Efectul Crizei Economice Mondiale Asupra Comertului la Nivel International

Cuprins

CAPITOLUL I : CRIZA ECONOMICǍ GLOBALǍ – ABORDARE TEORETICǍ

I.1. Considerente privind criza economică mondială

La momentul actual, criza economică mondială reprezintă principala problemă cu care se confruntă toate statele lumii și care preocupă atât șefii statelor cât și oamenii de rând, aceasta generând efecte asupra economiei naționale, a celei internaționale și implicit asupra vieții oamenilor obișnuiți.

Criza economică și financiară acționează în toate domeniile economice, producând decalaje între state, pierderi, falimente.

Există diverse ipoteze cu privire la perioada în care ar fi apărut criza economică, cine ar fi provocat-o și care sunt cauzele acesteia.

Analiștii și economiștii sunt împărțiți atunci când vine vorba de găsirea unei singure explicații cu privire la cea mai serioasă criză din ultimele decenii.

Teoriile variază de la o cauză la alta, însă nici una nu pare să acopere întreaga serie de factori care au adus omenirea în plină criză.

Una dintre explicațiile crizei economice și financiare actuale ar suna în felul următor: unele bănci, fonduri de investiții și societăți de asigurare, fără a avea acoperirea necesară, au acordat credite ipotecare unor așa ziși clienți, care nu aveau capabilitatea de a-și plăti ratele. Dar aceste ipoteci, dat fiind că fuseseră securitizate, adică transformate în titluri de valoare tranzacționale, au infectat mai departe sistemul financiar global și l-au dat peste cap.

Disponibilitatea excesivă a fondurilor de credit a creat multe "baloane" hiperumflate pe piața de credite pentru case individuale, clădiri, terenuri, mașini, cărți de credit.

Conform teoriei economistului John Taylor, acțiunile și intervențiile guvernului ar fi fost cele care au cauzat, au prelungit și totodată au înrăutățit această criză financiară. Politica guvernamentală defectuoasă a fost cea care a condus spre dezintegrarea pieței imobiliare a SUA.

Prin opinia sa, economistul Taylor contrazice teoria potrivit căreia criza este un eșec al pieței libere și a capitalismului.

El este de părere că în acest caz, avem de-a face cu o greșeală a guvernului, și nu este deloc corect să susținem afirmația potrivit căreia piețele au fost cele care cedat. Această situație s-a datorat faptului că în ultimii ani, Statele Unite au trecut printr-un boom al pieței imobiliare, iar mai apoi printr-o dezintegrare, denumită bust.

Aproape toate problemele noastre de azi decurg din aceste procese. Ce a determinat boom-ul și bust-ul în viziunea ecomistului Taylor? Răspunsul este cât se poate de simplu: politica guvernamentală defectuoasă. Mai precis, politica monetară greșită adoptată.

Conform unei alte ipoteze, criza financiară actuală ar fi izbucnit la începutul anului 2007 în Statele Unite și s-ar fi desfășurat în câteva etape.

Potrivit acestei ipoteze, prima etapă a avut loc în februarie 2007, când din ce în ce mai mulți clienți din SUA au început să nu își mai achite creditele ipotecare fapt care a provoacat primele falimente ale unor instituții bancare specializate.

Într-un context presărat de teze și de antiteze, cauzele crizei economice și financiare actuale reprezintă un subiect disputabil.

Identificarea cauzelor care au dus la declanșarea crizei poate fi considerată un demers dificil, care a suscitat puterea de analiză, coroborată cu imaginația, a unor actori diverși, precum șefi de state, conducători de corporații, analiști, profesori.

Cert este și la ora actuală faptul că această criză, care a pornit precum o avalanșă în 2007 înca ne cară cu ea, în rostogolirea pe o pantă destul de abruptă și despre care nu știm încă unde își are capătul.

Dacă este să luăm în considerare părerile specialiștilor din domeniul economic constatăm că ele sunt diferite și sunt enunțate prin prisma viziunii celor care le afirmă.

Unii sunt înclinați să considere actuala criză un accident inevitabil, dar nu neobișnuit, de-a lungul ciclului economic, o urmare a dobânzilor foarte scăzute practicate în anii din urmă în SUA și Europa. Dar o citire profundă a crizei nu are cum să nu ajungă la cauze structurale. Globalizarea piețelor financiare și inovațiile financiare în condițiile unor reglementări precare, dar și conflictele de interese au creat premise pentru actuala criză.

Cauza profundă a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creată de principalele bănci centrale ale lumii (FED, BOJ) și de dorința țărilor exportatoare de petrol și gaze de a limita aprecierea monedei.

Consecințele existenței lichidității abundente au fost ratele foarte scăzute ale dobânzii b#%l!^+a?b#%l!^+a?și volatilitatea redusă a acestora. Concomitent, au apărut și o serie de cauze microeconomice precum securitizarea frenetică, fisurile în modelul de afaceri ale agențiilor de rating, externalizările raționale din punct de vedere privat dar ineficiente, și în sfârșit, competiția b#%l!^+a?internațională crescută pentru dereglementări.

Ron Paul, congresman și candidat la președenția SUA, a avertizat încă din 2007 că din cauza politicii monetare defectuoase, exista riscul ca dolarul să se deprecieze, lucru ce putea duce inevitabil la prăbușirea economiei mondiale, accelerarea inflației și creșterea prețului petrolului.

În opinia lui Ron Paul, pasul următor în criză, va fi ca elitele să pozeze în salvatori, oferind populației, soluții care de fapt o vor înrobi și mai tare, adică control, forțe de poliție mai numeroase.

Orientându-ne spre trecut, remarcăm că același lucru s-a petrecut și în timpul crizei economice din anii ‘20. Populația a intrat în panică, în loc să își dea seama că Federal Reserve era cea responsabilă de crearea unei himere.

I.2. Implicatii ale crizei asupra paradigmei economice

Deși linia directoare a explicațiilor apariției crizei economico-financiare discutate rămâne legată de credit și de „exuberanța irațională” cu care piețele au trecut de la o bulă la alta („dot-com”, „subprime/ipotecară”, „petrol”, „bonuri de trezorerie”), una din întrebările fundamentale care se pune din punct de vedere economic, și la care abordările financiare încearcă să răspundă, este gradul de previziune și de „normalitate” a crizelor.

În plan ideologic, criza economică actuală a declanșat o dezbatere aprinsă privind teoria ultra liberală privind „mâna invizibilă” a lui Adam Smith, și oportunitatea intervenționismului statal sugerat de John Maynard Keynes pentru depășirea unei recesiuni.

Criza din 2008 a generat astfel o schimbare de paradigmă, demonstrând că sistemul capitalist nu are capacitatea de a se autoregla, motiv pentru care statul trebuie să intervină și să stabilească reglementări care să susțină stabilitatea financiară și economică.

După cel de-al doilea război mondial și mai ales după începutul anilor 80, țările dezvoltate au adoptat, mai mult sau mai puțin explicit, un model de dezvoltare bazat pe înlocuirea rapidă a mărfurilor și pe utilizarea tot mai largă a serviciilor, de multe ori dincolo de un nivel rezonabil al nevoilor (așa numita societate de consum).

Această paradigmă a devenit model și pentru alte națiuni, mai ales după 1990, așa cum a fost cazul țărilor din Europa Centrală și de Est care doreau să 18 devină membre ale Uniunii Europene sau, la o altă scară și în planuri diferite, cazul Federației Ruse, Chinei sau Indiei și Braziliei.

Paradigma a fost bazată pe o abordare consumeristă dar globalizarea a făcut ca totul să capete dimensiuni fără precedent.

Mecanismul acesteia era simplu: oamenii obțineau ușor bani din credite și cumpărau mai multe produse și servicii decât le erau necesare sau le înlocuiau pe cele existente mult mai repede decât uzura fizică a acestora (și uneori chiar mai repede decât uzura morală).

În acest model nu constituia un lucru neobișnuit ca multe persoane să își schimbe telefoanele mobile sau laptopurile la fiecare 6 – 8 luni, să își înlocuiască televizoarele sau aparatele “home theatre” anual sau autoturismele la 3 – 4 ani.

Creșterea cererii a generat o bună oportunitate pentru producție să lucreze la capacitate maximă, ceea ce însemna mai multe locuri de muncă, salarii mai mari și o bonitate mai bună pentru angajații respectivi care, în acest fel, puteau să obțină mai multe credite, deci să cumpere mai multe mărfuri și servicii, determinând crearea de noi locuri de muncă, și așa mai departe.

Din această perspectivă globalizarea a reprezentat un fenomen obiectiv deoarece un nivel de dezvoltare ridicat sau menținerea unui nivel înalt de dezvoltare în țările deja dezvoltate nu puteau fi obținute fără ”importul” de energie disponibilă din alte părți ale globului care, în acest fel, au devenit la rândul lor părți ale sistemului.

Funcționarea unui asemenea sistem necesită ”integrarea/includerea” a tot mai multor părți ale globului în procesul economic și astfel procesul economic devine tot mai larg/cuprinzător. În termeni comuni putem vorbi despre un sistem economic tot mai integrat mai degrabă decât despre un sistem economic tot mai extins.

Această interpretare pare a fi corectă deoarece la începutul secolului XX majoritatea părților lumii erau deja descoperite și incluse într-un sistem de relații economice dar, multe din aceste părți erau foarte lejer conectate cu principalele centre economice ale lumii.

Globalizarea a însemnat creșterea semnificativă a intensității acestor relații economice la scară globală.

Criza financiară, care a început în anul 2007, și criza din zona euro, începută în 2010, criza datoriilor suverne, au devastat economiile din Uniunea Europeană. A devenit clar că b#%l!^+a?b#%l!^+a?managementul economiilor naționale și al piețelor financiare are nevoie de o reformă profundă. b#%l!^+a?

I.3. Criza economică și guvernanța mondială

Criza a demonstrat dificultatea guvernanței macroeconomice într-un mediu globalizat, Interconectivitatea sistemului financiar-efectul evenimentelor externe limitarea spațiului de acțiune a politicilor interne – complex, capricios si nesigur.

Diferite sisteme de politici conduc la arbitraj, care slăbesc eficiența politicilor interne.

Guvernanța mondială poate fi definită într-un mod popular drept ”interacțiunea politică dintre actori transnaționali care are în vedere rezolvarea problemelor care afectează mai multe state sau regiuni, atunci când nu există o modalitate explicită de impunere a unei soluții”.

Revenind la realitățile crizei mondiale din 2009 am putea spune că ceea ce diferă acum de situații precedente este amploarea problemelor, dar și a soluțiilor necesare.

Nici un actor din cadrul economiei mondiale nu ar putea soluționa această criză de unul singur deoarece soluția reclamă o nouă paradigmă care trebuie să fie larg acceptată.

În consecință nici măcar G – 20 nu ar putea soluționa criza de paradigmă doar prin deciziile luate în cadrul grupului.

Poate pentru prima dată în mod explicit dimensiunea crizei cere unor actori foarte mari, în mod normal aflați în relații de concurență, precum SUA, Federația Rusă, China și India, sau noi veniți precum Brazilia, să discute și să accepte împreună o nouă realitate.

Semnificația reuniunii G20 de la Washington a constat în ideea că în economia mondială de azi nu mai contează cine este proprietarul mașinii, ci cine se află la volan sau cine îl consiliază pe cel aflat la volan. În orice caz, criza economică actuală joacă rolul unui catalizator semnificativ pentru o serioasă considerare a unei mai bune guvernanțe mondiale și pentru operaționalizarea acesteia, ceea ce înseamnă acceptarea idei și crearea unui mecanism real de funcționare a acesteia.

În primul rând guvernanța globală este caracterizată de o creștere a gradului de participare a actorilor nestatali, de la actori privați cum ar fi corporațiile multinaționale și oameni de știință sau ecologiști, la organizații interguvernamentale – ”guvernanță multi-actori”.

În al doilea rând, guvernanța globală este marcată de noi mecanisme de organizare cum ar fi parteneriate public-private și private-private, alături de sisteme tradiționale incluzând tratate negociate și aplicate de state.

În al treilea rând, guvernanța globală este caracterizată de niveluri și grupări diferite de definire și implementare a regulilor, atât în plan vertical între diferite niveluri de autoritate supranaționale, internaționale, naționale și subnaționale (”guvernanță multi-nivel”), cât și în plan orizontal, între sisteme paralele de elaborare a regulilor.

I.4. Criza economică globală -un pas catre guvernul mondial

Un economist leton susține că actuala criză economică a fost generată artificial și că scopul este crearea unui guvern mondial.

În conformitate cu părerea acestuia, actuala criză globală a fost generată în mod artificial, cu un scop concret, iar politicienii europeni și americani lucrează pentru unul și același grup de persoane, care poate fi numit convențional „guvernul mondial".

În opinia lui Smirnov, bugetele naționale vor fi eliminate, iar toate veniturile fiscale vor fi transferate la Bruxelles, unde se va decide cine și cât să primească din bugetul comun. Altfel spus, cheltuielile participanților la zona euro vor fi decise la nivel central.

Un al doilea val al crizei, așteptat anul viitor, va aduce UE în pragul colapsului, iar țările europene vor fi puse în fața alegerii – fie un stat unic, fie falimentul. „De fapt, nu va fi nicio alegere, vor face așa cum li se va spune", precizează economistul de origine rusă, care anticipează că, la sfârșitul crizei, până și SUA vor înceta să mai existe. Întreaga planetă va fi guvernată de un guvern mondial.

Conducătorii lumii încearcă, în mod subtil, să convingă întreaga umanitate că singura soluție pentru stabilitatea și menținerea “păcii mondiale” este crearea unei Noi Ordini Mondiale, prin unificarea tuturor superputerilor economice ale lumii.

În realitate însă, puțini știu că Noua Ordine Mondială înseamnă de fapt aplicarea unor planuri masive de reducere a populației, sfârșitul democrației, distrugerea suveranității națiunilor și implantarea microcipurilor în scopul controlului total asupra oamenilor. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Dacă aceste schimbări ar fi anunțate deschis, în văzul lumii, ar genera aproape sigur proteste violente masive și violențe la scară mondială, făcând posibil chiar și un Al Treilea b#%l!^+a?Război Mondial.

De aceea, planurile conducătorilor din umbră (Elita Mondială) sunt secretizate la maxim și implementate gradat în timp, pe nesimțite. Populația este masiv dezinformată prin mass-media de zeci de ani.

Folosirea puternicelor grupuri de presiune și a avantajelor financiare pentru coruperea politicienilor, folosirea unei rețele de activiști poziționați strategic și utilizarea mijloacelor de informare corporatiste pentru mușamalizarea adevărului (televiziunea, presa), precum și răspândirea intensă a propagandei politice, dovedesc că pregătirile pentru întreaga operațiune au necesitat mult timp și au fost minuțios planificate. 

Noua Ordine Mondială nu mai este astăzi doar un concept vag formulat, deși încă există o majoritate care nu este conștientă de existența ei, sau pur și simplu o ignoră, părândui-se prea exagerată pentru a fi adevărată. În plină criză economică, Noua Ordine Mondială devine sub ochii tuturor o realitate care treptat, prinde contur.

I.5. Situația economică globală înainte de criză. Aspecte generale

În ultimii ani, la nivelul întregii planete, sunt tratate multe probleme de economie mondială.

Bazându-se pe interacțiunea dintre economiile naționale a țărilor, putem spune că economia mondială este alcatuită atât din economiile naționale ale țărilor în dezvoltare, dar și cele ale țărilor în dezvoltare și a celor slab dezvoltate; în acest sens putem spune că economia mondială a cunoscut în ultimii ani o evidentă creștere economică a țărilor din Asia, China fiind cel mai bun exemplu.

Economia mondială contemporană se caracterizează prin distribuirea inechitabilă a venitului global și prin ponderea ridicată a țărilor în dezvoltare, în rândul statelor lumii. Adâncirea decalajelor între țările în dezvoltare și țările dezvoltate este tot mai evident pe fondul accelerării procesului globalizării.

O furtună perfectă. Aceasta este metafora care caracterizează criza globală actuală.

În ciuda faptului că s-a declanșat în SUA, criza economică actuală s-a extins în toată lumea afectând statele lumii. Se manifestă la scară globală, având simptomele unei epidemii care se răspândește în întreaga lume.

Statul, care până nu de mult era considerat necesar ca jucător în economie, revine acum în prim-plan.

Criza financiară a avut un impact generalizat și asupra economiei reale a statelor. Unele țări din UE au fost mai vulnerabile decât altele, reflectâd printre altele, diferențe între pozițiile de cont curent sau expunerea la bule imobiliare.

Nu numai activitatea economică a fost afectată de criză, ci și potențialul de ieșire, iar acest lucru are implicații majore asupra perspectivei creșterii pe termen lung și a situației fiscale.

Încă de la înființare, Uniunea Europeană a fost privită cu scepticism. În ciuda tuturor obstacolelor, proiectul a continuat, depășind deja o jumătate de secol.

Criza financiară care a început la sfârșitul anului 2007 a scos la iveală probleme reale din zona euro. Astfel că această criză financiară globală este prima provocare majoră pentru euro ca valută multinațională . Mulți se întreabă dacă aceasta va fi, de asemenea, și ultima.

În primii zece ani, zona euro a fost caracterizată de stabilitate: nivelul prețurilor a rămas stabil și valoarea euro a rămas puternică în fața schimburilor. În timpul acestor primi zece ani de existență, zona euro pare să fi funcționat ca o adevărată uniune monetară.

În ceea ce privește creșterea economică, economiile din zona euro, au susținut o creștere favorabilă comparativ cu alte țări din zona OECD.

Apoi am asistat la accelerarea integrării piețelor de capital, o creștere în activitățile transfrontaliere și reducerea decalajelor existente la nivelul veniturilor pe cap de locuitor între statele membre.

Orientându-ne asupra ratei șomajului, un indicator al situației economice, constatăm că între anii 2000 și 2008 a fost considerabil mai mare decât cea a Statelor Unite ale Americii.

Rata șomajului a început totodată să crească mult mai devreme în SUA (2007) în comparație cu UE, unde s-a resimțit abia în anul 2008.

Apogeul valorii acestei rate a fost stabilit în anul 2009, cu o valoare de 8.9% , un an b#%l!^+a?b#%l!^+a?critic, când a existat numărul cel mai mare de șomeri din Uniunea Europeană.

În perioada 2004-2008, procentul ratei inflației are o valoare constantă, nedepășind o valoare maximă de 2.2 %.

Cotele maxime le atinge în anul 2009, an în care criza economică mondială își face simțită prezența.

De menționat este faptul că în lunile iulie și iunie ale anului 2009 s-a înregistrat cea mai mare rată a inflației în zona euro, și anume de 4.00%, spre deosebire de luna decembrie a aceluiași an, când rata inflației a fost de 1.6%.

Comerțul a încetinit în anul 2007, din cauza scăderii cererii din economiile dezvoltate. Realinierea cursurilor de schimb și fluctuațiile prețurilor pentru produsele de bază, cum ar fi petrol și gaze, au introdus incertitudini în piețele globale.

Comerțul a rămas puternic în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare.

Regiuni precum Africa, Orientul Mijlociu, Comunitatea Statelor Independente (CSI), țările în curs de dezvoltare din Asia, America Centrală și de Sud au înregistrat o creștere susținută în economiile lor, pe parcursul anului 2007.

În timp ce creșterea prețurilor la materiile prime a contribuit la îmbunătățirea situației financiare din anumite țări, prețurile la produsele alimentare au crescut la nivel mondial.

Pentru perioada 2000-2007, exporturile în medie, au crescut cu 2,7 procente. Exporturile de produse fabricate au crescut cu 7,5 la sută în anul 2007.

CAPITOLUL II. EVOLUȚIA COMERȚULUI ÎN PERIOADA 2008-2014

II.1. Analiza comparativă a situației economice globale 2008-2014

Semne ale unei deteriorări puternice în economia globală au fost evidente în a doua jumătate a anului 2008 și în primele luni ale anului 2009.

Fluxurile comerțului mondial și producția au scăzut, pentru prima dată în economiile dezvoltate și apoi în cele în curs de dezvoltare.

Deși comerțul la nivel mondial a crescut cu 2 la sută în cursul anului 2008, aceasta a fost mai scăzut cu 6 la sută decât creșterea volumului înregistrată în 2007. Fluxurile măsurate prin produsul intern brut real, (PIB), de asemenea, au încetinit semnificativ, ajungând la 1,7 la sută în 2008 de la 3,5 la sută un an mai devreme.

Creșterea exporturilor a fost de 4,5 la sută în 2008, în scădere de la 11,5 la sută în 2007, și față de 13,5 la sută în 2006.

Creșterea importurilor în 2008 a fost chiar mai slabă, 4 la sută, în scădere de la 8 la sută în anul precedent.

b#%l!^+a?

Figura nr. II.1. Evoluția PIB și comerțului cu mărfuri, 2006-08

b#%l!^+a?

Sursa : EUROSTAT, ” Comerțul internațional cu mărfuri”, în site internet http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/International_trade_in_goods/ro, accesat 15.06.2015

În anul 2009, comerțul internațional de bunuri a scăzut cu 12,2% în volum, cea mai mare contracție de peste 70 de ani, și cu 23% ca valoare, până la 12.500 miliarde dolari, de la 16.100 miliarde în 2008.

Pe partea de servicii, comerțul mondial s-a redus cu 13% în 2009, la 3.300 miliarde dolari. Scăderea cu 12% a volumului comerțului mondial în 2009 a depășit previziunile majorității specialiștilor OMC (de 10%).

După 1965, volumul comerțului mondial s-a diminuat de 3 ori (-7% în 1975, -2% în 1982 și -0,2% în 2001) dar nici unul din aceste episoade nu a avut „magnitudinea” declinului economic înregistrat anul trecut (-12,2%). Analiștii au motivat declinul atât de brusc prin impunerea de măsuri protecționiste. Dar cauza primară a constituit-o scăderea puternică a cererii la nivel mondial.

Figura nr. II.2. Modificări anuale ale comerțului internațional în perioada 2009 – 2012

(procente)

Sursa :

Agnes Ghibuțiu, „OMC : evoluția comerțului mondial în 2012 și perspectivele pentru 2013 – 2014”, http://www.iem.ro/ro/publicatii/piaa-internaional/economia-rilor-lumii/502-omc-evoluia-comerului-mondial-in-2012-i-perspectivele-pentru-2013-2014 , accesat 19.06.2015

Anul 2010 a marcat ieșirea din recesiune a economiei mondiale, dar celelalte laturi ale crizei: financiară, socială, a datoriilor suverane au continuat sa se manifeste cu frecvențe majore diferite de la o țară la alta.

Țările emergente și în dezvoltare au fost „motorul” creșterii economice mondiale în 2010, în timp ce țările dezvoltate au înregistrat o relansare lentă a activității productive și investiționale.

Pentru 2010, ritmul de creștere a P.I.B-ului mondial, de 5,0%, aproape îl egalează pe cel premergător declanșării crizei și denotă o înviorare sensibilă a activității productive și investiționale.

Expansiunea cu 14,5% a comerțului mondial în 2010 reprezintă cea mai mare cifră b#%l!^+a?pe o bază anuală în contextul seriilor de date de comerț de care dispune OMC începând cu anul 1950.

Redresarea comerțului mondial este cu atât mai spectaculoasă, cu cât după contracția istorică din 2009, schimburile comerciale internaționale au reușit să revină la vârful din 2008 și, respectiv, la ritmurile de expansiune mai firești, fără însă a se putea reînscrie în trendul pe termen lung care a prevalat în perioada premergătoare crizei.

Expansiunea record a comerțului internațional și revigorarea activității economice în 2010 constituie, fără îndoială, evoluții îmbucurătoare, dar importanța lor nu trebuie supraestimată, mai ales că impactul negativ al crizei financiare și al recesiunii globale este așteptat să persiste încă multă vreme în sfera relațiilor comerciale internaționale.

Creșterea cu 3,6%, în termeni reali, a PIB mondial în 2010 este la rândul său mai puțin robustă decât apare la prima vedere. Deși a fost superioară ritmului mediu anual de creștere de 3,1% din perioada 1990-2008, creșterea PIB din 2010 a fost departe de a fi un record, mai ales dacă se ține cont de faptul că, de câteva ori în anii mai recenți, ritmul a?respectiv a fost de 4%, sau chiar de peste 4%.

În condițiile în care în 2010 a continuat procesul de redresare cu două viteze, în economiile dezvoltate producția a sporit cu 2,6% (după o contracție cu 3,7% în 2009), în timp ce în restul lumii (incluzând economiile în dezvoltare și CSI) a înregistrat o creștere mult mai rapidă, de 7% (după o creștere cu 2,1% în 2009).

În același timp, creșterea economică a fost mult mai accentuată în prima parte a anului 2010, aceasta slăbind în a doua parte a anului, când a fost îngrădită mai ales în Uniunea Europeană, din cauza crizei datoriilor suverane care a afectat economiile mai mici din zona euro.

După relansarea deosebit de dinamică a comerțului internațional în primul an după marea recesiune din 2009, creșterea schimburilor comerciale internaționale a slabit vertiginos de la 12,6% în 2010, la 6,4% în 2011.

Cauzele sunt strâns legate de diminuarea cererii la nivel global, ca urmare a stagnării activității economice în Europa, dar și a cererii anemice din partea SUA și a Japoniei.

Valoarea exporturilor mondiale de servicii a sporit cu 2% în 2012, cifrându-se la 4.345 miliarde dolari.

În 2013, pentru cel de-al doilea an consecutiv, comerțul mondial a sporit practic în același ritm ca și producția mondială. Reducerea raportului dintre cele două ritmuri în 2012-2013 reflectă slăbirea simultană a dinamicii producției și a comerțului global.

Încetinirea dinamicii comerțului internațional în anii post-criză a avut loc pe fundalul slăbirii creșterii economice pe plan mondial, de la 4,1% în 2010, la 2,8% în 2011, 2,3% în 2012 și 2,2% în 2013, în contextul diminuării activității economice mai ales în țările dezvoltate, iar mai recent și în țările în dezvoltare/emergente. Ritmul de creștere a PIB-ului mondial în 2013 a fost inferior mediei de 3,2% înregistrate în ultimele două decenii care au precedat criza financiară, ca și mediei de 2,8% din ultimele două decenii dacă se include perioada de criză.

Volumul comerțului mondial cu bunuri, măsurat ca medie a exporturilor și importurilor mondiale (și ajustat în funcție de oscilațiile prețurilor și cursurilor de schimb) s-a majorat cu numai 2,1% în 2013.

II.1.1. Evoluția comerțului mondial în perioada 2008-2014 pe regiuni

Economiile dezvoltate au înregistrat o slabă creștere de 0,8 la sută în 2008, comparativ cu 2,5 la sută în 2007 și o rată medie de 2,2 la sută între 2000 și 2008. Economiile în curs de dezvoltare, pe de altă parte, și-au extins producția în 2008 cu 5.6 la sută, în scadere cu 7,5 la sută în 2007, dar încă egală cu rata lor medie pentru perioada 2000-08.

Europa și America de Nord au crescut fiecare doar aproximativ 1 la sută în anul 2008, în timp ce regiunile exportatoare de petrol din America De Sud și America Centrală, Comunitatea Statelor independente, Africa și Orientul Mijlociu toate au înregistrat o creștere a PIB-ului de peste 5 la sută.

Creșterea importurilor a fost cea mai puternică înregistrată din orice regiune.

Importurile au crescut mai mult decât PIB-ul în timp ce volumul exporturilor au rămas în urmă.

Regiunea cu cea mai rapidă creștere a exporturilor în 2008 a fost Comunitatea Statelor Independente, care a înregistrat o creștere de 6 la sută, comparativ cu 2007.

CSI a avut, de asemenea, a doua cea mai mare creștere la nivel global din punct de vedere al importurilor, cu 15 procente peste în anul precedent. Exportul și importul pentru Orientul Mijlociu Est au scăzut brusc în 2008.

Figura nr. II.3. : Comerțul mondial de mărfuri pe regiune și țară în 2008

b#%l!^+a?

Sursa :

EUROSTAT, ” Comerțul internațional cu mărfuri”, în site internet http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/International_trade_in_goods/ro, accesat 15.06.2015

Creșterea exporturilor și importurilor din Africa a încetinit în anul 2008, scăzând de la 4,5 la sută în 2007 la 3 la sută în 2008 privind partea de export, precum și de la 14 la sută în 2007-13 pe partea de import.

Exporturile și importurile din Asia au scăzut brusc.

Europa a înregistrat cea mai mică creștere a exporturilor, doar 0,5 la sută, în scădere de la 4 la sută în 2007.

Exporturile din America de Nord au crescut cu 1,5 la sută în 2008, în timp ce importurile au scăzut cu 2,5 la sută.

În anul 2009 principalele țări și regiuni au înregistrat scăderi ale ritmului exportului de mărfuri. Cele mai mari diminuări (peste media mondială de -12,2%) au fost înregistrate de către Japonia (-24,9%), Uniunea Europeană-27 (-14,8%) și SUA (-13,9%), și în timp ce scăderile cele mai mici au fost înregistrate de către țările emergente din Asia de Sud-Est precum India (-6,2%) și China (-10,5%).

Referitor la volumul importurilor de mărfuri, situația s-a inversat, în sensul că regiunile care au înregistrat cele mai mari declinuri (cu mult peste media mondială, de -12,9%) au fost cele exportatoare de petrol și anume CSI (-20,2%) și America Centrală și de Sud (-16,3%).

De asemenea, reduceri ale volumului importurilor de mărfuri, mai mari decât media mondială, au avut SUA (-16,5%) și Uniunea Europeană-27 (-14,5%) în timp ce Japonia s-a situat puțin sub media mondială (-12,8%).

În anul 2009, China a depășit Germania, devenind liderul mondial al exportatorilor de mărfuri, cu o pondere de 9,6% din exporturile mondiale În același timp, China se situează pe poziția a doua, după SUA, la categoria principalilor importatori de mărfuri ai lumii, cu o pondere de 8 % din volumul total.

Volumul valoric al serviciilor comerciale la nivel mondial s-a redus cu 13% în 2009, comparativ cu ritmul pozitiv de 12% în 2008 și cu 20% în 2007.

Analiza primilor exportatori mondiali de servicii comerciale arată că SUA își menține poziția de lider și în 2009, cu 14,2% din total, urmată de Marea Britanie (7,2% din volumul valoric total) și Germania (6,5%).

China a urcat la poziția a V-a, surclasând Japonia. De remarcat că India a urcat la poziția 12 cu 2,6% din volumul total, la egalitate cu Hong Kong, datorită exporturilor substanțiale de programe soft .

India este astfel înaintea unor state dezvoltate economic, cu economii puternice precum Canada, Suedia, Norvegia, Austria, Suedia și Danemarca. În ceea ce privește importurile de servicii comerciale, tot SUA deține primul loc în clasament, cu 10,6% din volumul total, urmată la scurtă distanță de Germania cu 8,2%, Marea Britanie și China, fiecare cu câte 5,1%. India ocupă tot locul al 12-lea și la importuri cu 2,4% din volumul total de servicii comerciale globale importate.

Figura nr. II.4. : Creșterea în volum a exporturilor pe regiune, în intervalul 2010-2012

b#%l!^+a?

Sursa :

World Trade Organization, ” Factors shaping the future of world trade”, în site internet https://www.wto.org/english/res_e/booksp_e/world_trade_report13_e.pdf, accesat 18.06.2015

În 2010, în timp ce țările dezvoltate poartă în cea mai mare parte răspunderea pentru reducerea ritmului creșterii comerțului internațional în ultimii ani, economiile în dezvoltare/în tranziție au început să resimtă, la rândul lor, tot mai acut efectele procesului de slăbire a activității economice și comerciale prin intermediul rețelelor producției globale în care sunt integrate.

În cadrul Zonei euro, cererea de import în Italia, Grecia, Portugalia și Spania a început să se contracteze încă la sfârșitul anului 2011, ca urmare a scăderii cererii totale sub impactul măsurilor de austeritate, în contextul crizei datoriei suverane și al fragilității băncilor.

Volumul schimburilor comerciale internaționale a înregistrat o creștere cu numai 2% în 2012, ceea ce echivalează cu o încetinire drastică în raport cu anul precedent.

Reducerea abruptă în 2012 a dinamicii comerțului mondial în termeni de volum s-a datorat, în principal, creșterii economice lente înregistrate de țările dezvoltate și puseurilor recurente de incertitudine legate de viitorul Zonei euro. Diminuarea importurilor țărilor dezvoltate ca urmare a slăbirii producției și a ratelor înalte ale șomajului s-a răsfrânt asupra evoluției exporturilor, determinând sporirea lor într-un ritm mai lent deopotrivă în economiile dezvoltate și în cele în dezvoltare.

Sub aspect regional, Europa s-a evidențiat și în 2012 ca regiunea cu cea mai slabă creștere a exporturilor, estimată la 0,6%, iar în acest context UE s-a remarcat printr-o performanță și mai slabă, cu o creștere a exporturilor de numai 0,3%.

La polul opus s-a situat Africa, care a înregistrat cel mai înalt ritm de creștere a exporturilor în 2012 – de 6,1% –, după prăbușirea acestora cu 8,5% în 2011 din cauza războiului civil din Libia.

Africa a fost urmată de America de Nord, unde exporturile au sporit cu 4,5%, datorită creșterii cu 4,1% a exporturilor SUA. În schimb, Asia a reușit să-și majoreze exporturile doar cu 2,8% în 2012, în pofida creșterii cu 6,2% a exporturilor Chinei. La creșterea lentă a exporturilor Asiei au contribuit India și Japonia, ale căror exporturi au scăzut cu 0,5% și, respectiv, 1,0%. Alte regiuni exportatoare de mari cantități de resurse naturale au cunoscut majorări modeste ale volumului exporturilor, incluzând CSI (1,6%), America de Sud/Centrală (1,4%) și Orientul Mijlociu (1,2%).

Dinamica exporturilor de servicii a fost marcată în 2012 de diferențe notabile la nivelul țărilor și regiunilor.

Astfel, de exemplu, exporturile de servicii ale SUA au sporit cu 4%, în timp ce ale Germaniei au scăzut cu 2%, iar ale Franței cu 7%. Pe latura importurilor de servicii, țările UE au înregistrat scăderi drastice, incluzând Italia (-8%), Franța (-10%), Portugalia (-16%) și Grecia (-18%). Astfel, de exemplu, exporturile de servicii ale SUA au sporit cu 4%, în timp ce în cazul Germaniei au scăzut cu 2%, iar al Franței cu 7%. Pe latura importurilor de servicii, țările din Europa au înregistrat diminuări severe, incluzând Italia (-8%), Franța (-10%), Portugalia (-16%) și Grecia (-18%).

Performanțele comerciale pe plan regional au fost marcate în 2013, ca și în anii precedenți, de tendințe divergente.

Figura nr. II.5. Exporturile și importurile de mărfuri la nivel global pe regiuni în 2013

b#%l!^+a?

Sursa :

World Trade Organization, ” International Trade Statistics 2014”, în site internet https://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2014_e/its2014_e.pdf, accesat 18.06.2015

Cu o creștere a exporturilor de 4,6% în 2013, Asia a devansat toate celelalte regiuni. Exporturile Chinei și ale Indiei au sporit cu 7,7% și, respectiv, 7,0%, reprezentând performanțe mult mai bune decât în 2012, mai ales în cazul Indiei, dar totuși încă relativ slabe în raport cu standardele istorice recente. În schimb, exporturile Africii au suferit un declin cu 3,4% în 2013, din cauza reducerii drastice a exporturilor țărilor exportatoare de țiței, incluzând Libia (-27%), Nigeria (-11%) și Algeria (-7%).

Și în cazul importurilor, Asia a fost regiunea cea mai dinamică în 2013, cu o creștere de 4,4%.

În schimb, în Europa importurile au scăzut cu 0,5%, iar în CSI cu 1,1%. Importurile Indiei s-au diminuat cu 2,9%, în contrast cu importurile Chinei, care s-au majorat cu aproape 10%. În pofida declinului exporturilor în 2013, Africa a reușit să-și sporească importurile, în special datorită menținerii la niveluri înalte a prețurilor produselor de bază.

Activitatea de comerț internațional a contribuit la creșterea economică în 2014, volumul exporturilor a crescut cu 5,3% în timp ce volumul importurilor au crescut cu 2,2%.

În 2014, Statele Unite ale Americii ( 515.6 ,miliarde € sau 15% din totalul schimburilor comerciale ale UE cu mărfuri) și China (467.3 miliarde € , sau 14%) au continuat să fie cei doi parteneri comerciali principali ai Uniunii Europene , cu mult înaintea Rusiei și Elveției .

II.2. Analiza comerțului la nivelul Uniunii Europene

Actuala criză economică și financiară, așa cum este ea reflectată în opiniile publicului european, și, în particular, ale celui român, a scos la lumină nu numai aspecte privind problemele, temerile sau așteptările publicului din statele UE, ci și aspecte ce țin de eficacitate și legitimitate politică, la nivel național și european.

Acest obstacol numit criză, este un obstacol care pune la încercare eficacitatea acestei comunități europene și modul în care împreună vor rezolva această problemă pentru a depăși criza.

Uniunea Europeană este una dintre economiile cele mai deschise către exterior și intenționează să rămână astfel.

Schimburile comerciale cu restul lumii s-au dublat din 1999 până în 2010 și, în prezent, pentru aproape trei sferturi din importuri UE nu percepe deloc taxe sau percepe taxe foarte mici.

Politica comercială a UE se concentrează pe parteneri-cheie precum SUA, Canada și Japonia, dar acordă atenție și economiilor emergente, precum grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), considerate a fi noul motor al economiei mondiale. Pentru exportatorii din UE, avantajul încheierii de acorduri cu aceste țări este evident.

Putem susține faptul că toate statele membre UE au fost afectate de criză, însă unele într-o măsură mai mare iar altele într-o măsura mai mică.

Pentru a argumenta acest fapt este importantă exemplificarea acestei afirmații prin prezentarea situației actuale a câtorva țări aparținând Uniunii Europene.

Cel mai puternic, criza a lovit regiunea estică și centrală a Europei, însă în această zonă nu s-a pierdut încrederea în economia de piață.

În ciuda faptului că guvernele au fost supuse unor presiuni financiare imense, nici unul nu s-a îndepărtat de la calea reformelor orientate spre economia de piață, pe care au urmat-o încă de la căderea comunismului, în urmă cu peste 20 de ani.

Este important însă să arătăm modul în care acestea au fost afectate. b#%l!^+a?

Grafic nr. II.6. Evoluția economică a cinci dintre țările membre ale Uniunii europene în 2013 (%)

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Sursa : Comisia Europeană, EUROSTAT, Euro area GDP up by 0.2%, EU28 up by 0.3%, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-15052014-AP/EN/2-15052014-AP-EN.PDF

Comisia Europeană, EUROSTAT, Euro area unemployment rate at 11.8%, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/3-02052014-AP/EN/3-02052014-AP-EN.PDF

Grecia, este unul dintre cazurile în care se poate spune că autoritățile au fost învinse de criză. În toată această perioadă de criză, Grecia s-a confruntat cu deficite record, lupte de stradă și greve la nivel național.

Statul elen a fost bântuit de spectrul falimentului. Cetățenii s-au revoltat și au organizat greve care au paralizat întreaga țară.

La începutul anului 2012 Grecia a primit susținere financiară consistentă din partea organismelor internaționale (FMI, BCE, UE) și a inițiat un nou program de austeritate, economia Greciei era departe de a se redresa, fiind luată în calcul chiar posibilitatea ca țara să părăsească Zona euro.

În decembrie 2013, rata șomajului în Grecia a scăzut marginal la 27,5 la sută, față de 27,6 la sută, cât era în luna noiembrie a aceluiași an, rămând totuși la o valoare de două ori mai mare față de media din Zona Euro, 12 la sută.

În timp ce toți ochii erau ațintiți asupra Greciei, în celălalt capăt al Mediteranei, se petrecea o altă “dramă”: Spania, țară care se afla și ea pe punctul de a trăi un coșmar economic și financiar.

Economia Spaniei a reintrat în recesiune în anul 2011.

Îndreptându-ne atenția înspre Austria, această țară este considerată de mulți economiști o "țară norocoasă", ca urmare a influenței minime pe care criza financiară globală a avut-o asupra economiei sale. Impactul crizei în Austria, nu este comparabil cu impactul pe care criza l-a avut asupra țărilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite, Japonia și alte țări europene .

Totuși, Austria a resimțit și ea efectele crizei; această țară, în încercarea de a trece peste acest obstacol a mărit impozitele și a scăzut cheltuielile bugetare pentru a reduce deficitul public.

Spre deosebire de cea mai mare parte a țărilor din zona euro, Austria a scăpat de recesiune în 2012 și 2013.

PIB-ul austriac de 3,8% în 2009, a înregistrat o creștere pozitivă de aproximativ 2% în 2010 și 2,7% în 2011, dar a ajuns la 0,6% în 2012.

În 2013, Austria este descrisă ca terenul glorie pentru solicitanții de locuri de muncă: 4,8% a fost rata șomajului în luna octombrie, în timp ce Germania avea o rată a șomajului de (5,2%) iar Spania înregistra o rată a șomajului de 26,7% și Grecia de 27,3%.

Economia Austriei a crescut cu 0,4% în 2013.

Nu putem lasă neobservată însă povestea Norvegiei care ne oferă a adevărată lecție și care merită să fie menționată.

Deși nu este membru al Uniunii Europene, Norvegia se află pe primul loc în Europa în ceea ce privește creșterea economică.

În vederea reușitelor sale, Norvegia nu s-a bazat doar pe industria de extracție si prelucrare a petrolului sau pe cea a gazului industrial. Finanțele publice au fost stabile, spre deosebire de o mare parte din țările europene care au fost afectate de datoria publică uriașă si de creșterea ratei șomajului sau de creșterea numărului imigranților.

Guvernul Norvegiei a promovat creșterea economică prin reducerea taxelor, fapt care a contribuit la securizarea unei bunăstări pe termen lung.

În cele ce urmează, am prezentat evoluția ratei inflației pe teritoriul Uniunii Europene înainte de criză, începând cu anul 2004 și până în anul 2013, când criza economică pătrunsese deja pe teritoriul său.

Tabel nr. II .1 : Evoluția ratei inflației a UE înainte și după criza economică

Sursa: “European Union inflation rate”, Site internet inndexmundi, http://www.indexmundi.com/european_union/inflation_rate_(consumer_prices).html

În 2012, cele mai mici rate ale inflației au fost înregistrate în Suedia, Bulgaria și Grecia, în timp ce cele mai mari rate ale inflației s-au înregistrat în Ungaria, Estonia și Cehia.

Cele mai mari creșteri de prețuri la nivelul Uniunii Europene s-au remarcat în domeniul transporturilor (+4,6%), alcoolului și tutunului (+4,4%), cea mai mare scădere a prețurilor având loc în sectorul comunicațiilor (-2,8%).

Rata inflației în Uniunea Europeană a fost în 2012 de 2,2%, în scădere față de nivelul înregistrat în 2011.

Țările cu cele mai scăzute rate ale inflației în 2012 au fost Grecia (0,3%), Suedia (1,1%), Franța și Cipru (ambele cu 1,5%).

În luna noiembrie a anului 2013, cele mai mici rate anuale au fost observate la Grecia (-2.9%), Bulgaria (-1,0%) și Cipru (-0,8%), iar cele mai ridicate în Estonia (2,1%), Finlanda (1,8%) și Germania (1,6%).

Rata anuală a inflației a Uniunii Europene a fost de 0,8% în luna aprilie 2014 în timp ce în luna martie a aceluiași an a fost de 0.4%.

Comparativ cu 2013, în anul 2014 rata anuală a inflației a scăzut în unsprezece state membre, a rămas stabilă în trei și a crescut în treisprezece. Cele mai mici rate ale inflației s-au înregistrat în Grecia (-0,7%), Letonia (0,2%) și Suedia (0,5%), și cea mai mare în România (3,5%), Estonia (3,4%), Croația și Olanda (ambele 2,7%).

Tabel nr.II .2. : Evoluția PIB în perioada 2008-2013 (%)

Sursa: “Economic Crisis in Europe: Causes, Consequences and Responses”, p. 39

http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication15887_en.pdf

În tabelul de mai sus avem evidențiată evoluția PIB-ului pe perioada crizei economice mondiale în întreaga Uniune Europeană, pe fiecare dintre statele membre, iar apoi a Uniunii Europene pe ansamblu.

Pe parcursul anului 2012, PIB-ul Uniunii Europene s-a contractat cu 0.2 %, cele mai puternice scăderi s-au înregistrat în Portugalia și în Finlanda. Rezultate pozitive a înregistrat Produsul Intern Brut în țări precum : Letonia (4,3%), Slovacia (2,9%) si Lithuania (2,7%).

În ultimul trimestru al anului 2013, creșterea PIB-ului zonei euro s-a accelerat la 0,3 la sută față de trimestrul precedent, creștere favorizată de investiții și exporturi.

Comerțul exterior al UE cu bunuri și servicii reprezintă 35 % din PIB-ul său, fiind cu cinci puncte procentuale peste cel al SUA.

Datorită dimensiunilor pieței sale, UE importă tot atâtea produse agricole din țările în curs de dezvoltare ca și Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii la un loc.

Dacă excludem comerțul între statele membre ale UE și tratăm Uniunea Europeană ca pe o singură entitate, Uniunea Europeană a fost cel mai mare exportator de servicii comerciale în 2012, cu exporturi în valoare de 823 miliarde dolari (24,6 la sută din totalul mondial).

Figura nr.II.7. Volumul indicilor comerțului, pe țări,

(raport export/import)

Sursa :

EUROSTAT, „ Trade volume indices, by reporting country„, ȋn site internet http://ec.europa.eu/eurostat/web/products-datasets/-/tet00001

Acesta a fost urmată de Statele Unite (18,3 la sută), China (5,7 la sută), India (US 148 dolari miliarde de euro, 4,4 la sută) și Japonia (US 140 miliarde dolari, 4,2 la sută).

Din punct de vedere al importurilor, Uniunea Europeană, ca importator de servicii a semnificat 20,0 la sută din totalul mondial, urmată de Statele Unite ale Americii (12,7 la sutǎ), China (8,8 la sută), Japonia (5,4 la sută) și India (SUA 125 miliarde dolari, 3,9 la sutǎ).

După ce s-a confruntat cu o scădere dramatică a nivelului exporturilor și importurilor de mărfuri în 2009, UE-28 a înregistrat o creștere a exporturilor la un nivel record de  1 737 de miliarde euro în 2013, o creștere de 3,2 % în comparație cu anul anterior.

Germania a rămas, de departe, cel mai mare actor în ceea ce privește comerțul în afara UE-28 în 2013, contribuind cu 27,1 % din exporturile de mărfuri ale UE-28 către țări terțe și efectuând aproape o cincime (18,8 %) din importurile UE-28 .

Următorii trei cei mai mari exportatori, Regatul Unit (13,3 %), Italia (10,4 %) și Franța (10,2 %), au rămas la fel ca în 2012, acestea fiind singurele state membre ale UE care dețin o cotă de două cifre din exporturile UE-28.

Figura nr. II.8. : Balanța comerțului ȋn statele Uniunii Europene

(milioane de euro)

Sursa :

EUROSTAT, „ Intra-EU28 trade, by Member State, total product„, ȋn site internet http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/refreshTableAction.do?tab=table&plugin=1&pcode=tet00047&language=en

La nivelul anului 2013, Regatul Unit (14,0 %), Franța (9,8 %) și Italia (9,5 %) s-au situat imediat în urma Germaniei în ceea ce privește volumul importurilor de mărfuri din țări terțe; procentul relativ ridicat pentru Țările de Jos poate, să fie explicat prin volumul considerabil de mărfuri care intră în UE prin Rotterdam — cel mai mare port maritim al UE.

Cel mai mare excedent comercial în afara UE-28 în ceea ce privește mărfurile, evaluat la  154 de miliarde EUR, a fost înregistrat de Germania, urmată de Irlanda ( 22,5 de miliarde a?EUR) și Italia ( 20 de miliarde EUR).

În al patrulea trimestru al anului 2014 comerțul în Uniunea Europeană a crescut cu 0,3% în primul trimestru, iar în cea mai mare economie, Germania, a crescut cu 0,7%.

Comerțul în Franța și Italia, a stagnat în ultimul trimestru al anului.

BCE a adoptat măsuri de stimulare a creșterii prețurilor și-mai ales un program controversat de relaxare cantitativă.

În ianuarie-februarie 2015 exporturile de mărfuri destinate țărilor Uniunii Europene (UE–28) au însumat 210,8 mil. dolari SUA (cu 6,7% mai mult față de aceeași perioadă din anul 2014), deținȃnd o cotă de 67,3% în total exporturi (55,1% în ianuarie-februarie 2014).

Analiza evoluției exporturilor pe țări în ianuarie-februarie 2015, comparativ cu perioada similară din anul 2014, relevă reducerea livrărilor către Federația Rusă (-57,9%), Ucraina (-67,3%), Grecia (-56,1%), Italia (-10,7%), Turcia (-21,1%), Polonia (-16,4%), Germania (-6,2%), care a influențat la diminuarea pe total exporturi cu 20,4%.

În același timp s-au majorat exporturile către Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (+69,5%), România (+18,4%), Olanda (+93,3%), Franța (+25,4%), Belarus (+12,8%), Elveția (+60,1%), Kazahstan (+24,7%), Republica Cehă (+35,1%). Această creștere a atenuat scăderea pe total exporturi cu 9,4%.

Ideea principală pe care o putem păstra în minte din această analiză macroeconomică este faptul că criza financiară și apoi criza datoriilor a amplificat divergențe între statele membre din zona euro.

Criza a transformat, de asemenea, Uniunea Europeană în ceva radical diferit de ceea ce a fost destinată să fie inițial. UE a fost menită să fie o asociație voluntară de state egale, dar criza a transformat-o într-o ierarhie, cu Germania și alți creditori responsabili și în țările puternic îndatorate, retrogradate la statutul de categoria a doua.

Bibliografie

Surse teoretice :

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

=== Bibliоgrafiе ===

Bibliografie

Surse teoretice :

=== Ϲuрrіns ===

Cuprins