Efectuarea Urmaririi Penale
CUPRINS
NOTĂ INTRODUCTIVĂ
"Viața unei societăți depinde de menținerea drepturilor individuale."
(Herbert Spencer)
În condițiile vieții moderne a oricărui stat de drept, în literatura de specialitate o serie întreagă de autori se regăsesc preocupați de importanța și scopul urmăririi penale ca fază caracteristică procesului penal, de rolul determinant al probelor administrate în vederea soluționării juste a cauzelor penale, astfel încât, oricare persoană, devenită victimă a unor infractori să poată beneficia de sprijinul organelor abilitate de stat în sensul luptei împotriva infracționalității.
Ca faza premergătoare judecății, efectuarea urmăririi penale are un rol deosebit în sensul evitării trimiterii în judecată a unei mase de persoane în privința cărora a există posibile bănuieli de comitere a unor fapte penale mai ales că, respectarea principiului publicității, ar afecta în mod evident persoane nevinovate.
Urmărirea penală este aceea care dă viață principiilor privind prezumția de nevinovăție, respectarea demnității umane, garantarea libertății persoanei, iar organele specializate trebuie să facă trierea persoanelor vinovate de cele nevinovate de săvârșirea infracțiunilor, pentru a se evita expunerea publică a persoanelor nevinovate.
„Mai bine să rămână persoane vinovate nepedepsite, decât să pedepsim o persoana nevinovată(…) Nimic din tot ceea ce progresul a pus la îndemâna omului modern, spre folosință onestă și binefăcătoare, nu a rămas nespeculat de odioasa armată a infractorilor. În lupta contra crimei, societatea este datoare să pună la contribuție toate mijloacele pe care civilizația actuală i le oferă”.
Organele de urmărire penală trebuie să apeleze la măsuri reale, cum sunt cele cu privire la:
în cazul percheziției – restrângerea inviolabilității domiciliului;
în cazurile interceptării corespondenței – violarea secretului corespondenței;
în cazul sechestrului – restrângerea atribuțiilor proprietății, ș.a.m.d..
În practica juridică, în timpul urmăririi penale, poate interveni posibilitatea unor tranzacții privitoare la despăgubiri, la cuantumul pagubei, sau la oricare alte pretenții, încât, latura civilă a cauzei se consideră stinsă ceea ce determină ca partea să nu mai poate reveni în fața instanței în privința celor cuvenite, sau formulând noi pretenții, în valorificarea aceleiași pagube.
Obiectul urmăririi penale și include activități referitoare la martori, cum ar fi identificarea, citarea și ascultarea martorilor ceea ce impune aducerea silită.
Organele de cercetare penală cât și procurorul, în sensul realizării obiectului urmăririi penale, îsi concretizează activitatea prin elemente de aducere la îndeplinire a dispozițiilor specifice urmării penale.
Urmărirea penală, în cadrul procesului penal, este practic prima verigă într-un lanț de activități procesual penale, urmându-i judecata și, punerea în executare a hotarârilor penale definitive.
Scopul procesului devine constatarea completă și la timp a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel încât, fiecare persoană responsabilă de a fi savârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere, să fie pedepsită pe măsura vinovației dovedite și, niciunei persoane nevinovate să nu i se aplice sancțiuni și să nu fie trasă la răspundere penală, prin aceasta, procesul penal în ansamblul său (și drept urmare și urmărirea penală) să capete rol contributiv în apărarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor și libertăților acestuia, în prevenirea oricăror infracțiuni și mai mult, un rol educativ în viața cetățenilor, în spiritul respectării normelor legale.
Procesul penal este o activitate concretă, succesivă, care reprezintă realitatea, având menirea de a restabili ordinea de drept, pe cale coerciției, prin aplicarea sancțiunilor de drept penal.
Pentru a se ajunge la constrângere atunci când este cazul, procesul penal parcurge etape interdependente unele de altele.
După cum vom remarca, NCPP nu mai reglementează instituția actelor premergătoare, astfel încât procesul penal debutează încă de la momentul sesizării, când se dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă, cu condiția ca sesizarea să îndeplinească condițiile legale. Spre deosebire de reglementarea anterioară din VCPP, în care etapa actelor premergătoare se prelungea până la stabilirea identității făptuitorului și implica administrarea de probe similară cu cea din procesul penal, fără a se asigura și toate garanțiile specifice ale acestuia, noua procedura s-a eliminat această etapă. Astfel că, actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
La baza procesului penal stau o serie întreagă de reguli, adică de principii fundamentale specifice care răspund nevoilor de înfăptuire a justiției penale.
În literatura de specialitate există o preocupare specială, în sensul că urmărirea penală este o componentă importantă a procesului penal și în același timp o fază specifică, distinctă a procesului penal, având în conținutul său trăsături caracteristice care o apropie și totodată o deosebesc de faza judecății și de cea de punere în executare a hotarârilor penale, aceasta efectuându-se de către procurori, de către organele de cercetare penală. În concepția legiuitorului, procurorul este un organ de urmărire penală cu atribuții de supraveghere a activității de urmărire penală, care are obligația efectuării în mod personal a urmăririi penale, în acele cauze în care legea prevede în mod expres acest fapt.
Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.
Alături de judecată și de punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale definitive, urmărirea penală permite, prin funcțiile sale specifice, trecerea dosarului în faza procesuală următoare, adică în faza de judecată.
În același timp, în desfășurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanță, dacă legea prevede expres aceasta, iar în alte cazuri, dispune prin rezoluție motivată, literatura de specialitate mentionând complexitatea ordonanței în comparație cu rezoluția, exemplificându-se situațiile utilității acestora, organele de cercetare penală putând dispune prin ordonanță în cazurile aplicării măsurii de prevenție sau celor asiguratorii, al punerii în mișcare a acțiunii penale, sau al scoaterii de sub urmărire penală, al suspendării penale.
Ca elemente de noutate, în abordarea urmăririi penale în NCPP, efectuarea urmăririi penale cuprinde „întreaga activitate desfășurată de organele de urmărire penală, organe de cercetare penală și procurori, în unele situații și de judecători, încadrată între actul de începere a urmăririi penale și actul prin care aceasta este finalizată prin rechizitoriul de trimitere în judecată a inculpatului sau prin ordonanța de clasare sau de renunțare la urmărireai penală”.
Cerința de desfășurare cu celeritate a procesului penal, prin intrarea în vigoare a NCPP se impune prin necesitatea unei „simplificări a etapei de urmărire penală, prin prisma reevaluării rolului procurorului în conducerea și supravegherea acesteia în conformitate cu dispozițiile constituționale, dar și prin introducerea principiului oportunității”, procedura din cursul urmăririi penale fiind nepublică și necontradictorie.
Tot ca element de noutate, prin regândirea etapei urmăririi penale este și faptul că urmărirea penală se desfășoară în două faze distincte: faza de investigare a faptei și faza de investigare a persoanei. Dacă faza de investigare a faptei începe prin sesizarea organelor judiciare competente, faza de investigare a persoanei este marcată prin actul de punere în mișcare a acțiunii penale.
Privind începerea urmăririi penale, un element de noutate îl reprezintă și art. 305 alin. (2) care reglementează că, începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanță, și nu prin rezoluție (așa cum prevede art. 228 din VCPP), în schimb, NCPP nu mai prevede motivarea dispoziției în mod expres.
Potrivit N.C.P.P., procurorul care supraveghează activitatea de urmărire penală a organelor de cercetare penală confirmă ordonanța de începere a urmăririi penale în termen de 5 zile de la data când începe urmărirea penală, prin aplicarea unei mențiuni pe această. Organul de cercetare penală are obligația să prezinte procurorului atât ordonanța de începere a urmăririi penale, cât și dosarul cauzei.
Potrivit V.C.P.P, începerea urmăririi penale se dispune prin rezoluție de către organul de cercetare penală, care se supune confirmării motivate a procurorului care supravegheză activitatea de urmărire penală în termen de 48 de ore de la data când s/a început urmărirea penală.
Obligatia de prezentare a dosarului aparținând organelor de cercetare penală este prevăzută atât în V.C.P.P, cât și în N.C.P.P..
Spre deosebire de V.C.P.P., codul de procedură penală în vigoare nu mai prevede obligația motivării ordonanței de începere a urmăririi penale. Potrivit art. 286 alin. 2 N.C.P.P. obligația motivării în fapt și în drept a ordonanței aparține doar procurorului.
Ca element de noutate în cadrul desfășurării urmăririi penale, NCPP cuprinde și o reglementare privind procedura administrării anticipate a probatoriului, procedură care se realizează în cazul existenței riscului ca unele probe să nu mai poată fi administrate în fața instanței, situații în care, la cererea motivată a organului de cercetare penală, formulată din oficiu ori la solicitarea părților sau subiecților procesuali principali, judecătorul de drepturi și libertăți are competența de a aproba și proceda la administrarea probei. Astfel, uzitarea administrării anticipate a probatoriului este posibilă numai după începerea urmăririi penale.
În șirul noutăților aduse de NCPP, este și aceea prevăzută de art 307, în privința persoanei care a dobândit calitatea de suspect căruia i se aduce la cunoștință înainte de prima sa audiere această calitate, cât și fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, sens în care se încheie un proces-verbal (nu se face vorbire dacă acesta trebuie în mod obligatoriu, semnat și de suspect și de avocat, sau dacă trebuie făcută mențiunea unui eventual refuz, nefiind însă reiterate și aici prevederile art. 108 alin. (3) raportat la art. 83 NCPP).
Punerea în mișcare a acțiunii penale are loc atunci când din probele administrate rezultă motive rezonabile de a crede că suspectul a săvârșit fapta prevăzută de legea penală.
Acesta dobândește calitatea de inculpat, care îi conferă drepturi specifice acestei părți a procesului penal, eliminându-se posibilitatea ca inculparea să fie dispusă prin rechizitoriu, în acest fel fiind asigurată exercitarea deplină a dreptului la apărare. Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.
Un alt element de noutate, îl constituie regândirea categoriilor soluțiilor de neurmărire penală, ca o consecință a principiului oportunității, prin reglementarea soluțiilor alternative la urmărire, aflate în competența procurorului, aceea a renunțării la urmărire.
O altă noutate majoră o reprezintă și posibilitatea procurorului de a renunța la urmărirea penală în cazul infracțiunilor care sunt sancționate cu amendă sau cu închisoare de până la 5 ani, atunci când acesta constată că nu este nici un interes public în urmărirea inculpatului. Pentru a pronunța ordonanțare de renunțare la urmărire penală, procurorul trebuie să aibă în vedere fapta și împrejurările săvârșirii acesteia, scopul urmărit de inculpat, modul de acționare a acestuia, persoana și conduita inculpatului, dacă a făcut sau nu eforturi pentru a reduce sau înlătura consecințele faptei săvărșite s.a. .
Renunțarea la urmărire are loc după punerea în mișcare a acțiunii penale și în cazurile în care procurorul constată că probațiunea administrată în cauză face dovada suficientă că inculpatuederile art. 108 alin. (3) raportat la art. 83 NCPP).
Punerea în mișcare a acțiunii penale are loc atunci când din probele administrate rezultă motive rezonabile de a crede că suspectul a săvârșit fapta prevăzută de legea penală.
Acesta dobândește calitatea de inculpat, care îi conferă drepturi specifice acestei părți a procesului penal, eliminându-se posibilitatea ca inculparea să fie dispusă prin rechizitoriu, în acest fel fiind asigurată exercitarea deplină a dreptului la apărare. Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.
Un alt element de noutate, îl constituie regândirea categoriilor soluțiilor de neurmărire penală, ca o consecință a principiului oportunității, prin reglementarea soluțiilor alternative la urmărire, aflate în competența procurorului, aceea a renunțării la urmărire.
O altă noutate majoră o reprezintă și posibilitatea procurorului de a renunța la urmărirea penală în cazul infracțiunilor care sunt sancționate cu amendă sau cu închisoare de până la 5 ani, atunci când acesta constată că nu este nici un interes public în urmărirea inculpatului. Pentru a pronunța ordonanțare de renunțare la urmărire penală, procurorul trebuie să aibă în vedere fapta și împrejurările săvârșirii acesteia, scopul urmărit de inculpat, modul de acționare a acestuia, persoana și conduita inculpatului, dacă a făcut sau nu eforturi pentru a reduce sau înlătura consecințele faptei săvărșite s.a. .
Renunțarea la urmărire are loc după punerea în mișcare a acțiunii penale și în cazurile în care procurorul constată că probațiunea administrată în cauză face dovada suficientă că inculpatul a săvârșit infracțiunea reținută în sarcina sa.
Renunțarea la urmărire se poate dispune înainte de sesizarea camerei preliminare, implicând obligațiile stabilite în sarcina inculpatului, ca modalitate alternativă, neîndeplinirea în termenul stabilit a obligațiilor atragând sancțiunea revocării măsurii și interdicția dispunerii ulterioare a unei noi renunțări la urmărirea penală în aceeași cauză.
Ordonanța de renunțare se dă ulterior constatării îndeplinirii unor condiții, între care și aceea de a cere scuze publice persoanei vătămate.
NCPP aduce reglementări și cu privire la existența unui impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană, ca temei în privința suspendării urmăririi penale, situație nereglementată de dispozițiile NCP .
Ordonanța de renunțare se poate amâna și 60 de zile, în cazul muncii în folosul comunității, în cazul în care procurorul dispune ca inculpatul să îndeplinească ulterior obligațiile, prin ordonanță stabilind termenul (în viitor) până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni. Se înțelege astfel că inculpatul trebuie să își îndeplinească mai întâi obligațiile.
NCPP elimină procedura prezentării materialului de urmărire penală față de VCPP, reglementând dreptul avocatului părții inculpate de asistare la efectuarea actelor de procedură penală și de a consulta dosarul în tot cursul procesului penal (expunere de motive), asigurând astfel apărarea inculpatului în faza de urmărire penală.
În ceea ce privește terminarea urmăririi penale, ca element de noutate adus de NCPP, aceasta nu semnifică epuizarea urmăririi penale ca fază a procesului penal, ci marchează momentul în care organul judiciar și-a adus la îndeplinire toate activitățile de cercetare și administrare a probelor, a formulat concluzii cu privire la trimiterea în judecată a suspectului sau inculpatului și, potrivit legii, urmând să înainteze dosarul procurorului pentru a se pronunța.
Epuizarea fazei de urmărire penală, conform art. 17 NCPP, are loc în funcție de faza procesuală, urmărire penală sau judecată prin clasare sau renunțarea la urmărirea penală, spre deosebire de VCPP care prevedea ca soluții de stingere a acțiunii penale și neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală și încetarea urmăririi penale, soluții la care NCPP a renunțat.
În cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale și se pronunță în privința acestora.
În cauzele în care sunt arestați, soluționarea se impune de urgență și cu precădere, dar se vor ridica probleme privind natura și depășirea termenului de 15 zile, atât timp cât nu se determină caracterul ”urgenței” sau al ”precăderii”. În practică reglementarea este susținută de art. 322 alin. (1) NCPP.
CAPITOLUL I. URMĂRIREA PENALĂ. NOȚIUNI.
Urmărirea penală este activitatea desfășurată de organele de urmărire penală, în scopul colectării și verificării probelor cu privire la pregătirea, tentativa sau săvârșirea infracțiunii, precum și în scopul depistării și prinderii infractorului, pentru care, organul de urmărire penală trebuie să întreprindă toate măsurile necesare prevăzute de lege.
Urmărirea penală are obligatoriu două faze: faza de investigare a faptei -urmărirea penală in rem, respectiv faza de investigare a persoanei – urmărirea penală in personam.
Urmărirea penală este condusă sub supravegherea procurorului, responsabil de legalitatea urmăririi penale și temeinicia învinuirii aduse celui atras la răspundere penală, având dreptul să ceară orice dosar penal, pentru o efectuare reușită a procedurii, indiferent de stadiul în care aceasta se află, să dea dispoziții obligatorii cu privire la desfășurarea acesteia, precum și să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală.
Activitățile care alcătuiesc procesul penal trebuie să asigure echilibrul între interesele societății și interesele persoanelor implicate în procesul penal, obiectiv care corespunde scopului procesului penal, stabilit de art. 1 – NCPP).
„Normele de procedură penală reglementează desfășurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală(…) Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și a celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.”
Secțiunea I – Urmărirea penală- fază a procesului penal.
Săvârșirea unei infracțiuni nu declanșează automat aplicarea sancțiunii. La aceasta se ajunge doar după parcurgerea unui ansamblu de activități specifice, denumite în mod generic, proces penal.
Procesul penal se definește ca fiind activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele judiciare, cu participarea părților, avocaților și a altor subiecți procesuali, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită conform vinovăției și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Această definiție implică scopul și trăsăturile specifice procesului penal.
Scopul direct și imediat al procesului penal este constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care le-au comis, iar scopul indirect sau mediat este asigurarea ordinii de drept, precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.
Tăsăturile procesului penal, în baza definiției, sunt:
– după cum denumirea de proces derivă din latinescul “processus” înseamnând progres, înaintare, procesul penal este o activitate complexă, dinamică și organizată în care se urmărește aflarea adevărului;
-legea reglementează drepturile și obligațiile participanților, modalitățile în care trebuie să se efectueze anumite activități, succesiunea lor, conținutul unor acte procedurale iar procesul penal se desfășoară în baza legii. Încălcarea legii în procesul penal va atrage aplicarea unor sancțiuni de drept administrativ, civil sau chiar penal acelor subiecți care au încălcat legea în realizarea activității procesuale.
– la desfășurarea procesului penal participă organele judiciare, avocații, părțile și alți subiecți procesuali;
– procesul penal se desfășoară într-o cauză penală. Doar săvârșirea unei infracțiuni poate declanșa procesul penal. Fapta săvârșită constituie obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de drept penal corespunzător, este obiectul juridic al procesului penal. Divizarea procesului penal se face în faze procesuale, fiecare fază procesuală fiind formată din mai multe etape procesuale, iar fiecare etapă este împărțită în mai multe stadii procesuale.
Ca activitate complexă în care sunt antrenate organele judiciare, părțile și alte persoane, procesul penal cuprinde patru faze:
1. urmărirea penală, care vizează identificarea făptuitorilor, administrarea probelor, luarea măsurilor procesuale precum și decizia de a trimite sau nu în judecată persoana vinovată. Faza de urmărire penală are ca și etape procesuale: începerea cercetării penale, cercetarea penală (strângerea probelor), rezolvarea cauzei de către procuror.
2. procedura camerei preliminare, fază ulterioară trimterii în judecată și care are ca scop verificarea competenței și legalității sesizării instanței, a legalității probelor administrate și a actelor efectuate de organele de urmărire penală.
3. judecata, cea mai importantă fază, care permite continuarea activității începute în faza urmăririi penale, desfășurându-se cu respectarea principiilor de publicitate, oralitate, contradictorialitate, continuitate și nemijlocire și soluționează conflictul de drept penal născut din săvârșirea infracțiunii.
4. executarea hotărârilor penale, care constă în aducerea la îndeplinire a dispozițiilor conținute în hotărârile judecătorești rămase definitive.
Aceste faze caracterizează procesul penal tipic, dar există și situații când legea reglementează procese penale atipice cărora le lipsesc atât faza camerei preliminare, faza de judecată cât și executarea și faza post-executorie (acele procese penale care iau sfârșit în urma ordonanței procurorului de clasare sau de renunțare la urmărirea penală).
Procesul penal reprezintă o succesiune de activități procesuale reglementate de lege. Faza de judecată are ca etape procesuale: judecata în primă instanță, judecata în apel și judecata eventualelor căi extraordinare de atac.
Fiecare etapă procesuală poate fi formată dintr-o succesiune de stadii procesuale, în funcție de specific. Ex.:
-etapa cercetării penale este formată din următoarele stadii procesuale: sesizarea
organelor de cercetare penală; începerea urmăririi penale; efectuarea cercetării penale;
– judecata în primă instanță presupune următoarele stadii: începutul judecății, cercetarea judecătorească, dezbaterile, acordarea ultimului cuvânt inculpatului, deliberarea, pronunțarea.
Actele premergatoare dispar, cum deasemenea, dispare și instituția invinuitului, care este înlocuită cu cea a suspectului, păstrând calitatea de inculpat, care înseamnă punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva suspectului și continuarea anchetei penale, urmăririi penale, cu administrarea de probe cu privire la fapta comisă de inculpat.
Organele de urmărire penală sunt, conform art. 55 NCPP (alin.1): procurorul; organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare speciale.
Urmărirea penală se înfățișează ca fază obligatorie a cauzelor penale, fiind prima fază a procesului penal, care constă în activitatea desfășurată de organul de urmărire penală, prin care sunt administrate și verificate probele necesare privind existența infracțiunii, identificarea făptuitorului, stabilirea răspunderii acestuia, în vederea trimiterii cazului în judecată.
Excepție face procesul penal în formă atipică, în sensul în care lipsește urmărirea penală, în cazul extinderii acțiunii penale atunci când, în cursul judecății, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire și la alte acte materiale care intră în conținutul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Urmărirea penală, are ca etape procesuale cercetarea penală, rezolvarea cauzei de către procuror, iar judecata conține ca etape procesuale, judecata în primă instanță, judecata în apel, judecata în recurs, stadiul procesual constituind o subdiviziune a etapei procesuale, prin actele și măsurile dispuse în perimetrul acestuia urmărindu-se finalizarea etapei procesuale.
Activitățile procesuale realizate de participanții implicați în soluționarea cauzei penale, distinct pe faze, etape și stadii procesuale, nu înlătură caracterul unitar al procesului penal; toate actele și măsurile procesuale și procedurale au un scop unic, de aplicare a legii penale în cazul persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Această divizare a procesului penal nu operează în sens invers în ceea ce privește caracterul unitar al procesului.
Scopul unic al procesului penal conferă mecanismului procesului penal coerență și eficiență; se realizează în urma derulării fazelor procesuale în succesiunea prevăzută de lege, prin trecerea fiecărei faze prin etapele procesuale pe care le cuprinde și a fiecărei etape prin stadiile proprii acestora. Dosarele penale conțin înscrisurile doveditoare efectuate în ordinea cronologică, corespunzătoare acestui parcurs.
Activitățile procesuale și cele procedurale desfășurate în cadrul unei faze procesuale au funcțiuni și finalități proprii, care asigură declanșarea și desfășurarea fazei următoare în procesul penal, în fiecare fază procesuală fiind soluționate probleme de a căror rezolvare depinde trecerea cauzei în faza următoare.
Existența urmăririi penale este justificată de necesitatea cunoașterii împrejurărilor comiterii infracțiunii, a identității făptuitorului, în scopul de a face posibilă dezbaterea acestor aspecte în fața judecătorului, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate.
La momentul sesizării comiterii infracțiunii nu se cunosc aceste împrejurări, în multe cazuri nu este cunoscută nici persoana făptuitorului, ceea ce impune desfășurarea unor activități lămuritoare în acest sens, pe care instanța, care își desfășoară activitatea în sala de ședință în condiții de publicitate, le-ar clarifica cu greutate.
Urmărirea penală, este privită ca un mod de evitare a trimiterii nejustificate în judecată a unor persoane asupra cărora există numai bănuieli și/sau presupuneri că ar fi săvârșit o infracțiune.
Noul Cod de procedură penală, în forma finală, reducând controlul jurisdicțional la o singură cale ordinară de atac, mărește ponderea fazei urmăririi penale ca o garanție a faptului că nicio cauză penală lipsită de temei nu va ajunge în faza de judecată.
Secțiunea a II a. Οbiеctul urmăririi pеnalе
Activitățile de urmărire penală trebuie să asigure clarificarea tuturor aspectelor legate de latura penală, dar și a celor legate de latura civilă sau cele privind persoana vătămată.
Imparțialitatea trebuie înțeleasă ca libertate față de orice prejudecăți sau idei preconcepute privitoare la soluționarea unei cauze penale, atunci când independența unei instanțe exprimă libertatea față de celelalte instituții ale statului, mai ales față de executiv.
Principiul separației funcțiilor judiciare se aplică fiecărei jurisdicții, iar în cadrul procesului penal trebuie realizată separarea funcției de urmărire penală de cea de judecată aplicându-se pentru organele judiciare care funcționează în cadrul jurisdicției respective, în cazul nostru jurisdicția penală. Implicarea unui organ judiciar în activități procesuale care revin, potrivit separației funcțiilor procesuale, unui alt organ judiciar poate genera stare de incompatibilitate.
Având în vedere implicarea procurorului și judecătorului în procesul penal, trebuie să se constate o separație a funcțiilor de urmărire și de judecată, care să se regăsească în exercitarea funcțiilor organelor de urmărire și de judecată.
Obiectul urmăririi penale constă așadar, în desfășurarea unor activități procesuale și procedurale cu scopul de a strânge probele cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune, la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Procedura în cursul urmării penale este nepublică.
Încă din momentul sesizării, organele judiciare, dar și ceilalți participanți pot indica probele necesare soluționării cauzei respective, care sunt individualizate, „adunate”, interpretate și evaluate potrivit unor reguli de apreciere proprii, pentru lămurirea aspectelor necesare soluționării cauzei de către procuror.
Organele de urmărire penală sunt obligate să își desfășoare activitatea în scopul strângerii și administrării probelor în favoarea dar și în defavoarea suspectului sau a inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea – credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează, potrivit art. 5 alin. (2) din NCPP. Administrarea probelor în faza de urmărire penală se face din oficiu sau la cerere, aspect care se circumscrie rolului activ atribuit organelor de urmărire penală, prevăzut la art. 285, alin (1) și art. 306 din NCPP, pentru soluționarea justă a cauzei.
Activitățile de urmărire penală se concretizează în actele de urmărire penală prin care se realizează obiectul urmăririi penale. Acte procesuale de urmărire penală, sunt acte de dispoziție luate pe parcursul urmăriri penale prin ordonanță, dacă nu se prevede altfel.
Toate actele de urmărire penală sunt numai acte procesuale. Ex.:
începerea urmăririi penale/confirmarea urmăririi penale (prin ordonanță –
art. 305 al. 2 NCPP);
aducerea la cunoștință a calității de suspect (art. 307 NCPP);
luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unor măsuri asiguratorii sau a unormăsuri de prevenție;
ordonanța de suspendare a urmăririi penale (în condițiile art.312 NCPP).
Participanții la procesul penal, potrivit NCPP sunt: organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali.
Pentru a se stabili corect încadrarea juridică a faptei, trebuie lămurite toate aspectele, care pot duce la înlăturarea vinovăției suspectului sau inculpatului.
Nu este permisă efectuarea actelor de cercetare penală față de o altă persoană decât autorul infracțiunii, fiind unul dintre cazurile în care, punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.
Referitor la obiectul și exercitarea acțiunii penale, NCPP subliniază că, „acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni; (…) se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege; (…) se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condițiile legii”.
Referitor la obiectul urmăririi penale, toate activitățile de urmărire penală se desfășoară pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, ceea ce presupune o evaluare din partea organelor judiciare.
Obiectul urmăririi penale este adus la îndeplinire, așadar, prin acte de urmărire penală, care sunt acte procesuale, acte de dispoziție luate pe parcursul fazei urmăririi penale, fiind de regulă, dispuse de procuror, dar și de organele de cercetare penală: începerea urmăririi penale, luarea măsurilor asigurătorii sau a unora dintre măsurile de prevenție.
Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanță, în privința măsurilor procesuale numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, iar în cursul urmăririi penale formulează propuneri prin referat, potrivit art. 286 al. (4) NCPP.
Ca acte de dispoziție ale organelor judiciare, actele de urmărire penală, au ca suport rezultatul actelor de cercetare penală. Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și, dacă legea nu prevede altfel, soluționează cauza prin ordonanță, care trebuie să cuprindă:
a) denumirea parchetului și data emiterii;
b) numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;
c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora;
e) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi;
f) alte mențiuni prevăzute de lege;
g) semnătura celui care a întocmit-o.
Procurorul confirmă un act sau o măsură procesuală prin înscrierea acestei mențiuni și a temeiului de drept pe actul în cauză.
Secțiunea a III a – Limitеlе urmăririi pеnalе
Sub aspectul desfășurării în timp urmărirea penală are următoarele limite : limita inițială – faza începerii urmăririi penale și limita finală – faza prin care procurorul procedeaza la soluționarea cauzei, fie în sensul pronunțării unei soluții de netrimitere în judecată (renunțare la urmărire penală sau clasare), fie în sensul întocmirii rechizitoriului și trimiterii cauzei la instanța de judecata. Spre deosebire VCPP, care reglementa că acțiunea penală se putea pune în mișcare și prin rechizitoriu, N.C.P.P. prevede că se dispune trimiterea în judecată a inculpatului prin rechizitoriu.
N C P P nu mai permite începerea urmăririi penale în mod direct față de o anumită persoană nici în situația în care aceasta este indicată în actul de sesizare, ori când acesta permite identificarea sa.
Noua concepție privind limitele și fazele urmăririi penale răspunde unor exigențe cu privire strictă la principiul legalității; instituția actelor premergătoare, din vechea reglementare, nu răspundea în totalitate acestora, deoarece permitea strângerea de probe în afara procesului penal, iar ponderea pe care, în practica organelor de urmărire penală, a cunoscut-o utilizarea acestei instituții, cumva excesivă și mai ales în raport cu dispozițiile vechiului cod penal, a impus necesitatea instituirii unei reglementări care să nu mai permită desfășurarea vreunei activități specifice urmăririi penale în afara unui cadrul procesual bine definit. Drept urmare, legiuitorul a instituit obligația organului de urmărire penală de a începe urmărirea penală, îndată ce a fost legal sesizat.
În ceea ce privește limitele, conținutul și întinderea actelor de urmărire penală care se pot efectua după începerea urmăririi penale cu privire la faptă, în condițiile art. 305 alin. (1), precizăm că aceasta este o fază procesuală destinată strângerii probelor în baza cărora să se poată formula o învinuire împotriva unei persoane.
Formularea unei învinuiri in personam nu poate fi consecința simplei înregistrări a unei sesizări valabile; fiind un act cu consecințe importante privitoare la persoana celui investigat, punerea sub învinuire a unei persoane trebuie să fie fundamentată de probe, administrate prin mijloacele prevăzute de lege.
Cu toate că legea fixează aceste limite, există posibilitatea efectuării unor activități cu importanță în soluționarea cauzei penale înainte de declanșarea urmăririi penale – actele premergătoare.
Urmărirea penală începe prin ordonanța organului de urmărire penală prin care se dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă, ceea ce înseamnă că atât procurorul, cât și organele de cercetare penală pot dispune începerea urmăririi penale, prin ordonanță. Dacă organul de cercetare penală dispune începerea urmăririi penale, este obligat să îl încunoștințeze pe procurorul care supraveghează urmărirea penală competent.
Urmărirea penală încetează o dată cu finalizarea activităților organelor de urmărire penală, concretizată:
fie în trecerea în faza următoare a procesului penal- (trimiterea în judecată prin rechizitoriul procurorului art. 327 lit. a NCPP, pe baza propunerii (referat) și a dosarului înaintat de către organul de cercetare penală – art. 321 alin. 1 NCPP), fie în stabilirea unor cauze care duc la finalizarea activităților procesuale și, implicit a procesului penal, respectiv a soluționării cauzei de către procuror.
Începerea urmăririi penale cu privire la faptă are semnificația instituirii cadrului procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă și nu mai are caracterul formulării unei acuzații împotriva unei persoane decât dacă, după administrarea în acest cadru legal procesual a unor mijloace de probă, în baza acestora se conturează indicii rezonabile împotriva unei anumite persoane, urmează a se formula cu privire la aceasta o acuzație. Art. 77 care prevede că, „persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se numește suspect”, nu conferă certitudine în momentul în care se formulează acuzația, si, în consecință, nici în momentul în care persoana acuzată de comiterea unei infracțiuni, poate reclama respectarea drepturilor sale procesuale .
Astfel, finalul corespunde momentului soluționării cauzei de către procuror, printr-o soluție de trimitere în faza următoare a procesului penal ori o soluție de netrimitere în judecată, caz în care parcursul cauzei este stopat aici, fără a începe faza următoare.
Secțiunea a IV a – Caracterele urmării penale
Având în vedere particularitățile fazelor procesului penal, există caracteristici proprii prevăzute de lege sau deduse din reglementarea activităților desfășurate. Pentru faza judecății, prevederile art.351 din NCPP reglementează în mod expres trăsături caracteristice, cum sunt: oralitatea, nemijlocirea și contradictorialitatea, conform cărora, judecata cauzei se face în fața instanței constituite potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în contradictoriu.
Instanța este obligată să pună în discuție cererile procurorului, ale părților sau ale subiecților procesuali și excepțiile ridicate de acestea sau din oficiu și să se pronunțe asupra lor prin încheiere motivată; instanța se pronunță prin încheiere motivată și asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecății.
Lipsa de publicitate a urmăririi penale este o alta caracteristica a urmării penale ce are în vedere faptul ca urmărirea penală nu se poate efectua în mod public întrucât acest lucru ar duce la împiedicarea justa soluționarea a cauzei. Raportul juridic de drept penal în cadrul urmării penal nu este clar conturat având în vedere că în acest moment se procedeaza la strângerea probelor. Mai mult, dacă urmărirea penală s-ar efectua cu publicitate, atunci suspectul sau inculpatul ar avea posibilitatea să procedeze la falsificarea probelor și la împiedicarea aflării adevărului.
Caracterul nepublic al urmăririi penale nu se referă la participanții la proces, prin publicitate în procesul penal se înțelege admiterea oricărei persoane care nu este participant la proces în desfășurarea activităților procesuale și procedurale.
Potrivit art.92 NCPP, în cursul urmăririi penale, avocatului suspectului cât și inculpatului le este permisă asistarea la oricare act de urmărire penală. Urmărirea penală nu este secretă, existând momente în care părțile sau alte persoane pot lua cunoștință de unele probe administrate în cauză (în cazul confruntării, în cazul efectuării expertizei, etc.), nefiind însă cunoscut în totalitate materialul de urmărire penală.
Caracterul lipsei de contradictorialitate al urmăririi penale, rezidă din lipsa de publicitate a urmăririi penale. Organul de urmărire penală administrează probele fără a le supune discuției părților existente în cauză. Absența contradictorialității conferă urmăririi penale operativitate și mobilitate, trăsături care lipsesc fazei de judecată, organele de urmărire penală putând efectua actele de urmărire penală în momentul cel mai potrivit. În cursul urmăririi penale, există elemente de contradictorialitate: de exemplu, în momentul prezentării materialului de urmărire penală și în procedura prelungirii arestării inculpatului de către instanță.
Contradictorialitatea presupune ca activitățile efectuate de unele dintre persoanele implicate în proces să fie cunoscute de ceilalți, pentru a le contracara prin mijloacele procesuale prevăzute de lege, ceea ce, mai ales la începutul declanșării procesului penal, nu este posibil, permițându-se astfel confruntarea a două poziții opuse: tragerea la răspundere penală, care se dorește a se finaliza prin aplicarea unei sancțiuni penale, căreia i se opune apărarea, care încearcă să înlăture acuzațiile aduse.
Lipsa contradictorialității în faza urmăririi penale este determinată de faptul că un singur organ judiciar, și anume procurorul, cumulează în persoana sa funcțiile procesuale de învinuire, apărare și de soluționare a cauzei penale, contradictorialitatea presupunând exercitarea acestor funcții de către autorități și persoane diferite, ceea ce presupune ca funcția de învinuire să fie exercitată în contradictoriu cu cea de apărare și de soluționare a cauzei, dar de către organe judiciare diferite.
Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale este impus și din considerente de ordin practic. Contradictorialitatea este posibilă în condițiile în care părțile sunt prezente în același timp la efectuarea actelor de urmărire penală pentru a-și susține punctul de vedere, ceea ce, în faza urmăririi penale, nu în toate cazurile este posibil.
Caracterul preponderent al formei scrise este o altă trăsătură conferită urmăririi penale pe de o parte de faptul că, au relevanță juridică în fața instanței numai actele cuprinse în dosar sub formă scrisă, iar pe de altă parte, părțile nu pot acționa decât în scris, prin cereri și memorii. Actele în formă scrisă din dosarul cauzei dobândesc relevanță juridică pentru instanța de judecată chiar dacă pe parcursul urmăririi penale părțile sau martorii sunt ascultați oral, fază care nu se desfășoară potrivit principiului oralității, ci are loc sub această formă, pentru ca fiecare dintre participanții la urmărirea penală să argumenteze puncte de vedere, să combată susțineri pe care le consideră lipsite de veridicitate, nereale.
Oralitatea constă în declarația care se face în fața organului de urmărire penală, fără ca toți ceilalți participanți să fie prezenți și să de care se poate lua cunoștință doar ulterior prin citirea actelor procedurale în formă scrisă, prezente în dosar. Sunt și situații în care dezbaterea orală a constituit un mod de desfășurare a urmăririi penale, cum ar fi, în procedura de efectuarea unei expertize, când organul de urmărirea penală fixează termen pentru chemarea părților iar expertul pentru fixarea obiectivelor expertizei, termen ocazionat de examinarea cererilor, excepțiilor părților, ale expertului, formulate oral și în condiții de contradictorialitate.
CAPITOLUL II – ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ.
Secțiunea I – Noțiuni despre competența organelor de urmărire penală
Autoritatea ministrului justiției față de procurori poate lua forma unui control exercitat însă în mod indirect și care nu poate viza măsurile dispuse în cursul urmăririi penale, ci numai aspecte manageriale, respectiv modul în care procurorii își îndeplinesc atribuțiile de serviciu, raporturile cu justițiabilii.
Potrivit dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, procurorii care au statut de magistrați exercită funcțiile în conformitate cu legea, potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, în condițiile legii.
Din analiza dispozițiilor NCPP, procurorul efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, cazuri în care, urmărirea penală este efectuată exclusiv de procuror.
Procurorul conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală. Aceștia, în soluțiile dispuse, sunt independenți, în condițiile legii, iar parchetele în cadrul cărora funcționează sunt independente în relațiile cu instanțele judecătorești, precum și cu celelalte autorități publice.
Urmărirea penală, potrivit art. 4 alin (4) NCPP, se efectuează de către procurori și de către organele de cercetare penală care, potrivit art.53 alin (1) NCPP, sunt: procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare, organele de cercetare penală speciale. Atribuțiile procurorului sunt stabilite prin dispozițiile art.131 din Constituția României și art. 63 și art. 67 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, consacrate Ministerului Public.
Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără drepturilor părților din procesul penal, inclusiv ale suspectului și ale inculpatului prin intermediul procurorilor din cadrul parchetelor.
Procurorii sunt reprezentanții Ministerului Public care urmăresc aplicarea corespunzătoare a legii și apărarea intereselor statului, printre principalele atribuții ale acestora se numără: efectuarea în condițiile legii a urmării penale, conducerea și supravegherea în condițiile legii a activității desfășurate de poliția judiciară și de organele de cercetare penală, sesizarea instanțelor de judecată pentru soluționarea cauzelor penale, apără în condițiile legii drepturile și intersele persoanelor puse sub interdicție, minorilor, dispăruților și altor persoane, ia măsuri pentru prevenirea și combaterea criminalității, exercită căi de atac împotriva hotărărilor pronunțate de instanțele judecătorești.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție coordonează activitatea tuturor parchetelor, fiind structura centrală a Ministerului Public și în cadrul acestuia funcționează D.N.A. și D.I.I.C.O.T.. Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 43/2002, în cadrul D.N.A., își desfășoara activitatea procurori cu atribuții în combaterea corupției, iar potrivit art. art. 1 din Legea nr. 508/2004, în cadrul D.I.I.C.O.T. își desfășoara activitatea procurori cu atribuții în combaterea criminalității organizate și terorismului.
Secțiunea a II a – Competența procurorului la efectuarea urmăririi penale
Procurorul este organul care are ca atribuții atât supravegherea urmăririi penale, cât și efectuarea acesteia în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 55 N.C.P.P, respectiv în cazul infractiunilor contra persoanei și contra patrimoniului, infracțiuni contra păcii și omenirii, contra protecției muncii, infracțiuni contra siguranței statului, contra autorității și alte infracțiuni stabilite de lege în competența sa.
Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 43/2002, D.N.A. are ca atribuții efectuarea urmăririi penale pentru infracțiunile prevăzute de art. 6 – 18/5 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care potrivit art. 13, sunt de competența D.N.A..
D.I.I.C.O.T. are ca atribuții efectuarea urmăririi penale în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 12 din Legea nr. 508/2004.
Urmărirea penală se efectuează de procuror și în cazul infracțiunilor săvârșite de polițiști care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliției judiciare – art. 27 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.
În cuprinsul dispozițiilor art. 56 NCPP, se precizează că, procurorul competent să efectueze urmărirea penală și să exercite supravegherea activității de cercetare penală, este procurorul de pe lângă parchetul corespunzător instanței care judecă în primă instanță, cauza.
Astfel, competența de efectuarea a urmării penale în cauzele penale care se judecă la judecătorii în primă instanță, aparține procurorului care face parte din parchetul de pe lângă judecătorii, respectiv a cauzelor care se judecă în primă instanță la tribunale de procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunale.
Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale și, deasemeni procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.
Chiar dacă dispozițiile N.C.P.P. prevăd cazurile în care urmărirea penală se realizează obligatoriu de către procurori, asta nu înseamnă că aceștia efectueaza întreaga activitate de urmărire penală individual, aceștia având posibilitatea de a dispune prin ordonanță ca anumite acte de urmărire penală să se efectueze și de organele de cercetare penală ale poliției judiciare.
Potrivit art. 138 dn Constituția României care reglementează principiul controlului ierarhic, cauzele procurorilor din cadrul parchetelor ierarhic inferioarepot fi preluate de procurori din cadrul parchetelor superioare din punct de vedere ierarhic, preluare care trebuie să fie făcută cu acordul procurorului care supraveghează sau efectuează activitatea de urmărire penală.
Procurorul are posibilitatea de a lua orice măsura și de a emite orice act care este de competența organelor de cercetare penală, putând efectua activitatea de urmărire penală în aceleași condiții ca și acestea. Dsipozițiile privind competența sunt reglementate de art. 58 alin. 1 N.C.P.P.
Potrivit art.56 NCPP, procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale, putând să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează.
Astfel, urmărirea penală se efectuează de către procuror, în mod obligatoriu, cu privire la următoarele infracțiuni:
cele care se judecă în primă instanță de I.C.C.J sau curțile de apel;
cele reglementate de articolele 188-191, 257, 276, 277, 279, 280-283 și 289-294 N.C.P.P;
cele care au fost comise cu intenție depășită și care au avut drept consecință moartea unei persoane;
cele în care urmărirea penală se efectuează D.I.I.C.O.T. sau D.N.A.;
În cazul infracțiunilor comise de militari, urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procurorii militari din cadrul parchetelor militare, instanța competentă fiind cea reglementată de dispozițiile art. 44 N.C.P.P.
Procurorii din cadrul parchetelor competente de a soluționa cauzele prevăzute de lege, în primă instanță, le revine competența de a conduce și supraveghea urmărirea penală în aceste cauze.
Secțiunea a III a- Competența organelor de cercetare ale poliției judiciare
Organele de cercetare penală ale poliției judiciare sunt ofițeri și agenți din cadrul M.A.I., care au ca atribuții constarea săvârșirii de infracțiunea și strângerea datelor necesare începerii urmăririi penale.. Organizarea și funcționarea acestora este reglementată de Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare.
Organele de cercetare penală au un rol imortant în activitatea de urmărire penală întrucât pot efectua cercetări pentru orice tip de infracțiune care nu este dată de lege în competența altor organe, datorită competenței foarte diversificate.
Prin urmare, organele de cercetare penală au o competență materială generală, în cazul lor nefiind aplicabile regulile instanțelor de judecată privind repartizarea cauzelor în funcție de criterii ierarhice, iar competența teritorială este reglementată în mod expres de N.C.P.P..
Dispozițiile art. 57 alin. 1 N.C.P.P reglementează competența organelor de cercetare penală din punct de vedere teritorial, iar alin.2 al aceluiași text de lege prevede care sunt cauzele care sunt de competența exclusivă a organelor de cercetare penală speciale(infracțiuni care s-au săvârșit de militari, de personalul navelor aparținând marinei civile)
Secțiunea a IV a – Competența organelor de cercetare speciale
În anumite cazuri, dată fiind natura infracțiunilor săvârșite, precum și uneori, având în vedere calitatea făptuitorului, legiuitorul a prevăzut expres că urmărirea penală se efectuează de organe de cercetare speciale, potrivit prevederilor art. 57 alin. (2) NCPP.
Procurorul conduce și controlează în mod nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale prevăzute de lege; supraveghează ca efectuarea actelor de urmărire penală să aibă loc cu respectarea legii, potrivit art. 56, alin.(1) și (2). alin (3) al aceluiași art.56, relevă că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, atât în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în prima instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau Curții de Apel, cât și în cazul infracțiunilor prevăzute în Codul Penal, la art. 188-191, art.257, art.276, art.277, art.279, art. 280-283, art.289-294.
Potrivit art. 55 alin. (5) NCPP, atribuțiile organelor de cercetare speciale sunt îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului.
Caracterul special al acestor organe este determinat de faptul că atribuțiile lor principale, potrivit actelor normative care reglementează organizarea și funcționarea instituțiilor din care fac parte, sunt de altă natură, iar efectuarea cercetării penale este prezentă în activitatea lor doar în cazul sesizării unor infracțiuni și într-o anumită conjunctură.
Alte organe decât cele prevăzute de lege nu pot efectua acte de urmărire penală fără o prevedere expresă în acest sens. În unele acte normative se precizează în mod distinct excluderea competenței de la efectuarea activității de urmărire penală, cum ar fi art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea SRI se arată că organele SRI nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici nu dispun de spații proprii de arest. Acestea pot acorda numai sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni contra siguranței naționale, dar numai la solicitarea organelor judiciare competente.
Obligația de verificare a competenței, conform art. 58 NCPP, este prima sarcină a organului de urmărire penală, după ce a fost sesizat.
Verificarea competenței trebuie efectuată chiar la momentul sesizării, pentru a evita efectuarea unor acte de cercetare penală de către un organ necompetent, precum și soluționarea cu întârziere a cauzei respective. În cazul în care anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuși sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare.
Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanță, declinarea de competența și trimite cauza procurorului competent.
Legea cuprinde însă și situații cu caracter de excepție, în care este permisă efectuarea unor acte de cercetare penală, chiar dacă, verificându-și competența, constată că nu este competent. Astfel că, organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui.
Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activității organului ce le-a efectuat, procurorului competent.
Această excepție este justificată de necesitatea obiectivă a rezolvării unor cazuri urgente. Cu toate că în lege, în aceste cazuri, nu se fixează anumite limite, derogarea se mărginește numai la nivelul stării de urgență, atât ca durată a efectuării actelor, cât și ca întindere a acestora.
Deoarece legea procesual penală permite o asemenea excepție, actele de cercetare penală efectuate în asemenea condiții sunt valabile. Potrivit legii, este permisă efectuarea unor acte de cercetare penală ce nu suferă amânare, cum este cazul cercetării la fața locului de către organul de cercetare penală în cauzele în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror.
Nerespectarea de către organul de urmărire penală a regulilor de competență atrage aplicarea sancțiunii nulității absolute.
Potrivit art.59 NCPP, procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală, când anumite acte de urmărire penală trebuie efectuate în afara razei teritoriale în care are loc urmărirea, poate să le efectueze el însuși de îndată sau să dispună efectuarea lor printr-o comisie rogatorie sau prin delegare. Art.28 din Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată, prevede situații de extindere a competenței teritoriale: în caz de continuare a unei măsuri sau activități specifice, polițistul poate acționa pe raza altor unități de poliție, cu condiția să comunice acest lucru unității competente.
Art.24 alin.(3) din OUG nr.104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, prevede că atunci când anumite acte de urmărire penală, în cazul infracțiunilor de frontieră trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmărirea, actele pot fi efectuate de către organele de cercetare penală ale poliției judiciare pe întregul teritoriul național.
Hotărârea de declinare conform art.50 alin.(4) NCPP nu este supusă căilor de atac. Dispozițiile art. 50 din NCPP sunt aplicabile indiferent dacă verificarea competenței a avut loc din oficiu sau ca urmare a unei excepții de necompetență de către părți. Aceste prevederi răspund nevoii de celeritate a procesului penal, fiind imperios necesar ca o anume cauză să ajungă în fața instanței competente în timp util.
Practica judiciară anterioară prevedea că odată admisă o excepție de necompetență, instanța nu mai poate restitui cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale ci, trebuie să procedeze la aplicarea dispozițiilor de declinare de competență și de înaintare a dosarului către instanța de judecată competente.
Instanța care își declină competența își ia măsurile de a efectua acte care reclamă urgență. Dacă necompetența materială, teritorială, funcțională apare în faza camerei preliminare, după admiterea excepției, judecătorul de cameră preliminară trebuie să își decline competența în favoarea judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă. Dacă declinarea a fost determinată de competența materială sau de calitatea persoanei, instanța care a primit cauza poate menține, motivat, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse de instanța care și-a declinat competența.
Procedura de solutionare a abținerii sau recuzarii prevăzută la art. 68 NCPP, arată că abținerea sau recuzarea judecătorului de drepturi și libertătăți și a judecătorului de cameră preliminară se soluționează de către un judecator de la aceeași instanță -alin.(1), iar la alin.(2), abtinerea sau recuzarea judecatorului care face parte din completul de judecată se soluționează de către un alt complet de judecată.
Abținerea constituie o manifestare de voință a persoanei din cadrul organului judiciar care consideră că se află într-unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege și, din acest motiv nu poate participa la desfășurarea procesului penal în cauza respectivă, în calitatea avută. Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, președintelui instanței, procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abține de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate și a temeiurilor de fapt care constituie motivul abținerii.
„Declaratia de abținere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoștință de existența cazului de incompatibilitate.”
Persoana care constată că se află într-un caz de incompatibilitate trebuie să formuleze imediat momentului constatării, cerere de abținere. Cererea de abținere se adresează în raport cu calitatea avută de persoana care o formulează și se înaintează către președintele instanței.
În timp ce abținerea nu are reglementare legală cu privire la modalitatea în care ar trebui făcută – scris sau verbal, art. 67 arată că recuzarea poate fi făcută prin posibilitate alternativă „oral sau scris”. Recuzarea reprezintă mecanismul instituit cu privire la respectarea prevederilor legale referitoare la regimul incompatibilităților, cu caracter subsidiar, întrucât poate fi formulată numai în condițiile în care, persoana la care se referă nu a formulat cerere de abținere. Recuzarea apare ca o garanție a respectării dispozițiilor privitoare la abținere. Cererea de recuzare se poate formula până la încheierea dezbaterilor în fața primei instanțe. Potrivit art. 67 alin. (1) „în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declarație de abținere, părțile, subiecții procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre existența cazului de incompatibilitate”, iar alin. (2) relevă că „cererea de recuzare se formulează doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a procurorului sau a judecatorului care efectuează activități judiciare în cauză. Este inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării”
CAPITOLUL III – SUPRAVEGHEREA EXERCITATĂ DE CĂTRE PROCUROR
Secțiunea I – Generalități. Obiect.
Din examinarea competențelor procurorului rezultă că principala sarcină în timpul urmăririi penale este exercitarea supravegherii acestei activități. Dispozițiile art. 299-304 NCPP se referă în mod exclusiv la supravegherea activității de urmărire penală. Norme asemănătoare sunt cuprinse și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară: potrivit art. 63 alin. (1) lit. b), Ministerul Public, prin procurori, conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală.
Dacă efectuarea urmăririi penale a devenit atributul cel mai important, fundamental, preponderent al procurorului, desfășurarea supravegherii fiind limitată astfel în mod semnificativ, în ultimii ani s-a observat o creștere semnificativă a numărului infracțiunilor în care acesta efectuează obligatoriu urmărirea penală. Astfel, supravegherea, atribut exclusiv al procurorului, poate fi exercitată în orice cauză penală aflată în curs de soluționare de către organul de cercetare penală, dacă procurorul este competent să soluționeze cauza potrivit regulilor de competență.
Obiectul supravegherii, precizat în cuprinsul art. 299 NCPP, constă în realizarea unor cerințe care vizează realizarea scopului procesului penal, fiind indisolubil legat de acesta, supravegherea presupunând o activitate complexă, cu multiple forme de manifestare și mijloace de realizare, alcătuită din drepturi și obligații/îndatoriri.
Procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice infracțiune să fie descoperită și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală. Exercitarea de către procuror a supravegherii activității organelor de cercetare penală trebuie să aibă loc astfel încât niciun suspect sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Procurorul veghează ca orice infracțiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală și ca nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, subînțelegându-se că, acesta trebuie să asigure efectuarea cercetării penale numai pentru aflarea adevărului, iar cauza să fie lămurită sub toate aspectele.
Identificarea și administrarea probelor necesare soluționării cauzei trebuie realizată în dublu sens, atât cele în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, procurorul veghind ca orice infracțiune să fie descoperită și orice infractor să fie tras la răspundere penală, fapt ce impune ca supravegherea să vizeze și activitatea organelor de cercetare penală desfășurată în vederea începerii urmăririi penale.
Potrivit art. 300 N.C.P.P procurorul, în exercitarea atribuției de a conduce și supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.
Astfel, organele de cercetare penală au obligația de a informa procurorul cu privire la activititățile pe care urmează a le efectua sau pe care le efectuează, după ce au fost sesizate.
Procurorul în cadrul activității de urmărire penală are rolul de a da dispoziții organelor de cercetare penale ori de a lua orice ale măsuri necesare, precum și de a le asista sau efectua personal orice act de cercetare penală.
Organele de cercetare penală va trimite de îndată la solicitarea procurorului orice dosar, care va cuprinde și datele referitoare la fapta cercetată, precum și orice alte materiale necesare. De aici rezultă și rolul pe care îl joacă procurorul în cadrul activității de supraveghere a urmăririi penale, atât în verificarea activității de urmărire penală efectuată de organele de cercetare penală, cât și în reținerea cauzelor privind efectuarea urmăririi penale.
Măsurile și dispozițiile procurorului sunt luate în scris și motivat și au ca scop efectuarea în mod complet a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legale, cât și împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni.
Este competent să efectueze supravegherea asupra activității de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza. Așadar, supravegherea nu are în vedere și nu este condiționată de organul care desfășoară cercetarea penală, criteriul determinant fiind competența procurorului de a sesiza instanța de judecată în cauza respectivă.
Dacă exercitarea supravegherii se realizează de către alt procuror decât cel competent potrivit legii, sancțiunea aplicabilă este nulitatea absolută a actului de sesizare a instanței.
Dispozițiile date de procuror cu privire la activitatea de urmărire penală desfășurată de organele de cercetare penale speciale sau ale poliției judiciare sunt obligatorii și prioritare pentru acestea, dar și pentru alte organe cu atribuții în constatarea infracțiunilor. Procurorul este singurul care poate să dea dispoziții sau îndrumări privind efectuarea actelor de cercetare penale, aceasta atribuție neputând fi exercitată de organele de cercetare penală specială sau de cele ierarhic superioare ale poliției judiciare.
În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare penală a dispozițiilor date de procuror, acesta poate sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care, la rândul său, are obligația ca în termen de 3 zile de la sesizare, să comunice procurorului măsurile dispuse. Deasemeni poate aplica sancțiunea amenzii judiciare pentru abaterile judiciare prevăzute în N C P P.
Secțiunea a II a – Modalități de exercitare a supravegherii de către procuror
Pentru ca supravegherea să fie posibilă, procurorul trebuie să cunoască acele cauze care se află în curs de cercetare penală. Astfel, în acest sens, are loc încunoștințarea acestuia în mod obligatoriu de către organele de cercetare penală despre infracțiunile de care la rândul lor au luat cunoștință.
Reglementarea supravegherii privește două modalități principale de exercitare:
1. verificarea cauzelor aflate în curs de soluționare la organele de cercetare penală;
2. participarea directă a procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală. În conformitate cu art. 300 NCPP, cu privire la modalitățile de exercitare a supravegherii, procurorul, în exercitarea atribuției de a conduce și supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.
În exercitarea atribuției de a conduce activitatea de urmărire penală, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri și totodată, poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal.
Astfel, procurorul în cadrul activității sale de supraveghere poate verifica orice dosar aflat la organul de cercetare penală și mai mult, acesta din urmă trebuie să–l trimită imediat împreună cu toate celelalte acte și materiale referitoare la cercetarea penală, având posibilitatea de a reține cauza pentru realizarea urmăririi penale.
Din momentul încunoștințării despre dosarele aflate la organele de cercetare penală, procurorul desfășoară din oficiu supravegherea, de pe poziția de control și conducere a activității de cercetare penală.
În vederea concretizării acestei activități, procurorul poate cere spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să-l trimită cu toate actele, materialele și datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării.
Verificarea poate avea loc programat, conform unei planificări stabilite de către procuror, sau cu ocazia rezolvării unor propuneri, sesizări ale organului de cercetare penală privind luarea unor măsuri.
Activități de natura celor care constituie supravegherea sunt realizate de către procuror cu ocazia soluționării plângerilor împotriva actelor de cercetare penală efectuate de către organul de cercetare penală.
Actele de urmarire penală pot fi efectuate de catre organele de cercetare penală din proprie inițiativă: dispunerea începerii urmaririi penale, dispunerea reținerii suspectului; iar când procurorul constată că nu au fost respectate prevederile legale, intervine dând dispoziții care devin obligatorii pentru organele de cercetare penală (confirmări, autorizări, încuviințări).
Autorizarea este prealabilă efectuării urmăririi penale. Actul încheiat de organul de cercetare penală, în lipsa autorizării procurorului, când legea prevede acesta, nu este valabil. În literatura de specialitate sunt considerate drept mijloace juridice prin care se exercită supravegherea procurorului în activitatea de urmărire penală autorizarea, confirmarea, încuviințarea și infirmarea actelor și măsurilor procesuale.
Autorizarea, ca act procesual, este necesară în vederea efectuării unor acte de urmărire penală în situațiile expres prevăzute de lege și care trebuie să existe anterior efectuării acestora.
Confirmarea actului de urmarire penală este posterioară efectuării actului. Fără aceasta confirmare, care este o ratificare a actului, acesta nu produce efecte juridice.
Încuviințarea se referă la acte care intră în atribuțiile organului de cercetare penală, dar valabilitatea lor este supusă aprobării procurorului. Ea poate fi prealabilă, dar și posterioară efectuării actului, în cazuri de urgență. În momentul în care procurorul constată că un act sau o masură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozitiilor legale, o infirmă prin ordonanță. Infirmarea intervine când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu a fost dispusă cu respectarea legii. Infirmarea se dispune prin ordonanță (art. 304 NCPP). Aceasta dispoziție trebuie raportată la dispozițiile referitoare la instituția nulității.
Un act sau o masură procesuală dată cu nerespectarea dispozițiilor legale va fi infirmată numai dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlaturată decât prin anularea actului sau a măsurii procesuale. Chiar dacă nu a intervenit o plângere sau o obiecție contra actului sau măsurii, procurorul poate lua în considerație și din oficiu, nerespectarea dispozițiilor legale, dacă infirmarea actului sau măsurii procesuale este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
Dacă prima modalitate de supraveghere se realizează după efectuarea actelor de cercetare penală, implicarea directă a procurorului are loc chiar în timpul efec- tuării acestora. Procurorul poate să efectueze orice act de cercetare penală sau să asiste la efectuarea acestuia. În ambele variante, implicarea procurorului constituie o garanție a respectării dispozițiilor legale privind aflarea adevărului, în sensul stabilirii în mod corect și complet a împrejurărilor necesare soluționării cauzei.
Percepută ca o altă cale de exercitare a supravegherii, trecerea cauzei de la un organ la altul constituie mai mult un mijloc de asigurare a obiectivității, imparția- lității rezolvării cauzelor penale sau a unei operativități mai bune.
Potrivit art.302 NCPP, procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare să fie efectuată de un alt asemenea organ decât cel sesizat.
Sunt cauze în care sunt anticipate cazuri de incompatibilitate sau în care cercetarea penală poate fi efectuată în condiții mai bune de către alt organ de cercetare penală. Deoarece nu se fac și alte precizări privind posibilitatea dispunerii măsurii, se apreciază ca organele de cercetare penală între care are loc trecerea să fie supravegheate de același procuror.
Dacă organele de cercetare penală ar fi supravegheate de procurori cu competențe diferite, cauza ar putea fi trimisă în acest caz unui alt organ de cercetare penală, dacă este posibil, prin declinare. În această situație, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil.
Având în vedere că nu există o dispoziție contrară și celelalte măsuri sau acte dispuse anterior măsurii se mențin, supravegherea este exercitată în continuare de același procuror.
Există posibilitatea preluării unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior celui care are cauza pentru cercetare. În acest caz, preluarea cauzei se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza și după încunoștințarea procurorului care exercită supravegherea.
Supravegherea cauzei preluate se face potrivit dispozițiilor de drept comun.
Trecerea cauzei de la un organ la altul se dispune prin rezoluție motivată. Când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calității părților ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părților sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad.
Motivele pentru care se poate dispune trimiterea cauzei la un alt parchet sunt aceleași cu unele care impun strămutarea cauzelor penale în faza judecății, activitatea de urmărire penală fiind afectată de împrejurările cauzei sau de calitatea părților ori există pericolul de tulburare a ordinii publice.
Competența este exclusivă și aparține procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Titularii cererii sunt persoanele care au calitatea de parte, în cauza respectivă, la momentul solicitării, dar și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte, din oficiu.
CAPITOLUL IV – EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE
Secțiunea I – Aspecte generale
În cadrul urmăririi penale procedura este de regulă necontradictorie și nepublică.
N.C.P.P a simplificat etapa urmăririi penale prin modificarea rolului procurorului în conducerea și supravegherea acesteia, cu respectarea principiului celerității și al oportunității, precum și a Constituției României, în sensul verificării mai rapide a sesizărilor penale, în sensul dispunerii începerii urmăririi penale pentru investigarea faptelor atunci când se constată că fapta penală există și nu există nici un caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale.
NCPP nu mai prevede expres motivarea dispoziției. Articolul 305 alin. (2) dispune că începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanță, și nu prin rezoluție cum era prevăzut de vechiul cod.
Dispozițiile art. 286 alin. (2) lit. a) – c) și g) N.C.P.P reglementează elementele ordonanței de începere a urmăririi penale. În cazul ordonanței care se emite de organele de cercetare penale este necesară confirmarea procurorului care se ocupă cu supravegherea activității de urmărire penală, prin aplicarea unei mențiuni pe aceasta, iar în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale organele de cercetare penală au obligația de a prezenta procurorului și dosarul cauzei.
Secțiunea a II a – Sesizarea organelor de urmărire penală
Soluționarea cauzelor penale presupune luarea la cunoștință a comiterii faptei, organele judiciare având obligații exprese în acest domeniu.
Declanșarea activităților ce compun procesul penal este condiționată de comiterea unei fapte penale, apoi de descoperirea și de cunoașterea acestor aspecte, prin diverse modalități, de către organele judiciare.
Pentru declanșarea procesului penal nu este suficientă aducerea la cunoștința organului de urmărire penală a săvârșirii infracțiunii, sesizarea acestuia trebuie făcută în condițiile prevăzute de lege.
Învestirea organului de urmărire penală și începerea cercetărilor nu se pot face în lipsa sesizării legale, care constituie temeiul și punctul de plecare al desfășurării procesului penal.
Cunoașterea de către organele de urmărire penală a comiterii infracțiunilor se face în primul rând ca urmare a activităților desfășurate, depistarea acestor situații fiind obligatorie pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.
Întrucât constatarea comiterii infracțiunilor de către organele judiciare care au și competențe în soluționarea acestora nu este întotdeauna posibilă, legea instituie obligația și a altor organisme sau persoane care iau cunoștință de comi- terea infracțiunilor de a sesiza organele judiciare.
Polițiștii cu atribuții în efectuarea activităților de constatare a infracțiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale și cercetării penale, care nu fac parte din poliția judiciară, au dreptul dar și obligația de a efectua orice act de constatare a infracțiunilor, precum și de a aduce la cunoștința procurorului sau organului de cercetare al poliției judiciare constatarea unor infracțiuni, sens în care vor înainta acte de constatare.
Cu această motivație a fost adoptată Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări de lege.
Față de situațiile diferite prin care organul de urmărire penală poate fi sesizat, prin lege au fost reglementate mai multe moduri de sesizare, care să cuprindă toate posibilitățile de informare.
Sesizarea realizată în modurile prevăzute de lege constituie nu numai un mijloc de informare, ci este și un act procesual care are ca efect juridic obligația organului de urmărire penală de a se pronunța cu privire la declanșarea sau nu a procesului penal pentru infracțiunea cu care a fost sesizat. Modul de sesizare constituie, în primul rând, un mijloc prin care organul de urmărire penală ia cunoștință de comiterea infracțiunii.
În funcție de persoanele care fac sesizarea, aceasta poate fi sesizare externă, făcută de persoane ori funcționari din afara organelor de urmărire penală, care se realizează prin plângere sau denunț, precum și prin intermediul unor sesizări cu caracter special ale unor persoane care au obligații în acest sens, denumite în literatura de specialitate „referințe obligatorii” și sesizare internă atunci când organele de urmărire penală se sesizează prin mijloace proprii.
O altă clasificare a modurilor de sesizare este sesizarea primară când luarea la cunoștință de comiterea unei infracțiuni a ajuns pentru prima dată la organul de urmărire penală (de exemplu: plângerea, denunțul, sesizarea din oficiu) și sesizarea complementară dacă anterior cauza a fost cercetată de un alt organ de urmărire penală (de exemplu: în cazul declinării de competență).
În funcție de efectele pe care le produc, modurile de sesizare pot fi generale, când au ca efect informarea organului de urmărire penală despre săvârșirea unei infracțiuni, fără a fi condiționată însă, începerea urmăririi penale de un asemenea mod de sesizare, cazuri în care sesizarea se poate realiza și din oficiu, sau speciale când sesizările condiționează declanșarea procesului penal de existența lor.
Începerea urmăririi penale nu poate fi dispusă de organul de urmărire penală dacă legea prevede că sesizarea trebuie făcută într-un anumit mod.
Când punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora. Așadar, aceste moduri speciale de sesizare condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale și, totodată, declanșarea procesului penal.
Urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorinței guvernului străin, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 171 C. pen.
Modurile speciale de sesizare în NCPP sunt: la plângerea prealabilă a persoanei vătămate cu o analiză ulterioară; de persoanele prevăzute de lege (cazul infracțiunilor săvârșite de militari, fiind necesară sesizarea comandantului); cu autorizarea organului prevăzut de lege.
Plângerea (conținutul plângerii) își are reglementarea în art. 289 NCPP și este încunoștințarea făcută de persoană cu privire la o vătămare care i s-a cauzat prin infracțiune și nu trebuie confundată cu plângerea prealabilă, aceasta din urmă fiind o condiție de procedibilitate și pedepsibilitate.
În timp ce plângerea poate fi suplinită printr-o sesizare din oficiu sau un denunț, plângerea prealabilă are caracter personal, fără a putea fi înlocuită cu un alt mod de sesizare. Pentru a produce efectul prevăzut de lege, și anume a determina începerea urmăririi penale, plângerea trebuie să aibă un anumit conținut, și anume să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petentului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, și mijloacele de probă.
În cazul în care plângerea îndreptată la organul de urmărire penală nu cuprinde elementele arătate, se restituie petiționarului pe cale administrativă, cu indicarea elementelor care lipsesc. Dacă restituirea nu este posibilă (când datele de identificare ale petiționarului sunt insuficiente), în aceste situații, va avea loc o sesizare din oficiu.
Literatura de specialitate arată că plângerea nu trebuie să conțină încadrarea juridică a faptei întrucât precizarea greșită a încadrării juridice în cuprinsul plângerii are ca rezultat neluarea acesteia în considerare, cu efectele prevăzute de lege.
Plângerea se poate face personal sau prin mandatar; mandatul va trebui să fie special, iar procura va rămâne atașată plângerii. Plângerea se face în scris, și/sau oral, situație în care se face consemnarea într-un proces-verbal de către organul care o primește. În cazul plângerii operează instituția substituiților procesuali, precizându-se că plângerea se poate face și de către unul din soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți. În aceste cazuri, persoana vătămată poate declara că nu își însușește plângerea.
Pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea se face de către reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanei prevăzute de legea civilă.
Plangerea se poate face și de un cetațean străin sau de o persoană fără cetațenie ori de un cetățean român sau de o persoana care locuiește pe teritoriul României, în cazul în care aceasta se referă la o infracțiune ce a fost săvârșită pe teritoriul unui stat membru al U.E..În acest caz, organul judiciar are obligația de a primi sesizarea și de a o trimite organului judiciar compent în circumscripția teritorială a căruia s-a săvârșit infracțiunea, cu aplicarea regulilor de cooperare judiciară penale. Dacă plângerea penală nu a fost corect îndreptată la organul de urmărire penală sau instanța de judecată competentă se va proceda la trimiterea acesteia pe cale administrativă organului competent și în acest caz, urmând a se face aplicarea dispozițiilor privind cooperarea judiciară penală.
Denunțul, o formă de sesizare civică și facultativă, este un drept nu o obligație juridică. Potrivit art. 290 NCPP, denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni.
Deosebit de plângere, denunțul este încunoștințarea făcută de către o altă persoană decât partea vătămată, astfel asigurându-se posibilitatea sesizării cu privire la comiterea unei infracțiuni oricărei persoane care dorește să facă acest demers.
Considerăm că, de aici derivă, în principiu, și caracterul facultativ al denunțului, fără ca depunerea lui să constituie o obligație. Sunt însă situații în care denunțul este obligatoriu, legea prevăzând în mod expres aceasta; denunțul se poate face numai personal, dispozițiile art. 290 NCPP aplicându-se în mod corespunzător.
În timp ce legea prevede, pentru anumite categorii de persoane, obligația sesizării cu privire la infracțiunea de care a luat cunoștință în anumite împrejurări indicate de lege și care este considerat de unii autori un alt mod de sesizare generală, pe când alții îl consideră o modalitate specială de sesizare, acest mod de sesizare fiind prevăzut în sarcina persoanelor cu funcții de conducere sau cu atribuții de control care au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în acea unitate (unitatea din care fac parte), denunțul poate fi făcut chiar de cel care a săvârșit infracțiunea, cu anumite consecințe.
Denunțul trebuie să conțină aceleași date ca și plângerea cu singura diferență că acesta trebuie să se facă personal, exceptând persoana care nu are capacitate deplină de exercițiu. Denunțul scris trebuie semnat de denunțător, iar în cazul denunțului oral, acesta se consemnează într-un proces-verbal de către organul în fața căruia a fost făcut.
Dacă denunțul nu cuprinde datele prevăzute de NCPP, organul de urmărire penală nu se va considera sesizat și nu este obligat să se pronunțe asupra începerii urmăririi penale decât după completarea datelor cerute de lege, dacă este posibil.
Sunt situații când denunțătorul nu își indică identitatea sau indică o identitate falsă (denunțul anonim sau pseudodenunțul) și sesizarea nu poate fi restituită pe cale administrativă petiționarului. În aceste condiții, sesizarea nu poate fi consi derată un denunț și nu produce efectele prevăzute de lege. În cazul denunțului incomplet formulat, organul de urmărire penală, după verificarea realității celor consemnate, se poate sesiza din oficiu.
Există situații, excepționale, când denunțul poate fi și obligatoriu, potrivit art.266 NCP referitor la ”Nedenunțarea unei infracțiuni” și art.411 ”Nedenunțarea unor infracțiuni contra siguranței naționale”și art.267 NCP referitor la”Omisiunea sesizării”.
Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289-291 NCPP și încheie un proces-verbal în acest sens.
O noutate adusă de NCPP este aceea că se prevede în mod expres posibilitatea organelor de urmărire penală de a se sesiza din oficiu dacă află, de săvârșirea unei infracțiuni, pe orice altă cale decât pe calea plângerii, a denunțului sau actelor încheiate de alte organe de constatare, cu condiția ca legiuitorul să aibă în vedere condițiile de formă și fond ale plângerii, denunțului și condițiile de depășire a fazei administrative de înlăturare a neregularităților.
În condițiile art. 305 N C P P are loc începerea urmăririi penale cu privire la faptă și se dispune prin ordonanță care cuprinde:
a) denumirea parchetului și data emiterii;
b) numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;
c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora;
e) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi; etc.
Potrivit art. 305 alin. 3 N.C.P.P., procurorul poate să dispune continuarea urmării penale față de persoana cu privire la care a fost sesizată, dacă din probele și actele existente la dosarul cauzei sunt indicii rezonabile că această a săvârșit fapta penală față de care s-a dispus începerea urmăririi penale, persoana dobândind astfel calitatea de suspect. În cazul în care este necesară obținerea unei autorizații, urmărirea penală, potrivit art. 305 alin. 4 N.C.P.P, nu se poate efectua decât după îndeplinirea acestei condiții prealabile.
Sesizarea organului de urmărire penală se face fie din oficiu, fie prin actele încheiate de organele de constatare, fie prin plângere sau denunt. În cazurile prevăzute de lege punerea în mișcare a acțiunii penale este conționată de existența plângerii prealabile a persoanei vătămate, cu sesizarea persoanei ori cu autorizarea organului prevăzute de lege.
Sesizarea comandantului este necesară numai în ceea ce privește infracțiunile săvârșite de militari, prevăzute la art. 413-417 din Codul penal.
Potrivit art. 61 și 62 NCPP, în cazul constatării unor infracțiuni de către alte organe decât cele de urmărire penală, organul de urmărire penală nu se va mai sesiza din oficiu, întrucât procesele verbale reprezintă actul de sesizare a organului de urmărire penală.
Un mod special de sesizare îl constituie și autorizarea prealabilă din partea autorității prevăzute de lege. În cazul infracțiunilor săvârșite de membrii Guvernului în funcție, au dreptul să ceară declanșarea urmăririi penale numai Senatul, Camera Deputaților și Președintele României, potrivit art. 109 alin. (2) din Constituție. Deasemeni, potrivit art. 95 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, aceștia nu pot fi reținuți, arestați sau percheziționați fără încuviințarea secției corespunzătoare a C.S.M.. Dacă legea prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, aceasta trebuie făcută în scris și semnată de către organul competent.
Secțiunea a III a – Procedura plângerii prealabile.
Aplicarea legii de către organele judiciare, constă în declanșarea și continuarea procesului penal, fiind condiționată de existența unei plângeri prealabile.
Instituția plângerii prealabile constituie, o excepție de la principiul oficialității prevăzut în art. 295 NCPP, deoarece declanșarea procesului penal este lăsată la aprecierea persoanei vătămate, care decide dacă sesizează sau nu organul judiciar în vederea tragerii la răspundere penală.
Plângerea prealabilă constituie manifestarea de voință realizată pe plan procesual penal sub forma unui act procesual prin care persoana vătămată solicită tragerea la răspundere penală a celui care a comis infracțiunea. Astfel, plângerea prealabilă poate fi privită ca o dublă manifestare de voință a persoanei vătămate: ca o încunoștințare a organelor judiciare, ca o expresie a voinței acesteia ca infracțiunea comisă să fie urmărită și judecată.
Plângerea prealabilă, odată depusă la organele judiciare, dă dreptul acestora de a declanșa, în condițiile legii, procedurile pentru soluționarea cauzei fără niciun fel de derogare de la parcursul activităților procesuale privind stabilirea existenței faptei, identitatea făptuitorului și vinovăția acestuia.
Instituția plângerii prealabile, deosebit de celelalte instituții ce țin de declanșarea și derularea procesului penal, are, pe lângă reglementarea procesuală penală, și o reglementare penală și anume art. 157 – 159 NCP. Potrivit reglementării penale, plângerea prealabilă este o cauză de pedepsibilitate, aplicarea sancțiunii prevăzute de legea penală fiind condiționată de existența acesteia, plângerea penală fiind în primul rând o condiție pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit anumite infracțiuni.
Lipsa plângerii prealabile sau neintroducerea acesteia cu respectarea condițiilor prevăzute de lege duce la înlăturarea răspunderii penale.
Din punct de vedere procesual penal, plângerea prealabilă este o condiție de procedibilitate, deoarece existența acesteia determină declanșarea și desfășurarea procesului penal.
Derularea procesului penal poate fi influențată de atitudinea persoanei vătă- mate nu numai în ceea ce privește declanșarea, dar și desfășurarea lui, prin retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părților.
Retragerea plângerii prealabile este un act unilateral al persoanei vătămate, iar împăcarea părților un act bilateral de voință, intervenit între persoana vătămată și
făptuitor, care are același efect ca și lipsa acesteia: înlăturarea răspunderii penale.
În cazul declanșării procesului penal ca urmare a depunerii plângerii prealabile, retragerea acesteia sau împăcarea părților poate stopa desfășurarea procesului cu încălcarea principiului oficialității, ceea ce nu poate avea loc în cauzele penale în care sesizarea s-a realizat prin plângere.
Având în vedere existența practicii neunitare a instanțelor judecătorești, legiuitorul român a adus o nouă modificare Codului de procedură penală, prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, astfel încât art. 4142 CPP a fost completat în sensul că dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept judecate ca urmare a promovării recursul în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe.
Termenul de introducere a plângerii prealabile, potrivit art. 296, CPP, trebuie să fie de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei, iar când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni va începe să curgă de la data când reprezentantul legal al minorului sau incapabilului a aflat despre săvârșirea faptei cu excepția faptului în care făptuitorul este reprezentantul legal al acestor categorii de persoane, caz în care termenul de 3 luni curge de la data numirii unui alt reprezentant legal.
Plângerea prealabilă care a fost greșit îndreptată către un organ judiciar necompetent sau către instanța de judecată, se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen, ea trimițându-se pe cale administrativă, organului judiciar competent. Data de la care curge termenul de 3 luni o reprezintă „ziua în care partea vătămată a aflat despre săvârșirea faptei”. Partea vătămată este obligată să depună sau să renunțe la plângerea prealabilă, chiar dacă timp de trei luni nu a cunoscut cine este făptuitorul.
Stabilirea momentului din care începe să curgă termenul de 3 luni în vederea depunerii plângerii prealabile, fiind vorba despre un act de sesizare, devine deosebit de importantă pentru a se asigura atât persoanei vătămate, cât și făptuitorului, posibilitatea de a-și exercita drepturile specifice poziției lor procesuale, sens în care, în planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care înlătură răspunderea penală (v.art. 131 NCP) iar în planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (v. art. 10, lit. f NCPP).
Din analiza dispozițiilor legale menționate reiese că, plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă, substanțială și procedurală, iar termenul de 3 luni are o esență substanțială și o reglementare de natură procedurală. Drept urmare, în cazul în care persoana vătămată nu cunoaște identitatea făptuitorului în momentul săvârșirii faptei, pentru a nu se ajunge la decăderea acesteia din dreptul de a face plângere, legiuitorul a prevăzut un termen care curge din momentul aflării identității acestuia.
Infracțiunea continuuă se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acțiunii sau inacțiunii, ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenția unei forțe contrare. Epuizarea infracțiunii continue este dată de momentul intervenției unei forțe contrare.
Infracțiunea continuă se identifică după elementul material al laturii obiective, care presupune o acțiune sau inacțiune ce durează în timp, precum: „deținerea”, „reținerea”, „purtarea”, „conducerea unui autovehicul” și se caracterizează „prin săvârșirea de către aceeași persoană, la intervale de timp diferite, în realizarea aceleiași hotărâri infracționale, a unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni” .
Art. 69 alin.(2) din Legea 192/2006 privind medierea, prevede un caz de suspendare a termenului prevăzut la art.296 NCPP, dacă a fost declanșată procedura de mediere în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfășurării medierii.
Privind titularul plângerii prealabile, dreptul de a introduce plângerea prealabilă este un drept strict personal, individual, netransmisibil, în virtutea căruia legiuitorul a creat această instituție cu scopul de a ocroti interesele celui vătămat. Punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă legea prevede că este necesară o astfel de sesizare.
Referitor la posibilitatea de a introduce plângerea, au fost exprimate opinii contrare, unii autori considerând că numai persoanele fizice pot fi persoane vătămate în sensul art.157 NCP, alți autori considerând că, dimpotrivă, și persoanele juridice pot avea această calitate.
În motivarea primei opinii, se arată că retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților, ca instituții strâns legate de plângerea prealabilă, sunt manifestări unilaterale sau bilaterale de voință care aparțin persoanelor fizice, prin care se stopează derularea procesului penal. Or, aceste manifestări nu pot fi atribuite decât unei persoane fizice, fiind mai greu de conceput împăcarea între o persoană fizică și una juridică. Totuși, unele instanțe au considerat că sunt legal sesizate prin plângerea prealabilă introdusă de persoane juridice.
Noile reglementări oferă posibilitatea în cazul vătămării și a persoanei juridice să sesizeze organele judiciare cu plângere prealabilă și, totodată, să influențeze derularea procesului penal prin retragerea plângerii sau împăcarea părților.
Potrivit art. 157 NCP, fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține numai de către una dintre ele. Totodată, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanților la săvârșirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține numai cu privire la unul dintre ei.
În cazuri speciale, legea prevede posibilitatea introducerii plângerii prealabile și de către alte persoane.
Dacă persoana vătămată este un incapabil, plângerea prealabilă este introdusă de persoana îndreptățită a reclama. În cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea se face de acestea, cu încuviințarea ocrotitorului legal.
Dacă plângerea prealabilă este introdusă de către ocrotitorul legal, persoana vătămată fiind un minor care a împlinit 14 ani, acesta își poate însuși plângerea, dacă nu a expirat termenul de 2 luni.
Instanțele judecătorești au hotărât că plângerea prealabilă poate fi depusă și prin mandatar, mandatul fiind unul special, iar procura fiind lăsată la dosar. În cazul unui mandat cu caracter general, fără a fi indicată persoana împotriva căreia se introduce plângerea prealabilă și pentru care faptă, nu se poate reține depunerea plângerii prealabile.
Titularul plângerii prealabil este numai persoana vătămată, adică subiectul pasiv al infracțiunii, a cărei vătămare este consecința directă a infracțiunii.
În ceea ce privește raportul dintre cele două modalități de declanșare a procesului penal, s-a apreciat că punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu numai în subsidiar, și anume dacă cei îndreptățiți de lege nu au introdus plângerea prealabilă la organul judiciar competent.
În cazul decesului persoanei vătămate după introducerea plângerii prealabile, procesul penal continuă, deoarece decesul acesteia nu constituie una dintre cauzele care duc la stingerea acțiunii penale. Dimpotrivă, decesul suspectului sau inculpatului impune încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.
Dacă persoana vătămată ca urmare a comiterii unei infracțiuni de violență a decedat la scurt timp, fără a avea posibilitatea depunerii plângerii prealabile, s-a apreciat că cerința privind modul de sesizare este necesară dacă persoana vătămată are capacitatea de a reacționa, nu și în cazul în care, prin comiterea infracțiunii, a fost înlăturată această posibilitate.
Dacă plângerea prealabilă a fost făcută de o persoană fără calitate, persoana vătămată și-o poate însuși printr-o declarație dată organelor de cercetare penală, în termenul legal, de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea
faptei, situație în care plângerea este considerată legal făcută.
Secțiunea a IV a – Medierea, dreptul de a apela la un mediator
Deși art. 2 alin. (1) din legea medierii face vorbire despre obligația părților de a participa la ședința de informare privind avantajele medierii, alin. (12) al aceluiași articol prevede sancțiunea inadmisibilității pentru situația în care reclamantul nu și-a îndeplinit această obligație.
Pârâtul nu este obligat să participe la o astfel de ședință, însă neparticiparea lui nu afectează dreptul reclamantului de a se adresa instanței. Singura condiție pe care acesta trebuie să o îndeplinească este să se adreseze unui mediator, care să-l notifice pe pârât în condițiile art. 43 din legea medierii, adresându-i o invitație scrisă, ce poate fi transmisă prin orice mijloc ce asigură confirmarea primirii textului.
În cazurile permise de lege potrivit dispozițiilor art. 78, art. 81 alin.1 lit.i și art. 83 lit. g N.C.P.P., partea vătămată, partea civilă, suspectul, inculpatul și persoană responsabilă civilmente pot să apeleze la serviciile de mediere, N.C.P.P reglementând astfel procedura medierii. Potrivit dispozițiilor art. 16 alin.1 lit. g N.C.P.P, nu poate fi pusă în mișcare acțiunea penală sau nu poate fi exercitată atunci când a fost pusă în mișcare, în cazul în care se retrage plângerea prealabilă (pentru infracțiunile care prin retragerea plângerii se înlătură răspunderea penală) sau în cazul în care părțile s-au împăcat sau au încheiat un acord de mediere.
Dacă a fost declanșată procedura de mediere în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, termenul prevăzut la art.296 NCPP, se suspendă pe durata desfășurării medierii (potrivit art. 69 alin.(2) din Legea 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator).
Acordul de mediere poate fi încheiat înainte de începerea urmăririi penale, după începerea urmăririi penale, înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale sau după punerea în mișcare a acțiunii penale.
Potrivit art. 23 alin. 1, 2 și 3 NCPP: „în cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot încheia un acord de mediere, potrivit legii. Inculpatul, cu acordul părții responsabile civilmente, poate recunoaște, în tot sau în parte, pretențiile părții civile. În cazul recunoașterii pretențiilor civile, instanța obligă la despăgubiri în măsura recunoașterii.”
Nu se poate încheia acordul de mediere decât în cazul în care s-a început urmărirea penală. Prin acordul de mediere se poate rezolva conflictul atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă, atunci când partea vătămată înțelege să renunțe la dreptul de a formula plângere prealabilă, caz în care organele penale i-au act de împăcarea părților.
Prin încheierea acordului de mediere se împiedică începerea ori renunțarea la urmărirea penală, punerea în mișcare a acțiunii penale sau clasarea.
În cazul infracțiunilor pentru care pedepsele prevăzute de lege sunt fie amenda, fie închisoare de până la 7 ani și atunci când se constată că în urmărirea acestora nu există un interes public raportat la faptele săvârșite, conținutul acestora, scopul care a fost urmărit, mijloacele cu care au fost săvârșite și urmările care s-au produs ori se puteau produce, procurorul are posibilitatea de a renunța la urmărirea penală, potrivit dispozițiilor art. 318 N.C.P.P .
În cazul infracțiunilor în care autorul este cunoscut sunt avute în vedere la aprecierea interesului public și conduita anterioară săvârșirii faptei, persoana suspectului ori inculpatului, precum și acțiunile întreprinse de acesta pentru a reduce sau înlătura consecințele infracțiunii sale.
După consultarea suspectului procurorul poate pune în vedere acestuia, prin ordonanță, să execute următoarele obligații pe o perioadă ce nu poate depăși 6 luni ori 9 luni în cazul în care se încheie un acord de mediere cu partea civilă: prestarea unei muncii în folosul comunității fără plata vreunei remunerații, participarea la un program de consiliere, înlăturarea consecințelor produse, reparea pagubei sau ajungerea la o înțelegere cu partea civilă privind modalitatea de reparare a prejudiciului.
Dispozițiile art. 286 alin. 2, art. 315 alin. 2-4 și art. 318 alin. 3 N.C.P.P reglementează elementele ordonanței de renunțare la urmărirea penală, măsurile care se dispun, cheltuielile judiciare, termenul de îndeplinire a obligațiilor și sancțiunea care se aplică în cazul nedepunerii la procuror a dovezilor.
Procurorul va dispune revocarea ordonanței de renunțare la urmărirea penală în cazul în care nu se îndeplinește obligații în termenul prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. 4 N.C.P.P.
Dispozițiile art. 478 și următoarele din N.C.P.P. reglementează acordul de recunoaștere a vinovăției, respectiv posiblitatea de a se încheia un acord de mediere între inculpat și procuror după ce a fost pusă în mișcare acțiunea penală în cadrul urmării penale, dacă inculpatul își recunoaște vinovăția. Încheirea acordului de recunoaștere a vinovăției se poate face atât la initiațiva procurorului, cât și la inițiativa inculpatului, iar efectele acestuia vor fi supus spre avizare procurorului ierarhic superior. Limitele acestui acord se fixează în funcție de avizul prelabil și scris dat de procurorul ierarhic superior.
În cazul în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, acordul de recunoaștere va face mențiune și la natura, forma de executare și cuantumul pedepsei.
Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheiere cu respectarea următoarelor condiții: să privească infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii ori închisoare de până la 7 ani, să existe suficiente date rezultate în urma probelor administrate cu privire la vinovăția inculpatului și la existența faptei. În cazul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției este obligatorie asistența juridică.
Conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției cuprinde:
data și locul încheierii;
numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie;
date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1);
descrierea faptei ce formează obiectul acordului;
încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;
probele și mijloacele de probă;
declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală;
felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare a aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat;
semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului.
După ce acordul de vinovăție a fost încheiat se procedează la sesizarea de către procuror a instanței care este competentă să judece fondul cauzei și la trimiterea dosarului de urmărire penală și a acordului de recunoaștere a vinovăției instanței sesizate.
Dacă acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie doar cu privire la anumite fapte sau anumiți inculpați, pentru ceilalți procurorul dispunând trimiterea în judecată, se va sesiza instanța în mod separat și se vor înainta doar actele de urmărire penală care privesc faptele și inculpații pentru care s-a încheiat acordul de recunoaștere.
În cazul în care se încheie o tranzacție sau în acord de mediere, procurorul le va înainta și pe acestea împreună cu acordul de recunoaștere a vinovăției, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. 1 N.C.P.P.
În situația în care acordul de recunoaștere a vinovăției nu conține toate elementele obligatorii ori nu au fost respectate condițiile menționate la art. 482, art. 483 N.C.P.P, se va dispune de instanța complinirea lipsurilor în termen de 5 zile, sens în care se va sesiza și conducătorul parchetului din care face parte procurorul care a emis acordul de recunoaștere a vinovăției. Procedura în fața instanței de judecată și soluțiile pe care aceasta le va pronunța sunt reglementate de dispozițiile art. 484 și art. 485 N.C.P.P. și acestea pot fi următoarele:
instanța poate admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unii dintre inculpați;
instanța se pronunță din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaților.
Instanța soluționează acțiunea civilă, în cazul în care admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, prin sentință. În cazul în care, instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la latura civilă, atunci lasă nesoluționată acțiunea civilă. În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile.
Cuprinsul sentinței civile, în mod obligatoriu include următoarele elemente:
ziua, luna, anul și denumirea instanței;
mențiunea dacă ședința a fost sau nu publică;
numele și prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului;
numele și prenumele părților, avocaților și ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele de lege în care a fost încadrată fapta;
mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;
cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părți și de ceilalți participanți la proces;
concluziile procurorului, ale persoanei vătămate și ale părților;
măsurile luate în cursul ședinței.
date privind identitatea părților;
descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului și locului unde a fost săvârșită, precum și încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;
motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, și motivarea soluției cu privire la latura civilă a cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză;
arătarea temeiurilor de drept care justifică soluțiile date în cauză.
Dispozitivul trebuie să cuprindă datele prevăzute la art. 107 privitoare la persoana inculpatului, soluția dată de instanță cu privire la infracțiune, indicându-se denumirea acesteia și textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, și cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum și soluția dată cu privire la soluționarea acțiunii civile.
Când instanța dispune condamnarea, în dispozitiv se menționează pedeapsa principală aplicată. În cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menționează și măsurile de supraveghere și obligațiile, prevăzute la art. 93 din Codul penal, fapta pentru care s-a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției și încadrarea juridică a acesteia.
În cazul infracțiunilor flagrante, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea faptei după care va chema persoana vatamată pe care o va întreba daca dorește să facă plângere prealabilă. Dacă răspunsul este negativ, va înmâna actele încheiate împreună cu o propunere de clasare către procuror. Daca răspunsul este afirmativ se va începe urmărirea penală.
Dacă plângerea prealabilă a fost îndreptată greșit, ea va fi totuși considerată valabilă dacă a fost introdusă în acel termen de 3 luni. Aceasta se va trimite la organul competent să o primească pe cale aministrativă.
Dacă plângerea prealabilă nu este formulată în termenul de 3 luni, se va constată tardivitatea și decăderea din dreptul de a trage făptuitorul la răspundere. Toate actele încheiate precum și propunerea de clasare se vor trimite către procuror.
În situația în care s-au efectuat acte de urmărire penală și ulterior se descoperă ca este necesară o plângere prealabilă, persoana vătămată va fi chemată pentru a fi întrebată dacă dorește să facă plângere prealabilă.
Cercetările vor continua daca aceasta face plângere prealabilă, însă dacă refuză, organul de cercetare va comunica toate actele impreună cu o propunere de clasare către procuror.
De regulă, conexitatea și indivizibilitatea sunt instituții procesual penale care
au rezonanță în cadrul competenței organelor judiciare, în sensul modificării fizionomiei normale a competenței prin prorogarea acesteia.
Infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă se pot afla, în raport de modul săvârșirii, în stare de conexitate sau indivizibilitate cu infracțiuni pentru care declanșarea procesului penal are loc din oficiu.
În caz de conexitate sau de indivizibilitate între o infracțiune pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă și o altă infracțiune pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale nu se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă disjungerea nu este posibilă, se aplică procedura prevăzută în art. 33 NCPP.
Este indivizibilitate, când la săvârșirea unei infracțiuni au participat mai multe persoane; când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite prin același act; în cazul infracțiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune.
În concluzie, dacă disjungerea este posibilă, se aplică dispozițiile generale privind competența organelor de urmărire penală; dacă disjungerea nu este posibilă, se aplică dispozițiile art. 33 NCPP.
Operațiunea prin care are loc schimbarea încadrării juridice inițiale într-o alta, constă din trecerea de la un fel de infracțiune la un alt fel (de exemplu: din infracțiunea de furt la infracțiunea de tâlhărie) sau de la o forma de infracțiune la alta (de exemplu:forma simplă, în loc de forma calificată, în cazul furtului, sau infracțiune consumată, în loc de tentativă).
În condițiile art.311 NCPP, schimbarea incadrarii juridice poate avea loc în cursul urmăririi penale, când aceasta i se aduce din nou la cunoștința inculpatului, sau în cursul judecății. Aceasta obligă instanța de judecată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea.
Pe parcursul urmăririi penale, se poate constata că încadrarea juridică trebuie schimbată, ceea ce poate influența competența organului de urmărire penală sau îndeplinirea altor condiții prevăzute de lege și necesare soluționării cauzei.
Din sesizarea adresată organelor de urmărire penală sau chiar din primele cercetări este posibil ca să nu existe date cu ajutorul cărora să se stabilească exact încadrarea juridică a faptei.
În astfel de situații, în cursul cercetărilor trebuie să se constate necesitatea schimbării încadrării juridice într-o infracțiune pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă, fiind nelegală soluția instanței care, constatând lipsa plângerii, a dispus încetarea procesului penal. Așadar, inițial faptei i s-a dat o încadrare juridică pentru care legea nu prevede necesitatea depunerii plângerii prealabile, pentru ca ulterior să se constate, față de noua încadrare dată, necesitatea depunerii acesteia.
Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se constată ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de cercetare penală continuă cercetarea. În caz contrar, transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale.
Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale și este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea. În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de urmărire penală are obligația să procedeze față de aceste persoane potrivit art. 307 NCPP.
Stabilirea noii încadrări juridice a faptei poate atrage competența altui organ judiciar decât cel inițial sesizat. În acest caz, organul de urmărire penală la care se afla cauza o trimite organului de urmărire penală competent, conform noii încadrări juridice a faptei.
Pentru aceste situații, termenul promovat de NCPP, de 3 luni de la data cunoașterii comiterii faptei, prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile, curge de la data schimbării încadrării juridice a faptei de către organul judiciar.
Întrucât NCPP permite medierea penală, din acest punct de vedere vor exista două categorii de infracțiuni, aceea pentru care încheierea unui acord de mediere între infractor și victimă va împiedica începerea sau desfășurarea procesului penal (infracțiunile urmăribile la plângerea prealabilă și cele urmăribile din oficiu dar pentru care este posibilă împăcarea) și aceea pentru care acordul de mediere poate constitui un element ca procurorul să renunțe la urmărirea penală și să acorde infractorului un termen de 9 luni în care să îndeplinească obligațiile asumate prin acord.
Înainte de audiere, se comunică părților și subiecților procesuali principali despre dreptul la un mediator.
Posibilitatea ca părțile (victima și infractorul) să încheie înțelegeri cu privire la pretențiile civile, direct între ele prin tranzacție, sau prin intermediul unui terț (cazul medierii civile în procesul penal), aceast fapt va conduce (în latura civilă a procesului) la soluționarea acțiunii civile conform voinței părților.
În latura penală a procesului judecătorul va putea acorda circumstanțe atenuante având ca efect reducerea pedepsei cu o treime și chiar să dispună liberarea condiționată a celui închis în penitenciar înainte de executarea în întregime a pedepsei sau va putea dispune: renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Secțiunea a V a – Desfășurarea urmăririi penale
La elaborarea NCPP s-au avut în vedere reglementările din legislațiile europene și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind, de asemenea, reglementată în mod expres interdicția de a audia o persoana față de care există bănuiala rezonabilă că a săvârșit o infracțiune, ca martor.
S-a simplificat etapa urmăririi penale prin posibilitatea începerii urmării penale cu privire la fapta, în cazul în care se constata că această există și nu sunt incidente în cauză vreunul din motivele care împiedica exercitarea acțiunii penale. Prin această procedură mai eficientă și mai rapidă de analizare a plângerilor penale s-a reașezat poziția procurorului în cadrul supravegherii și conducerii activității de urmărire penală.
În procedura de până acum din legea veche, urmărirea penală se desfășura fie in rem, fie in personam, ori acum, avem de-a face cu trei situații noi:
Noul Cod de Procedură Penală, obligă vizarea exclusiv a cercetării faptei, într-o urmărire penală începută, in rem, dispozițiile acestuia având în vedere asigurarea garanțiilor procesuale necesare, precum și a dreptului la apărare a persoanei suspectate de săvârșirea unei infracțiuni.
În NCPP dispar actele premergătoare urmăririi penale, în mod justificat întrucât acestea reprezentau adeseori acte -de care se uza în timpul unei anchete- în detrimentul urmăririi penale propriu-zise.
În absența din procedură a obligației organului de cercetare penală de a supune ordonanța sa de începere a urmării penale confirmării procurorului, NCPP vizează doar obligația acestuia, de a înștiința procurorul cu privire la activitățile de urmărire penală.
Dispoziția privind punerea în mișcare a acțiunii penale a fost reașezată într-o nouă concepție, având loc numai în cazul în care, din probele administrate rezultă motivul de a crede ca suspectul a săvârșit fapta prevazută de legea penală.
Astfel suspectul dobândește calitatea de inculpat, căruia i se asigură drepturi specifice si prin care este eliminată posibilitatea ca inculparea să poată fi dispusă prin rechizitoriu, fiind în acest mod asigurată exercitarea deplină a dreptului la apărare.
Dacă legea nu prevede altfel, procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță, confirmând un act sau o măsură procesuală prin înscrierea mențiunii și a temeiului de drept pe actul în cauză.
Astfel, au fost înlăturate modalități de dispoziție asupra actelor procesuale și procedurale, fiind păstrat rechizitoriul ca modalitate de sesizare a instanței de judecată.
Ca element de noutate este faptul că urmărirea penală se desfășoară în două faze distincte: faza de investigare a faptei și faza de investigare a persoanei.
Spre deosebire de faza de investigare a faptei care este marcată de sesizarea organelor judiciare competente, cea de investigare a persoanei începe prin punerea în mișcare a acțiunii penale.
Ordonanța prin care organul de cercetare penală dispune începerea urmăririi penale va fi supusă confirmării procurorului cu atribuții în supravegherea activității acestuia, sens în care acesta va face o mențiune pe ordonanța în cel mult 5 zile de la data la organul de cercetare penală a început urmărirea penală. Odată cu ordonanța de începere a urmăririi penale se prezintă procurorului care supraveghează activitatea organelor de cercetare penală și dosarul cauzei.
§ 5.1. Începerea urmăririi penale.
Începerea urmăririi penale, reglementată prin art. 305 arată că se poate începe urmărirea penală referitoare la faptă de către organul de urmărire penală atunci când nu există nici un motiv din cele prevăzute la art. 16 alin. 1 N.C.P.P. care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale și când actul de sesizare întrunește toate condițiile legale. Începerea urmărire penale se dispune de organul de cercetare penală prin ordonanță, care trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de lege la art. 286 alin. 2 lit. a, b, c și g N.C.P.P.
Când datele și probele existente arată indicii că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune să se efectueze în continuare urmărirea penală față de această persoană care dobândește calitatea de suspect.
Nu se poate dispune efectuarea urmăririi penale față de persoanele pentru care legea prevede obținerea în prealabil a unei autorizații, decât după îndeplinirea acestei condiții.
Asupra actelor, măsurilor procesuale procurorul dispune, dacă legea nu prevede altfel, prin ordonanță. Tot prin ordonanța se soluționează și cauza penală de către procuror, care are obligația motivării acesteia.
Procurorul care supraveghează activitatea organului de cercetare penală confirmă ordonanța de începere a urmăririi penale emisă de acesta, prin aplicarea unei mențiuni, în termen de 5 zile de la începerea urmăririi penale.
Ca element de noutate în cadrul desfășurării urmăririi penale, NCPP cuprinde și o reglementare privind procedura administrării anticipate a probatoriului, potrivit art. 308 NCPP, procedură care se realizează atunci când se întrevede riscul ca unele probe să nu mai poată fi administrate în fața instanței. Competența de aproba cererea de administrată anticipată a probatoriului formulată de organul de cercetare penală, de părți ori din oficiu revine judecătorului de drepturi și libertăți, acesta din urmă având și competența de a administra probatoriul solicitat.
Din art. 310 NCPP reies principalele dispoziții privind luarea unor măsuri față de făptuitor, astfel încât, în cazul infracțiunii flagrante, orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor, potrivit alin.(1) în condițiile căruia, dacă făptuitorul a fost prins, persoana care l-a reținut trebuie să îl predea de îndată, împreună cu corpurile delicte, precum și cu obiectele și înscrisurile ridicate, organelor de urmărire penală, care întocmesc un proces-verbal.
§ 5.2. Obligațiile organelor de urmărire penală
Organele de cercetare penală, potrivit art. 306 NCPP cu privire la realizarea obiectului urmăririi penale, au următoarele obligații:
după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probele;
să efectueze actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală;
să strângă și să administreze probele, după începerea urmăririi penale, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului.
Organul de urmărire penală se pronunță, prin ordonanță motivată, asupra cererilor de administrare a probelor, în limita competenței sale și deasemeni este obligat să strângă probele necesare pentru identificarea bunurilor și valorilor supuse confiscării speciale și confiscării extinse, potrivit Codului penal.
În faza de urmărire penală, numai de procuror sau de judecătorul de drepturi și libertăți, după caz, se pot formula propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile obligatorii în cadrul acelei proceduri, atunci când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse.
Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei.
Potrivit art. 307, referitor la aducerea la cunoștință a calității de suspect, înainte de prima audiere a persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință elemente despre:
calitatea de suspect,
fapta pentru care este suspectată,
încadrarea juridică a faptei pentru care este suspectată,
drepturile procesuale ale acesteia:
de a nu face nicio declarație pe tot parcursul procesului, atrăgându-i-se atenția că refuzul de a declarații nu are nici o consecință defavorabilă asupra sa, precum și că dacă va da însă declarații, acestea vor putea fi folosite și împotriva sa;
de a i se aduce la cunoștință fapta cu privire la care este cercetat, precum și încadrarea sa juridică;
de consultare a dosarului penal, în condițiile prevăzute de lege;
de a-și desemna un apărător, iar dacă nu își alege unul, în cazurile în care potrivit N.C.P.P asistență juridică este obligatorie, de a i se desemna din oficiu un avocat;
de a propune probe în condițiile prevăzute de lege, de a invoca excepții și de a formula concluzii;
dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;
de a beneficia de un interpret în mod gratuit atunci când nu înțelege, nu vorbește, sau nu se exprimă bine în limba română;
de a apela în cazurile permise de lege la un mediator;
de a i se aduce la cunoșință drepturile sale;
alte drepturi prevăzute la art. 83 N.C.P.P, sens în care se încheie un proces-verbal.
Temeiul de drept privind procedura audierii anticipate este art. 308 din NCPP, audierea anticipată a martorului constituind o instituție nouă față de vechea reglementare. Audierea anticipată a martorului reprezintă o excepție de la procedura comună de audiere a acestuia, reglementată de art. art. 114 – 124 NCPP, excepție justificată de existența riscului ca martorul să nu mai poată fi audiat în cursul judecății.
§ 5.3. Punerea în mișcare a acțiunii penale.
Activitate prin care procurorul sau instanța de judecată declanșează acțiunea penală împotriva suspectului, care din acest moment, devine inculpat, punerea în mișcare a acțiunii penale este prevazută în cap. IV NCPP, Partea specială.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se face prin actul de inculpare prevăzut de lege și, se dispune, de regulă, de catre procuror, prin ordonanță sau prin rechizitoriu, când urmarirea penală s-a desfășurat fără pornirea acțiunii penale.
Instanța dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, în cazurile prevăzute de lege la plângerea prealabilă a persoanei vătămate adresată direct instanței prin încheiere. Punerea în mișcare a acțiunii penale are loc și prin declarația orală a procurorului, în condițiile prevăzute de NCPP.
În cadrul desfășurării urmăririi penale, reglementate de art. 309, alin.(1) – (5) cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale, vom vedea că, acțiunea penală se pune în mișcare de către procuror, prin ordonanță, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) NCPP.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se comunică inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a fi audiat, încheindu-se în acest sens un proces-verbal (conform dispozițiilor art. 108 NCPP).
Inculpatului i se poate elibera, la cerere, o copie a ordonanței prin care a fost dispusă măsura. Procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului și la comunicarea datelor necesare către acesta. Fără a-l audia pe inculpat atunci când acesta lipsește nejustificat, se sustrage sau când este dispărut, organul de urmărire penală poate continua urmărirea.
Conform art. 7 alin. (1) N C P P, procurorul este obligat să pună în mișcare și să exercite acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare.
În cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale și poate pune în mișcare, exercitând acțiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate, după obținerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiții prevăzută de lege.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere, în conformitate cu prevederile art. 279, alin (1). Când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate.
Procurorul se pronunță asupra punerii în mișcare a acțiunii penale după examinarea dosarului. Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță.
Punerea în mișcare a acțiunii penale prin ordonanță, reglementare dată de art.235- NCPP, face referire la datele esențiale pe care trebuie să le cuprindă, cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care acesta este învinuit și încadrarea juridică a acesteia, pe lângă mențiunile arătate în art. 203 N C P P, referitoare la faptul că ordonanța trebuie să fie motivată și să cuprindă elemente obligatorii precum: data și locul întocmirii, numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia și semnătura celui care a întocmit-o.
Ordonanța va cuprinde de asemenea mențiunile speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri.
§ 5.4. Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice
Temeiul de drept al extinderii urmăririi penale sau schimbării încadrării juridice este art. 311 din Noul cod de procedură penală.
După cum spuneam și în capitolul anterior, organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale și este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.
În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de urmărire penală are obligația să procedeze față de aceste persoane potrivit prevederilor art. 307 „persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83 N.C.P.P, încheindu-se în acest sens un proces-verbal”.
După examinarea actelor de urmărire penală din dosar, procurorul constată și va dispune prin ordonanța în care vor fi menționate denumirea infractiunii, articolul de lege de care este prevazută și textul incriminator.
Secțiunea a VI a – Suspendarea urmăririi penale
Suspendarea urmăririi penale este reglementată de art.312 NCPP și are loc sau se dispune în mai multe cazuri, cum ar fi:
în cazul când se constată printr-o expertiză medico-legală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală va înainta procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale;
în situația în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană;
pe perioada desfășurării procedurii de mediere, potrivit legii.
Procurorul poate să exercite acțiunea civilă atunci când partea vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu ori are capacitare restrânsă de exercițiu. În acest caz, procurorul va exercita acțiunea civilă în numele acestor personale cu respectarea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. 1 și 2 N.C.P.P, care prevăd că:
(1) „Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept”;
(2) „Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază”.
Dacă persoana vătămată lipsită de capacitare de exercițiu are un reprezentant legal, acesta are dreptul să exercite acțiunea civilă în numele acesteia.
Totodată, părțile, care pot fi părți fizice sau juridice, din procesul penal au dreptul și la alegerea în mod voluntar și liberă a unui mediator. Soluționarea pe cale amiabilă prin mediere poate fi utilizată de persoanele fizice sau juridice atât atunci când sunt obligați de lege, cât și în afara procedurilor obligatorii de rezolvare amiabilă a conflictelor. Medierea nu ține cont de diferențele de rasă, culoare, naționalitate, limbă, avere, opinie sau origine socială, ea fiind o activitate de interes public.
Părțile vor fi informate de posibilitatea utilizării medierii de către organele judiciare și alte autorități abilitate, cât și ghidate să folosească să utilizeze această modalitate pentru rezolvarea conflictelor dintre ele.
Încheierea unui acord de mediere face orice acțiune penală să nu mai poată fi declanșată, iar dacă a fost declanșată să nu mai poate fi exercitată.
În momentul în care inculpatul va putea participa la judecată sau la realizarea medierii, procesul penal se va relua din oficiu.
Medierea nu poate fi admisă într-un proces penal, în cazul în care privește aspectele civile ale comiterii unei fapte, decât dacă s-a constituit ca parte civilă.
Părților ne le poate fi recomandat de către judecător să se rezolve litigiul, în ceea ce privește latura civilă, pe cale amiabilă prin intermediul medierii, acesta putând să dispună doar cu privire la ceea ce s-a cerut din punct de vedere civil, așa cum prevăd dispozițiile art. 22 N.C.P.C. Obligația de a aduce la cunoștință dreptul de a se constitui parte civilă este al organelor judiciare penale, care trebuie să informeze în acest sens persoana vătămată.
În cazul medierii nu pot fi aplicate dispozițiile art. 385 N.C.P.P care prevăd că instanța poate dispune fie amânarea judecării cauzei pentru administrarea probatoriului, fie continuarea procesului în cazul în care din cercetarea judecătorească rezultă că este nevoie să se administreze noi probe pentru a se clarifica fapte ori împrejurări ale cauzei.
În cazul suspendării urmăririi penale, organul de cercetare penală va verifica periodic, fără a depăși 3 luni de la data suspendării, dacă mai există cauza care a generat-o.
Instanța va aprecia cu privire la durata procesului pentru a se respecta dreptul la un proces echitabil.
Secțiunea a VII a – Efectuarea urmăririi penale de către procuror.
Competența procurorului și situația acestuia în cadrul activității de conducere și supraveghere a activității organelor de cercetare penale din cadrul poliției judiciare și organelor speciale a fost reanalizată de N.C.P.P., în sensul că acesta poate efectua urmărirea penală în toate cazurile pe care le are sub supraveghere.
Urmărirea penală se efectuează de procuror atunci când competența de judecare a infracțiunilor în primă instanța aparține I.C.C.J ori curților de apel, precum și în cazurile prevăzute de lege.
Cauele care sunt date în competenta procurorilor care fac parte din parchete inferioare din punct de vedere ierarhic (de exemplu, din parchetele de pe lângă judecătorii) pot fi preluate de către procurorii din cadrul parchetelor superioare din punct de vedere ierarhic (de exemplu, din parchetele de pe lângă tribunale), cu scopul efectuării urmăririi penale ori supravegherii acesteia la dispoziția motivată a procurorului general al parchetului ierarhic superior. Relația dintre procurorul ierarhic superior și procurorul cauzei nu este foarte slab reglementată în N.C.P.P.
În cazul în care urmărirea penală este lezată de anumite calități ale parților ori de anumite circumstanțe ale cauzei, sau există riscul unei tulburări a ordinii publice, se poate dispune la cererea subiecților procesuali sau părților ori din oficiu de către parchet, trimiterea cauzei la un parchet cu același grad. Această dispoziție de trimitere a cauzei de la un parchet la altul se dă, ca și în cazul strămutării, de către procurorul general din cadrul Parchetului de pe lângă I.C.C.J.
Cererea părților sau subiecților procesuali, personal ori prin reprezentanți ori consilieri juridici nu poate fi calificată ca un abuz sau o exercitare cu rea credință a drepturilor procedurale și procesuale.
Secțiunea a VIII a – Trimiterea în judecată prin rechizitoriu
Trimiterea în judecată a inculpatului se face prin actul de sesizare numit rechizitoriu, care trebuie să conțină fapta pentru care s-a dispus urmărirea penală, încadrarea juridică a acesteia, probele administrate, cheltuielile judiciare și alte elemente necesare pentru judecarea litigiului.
Alături de rechizitoriu se trimite instanței sesizate, căreia îi aparține competența să judece cauza în primă instanță, și dosarul cauzei, precum și copii certificate de pe acesta în vederea comunicării acestuia inculpților.
N.C.P.P. a eliminat dispoziția referitoare la controlul rechizitoriului din punct de vedere al legalității și temeiniciei prevăzută în V.C.P.P la art. 263 alin. 3, conform căreia se înainta prin adresă, semnată de prim – procuror ori de procurorul general, actul de sesizare instanței competente .
Conform art. 264 V.C.P.P, procurorul care a supravegheat urmărirea penală trebuia să întocmească rechizitoriul, fără ca actul să fie avizat de procurorul superior ierarhic, cu excepția cazurilor când actul de sesizare se aviza de procurorul șef de secție, respectiv procurorul general al Parchetului de pe I.C.C.J atunci când activitatea de urmărire penală se facea de către un procuror din cadrul Parchetului de pe I.C.C.J sau de un procuror șef de secție.
Spre deosebire de V.C.P.P, N.C.P.P. prevede confirmarea actului de sesizare de către prim – procuror sau de procurorul general ori de procurorul-șef de secție ori procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J, când rechizitoriul a fost întocmit de procurorul șef.
Se verifică cu prioritate cauzele în care sunt arestați și se întocmește un singur rechizitoriu chiar dacă urmărirea penală privește mai multe infracțiuni sau mai mulți inculpați.
Adresa prin care se înaintează dosarul instanței competente reprezintă doar o corespondență între instanțe sau parchete și nu o modalitate de sesizare a instanței întrucât rechizitoriul este actul de sesizare care cuprinde atât dispoziția de trimitere în judecată, cât și avizul prim – procurorului cu privire la legalitatea și temeinicia acestuia.
Secțiunea a IX a – Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată.
O noutate adusă de N.C.P.P. o reprezintă procedura camerei preliminare care reglementează legalitatea probelor administrate în timpul urmăririi penale și a trimiterii în judecată. Prin această procedură s-a eliminat durata foarte mare a proceselor și s-a asigurat soluționarea cauzelor cu celeritate de către instanțele judecătorești.
Judecătorul de cameră preliminară are atribuții de verificare a legalității probelor administrate și a respectării principiului de soluționare echitabilă a proceselor penale. Verificarea legalității probelor administrate se află în strânsă legătură cu dreptul la un proces echitabil, astfel judecătorul de cameră preliminară poate dispune înlăturarea unui mijloc de probă dacă se constată că acesta a vătămat drepturile procesuale ale părților.
Prin introducerea procedurii de cameră preliminară s-a urmărit și optimizarea calității actelor de justiție, atât cu privire la termenul de soluționare a cauzei de către judecătorul de cameră preliminată, care nu trebuie să fie mai mare de 30 de zile și nici mai mic de 10 zile de la înregistrarea cauzei, cât și cu privire la condițiile în care judecătorul de cameră preliminară dispune să se înceapă cercetarea judecătorească. Aceste termene prevăzute de N.C.P.P. nu sunt termene imperative, ci de organizare.
Cu ajutorul camerei preliminare s-a înlăturat durata foarte mare a examinării rechizitoriului și a probelor administrare în timpul urmăririi penale din punct de vedere al legalitații acestora, durată care amâna pe perioada nedeterminată dispunerea începerii cercetării judecătoresti. Astfel, introducerea procedurii camerei preliminare are drept consecință soluționarea cu celeritate a proceselor penale.
Procedura camerei preliminare a înlăturat și posibilitatea restituirii dosarului la parchet în timpul judecății întrucât legalitatea probelor administrate și trimiterii în judecată se verifică de către judecătorul de cameră preliminară.
Secțiunea a X a – Renunțare la urmărirea penală
După punerea în mișcare a acțiunii penale, procurorul care supraveghează și conduce activitatea de urmărire penală, poate să renunțe la urmărirea penală dacă constată că din probatoriul administrat reiese în mod evident că infracțiunea cu privire la care a fost sesizat a fost săvârșită de inculpat. Prin urmare, este lăsată la aprecierea procurorului care supraveghează urmărirea penală în cauză, soluția renunțării la urmărire penală.
Procurorul poate renunța la urmărirea penală și înainte de a fi sesizat judecătorul de cameră preliminară, însă trebuie să fie făcute alegerile potrivite cu privire la obligațiile pe care inculpatul trebuie să le îndeplinească. În acest mod se asigură eficiența acestei modalități alternative întrucât în cazul în care inculpatul nu își îndeplinește obligațiile se va dispune revocarea măsurii de renunțare la urmărire penală, cu consecința interdicției de a se mai dispune în aceeași cauză o altă renunțare.
Ordonanțare de renunțare la urmărirea penală se emite de procuror după ce inculpatul și-a îndeplinit anumite obligații, cum ar fi de exemplu obligația de a cere scuze în mod public persoanei vătămate, reglementată de art. 318 alin. 3 lit. b N.C.P.P.
Cu toate că N.C.P.P. a introdus și prevederi privind posibilitatea suspendării urmăririi penale în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale este împiedicată de un motiv temporar, acestea nu au fost însă reglementate în dispozițiile procedurale actuale.
În mod practic, în cazurile când se dispune prestarea unei activități în folosul comunității, ordonanța de renunțare ar putea fi amânată chiar 60 de zile, de aceea legiuitoriul a dispus ca inculpatul să îndeplinească trebuie să își îndeplinească obligațiile, cum ar fi cea de întreținere, în cel mult 6 luni.
O noutate adusă de N.C.P.P. o reprezintă eliminarea procedurii de prezentare a materialului de urmărire penală deoarfece apărarea inculpatului se realizează efectiv în faza de urmărire penală prin posibilitatea acestuia de a-și angaja un apărător care să asiste la efectuarea actelor procesuale și care are totodată și posibilitatea consultării dosarului. Jurisprudența va trebui să se aplice, în limita legii, dar să fie ”creatoare” .
Secțiunea a XI a – Restituirea sau trimiterea cauzei pentru refacerea urmăririi penale
Potrivit art. 346 alin. 3 NCPP, judecătorul de cameră preliminară adoptă soluția de restituire a cauzei la parchet, în următoarele situații:
rechizitoriul este neregulat întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul de 5 zile prevăzut de dispozițiile art. 345 alin. 3 NCPP și, totodată, aceasta atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății;
a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;
procurorul solicită restituirea cauzei, ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.
Împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară, prin care se dispune restituire cauzei la parchet, procurorul și inculpatul pot formula contestație, care se va soluționa de judecătorul de cameră preliminară, de la instanța ierarhic superioară celei sesizate.
În cazul în care se efectuează acte de urmărire penală cu încălcarea dispozițiilor legale, respectiv cu nerepectarea dispozițiilor privind prezența obligatorie a suspectului ori inculpatului sau asistența juridică obligatorie, dispozițiile art. 346 N.C.P.P nu prevede și sancțiunea care se aplică.
Dispozițiile legale din N.C.P.P. privitoare la procedura camerei preliminare pot duce la dificultăți la interpretarea ori aplicarea acestora datorită necorelărilor privind reglementarea acesteia. De exemplu, dispozițiile art. 344 alin. 2 și 3 N.C.P.P., în raport cu dispozițiile art. 54 și art. art. 342 N.C.P.P sunt incomplete.
Conform art. 54 N.C.P.P., judecătorul de cameră preliminară are ca atribuții verificarea legalității cererii de trimitere în judecată formulată de procuror, a probelor administrate și a actelor procesuale efectuate de organele de cercetare penală, soluționarea plângerilor formulate împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată ori de neurmărire penală, soluționează alte situații prevăzute în mod expres de lege.
Potrivit art. 342 N.C.P.P., procedura de cameră preliminară are ca obiect verificarea competenței și legalității probelor administrate, actelor efectuate de organele de urmărire penală și sesizării instanței, după ce s-a dispus trimiterea în judecată.
Dispozițiile art. 344 alin. 2 și 3 N.C.P.P. reglementează măsurile premergătoare obligatorii pentru judecătorul de cameră preliminară, respectiv aceea de a comunica inculpatului copie de pe interogatoriu certificată conform cu originalaul și de a-l informa pe acesta cu privire la obiectul procedurii de cameră preliminară, la dreptul de a-și desemna un avocat ori de a i se desemna unul din oficiu când asistența juridică este obligatorie, respectiv termenul în care acesta poate să formuleze cereri și să invoce excepții în ce privește legalitatea probelor administrate și actele de urmărire efectuate, în termen de 20 de zile.
Secțiunea a XII a – Redeschiderea urmăririi penale
Redeschiderea urmăririi penale reprezintă unul dintre cazurile de reluare a urmăririi penale, instituție reglementată în cuprinsul Capitolului VI, Titulul I, Partea Specială a NCPP, „Urmărirea penală”. Potrivit art. 332 alin. 1 N C P P, urmărirea penală este reluată în caz de:
a) încetare a cauzei de suspendare;
b) restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară;
c) redeschidere a urmăririi penale.
Potrivit art. 335 alin. 4, Teza I NCPP redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității și tot aici, sunt reglementate expres și cazurile în care se dispune redeschiderea urmăririi penale, dispoziția de redeschidere a urmăririi penale fiind subsecventă infirmării sau revocării ordonanței, prin care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată.
În ceea ce privește, cazurile de revocare, acestea sunt expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 335 NCPP, respectiv atunci au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea sau când suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit, cu rea-credință, obligațiile stabilite conform art. 318 alin. 3 NCPP.
Esențială în scopul unei interpretări corecte, este analiza completă a cazurilor în care procurorul ierarhic superior poate dispune infirmarea ordonanței prin care a fost adoptată de către procuror o soluție, indiferent de actul normativ care le prevede.
În situația în care plângerea este considerată întemeiată, procurorul ierarhic superior admite plângerea și dispune infirmarea soluției. Dacă în cauză a fost începută urmărirea penală și ulterior s-a dispus clasarea, subsecvent infirmării se va dispune redeschiderea urmăririi penale.
Redeschiderea urmăririi penale are loc și atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală. Față de conținutul acestui text, este dificil de argumentat în sensul că urmărirea penală se redeschide doar dacă soluția de renunțare la urmărirea penală a fost desființată de judecător, nu și în cazul desființării ei de către procurorul ierarhic superior, altfel spus desființarea unei soluții produce efecte diferite în funcție de organul judiciar care a dispus-o.
Per a contrario, redeschiderea urmăririi penale operează și subsecvent infirmării soluției de renunțare la urmărirea penală de către procurorul ierarhic superior.
Spre deosebire de VCPP, în procedura penală actuală nu se mai reglementează faptul că reluarea urmăririi penale în cazul redeschiderii urmăririi penale se dispune prin ordonanță, întrucât, potrivit art. 286 N C P P, procurorul dispune numai prin ordonanță.
Secțiunea a XIII a – Terminarea urmăririi penale
În momentul în care urmărirea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului, însoțit de un referat, iar termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului, trimis potrivit art. 320 și art. 321 alin. (1) N C P P, procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale și se pronunță asupra acestora.
Rezolvarea cauzelor în care sunt arestați se face de urgență și cu precădere (art. 322 NCPP). Pot apărea însă probleme legate de natura termenului de 15 zile și de efectele depășirii sale, atât timp cât nu se determină caracterul „urgenței” sau al „precăderii” (potrivit dispozițiilor art. 322 alin. 2). În acest termen se va verifica de către procuror dacă s-a efectuat urmărirea penală de către organul competent, dacă au fost respectate dispozițiile legale în timpul efectuării urmării penale, dacă au fost administrate probele necesare în vederea aflării adevărului, dacă urmărirea penală este sau nu completă, precum și dacă au fost respectate dreptul la apărare al părților pe parcursul efectuării urmăririi penale.
Referatul întocmit de organul de cercetare cuprinde aspectele principale ale cauzei, respectiv concluziile la care acesta a ajuns în urma analizării probelor administrate cu privire la faptă. În cadrul acestuia se menționează care este rezultatul cercetărilor efectuate cu privire la starea de fapt și la probele administrate.
CONCLUZII
Noul Cod de procedură penală instituie caracterul imperativ al începerii urmăririi penale, anterior efectuării oricăror acte de cercetare, exceptând situația actulului de sesizare inform, sau când din cuprinsul acestuia rezultă o cauză de neprocedibilitate, ceea ce face ca, în afara procesului penal, niciun act de procedură să nu mai poate fi îndeplinit și nicio probă să nu mai poată fi administrată.
Printre elementele de noutate aduse de N. C. P . P se numără și faptul că s-a dispus eliminarea etapei actelor premergătoare și s-a împărțit activitatea de urmărire penală în două faze distincte, faza de investigare a faptei și faza de investigare a persoanei. Faza investigării faptei are loc în momentul sesizării organelor penale competente, iar faza investigării persoanei privește începerea urmăririi penale față de suspect atunci când există indicii rezonabile că acesta a săvârșit infracțiunea.
Un alt element de noutate îl constituie faptul că s-a dispus în mod expres că începerea urmăririi penale de organul de cercetare penală trebuie să fie confirmată de procurorul responsabil de supravegherea activității acestuia, prin efectuarea de către acesta a unei mențiuni pe ordonanța de începere a urmării penale. Potrivit dispozițiilor 305 alin 3 din NCPP în termen de cel mult 5 zile organul de cercetare penală trebuie să prezinte dosarul procurorului pentru efectuarea acestei mențiuni, asigurându-se astfel exercitarea imediată a controlului activității de urmărire penală de către procuror, chiar după formularea sesizării penale.
Tot un element de noutate îl constituie și faptul că potrivit dispozițiilor art. 286 din NCPP asupra actelor și măsurilor procesuale atât procurorul, cât și organele de cercetare penală dispun prin ordonanță, în cazurile și condițiile legii. Excepția de la această regulă o constituie posibilitatea procurorulului, pentru respectarea principiului celerității, de a confirma actele și măsurile procesuale prin menționarea temeiului de drept și a înscrierea mențiunii „confirmat”.
Cu toate acestea a fost însă păstrat rechizitoriul ca formă de sesizare a instanței și referatul pentru propunerile organelor de cercetare penală.
Un alt element de noutate adus de N.C.P.P îl reprezintă schimbarea poziției pe care o are procurorul în legătură cu activitatea de cercetare penală desfășurată de organele de poliție judiciară și organele speciale de cercetare penală, respectiv aceea de a supraveghea și conduce activitatea acestora și nu aceea de a efectua urmărirea penală în mod obligatoriu, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Numărul infracțiunilor pentru care urmărirea penală se realizează obligatoriu de către procuror au fost diminuate, respectiv în cazul celor săvârșite de militari, cele care se judecă în primă instanța la curțile de apel sau la I.C.C.J. sau alte infracțiuni prevăzute de legile speciale.
Însă, N.C.P.P nu a înlăturat dreptul procurorului de a efectua urmărirea penală în cazurile pe care le supraveghează sau posibilitatea acestuia de a le prelua în vederea efectuării activității de urmărire penală.
Tot un element de noutate îl reprezintă și introducerea procedurii administrării anticipate a probelor prevăzută de dispozițiile art. 308 N.C.P.P, pentru a se evita riscul imposibilității de administrare a unor probe în fața instanței de judecată, respectiv posibilitatea sesizării judecătorului de drepturi și libertăți.
O altă noutate o constituie și prevederea expresă că nu este publică procedura din cadrul urmăririi penale, prevedere prin care s-au eliminat anumite practici contrare principiului nepublicității.
Element de noutate majoră îl reprezintă și introducerea soluției de renunțare la urmărirea penală, cât și tipurile de soluții de neurmărire penală oferite procurorului, soluție care a rezultat din introducerea principiului subsidiar celui de legalitate a procesului penal, respectiv principiul oportunității.
O altă noutate instituită de N.C.P.P.o reprezintă faptul că potrivit dispozițiilor art. 318 N.C.P.P, procurorul poate dispune inculpatului să respecte anumite obligații în cadrul ordonanței de renunțare la urmărirea penală, printre care se numără și obligația de a înlătura consecințele faptei sale penale, prezentarea de scuze în mod public, prestarea unei munci în folosul comunității fără plata unei remunerații pe o perioada cuprinsă între 30 și 60 de zile, repararea pagubei pe care a produs-o sau ajungerea la o înțelegere cu partea civilă pentru repararea acesteia. Dacă inculpatul nu-și respecte aceste obligații procuroril va proceda la revocarea măsurii de renunțare la urmărirea penală însoțită de interdicția de a se mai dispune o altă renunțare la urmărire cu privire la aceeași cauză.
O noutate majoră o reprezintă și posibilitatea procurorului de a dispune clasarea cauzei în locul vechilor soluții de neîncepere, scoatere sau încetare a urmăririi penale.
În ceea ce privește legalitatea și temeinicia soluțiilor de neurmărire penală, potrivit dispozițiilor art. 340 și 341 N.C.P.P, funcția de verificare a acestora aparține judecătorului de cameră preliminară .
Potrivit art. 340 N.C.P. P împotriva soluției de respingere a plângerii împotriva soluției de clasare sau de renunțare la urmărirea penală dată de procurorul ierarhic superior prin ordonanță sau rechizitoriu se poate face plângere în 20 de zile de la comunicare la judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanței careia potrivit legii îi revine competența să judece cauza în primă instanța.
Procedura de soluționare a acestei plângeri reprezintă un alt element de noutate adus de N.C.P.P, având în vedere că aceasta se face prin încheiere motivată dată de judecătorul de cameră preliminară, fără citarea petentului, intimatului sau procurorului.
Camera preliminară este tot un element de noutate majoră și reprezintă o noua funcție judiciară de verificare la legalității soluțiilor de neurmărire penală sau soluțiilor de trimitere în judecată prin intermediul rechizitoriului, funcție reglementată de dispozițiile art. 3 alin. 1 lit. c N.C.P.P.
Dispozițiile art. 342 + 348 N.C.P.P reglementează obiectul, durata procedurii în camera preliminară, modul de judecată, soluțiile date în camera preliminară, precum și căile de atac care se pot formula împotriva acestor soluții. Însă, legiuitorul nu a prrevăzut printre atribuțiile judecătorului de cameră preliminară și verificarea probelor administrate de organul de urmărire penală, respectiv dacă acestea sunt sau nu suficiente penru a putea dispune trimiterea în judecată a inculpatului, această atribuție rămânând strict în competența procurorului.
ANEXE CARE FAC OBIECTUL URMĂRIRII PENALE
ANEXA 1 – Ordonanță de începere a urmăririi penale
ANEXA 2 – Proces – verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect
ANEXA 3 – Ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale
ANEXA 4 – Proces – verbal de aducere la cunoștință a calității de inculpat
ANEXA 5 – Ordonanță de extindere a urmăriri penale in rem pentru altă faptă care constituie o nouă infracțiune
ANEXA 6 – Ordonanță de extindere a urmăririi penale față de o altă persoană
ANEXA 7 – Ordonanță de schimbare a încadrării juridice – urmărire in rem
ANEXA 8 – Ordonanță de suspendare a urmăririi penale pe durata medierii
ANEXA 9 -Ordonanță renunțare la urmărire penală după începerea urmăririi penale când autorul faptei nu este cunoscut
ANEXA 10 – Adresă comunicare ordonanță de renunțare la urmărire penală
ANEXA 11 – Ordonanță de reluare a urmăririi penale după suspendare
ANEXA 12 – Adresă înaintare a dosarului penal către instanță
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, MONOGRAFII, CURSURI UNIVERSITARE ȘI ALTE LUCRĂRI DE SPECIALITATE
BOGEA Marius Ciprian, Sesizarea organelor de urmărire penală, Editura Hamangiu, București, 2012;
CIUNCAN Dorin, Dreptul penal al afacerilor, Probleme teoretice, aspecte practice, Editura Universul Juridic, București, 2012;
CRIȘU Anastasiu, Drept procesual penal, Ediția 4, Editura Hamangiu, București, 2013;
DONGOROZ Vintila, BULAI Constantin, ILIESCU Nicoleta, Explicatii teoretice ale codului de procedura penala roman. Partea generala, vol. I, vol.VI, Editura All Beck, 2003;
MATEUȚ Gheorghiță, Procedura penală – Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2007;
MITRACHE Constantin, Drept penal român. Partea generală, Editura Casa de Editură și Presă ”Șansa” – S.R.L., București, 1995;
NEAGU Ion, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București, 2002;
POIANĂ Ion, PĂCURARIU Ioana, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011;
TANOVICEANU Ioan, Tratat de drept și procedură penală, Tipografia „Curierul Judiciar”, București, 1924;
THEODORU Grigore, Tratat de Drept procesual penal, vol. I, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2008;
UDROIU Mihail, Procedura penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București, 2014;
UDROIU Mihail, Procedura penală – Partea generală; Partea specială, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2011;
VASILIU Alexandru, Curs de Drept Procesual Penal – Partea Specială, Editura Omnia, Brașov, 2012.
VOLONCIU Nicolae, ȚUCULEANU Alexandru, UZLĂU Andreea Simona (ș.a.), Codul de procedură penală comentat, Partea Specială, Titlul al II lea, Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal, Editura Hamangiu, București, 2014;
ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
CIUNCAN Dorin, Desfășurarea urmăririi penale în Noul Cod de Procedură Penală, articol în „Cronică de documentare juridică”, 6 mai 2011;
CRIȘU Anastasiu, Actele încheiate de unele organe de constatare, în „R.D.P.” nr. 4/1996;
GORGĂNEANU Ion, Considerații privind actele premergătoare efectuate de organele de urmărire penală, în „R.R.D.” nr. 1/1979;
LUPAȘCU Radu, O problemă privind competența materială a procurorului în supravegherea activității de cercetare penală, în „Dreptul” nr. 3/1995;
RĂMUREANU Virgil, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de procedură penală, în „R.R.D.” nr. 3/1969.
REVISTA CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII, „Justiția în actualitate”, nr. 1 ianuarie – iunie 2014, CSM.
ACTE NORMATIVE
Constituția din 31/10/2003 (republicată în M. Of., Partea I nr. 767 din 31.10.2003, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în M. Of., Partea I, nr. 758 din 29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare).
Noul Cod de Procedură Penală al Romaniei -Legea nr. 135/2010 (publicată în M. Of., Partea I nr. 486 din 15.07.2010, Editura Hamangiu, București, 2010);
Vechiul Cod de procedură penală al României (republicat în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, actualizat prin produsul informatic legislativ LEX EXPERT în baza actelor normative modificatoare, publicate în M. Of., Partea I, până la 25.03.2008, text în vigoare începând cu data de 28.03.2008);
Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator ( publicată în M. Of. nr. 441 din 22.05.2006);
Legea nr.304 din 2004 privind organizarea judiciară (publicată în M. Of. nr.827 din 13.09.2005);
Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (publicată în M. Of., Partea I nr. 219 din 18.05.2000);
Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române (publicată în M. Of. nr.305/09.05.2002);
Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare (publicată în M.Of. nr. 869/23.09.2004);
Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea SRI (publicată în M. Of. nr. 33 din 3.03.1992);
Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări de lege (publicată în M. Of. nr. 1214 din 17.12.2004);
Legea 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) (publicată în M. Of. nr. 1089 din 23.11.2004;
SURSE INTERNET
http://www.just.ro (site –ul Ministerului Justiției);
http://www.grefieri.ro (site –ul Școlii Naționale de Grefieri);
http://www.csm1909.ro (site –ul Consiliului Superior al Magistraturii);
http://www.scj.ro (site – ul Înaltei Curți de Casație și Justiție a României – Anexe care fac obiectul urmăririi penale);
http://www.mpublic.ro (site –ul Ministerului public);
http://www.diicot.ro (site-ul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism);
https://www.sri.ro (site-ul Serviciului Român de Informații);
http://dorin.ciuncan.com (Ciuncan Dorin – Cronică de documentare juridică);
http://www.juridice.ro;
http://legeaz.net.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, MONOGRAFII, CURSURI UNIVERSITARE ȘI ALTE LUCRĂRI DE SPECIALITATE
BOGEA Marius Ciprian, Sesizarea organelor de urmărire penală, Editura Hamangiu, București, 2012;
CIUNCAN Dorin, Dreptul penal al afacerilor, Probleme teoretice, aspecte practice, Editura Universul Juridic, București, 2012;
CRIȘU Anastasiu, Drept procesual penal, Ediția 4, Editura Hamangiu, București, 2013;
DONGOROZ Vintila, BULAI Constantin, ILIESCU Nicoleta, Explicatii teoretice ale codului de procedura penala roman. Partea generala, vol. I, vol.VI, Editura All Beck, 2003;
MATEUȚ Gheorghiță, Procedura penală – Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2007;
MITRACHE Constantin, Drept penal român. Partea generală, Editura Casa de Editură și Presă ”Șansa” – S.R.L., București, 1995;
NEAGU Ion, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București, 2002;
POIANĂ Ion, PĂCURARIU Ioana, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011;
TANOVICEANU Ioan, Tratat de drept și procedură penală, Tipografia „Curierul Judiciar”, București, 1924;
THEODORU Grigore, Tratat de Drept procesual penal, vol. I, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2008;
UDROIU Mihail, Procedura penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București, 2014;
UDROIU Mihail, Procedura penală – Partea generală; Partea specială, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2011;
VASILIU Alexandru, Curs de Drept Procesual Penal – Partea Specială, Editura Omnia, Brașov, 2012.
VOLONCIU Nicolae, ȚUCULEANU Alexandru, UZLĂU Andreea Simona (ș.a.), Codul de procedură penală comentat, Partea Specială, Titlul al II lea, Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal, Editura Hamangiu, București, 2014;
ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
CIUNCAN Dorin, Desfășurarea urmăririi penale în Noul Cod de Procedură Penală, articol în „Cronică de documentare juridică”, 6 mai 2011;
CRIȘU Anastasiu, Actele încheiate de unele organe de constatare, în „R.D.P.” nr. 4/1996;
GORGĂNEANU Ion, Considerații privind actele premergătoare efectuate de organele de urmărire penală, în „R.R.D.” nr. 1/1979;
LUPAȘCU Radu, O problemă privind competența materială a procurorului în supravegherea activității de cercetare penală, în „Dreptul” nr. 3/1995;
RĂMUREANU Virgil, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de procedură penală, în „R.R.D.” nr. 3/1969.
REVISTA CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII, „Justiția în actualitate”, nr. 1 ianuarie – iunie 2014, CSM.
ACTE NORMATIVE
Constituția din 31/10/2003 (republicată în M. Of., Partea I nr. 767 din 31.10.2003, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în M. Of., Partea I, nr. 758 din 29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare).
Noul Cod de Procedură Penală al Romaniei -Legea nr. 135/2010 (publicată în M. Of., Partea I nr. 486 din 15.07.2010, Editura Hamangiu, București, 2010);
Vechiul Cod de procedură penală al României (republicat în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, actualizat prin produsul informatic legislativ LEX EXPERT în baza actelor normative modificatoare, publicate în M. Of., Partea I, până la 25.03.2008, text în vigoare începând cu data de 28.03.2008);
Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator ( publicată în M. Of. nr. 441 din 22.05.2006);
Legea nr.304 din 2004 privind organizarea judiciară (publicată în M. Of. nr.827 din 13.09.2005);
Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (publicată în M. Of., Partea I nr. 219 din 18.05.2000);
Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române (publicată în M. Of. nr.305/09.05.2002);
Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare (publicată în M.Of. nr. 869/23.09.2004);
Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea SRI (publicată în M. Of. nr. 33 din 3.03.1992);
Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări de lege (publicată în M. Of. nr. 1214 din 17.12.2004);
Legea 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) (publicată în M. Of. nr. 1089 din 23.11.2004;
SURSE INTERNET
http://www.just.ro (site –ul Ministerului Justiției);
http://www.grefieri.ro (site –ul Școlii Naționale de Grefieri);
http://www.csm1909.ro (site –ul Consiliului Superior al Magistraturii);
http://www.scj.ro (site – ul Înaltei Curți de Casație și Justiție a României – Anexe care fac obiectul urmăririi penale);
http://www.mpublic.ro (site –ul Ministerului public);
http://www.diicot.ro (site-ul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism);
https://www.sri.ro (site-ul Serviciului Român de Informații);
http://dorin.ciuncan.com (Ciuncan Dorin – Cronică de documentare juridică);
http://www.juridice.ro;
http://legeaz.net.
ANEXE CARE FAC OBIECTUL URMĂRIRII PENALE
ANEXA 1 – Ordonanță de începere a urmăririi penale
ANEXA 2 – Proces – verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect
ANEXA 3 – Ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale
ANEXA 4 – Proces – verbal de aducere la cunoștință a calității de inculpat
ANEXA 5 – Ordonanță de extindere a urmăriri penale in rem pentru altă faptă care constituie o nouă infracțiune
ANEXA 6 – Ordonanță de extindere a urmăririi penale față de o altă persoană
ANEXA 7 – Ordonanță de schimbare a încadrării juridice – urmărire in rem
ANEXA 8 – Ordonanță de suspendare a urmăririi penale pe durata medierii
ANEXA 9 -Ordonanță renunțare la urmărire penală după începerea urmăririi penale când autorul faptei nu este cunoscut
ANEXA 10 – Adresă comunicare ordonanță de renunțare la urmărire penală
ANEXA 11 – Ordonanță de reluare a urmăririi penale după suspendare
ANEXA 12 – Adresă înaintare a dosarului penal către instanță
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectuarea Urmaririi Penale (ID: 127700)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.