sus, s-ar crea o situație juridică anormală dacă norma internă ar fi aplicată prioritar în raport cu norma internațională. Din punct de vedere doctrinar, normele internaționale sunt prioritare atât normelor interne anterioare cât și posterioare intrării în vigoare a Convenției.
Cel puțin la nivel teoretic, putem întâlni o chestiune foarte interesantă, și anume, reglementarea aceluiași drept fundamental prin intermediul a două norme, una printr-o normă internațională, cum este și Convenția europeană a drepturilor omului, cealaltă prin Constituție, în care cea din urmă să aibă un caracter mai restrictiv.
În opinia conf. Corlățean T., Convenția ar avea un caracter supraconstituțional prin prisma principiului de drept al privilegierii normei mai favorabile, având în vedere dispozițiile art. 20, alin. 2 din Constituția României care prevede că “dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Un exemplu în acest sens ar fi dispoziția art. 23, alin. 4 din Constituția din 1991 ce spunea că arestarea preventivă putea fi decisă de un magistrat, noțiunea de magistrat incluzându-l chiar și pe procuror. Jurisprudența CEDO a stabilit în baza art. 5, alin. 3 din Convenție că numai judecătorul putea să decidă arestul preventiv.
“Se poate spune deci, că forța juridică a articolului 5 alineatul 3 din Convenția europeană a drepturilor omului și respectiv autoritatea de lucru judecat a jurisprudenței Curții Europene, … au prevalat față de norma constituțională românească (redactarea din articolului 23 alineatul 4)”.
CAPITOLUL III
INFLUENȚA AUTORITĂȚII HOTĂRÂRILOR
CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ASUPRA DREPTULUI ROMÂNESC
Forța obligatorie a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului
Statele semnatare ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale au dorit inițierea unui mecanism jurisdicțional de control al modului în care statele membre asigură respectarea drepturilor și libertăților pe care acestea le garantează.
Astfel, “înaltele părți contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care sunt părți”. Totuși, acest mecanism convențional nu mai era de mare ajutor, având în vedere faptul că executarea hotărârilor Curții nu mai era controlată de jurisdicția ce a pronunțat-o și de aceea statele cocontractante au simțit nevoia de a institui un mecanism de control politic al executării hotărârilor.
Mecanismul de control politic este unul internațional “care implică o
responsabilitate colectivă, capabilă să dea greutatea necesară și să confirme caracterul obligatoriu al hotărârilor Curții pentru statele condamnate”. Acest mecanism de control politic este instituit prin dispozițiile art. 46, paragrafele 2, 4 și 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, hotărârea definitivă a Curții se transmite Comitetului Miniștrilor care supraveghează executarea acesteia. Dacă se constată că părțile contractante nu se conformează hotărârilor definitive ale Curții, Comitetul Miniștrilor va examina măsurile ce se impun în spețele respective.
Curtea de la Strasbourg a statuat că hotărârile sale au un caracter declarativ și că prin intermediul lor se concluzionează că s-a produs o încălcare a Convenței de către statele semnatare. Exemplificativă este hotărârea Marckx contra Belgia în care Curtea a spus că hotărârea nu poate prin ea însăși să anuleze sau să modifice hotărârile existente ale curților naționale sau dreptul intern.
Statul ce a produs o încălcare a Convenției are liberatatea de alegere a mijloacelor juridice ce conduc la executarea hotărârii CEDO.
O hotărâre CEDO nu produce efecte “erga omnes”, ci “inter partes”, teoretic aceasta privind numai părțile litigiului și, de asemenea, nu reprezintă titlu executoriu. Totuși, instanța internă nu este obligată de Convenție să le confere efect direct, acest lucru ținând de dreptul intern al statului condamnat, care este liber să implementeze hotărârile de la în concordanță cu regulile sistemului juridic național.
Autoritatea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului
3.2.1. Autoritatea de lucru judecat
Autoritatea de lucru judecat, principiu de interes general potrivit căruia ceea ce s-a hotărât printr-un act de jurisdicție se consideră că exprimă adevărul și judecata nu mai poate fi reluată. Autoritatea de lucru judecat pune capăt oricărui litigiu în care părțile au uzat de toate căile de atac deschise și puse la dispoziția lor de către normă. Deci, pentru ca o hotărâre să aibă autoritate de lucru judecat, ea trebuie să fie definitivă.
Dispozițiile art. 44 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt clare în ceea ce privește rămânerea definitivă a unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, hotărârile ce emană de la Marea Cameră sunt definitive. De asemenea, hotărârile Camerelor devin definitive atunci când părțile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în fața Marii Camere sau la trei luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în fața Marii Camere nu a fost cerută ori atunci când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere.
Caracterul definitiv al hotărârilor determină și caracterul autorității de lucru judecat al acestora. Totuși, există și instituția revizuirii, care vine și pune în discuție autoritatea de lucru judecat, însă ea se aplică doar în cazuri excepționale, spre exemplu atunci când anumite evenimente înlătură calitatea de victimă a părții sau face executarea hotărârii imposibilă.
Hotărârea înzestrată cu autoritate de lucru judecat este întărită de efectul direct al acestora prin faptul că ea este opozabilă tuturor autorităților statului condamnat.
3.2.2. Autoritatea de lucru interpretat
Autoritatea de lucru interpretat reprezintă autoritatea atașată jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care interpretează Convenția.
În conformitate cu dispozițiile art. 32, paragraful 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 și 8, completată prin Protocolul nr. 2 și modificată prin Protocolul nr. 11, Curtea acoperă și funcția de interpretare autentică a Convenției.
Statele contractante care au în dreptul intern dispoziții contrare Convenției sunt obligate să respecte jurisprudența Curții fără să mai aștepte să fie atacate în fața acesteia.
Fără a pune semn de echivalență între autoritatea jurisprudenței CEDO și “common law”, Curtea vine și o consolidează. Astfel, în Hotărârea Chapman contra Marii Britanii din 18 ianuarie 2001, paragraful 70, se spune că “fără să fie ținută să urmeze vreo hotărâre anterioară, Curtea consideră că este în interesul securității juridice, previzibilității și egalității în fața legii să nu se indepărteze fără motiv valabil de precedente. Convenția fiind înainte de toate un mecanism de apărare a drepturilor omului, Curtea trebuie totuși să țină cont de evoluția situației din statele contractante și să reacționeze, de exemplu, la consensul susceptibil de a deveni realitate față de normele ce trebuie respectate”.
Curtea funcționează având ca bază autoritatea precedentelor sale. Autoritatea jurisprudenței CEDO reprezintă un mix între autoritatea precedentului, specifică dreptului anglo-saxon și autoritatea persuasivă a jurisprudenței.
În cauza Hotărârea Modinos contra Ciprului din 22 aprilie 1993, paragraful 25, Curtea a refuzat examinarea cauzei și a făcut trimitere la jurisprudența sa anterioară relevantă referitoare la unele hotărâri similare date împotriva altor state membre.
Doctrina susține că dispozițiile Convenției și jurisprudența Curții, realizează un bloc de convenționalitate. Aplicarea directă în ordinea juridică a statelor semnatare a acestui bloc de convenționalitate este necesară pentru interpretarea corectă a Convenției.
3.3. Influența autorității hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului asupra dreptului românesc
Reforma dreptului reprezintă principala influență a autorității hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și rezultă din condamnările statelor semnatare ale Convenției de către Curtea de la Strasbourg.
Autoritatea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului asupra dreptului național poate fi și de ordin jurisprudențial.
Chiar dacă hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului au efect “inter partes”, articolul 44, paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ne spune că hotărârea definitivă se publică. De asemenea, Recomandarea (2002) 13 cu privire la publicarea și difuzarea în statele membre a textului Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, adoptată de Comitetul Miniștrilor la 18 decembrie 2002 la cea de-a 822-a reuniune a Delegației Miniștrilor, vine să întărească și să detalieze norma convențională. Astfel, prin publicare se asigură opozabilitatea, dar putem afirma că în ultimul timp autoritatea de lucru interpretat a hotărârilor produce efecte “erga omnes”.
Prin intermediul dispozițiilor Legii nr. 202 din 9 noiembrie 1998, privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în 2013, în Partea I se publică “deciziile și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțate în cazurile în care statul român are calitatea de pârât”, astfel realizându-se opozabilitatea acestor acte nu numai în raport cu părțile litigante, dar și cu ceilalți cetățeni ai statului nostru și cu instituțiile sale.
Pentru a observa și mai bine influența autorității hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului asupra dreptului românesc, amintim dispozițiile Legii nr. 24 din 27 martie 2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în 2010. Astfel, la elaborarea unui nou act normativ soluțiile pe care le cuprinde proiectul de act normativ trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare și cerințele corelării cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, noul act normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și ale protocoalelor adiționale la aceasta, ratificate de România, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În cazul în care există acte normative interne ale căror dispoziții nu sunt concordante cu cele ale Convenției ori se află în contradicție cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se vor face propuneri de modificare și completare a acestora.
Legiuitorul edictează prin intermediul aceluiași act normativ că Guvernul are obligația ca în termen de cel mult trei luni de la data comunicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului să prezinte Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea și completarea sau abrogarea actului normativ ori a unor părți ale acestuia care vin în contradicție cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și ale protocoalelor adiționale la aceasta, ratificate de România, și cu hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului.
Un exemplu grăitor al influenței pe care jurisprudența CEDO o are asupra dreptului românesc este acela că în anul 2001 unul dintre obiectivele Programului național de prevenirea corupției era modificarea și completarea Codului de procedură penală în lumina deciziilor Curții Constituționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Urmărirea evoluției practicii judiciare este deosebit de importantă pentru aplicarea actelor normative în mod unitar și conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Acest obiectiv presupune realizarea, la nivelul instanțelor judecătorești și în cadrul Ministerului Justiției, a unor evaluări privind evoluția practicii judiciare, pentru evidențierea reglementărilor care nu mai corespund necesităților sociale și pentru identificarea relațiilor care trebuie reglementate, precum și realizarea unor culegeri de practică judiciară în diferite domenii ale dreptului.
În țara noastră formarea profesională continuă a judecătorilor și procurorilor ține seama de dinamica procesului legislativ și constă, în principal, în cunoașterea și aprofundarea legislației interne, a documentelor europene și internaționale la care România este parte, a jurisprudenței instanțelor judecătorești și a Curții Constituționale, dar și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
În acest demers științific am decelat în dreptul românesc cinci acte normative edictate cu scopul aplicării unor hotărâri punctuale de condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în urma regretabilului caz de violență colectivă împotriva unei colectivități de romi, petrecut în localitatea Hădăreni, comuna Chețani, județul Mureș, la 20 septembrie 1993, țara noastra a fost condamnată prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului nr. 1 din 5 iulie 2005 Moldovan și alții împotriva României și nr. 2 din 12 iulie 2005 Moldovan și alții împotriva României. Ca atare, influența autorității acestor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului asupra dreptului românesc s-a materializat în edictarea de către Guvern a Hotărârii nr. 523 din 19 aprilie 2006 pentru aprobarea Programului de dezvoltare comunitară în localitatea Hădăreni, județul Mureș, pentru perioada 2006 – 2008, cu completările și modificările ulterioare, cu scopul de a respecta angajamentele asumate de Guvernul României în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în domeniul protecției drepturilor omului, în special a minorității romilor, constând în adoptarea unor măsuri generale, în scopul prevenirii și combaterii discriminării, prevenirii și soluționării conflictelor care pot genera violențe, stimulării participării romilor la viața economică, socială, educațională, culturală și politică, măsuri menite să îmbunătățească relațiile dintre membrii comunității locale din localitatea Hădăreni, județul Mureș.
În aplicarea respectivei hotărâri a Guvernului președintele Agenției Naționale pentru Romi a emis Ordinul nr. 172 din 19 iunie 2006 privind aprobarea Metodologiei de gestionare a Programului de dezvoltare comunitară în localitatea Hădăreni, comuna Chețani, județul Mureș, pentru perioada 2006 – 2008, publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 667 din 3 august 2006 prin care se aprobă Metodologia de gestionare a Programului de dezvoltare comunitară în localitatea Hădăreni, comuna Chețani, județul Mureș, pentru perioada 2006 – 2008.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 93 din 29 decembrie 2014 privind realizarea unor angajamente ce derivă din hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului Moldovan și alții împotriva României nr. 1 din 5 iulie 2005 și Moldovan și alții împotriva României nr. 2 din 12 iulie venit și a reiterat încă odată dorința de a rezolva cerințele cele două hotărâri de condamnare.
La edictarea ordonanței de urgență s-au avut în vedere angajamentele asumate de Guvernul României prin declarația de rezolvare pe cale amiabilă a cauzei ce a stat la baza Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului Moldovan și alții împotriva României nr. 1 (din 5 iulie 2005), constând în adoptarea unor măsuri generale, inclusiv în scopul stimulării participării romilor la viața economică, socială, educațională, culturală și politică a comunității locale din localitatea Hădăreni, județul Mureș, prin promovarea unor programe de asistență mutuală și dezvoltare comunitară.
Totodată, s-a luat în considerare faptul că executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului Moldovan și alții împotriva României nr. 1 și 2 (din 5, respectiv, 12 iulie 2005) se află sub supravegherea Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei și că, în exercitarea acestei funcții, Comitetul Miniștrilor a considerat că măsurile generale ce trebuie adoptate de către statul român pentru executarea celor două hotărâri trebuie analizate în raport cu obligațiile asumate prin declarația de rezolvare pe cale amiabilă a cauzei ce a stat la baza Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului Moldovan și alții împotriva României nr. 1 (din 5 iulie 2005).
În procesul de executare a celor două hotărâri, Guvernul României se angajase să ia toate măsurile necesare cu privire la implementarea Programului de dezvoltare comunitară în localitatea Hădăreni, județul Mureș, pentru perioada 2006 – 2008, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 523/2006, cu modificările și completările ulterioare, însă unele dintre obiectivele programului nu fuseseră încă duse la îndeplinire.
La reuniunea din 2 – 4 decembrie 2014, Comitetul Miniștrilor și-a exprimat regretul față de întârzierea înregistrată în executare și față de faptul că, în ciuda solicitărilor sale repetate, acest cadru normativ nu a fost încă adoptat. De asemenea a fost lansată invitația către autoritățile române de a prezenta, cel mai târziu până la data de 1 aprilie 2015, un plan de acțiune detaliat, urmând ca, în ipoteza în care nu se vor înregistra până la reuniunea Comitetului din 2 – 4 iunie 2015 progrese substanțiale în executare, să se adopte o rezoluție interimară.
Caracterul de urgență al ordonanței l-a constituit faptul că în temeiul articolului 46 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului reprezintă o obligație pentru statul român, iar neîndeplinirea acestei obligații poate conduce la adoptarea de măsuri cu caracter critic sau sancționator din partea Consiliului Europei.
Un alt exemplu de act normativ edictat special pentru punerea în aplicare a unei hotărâri de condamnare a statului român de către CEDO îl reprezintă Hotărârea Guvernului nr. 66 din 23 ianuarie 2008 privind mandatarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" să pună în executare Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Hirschhorn împotriva României. Prin acest act normativ s-a mandatat Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" să pună în executare Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Hirschhorn împotriva României, rămasă definitivă la data de 26 octombrie 2007, în sensul punerii în posesie a domnului Hirschhorn Carl asupra imobilului situat în municipiul București, str. Negustori nr. 16, conform art. 5 lit. a din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului.
Ultimul exemplu de influență a autorității hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului asupra dreptului românesc, respectiv de act normativ cu caracter de urgență emis în vederea evitării unor măsuri cu caracter critic sau sancționator din partea Consiliului Europei, este acela al Hotărârii Guvernului nr. 1283 din 8 octombrie 2008 privind aprobarea Programului educațional pentru prevenirea și combaterea discriminării romilor în localitățile Plăieșii de Sus și Casinu Nou, comuna Plăieșii de Jos, județul Harghita.
Acest act normativ a fost emis pentru ducerea la îndeplinire a două hotărâri de condamnare la CEDO, și anume Hotărârea din 26 aprilie 2007 (soluționare amiabilă), cauza Cauza Gergely împotriva României și Hotărârea din 26 aprilie 2007 (soluționare amiabilă), Cauza Kalányos împotriva României. S-au luat măsuri generale în scopul prevenirii și combaterii discriminării, stimulării participării romilor la viața socială, educațională, culturală, măsuri menite să îmbunătățească relațiile dintre membrii comunității locale din localitățile Plăieșii de Sus și Casinu Nou, comuna Plăieșii de Jos, județul Harghita.
CAPITOLUL IV
ROLUL ACTIV AL JURISPRUDENȚEI CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ASUPRA DREPTULUI ROMÂNESC
4.1. Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în
materia clarificării aspectelor relative la lipsa independenței față de executiv a procurorului în materia măsurii arestării preventive
Cauza Pantea împotriva României a fost prima în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că procurorul nu beneficiază de garanția de independență specifică judecătorului, reținându-se existența unor raporturi de subordonare incompatibile cu exercitarea plenară a atributelor jurisdicționale.
În această cauză reclamantul a sesizat încălcarea art. 5, paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căreia „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la paragraful 1, litera c din prezentul articol, trebuie să fie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a unui alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare…”.
Prin intermediul ordonanței procurorului, Alexandru Pantea a fost arestat la 20 iulie 1994 pentru 30 de zile. În 21 iulie 1994 reclamantul a fost condus la instanța de judecată unde a fost informat despre trimiterea sa în judecată. În cadrul ședinței, legalitatea măsurii nu a fost pusă în discuția părților și nici nu a fost examinată de către judecător. Aspectele privind legalitatea și temeinicia au fost examinate de instanță abia la 28 noiembrie 1994.
Curtea a analizat dacă procurorul care a dispus arestarea preventivă poate fi considerat magistrat în conformitate cu dispozițiile art. 5, paragraful 3 din Convenție. În aceeași hotărâre de condamnare a statului român, Curtea spune că <"magistratul" trebuie să fie independent în raport de executiv și de părți …. În această privință, unele circumstanțe obiective, existente la momentul luării măsurii arestării preventive, pot fi relevante: dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, în calitate de organ de urmărire, independența și imparțialitatea sa poate fi pusă la îndoială …>.
S-a mai spus încă odată că procurorii naționali acționează în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public și că ei nu prezintă garanții în ceea ce privește independența în raport cu executivul, având în vedere că sunt în raport de subordonare atât cu procurorul general, cât și cu ministrul justiției.
Curtea a concluzionat că procurorul ce a dispus arestarea preventivă a reclamantului nu poate fi considerat magistrat în înțelesul art. 5, paragraful 3 din Convenție și ca atare a condamnat România pentru încălcarea acestei norme.
Efectul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la lipsa independenței față de executiv a procurorului în materia măsurii arestării preventive asupra dreptului românesc a fost acela că la 1 iulie 2003 prin intermediul Legii nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, a fost modificat Codul de procedură penală din 12 noiembrie 1968, republicat în 1997, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, dacă până la 1 iulie 2003 măsura arestării preventive se putea lua numai de procuror sau de instanța de judecată, începând cu această dată măsura putea fi luată de instanța de judecată și, în cazurile prevăzute de lege, și de procuror, ca măsură provizorie, în cursul urmăririi penale. Procurorul prin intermediul ordonanței motivate și a mandatului de arestare preventivă provizorie a învinuitului putea lua măsura pentru maxim trei zile.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109 din 24 octombrie 2003 privind modificarea Codului de procedură penală a venit și a adus modificări procedurii de arestare preventivă. Astfel, măsura arestării preventive se putea lua numai de judecător, deci se atinsese în sfârșit standardul Convenției. Așadar, din acel moment procurorul putea lua numai măsura reținerii și numai pentru 24 de ore.
Astăzi, noul cod, Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, prevede instituția judecătorului de drepturi și libertăți, care reprezintă un organ specializat al statului care realizează activitatea judiciară în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia și soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind, printre altele și măsurile preventive. De asemenea, apare judecătorul de cameră preliminară care în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia soluționează, printre altele și situații expres prevăzute de lege.
De la 1 februarie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 202 din codul de procedură penală prevede că măsura arestului preventiv poate fi luată față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată, pe când organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reținerea pentru cel mult 24 de ore și numai după audierea suspectului sau inculpatului în prezența avocatului, în conformitate cu dispozițiile art. 203 și 209 din codul de procedură penală.
Prin aceste măsuri s-a ajuns la o normă penală modernă, flexibilă și care întrunește toate standardele Convenției.
4.2. Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în
materia clarificării aspectelor relative la justiția militară
În cauza Maszni împotriva României, reclamantul a invocat faptul că, deși era civil, a fost judecat de către instanțe militare, acestea nerespectând garanțiile de independență și imparțialitate. Astfel, s-a cerut constatarea de către Curte a încălcării dreptului la un proces echitabil. Reclamantul fusese trimis în judecată într-o cauză penală împreună cu un lucrător de poliție, care la momentul săvârșirii faptei făcea parte din structura militară a statului. Competența instanțelor militare a fost extinsă și asupra reclamantului în baza dispozițiilor Codului de procedură penală în vigoare la acel moment. Acesta prevedea la art. 35, alin. 1 și 2: „în caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă competența în raport cu diferiții făptuitori ori diferitele fapte aparține, potrivit legii, mai multor instanțe de grad egal, competența de a judeca toate faptele și pe toți făptuitorii revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă competența după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.
Dacă dintre instanțe una este civilă, iar alta militară, competența revine instanței militare.”.
Dispozițiile Convenției nu interzic ca instanțele militare să hotărască asupra acuzațiilor în materie penală împotriva membrilor personalului militar. Însă reclamantul nu făcea parte din structura militară națională. Astfel, Curtea a apreciat că tribunalele militare pot hotărî asupra temeiniciei acuzațiilor în materie penală îndreptate împotriva civililor doar în cazul unor împrejurări excepționale, altfel reținându-se încălcarea dreptului la un proces echitabil. Existența motivelor excepționale trebuie să fie demonstrate pentru fiecare caz în parte, “in concreto”.
Curtea a constatat că unele caracteristici ale statutului judecătorilor militari au fost apreciate ca fiind determinante pentru reținerea unor dubii asupra independenței și imparțialității acestora (sunt ofițeri, sunt salariații Ministerului Apărării Naționale, sunt supuși disciplinei militare, promovările acestora sunt conforme cu regulamentele militare). Și contextul european a fost pus pe tapet, observându-se că instanțele militare au o competență inexistentă sau limitată.
În concluzie, Curtea a constatat că în această speță s-a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil datorită judecării acestuia de către o instanță militară.
În urma acestei hotărâri a Curții, legislația națională a suferit modificări. Cea mai importantă dintre ele a fost cea impusă de art. 1, pct. 5 din Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi. Astfel, în ceea ce privește competența tribunalelor militare, acestea nu mai puteau judeca în primă instanță infracțiunile, cum ar fi, sustragerea de la serviciul militar, defetismul, jefuirea celor căzuți pe câmpul de luptă, folosirea emblemei Crucii Roșii în timpul operațiilor militare, sustragerea de la rechiziții militare, sustragerea de la recrutare și neprezentarea la încorporare sau concentrare, săvârșite de civili. Pe cale de consecință, restrângerile de competență ale instanțelor militare se regăsesc și la competențele parchetelor de pe lângă acestea. Pentru toate infracțiunile ce au rămas în competența materială a instanțelor civile, urmărirea penală a rămas și ea în competența parchetelor de pe lângă aceste instanțe.
Și Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, la art. 37, alin. 1, prevede că în materie de competență “tribunalul militar judecă în primă instanță toate infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe”. Deci, practic se reiterează faptul că numai militarii sunt judecați de către instanțele militare. De asemenea, conform dispozițiilor art. 39 și curțile militare de apel judecă în primă instanță infracțiunile prevăzute de Codul penal săvârșite de militari, iar în apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de tribunalele militare.
Față de reglementarea din vechiul cod de procedură penală cu privire la conflictul de competență între o instanță civilă și una militară, în care câștig de cauză avea cea militară, în noul cod de procedură penală, și ca urmare a hotărârilor de condamnare la CEDO, în același tip de conflict, câștigul îl are instanța civilă, în conformitate cu dispozițiile art. 44, alin. 4 și 5. Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secțiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenței parchetului din care fac parte, față de toți participanții la săvârșirea infracțiunilor comise numai de militari.
4.3. Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în
materia clarificării aspectelor relative la lipsa independenței față de
executiv a procurorului în materia interceptărilor telefonice
În cauza Dumitru Popescu împotriva României, a fost invocată și încălcarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, ca urmare a interceptărilor și înregistrărilor de convorbiri telefonice și a utilizării transcrierii acestora ca mijloc probant. Reclamantul a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 2001 despre faptul că autoritățile statale i-au interceptat convorbirile telefonice, ceea ce ar fi de fapt o încălcare nejustificată a dreptului la respectarea vieții private și de familie, garantat de art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât
în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.
Astfel, Curtea a apreciat că infracțiunea de contrabandă cu țigări, infracțiune de care era suspectat reclamantul, nu este enumerată în Legea nr. 51 din 29 iulie 1991 privind siguranța națională a României, invocată pentru autorizarea interceptărilor, ca fiind o amenințare la adresa siguranței naționale, ci se referea în mod expres la contrabanda cu materiale explozive sau radioactive, și nu la cea cu țigări.
Curtea a reținut inexistența în dreptul românesc de la acel moment a unor garanții în ceea ce privește protecția indivizilor de eventualele abuzuri ale autorităților. În acest sens s-au reținut de către Curte, lipsa independenței procurorului față de Guvern, lipsa controlului “a priori” al mandatelor date de către procuror și lipsa controlului “a posteriori” a temeiniciei interceptării din partea unei autorități independente și imparțiale.
În conformitate cu dispozițiile Legii privind siguranța națională a României, interceptarea convorbirilor telefonice se putea efectua numai prin autorizarea Serviciului Român de Informații de către procuror. Totodată, procurorii la acel moment acționau în calitate de magistrați ai Ministerului Public, deci nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de executiv. De asemenea, deciziile procurorului nu puteau fi atacate la un organ de jurisdicție independent și imparțial, singura cale de atac fiind contestația în fața procurorului ierarhic superior.
Curtea a constatat astfel, încălcarea de către statul român a dispozițiilor art. 8 al Convenției.
Într-o altă cauză, și anume Calmanovici împotriva României (sesizată Curții în 2002) s-a constatat, de asemenea, încălcarea dreptului la respectarea vieții private și de familie ce a decurs din interceptarea convorbirilor telefonice și s-a statuat că legislația în domeniul interceptărilor, pentru a preîntâmpina astfel de abuzuri ar trebui să cuprindă: definirea categoriilor de persoane ce pot fi puse sub ascultare, natura infracțiunilor ce ar putea conduce la interceptări, stabilirea unei perioade maxime a măsurii, condițiile de întocmire a proceselor-verbale de consemnare a convorbirilor interceptate, precauțiile de luat pentru a transmite intacte și complete înregistrările efectuate, condițiile în care se pot șterge sau distruge înregistrările și nu în ultimul rând obligația ca autorizarea să fie controlată de către un judecător.
Drept urmare a sesizării și a hotărârilor CEDO, legislația în materia procedurii interceptărilor comunicațiilor a fost îmbunătățită atât prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, cât și a Legii nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, dar și a Legii nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală (noul cod de procedură penală).
Astfel, Legea nr. 281/2003 vine la art. 91^1 și precizează că interceptările și înregistrările unor comunicări se vor efectua numai cu autorizarea motivată a unui judecător, la cererea procurorului, și numai în cazurile limitativ prevăzute de lege și numai atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe. De asemenea, se reduce perioada autorizării, până la cel mult 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile, iar durata maximă a înregistrărilor autorizate să fie de 4 luni.
Totuși, ca o excepție, în caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării ar aduce grave prejudicii activității de urmărire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, interceptarea, comunicând aceasta instanței imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore (prin Legea nr. 356/2006 se mărește termenul la cel mult 48 de ore), iar aceasta urmând să se pronunțe în cel mult 24 de ore asupra ordonanței procurorului.
Noul cod de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, vine și rezolvă toate problemele ce au stat la baza condamnărilor la CEDO.
Actul normativ vine și statuează foarte clar ce se înțelege prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare. De asemenea, convorbirile interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, trebuie să fie redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal, iar după încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi și libertăți despre activitățile efectuate.
Astfel, supravegherea tehnică se poate dispune în cazul unor infracțiuni bine delimitate de legiuitorul actual, și anume contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
În concepția noilor dispoziții de procedură penală, apare instituția judecătorului de drepturi și libertăți care are și atribuția de dispunere a supravegherii tehnice prin intermediul mandatului. Condițiile cumulative, care observăm că sunt destul de restrânse, pe care trebuie să le îndeplinească supravegherea tehnică sunt:
-există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele enumerate mai sus;
-măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;
-probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul are obligația informării în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa. De asemenea, la cerere, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoștință de conținutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică efectuate și să asculte convorbirile.
4.4. Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în
materia clarificării aspectelor relative la audierea persoanei acuzate
de săvârșirea unei infracțiuni
Unul dintre obiectele cauzei Dănilă împotriva României este invocarea de către reclamant a încălcării dreptului la un proces echitabil, în circumstanțele în care ulterior achitării în primă instanță și în apel, a fost condamnat de instanța supremă fără să fi fost audiat, deși fusese prezent la judecată.
În fapt, reclamantul a fost acuzat de săvârșirea unor infracțiuni de corupție, fiind achitat în primă instanță. De asemenea, sentința a fost menținută și în apel. Procurorul a declarat recurs, iar în cadrul ședinței publice de judecată, reclamantul a avut ocazia să se exprime ultimul, susținându-și nevinovăția. Instanța supremă a admis calea de atac promovată de procuror, a casat sentința tribunalului și decizia instanței de apel, dispunând condamnarea reclamantului la o pedeapsă definitivă cu închisoarea. Astfel, reclamantul a susținut că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața instanței supreme care l-a condamnat fără a-l audia.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instanța de recurs avea opțiunea de a decide fie achitarea reclamantului, fie condamnarea acestuia, caz în care ar fi trebuit să aibă loc o apreciere completă a probatoriului. S-a mai stabilit că, deși Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentințe care făcuse obiectul unui apel, ar fi trebuit să procedeze la propria sa apreciere asupra faptelor spre a cerceta dacă erau suficiente spre a permite condamnarea reclamantului. Deci, instanța de recurs ar fi trebuit să aibă cunoștință de cauză în fapt și în drept și să studieze în ansamblul ei chestiunea vinovăției. Astfel, deși reclamantul nu a solicitat expres audierea, Curtea Supremă de Justiție avea oligația dispunerii măsurilor active, în speță ascultarea inculpatului.
CEDO a statuat că hotărârea de condamnare a reclamantului este contrarie cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6, par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În cauza Constantinescu împotriva României reclamantul a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil, în măsura în care, în fața instanței de recurs, deși a fost prezent, nu a fost audiat. Deși, reclamantul fusese achitat în primă instanță pentru acuzația de calomnie, a fost condamnat în recurs fără audiere. Și în această cauză Curtea de la a constatat neîndeplinirea cerinței audierii reclamantului și deci încălcarea art. 6, par. 1 din Convenție.
În mod similar, în cauza Ilișescu și Chiforec împotriva României, tot în planul consacrării rolului fundamental al persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, CEDO a reiterat faptul că prezentarea la proces a unui acuzat are o importanță foarte mare, atât din punctul de vedere al acestuia de a fi audiat, cât și al necesității verificării exactității afirmațiilor sale și de a le confrunta cu declarațiile părții vătămate și ale martorilor.
Curtea a mai opinat, că o procedură care se desfășoară în lipsa acuzatului nu este incompatibilă cu Convenția, dacă acuzatul poate obține ulterior ca o instanță să statueze din nou, după ce l-a audiat, asupra temeiniciei acuzației în fapt și în drept.
În cadrul cauzei Spînu împotriva României Curtea Europeană a stabilit că chiar dacă instanța supremă română s-a pronunțat în recurs împotriva unei hotărâri pronunțate în apel, nu se poate reține ipoteza în care s-au judecat numai aspecte de drept, deoarece a avut loc o proprie cercetare și evaluare a faptelor. Astfel, instanța de recurs a fost chemată să analizeze în ansamblul ei vinovăția pentru a confirma sau nu una dintre cele două hotărâri ale instanțelor de fond. Concluzia instanței europene a fost aceea că aspectele pe care instanța supremă a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța asupra recursului se refereau la vinovăția reclamantei și aveau un caracter esențialmente faptic.
În cauza Mircea împotriva României reclamanta care a lipsit cu ocazia judecății în recurs din cauza stării sale de sănătate, nu a fost niciodată citată pentru audieri, iar instanța de recurs nu a decis audierea la ședințele anterioare. În aceste condiții, instanța de recurs a decis condamnarea reclamantei, fără a proceda la audierea acesteia, în condiția în care instanțele inferioare dispuseseră achitarea sa. De asemenea CEDO a opinat că a fost încălcată echitatea procedurii, prezența inculpatei fiind obligatorie la judecată, la fel ca și audierea acesteia.
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la audierea persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni au fost multiple. În acest sens, cea mai importantă schimbare în legislația românească a fost creată prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, care a introdus alin. 1^1 la art. 385^14, prin care, cu ocazia judecării recursului, instanța era obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent atunci când acesta nu fusese ascultat la instanțele de fond și apel, precum și atunci când aceste instanțe nu pronunțaseră împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.
În noul cod de procedură penală la art. 446 se precizează că președintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului și procurorului. De asemenea, procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor, astfel asigurându-se respectarea drepturilor la audiere a persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni.
4.5. Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în
materia clarificării aspectelor relative la lipsa interogării unui martor
al acuzării
În cauza Dănilă împotriva României reclamantul a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece în timpul judecății nu a existat posibilitatea de interogare a martorului principal al acuzării, denunțătorul în speță, acesta fiind plecat din țară pe parcursul urmăririi penale.
Articolul 6, par. 3, lit. d din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că “orice acuzat are, în special, dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării”.
În fapt, autoritățile judiciare au încercat de mai multe ori să obțină prezentarea martorului acuzării pentru audiere, dar nu a fost descoperit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispozițiile art. 6, par. 3, lit. d din Convenție impun obligația autorităților judiciare ale statelor membre ale acesteia de a interoga martorii acuzării. Curtea a constatat din actele puse la dispoziție că numai prima instanță a dispus aducerea cu mandat, în timp ce instanțele de apel și recurs au dispus doar citarea sa. De asemenea, din dosar nu reieșea dacă autoritățile judiciare au încercat să găsească adresa din străinătate a martorului ori dacă acestea au încercat să stabilească dacă, într-adevăr martorul principal părăsise teritoriul țării.
Pentu soluționarea cauzei a fost important și aspectul că instanța de recurs a fost singura jurisdicție ce a statuat asupra condamnării reclamantului, fără aprecierea directă a declarațiilor martorilor, decizia întemeindu-se eclusiv pe dosarul de primă instanță. Curtea a considerat că martorul ar fi trebuit audiat în mod nemijlocit ori trebuiau întreprinse demersuri în vederea administrării probei testimoniale prin comisie rogatorie.
CEDO a statuat că hotărârea de condamnare a reclamantului, pronunțată fără ca acesta să aibă posibilitatea efectivă de a interoga principalul martor al acuzării, încalcă dreptul la un proces echitabil, prin nerespectarea dispozițiilor art. 6, par. 3, lit. d din Convenție.
Din punct de vedere al efectelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la lipsa interogării unui martor al acuzării, noul cod de procedură penală vine și înlătură toate sincopele din legislația anterioară și statuează în mod clar, așa cum reiese și din art. 97, alin. 1, căci “constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”. De asemenea, “în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”. De aici rezultă, că pe întreg parcursul judecății, instanța are obligația de a administra probe, chiar și din oficiu.
În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, inclusiv la audierea martorului principal. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Astfel, prin clarificările și modificările normative apărute în noul cod de procedură penală, în comparație cu legislația anterioară, se respectă întru totul dispozițiile art. 6, par. 3, lit. d din Convenție și se preîntâmpină condamnările statului român la CEDO.
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în
materia clarificării aspectelor relative la pătrunderea într-un
domiciliu pentru executarea unui mandat de aducere
În cauza Rupa împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că art. 183 și 184 din vechiul Cod de procedură penală nu permiteau pătrunderea în domiciliul reclamantului în scopul executării mandatului de aducere, în lipsa unui mandat de percheziție. În consecință, prinderea forțată a reclamantului, în absența unui mandat de arestare, prin pătrunderea polițiștilor în locuința sa, precum și faptul că aceștia s-au repliat în afara acesteia, unde l-au așteptat câteva ore, nu a fost conformă dispozițiilor legale și nici dispozițiilor art. 5, par. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Ca urmare a condamnării țării noastre la CEDO au fost luate măsuri legislative în ceea ce privește materia clarificării aspectelor relative la pătrunderea într-un
domiciliu pentru executarea unui mandat de aducere. Încă de la aprobarea tezelor prealabile ale proiectului noului Cod de procedură penală, Guvernul edicta prin intermediul Hotărârii nr. 829 din 25 iulie 2007 în materia măsurilor preventive că “în legătură cu măsurile restrictive de libertate, însușindu-și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia numai judecătorul poate dispune în sensul privării de libertate a unei persoane, fie și numai pentru a asigura prezența acesteia în fața unui organ judiciar, proiectul propune o nouă reglementare a instituției mandatului de aducere, recunoscând, pentru faza de urmărire penală, competența exclusivă de emitere a acestuia în sarcina judecătorului de libertăți, la sesizarea procurorului”.
Sunt deosebit de importante dispozițiile noului Cod de procedură penală, care reglementează situația în care este necesară pătrunderea într-un domiciliu sau sediu în executarea unui mandat de aducere. Potrivit art. 265, alin. 4, în cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesară pătrunderea fără consimțământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul. Iată, cum și de această dată această instituție modernă, judecătorul de drepturi și libertăți, vine și rezolvă încă odată o problemă pentru care România a fost condamnată la CEDO.
4.7. Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în
materia clarificării aspectelor relative la internarea medicală
nevoluntară
Internarea medicală nevoluntară reprezintă o măsură privativă de libertate prevăzută de lege, dispusă față de o persoană ce suferă de tulburări psihice grave, atunci când neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica acordarea tratamentului adecvat.
În cauza Filip împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că internarea medicală nevoluntară a unei persoane alienate trebuie să respecte trei condiții: alienarea trebuie stabilită prin probe, tulburarea trebuie să aibă un caracter de amploare și internarea nu poate fi prelungită dacă nu persistă această tulburare. Alienarea trebuie stabilită de un medic specialist înainte de dispunerea privării de libertate. Numai în caz de urgență avizul se poate cere “a posteriori”. În cazul în care persoana se sustrage, trebuie solicitată cel puțin o evaluare a medicului specialist pe baza dosarului medical. Lipsa oricăror evaluări prealabile de către un medic specialist, precum și faptul că autoritățile române nu au adoptat și alte măsuri mai puțin grave, au determinat Curtea să constate încălcarea art. 5, alin. 1, lit. e din Convenție în cauza C.B. împotriva României.
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la internarea medicală nevoluntară s-au materializat în modificările aduse Legii nr. 487 din 11 iulie 2002 Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice prin intermediul Legii nr. 129 din 12 iulie 2012 pentru modificarea și completarea Legii sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, precum și în dispozițiile noului Cod de procedură penală.
Mai multe garanții împotriva privării de libertate sub forma internării medicale nevoluntare au fost introduse prin Legea nr. 129/2012. Astfel, nu se poate proceda la o internare nevoluntară decât după ce au fost epuizate toate încercările de internare voluntară. O persoană poate fi internată prin procedura de internare nevoluntară numai dacă un medic psihiatru hotărăște că aceasta suferă de o tulburare psihică și consideră că din cauza acesteia există pericolul iminent de vătămare, pentru sine sau pentru alte persoane sau atunci când neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat. Propunerea de internare nevoluntară este analizată în cel mult 48 de ore de către o comisie medicală. Hotărârea comisiei este luată în urma examinării persoanei și se comunică acesteia și reprezentantului său. Pacientul este internat în baza deciziei comisiei, iar în termen de 24 de ore, aceasta va fi înaintată instanței, împreună cu documentele medicale. Judecarea se realizează în regim de urgență, în camera de consiliu, cu participarea și ascultarea pacientului, dacă este posibil. Participarea procurorului și asistența juridică a pacientului sunt obligatorii. Instanța hotărăște confirmarea sau încetarea măsurii internării medicale nevoluntare, hotărâre ce poate fi atacată cu recurs. Pacienții internați nevoluntar trebuie să fie reexaminați periodic, la cel mult o lună de către comisie, care poate constata încetarea condițiilor ce au dus la internare, iar apoi se sesizează instanța ce poate confirma sau nu.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1052/2003 s-a aprobat Strategia de reformă a sistemului judiciar pentru orizontul de timp 2003 – 2007; având în vedere conformitatea sistemului judiciar cu Convenția europeană a drepturilor omului, actul normativ respectiv prevedea modificarea Codului de procedură penală în ceea ce privește măsurile de siguranță a obligării la tratament medical și a internării medicale, în sensul că acestea pot fi dispuse numai de instanța de judecată.
În raport cu jurisprudența Curții, noul Cod de procedură penală vine și el și reglementează prin intermediul art. 185 măsura internării medicale nevoluntare.
În cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituție sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanța cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.
Astfel, internarea nevoluntară se dispune la sesizarea unei comisii medicale, printr-o cerere formulată de procuror în fața judecătorului de drepturi și libertăți, în cadrul unei proceduri judiciare transparente, în cursul căreia inculpatul beneficiază de asistență juridică obligatorie. Prin noua procedură instituită și prin drepturile oferite inculpatului, internarea medicală nevoluntară în vederea efectuării unei expertize psihiatrice se apropie de procedura arestării preventive.
În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei medico-legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de internare ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea luarea măsurii internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.
Noile dispoziții oferă o protecție sporită libertății individului, depășind cerințele impuse de Convenție. În același sens sunt și dispozițiile Legii nr. 487/2002, republicată, care instituie o procedură judiciară pentru luarea măsurii internării nevoluntare, deși jurisprudența Curții impunea numai existența unui aviz prealabil de la un medic specialist, efectuarea internării forțate urmând să se facă într-un spital, într-o clinică sau altă entitate specializată pentru tratarea unor astfel de persoane, precum și existența unei acțiuni în dreptul intern care să permită persoanei internate să se adreseze instanței pentru a verifica regularitatea hotărârii de luare sau prelungire a măsurii respective.
4.8. Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în
materia clarificării aspectelor relative la corespondența deținuților
În cauza Petra împotriva României, țara noastră a fost condamnată pentru încălcarea art. 8, par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv pentru nerespectarea dreptului la corespondență.
Reclamantul în timp ce își executa pedeapsa pedeapsa în penitenciar s-a plâns Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând printre altele și deschiderea și întârzierea corespondenței sale cu instanța europeană și cu familia sa. Curtea a constatatat încălcarea art. 8, par. 1 din Convenție, respectiv încălcarea dreptului la corespondență. În acel moment erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor, republicată în 1973, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora controlul corespondenței era autorizat de autorități și nu și de instanță și nici nu era vorba de vreo cale de atac împotriva acesteia. Condamnații aveau dreptul de a primi și trimite corespondență, dar pentru încălcarea regulilor de disciplină se putea lua împotriva acestora măsura disciplinară a retragerii dreptului, singura excepție făcând-o condamnații minori împotriva cărora nu se putea îndrepta o astfel de măsură.
Se impunea la acel moment schimbarea legislației, mai ales că acest deziderat constituia o exigență explicită a Comitetului Miniștrilor. În anul 2000 Guvernul a luat decizia promovării unui proiect de lege către Parlament. Datorită ritmului greoi de adoptare a actului normativ, Comitetul Miniștrilor a avut intenția adoptării unei rezoluții interimare. România a ieșit din această situație prin edictarea de către Guvern a Ordonanței de Urgență nr. 56 din 25 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate.
Astfel, prin noul act normativ dreptul la corespondență al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate era garantat. De asemenea, se recunoștea caracterul confidențial al corespondenței și faptul că nu putea fi deschisă sau reținută decât în limitele și condițiile prevăzute de lege și că numai persoana aflată în detenție avea dreptul să modifice forma și conținutul acesteia. Corespondența se putea deschide numai în prezența persoanei condamnate de către personalul locului de deținere, fără a fi citită, și numai cu scopul prevenirii introducerii în penitenciar a produselor interzise.
Pe baza dispoziției emise în scris și motivate de către directorul penitenciarului,
corespondența putea fi deschisă și reținută dacă ar fi existat indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, înștiințându-se, totodată, și persoana respectivă.
Totuși, în cazul corespondenței cu apărătorul sau cu organizațiile neguvernamentale care își desfășoară activitatea în domeniul protecției drepturilor omului, corespondența nu se putea nici reține și nici deschisă.
La nivel organizatoric s-a luat măsura instalării de cutii poștale în interiorul penitenciarului, de unde corespondența era colectată numai de către personalul furnizorului de servicii poștale. De asemenea, exista obligația ca răspunsul la petiții și corespondența adresată persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate să se predea de îndată destinatarului, sub semnătură. În cazul în care persoanele aflate în locurile de deținere nu dispuneau de mijloacele bănești necesare, cheltuielile pentru exercitarea dreptului de petiționare prin cereri și sesizări adresate organelor judiciare, instanțelor sau organizațiilor internaționale a căror competență este acceptată ori recunoscută de România și cele pentru exercitarea dreptului la corespondență cu familia și cu apărătorul aveau să fie suportate de către administrația penitenciarului.
În 2006 se mai face un pas către garantarea dispozițiilor Convenției și Parlamentul adoptă Legea nr. 275/2006, care vine și introduce aprobarea instanței, respectiv a judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate pentru deschiderea și reținerea corespondenței în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Se garantează nedeschiderea și nereținerea corespondenței cu instanțele sau organizațiile internaționale a căror competență este acceptată ori recunoscută de România. Prin noul act normativ, se reiterează faptul că aplicarea sancțiunilor disciplinare nu poate îngrădi dreptul de petiționare și dreptul la corespondență, iar pentru asigurarea exercitării acestor drepturi administrația penitenciarului are obligația punerii la dispoziția persoanei condamnate a materialelor necesare.
Ultima modificare legislativă datorată efectelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la corespondența deținuților este Legea nr. 254/2013. În cadrul său nu mai există excepția absolută a nedeschiderii și nereținerii în cazul corespondenței cu apărătorul sau cu organizațiile neguvernamentale care își desfășoară activitatea în domeniul protecției drepturilor omului.
Totodată, se restrânge și se condiționează dispozițiile date de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Astfel, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii și probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în
materia clarificării aspectelor relative la calomnie
În cauza I. Dalban împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat țara noastră pentru încălcarea art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce garantează libertatea de exprimare. Jurnalistul I. Dalban în calitate de reclamant a sesizat CEDO pentru a contesta condamnarea sa în România pentru calomnie, în urma publicării în presă a unor informații de interes public, fără a putea aduce argumente în favoarea sa în fața justiției.
Curtea de la Strasbourg a constatat încălcarea art. 10 din Convenție. La acel moment Codul penal al României din 1968, republicat în 1997, încadra calomnia ca fiind o infracțiune contra demnității și o definea ca fiind “afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public”. Calomnia era sancționată cu închisoarea între 3 luni și 3 ani sau amendă. În lumina hotărârii de condamnare se impuneau modificări de ordin legislativ ale Codului penal pentru garantarea libertății de exprimare, cu posibilitatea pentru acuzat de a putea invoca în apărarea sa, buna credință.
Garantarea libertății de expresie și informare a presei în general are un rol foarte important în societate. Se precizează în jurisprudența CEDO că se pot accepta chiar și unele exagerări sau formule mai aspre ale presei, deoarece este benefic să avem o presă activă, câtă vreme aceasta servește interesului public. Totuși, libertatea presei implică și responsabilități, atunci când este vorba despre reputația și drepturile cetățenilor. CEDO acceptă posibilitatea sancționării presei, dar aceasta să fie proporțională și centrată pe afirmațiile ce au depășit limitele admisibilului. Pedeapsa cu închisoarea pentru o astfel de faptă nu este compatibilă cu libertatea de expresie garantată prin Convenție.
Astfel, un prim pas este acela prin care se reduce pedeapsa cu închisoarea în cazul săvârșirii infracțiunii de calomnie, pas făcut cu ajutorul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală. Prin intermediul Legii nr. 160 din 30 mai 2005 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală se desființează pedeapsa cu închisoarea pentru această infracțiune, rămânând numai pedeapsa amenzii.
Un pas important către alinierea sistemului de drept românesc la cerințele Convenției, dar totuși iluzoriu, după cum se va confirma șase luni mai târziu, a fost acela al adoptării de către Parlament a Legii nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi. Iată că prin acest act normativ se reușește dezincriminarea calomniei. Spuneam că acest pas a fost iluzoriu, deoarece Curtea Constituțională prin intermediul Deciziei nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, vine și repune în drepturi art. 206 din Codul penal, incriminând iarăși calomnia, constatând că dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 și 207 din Codul penal, sunt neconstituționale.
Pasul final este realizat prin intrarea în vigoare de la 1 februarie Legii nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, numit și noul Cod penal al României. Acest act normativ nu mai introduce în cuprinsul său infracțiunea de calomnie, aceasta rămânând dezincriminată, astfel garantându-se libertatea de exprimare a cetățeanului.
Citarea și invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor
Omului în cadrul hotărârilor judecătorești ale instanțelor românești
În familia dreptului romano-germanic, din care face parte și dreptul românesc, judecătorul are un rol important pentru interpretarea legii, pentru acoperirea lacunelor acesteia și pentru adaptarea legii realităților ulterioare intrării sale în vigoare. În principiu, în aceste sisteme de drept, jurisprudența nu este izvor formal de drept. În prezent constatăm tendința ca în sistemele de drept în care jurisprudența nu are un rol principal să se extindă cazurile în care un atare rol este recunoscut, în timp ce precedentul judiciar în statele unde rolul acestuia este primordial (dreptul anglo-saxon) să fie din ce în ce mai des înlocuit cu legi scrise. Toate aceste schimbări apar în contextul globalizării, deoarece numai dacă regulile sunt asemănătoare se poate discuta de succes în relațiile economice, culturale, sociale etc..
Formarea profesională continuă a judecătorilor constituie garanția independenței și imparțialității în exercitarea funcției. În cadrul acestei formări profesionale trebuie să se țină seama și de cunoașterea și aprofundarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
În Hotărârea nr. 981/2008, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii considera că <în ceea ce privește alinierea instanței supreme la soluția Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Beian împotriva României din 6 decembrie 2007, cauză în care România a fost condamnată pentru practică neunitară la nivelul instanței supreme, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 124, alin. 3 din Constituție, respectiv faptul că “judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, nu și precedentului judiciar, astfel încât motivarea, în sensul că judecătorul este ținut de hotărârile anterioare în materie este nelegală și străină spiritului sistemului român de drept. În acest sens, este problema statului de a găsi instrumentele cele mai potrivite pentru a evita soluțiile de practică neunitară, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului neconstituind prin ea însăși un temei pentru a pronunța soluția în sensul celor anterioare>.
În principiu, constituțional vorbind, precedentul judiciar nu poate fi recunoscut ca fiind izvor de drept, totuși deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului în opinia doctrinară reprezintă o reală excepție.
În cauza civilă 4702/4/2011 aflată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4, contestatoarea X în contradictoriu cu intimatul Y a formulat contestație la executare, prin care a solicitat anularea actelor de înființare a popririi și celorlalte acte de executare emise într-un dosar de executare, precum și a întregii executări, anularea încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu, în speță o sentință penală și suspendarea executării silite.
Instanța prin intermediul sentinței civile nr. 4507 din 14 iunie hotărît în această speță să respingă contestația la executare ca neîntemeiată și să respingă cererea de suspendare a executării silite ca fiind rămasă fără obiect.
În motivarea sentinței, instanța a făcut apel la jurisprudența CEDO, în speță la cauza Hornsby împotriva Greciei. Se spunea în sentință căci Curtea a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ceea ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției.
De asemenea, în motivarea aceleiași sentințe judecătorul a dezvoltat opinia instanței internaționale de la Strasbourg din cauza Sandor împotriva României, și anume, căci Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6, par. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în fața unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Astfel de invocări ale jurisprudenței Curții mai întâlnim și în Deciziile Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor în interesul legii, în Deciziile Curții Constituționale referitoare la excepțiile de neconstituționalitate, precum și în Sentințele civile ale Curților de Apel în materia contenciosului administrativ, toate aceste hotărâri fiind publicate în Monitorul Oficial.
Procedura revizuirii hotărârilor judecătorești în materie penală și
civilă ca urmare a pronunțării unei hotărâri prin care instanța
europeană a constatat încălcarea unui drept prevăzut de Convenția
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
Eliminarea recursului în anulare, justificată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și de măsurile dispuse de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei în executarea acesteia, a determinat însă și unele modificări ale căilor de atac, în special a recursului și a revizuirii. În termenii Recomandării Comitetului Miniștrilor din 19 ianuarie 2000 pentru reluarea procedurii judiciare interne, încălcarea de fond sau încălcarea garanțiilor trebuie să fie de o gravitate precum este o serioasă suspiciune asupra rezultatului procedurii interne atacate și individul să continue să suporte consecințele negative în rezultatul deciziei naționale, consecințe care nu pot fi compensate printr-o satisfacție echitabilă și care nu pot fi modificate decât prin reexaminare sau redeschidere.
A fost introdus un nou motiv de revizuire pentru situația în care, printr-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale.
În ceea ce privește revizuirea hotărârilor judecătorești în materie penală ca urmare a pronunțării unei hotărâri prin care instanța europeană a constatat încălcarea unui drept prevăzut de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, România a făcut mari progrese în ce privește legislația începând cu 23 decembrie 2004, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 576 din 14 decembrie 2004
pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală.
Astfel, pentru prima dată în materie penală era posibil ca hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale să poată fi supuse revizuirii. Acest lucru era posibil datorită introducerii art. 408^1 în vechiul cod de procedură penală.
În acest context puteau cere revizuirea persoana al cărei drept a fost încălcat, soțul și rudele apropiate ale condamnatului, chiar și după moartea acestuia, precum și procurorul, din oficiu.
Instanța competentă să judece cererea de revizuire era instanța care a judecat cauza în primă instanță. Cererea de revizuire se putea face în termen de un an de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I. După sesizare, instanța putea dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părții, suspendarea executării hotărârii atacate și putea reveni asupra suspendării acordate.
De asemenea, instanța nu putea obliga statul la plata unor despăgubiri care fuseseră acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și încasate de victima încălcării unui drept prevăzut de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceste hotărâri ale instanței de revizuire erau supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile la care se referea revizuirea.
Prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi este adusă o modificare respectivului articol, și mai precis este introdusă o condiționare pentru revizuirea hotărârilor condamnate la CEDO, și anume, numai dacă consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. De asemenea, în noile condiții, competența pentru judecata acestei cereri de revizuire este dată completului de nouă judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu această ocazie, data de la care începea să curgă termenul de un an în care se putea depune cererea de revizuire era data rămânerii definitive a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prin dispozițiile art. 465 din noul cod de procedura penală legiuitorul român stabilește că se poate apela la calea revizuirii și pentru hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți. La acest moment competența a revenit la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere. Termenul de depunere este redus de la un an la trei luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii definitive pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Efectul rejudecării asupra hotărârii atacate îl reprezintă desființarea acesteia în totalitate sau în parte sub aspectul dreptului încălcat și rejudecarea cauzei.
Și în materie civilă apare calea extraordinară de atac asupra hotărârilor judecătorești naționale pentru care statul nostru a fost condamnat la CEDO, numită revizuire. Pentru prima dată, dispozițiile Ordonanței de Urgență nr. 58 din 25 iunie 2003 vine și introduce această cale extraordinară de atac. Astfel se făcea posibilă revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatase o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuau să se producă și nu puteau fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
În 2011 această cale extraordinară de atac este aplicabilă și hotărârilor judecătorești care evocă fondul, datorită declarării neconstituționalității respectivei norme.
Dispozițiile noului Cod de procedură civilă edictează că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă.
Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, iar termenul de introducere a revizuirii în acest caz este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre.
În practică s-a constatat că redeschiderea procedurilor interne poate interveni:
-ca urmare a exigenței exprimate de însăși Curtea Europeană în dispozitivul hotărârii, o situație care statistic este ceva mai puțin întâlnită până în prezent, dar față de care există o tendință ascendentă în preferințele Curții;
-între momentul hotărârii pe fond și cel al pronunțării asupra justei despăgubiri, moment deliberat amânat în unele situații de Curte și care dă prilejul autorităților naționale să reacționeze;
-în cursul procedurii de executare aflată sub controlul Comitetului Miniștrilor în cele mai multe dintre situații.
CONCLUZII
Protejarea drepturilor omului în sistemul european de valori se face atât prin intermediul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cât și prin cel al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Jurisprudența Curții nu numai că interpretează normele convenționale, dar le și completează.
Din 31 mai 1994, data ratificării de către noastră a Convenției, și până la momentul redactării prezentei lucrări, România a fost condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin intermediul a 241 de hotărâri.
Astfel, cel puțin la nivel teoretic, există un curent european de supraveghere permanentă a legislațiilor naționale în vederea respectării dispozițiilor Convenției și de descurajare a edictării normelor contrare acesteia.
În cadrul lucrării au fost tratate aspecte privind aplicabilitatea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în dreptul național, și, de asemenea a fost decelată influența autorității hotărârilor CEDO asupra dreptului românesc.
Este cu atât mai mult de actualitate acest demers, cu cât observăm în statistica Ministerului Finanțelor Publice că în perioada 2004-2014 despăgubirile plătite de la bugetul de stat în urma condamnărilor statului român la CEDO au atins nivelul de 193.545.537 lei.
Rolul activ al jurisprudenței CEDO asupra dreptului românesc a reprezentat analiza efectelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în diferite materii, cu preponderență din sfera dreptului penal.
“Înaltele părți contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care sunt părți”, se spune în art. 46, paragraful 1 din Convenție, statul ce a produs o încălcare a acesteia având liberatatea de alegere a mijloacelor juridice ce conduc la executarea hotărârii CEDO.
O hotărâre CEDO nu produce efecte “erga omnes”, ci “inter partes”, teoretic aceasta privind numai părțile litigiului și, de asemenea, nu reprezintă titlu executoriu. Totuși, instanța internă nu este obligată de Convenție să le confere efect direct, acest lucru ținând de dreptul intern al statului condamnat, care este liber să implementeze hotărârile de la în concordanță cu regulile sistemului juridic național.
Prin publicare se asigură opozabilitatea, dar putem afirma că în ultimul timp autoritatea de lucru interpretat a hotărârilor produce efecte “erga omnes”.
În capitolul IV intitulat “Rolul activ al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului asupra dreptului românesc” s-au tratat efectele jurisprudenței CEDO în diferite materii, mai ales din sfera dreptului penal.
Prin intermediul jurisprudenței Curții se relevă diferențele dintre garanțiile convenționale și dreptul național, născându-se astfel nevoia imperioasă de schimbare la nivelul dreptului intern. Efectul Convenției asupra dreptului național acționează ca un catalizator al normelor de drept și al armonizării dreptului european. În speță, modificările legislative la nivel național au loc, de regulă, în urma hotărârilor de condamnare pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva statelor ce au încălcat Convenția.
În materia clarificării aspectelor relative la lipsa independenței față de executiv a procurorului în materia măsurii arestării preventive în urma condamnărilor statului român la CEDO, prin dispozițiile noului cod de procedură penală s-a prevăzut că măsura arestului preventiv poate fi luată față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată, pe când organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reținerea pentru cel mult 24 de ore și numai după audierea suspectului sau inculpatului în prezența avocatului. Prin aceste măsuri s-a ajuns la o normă penală modernă, flexibilă și care întrunește toate standardele Convenției.
În ceea ce privește materia clarificării aspectelor relative la justiția militară, în urma condamnărilor la CEDO legislația în domeniu a fost modificată, astfel că tribunalele militare nu mai puteau judeca în primă instanță infracțiuni săvârșite de civili. Pe cale de consecință, restrângerile de competență ale instanțelor militare se regăsesc și la competențele parchetelor de pa lângă acestea.
În materia clarificării aspectelor relative la lipsa independenței față de
executiv a procurorului în materia interceptărilor telefonice noul cod de procedură penală vine și rezolvă toate problemele ce au stat la baza condamnărilor la CEDO.
Convorbirile interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, trebuie să fie redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal, iar după încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi și libertăți despre activitățile efectuate.
În ceea ce privește efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarificării aspectelor relative la audierea persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, acestea au fost multiple. Cea mai importantă o reprezintă noul cod de procedură penală, în care se precizează că președintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului și procurorului. De asemenea, procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor, astfel asigurându-se respectarea drepturilor la audiere a persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni.
Jurisprudența CEDO în materia clarificării aspectelor relative la lipsa interogării unui martor al acuzării, a dus la elaborarea noilor norme ce au edictat că în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, inclusiv la audierea martorului principal. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Astfel, se respectă întru totul dispozițiile art. 6, par. 3, lit. d din Convenție și se preîntâmpină condamnările statului român la CEDO.
Și în ceea ce privește materia clarificării aspectelor relative la pătrunderea într-un domiciliu pentru executarea unui mandat de aducere, noul Cod de procedură penală reglementează foarte clar situația în care este necesară pătrunderea într-un domiciliu sau sediu în executarea unui mandat de aducere.
Clarificarea aspectelor relative la internarea medicală nevoluntară a fost făcută tot prin dispozițiile noului cod de procedură penală. În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei medico-legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi și libertăți de la instanță internarea medicală nevoluntară, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.
În urma condamnărilor României la CEDO pentru deschiderea și întârzierea corespondenței deținuților se adoptă Legea nr. 275 din 2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prin care se fac pași importanți către garantarea dispozițiilor Convenției. Astfel, se garantează nedeschiderea și nereținerea corespondenței cu instanțele sau organizațiile internaționale a căror competență este acceptată ori recunoscută de România.
Au fost radicale efectele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și în materia clarificării aspectelor relative la calomnie. Prin noul cod penal calomnia nu mai este incriminată, astfel garantându-se libertatea de exprimare a cetățeanului.
În cadrul lucrării s-a tratat și subiectul citării și invocării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cadrul hotărârilor judecătorești ale instanțelor românești. În familia dreptului romano-germanic, din care face parte și dreptul românesc, judecătorul are un rol important pentru interpretarea legii, pentru acoperirea lacunelor acesteia și pentru adaptarea legii realităților ulterioare intrării sale în vigoare. În principiu, în aceste sisteme de drept, jurisprudența nu este izvor formal de drept. În prezent constatăm tendința ca în sistemele de drept în care jurisprudența nu are un rol principal să se extindă cazurile în care un atare rol este recunoscut. Toate aceste schimbări apar în contextul globalizării, deoarece numai dacă regulile sunt asemănătoare se poate discuta de succes în relațiile economice, culturale, sociale etc..
Și în materia procedurii revizuirii hotărârilor judecătorești în materie penală și civilă ca urmare a pronunțării unei hotărâri prin care instanța europeană a constatat încălcarea unui drept prevăzut de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale s-au produs schimbări profunde.
În termenii Recomandării Comitetului Miniștrilor din 19 ianuarie 2000 pentru reluarea procedurii judiciare interne, încălcarea de fond sau încălcarea garanțiilor trebuie să fie de o gravitate, precum este o serioasă suspiciune asupra rezultatului procedurii interne atacate și individul să continue să suporte consecințele negative în rezultatul deciziei naționale, consecințe care nu pot fi compensate printr-o satisfacție echitabilă și care nu pot fi modificate decât prin reexaminare sau redeschidere.
Astfel, atât în legislația penală cât și civilă, a fost introdus un nou motiv de revizuire pentru situația în care, printr-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale.
Demersul științific al acestei lucrări este făcut în consonanță cu adaptările permanente pe care România a trebuit și trebuie în continuare să le facă dreptului său în urma condamnărilor directe ale Curții, dar și al presiunii constante exercitate de întregul sistem de condamnări la nivelul celor 47 de state membre.
BIBLIOGRAFIE
-BÎRSAN, CORNELIU – Convenția europeană a drepturilor omului-comentarii pe articole, vol I. Drepturi și libertăți – Editura C.H. Beck, București, 2005;
-BOGDAN, DRAGOȘ – Procesul civil echitabil în jurisprudența CEDO, vol. II. Echitatea stricto-sensu – Editura Hamangiu, București, 2011;
-CORLĂȚEAN, TITUS – Protecția europeană și internațională a drepturilor omului – Editura Universul Juridic, București, 2012;
-HOTCA, MIHAI-ADRIAN, LUPAȘCU, DAN, DAMASCHIN, MIRCEA și ONICA-JARKA BEATRICE – Uniformizarea practicii judiciare și armonizarea cu jurisprudența CEDO, imperativ al înfăptuirii justiției: propuneri legislative privind asigurarea unei practici judiciare unitare, vol. I. Rolul jurisprudenței în cadrul sistemului judiciar – Editura Universul Juridic, București, 2010;
-TĂBUȘCĂ, SILVIA – Efectele hotărârilor CEDO și CJUE în dreptul intern – Analiză asupra dreptului la nediscriminare – Editura C.H. Beck, București, 2012;
-BOGDAN DRAGOȘ și SELEGEAN MIHAI – Jurisprudență CEDO – studii și comentarii – Institutul Național al Magistraturii, București, 2005;
-PAVELESCU, GEORGETA – Impactul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale a României în practica instanțelor judecătorești – articol în Buletinul științific nr. 15 din 2007 al Universității Mihail Kogălniceanu din Iași – Editura Cugetarea, Iași, 2007;
-POPA, FLAVIAN – Reglementări europene și jurisprudența CEDO privind măsurile preventive și aplicarea acestora în procesul penal român – teză de doctorat Facultatea de Drept, Universitatea București, București, 2013;
-LIVESCU, DAN și LIVESCU, MONICA – Efectele juridice ale hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și controlul executării acestora – articol în Revista națională de drept, ediția nr. 10 din 2012, ediție electronică sub egida Uniunii Naționale a Barourilor din România;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 14 iunie 1960 în cauza Lawless împotriva Italiei;
-LEGEA Nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor, republicată în Buletinul Oficial nr. 62 din 2 mai 1973;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 13 iunie 1979 în cauza Marckx împotriva Belgiei;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 22 aprilie 1993 în cauza Modinos împotriva Ciprului;
-LEGEA nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 135 din 31 mai 1994;
-LEGEA nr. 79 din 6 iulie 1995 privind ratificarea Protocolului nr. 11 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin convenție, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 147 din 13 iulie 1995;
-LEGEA nr. 15 din 21 iunie 1968 privind adoptarea Codului penal al României, republicată în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 23 septembrie 1998 în Cauza Petra împotriva României;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 28 septembrie 1999 în cauza I. Dalban împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 277 din 20 iunie 2000;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 18 ianuarie 2001 în cauza Chapman împotriva Marii Britanii;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 27 iunie 2000 în cauza Constantinescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 30 mai 2001;
-HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 1065 din 25 octombrie 2001 privind aprobarea Programului național de prevenire a corupției și a Planului național de acțiune împotriva corupției, publicat în Monitorul Oficial nr. 728 din 15 noiembrie 2001;
-ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ A GUVERNULUI nr. 58 din 23 mai 2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 351 din 27 mai 2002;
-ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI nr. 56 din 25 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate Monitorul Oficial nr. 457 din 27 iunie 2003;
-ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI nr. 58 din 25 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 460 din 28 iunie 2003;
-LEGEA nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003;
-HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 1052 din 4 septembrie 2003 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar, publicat în Monitorul Oficial nr. 649 din 12 septembrie 2003;
-ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI nr. 109 din 24 octombrie 2003
privind modificarea Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 748 din 26 octombrie 2003;
-CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003;
-LEGEA nr. 590 din 22 decembrie 2003 privind tratatele publicată în Monitorul Oficial nr. 23 din 12 ianuarie 2004;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1150 din 6 decembrie 2004;
-LEGEA nr. 576 din 14 decembrie 2004 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 1223 din 20 decembrie 2004;
-LEGEA nr. 39 din 17 martie 2005 privind ratificarea Protocolului nr. 14 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, cu privire la modificarea sistemului de control al Convenției, adoptat la Strasbourg la 13 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 238 din 22 martie 2005;
-LEGEA nr. 160 din 30 mai 2005 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 470 din 2 iunie 2005;
-LEGEA nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 826 din 13 septembrie 2005;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI nr. 1 din 5 iulie 2005 în cauza Moldovan și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 796 din 1 septembrie 2005;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI nr. 2 din 12 iulie 2005 în Cauza Moldovan și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 317 din 10 aprilie 2006;
-HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 523 din 19 aprilie 2006 pentru aprobarea Programului de dezvoltare comunitară în localitatea Hădăreni, județul Mureș, pentru perioada 2006 – 2008, publicat în Monitorul Oficial nr. 385 din 4 mai 2006;
-LEGEA nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 601 din 12 iulie 2006;
-LEGEA nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 627 din 20 iulie 2006;
-ORDINUL AGENȚIEI NAȚIONALE PENTRU ROMI nr. 172 din 19 iunie 2006 privind aprobarea Metodologiei de gestionare a Programului de dezvoltare comunitară în localitatea Hădăreni, comuna Chețani, județul Mureș, pentru perioada 2006 – 2008, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 667 din 3 august 2006;
-LEGEA nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 677 din 7 august 2006;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 1 decembrie 2005 în Cauza Ilișescu și Chiforec împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 782 din 15 septembrie 2006;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 14 decembrie 2006 în Cauza Filip împotriva României;
-DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 8 martie 2007;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 29 martie 2007 în Cauza Mircea împotriva României;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 27 aprilie 2007 în Cauza Kalanyos împotriva României;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 27 aprilie 2007 în Cauza Gergely împotriva României;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 26 iulie 2007 în Cauza Hirschhorn împotriva României;
-HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 829 din 25 iulie 2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 556 din 14 august 2007;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI – SECȚIA ÎNTÂI din 21 septembrie 2006 în Cauza Maszni împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 585 din 24 august 2007;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI – SECȚIA A III-A din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), publicată în Monitorul Oficial nr.830 din 5 decembrie 2007;
-HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 66 din 23 ianuarie 2008 privind mandatarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" să pună în executare Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Hirschhorn împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 56 din 24 ianuarie 2008;
-HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 1283 din 8 octombrie 2008 privind aprobarea Programului educațional pentru prevenirea și combaterea discriminării romilor în localitățile Plăieșii de Sus și Casinu Nou, comuna Plăieșii de Jos, județul Harghita, publicată în Monitorul Oficial nr. 700 din 15 octombrie 2008;
– HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI – SECȚIA A III-A din 29 aprilie 2008 în Cauza Spînu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 780 din 21 noiembrie 2008;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 30 aprilie 2009;
-LEGEA nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 20 aprilie 2010 în Cauza C.B. împotriva României;
-LEGEA nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 21 aprilie 2010;
-LEGEA Nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Momitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 16 decembrie 2008 în Cauza Rupa împotriva României (Nr. 1), publicată în Monitorul Oficial nr. 562 din 10 august 2010;
-DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE nr. 233 din 15 februarie 2011
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 340 din 17 mai 2011;
-LEGEA nr. 129 din 12 iulie 2012 pentru modificarea și completarea Legii sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 487 din 17 iulie 2012;
-LEGEA nr. 487 din 11 iulie 2002 – Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, republicată în Monitorul Oficial nr. 652 din 13 septembrie 2012;
-LEGEA nr. 202 din 9 noiembrie 1998, privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 206 din 11 aprilie 2013, cu modificările ulterioare;
-LEGEA nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013;
-LEGEA nr. 51 din 29 iulie 1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 18 martie 2014;
-PROTOCOL nr. 15 din 24 iunie 2013 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, publicată în Monitorul Oficial nr. 886 din 5 decembrie 2014;
-LEGEA nr. 157 din 3 decembrie 2014 privind ratificarea Protocolului nr. 15 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, încheiat la Strasbourg la 24 iunie 2013 și semnat de România la 24 iunie 2013 publicată în Monitorul Oficial, nr. 886 din 5 decembrie 2014;
-ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 93 din 29 decembrie 2014 privind realizarea unor angajamente ce derivă din hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului Moldovan și alții împotriva României nr. 1 din 5 iulie 2005 și Moldovan și alții împotriva României nr. 2 din 12 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 968 din 30 decembrie 2014;
-LEGEA nr. 134 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în Monitorul Oficial nr. 247 din 10 aprilie 2015;
-Sentința civilă nr. 4507 din 14 iunie Judecătoriei Sector 4;
-www.echr.coe.int.
BIBLIOGRAFIE
-BÎRSAN, CORNELIU – Convenția europeană a drepturilor omului-comentarii pe articole, vol I. Drepturi și libertăți – Editura C.H. Beck, București, 2005;
-BOGDAN, DRAGOȘ – Procesul civil echitabil în jurisprudența CEDO, vol. II. Echitatea stricto-sensu – Editura Hamangiu, București, 2011;
-CORLĂȚEAN, TITUS – Protecția europeană și internațională a drepturilor omului – Editura Universul Juridic, București, 2012;
-HOTCA, MIHAI-ADRIAN, LUPAȘCU, DAN, DAMASCHIN, MIRCEA și ONICA-JARKA BEATRICE – Uniformizarea practicii judiciare și armonizarea cu jurisprudența CEDO, imperativ al înfăptuirii justiției: propuneri legislative privind asigurarea unei practici judiciare unitare, vol. I. Rolul jurisprudenței în cadrul sistemului judiciar – Editura Universul Juridic, București, 2010;
-TĂBUȘCĂ, SILVIA – Efectele hotărârilor CEDO și CJUE în dreptul intern – Analiză asupra dreptului la nediscriminare – Editura C.H. Beck, București, 2012;
-BOGDAN DRAGOȘ și SELEGEAN MIHAI – Jurisprudență CEDO – studii și comentarii – Institutul Național al Magistraturii, București, 2005;
-PAVELESCU, GEORGETA – Impactul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale a României în practica instanțelor judecătorești – articol în Buletinul științific nr. 15 din 2007 al Universității Mihail Kogălniceanu din Iași – Editura Cugetarea, Iași, 2007;
-POPA, FLAVIAN – Reglementări europene și jurisprudența CEDO privind măsurile preventive și aplicarea acestora în procesul penal român – teză de doctorat Facultatea de Drept, Universitatea București, București, 2013;
-LIVESCU, DAN și LIVESCU, MONICA – Efectele juridice ale hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și controlul executării acestora – articol în Revista națională de drept, ediția nr. 10 din 2012, ediție electronică sub egida Uniunii Naționale a Barourilor din România;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 14 iunie 1960 în cauza Lawless împotriva Italiei;
-LEGEA Nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor, republicată în Buletinul Oficial nr. 62 din 2 mai 1973;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 13 iunie 1979 în cauza Marckx împotriva Belgiei;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 22 aprilie 1993 în cauza Modinos împotriva Ciprului;
-LEGEA nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 135 din 31 mai 1994;
-LEGEA nr. 79 din 6 iulie 1995 privind ratificarea Protocolului nr. 11 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin convenție, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 147 din 13 iulie 1995;
-LEGEA nr. 15 din 21 iunie 1968 privind adoptarea Codului penal al României, republicată în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 23 septembrie 1998 în Cauza Petra împotriva României;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 28 septembrie 1999 în cauza I. Dalban împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 277 din 20 iunie 2000;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 18 ianuarie 2001 în cauza Chapman împotriva Marii Britanii;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 27 iunie 2000 în cauza Constantinescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 30 mai 2001;
-HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 1065 din 25 octombrie 2001 privind aprobarea Programului național de prevenire a corupției și a Planului național de acțiune împotriva corupției, publicat în Monitorul Oficial nr. 728 din 15 noiembrie 2001;
-ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ A GUVERNULUI nr. 58 din 23 mai 2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 351 din 27 mai 2002;
-ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI nr. 56 din 25 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate Monitorul Oficial nr. 457 din 27 iunie 2003;
-ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI nr. 58 din 25 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 460 din 28 iunie 2003;
-LEGEA nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003;
-HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 1052 din 4 septembrie 2003 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar, publicat în Monitorul Oficial nr. 649 din 12 septembrie 2003;
-ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI nr. 109 din 24 octombrie 2003
privind modificarea Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 748 din 26 octombrie 2003;
-CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003;
-LEGEA nr. 590 din 22 decembrie 2003 privind tratatele publicată în Monitorul Oficial nr. 23 din 12 ianuarie 2004;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1150 din 6 decembrie 2004;
-LEGEA nr. 576 din 14 decembrie 2004 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 1223 din 20 decembrie 2004;
-LEGEA nr. 39 din 17 martie 2005 privind ratificarea Protocolului nr. 14 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, cu privire la modificarea sistemului de control al Convenției, adoptat la Strasbourg la 13 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 238 din 22 martie 2005;
-LEGEA nr. 160 din 30 mai 2005 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 470 din 2 iunie 2005;
-LEGEA nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 826 din 13 septembrie 2005;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI nr. 1 din 5 iulie 2005 în cauza Moldovan și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 796 din 1 septembrie 2005;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI nr. 2 din 12 iulie 2005 în Cauza Moldovan și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 317 din 10 aprilie 2006;
-HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 523 din 19 aprilie 2006 pentru aprobarea Programului de dezvoltare comunitară în localitatea Hădăreni, județul Mureș, pentru perioada 2006 – 2008, publicat în Monitorul Oficial nr. 385 din 4 mai 2006;
-LEGEA nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 601 din 12 iulie 2006;
-LEGEA nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 627 din 20 iulie 2006;
-ORDINUL AGENȚIEI NAȚIONALE PENTRU ROMI nr. 172 din 19 iunie 2006 privind aprobarea Metodologiei de gestionare a Programului de dezvoltare comunitară în localitatea Hădăreni, comuna Chețani, județul Mureș, pentru perioada 2006 – 2008, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 667 din 3 august 2006;
-LEGEA nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 677 din 7 august 2006;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 1 decembrie 2005 în Cauza Ilișescu și Chiforec împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 782 din 15 septembrie 2006;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 14 decembrie 2006 în Cauza Filip împotriva României;
-DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 8 martie 2007;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 29 martie 2007 în Cauza Mircea împotriva României;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 27 aprilie 2007 în Cauza Kalanyos împotriva României;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 27 aprilie 2007 în Cauza Gergely împotriva României;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 26 iulie 2007 în Cauza Hirschhorn împotriva României;
-HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 829 din 25 iulie 2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 556 din 14 august 2007;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI – SECȚIA ÎNTÂI din 21 septembrie 2006 în Cauza Maszni împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 585 din 24 august 2007;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI – SECȚIA A III-A din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), publicată în Monitorul Oficial nr.830 din 5 decembrie 2007;
-HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 66 din 23 ianuarie 2008 privind mandatarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" să pună în executare Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Hirschhorn împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 56 din 24 ianuarie 2008;
-HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 1283 din 8 octombrie 2008 privind aprobarea Programului educațional pentru prevenirea și combaterea discriminării romilor în localitățile Plăieșii de Sus și Casinu Nou, comuna Plăieșii de Jos, județul Harghita, publicată în Monitorul Oficial nr. 700 din 15 octombrie 2008;
– HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI – SECȚIA A III-A din 29 aprilie 2008 în Cauza Spînu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 780 din 21 noiembrie 2008;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 30 aprilie 2009;
-LEGEA nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 20 aprilie 2010 în Cauza C.B. împotriva României;
-LEGEA nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 21 aprilie 2010;
-LEGEA Nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Momitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010;
-HOTĂRÂREA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 16 decembrie 2008 în Cauza Rupa împotriva României (Nr. 1), publicată în Monitorul Oficial nr. 562 din 10 august 2010;
-DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE nr. 233 din 15 februarie 2011
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 340 din 17 mai 2011;
-LEGEA nr. 129 din 12 iulie 2012 pentru modificarea și completarea Legii sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 487 din 17 iulie 2012;
-LEGEA nr. 487 din 11 iulie 2002 – Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, republicată în Monitorul Oficial nr. 652 din 13 septembrie 2012;
-LEGEA nr. 202 din 9 noiembrie 1998, privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 206 din 11 aprilie 2013, cu modificările ulterioare;
-LEGEA nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013;
-LEGEA nr. 51 din 29 iulie 1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 18 martie 2014;
-PROTOCOL nr. 15 din 24 iunie 2013 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, publicată în Monitorul Oficial nr. 886 din 5 decembrie 2014;
-LEGEA nr. 157 din 3 decembrie 2014 privind ratificarea Protocolului nr. 15 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, încheiat la Strasbourg la 24 iunie 2013 și semnat de România la 24 iunie 2013 publicată în Monitorul Oficial, nr. 886 din 5 decembrie 2014;
-ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 93 din 29 decembrie 2014 privind realizarea unor angajamente ce derivă din hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului Moldovan și alții împotriva României nr. 1 din 5 iulie 2005 și Moldovan și alții împotriva României nr. 2 din 12 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 968 din 30 decembrie 2014;
-LEGEA nr. 134 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în Monitorul Oficial nr. 247 din 10 aprilie 2015;
-Sentința civilă nr. 4507 din 14 iunie Judecătoriei Sector 4;
-www.echr.coe.int.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectul Jurisprudentei Curtii Europene A Drepturilor Omului Asupra Dreptului Romanesc (ID: 127702)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.