Efectuarea, Rezolvarea Si Reluarea Urmaririi Penale

CAPITOLUL 2

EFECTUAREA, REZOLVAREA ȘI RELUAREA URMĂRIRII PENALE

Momentul inițial al urmăririi penale este cel, în care se fixează cadrul legal în temeiul căruia organele de urmărire penale sunt îndreptățite să desfășoare toate activitățile judiciare necesare aflării adevărului. Leguitorul a instituit obligația în sarcina organului de urmărire penală de a începe urmărirea penală, de îndată ce a fost legal sesizat. Practic, actul imediat următor celui de sesizare va fi, în mod obligatoriu, în toate cauzele, ordonanța de începere a urmăririi penale cu privire la faptă.

Urmărirea penală trebuie să se desfășoare ritmic, pentru a apropia cât mai mult momentul comiterii faptei de momentul tragerii la răspundere penală a inculpatului. Soluțiunarea rapidă a cauzei se impune și cazul în care s-ar ajunge la o soluție de neurmărire, pentru a se da eficiență prezumției de nevinovăție. Organele de urmărire penală în realizarea obiectului urmăririi penale care este strângerea probelor necesare pentru a se constata dacă este sau nu cazul a se dispune trimiterea în judecată, pot să ajungă la concluzia că persoana cercetată nu este cazul a fi trimisă în judecată fiind nevinovată, fie că există unele împrejurări de natură a împiedica tragerea ei la răspundere penală, dacă inculpatul este necunoscut acesta nu mai trebuie descoperit dacă operează unul din motivele de mai sus, adoptându-se o soluție de netrimitere în judecată.

Reglementările din noul Cod de procedură penală elimină faza actelor premergătoare începerii urmăririi penale, de strângere a datelor necesare în vederea începerii urmăririi penale. În plus, noua reglementare interzice începerea urmăririi penale direct față de o anumită persoană chiar și în situația în care acesta este indicată în actul de sesizare ca fiind persoana care a săvârșit infracțiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa. Potrivit art. 305 alin. (3) N.C. proc. pen. , începerea urmăririi penale se dispune in rem numai când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, iar, potrivit art. 97 alin (2) N.C.proc.pen , probele se pot obține doar în procesul penal.

Simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat pe de o parte prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale, organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanșarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal. Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță, dacă legea nu prevede altfel. Acesta confirmă un act sau o măsură procesuală prin înscrierea mențiunii și a temeiului de drept pe actul în cauză. În acest mod, au fost eliminate alte modalități de dispoziție asupra actelor procesuale și procedurale, fiind păstrat rechizitoriul ca modalitate de sesizare a instanței de judecată, atunci când procurorul constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate.

Această noua așezare a concepției privind limitele și fazele urmăririi penale arată că, simpla începere a urmăririi cu privire la faptă nu are caracterul formulării unei acuzații împotriva unei persoane, ci are doar semnificația instituirii cadrului procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă și totodată având rolul de a compensa deficiențele, suficient de numeroase, ale actualei reglementări procesual-penale, care își propune să creeeze un cadru legislativ modern, în concordanță cu sistemele juridice penale din țările cu tradiție (Italia, Germania, Franța), asigurând o cât mai mare respectare a principiului previzibilității legii.

2.1. Desfășurarea urmăririi penale

Regândirea urmăririi penale a fost necesară pentru a răspunde cerinței de desfășurare cu celeritate a procesului penal, unde se dorește o simplificare a etapei de urmărire penală, inclusiv prin prisma reașezării rolului procurorului de a conduce și supraveghea această activitate, în concordanță cu dispozițiile constituționale, precum și introducerea principiului oportunității. Această regândire a etapei urmăririi penale aduce ca element de noutate faptul că urmărirea penală se desfășoară în două faze distincte: faza de investigare a faptei și faza de investigare a persoanei. Faza de investigare a faptei începe prin sesizarea organelor judiciare competente, faza de investigare a persoanei este marcată prin actul de punere în mișcare a acțiunii penale, pentru a exercita aceste investigări este necesară o planificare a urmăririi penale care este condusă și supravegheată de procuror.

Planificarea urmăririi penale cuprinde analiza și aprecierea datelor existente referitoare la infracțiune, elaborarea versiunilor și ordonarea activităților ce trebuie întreprinse în procesul administrării probelor și …. de îndeplinire. Planificarea urmăririi penale se realizează pe baza datelor existente în cauză, după anumite principii, cu respectarea normelor de drept procesual penal. Planul de urmărire penală se completează în funcție de noile împrejurări ce apar.

Principiile planificării urmăririi penale sunt:

individualitatea activității de urmărire penală

dinamismul sau mobilitatea

Planul nu trebuie văzut ca o schemă rigidă, el poate suferi schimbări formulându-se versiuni noi.

Elaborarea și verificarea versiunilor sunt presupuneri logice ale organului de urmărire penală referitoare la faptă în ansamblu sau la unele împrejurări ale acesteia. După … ele reprezintă un fir conducător în activitatea organului judiciar. Obiectul versiunilor poate fi infracțiunea sau un element al ei, autorul… Pentru elaborarea veriunilor este necesar un minimum de date verificate având drept surse mijloacele de probă: declarațiil persoanelor , mijloacele materiale de probă, concluziile experților, interceptările, înregistrările audio sau video, etc.

În desfășurarea anchetei, organul de urmărire penală va respecta strict regula conform căreia toate versiunile se verifică paralel, deoarece prin trecerea timpului s-ar pierde din conținutul faptelor, s-ar distruge unele probe, etc. Această ,,regulă de fier,, suportă o excepție: versiunile se pot verifica în ordinea evenimentelor ori să înceapă cu versiunea considerată principală.

Rezultatul verificării versiunilor confirmă de regulă una dintre ele. Uneori pot fi confirmate mai multe versiuni. Spre exemplu în cazul unui furt se pot formula două versiuni privind autorii, ambele adevărate, fapta fiind săvârșită în coautorat.

Versiunile verificate și confirmate devin situații reale iar cele infirmate devin simple presupuneri înlăturate de organul judiciar.

Planul activității de urmărire penală constituie ultima parte a planificării urmăririi penale. El cuprinde următoarele aspecte:

elaborarea și verificarea versiunilor

delimitarea împrejurărilor ce urmează a fi clarificate cu activitățile prin care se vor administra probele corespunzătoare

activitățile operative impuse în procesul de urmărire penală de natura faptei săvârșite, varietatea activităților depinde de natura faptei, particulăritățile comiterii, participanții la săvârșirea faptei, etc.

În plan se precizează ordinea efectuării activităților și termenele pentru asigurarea operativității. Planul de anchetă este un act dinamic ce poate fi completat pe parcursul urmăririi penale cu noi versiuni și activități operative, în raport cu noile date obținute, până la elucidarea cauzei în integralitatea sa. Administrarea probelor se face prin ascultarea amănunțită a persoanelor, ordonare expertizelor, efectuarea reconstituirilor, percheziților, etc.

2.1.1. Începerea urmăririi penale

Efectul principal al sesizării constă în obligația organelor de urmărire penală de a dispune, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la începerea urmăririi penale și declanșarea astfel a procesului penal. Cum acest act de dispoziție produce consecințe extrem de importante, legea reglementează detaliat atât condițiile, cât și forma în care se materializează.

Din cuprinsul art.305 N.C.proc.pen., pot fi decelate condițiile cumulative necesare începerii urmăririi penale, condiții identificate doctrinar și în vechea reglementare.

Prima condiție fiind cea pozitivă, care presupune: sesizarea prin unul din modurile recunoscute de lege, moduri generale de sesizare, externe (plângere, denunț etc.), ori interne (sesizare din oficiu) sau moduri speciale (plângere prealabilă, autorizare, sesizare), mod care îndeplinește condițiile de fond și de formă esențiale ale sesizării. În acest sens, potrivit art. 294 N.C.proc.pen. (examinarea sesizării) și art. 297 N.C.proc.pen. (cazul plângerii prealabile), la primirea actului de sesizare legea instituie obligația verificării acestuia de către organul judiciar.

În cazul în care actul de sesizare nu îndeplinește condițiile de formă ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elementelor lipsă.

A doua condiție fiind cea negativă, unde organul de urmărire penală constată că nu există vreunul din cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute în art. 16 N.C.proc.pen.

Se poate observa că, în prezent, începerea urmăririi penale se dispune în toate cazurile

in rem, cu privire la faptă.

Începerea urmăririi penale in rem apare astfel ca o consecință obligatorie a sesizării legale. Legea reglementează și condițiile actului de dispoziție negativ, respectiv clasarea, ca soluție de neurmărire, care a înlocuit celebra soluție neînceperea urmăririi penale.

Astfel, potrivit art. 315 alin. (1) N.C.proc.pen., ca soluție de neurmărire, clasarea se dispune atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și de formă esențiale ale sesizării.

Dacă actul de dispoztiție pozitiv (începerea urmăririi penale) poate aparține fie procurorului, fie organului de cercetare penală, actul de dispoziție negativ (clasarea) aparține doar procurorului, art. 314 alin. (1) N.C.proc.pen.

Prin urmare, dacă actul de sesizare este adresat organelor de cercetare penală, acestea vor înainta procurorului actele, cu propunerea de clasare, aceasta fiind materializată într-un referat. Procurorul poate să nu fie de acord cu această propunere, caz în care restituie actele organului de urmărire penală, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a dispune clasarea.

Extinderea urmăririi penale se poate dispune cu privire la alte fapte sau alte acte materiale, când se constată fapte noi, comise de persoana (suspectul) față de care s-a dispus anterior efectuarea în continuare a urmăririi penale sau alte acte materiale ale aceleiași infracțiuni, în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceleiași subiect pasiv, în condițiile prevăzute de art. 35 alin. (1) N.C.pen. Se poate extinde urmărirea penală cu privire la alte persoane, când se constată date cu privire la paticiparea altei/altor persoane la săvârșirea aceleiași fapte, pentru care, anterior prin ordonanță, s-a dispus începerea urmăririi penale față de suspect sau chiar a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de acesta.

Extinderea urmăririi penale se poate dispune fie de organul de cercetare penală, care este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale, fie de procuror. Extinderea urmăririi penale cu privire la alte persoane poate fi dispusă numai de procuror, deoarece efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană este dreptul exclusiv al acestuia, și extinderea urmăririi penale urmează aceeași regulă originară.

Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu, poate dispune extinderea acțiunii penale cu privire la fapte noi sau alte persoane.

Schimbarea încadrării juridice se poate dispune în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată împrejurări care pot duce la acesta.

Organul de cercetare penală care a dispus schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, propunând după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale.

2.1.2. Punerea în mișcare a acțiunii penale

Acțiunea penală

Noțiunea de acțiune penală este definită, prin săvârșirea unei infracțiuni ia naștere un conflict concret de drept penal substanțial între societate (reprezentată prin stat), pe de o parte , și autorul infracțiunii, pe de altă parte. Rezolvarea conflictului născut în urma săvârșirii infracțiunii stă sub semnul obligativității acțiunii penale, de aceea, este nevoie ca el să fie dedus în mod obligatoriu spre soluționare organelor judiciare competente. Instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este adus spre soluționare organelor judiciare penale poartă denumirea de acțiune penală. Deși numeroasele definiții date în literatura de specialitate acțiunii penale se deosebesc între ele, acestea au totuși o trăsătură esențială comună, și anume aceea că prefigurează în același mod obiectul acțiunii penale.

Prin dispozițiile legii penale, în care se arată ce fapte sunt considerate infracțiuni, este instituționalizată implicit aducerea conflictului născut prin încălcarea legii penale în fața organelor judiciare, în vederea tragerii la răspundere penală a celor vinovați de săvârșirea unor asemenea fapte. Așadar, posibilitatea aducerii conflictului în fața organelor judiciare, prin intermediul unui mijloc legal, este prevăzută în norma incriminatoare. De aceea, se subliniază, pe bună dreptate, în literatura de specialitate că acțiunea penală , ca instrument juridic de aducere a raportului de conflict în fața organelor judiciare, există virtual în norma juridică de drept penal, ea devenind însă un instrument concret, susceptibil de a fi efectiv folosit, numai în momentul în care norma juridică penală a fost încălcată prin săvârșirea unei infracțiuni.

Din cele arătate mai sus rezultă că acțiunea penală nu se naște din săvârșirea infracțiunii, cum susțin numeroși autori în literatura de specialitate, ci ea se naște din norma juridică prin care o anumită faptă este considerată ca infracțiune, ceea ce se naște din săvârșirea infracțiunii fiind doar folosința acțiunii, exercițiul ei.

Obiectul acțiunii penale, are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor fizice și juridice care au săvârșit infracțiuni. Confundând obiectul acțiunii penale cu scopul ei, numeroși autori consideră că acțiunea penală are ca obiect aplicarea unei sancțiuni penale. O concepție asemănătoare există și în reglementarea Codului nostru de procedură penală anterior. Actuala reglementare a acțiunii penale conține o formulare corespunzătoare, deoarece prin acțiunea penală se urmărește tragerea la răspundere penală, acțiunea putând fi exercitată în tot cursul procesului penal.

Subiecții acțiunii penale, întâlnim, în mod firesc, subiecții raportului juridic de conflict. Cu alte cuvinte, subiecții raportului juridic de drept penal substanțial apar ca subiecți în cadrul raportului juridic procesual penal, ei fiind, în același timp, și subiecții acțiunii penale. În rezolvarea însă a raportului de conflict, subiecții raportului juridic penal își schimbă rolurile: subiectul pasiv al infracțiunii devine subiectul activ al acțiunii penale , iar subiectul activ al infracțiunii devine subiectul pasiv al acțiunii penale. Subiectul pasiv al infracțiunii este societatea (statul), care, în raportul juridic procesual, devine subiect activ al acțiunii penale, deoarece el este titular al dreptului de a cere respectarea legii penale, drept încălcat prin săvârșirea infracțiunii. În fiecare normă penală mai găsim, ca titular al ocrotirii penale, și persoana căreia îi aparține bunul ocrotit (viața, onoarea, patrimoniul). Acest titular, în cazul săvârșirii infracțiunii, devine, alături de societate, subiectul pasiv special al infracțiunii. Subiectul pasiv special al infracțiunii nu devine niciodată titular al acțiunii penale, deși, uneori, legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În asemenea situații, leguitorul lasă la dispoziția subiectului pasiv special (persoana vătămată) numai dreptul de a decide asupra punerii în mișcare a acțiunii penale sau a retragerii ei, acțiunea penală însă, chiar în aceste cazuri, aparținând statului. De asemenea, afirmația de mai sus este valabilă pentru situațiile în care, deși acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, părțile se pot împăca.

Subiectul activ al infracțiunii devine, în cadrul raportului juridic procesual penal, subiectul pasiv al acțiunii penale. Având ca obiect tragerea la răspundere penală a făptuitorului, acțiunea penală este îndreptată în mod direct împotriva acestuia.

Așadar, subiecții acțiunii penale sunt, în realitate, subiecții principali ai raportului juridic procesual penal, și anume statul, ca subiect activ al acțiunii penale, și persoana autorului infracțiunii, ca subiect pasiv al acestei acțiuni.

Trăsăturile acțiunii penale sunt definite prin anumite caracteristici:

acțiunea penală este o acțiune socială, aparține societății și se exercită prin intermediul organelor statului anume învestite în acest sens. Dat fiind faptul că acțiunea penală se exercită prin organele statului, se obișnuiește a se spune că ea aparține statului. Această trăsătură deosebește acțiunea penală de acțiunea civilă, care este privată.

acțiunea penală este obligatorie, ea trebuie să fie pusă în mișcare în mod necesar ori de câte ori s-a săvârșit o infracțiune. Această trăsătură a acțiunii penale este consecința directă a regulii obligativității acțiunii penale.

acțiunea penală este indisponibilă, deoarece, odată pusă în mișcare, nu poate fi retrasă, ci continuată până la epuizarea ei, care are loc prin rămânerea definitivă a soluției ce se dă în cauza penală.

acțiunea penală este indivizibilă, ea extinzându-se asupra tuturor celor care au participat la săvârșirea infracțiunii.

acțiunea penală este individuală, ca urmare a principiului răspunderii penale personale

Punerea în mișcare a acțiunii penale

Momentul în care poate fi pusă în mișcare acțiunea penală, poate avea loc în momente diferite plasate pe parcursul urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea judecății.

Nu întotdeauna organele competente, la declanșarea procesului penal, pun în mișcare și acțiunea penală. Așadar, momentul inițial al folosirii acțiunii penale nu coincide întotdeauna cu momentul inițial al procesului penal. Pot exista situații în care, în momentul începerii urmăririi penale, deci odată cu pornirea procesului penal, organele compentente pun în mișcare și acțiunea penală sau situații în care acțiunea penală este pusă în mișcare ulterior începerii urmăririi penale.

Așadar, momentul punerii în mișcare a acțiunii penale nu trebuie confundat cu începerea urmăririi penale. Între cele două acte de dispoziție există diferențe majore, constând în premisele diferite în care se dispun, dar și în producerea unor consecințe procesuale distincte.

Punerea în mișcare a acțiunii penale în actualul Cod de procedură penală, spre deosebire de reglementarea anterioară, sunt prevăzute în mod expres condițiile de punere în mișcare a acțiunii penale. În acest sens, conform art.15 N.C.proc.pen., acțiunea penală se pune în mișcare când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în mișcare a acesteia. De asemenea, conform art. 309 alin. (1) N.C.proc.pen., acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare, prevăzute la art.16 alin. (1) N.C.proc.pen. . Existența probelor din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune nu trebuie confundată cu existența unei convingeri depline că acea persoană a comis infracțiunea. Acest ascpect ar putea rezulta din desfășurarea ulterioară a procesului penal.

Având în vedere dispozițiile menționate mai sus, dar și alte considerente, apreciem că punerea în mișcare a acțiunii penale presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

să existe probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni

să existe probe din care rezultă că infracțiunea a fost săvârșită de o persoană determinată

să nu existe vreunul dintre impedimentele la punere în mișcare a acțiunii penale, prevăzute în art. 16 alin. (1) N.C.proc.pen.

Cu privire la prima condiție, și anume existența probelor din care rezultă că a fost săvârșită o infracțiune, subliniem faptul că legea impune existența temeiului de fapt ca factor al acțiunii în justiție, în general, și factor al acțiunii penale, în special. Altfel spus, această condiție subliniază temeiul de fapt al acțiunii penale, și anume săvârșirea infracțiunii. În cea ce privește cunoașterea persoanei făptuitorului, așa cum rezultă din cele arătate mai sus, obiectul acțiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune. Așadar, rezultă că acțiunea penală nu poate fi exercitată dacât împotriva unei persoane determinate care a încălcat legea penală, fapt care determină, ca trăsătură a acțiunii penale, caracterul in personam.

În timpul urmăririi penale, potrivit art.309, punerea în mișcare a acțiunii penale se dispune prin ordonanță de procuror, din oficiu sau la propunerea organelor de cercetare penală. Conform art.309 alin. (2) N.C.proc.pen., dispoziția de punere în mișcare a acțiunii penale este comunicată inculpatului de către organele de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia. Cu această ocazie organul judiciar comunică inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.

De asemenea inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile prevăzute la art. 83 N.C.proc.pen., precum și obligațiile.

2.2. Suspendarea urmăririi penale

Suspendarea urmăririi penale constă în întreruperea desfășurării urmăririi penale pe care o poate dispune procurorul prin ordonanță motivată, în cazul în care, pe baza unei expertize medico-legale, se arată că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la procesul penal. Este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se stabili dacă boala gravă îl împiedică pe învinuit sau inculpat să participe la procesul penal. Se suspendă în situația în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană sau pe perioada desfășurării procedurii de mediere, potrivit legii.

Suspendarea se dispune de procuror, prin ordonanță motivată, ordonanța de suspendare a urmăririi penale se comunică părților și subiecților procesuali principali, după comunicare, dosarul se restituie organului de cercetare penală.

În situația în care a fost începută urmărirea penală împotriva mai multor învinuiți sau inculpați, iar cauza de suspendare privește pe unul sau unii dintre aceștia și disjungerea nu este posibilă, se va dispune suspendarea urmăririi penale cu privire la toți învinuiții sau inculpații.

În mod excepțional, în timpul cât urmărirea este suspendată, organele de cercetare penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situația suspectului sau inculpatului, cu respectarea dreptului la apărare al părților sau subiecților procesuali. La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului. Organul de cercetare penală este obligat să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale. Procurorul dispune prin ordonanță reluarea urmăririi penale în cazul în care se constată prin orice mijloc de probă (declarații de martori, ale învinuitului sau inculpatului, expertiză medico-legală) că nu mai subzistă cauza de suspendare. Dacă suspendarea urmăririi penale se poate dispune numai în baza unei expertize medico-legale, reluarea procesului penal nu este condiționată de constatarea dispariției cauzei de suspendare numai printr-o expertiză medico-legală. În vederea aprecierii necesității reluării urmăririi penale, procurorul poate dispune efectuarea unei expertize medico-legale, dar poate și să dispună reluarea urmăririi penale întemeindu-se pe alte mijloace de probă.

Suspendarea urmăririi penale constituie o cauză de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale.

Comunicarea ordonanței de suspendare părții civile este necesară pentru a asigura posibilitatea acesteia de a părăsi calea penală și de a formula acțiune civilă în fața instanței civile, iar după reluarea procesului penal, partea civilă are posibilitatea de a reveni dacă instanța civilă nu a pronunțat încă o hotărâre.

2.2.1. Cazurile de suspendare

Din cele arătate mai sus, suspendarea urmăririi penale este o măsură procesuală dispusă de procuror prin ordonanță, după ce s-a început urmărirea penală in personam, care constă în întreruperea desfășurării urmăririi penale pe o durată de timp în următoarele cazuri:

când se constată printr-o expertiză medico-legală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, dispunerea și efectuarea expertizei medico-legale este obligatorie pentru a stabili existența unei boli grave;

în situația în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană, într-o soluție recentă, s-a stabilit că, în conformitate cu dispozițiile art. 84 alin. (2) raportat la art. 96 alin. (1) din Constituție, Președintele României se bucură de imunitate, astfel că perioada exercitării mandatului nu se poate exercita acțiunea penală împotriva acestuia, pentru infracțiunile comise înainte începerea mandatului prezidențial ori cele săvârșite în cursul acestuia, cu excepția înaltei trădări.

De imunitate de jurisdiție mai beneficiază și reprezentanții diplomatici ai statelor străine ori militarii unei armate străine aflate în tranzit sau staționate legal pe teritoriul statului român.

pe perioada desfășurării procedurii de mediere, potrivit legii, în cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii.

Ordonanța de suspendare urmăririi penale, procurorul restituie dosarul cauzei organului de cercetare penală ori poate dispune preluarea sa. În timpul cât urmărirea este suspendată, organele de cercetare penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situația suspectului sau inculpatului, cu respectarea dreptului la apărare al părților sau subiecților procesuali.La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului. Organul de cercetare penală este obligat să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale.

Suspendarea urmăririi penale atrage și suspendarea cursului prescripției răspunderii penale până în ziua în care a încetat cauza de suspendare.

2.3. Clasarea și renunțarea la urmărirea penală

Clasarea

În ordinea cronologică a desfășurării activităților în cursul urmăririi penale, pornind de la premisa că a fost examinată sesizarea și s-a constatat că îndeplinește condițiile de formă și fond prevăzute de lege, apoi s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale, ajungem la momentul în care, odată cu terminarea tutror activităților de cercetare penală, trebuie dispusă o soluție în cauza penală.

Soluțiile ce pot fi dispuse de procuror sunt următoarele:

întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată a inculpatului, atunci când se constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal

clasarea, dispusă prin ordonanță motivată, când nu se exercită acțiunea penală ori, după caz, când se stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin (1) N.C.proc.pen.

renunțarea la urmărire penală, dispusă prin ordonanță motivată, când nu există interes public în urmărirea penală a inculpatului

închierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, admis de instanța de judecată competentă cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului

Cu privire la soluția clasării, având în vedere că nu mai există faza actelor premergătoare, nu mai avem nicio distincție între cauzele de împiedicare a punerii în mișcare sau de exercitare a acțiunii penale, deoarece în noua reglementare toate produc același efect, în toate aceste cazuri dispunându-se de către procuror, prin ordonanță, clasarea cauzei.

Clasarea se dispune când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și de formă esențiale ale sesizării sau există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) N.C.proc.pen.

Clasarea , ca soluție de netrimitere în judecată, înlocuiește în noul Cod soluțiile de scoatere de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale sau clasare prevăzute de vechiul Cod, clasarea, ca soluție de neurmărire penală. Poate fi totală, când se referă la toate acuzațiile pentru care s-a început urmărirea penală, sau parțială, când acestea se referă numai la o parte din acestea.

Clasarea se dipune prin:

ordonanță

rechizitoriu

dispoziții complementare , art.315 alin. (2) N.C.proc.pen.: actul prin care se dispune clasarea poate să cuprindă și dispoziții

Ordonanța de clasare cuprinde și dispoziții privind măsurile asiguratorii, restituirea bunurilor ridicate sau a cauțiunii, sesizarea judecătorului de camera preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale, de desființare totală sau parțială a unui înscris, sesizarea instanței competente potrivit dispozițiilor legii speciale în materia sănătății mintale, în vederea dispunerii internării nevoluntare, și cheltuielile judiciare.

În ordonanța de clasare se va menționa și încetarea de drept a vreunei măsuri preventive dacă a fost dispusă în cauză, iar procurorul va înștiința prin adresă administrația locului de deținere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului. Motivarea în fapt a ordonanței de clasare este obligatorie numai dacă procurorul nu își însușește argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă în cursul urmăririi penale suspectului i-a fost adusă la cunoștință această calitate.

Ordonanța de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. Dacă ordonanța nu cuprinde motivele de fapt și de drept, se comunică și o copie a referatului organului de cercetare penală.

Restituirea dosarului organului de cercetare penală

Procurorul sesizat cu propunerea de clasare de către organul de cercetare penală, atunci când constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a dispune clasarea sau când dispune clasarea parțial și disjunge cauza conform art. 46, restituie dosarul organului de cercetare penală.

Această cauză nouă are ca scop acoperirea unei situații nereglementate în vechiul Cod de procedură penală, deoarece, atunci când se dispunea un transfer de proceduri către un alt stat, nu exista un temei legal în baza căruia se punea capăt conflictului de drept penal de pe teritoriul țării și se transfera dosarul fără ca acțiunea penală să fi fost stinsă în baza unui temei legal concret.

Renunțarea la urmărirea penală

Prin noul Cod de procedură penală obligativitatea exercitării acțiunii penale a fost atenuată prin introducerea principiului oportunității urmăririi penale ce este inerent activității parchetelor, în baza căruia procurorul va putea renunța motivat la urmărirea penală în cazurile și condițiile strict și limitative prevăzute de art. 318 N.C.proc.pen.

Renunțarea la urmărirea penală se poate dispune oricând, asta însemnând inclusiv după momentul sesizării organului judiciar, dar numai după ce s-a dispus prin ordonanță începerea urmăririi penale in rem , deoarece fără declanșarea fazei de investigare a faptei nu există o urmărire penală propriu-zisă.

Procurorul are posibilitatea da a face apel la principiul oportunității urmăririi penale și de a dispune renunțarea la urmărirea penală numai în cazul în care sunt satisfăcute următoarele condiții:

să fi fost începută urmărirea penală în cauză

urmărirea penală să vizeze o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani

procurorul să constate că nu există un interes public în urmărirea acestuia

Renunțarea la urmărirea penală se poate dispune oricând prin ordonanță sau rechizitoriu.

De exemplu, în situația sustragerii unei eșarfe cu o valoare materială mică, dintr-o sală de lectură, deși pur formal nu există niciun impediment de a încadra fapta ca infracțiune, se poate considera încă din momentul sesizării furtului că nu există interes public în a urmări acea faptă. Cu toate acestea, trebuie să constatăm că dacă din momentul în care organul de urmărire penală a fost sesizat prin plângere sau denunț, nu există interes public în a urmări acea faptă, nu se poate dispune soluția de renunțare la urmărirea penală fără să existe și dispoziția de începere a urmăririi penale cu privire la faptă, dispusă prin ordonanță.

În același timp, se pune întrebarea firească dacă se poate dispune renunțarea la urmărirea penală fără a mai face eforturi în a identifica persoana care a comis infracțiunea, dacă se constată, de la bun început, că nu există interes în a urmări această faptă. În altă ordine de idei, este posibil ca organul de urmărire penală să ajungă la concluzia că nu există interes public, pe parcursul cercetării, fără să fi fost evident acest fapt atunci când a primit sesizarea, ci doar pe măsură ce a strâns probe și după ce a identificat autorul stabilind conduita sa, împrejurările în care a săvârșit fapta și motivele comiterii ei. Modul de reglementare a renunțării la urmărire penală ne permite să ajungem la concluzia că nu există interes public oricând, astfel că renunțarea poate fi dispusă fără nicio condiție, nicio obligație în sarcina organului de urmărire penală de a strânge probe pentru a identifica autorul.

Dacă și autorul faptei este cunoscut și indicat în sesizare, la renunțare se va avea în vedere și persoana suspectului sau inculpatului, ceea ce înseamnă că dacă se depune o sesizare cu privire la sustragerea unui bun, ca în exemplul arătat anterior, și se cunoaște autorul, nu vom fi îngrădiți de prevederile art. 318 alin. (2), în sensul că nu trebuie să se înceapă urmărirea penală față de acesta, să-i fie stabilită calitatea de suspect și abia apoi să se dispună renunțarea la urmărire penală pentru ca la aprecierea interesului public să avem obligatoriu în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

Cunoașterea de către organul judiciar a autorului infracțiunii nu este echivalentă cu faptul că o persoană e indicată în plângere ca fiind autor al faptei, deoarece indicarea sa în cuprinsul sesizării nu se asimilează cu situația în care autorul faptei a fost identificat și stabilit în urma probelor strânse de organul de urmărire penală. Neavând nicio probă față de prezumtivul autor arătat în plângere, putem conchide că nu este cunoscut autorul faptei și astfel se va putea dispune renunțarea la urmărirea penală direct după formularea plângerii și începerea urmăririi penale cu privire la faptă. Chiar dacă inclusiv dispoziția de începere a urmăririi penale in rem pare formală în aceste condiții în care a fost identificată lipsa interesului public în urmărirea faptei, chiar din analiza stării de fapt descrise în plângere, ea este necesară pentru a da conținut noțiunii de ,, renunțare la urmărire penală,,.

Doar în măsura în care autorul a devenit cunoscut organului de urmărire penală în urma probelor strânse în faza de investigare a faptei vor fi luate în considerare, la adoptarea soluției de renunțare, și criteriile cu privire la persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

2.4. Terminarea urmăririi penale

Terminarea urmăririi penale, reprezintă momentul final al urmăririi penale, etapa finală a fazei de urmărire penală, în care organul de cercetare penală, după ce apreciază că a administrat toate probele necesare în cauză, întocmește un referat și înaintează dosarul procurorului, pentru ca acesta să se pronunțe potrivit legii. Dacă urmărirea penală privește mai multe fapte sau mai mulți inculpați, referatul trebuie să conțină propuneri pentru toate faptele și toți inculpații și, atunci când este cazul, trebuie să cuprindă propunerea de clasare sau renunțarea la urmărire pentru faptele ori făptuitorii față de care se impun aceste soluții.

Referatul trebuie să cuprindă: denumirea organului de cercetare penală și data emiterii, numele, prenumele și calitatea celui care îl întocmește, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acesteia, date referitoare la măsurile asiguratorii, măsurile de siguranță cu caracter medical, date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă și măsurile luate cu privire la ele în cursul cercetării penale, precum și locul unde acesta se află, alte mențiuni prevăzute de lege, semnătura celui care l-a întocmit. Când urmărirea penală privește mai multe fapte sau mai mulți inculpați, referatul trebuie să cuprindă mențiuni cu privire la toate faptele și la toți inculpații și, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori se propune clasarea sau renunțarea la urmărire. În termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis organul de cercetare penală, procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale și se pronunță asupra acestora, rezolvarea cauzelor în care sunt arestați se face urgență și cu precădere. Se apreciează că noul Cod de procedură penală nu mai prevede instituția prezentării materialului de urmărire penală.

În cazul în care urmărirea penală a fost efectuată de procuror, organul de cercetare al poliției nu mai întocmește referat de terminare a urmăririi penale.

După primirea referatului împreună cu dosarul cauzei, procurorul are obligația să verfice lucrările de urmărire penală și să se pronunțe asupra acestora în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului ( termenul este de recomandare și nerespectarea lui poate atrage aplicarea unei sancțiuni disciplinare) Rezolvarea cauzelor în care sunt arestați se face de urgență și cu precădere.

După ce procedează la verificarea lucrărilor, procurorul poate dispune:

restituirea cauzei organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau refacerii urmăririi, dacă urmărirea penală nu este completă sau nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, sau trimiterea la alt organ de urmărire penală decât cel sesizat

dacă refacerea sau completarea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau la unii inculpați, iar disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de cercetare penală, ordonanța de restituire sau de trimitere cuprinde indicarea actelor de urmărire penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate și a mijloacelor de probă ce urmează a fi administrate

refacerea urmăririi penale presupune efectuarea din nou a actelor de urmărire penală întocmai cu dispozițiile date de procuror

Soluții ce pot fi dispuse de procuror, după verificarea dosarului:

clasarea

renunțarea la urmărirea penală

restituirea sau trimiterea cauzei pentru refacerea urmăririi penale

restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale

trimiterea cauzei la organul competent

trimiterea în judecată prin rechizitoriu

Potrivit noului Cod de procedură penală, acțiunea penală trebuie să fie întotdeauna în mișcare înainte de terminarea urmăririi penale pentru a putea fi sesizată instanța.

Terminarea urmăririi penale fără punerea în mișcare a acțiunii penale, în această ipoteză procurorul poate dispune numai o soluție de netrimitere în judecată (clasare sau renunțarea la urmărire penală). În ipoteza în care procurorul apreciază că se impune trimiterea în judecată, trebuie ca în prealabil să pună în mișcare acțiunea penală, să procedeze la ascultarea inculpatului și la lămurirea ultimelor aspecte probatorii. De îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului împreună cu un referat în care sunt încorporate propunerile cu privire la soluția ce trebuie dispusă în cauză.

Terminarea urmăririi penale cu acțiunea penală pusă în mișcare, când urmărirea penală este terminată cu acțiunea penală pusă în mișcare, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului împreună cu un referat în care sunt încorporate propunerile cu privire la soluția ce trebuie dispusă îăn cauză ( trimitere în judecată, clasare, renunțarea la urmărirea penală).

Dispoziții privind efectuarea urmăririi penale de către procuror

Efectuarea urmăririi penale de către procuror se efectuează în mod obligatoriu în cazurile prevăzute de lege art. 56 alin. (3) N.C.proc.pen. sau dispoziții din legi speciale, cum ar fi Legea nr. 78/2000, Legea nr. 508/2004.

În cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală. Punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi și libertăți, încuviințarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul delegării.

Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.

Când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calității părților ori a subiecților procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părților, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad, procedura fiind similară cu trămutarea unei cauze dispusă în cursul judecății.

2.4.1. Înaintarea dosarului privind pe inculpat și verificarea acestuia

Când urmărirea penală este terminată cu acțiunea penală pusă în mișcare, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului împreună cu un referate în care sunt încorporate propunerile cu privire la soluția ce trebuie dispusă în cauză, trimitere în judecată, clasare, renunțarea la urmărirea penală. Referatul trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (4) N.C.proc.pen., precum și date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă și măsurile luate cu privire la ele în cursul cercetării penale, precum și locul unde acestea se află. Când urmărirea penală privește mai multe fapte sau mai mulți inculpați, referatul trebuie să cuprindă mențiunile arătate la art. 321. alin. (2) N.C.proc.pen., cu privire la toate faptele și la toți inculpații și , dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori se propune clasarea sau renunțarea la urmărire. În termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală, procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale și se pronunță asupra acestora.

Procurorul, verificând dosarul de urmărire penală, poate dispune de, trimiterea în judecată prin rechizitoriu, clasarea, renunțarea la urmărirea penală, restituirea sau trimiterea cauzei pentru refacerea urmăririi penale, restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale, sau trimiterea cauzei la organul competent. La rezolvarea cauzelor în care sunt arestați se face de urgentă și cu precădere.

2.5. Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței

Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței, este reglementat în Noul Cod de procedură penală în Capitolul V. art. 327-331., are loc atunci când procurorul constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate:

emite rechizitoriu, prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal. Rechizitoriul este actul de sesizare al instanței, supus verificării de către judecătorul de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, din perspectiva competenței și a legalității sesizării instanței, precum și a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală

emite ordonanță, prin care clasează sau prin care renunță la urmărire, potrivit dispozițiilor legale

Rechizitoriul se întocmește numai de către procuror și cuprinsul său trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală. De asemenea, în rechizitoriu se vor menționa datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, mențiunile privitoare la măsurile preventive sau asiguratorii ori la măsurile de siguranță, dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei.

Rechizitoriul este supus verificării, sub aspectul legalității și temeiniciei, de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Rechizitoriul poate să cuprindă și propunerea de luare, menținere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asiguratorii.

Procurorul întocmește un singur rechizitoriu chiar dacă dosarul de urmărire penală privește mai multe fapte ori mai mulți inculpați și chiar dacă se dispun și soluții de clasare sau renunțare la urmărire pentru unele fapte sau pentru unii dintre suspecți ori inculpați. În rechizitoriu se va indica numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu arătarea calității lor în proces, și locul unde urmează a fi citate.

Spre deosebire de Codul de procedură penală din anul 1968, când acțiunea penală se putea pune în mișcare și prin rechizitoriu, noul Cod de procedură penală prevede că prin rechizitoriu se dispune trimiterea în judecată a inculpatului. În consecință, acțiunea penală trebuie să fie pusă în mișcare până la emiterea rechizitoriului.

Noul Cod de procedură penală nu mai prevede obligativitatea prezentării materialului de urmărire penală, întrucât, potrivit art. 78 și art. 83 lit. b), N.C.proc.pen. , suspectul și inculpatul au dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii, în cursul procesului penal. Potrivit art. 94 N.C.proc.pen., avocatul părțiilor și subiecților procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv. Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informații din dosar, precum și de a obține fotocopii pe cheltuiala clientului. În cursul urmăririi penale, procurorul stabilește data și durata consultării într-un termen rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală. În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale. După punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile. În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricționat dreptul de a consulta declarațiile părții sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă.

Spre deosebire de Codul de procedură penală 1968, în art. 328 alin. (1) N.C.proc.pen. se prevede că rechizitoriul cuprinde probele și mijloacele de probă. Aceasta înseamnă că și în actuala reglementare rechizitoriul trebuie să cuprindă nu numai o enumerare a mijloacelor de probă, ci și o analiză a acestora, din care să rezulte constatarea existenței infracțiunii, identificarea persoanei care a săvârșit-o și cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Se precizează în mod expres caracterul certificat a copiilor rechizitoriului. Se instituie pentru procuror obligația de traducere a rechizitoriului pentru inculpatul care nu cunoaște limba română. Se prevede posibilitatea ca inculpatul, cetățean român aparținând unei minorități naționale, să solicite a-i fi comunicată o traducere a rechizitoriului în limba maternă.

Având în vedere că în art. 12 alin. (2) N.C.proc.pen. („Limba oficială și dreptul la interpret”) se prevede că cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în limba română, procurorul va dispune asupra solicitării. Spre deosebire de vechiul Cod de procedură din 1968, noul Cod de procedură penală nu mai prevede un termen de înaintare către instanță a rechizitoriului care cuprinde și propunerea de luare a unei măsuri preventive sau a unei măsuri asigurătorii, însă, potrivit art.207 N.C.proc.pen., atunci când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înainteză judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. Potrivit art. 348 alin. (1) N.C.proc.pen. , judecătorul de cameră preliminară se pronunță, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive, iar, potrivit art. 238 alin. (1) N.C.proc.pen., arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult de 30 de zile, pentru aceleași temeiuri și în aceleași condiții ca arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți în cursul urmăririi penale.

2.5.1. Actul de sesizare a instanței de judecată

Procurorul poate avea în vedere mai multe soluții, conform competenței care îi este reglementată prin lege, atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, după cum rezultă și din cele arătate mai sus, procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată dacă, din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșit de către inculpat și că acesta răspunde penal, și poate dispune, prin ordonanșă, fie clasarea, fie renunțarea la urmărirea penală, potrivit dispozițiilor legale.

În situația, în care soluția procurorului cu privire la o cauză penală este de trimitere în judecată, practic, rechizitoriul întocmit de către procuror reprezintă actul de sesizare al instanței de judecată art. 329 N.C.proc.pen., competente să soluționeze cauza respectivă.

Așadar, procurorul este obligat să efectueze o serie de verificări a lucrărilor urmăririi penale, după primirea dosarului de la organul de cercetare penală. Ulterior, procedează la rezolvarea cauzei penale, având în vedere soluțiile reglementate, putând inclusiv restituirea cauzei la organul de cercetare penală pentru completarea sau refacerea cercetării penale.

Trimiterea în judecată reprezintă astfel, doar una din posibilele soluții puse la dispoziția procurorului.

Actul de sesizare a instanței de judecată sau rechizitoriul procurorului nu mai este și un act de inculpare, ci doar unul de sesizare a intanței judecătorești competente. De asemenea, se remarcă în Noul Cod de procedură penală, că nu mai este prevăzută ca și soluție de terminare a urmăririi penale, suspendarea cauzei.

Rechizitoriul procurorului reprezintă, actul de sesizare al instanței de judecată, este un act procedural scris și potrivit legii trebuie să cuprindă următoarele aspecte :

fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală

mențiunile prevăzute în art. 286 alin. (2) N.C.proc.pen. , referitoare la ordonanța organului procurorului prin care s-a dispus asupra unor acte sau măsuri procesuale, sunt următoarele, denumirea parchetului și data emiterii, numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică, și după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului, obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora, datele referitoare la măsurile asiguratorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, alte mențiuni prevăzute de lege.

datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia

probele și mijloacele de probă

cheltuielile judiciare

mențiunile prevăzute la art. 330 N.C.proc.pen (dispoziții privind măsurile preventive sau asiguratorii) și art. 331 N.C.proc.pen. (dispoziții privind măsurile de siguranță)

dispoziția de trimitere în judecată

alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei

numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor procesuale și a locului unde urmează a fi citate

Dacă rechizitoriul procurorului cuprinde toate aceste aspecte, instanța se poate considera legal sesizată. Procurorul întocmește un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulți învinuiți sau inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, reglementat în art. 327 N.C.proc.pen.

Rechizitoriul are o anumită structură formată din: partea introductivă, expunerea și dispozitivul.

Partea introductivă cuprinde: date privind parchetul din care face parte procurorul, data, locul întocmirii acestuia, date referitoare la inculpat, fapta sau faptele săvârșite.

Expunerea cuprinde: referiri la fapta sau faptele săvârșite de către inculpat, probele administrate, motivarea.

Dispozitivul cuprinde: actele de dispoziție ale procurorului, trimiterea în judecată, cu indicarea exactă a inculpaților și a faptelor, precum și încadrarea juridică exactă a acestora.

Rechizitoriul trebuie verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului ori procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul-șef de secție, respectiv procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Rechizitoriul trebuie să conțină mențiunea ,,verificat sub aspectul legalității și temeiniciei,,. Lipsa acestei mențiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, dar este o neregularitate care poate fi înlăturată de către instanța de judecată de îndată sau prin acordarea unui termen în acest sens.

Dacă procurorul consideră necesară luarea și a unor măsuri preventive, asiguratorii sau de siguranță, propune acest lucru o dată cu rechizitoriu, fără a mai fi necesară formularea unei propuneri separate în acest sens.

Rechizitoriul se comunică tuturor inculpaților în copii certificate. Pentru inculpatul care nu cunoaște limba română se vor lua măsuri pentru traducerea autorizată a rechizitoriului. Inculpatul cetățean român aparținând unei minorități naționale poate solicita să îi fie comunicată o copie a rechizitoriului în limba meternă.

2.6. Reluarea urmăririi penale și cazurile de reluare

Reluarea urmăririi penale este actul procesual prin care procurorul dispune reînceperea activităților specifice urmăririi penale, în caz de, încetare a cauzei de suspendare, restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară sau redeschidere a urmăririi penale. Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal, potrivit art. 332 N.C.proc.pen. .

Reluarea urmăririi penale după suspendare

Reluarea urmăririi penale după suspendare are loc când se constată de către procuror ori de către organul de cercetare penală, după caz, că a încetat cauza care a determinat suspendarea. Dacă suspendarea s-a dispus pentru că suspectul sau inculpatul suferea de o boală gravă care l-a împiedicat să ia parte la procesul penal, pentru a stabili că starea de sănătate s-a ameliorat și îi permite să participe la procesul penal, este necesară întocmirea unei expertize medico-legale, în temeiul căreia procurorul dispune reluarea urmăririi penale.

În situația în care suspendarea a fost determinată de existența unui impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană, reluarea urmăririi se poate dispune dacă a încetat sau a dispărut impedimentul legal temporar. De exemplu, cazul special de imunitate a încetat la expirarea mandatului ori prin demisia sau demiterea persoanei din funcția care îi oferea imunitate. La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute la cererea suspectului sau inculpatului.

Atunci când procesul penal a fost suspendat, întrucât inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente au urmat procedura de mediere în vederea încheierii unui acord de mediere, el va fi reluat la încheierea procedurii de mediere prin încheierea unei înțelegeri între părți în urma soluționării conflictului, prin constatarea de către mediator a eșuării medierii sau prin depunerea contractului de mediere de către una dintre terți.

La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului.

Reluarea urmăririi penale în caz de restituire

Prima ipoteză de reluare a urmăririi penale în caz de restituire are în vedere situația în care judecătorul de cameră preliminară a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale și a dispus restituirea cauzei la parchet. Judecătorul de cameră preliminară exclude toate probele administrate în cursul urmăririi penale, atunci când apreciază că acestea nu au fost administrate legal. În consecință, reluarea urmăririi penale în acest caz de restituire presupune o altă administrare a probelor, cele anterioare neputând fi valorificate în nici un mod. Reluarea se dispune prin ordonanță emisă de procurorul care a întocmit anterior rechizitoriul.

Cea de-a doua ipoteză are în vedere restituirea dispusă de judecătorul de cameră preliminară, deoarece rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termen de 5 zile de la comunicare, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății. În această situație, reluarea se dispune prin ordonanță de către procurorul care a întocmit rechizitoriul, iar remedierea nu implică și efectuarea altor acte de urmărire penală.

Încheierea motivată a judecătorului de cameră preliminară va conține doar dispoziția de restituire a cauzei la parchet, fie că a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale, fie că a constat că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății, iar dispoziția de reluare a urmăririi penale va fi dată prin ordonanță de către procurorul care a întocmit rechizitoriul, în primul caz de restituire sau în cel de-al doilea caz de restituire, atunci când neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății, respectiv de conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior prevăzut de lege, în cel de-al doilea caz de restituire, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății, iar pentru remedierea neregularității este necesară și efectuarea unor acte de urmărire penală.

Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale

Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. Redeschiderea urmăririi penale are loc ca urmare a efectuării controlului ierarhic de către procurorul ierarhic superior celui care a dispus ordonanța de clasare.

În acest caz de redeschidere a urmăririi penale, procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția de clasare va dispune restituirea dosarului organului de cercetare penală și va da dispoziții cu privire la actele de urmărire ce trebuie efectuate după reluarea urmăririi penale.

În cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. Revocarea aparține titularului emitent al ordonanței de clasare și nu se mai prevede posibilitatea infirmării soluției.

Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale pentru împrejurări noi presupune lipsa oricărei culpe a procurorului și este legată doar de apariția oricărei fapte sau împrejurări noi de care nu putea să aibă cunoștință la momentul adoptării primei soluții.

Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității. Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a suspectului sau, după caz, a inculpatului, asupra legalității și temeiniciei ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă.

În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, redeschiderea urmăririi penale are loc și atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluției și a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale.

Plângere împotriva actelor și măsurilor de urmărire penală

Instituția plângerii împotriva actelor și măsurilor de urmărire penală a suferit modificări în cuprinsul noului Cod de procedură penală, justificate de necesitatea alinierii la modificările operate în privința începerii urmăririi penale, actelor de urmărire penală și soluțiilor care se dispun în cursul urmăririi penale. Aceste modificări se reflectă, pe de o parte, în reglementări cu privire la plângerea împotriva actelor de urmărire penală care nu presupun soluții de netrimitere în judecată sau de neurmărire penală și, pe de altă parte, într-o reglementare mai detaliată cu privire la procedura în fața judecătorului de cameră preliminară, pentru soluționarea plângerilor formulate împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată.

Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală, introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii.

Instituția plângerii împotriva actelor de urmărire penală reglementează un drept general de plângere, astfel încât, în cadrul unui proces penal început, de regulă, in rem cu privire la faptă sau continuat cu privire la suspect sau după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatului, orice persoană ale cărei interese legitime sunt afectate prin actele efectuate de către organele de urmărire penală poate formula plângere.

Actele de urmărire penală, precum și măsurile dispuse în cursul urmăririi penale vizează raporturile statului cu persoanele implicate în procedurile penale, în principal în derularea mecanismelor de administrare a probelor.

Plângerea depusă la organul de cercetare penală se înaintează procurorului împreună cu explicațiile sale, atunci când acestea sunt necesare, în termen de 48 de ore de la primirea ei. Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire și să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea un exemplar al ordonanței.

Împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se poate face plângere la prim-procurorul parchetului sau, după caz la procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori la procurorul-șef de secție al parchetului.

Potrivit noului Cod de procedură penală, ordonanțele prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior și se comunică persoanei care a făcut plângerea și celorlalte persoane interesate.