Efectuarea Perchezitiilor
INTRODUCERE
CAPITOLUL I EFECTUAREA PERCHEZIȚIEI LA DOMICILIU
1. Importanța percheziției la domiciliu și reglementarea juridică
2. Implicațiile psihologice ale percheziției
2.1. Psihologia percheziționatului
2.2 Psihologia celui care efectuează percheziția
2.3. Observarea locurilor și obiectelor
3. Clasificarea percheziției
4. Pregătirea percheziției
5. Metode folosite la efectuarea percheziției
5.1. Percheziția persoanei
5.2. Percheziția îmbrăcămintei
5.3. Percheziția corpului
5.4. Percheziția locurilor închise
5.5.Deplasarea și intrarea la locul percheziției
5.6. Măsuri luate după pătrunderea la locul percheziției
6. Rezultatul percheziției
CAPITOLUL II
RIDICAREA DE OBIECTE ȘI ÎNSCRISURI
1. Noțiunea și reglementarea juridică
2. Cercetarea la fața locului
3. Confruntarea
4. Reconstituirea
5. Constatări tehnico-științifice și medico legale
5.1. Reguli tactice la dispunerea constatării tehnico-științifice și medico-legale
5.2. Tactica efectuării propriu zise a expertizelor și constatărilor tehnico-științifice
5.3. Efectuarea propriu-zisă a expertizei și constatării tehnico-științifice
5.4. Redactarea raportului de expertiză (constatare tehnico-științifică)
6. Elemente tactice aplicate în aprecierea și valorificarea concluziilor expertizei sau constatării tehnico-științifice de către organele judiciare
6.1. Verificarea raportului de expertiză
CAPITOLUL III
PERCHEZIȚIA, CONSTATĂRILE TEHNICO-ȘTIINȚIFICE ȘI EXPERTIZA ÎN CAZUL INVESTIGAȚIILOR SILVICE
1. Obiectivele percheziției domiciliare în cazul infracțiunilor silvice
2. Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și expertizelor în cazul investigării infracțiunilor la regimul silvic
2.1. Constatarea tehnico-științifică sau expertiza treseologică
2.1.1. Expertizarea urmelor de încălțăminte
2.1.2. Expertizarea urmelor lăsate de mijloacele de transport
2.1.3. Expertizarea urmelor lăsate de instrumentele de taiere si urmelor create prin apăsare sau lovire
2.1.4. Expertizarea urmelor-formă lăsate de animale
2.1.5. Expertiza pentru stabilirea întregului după părțile componente
2.2. Expertizarea urmelor de sol
2.3. Expertiza urmelor la incendiile de păduri
2.4. Expertiza urmelor de mâini; expertizarea urmelor papilare de pe frunze
2.5. Expertiza dendrocronologică
2.5.1 Inelul anual. Factori de creștere
2.5.2. Prelevarea, prelucrarea și măsurarea probelor de comparat
2.6. Alte genuri de expertize pretabile a fi efectuate în cazul infracțiunilor silvice
3. Recuperarea pagubei în cazul infracțiunilor silvice
bibliografie
pagini 118
=== Efectuarea perchezitiilor ===
INTRODUCERE
Despre termenul percheziție probabil am auzit cu toții și, cu aproximație, știm despre ce este vorba. Ținând cont de faptul că este vorba de o procedură care trebuie să se desfășoare conform prevederilor legii, credem că este bine să fim informați despre ceea ce se reprezintă percheziția, mai ales despre condițiile în care se poate realiza.
Percheziția la care ne referim este o activitate cu caracter judiciar ce trebuie delimitată de alte activității cum ar fi: percheziția vamală; percheziția ca măsură antiteroristă, etc. Prin percheziție înțelegem activitatea de strângere și căutare a mijloacelor de probă necesare aflării adevărului într-o cauză penală. Potrivit art.100 din Codul de procedură penală, când unei persoane i se cere să predea un obiect sau înscris, ce are legătură cu rezolvarea cauzei, iar aceasta neagă existenta sau deținerea acestuia, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune efectuarea unei percheziții. Acesta poate fi domiciliară sau corporală.
Dacă sunt respectate prevederile , această metodă de strângere a probelor nu trebuie interpretată ca fiind în discordanță cu drepturile și libertățile individuale cum ar fi libertatea și inviolabilitatea persoanei sau inviolabilitatea domiciliului. Este că aceasta suferă o limitare din acest punct de vedere, însă limitarea este necesară în scopul asigurării probelor și pentru descoperirea adevărului.
Procedura de efectuare a percheziției.
Percheziția trebuie efectuată doar când există suficiente indicii că pe această cale se vor probe necesare stabilirii adevărului, acest act fiind indispensabil pentru aflarea adevărului și a justei rezolvării a cauzei. Potrivit normele procesuale penale, instanța de judecată și procurorul au dreptul să ordone și să efectueze perchezițiile (prevederi conforme normelor constituționale ce consacră faptul că perchezițiile pot fi ordonate exclusiv ce către judecător sau procuror).
Dispozițiile codului de procedură penală prevăd posibilitatea efectuării percheziției domiciliare de către organul de cercetare penală, fără autorizația procurorului, doar când persoana la care urmează să se facă percheziția domiciliară consimte in scris acest lucru.
Ridicarea de obiecte sau înscrisuri și percheziția domiciliară pot fi efectuate doar între orele 6 și 20, iar în afara acestui interval orara doar în caz de infracțiune flagrantă sau când percheziția urmează a fi făcută întru-un local public.
Înainte de începerea percheziției, organul judiciar este obligat să se legitimeze, iar în cazurile expres prevăzute de lege să reprezinte autorizația dată de procuror.
Ridicarea obiectelor sunt înscrisurilor se face numai în prezența persoanei de la care se ridică obiectele respective, iar în lipsa acesteia, în prezența unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin( cu capacitate de exercițiu).
Efectuarea unei percheziții și ridicarea de obiecte și/sau înscrisuri sunt însoțite de întocmirea unui proces verbal ce trebuie să cuprindă: locul, timpul și condițiile în care înscrisurile și obiectele au fost descoperite și ridicate, enumerarea lor amănunțită (pentru a putea fi recunoscute). Persoana percheziționată va primi o copie a procesului-verbal.
Obiectele sau înscrisurile ridicate pot fi atașate după caz la dosar sau fotografiate și vizate.
Până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de către organul judiciar la care se găsește, dosarul, iar cele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei care îi aparțin. Obiectele supuse confiscării nu se restituie.
CAPITOLUL I EFECTUAREA PERCHEZIȚIEI LA DOMICILIU
1. Importanța percheziției la domiciliu și reglementarea juridică
Percheziția este procedeul probatoriu prin intermediul căruia sunt căutate și ridicate obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal a căror existență sau situare este doar bănuită de organele judiciare.
Ca noțiune, percheziția poate fi definită ca fiind activitatea procesual-penală și de tactică criminalistică de căutare, asupra persoanelor, în mijloace de transport ori în alte spații, închise sau deschise, a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existență sau deținere este tăgăduită (sau nu se cunoaște despre prezența lor), în vederea descoperirii și ridicării lor pentru a le administra ca mijloc de probă în procesul penal.
Efectuarea percheziției capătă, deseori, o importanță decisivă, deoarece prin mijlocirea acestei activități se asigură strângerea nu numai a mijloacelor de probă a căror existență e cunoscută. Ci și a unor noi mijloace de probă necesare soluționării cauzelor penale.
Prin efectuarea percheziției, în raport cu natura și particularitățile cauzei, se asigură realizarea unuia sau mai multora din următoarele obiective:
descoperirea de obiecte sau înscrisuri ce conțin sau poartă urmele infracțiunii
descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au fost folosite ori au fost destinate să servească la comiterea faptei sau sunt produs al infracțiunii
identificarea și ridicarea bunurilor provenite din infracțiune
descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală sau executarea pedepsei
descoperirea unor obiecte, înscrisuri sau valori a căror deținere este ilegală (arme, muniții, explozivi, substanțe toxice, documente etc.)
identificarea bunurilor sau valorilor aflate în proprietatea învinuitului/inculpatului sau persoanei responsabile civilmente în vederea luării măsurilor asiguratorii pentru recuperarea prejudiciului sau garantarea executării pedepsei amenzii ori a măsurii confiscării speciale sau a confiscării averii.
Deoarece această activitate implică anumite limite aduse unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei (inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a secretului corespondenței), percheziția poate fi efectuată, cu stricta respectare a dispozițiilor legale, când este indispensabilă pentru aflarea adevărului, iar organele judiciare dețin suficiente și serioase indicii cu privire la natura obiectelor căutate, a locurilor în care se află și persoana care le deține.
Percheziția are o reglementare legală foarte clară astfel că nu se poate efectua decât strict în limitele acestor dispoziții.
Consacrând inviolabilitatea domiciliului, Constituția României, în art.27 pct.1 arată că :”Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reședința unei persoane fără învoirea acesteia”. Excepțiile sunt cele prevăzute in art.27 pct.2 din Constituție care reglementează două situații distincte privind pătrunderea în domiciliul unei persoane. O primă situație este aceea când se poate pătrunde în locuința unei persoane cu consimțământul acesteia. Derogatorie este situația în care se poate pătrunde în locuința unei persoane și fără învoirea acesteia în următoarele cazuri, limitativ enumerate:
pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești,
pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane,
pentru apărarea siguranței naționale sau ordinii publice,
pentru prevenirea răspândirii unei epidemii
Art.8, paragraful 1 din CEDO stipulează că: „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”.
Legea care reglementează efectuarea percheziției și ridicarea de obiecte și înscrisuri este Codul de procedură penală în art.100 la 111 si 96 la 99. Dispozițiile C.P.P. privind percheziția au fost modificate prin Legea nr. 28/2003 (M.O. nr. 468/01.07.2003) și prin OUG nr. 109/2003 (M.O. nr. 748/26.10.2003) pentru a fi puse în acord cu Legea de revizuire a Constituției publicată in M.O. nr. 669/22.10.2003.
Potrivit art.23 al.2 din Constituție, percheziționarea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege, iar potrivit disp.art.27 alin.3 din Constituție, percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și formele prevăzute de lege.
Potrivit dispozițiilor art.100 din C.P.P. percheziția se poate dispune când persoana căreia i s-a cerut să predea un obiect sau înscris din cele arătate la art.98 din C.P.P. (reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor) tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor.
Percheziția poate fi corporală și domiciliară
Percheziția domiciliară presupune o activitate de căutare desfășurată în încăperile unde locuiește persoana percheziționată și în dependințele acestora.
Percheziția domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale la cererea procurorului sau în cursul judecății. Deci, organul de cercetare penală se adresează cu cerere procurorului și acesta, dacă consideră necesară și oportună și sunt îndeplinite condițiile legale (inclusiv să fie începută urmărirea penală) se adresează cu cerere judecătorului.
În baza încheierii percheziției judecătorul emite de îndată autorizația de percheziție, care trebuie să cuprindă:
denumirea instanței;
data, ora și locul emiterii;
numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis autorizația de percheziție;
perioada pentru care s-a emis autorizația;
locul unde urmează a se efectua percheziția;
numele persoanei la domiciliul sau reședința căreia se efectuează percheziția;
numele învinuitului sau inculpatului.
Percheziția corporală presupune căutarea de obiecte și înscrisuri asupra corpului unei persoane, inclusiv în îmbrăcăminte și bagaje și asupra autovehiculului cu care aceasta călătorește.
Percheziția corporală poate fi dispusă, după caz, de către organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător. Percheziția corporală se face numai de o persoană de același sex cu persoana percheziționată.
Potrivit dispozițiilor art.101, percheziția dispusă în faza de urmărire penală se efectuează de către procuror sau organul de cercetare penală însoțit, după caz, de lucrători operativi.
Instanța de judecată nu efectuează percheziții domiciliare decât cu ocazia unei cercetări locale, în celelalte cazuri dispoziția trimițându-se procurorului.
Percheziția domiciliară se poate face fără autorizația procurorului numai dacă persoana la domiciliul căreia urmează să se facă percheziția consimte în scris la aceasta. Percheziția domiciliară se poate efectua și în cursul judecății, cu ocazia unei cercetări locale.
În art.103 din C.P.P. legiuitorul a prevăzut și intervalul de timp din zi în care cele două activități procesuale pot fi efectuate, respectiv între orele 6 – 20. Se poate efectua percheziția, și în consecință și ridicarea de obiecte și înscrisuri, în afara acestui interval orar în caz de infracțiuni flagrante sau când percheziția urmează a se efectua într-un local public.
Percheziția începută între orele 6 –20 poate continua și în timpul nopții.
Organul judiciar care urmează a efectua percheziția este obligat ca în prealabil să se legitimeze și, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizația dată de procuror. Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se efectuează percheziția și care nu au legătură cu cauza să nu devină publice.
2. Implicațiile psihologice ale percheziției
Orice activitate în care sunt implicate activități ale omului, percheziția oferă un interesant și util teren de observare a unor atitudini, manifestări, comportări a căror exactă și nuanțată interpretare este de natură de a oferi celor chemați să efectueze un sprijin menit a-i asigura eficiența. Astfel, pe parcursul unei percheziții fiecare parte, atât cel care ascunde, cât și cel care caută, încearcă să gândească pentru celălalt. Cel care caută încearcă tot timpul să-și imagineze acțiunile celui ce a ascuns și ce motive puteau să-l determine să folosească un loc sau altul. Cel care caută, va trebuie să pătrundă felul de a gândi a celui ce ascunde. Între cele două părți există o contrarietate de interese. Astfel, pentru cel percheziționat obiectele compromițătoare reprezintă un secret a cărui dezvăluire ar fi de natură a-i înrăutăți situația, pe câtă vreme organul judiciar este interesat să cunoască atât obiectele câr și locurile în care au fost ascunse. Aceasta explică, în plan psihologic, o schimbare, o inversare de roluri, în cursul acestei dispute între cei implicați în efectuarea acestei activități: încercarea organului judiciar de a se transpune în locul celui percheziționat, de a-și reprezenta, de a instrui modul de a gândi, de a acționa, de a identifica motivele ce ar putea justifica alegerea unui anumit loc pentru ascunderea obiectelor compromițătoare; tendința în sensul opus acelui percheziționat: încercarea de a transpune situația celui care caută, de a-și imagina ce acțiuni va întreprinde spre care anume obiecte și locuri își va orienta atenția, ce locuri sunt mai expuse riscului de a fi descoperite.
2.1. Psihologia percheziționatului
Pentru orice persoană, indiferent de gradul de cultură, poziție socială, profesie s.a., efectuarea la domiciliul său a unei percheziții îi provoacă o stare emoțională deosebită pentru că percheziția în sine este un eveniment deosebit. Această stare o traversează chiar și persoane recidiviste care nu sunt pentru prima dată percheziționate. Tensiunea psihică va fi cu atât mai mare cu cât persoana deține în locul percheziționat bunuri provenite din comiterea de infracțiuni, valori sau obiecte a căror deținere nu este legală. În asemenea situații, tensiunea interioară prin care trece persoana percheziționată se poate exterioriza prin manifestări somato-viscerale care pot fi observate de organul care efectuează percheziția:
dereglarea respirației și a vorbirii, răgușirea însoțită de scăderea salivației, mișcarea neregulată a „mărului lui Adam”
modificarea activității cardio-vasculare manifestată prin congestionarea feței sau prin paloare
crisparea, schimbarea expresiei normale a feței, efectuarea de mișcări sau gesturi nefirești, amabilitate excesivă
modificarea timpului de latență, individul răspunzând cu întârziere iar alteori precipitat la întrebările care au o încărcătură afectogenă.
2.2 Psihologia celui care efectuează percheziția
Percheziția se constituie adeseori într-o activitate laborioasă cu o desfășurare îndelungată în timp.
Lucrătorii de poliție sau procurorul care participă la efectuarea percheziției trebuie să manifeste un simț de observație deosebit, bine dezvoltat, o putere mare de concentrare și o foarte bună atenție, o intuiție rapidă, capacitate de analiză și de sinteză.
Organul de urmărire penală trebuie să țină seama de câteva reguli:
examinarea minuțioasă și observarea permanentă a comportamentului persoanei percheziționate, a celorlalte persoane existente la locul respectiv cât și particularităților locului percheziționat; este indicat ca un lucrător din cadrul echipei să fie însărcinat numai cu efectuarea acestor supravegheri;
menținerea stabilității atenției prin evitarea monotoniei în cercetare și chiar prin luarea unor pauze pentru odihnă în situații de activitate prelungită;
adaptarea rapidă la situații concrete întâlnite la fața locului, mobilitatea gândirii pentru a lua cele mai adecvate măsuri;
percheziția necesită multă perseverență, calm și răbdare; percheziția este incompatibilă cu superficialitatea, nervozitatea, graba ori repulsia față de anumite obiecte.
2.3. Observarea locurilor și obiectelor
Datorită varietății locurilor unde se desfășoară cercetările precum și diversitatea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor ce sunt ascunse fac ca această activitate să fie deosebit de dificilă și de pretențioasă.
Metodele de căutare folosite cu ocazia percheziției pot fi extrem de variate, fiind determinate de natura obiectelor, înscrisurilor și valorilor căutate, de modul și locul de ascundere, de mediul în care se desfășoară activitatea. Printre metodele folosite în efectuarea percheziției, pot fi citate: măsurarea, ciocănirea, compararea suprafețelor și obiectelor de aceeași natură pentru evidența asimetriei, lipsei de omogenitatea culorii. Lustrului, ori a unor caracteristici specifice obiectelor asemănătoare, sondarea, săparea, examinarea cu raze Reontegen, folosirea detectoarelor de metal și de cadavre.
3. Clasificarea percheziției
a. Sub raport procesual-penal
Conform disp.C.P.P., în art.100, percheziția poate fi de două feluri:
percheziția domiciliară, care include toate locurile, respectiv:
la locuință
în camere de hotel
la locul de muncă
în incinta sediilor instituțiilor sau agenților economici
localuri publice
terenuri
mijloace de transport
percheziția corporală (în care sunt incluse și perchezițiile asupra bagajelor)
b. din punct de vedere tactic-criminalistic
după natura locului
locuri deschise
locuri închise
după numărul persoanelor percheziționate
individuală
de grup
după numărul lor
primare
repetate
după timpul de efectuare
în timpul zilei
în timpul nopții
după participanți
numai organul de cercetare penală
organele de cercetare penală însoțite de specialiști
4. Pregătirea percheziției
Pentru asigurarea reușitei oricărui act de urmărire penală este necesară o temeinică și serioasă pregătire, ținând seama de locul și timpul efectuării ei, de natura obiectelor căutate, de persoana la care se caută, de posibilitățile de ascundere ale acesteia, de persoanele care iau parte la efectuarea ei, de mijloacele tehnico-șitiințifice de care se dispune. Nici percheziția nu poate fi lăsată la voia întâmplării, fără o organizare atentă și fără a fi riguros pregătită.
Pregătirea percheziției poate parcurge mai multe etape:
a. Stabilirea obiectivelor (scopului) percheziției
Obiectivele unei percheziții depind de natura infracțiunii investigate. În funcție de infracțiune se pot stabili natura obiectelor ce vor fi căutate sau efectiv un anumit obiect, document, înscris etc. Cunoscând categoria obiectelor sau înscrisurilor care vor fi căutate se pot emite și ipoteze cu privire la modul de ascundere. Deja în această fază pot fi prevăzute și eventualele mijloace tehnice necesare pentru căutare.
Este necesar, de asemenea, analizarea oportunității efectuării percheziției, dacă sunt indicii suficient de temeinice de natură să creeze presupuneri întemeiate că se vor descoperi mijloacele materiale de probă căutate.
În formarea imaginii despre obiectele căutate, organul judiciar este obligat să țină seama, pe cât este posibil de caracteristicile lor generale (formă dimensiune, structură), de valoare, și mai ales, de posibilitatea de ascundere, de distrugere rapidă, de fragmentare, etc.
Există și împrejurări în care obiectele căutate nu sunt cunoscute cu exactitate. De exemplu, într-un trafic de stupefiante, nu se poate să descopere numai droguri, ci și arme, pașapoarte false, etc.
b. Cunoașterea locului unde urmează a se efectua percheziția
cunoașterea locului unde urmează a se efectua percheziția reclamă obținerea acelor date menite a oferi o imagine clară asupra întinderii și configurației încăperilor sau terenurilor, asupra situării acestora în spațiu, a împrejurimilor lor, a persoanelor care au acces la acele locuri, etc. sfera și natura informațiilor necesare organelor judiciare diferă în raport cu natura locului supus percheziției, respectiv daca percheziția urmează a se efectua într-un loc închis sau deschis.
Această cunoaștere vizează, în general, următoarele:
adresa unde este situat locul
caracteristicile topografice
caracteristicile de construcție ale clădirii: nr. de nivele, intrările, spațiile auxiliare, spații comune cu alți locatari etc.
planul interior al spațiului care urmează a fi percheziționat
căile de acces către clădire sau teren
posibilități de comunicare cu exteriorul
existența unor locuri periculoase (ochiuri de apă, mlaștină, puțuri neacoperite etc.)
date despre imobilele învecinate, modalități de delimitare
date privind proprietarii sau deținătorii spațiilor respective etc.
Cunoașterea locurilor unde urmează a se face percheziția poate ajuta organul judiciar de a-și forma o imagine cu privire la posibilele locuri de ascundere a obiectelor căutate.
În cazul infracțiunilor silvice perchezițiile, de regulă, se efectuează în următoarele locuri:
curți de imobile
magazii, garaje, depozite de lemne, grajduri, adăposturi de animale și de furaje
ateliere de fabricarea mobilei sau de tâmplărie
instalații de debitat material lemnos în cherestea
mijloace de transport
gări de cale ferată (rampe de depozitare)
porturi
grădini etc.
c. Cunoașterea persoanelor la care se va efectua percheziția
Cunoașterea persoanelor la care urmează să se efectueze percheziția și în legătură cu care există indicii temeinice de participare la activitatea infracțională, este un alt aspect important, ce trebuie avut în vedere în cadrul pregătirii percheziției.
Principalele date care trebuie cunoscute despre aceste persoane sunt:
datele de stare civilă și de identitate
studiile, profesia, locul de muncă
funcții deținute (actuale sau anterioare)
viața de familie, membrii cu care locuiește
raporturile cu vecinii
pasiuni
muncile de gospodărie pe care se pricepe să le facă
persoane care-l frecventează în mod obișnuit
persoane (prieteni) din anturaj
existența unor chiriași
viciile, temperamentul, tendința spre agresivitate, atitudinea față de autoritățile de stat
antecedente penale, ale lui sau ale persoanelor împreună cu care locuiește.
În cazul persoanelor juridice astfel de date se vor obține despre conducătorii sau administratorii unității, raporturile cu angajații, date despre șefii de secții, ateliere, gestionari, număr de angajați.
Pentru a sta la baza convingerilor organelor judiciare, astfel de informații trebuie verificate prin prisma raporturilor existente între cei ce le furnizează și persoanele la care se referă.
d. Stabilirea momentului efectuării percheziției
Momentul începerii percheziției prezintă o importanță aparte și se stabilește de la caz la caz, în raport cu particularitățile concrete ale cauzei și ținând seama de dispozițiile legale.
Acest aspect al pregătirii percheziției presupune luarea în considerare a unor factori cum ar fi: necesitatea asigurării elementului surpriză, a caracterului inopinat, necesitatea efectuării neîntârziate, stabilirea acelor limite de timp care oferă condiții optime de pătrundere la locul de percheziționat etc.
Sunt și situații în care percheziția trebuie amânată în scop tactic deși se dețin date sigure cu privire la existența obiectelor și chiar a locului de ascundere, însă, descoperirea lor, prin natura împrejurărilor, este foarte dificilă. Amânarea are rolul de a liniști persoana suspectă, de a-i da impresia că nu va mai fi percheziționată și, astfel, să fie determinată să renunțe la ascunderea obiectelor, mai ales dacă are nevoie de ele sau încearcă să le vândă.
e. Pregătirea mijloacelor tehnice necesare
Pentru realizarea scopului percheziției echipa trebuie să fie dotată cu mijloacele tehnice necesare. În general aceste mijloace se găsesc în trusa criminalistică. Ele diferă în funcție de obiectele căutate și presupuse a fi găsite și de locul unde urmează a se efectua percheziția, genul infracțiunii cercetate, persoana percheziționată.
În categoria acestor mijloace ar putea fi amintite:
surse de iluminare
unelte pentru desfăcut încuietori sau pentru săpat (ciocane, șurubelnițe, dălți, clești, cazma, târnăcop etc.)
sonde metalice electromagnetice
magneți puternici, detector cu raze ultraviolete
aparate de filmat și de fotografiat
materiale pentru ambalare etc.
Pentru percheziția în cazul infracțiunilor silvice nu vor lipsi:
instrumente de măsurat (diametrul și lungimea-grosimea)
topor pentru cioplaje
ciocan silvic de marcat (cu vopseaua necesară)
țapină etc.
f. Formarea echipei care va efectua percheziția
Trebuie să se aibă în vedere, la formarea echipei, asigurarea efectuării unei percheziții complete, calificate și într-un timp rezonabil. Ca atare, numărul de membri trebuie să fie suficient.
De regulă la percheziție participă:
organul de urmărire penală (ofițer de poliție sau procuror) care instrumentează cauza
specialist criminalist
specialiști din domeniul în care s-a comis infracțiunea
În funcție de necesități, în echipă pot fi cooptați și alți lucrători de poliție de la formațiunile arme și muniții, cercetări penale, circulație, ordine publică. În cazul infracțiunilor silvice este absolut necesară prezența personalului silvic de specialitate.
Potrivit prevederilor art.104 din C.P.P., atât percheziția cât și ridicarea de obiecte sau înscrisuri se fac în prezența persoanei la care se efectuează percheziția (al unui reprezentant al acesteia, al unui membru de familie, sau a unui vecin având oricare capacitate de exercițiu) și în prezența unor martori asistenți ( cel puțin 2).
Este contraindicat să se aleagă martori asistenți din rândul persoanelor care au implicare în cauză sau din rândul celor găsiți la locul de percheziționat întrucât este posibil să alegem chiar un participant la comiterea infracțiunii, tăinuitor sau favorizator.
În cazul în care percheziția se efectuează în cadrul unor instituții, întreprinderi, unități a căror normală activitate impune asigurarea secretului de stat sau de serviciu, martorii asistenți trebuie recrutați din rândul persoanelor care au acces la respectivele obiecte sau înscrisuri ce nu pot fi făcute publice.
Efectuarea percheziției implică în mod necesar, prezența persoanei cu privire la care se efectuează percheziția, inclusiv în cazul în cazul în care aceasta este reținută sau arestată.
Când percheziția se efectuează în cadrul unor autorități publice, instituții, agenții economice, realizarea percheziției presupune prezența reprezentantului acestora.
Referitor la asigurarea prezenței apărătorului, organul de urmărire penală trebuie să se conformeze dispozițiilor legale care reglementează dreptul la apărare pe tot parcursul procesului penal. În toate cazurile prevăzute de legea procesual-penală, organul de urmărire are obligația de a înștiința pe apărător despre data și locul desfășurării activității. Ținând cont că lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea percheziției, organul de urmărire penală trebuie să fie în măsură să facă dovada că apărătorul a fost înștiințat despre data, locul și ora efectuării actului.
5. Metode folosite la efectuarea percheziției
5.1. Percheziția persoanei
Percheziția corporală sau percheziția persoanei reprezintă activitatea de căutare a obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, precum și a armelor aflate asupra persoanei. Această activitate privește atât percheziția corpului, în sens anatomic, cât și a articolelor de vestimentație, a accesoriilor acestora. De asemenea, sunt avute în vedere și orice alte obiecte care se găsesc asupra persoanei în momentul în care se efectuează această activitate.
Percheziția corporală se efectuează în scopul descoperirii:
urmele faptei săvârșite (urme de violență, pete, etc);
a obiectelor, a înscrisurilor, valorilor ce pot servi ca mijloc de probă;
a leziunilor provocate prin încleștarea cu victima, a obiectelor deținute contrar dispozițiilor legale precum și altor semne revelatoare în legătură cu fapta săvârșită.
De regulă, percheziția corporală se face asupra persoanei prinse în flagrant, cu prilejul constatării infracțiunii săvârșite; asupra persoanei prinse după o urmărire efectuată asupra sa, în vederea reținerii sau arestării; asupra persoanei căreia i se efectuează percheziție domiciliară; asupra persoanei ce urmează a fi introdusă în arest.
Pentru a se preîntâmpina eventualitatea unui atac, persoana percheziționată va fi somată să se întoarcă cu spatele, să ridice mâinile deasupra capului și să îndepărteze picioarele. Infractorii periculoși, cunoscuți ca atare sau cei care la somațiile organului judiciar reacționează violent, vor fi puși să stea cu mâinile ridicate sprijinite de un zid, pom, sau alt sprijin pentru a nu i se permite reechilibrarea rapidă și posibilitatea unui atac. În absența unui loc de sprijin cel percheziționat va fi somat să se așeze în genunchi și să țină mâinile ridicate, pentru a se înlătura posibilitatea de a reacționa. În toate situațiile, cel ce efectuează percheziția se va plasa într-o poziție laterală și la o anumită distanță față de cel percheziționat, iar în timpul operei de căutarea a obiectelor va trebui să supravegheze cu atenție orice mișcare a acesteia.
După ce s-a realizat imobilizarea se va proceda la examinarea îmbrăcămintei pentru a se constata dacă cel percheziționat are asupra sa arme sau alte obiecte ori substanțe ce ar putea constitui mijloace de atac. Prin palparea îmbrăcămintei se examinează spatele, pieptul, subsuorile, mânicile, buzunarele, picioarele, încălțămintea. Cu această ocazie vor fi ridicate nu numai armele propriu-zise și obiectele ce ar putea primi o asemenea destinație, ci și obiectele sau înscrisurile care prezintă interes în cauză, precum și cele ce nu au o legătură aparentă cu cauza pentru a se evita riscul abandonării și distrugerii lor.
5.2. Percheziția îmbrăcămintei
Asigurându-se că persoana ce urmează a fi percheziționată nu are asupra sa arme ori după ce acestea au fost ridicate, se trece la efectuarea percheziției propriu-zise, la examinarea minuțioasă a îmbrăcămintei, adică a tuturor obiectelor de vestimentație, a lenjeriei precum și a încălțămintei.
Pentru a nu rămâne nicio porțiune necontrolată, percheziția corporală trebuie efectuată într-o anumită ordine, de regulă de sus în jos. Examinarea începe cu obiectele ce acoperă capul: pălăria, șapca, basca, basma, batic, etc. Percheziția continuă cu examinarea îmbrăcămintei, la care se vor controla mai întâi buzunarele de unde vor fi scoase toate obiectele, gulere, revere, căptușeală, manșete, centuri, etc.
Pentru percheziționarea minuțioasă a articolelor de îmbrăcăminte, precum și a corpului, se poate cere celui percheziționat să se dezbrace, astfel fiind posibilă descoperirea eventualelor obiecte înfășurate sau atârnate de corp.
Vor fi supuse unor examinări atente și obiectele aflate curent asupra unei persoane: portmoneu, curea de pantaloni, ceas, brichetă, cutie de chibrituri, agendă, etc.
Cu o minuțiozitate deosebită se va acționa pentru descoperirea unor scrieri secrete, întrucât modalitățile de realizare a acestora sunt deosebit de diverse. Astfel, în practică au fost întâlnite cazuri de scriere cu cerneală simpatică pe obiecte de lenjerie și uneori pe corp.
5.3. Percheziția corpului
Se poate executa de către un organ de urmărire penală de același sex și cu martori, asistenți de același sex cu sau fără asistența unui medic. Medicul va asista în toate cazurile mai complicate când se presupune că obiectele căutate sunt înghițite sau introduse în incizii în piele, sub coroane false în gură, în orificiile naturale, etc.
Principala modalitate de ascundere o reprezintă introducerea obiectelor în orificiile naturale, iar uneori chiar înghițirea obiectelor mai ales dacă pot fi eliminate cu ușurință. Prin urmare, se vor verifica atent orificiile naturale: gura (mai ales anumite lucrări dentare, plombe, coroane), nările, urechile, ect., iar prin mijlocirea examenului radiologic se va verifica dacă obiectele căutate nu au fost înghițite. Tot astfel se va examina părul, precum și pielea capului și a tălpilor, aici putându-se scrie diverse mesaje.
Totodată, vor fi cercetate și protezele de mâini, picioare, cele dentare, alte dispozitive sau aparate medicale aflate asupra persoanei, deoarece acestea oferă condiții prielnice de ascundere a unor obiecte, fiind adeseori purtate pentru a simula anumite infirmități.
În cele două forme ale percheziției corporale se va căuta întotdeauna și în jurul persoanei percheziționate, pentru a se putea descoperi unele obiecte care au fost eventual aruncate înainte și în timpul percheziției.
5.4. Percheziția locurilor închise
Percheziționarea locurilor închise, care, în desfășurarea sa implică succesiunea mai multor momente, trebuie realizată cu observarea unor reguli tactice adecvate.
Unele dintre aceste reguli, anterioare efectuării percheziției propriu-zise privesc modul de deplasare și de pătrundere a membrilor echipei la locul supus percheziției, altele la măsurile ce trebuie luate de îndată ce organul judiciar a pătruns în acel loc, iar altele privesc modul de efectuare a percheziției propriu-zise.
5.5.Deplasarea și intrarea la locul percheziției
Modul de deplasare diferă de la cauză la cauză fiind condiționat de particularitățile cauzei și ale locului de percheziționat. Ceea ce este important este faptul ca deplasarea să aibă în vedere elementul surpriză pentru a evita situații de distrugeri de mijloace de probă, aruncarea acestora afară din locuință etc., ori dispariția persoanei de la domiciliu.
Deplasarea, de regulă, se face în același timp de către toată echipa (care se întâlnește la sediul organului de urmărire penală) cu 1-2 mașini, în funcție de necesități. Mașina nu va fi oprită în imediata apropriere a imobilului în care se va face percheziția tocmai pentru a nu atrage atenția.
La percheziția în blocuri cu lift, ori se va urca pe scări sau liftul va fi oprit cu un etaj mai sus sau mai jos.
Înainte de pătrundere vor fi luate măsurile de pază a ieșirilor pentru a evita părăsirea imobilului percheziționat de persoanele aflate înăuntru.
Intrarea în locuință coincide, practic, cu începerea percheziției și se face de la caz la caz. În orice caz membrii echipei nu se vor posta toți în fața intrării pentru a nu fi văzuți, rămânând la vedere numai șeful echipei.
Este bine ca intrarea să se facă profitând de anumite împrejurări. O situație specială apărută în ultima perioadă este instalarea de interfoane la intrarea in scara blocului. Pentru intrare se va aștepta ieșirea unui locatar sau se va suna la alt apartament construind o legendă plauzibilă pentru a determina persoana să deschidă ușa.
Ajunși la ușa locuinței nu se sună imediat, se așteaptă și se ascultă la ușă pentru a observa dacă există cineva înăuntru (în acest scop se poate suna pe telefonul fix).
În eventualitatea în care nu este nimeni în casă se procedează la deschiderea ușii în prezența unui membru al familiei, vecin, delegat al primăriei etc.
Dacă persoanele dinăuntru refuză deschiderea ușii, vor fi avertizate cu voce tare că se va forța ușa și se va trece la realizarea acestei măsuri în prezența martorilor asistenți.
Există și cazuri deosebite (infracțiuni flagrante, indivizi periculoși) când se poate pătrunde direct prin forțarea ușilor de acces.
In cazul pătrunderii în incinta persoanelor juridice nu este nevoie de acordul conducătorului dacă percheziția se efectuează asupra sediului social al persoanei. Dacă percheziția are ca obiectiv locul de muncă al unui angajat atunci, de regulă, se anunță conducătorul unității care va fi atenționat să nu anunțe prezența organului de urmărire penală.
5.6. Măsuri luate după pătrunderea la locul percheziției
prezentarea legitimației și a autorizației de percheziție
adunarea tuturor persoanelor existente la fața locului într-o singură încăpere și stabilirea lucrătorului care le va supraveghea pe tot parcursul percheziției
percheziționarea corporală a persoanelor existente la fața locului; acest lucru se face și pentru a contracara eventuale acțiuni violente prin folosirea unor arme
inspectarea întregului loc care va fi percheziționat; verificarea rapidă a WC-urilor, sobelor, mașinilor de gătit, tuburilor de aruncat gunoiul, a ferestrelor, a telefoanelor (fixe sau mobile, acestea din urmă existente asupra persoanelor vor fi oprite și puse într-un loc ca să nu poată fi folosite) sau a altor aparaturi de înregistrare sau comunicare; cu această ocazie se va verifica și se va cunoaște topografia locului și particularitățile sale
blocarea intrărilor și ieșirilor astfel încât nici o persoană să nu poată părăsi locul percheziționat și nici o alta să nu pătrundă din afară
căutarea și identificarea martorilor asistenți; aceștia, în situațiile deosebite de pătrundere arătate mai sus, trebuie deja să existe pentru a-i asista la operațiunile făcute de echipa; când intrarea decurge normal, liniștit și fără incidente, înainte de se trece la percheziția propriu-zisă vor fi aduși cel puțin doi martori asistenți care să îndeplinească cerințele prevăzute de lege; legitimarea și prezentarea autorizației se va face și în fața acestora.
După aceste etape preliminarii se trece, de către conducătorul echipei, la organizarea percheziției propriu-zise, la efectuarea căutărilor ținându-se seama de planul dinainte stabilit și de particularitățile găsite la fața locului.
Fiecare membru al echipei primește sarcini concrete.
Percheziția domiciliară, așa cum am mai arătat, se poate efectua în locuri închise sau deschise. Indiferent unde se face, considerăm că trebuie îndeplinite un set de reguli generale:
percheziția trebuie efectuată în strictă conformitate cu legea
percheziția se desfășoară metodic, sistematic, ceea ce presupune o cercetare și căutare detaliată și într-o anumită ordine, direcție sau în paralel (cercetare concomitentă a mai multor încăperi) sau succesivă (începând de la intrare și apoi stânga-dreapta și spre centrul locului)
observarea în permanență a comportamentului persoanei percheziționate
efectuarea percheziției cu minuțiozitate, calm și cu răbdare.
Percheziția trebuie să urmărească depistarea ascunzătorilor, sens în care în practica organelor de urmărire penală s-au format deprinderi practice cu valoare de reguli privind modul de cercetare a diferitelor locuri, a obiectelor de mobilier, pereți, tablouri, îmbrăcăminte, dușumele, scări, grupuri sanitare etc.
6. Rezultatul percheziției
Toate activitățile desfășurate cu ocazia efectuării percheziției propriu-zise se consemnează, conform art.108 din C.P.P., într-un proces verbal care constituie principalul mijloc de fixare a rezultatelor percheziției. Acesta trebuie să cuprindă datele prevăzute in art.91 si 108 din C.P.P. În plus acesta va cuprinde mențiunea referitoare la locul, timpul și condițiile în care au fost descoperite și ridicate obiectele și înscrisurile, enumerarea și descrierea lor.
Se va face mențiune și despre obiectele care nu au fost ridicate, dacă au fost menționate în cuprinsul procesului verbal și despre acelea care au fost lăsate în păstrare sau predate în custodie.
Consemnările în procesul verbal trebuie să se facă exact, clar și precis, să nu se lase loc de presupuneri.
Descrierea ascunzătorilor, a locurilor unde a fost găsit fiecare obiect sau înscris căutat trebuie să se facă cu maximă rigurozitate, cu caracteristicile particulare pe care le au.
În cazul infracțiunilor silvice vor fi făcute și mențiuni referitoare la:
numele, prenumele, calitatea, funcția organului silvic care participă și unitatea din care face parte
rezultatul inventarierii materialului lemnos: cantitatea, numărul de fire și dimensiunile, esența și alte caracteristici de identificare
explicațiile persoanei percheziționate cu privire la proveniența materialului lemnos descoperit
cu privire la ridicarea materialului lemnos, predarea lui în custodie, a mijloacelor de transport și a instrumentelor de tăiere sau altor obiecte găsite; la fel în cazul animalelor de tracțiune.
Procesul verbal se întocmește în cel puțin 3 exemplare din care 1 exemplar se lasă persoanei percheziționate iar unul se trimite ocolului silvic, în cazul în care au fost găsite cantități de material lemnos. Dacă există și dare în custodie, procesul verbal se întocmește în 4 exemplare din care unul se lasă custodelui.
Alte mijloace de fixare, care sunt anexe procesului verbal de percheziție sunt fotografiile, filmul judiciar și desenul schiță.
CAPITOLUL II
RIDICAREA DE OBIECTE ȘI ÎNSCRISURI
1. Noțiunea și reglementarea juridică
Pentru a putea fi folosite ca mijloc de probă în procesul penal, obiectele ce conțin în structura lor sau poartă urme pe suprafața lor în legătură cu infracțiunea săvârșită, înscrisurile ori valorile de orice fel trebuie să intre în posesia organului judiciar printr-un mijloc procesual legal. Printre activitățile prevăzute de legea procesual-penală se numără și percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri.
Ridicarea de obiecte și înscrisuri constituie o obligație pentru organul de urmărire penală și instanța de judecată (art.96 C.P.p.). De asemenea, orice persoană este obligată să predea un obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă (art.97 C.P.P), în caz contrar acesta va fi ridicat în mod silit prin organul de cercetare penală conform disp. art. 99 C.P.P
Ridicarea de obiecte și înscrisuri se face în prezența persoanei de la care se ridică obiecte ori înscrisuri, sau la care se efectuează percheziția, iar în lipsa acesteia, în prezența unui reprezentant, a unui membru a familiei sau a unui vecin, având capacitatea de exercițiu.
Aceste operațiuni se efectuează de organul de cercetare penală în prezența unor martori asistenți.
Organul judiciar care efectuează percheziția domiciliară are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă ce în măsură să le deschidă refuză aceasta.
Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită; obiectele sau înscrisurile a căror circulație sau deținere este interzisă se ridică totodată.
Ridicarea de obiecte și înscrisuri este procedeul probatoriu prin intermediul căreia organele judiciare procedează la strângerea obiectelor și înscrisurilor ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal despre a căror existență și situare au cunoștință.
Ori de câte ori organele judiciare au cunoștință de existența unor obiecte sau înscrisuri care interesează cauza penală, ele sunt obligate să procedeze la ridicarea lor. Măsura se dispune de către organul de urmărire penală prin rezoluția și de către instanța de judecată prin încheiere.
Organul de urmărire penală se prezintă personal la persoana fizică sau juridică la care se află mijloacele de probă respective, le solicită de la aceasta și le ridică, încheind despre aceasta un proces verbal. Instanța de judecată solicită, prin adresa, persoanei juridice să predea obiectele sau înscrisurile necesare cauzei ori dispune părții prezente să le înfățișeze.
Obligația organelor judiciare de a ridica obiectele sau înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal este dublată de obligația de predare impusă persoanelor fizice sau juridice ce dețin asemenea obiecte și înscrisuri. Conform art. 97, orice persoană fizică sau juridică, în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă, este obligată să-l prezinte si să-l predea, sub luare de dovadă organului de urmărire penală sau instanței de judecată, la cererea acestora. Înscrisurile în cauză pot fi reținute la dosar în original sau în copie. Dacă obiectele sau înscrisurile solicitate de organele judiciare au caracter secret sau confidențial, prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure păstrarea secretului sau a confidențialității.
În ipoteza în care se refuză predarea, organul de urmărire penală sau instanța de judecată va dispune ridicarea silită. În cursul judecății, dispoziția de ridicare silită se comunică procurorului, care va lua măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală. Procedura ridicării silite a obiectelor și înscrisurilor este aceeași cu procedura efectuării percheziției.
O ridicare specială de înscrisuri și obiecte o reprezintă cea care se referă la înscrisurile și obiectele ce sunt încredințate unităților poștale sau de transport. Conform art.98, pot fi reținute și predate organelor judiciare scrisorile, telegramele și oricare altă corespondență, precum și obiectele trimise de învinuit sau de inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect.
Măsura poate fi dispusă numai de instanța de judecată, la propunerea procurorului, în faza de urmărire penală, sau din oficiu, în faza de judecată dacă sunt îndeplinite cumulativă a următoarelor condiții:
există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor pot fi autorizate de instanță pe o durată de cel mult 30 de zile, cu posibilitatea de prelungire, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile, iar durata totală a perioadei autorizată neputând depăși 4 luni.
Reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor pot fi dispuse, în înscris, în cazuri urgente și temeinic justificate și de procuror, cu obligația pentru acesta de a informa de îndată instanța despre aceasta.
Organul judiciar va examina conținutul corespondenței și obiectele ce i se predau, reținând pe acelea ce sunt necesare pentru soluționarea cauzei. Corespondența și obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului.
Obiectele și înscrisurile descoperite vor fi ridicate numai dacă au legătură cu fapta săvârșită sau dacă circulația sau deținerea lor este interzisă. Cele ce urmează a fi ridicate se prezintă persoanei de la care se ridică și celor care asistă, pentru a fi recunoscute și însemnate, spre neschimbare, după care se etichetează sau împachetează, după caz, și se sigilează. Obiectele care nu pot fi ridicare se sechestrează, si se lasă în păstrare celui la care se află sau uni custode. Probele pentru analize se iau cel puțin în dublu și se sigilează. Una din probe se lasă celui de la care se ridică sau celui prezent la efectuarea percheziției.
Obiectele și înscrisurile care sunt ridicate și care constituie mijloc de probă sunt atașate la dosar sau sunt fotografiate și păstrate la sediul organului judiciar în fața căruia se află cauza. Fotografiile făcute se vizează și se atașează la dosarul cauzei (art.109, alin.2).
Obiectele și înscrisurile predate sau ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin, mai puțin cele care sunt supuse confiscării.
Despre efectuarea percheziției sau a ridicării de obiecte și înscrisuri se întocmește un proces verbal. Acesta va trebui să cuprindă, în afara datelor prevăzute de art.91, următoarele mențiuni:
enumerarea și descrierea amănunțită a obiectelor sau înscrisurilor care au fost descoperite și ridicate, cu arătarea locului, timpului și condițiilor care au fost găsite;
indicarea obiectelor care nu au fost ridicate, precum și a celor care au fost lăsate în păstrare.
Procesul verbal prevăzut în art.91 cuprinde:
data și locul unde este încheiat;
numele , prenumele și calitatea celui care îl încheie;
numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;
descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;
numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;
timpul și condițiile în care înscrisurile și obiectele au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute;
obiectele care nu au fost ridicate, precum și acelea care au fost lăsate în păstrare.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care-l încheie precum și de persoanele arătate la lit.c) și e). Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.
În cazul în care percheziția sau ridicarea de obiecte sau înscrisuri se efectuează la o unitate din cele arătate la art.145 C.p. sau altă persoană juridică, procedură de efectuare este aceeași cu următoarele precizări:
organul judiciar se legitimează și, după caz, înfățișează reprezentantului unității sau persoanei juridice autorizația dată;
percheziția, precum și ridicarea de obiecte și înscrisuri se efectuează în prezența reprezentantului unității sau persoanei juridice;
martorii asistenți pot face parte din personalul unității;
copia de pe procesul verbal se lasă reprezentantului unității ori persoanei juridice.
2. Cercetarea la fața locului
Cercetarea la fața locului este procedeul probatoriu care constă în deplasarea organului judiciar la locul unde s-a săvârșit infracțiunea, unde s-a produs rezultatul acesteia sau unde au rămas urme, în scopul:
constatării situației locului săvârșirii infracțiunii;
descoperirii și fixării urmelor infracțiunii;
stabilirea poziției și stării mijloacelor materiale de probă;
stabilirii împrejurării în care a fost săvârșită infracțiunea.
Cercetarea la fața locului este una dintre cele mai importante activități care se desfășoară de către organele judiciare în vederea realizării scopului procesului penal.
Cercetarea la fața locului este reglementată în cadrul art.129 din Codul de Procedură Penală, reprezentând activitatea desfășurată de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată, atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția si starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea.
Activitatea de cercetare la fața locului se desfășoară pe două planuri:
Cu caracter tehnic, în care tehnicianul de la fața locului, în principal cel criminalist, dar, și medicul legist, și alți diferiți specialiști, în funcție de domeniul de activitate în care s-a săvârșit infracțiunea sau de natura locului cercetat, desfășoară activități specifice, ce au ca scop descoperirea, relevarea, examinarea și fixarea prin metode și procedee tehnice, a tuturor schimbărilor din sistemul de referință cercetat, cauzate de săvârșirea infracțiunii
Caracterizat de efectuarea de diferite activități cum ar fi: identificarea și ascultarea persoanelor vătămate, martorilor oculari, a făptuitorilor, a altor persoane care cunosc date despre împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea; efectuarea de percheziții corporale asupra persoanelor găsite la locul săvârșirii infracțiunii; ridicarea de obiecte și înscrisuri descoperite la fața locului și care prezintă importanță pentru cercetare; interpretarea existenței naturii, stării, poziției, formei urmelor și mijloacelor materiale de probă, împreună cu tehnicienii de la fața locului; reconstituirea unor situații de fapt, existente înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii, de către ceilalți membrii ai echipei numiți anchetatori și au calitatea de organe de urmărire penală.
Toate acestea se desfășoară în vederea stabilirii, încă de la începutul cercetărilor, a naturii și a împrejurărilor comiterii faptei, precum și stabilirea identității subiecților infracțiunii.
Organul judiciar ce conduce activitatea, va trebui, să discearnă asupra limitelor spațiale ace cercetării la fața locului, având pregătirea și calitatea necesare pentru a stabili unde se termină dreptul autorității judiciare și începe abuzul de drept, repugnat de întreaga comunitate socială, unde servirea intereselor justiției devine doar un prilej pentru provocarea, șicanarea ori hărțuirea eminamente abuzivă a unor persoane.
Cercetarea la fața locului este o activitate inițială deoarece, efectuată în cadrul urmăririi penale, se situează la începutul anchetei, cu ea începe, ea constituie debutul cercetării infracțiunilor ce fac necesară activitatea.
Urgența , cu care se impune a fi efectuată cercetarea la fața locului, este determinată de pericolul modificării stării și poziției urmelor și mijloacelor materiale de probă, de posibilitatea dispariției sau distrugerii acestora, cu efecte deosebite, ce implică interpretări eronate ale stărilor de fapt, îngreunarea gestionării activității și, în plan general, a întregii anchete.
Obligativitatea efectuării cercetării la fața locului este impusă de însăși rațiunea anchetei penale, perceperea nemijlocită a locului săvârșirii infracțiunii, descoperirea și interpretarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, etc, nu pot fi realizate prin alte activități, iar organele judiciare nu por sta în expeditivă, ele ar trebui să manifeste un rol activ, să intervină specializat, atât în considerarea sarcinilor, pe care le au ca organe calificate ale statului, cât și în considerarea persoanelor interesate în cauză – efectuarea acestei activități în mod superficial, ignorând cerințele de ordin tactic, regulile de descoperire, relevare, ridicare, etc, putând conduce la prejudicierea gravă a intereselor persoanelor, la erori judiciare.
Activitatea de cercetare la fața locului se efectuează înaintea altor activități, cât mai urgent posibil.
Cercetarea la fața locului, efectuată de către instanța de judecată este diferită și anume activitatea se efectuează cu citirea părților și în prezența procurorului, atunci când participarea acestuia la judecată este obligatorie.
Pregătirea activității de cercetare la fața locului presupune parcurgerea a două etape. Astfel este necesară desfășurarea unor activități până la deplasarea la fața locului, urmând ca pregătirea să fie definitivă odată cu sosirea echipei la locul faptei.
Privită în ansamblu, pregătirea cercetării la fața locului are un caracter unitar, fiecare dintre activități succedându-se într-o ordine logico-operativă, de modul în care se realizează și rezultatele uneia depinzând caracteristicile celei ce va urma.
Conform legii procesual penale, organele judiciare se sesizează despre săvârșirea unei infracțiuni prin: plângere, denunț sau din oficiu.
Desfășurarea activității presupune participarea unei echipe cu componență echilibrată, în care să fie asigurată, atât componenta procedurală cât și componenta operativă. Cercetarea la fața locului, ca activitate procedurală, este condusă de o persoană, care are calitatea de organ judiciar – șeful echipei va fi un polițist sau un procuror, în funcție de competența materială de cercetare a infracțiunii, ce s-a săvârșit.
Din rândurile specialiștilor de la fața locului, vor face parte, în funcție de natura infracțiunii și a locului de cercetat, tehnicieni criminaliști, medici legiști, personal cu câini de urmărire, tehnicieni auto, specialiști în probleme de protecția muncii, specialiști în diferite alte domenii, care pot concura la buna desfășurare a activității.
În situația în care făptuitorul a fost prins și imobilizat la fața locului sau dacă persoanele interesate o cer, la desfășurarea cercetării la fața locului pot participa și avocați din oficiu sau aleși, după caz. De asemenea, potrivit dispozițiilor legale, la activitate, este necesară prezența a doi martori asistenți.
Cercetarea la fața locului se desfășoară în doua sesiuni:
una în care să fie analizate reguli cu caracter general
a doua urmând să aibă ca obiect desfășurarea efectivă a activității
Reguli cu caracter general
Pentru ca efectuarea cercetării la fața locului să conducă la realizarea sarcinilor ce o impun, pe lângă o pregătire atentă și conștiincioasă, mai este necesară și respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile, indiferent de condițiile concrete, în care se desfășoară activitatea ori de natura infracțiunilor săvârșite.
Prezența, în timpul efectuării cercetării la fața locului, a persoanelor implicate în săvârșirea infracțiunii, constituie, înainte de toate, o preocupare a echipei, ancheta fiind interesată în a beneficia de prezența și participarea la activitate a făptuitorilor, persoanelor vătămate și martorilor oculari.
În ceea ce privește făptuitorii, trebuie distinse două situații:
una, caracterizată de faptul că identitatea acestora nu este cunoscută echipei, ce desfășoară cercetarea la fața locului;
cea de a doua, în care identitatea este cunoscută, făptuitorii sunt identificați, legitimați, percheziționați corporal, ascultați și izolați de restul persoanelor prezente la fața locului.
În prima situație, trebuie acceptat că, indiferent de situația lor concretă, făptuitorii sunt interesați în a cunoaște modul cum se desfășoară cercetarea și de a influența, pe cât posibil, rezultatele, în sensul inducerii în eroare a anchetatorilor, sugerate de piste greșite, în vederea sustragerii lor de la răspunderea penală.
Atunci când identitatea făptuitorului este cunoscută, acesta devine un pol de interes, trebuie să constituie obiectul unei atente observații, din partea membrilor echipei.
b) Desfășurarea efectivă a activității
Cercetarea la fața locului parcurge două faze:
faza statică
faza dinamică
În perioada de început cele două faze trebuie să fie distincte, cercetarea la fața locului va debuta cu faza statică, fază ce presupune efectuarea unor activități specifice, urmând ca în continuare, să se discearnă asupra alternanței, asupra modului concret de desfășurare și a ordinii activităților necesar a fi efectuate indiferent dacă, din punct de vedere teoretic, ele sunt asimilate unei sau alteia dintre fazelor pe care le vom examina în continuare.
Faza statică
Debutul constă în observarea locului faptei. Paralel cu observarea locului faptei, este necesară orientarea topografică și criminalistică a acestuia. Orientarea topografică presupune orientarea locului faptei, în funcție de punctele cardinale, iar orientarea criminalistică are în vedere orientarea în interiorul perimetrului de cercetat, în funcție de reperele ce caracterizează sistemul de referință, în momentul efectuării activității – clădiri, copaci izolați, șosele, drumuri de acces, locul unde a fost descoperit cadavrul, locul unde se observă abandonat mijlocul de transport folosit de către făptuitori, etc.
Faza dinamică
Faza dinamică se distinge prin complexitate, presupunând participarea tuturor membrilor echipei de efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice, aflate la dispoziția lor. După efectuarea activităților specifice fazei statice ce procedează la examinarea minuțioasă a tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite în perimetrul cercetat existând posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme, în funcție de posibilitățile tehnice din dotare.
Cercetarea la fața locului se desfășoară nu pentru că este prevăzută de legea procesual penală, ci pentru a exploata, printr-o activitate calificată, cu caracter științific, toate informațiile pe care le poate oferi sistemul de referință, pe care îl reprezintă locul săvârșirii infracțiunii, analizat, atât ca întreg, cât și pe fiecare element component, luat în parte – urme, mijloace materiale de probă, martori oculari, persoane vătămate, făptuitori, etc.
Interpretarea rezultatelor unei activități reprezintă procesul de transformare a datelor obținute, ca urmare a efectuării activității, în elemente de anchetă, concluzii, de natură a se constitui în răspunsuri certe și adevărate la problemele anchetei. Interpretarea poate fi acceptată ca modalitate prin care se atribuie și se constituiesc semnificații, ca urmare a unui proces complex și deschis prin care se realizează în un permanent dialog între teorie și experiment; premerge sau face parte din însăși conținutul și sfera identificării criminalistice.
Problemele, la rezolvarea cărora poate contribui efectuarea cercetării la fața locului, într-o exprimare genetică, sunt: unde s-a săvârșit fapta penală; cum a fost săvârșită fapta penală; cine a comis fapta penală; de ce s-a săvârșit fapta penală.
În cadrul cercetării infracțiunilor care au avut ca rezultat moartea uneia sau a mai multor peroane, echipa, constituită pentru efectuarea cercetării la fața locului, va putea examina.
locul unde a fost descoperit cadavrul;
locul unde a fost suprimată viața victimei sau a fost executată acțiunea vătămătoare, care a condus la deces;
locul unde a survenit decesul;
locul unde a fost dezmembrat cadavrul;
locul unde a fost staționat cadavrul, în măsura în care acesta a fost transportat;
zonele din vecinătatea încăperii sau porțiunii de teren, unde au fost descoperite urme și mijloace materiale de probă, ce au legătură cu fapta comisă.
În cadrul cercetării violurilor se poate examina:
locul unde persoana vătămată a fost acostată;
traseul pe care aceasta a trebuit să-l urmeze forțată fiind de către făptuitor;
locul unde a fost ascunsă, sechestrată, imobilizată, etc, până la întreținerea actelor sexuale sau/ și după efectuarea acestora;
locul unde persoana vătămată a fost obligată la întreținerea actelor sexuale, unde aceasta a încercat să opună rezistență;
locul unde s-a desfășurat actele sexuale;
locul unde au intervenit, eventual, urmări ale întreținerii actelor sexuale.
Cercetând furtul sau tâlhăria este necesară examinarea:
locul în care se găseau obiectele furate – locuințe, sedii, sau locuri unde își desfășoară activitatea persoane juridice, mijloace de transport, etc;
căile de acces, folosite de către făptuitor, pentru a pătrunde în perimetrul unde se aflau bunurile și pentru a părăsi locul săvârșirii infracțiunii;
traseul pe care au fost transportate bunurile și pe care, eventual făptuitorul a fost urmărit de poliție, persoana vătămată sau martori oculari;
locul unde au fost ascunse bunurile sau/și unde s-a ascuns făptuitorul;
locul unde persoana vătămată sau o altă persoană devenită subiect pasiv secund adiacent, în cazul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, a fost amenințată, lovită, imobilizată și deposedată de bunuri;
traseul pe care persoana vătămată a încercat să fugă, pentru a scăpa de agresor;
locul unde persoana vătămată a fost abandonată, după săvârșirea infracțiunii.
La un accident de circulație se pot examina:
locul coliziunii între autovehiculele implicate în accident;
locul impactului autovehicul – pieton;
locul în care călătorul sau operatorul a căzut de pe scară, din remorcă, cabină sau utilajul montat pe autovehicul;
porțiunea de suprafață carosabilă pe care a fost târâtă persoana vătămată;
porțiunea de suprafață carosabilă, parcursă de către autovehiculul sau autovehiculele implicate în accident, din momentul impactului sau coliziunii până la oprire;
locul unde a fost oprit autovehiculul și vecinătatea imediată, în care s-ar putea găsi urme sau mijloace materiale de probă, care să intereseze ancheta;
locul unde a fost oprit autovehiculul, pentru a i se șterge urmele provocate de accident, în cazul conducătorilor auto, care fug de la locul accidentului.
În cazul distrugerilor, provocate de explozii sau incendii, examinarea poate avea ca obiect:
locul unde s-a produs explozia;
locul unde a izbucnit incendiul;
zona în care a acționat suflul exploziei sau/și s-a extins incendiul;
căile de acces și zona pe care o găsesc bunurile distruse;
locurile pe care pot fi descoperite mijloace, pentru inițierea focului sau producerea exploziei.
În cadrul catastrofelor aeriene, se vor putea examina:
aeroportul de decolare;
suprafața de teren pe care sun răspândite aeronava distrusă, părți din mărfurile transportate, părți din cadavrele călătorilor și membrilor personalului de bord;
locul unde se pot găsi urme sau mijloace materiale de probă în legătură cu pregătirea prezumtivului atentat, etc.
Cunoașterea locului, unde s-a săvârșit fapta penală, constituie un indiciu valoros pentru formarea corectă a cercului de suspecți.
Activitatea desfășurată cu ocazia cercetării la fața locului se consemnează într-un proces verbal care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute de art.91, și descrierea amănunțită a situației locului și a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă. La procesul verbal întocmit se pot anexa schițe, desene și fotografii făcute cu această ocazie.
3. Confruntarea
Confruntarea este o activitate procesuală de urmărire penală și constă în ascultarea a două persoane, care au o calitate în cadrul procesului penal, una în fața celeilalte, ambele fiind ascultate separat.
Scopul principal al acesteia îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre declarațiile celor două persoane confruntate.
În ceea ce privește modalitatea de confruntare, de regulă o dată se confruntă două persoane și mai rar, sau chiar foarte rar, trei sau mai multe. Se poate confrunta aceeași persoană cu altele, mai multe, dar tot câte două (exemplu, un învinuit cu trei martori sau cu fiecare dintre ei în parte). Din practica organelor de urmărire penală rezultă că, de regulă, confruntarea se efectuează între: doi învinuiți sau inculpați, învinuit-martor, martor-martor, învinuit-persoană vătămată, martor-persoană vătămată.
Reglementarea legală a confruntării se regăsește in Codul de procedură penală, art.87-88.
Ca orice activitate procedurală și confruntarea presupune o pregătire minuțioasă. Aceasta este, în unele privințe, mai dificilă decât o ascultare propriu-zisă, în primul rând pentru că se ascultă concomitent două persoane care, în plus, se situează pe poziții procesuale diferite sau pe aceeași poziție dar cu o atitudine diferită față de activitatea de urmărire penală (de recunoaștere sau nerecunoaștere a faptei). Sub raport tactic criminalistic regulile după care se conduce pregătirea confruntării sunt, în esență, următoarele:
a) Studierea materialelor din dosarul cauzei
Studierea acestor materiale asigură posibilitatea organului de urmărire penală să stabilească scopul confruntării, respectiv contrazicerile care trebuie înlăturate sau declarațiile pentru a căror verificare și precizare se organizează confruntarea, persoanele care urmează a fi confruntate, întrebările esențiale care vor fi adresate. Cea mai mare atenție va fi acordată studierii declarațiilor persoanelor care urmează a fi confruntate.
Cu această ocazie anchetatorul își poate formula o imagine cu privire la persoana care a fost sinceră și care nu, având în vedere și celelalte mijloace de probă existente. Trebuie să precizăm faptul că nu se recomandă ca această activitate procesuală a confruntării să fie făcută în faza incipientă urmăririi penale ci spre terminarea acesteia, atunci când se dețin deja și alte mijloace de probă.
b) Stabilirea și cunoașterea persoanelor care urmează a fi confruntate
Stabilirea persoanelor care urmează a fi confruntate se face în funcție de natura contrazicerilor și de gradul de sinceritate a persoanelor audiate în cauză.
Cel mai important lucru de stabilit este relațiile, raporturile care există între persoanele ce urmează a fi confruntate: simpatie, prietenie, dușmănie, de interes în legătură cu unele afaceri etc.
Nu este lipsită de importanță nici stabilirea trăsăturilor dominante de ordin psihologic, care dintre persoane este mai emotivă, mai puțin hotărâtă, având în vedere climatul tensional pe care-l creează confruntarea. Acest aspect este foarte important pentru stabilirea ordinii în care persoanelor confruntate li se vor adresa întrebările.
c) Ascultarea din nou a persoanelor care urmează a fi confruntate
Această ascultare nu este una propriu-zisă, ea are menirea de a verifica poziția pe care se situează persoanele, dacă-și mențin declarațiile date sau dacă revin asupra lor. Practic se verifică încă o dată oportunitatea confruntării.
La reascultare apar două aspecte pentru că, în general, confruntarea se face între o persoană prezumată a fi sinceră și una nesinceră în declarații.
Persoana considerată sinceră va fi întrebată dacă își menține declarațiile. În același timp va fi întrebată dacă își menține aceste declarații și în condițiile în care va fi confruntată cu altă persoană, putându-se chiar indica concret persoana respectivă. Practic, se realizează și o pregătire psihologică a acestei persoane. Dacă persoana ezită în mod evident sau chiar refuză să fie confruntată atunci nu se mai recomandă a se efectua confruntarea.
Persoana considerată nesinceră, la fel, este întrebată dacă își menține declarațiile întru-totul.
Dacă persoana revine asupra declarațiilor și recunoaște adevărul, sigur că nu se mai impune efectuarea confruntării. Acestei persoane nu i se va aduce la cunoștință faptul că va fi confruntată mizându-se și pe factorul psihologic al surprizei.
d) Organizarea confruntării
Această activitate presupune următoarele:
alegerea locului și momentului efectuării confruntării; de regulă aceasta se face la sediul organului de urmărire penală;
evitarea unor posibile înțelegeri între cei confruntați; organul de urmărire penală trebuie să asigure prezența persoanelor, aflate în libertate, prin citare, cu respectarea regulilor procesual-penale; ora citării va fi diferită, iar persoanele vor fi invitate în încăperi diferite; dacă trebuie efectuate mai multe confruntări în aceeași cauză, acestea trebuie efectuate în aceeași zi, una după alta;
stabilirea lucrătorilor care vor participa pentru supravegherea persoanelor confruntate; acești lucrători vor fi, de regulă, din cadrul aceleiași formațiuni unde se instrumentează cauza și vor cunoaște scopul confruntării;
întocmirea planului de confruntare; ca orice activitate de urmărire penală și confruntarea trebuie să fie bine planificată, cel mai important element constituindu-l stabilirea succesiunii întrebărilor, a întrebărilor de rezervă; de asemenea, planul va cuprinde toate aspectele asupra cărora se manifestă contrazicerile. Structura întrebărilor din plan va fi orientată spre:
Întrebări de natură a stabili dacă persoanele confruntate se cunosc și relațiile dintre ele
Întrebări formulate în raport cu scopul urmărit
Întrebări în raport de problemele ce trebuie să fie lămurite
Întrebări prin care se oferă posibilitatea persoanelor confruntate să facă și alte precizări, completări, în afara răspunsurilor ce le-au dat.
Confruntarea propriu-zisă se efectuează după anumite reguli tactice:
a. Unele aspecte privind psihologia confruntării
Așa cum am mai spus, confruntarea creează un climat tensional atât pentru persoanele confruntate cât și pentru anchetator.
Pe lângă tensiunea psihică deja existentă la persoanele ascultate în cauză, în funcție de calitatea lor procesuală și de caracterele de personalitate, în timpul confruntării pot apare factori noi, de tensiune datorați, în principal, următoarelor cauze:
– teama față de reacțiile celui cu care este confruntat
– sentimentele față de acesta
– complexul de vinovăție sau preocuparea de a nu fi învinuit pe nedrept datorită declarațiilor celuilalt
– teama de a nu se descoperi adevărul în cazul celor nesinceri s.a.m.d.
Din punct de vedere al asigurării climatului corespunzător pentru desfășurarea confruntării, prezintă importanță următoarele:
– să se asigure o atmosferă de liniște și confort psihic
– să se atenueze stările emotive generale specifice acestui gen de activitate
– să se asigure că nici unul dintre cei confruntați nu se află sub influența unei afecțiuni psiho-fiziologice
– să se manifeste un climat de abordare egală, imparțială față de persoanele confruntate, ton, gest, mod de adresare
– renunțare la mimică și gestică
– să nu se recurgă la gesturi de intimidare față de persoanele confruntate și să se interzică asemenea gesturi între aceste persoane.
Se recomandă contactul psihologic direct al anchetatorului cu persoanele confruntate pentru asigurarea supravegherii și studiului acestora. De aceea persoanele confruntate vor fi așezate in așa fel încât să stea cu fața spre anchetator.
b. Efectuarea confruntării propriu-zise
Confruntarea propriu-zisă parcurge o serie de etape, din punct de vedere practic, astfel:
– introducerea în încăpere a persoanelor ce urmează a fi confruntate se recomandă să se facă în ordinea: prima persoană considerată sinceră sau de bună credință apoi cea considerată nesinceră;
– se prezintă persoanelor scopul pentru care au fost invitate după care li se atrage atenția că nu au voie să vorbească între ele, să-și facă semne, să-și adreseze injurii, iar dacă au de pus întrebări uneia celeilalte, aceasta să se facă numai prin intermediul anchetatorului;
– dacă vreuna din persoane are calitatea de martor i se va cere să depună jurământul conform art.85 C.P.P. și i se va aduce la cunoștință conținutul infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art.260 Cod penal;
– se verifică identitatea persoanelor;
– se pun întrebările privind faptul dacă se cunosc și ce relații există între ele;
– urmează adresarea întrebărilor destinate rezolvării scopului principal al confruntării, respectiv înlăturarea contrazicerilor;
– la sfârșit sunt adresate întrebările destinate a da posibilitatea persoanelor confruntate de a-și pune reciproc întrebări și de a face declarații suplimentare.
Pe toata durată confruntării, în funcție de situație, vor fi aplicate procedee tactice specifice ascultării învinuitului/inculpatului sau martorilor.
Anchetatorul care conduce confruntarea și ceilalți lucrători nu vor înceta nici o clipă să supravegheze reacțiile persoanelor confruntate, în special a aceleia care neagă în totalitate sau parțial afirmațiile celeilalte. Rezultatul acestor observații nu vor fi consemnate în procesul-verbal dar pot fi valorificate ulterior prin desfășurarea altor activități de urmărire penală.
Rezultatele confruntării se consemnează într-un proces verbal care constituie mijloc de probă conform cu dispozițiile art.91 din C.P.P.
În partea introductivă vor fi consemnate datele generale privind locul și data desfășurării, organul judiciar care a efectuat-o, persoanele confruntate. După aceea vor fi menționate, în ordinea în care au fost puse, întrebările și răspunsurile (întrebare-răspuns) date de persoanele confruntate și declarațiile suplimentare dacă au fost.
Se va face mențiune și despre depunerea jurământului de către martori și despre prezența apărătorului, interpretului sau reprezentantului legal, în funcție de situație.
Procesul verbal se semnează de către persoanele participante și de organul judiciar pe fiecare pagină și la sfârșit. În practică, persoanele confruntate semnează și după fiecare răspuns la întrebările puse.
Ca și în cazul ascultării propriu-zise și confruntarea poate fi înregistrată pe bandă audio sau video-magnetică. Acest mod de fixare se utilizează în special în cauzele complexe, cu un grad mare de dificultate și care privesc infracțiuni grave sau deosebit de grave.
4. Reconstituirea
Reconstituirea este procedeul probatoriu care constă în reproducerea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care a fost săvârșită fapta, în scopul verificării sau precizării unor date.
Potrivit dispozițiilor art.130 din C.P.P., organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru verificarea și precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care a fost săvârșită fapta. Reconstituirea se face în prezența învinuitului sau inculpatului, a martorilor asistenți, iar atunci când este necesar și în prezența părților (art.129 alin.2 din C.P.P.).
Deci, obiectul reconstituirii îl constituie reproducerea, cu caracter experimental, fie în întregime fie în parte, a faptelor cercetate, a modului și a circumstanțelor în care acestea au fost săvârșite, inclusiv a condițiilor în care au putut fi receptate. După alți autori reconstituirea constă în reproducerea artificială a unor fapte și secvențe ale acestora în scopul verificării anumitor împrejurări și condiții în care se presupune că s-a săvârșit infracțiunea, iar alții o consideră ca fiind un experiment.
În concluzie, reconstituirea poate fi definită ca fiind reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea sau oricare fapt care prezintă importanță pentru cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut ori putea să aibă loc în condițiile date (spațiu, luminozitate, condiții meteo etc.).
În practica organelor de urmărire penală, în cazul infracțiunilor de rezultat, reconstituirea este destul de frecventă. Această frecvență este dată de importanța reconstituirii, de rolul pe care-l poate avea la soluționarea justă a unei cauze, cel puțin sub două aspecte:
– ca modalitate de verificare a probelor obținute prin alte activități și mijloace de probă ori procedee probatorii cum sunt cercetarea la fața locului, percheziția domiciliară, ascultarea persoanelor
– mijloc de a obține date și probe noi.
Reconstituirea are ca scop, în principal, stabilirea și verificarea următoarelor aspecte:
posibilitățile de vizibilitate și audiție
posibilitatea de efectuarea a unor activități (exemplu, în cazul infracțiunilor silvice, de încărcare a unor materiale lemnoase de către o persoană singură, de transport a unei cantități într-o unitate de timp pe un anumit traseu etc.)
capacitățile de executare a unor activități intr-un anumit timp determinat
deprinderile făptuitorilor, martorului sau altor persoane implicate
capacitatea de percepție de către martori
modul in care a survenit un anumit eveniment sau împrejurare
verificarea unor versiuni elaborate anterior.
Din scopul efectuării reconstituirii decurge și o posibilă clasificare a acesteia.
Cel mai important criteriu după care se pot împărți reconstituirile este semnificația lor pentru organul de urmărire penala:
reconstituirea efectuată pentru verificarea veridicității declarațiilor persoanelor ascultate in cauză
reconstituirea destinată verificării posibilităților de percepție
reconstituirea destinată verificării posibilităților de a fi efectuate anumite acțiuni în condițiile date
reconstituirea efectuată pentru cunoașterea „scenei” în care s-a comis infracțiunea și a succesiunii în timp a evenimentelor.
Așa cum rezultă din prevederile art.130 C.P.P., reconstituirea poate fi dispusă de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată prin rezoluție motivată, respectiv prin încheiere.
Reconstituirea poate fi dispusă și efectuată în orice fază și moment a procesului penal, din punct de vedere legal.
Tactic analizând lucrurile, dispunerea și efectuarea reconstituirii trebuie să țină seama de existența unor condiții și împrejurări cât mai apropiate de cele în care s-a săvârșit infracțiunea. Este cazul infracțiunilor săvârșite în „aer liber”, în zone deschise (așa cum este cazul infracțiunilor silvice) unde condițiile existente în momentul săvârșirii infracțiunii nu se pot crea în mod artificial astfel încât trebuie așteptat momentul potrivit. Ne referim în special la anotimp și condițiile meteorologice.
Ca și în cazul altor procedee probatorii și reconstituirea presupune o bună organizare și o pregătire minuțioasă ținând cont de dispozițiile legale procesual-penale.
Această organizare se materializează într-un plan care va cuprinde următoarele probleme:
stabilirea cu exactitate a problemelor ce vor fi verificate; acest lucru presupunând un studiu atent al materialelor existente în cauză;
stabilirea persoanelor participante la reconstituire și asigurarea prezenței lor; de regulă este absolut necesară prezența persoanelor a căror declarații se verifică; prezența învinuitului/inculpatului este obligatorie la fel ca și cea a apărătorului în cazurile stabilite de lege; în cazul infracțiunilor silvice vor participa și specialiști din cadrul organelor silvice pe raza cărora s-a comis infracțiunea; de asemenea se va asigura prezența martorilor asistenți;
asigurarea efectuării reconstituirii în condiții de loc, timp și mod cât mai apropiate de cele în care s-a săvârșit fapta;această cerință nu trebuie exagerată; de exemplu, in cazul unei infracțiuni silvice de tăiere de arbori de pe picior în concurs cu furtul acestora comisă pe timp de ploaie și reconstituirea să se facă neapărat pe timp de ploaie; este important insă să se facă în condiții de sol umed sau imediat după încetarea ploii; de asemenea, nu se poate exagera nici în asigurarea condițiilor în cazul unei infracțiuni cu un grad mare de pericol (exemplu, incendiile de păduri).
Faptele și împrejurările care pot pune în pericol viața sau sănătatea oamenilor, a animalelor sau integritatea unor bunuri ori pot leza demnitatea unor persoane nu vor face obiectul reconstituirii.
Câteva referiri la aceste categorii de condiții:
condiții de loc; de regulă reconstituirea se efectuează chiar la locul comiterii faptei, afară de cazul când acesta prezintă pericole, au intervenit modificări esențiale sau a devenit impropriu efectuării reconstituirii;
condiții de timp, urmărindu-se respectarea intervalului din zi in care s-a comis fapta (este important la locurile deschise);
condiții atmosferice, care pot influența în special vizibilitatea dar și percepția auditivă; vântul sau tunetul poate influența perceperea zgomotelor; la lumina fulgerelor se poate vedea destul de bine sau în condiții de noapte dar cu cer senin și lună plină, s.a.m.d.;
condiții de distanță dintre locul de percepere și locul faptei;
particularitățile terenului, tipul de vegetație;
prezența unor condiții specifice (exemplu, zgomotele produse de o șosea circulată sau cale ferată).
Această etapă presupune desfășurarea unor activități, astfel:
analiza datelor din dosar, studierea prognozei meteo s.a. pentru stabilirea momentului oportun efectuării reconstituirii
asigurarea prezenței persoanelor care vor participa
constituirea echipei care va efectua reconstituirea (anchetator, specialist criminalist, alți lucrători) avându-se în vedere și asigurarea pazei locului, mai ales în cauzele unde sunt învinuiți/inculpați reținuți sau arestați
asigurarea materială; în acest sens vor fi pregătite trusa criminalistică, camere video, aparate audio pentru înregistrare etc., obiecte, instrumente, mijloace folosite de făptuitor pentru comiterea infracțiunii (fierăstrău, drujba, topor, căruța etc.)
asigurarea deplasării la fața locului, respectiv a mijlocului de transport adecvat (și aici, în cazul infracțiunilor silvice, locul faptei poate fi situat în locuri greu accesibile, mai ales în anumite condiții atmosferice).
Ajunși la fața locului, echipa împreună cu persoanele participante, conducătorul echipei va da explicații martorilor asistenți asupra obiectului și scopului reconstituirii fiind invitate toate persoanele să ocupe poziții din care să poată observa întreaga desfășurare a acțiunii. Fiecare membru al echipei va primi sarcini precise de supraveghere, pază, fixarea momentelor etc.
După aceea i se va cere persoanei a cărei declarații se verifică (în cele mai multe cazuri ale învinuitului) să procedeze așa cum a acționat în momentele săvârșirii infracțiunii. De fapt, întreaga reconstituire va fi fixată și consemnată pe momente (numerotate de la M1).
Dacă nu este necesar, ritmul reconstituirii nu trebuie să fie la fel de rapid ca al acțiunii infracționale, important este ca fiecare activitate reconstituită să poată fi recepționată cât mai corect posibil. În general, se poate trece peste secvențele (momentele) lipsite de importanță.
Pentru asigurarea obiectivității și a corectitudinii reconstituirii, vor fi evitate sugestiile, indicațiile, gesturile de dezaprobare sau de mirare, persoana trebuind a fi lăsată să acționeze potrivit susținerilor sale.
În acest context trebuie să subliniem că este foarte important ca persoana în cauză să nu poată cunoaște dinainte date despre topografia locului, rezultatele cercetării la fața locului, planșa foto sau alte date existente în cauză privind modul de comitere a infracțiunii.
Am întâlnit în practică, cu ani in urmă, o situație de acest gen care a condus în final la o eroare judiciară (din fericire depistată și înlăturată înainte de condamnare). Din neglijența anchetatorului suspecții cercetați într-o cauză privind un furt prin efracție (dintr-un bar) au aflat date despre modul de comitere al spargerii. La reconstituire aceștia, având si o bogată experiență în domeniu (cunoscuți spărgători) au parcurs, secvențial, foarte exact traseul posibil de pătrundere in bar, reconstituirea coroborându-se cu celelalte probe din dosar. Ulterior aceeași faptă a fost recunoscută de alți autori (cei adevărați) care au fost arestați in alt județ și pentru alte fapte similare. Ulterior s-a stabilit că primii „autori” au recunoscut spargerea pentru a ascunde altele mai grave.
Procedural, activitatea desfășurată la fața locului cu ocazia reconstituirii se consemnează într-un proces verbal. Acesta va cuprinde, pe lângă mențiunile obligatorii prevăzute de art.91 C.P.P., și date referitoare la: scopul reconstituirii, locul unde s-a desfășurat, activitatea desfășurată pe secvențe (momente) și rezultatul lor, obiectele corp delict (sau similare) folosite, condițiile meteo, condițiile acustice, de vizibilitate etc.
Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârșit de organul judiciar, martori asistenți, apărător, persoane participante, învinuit/inculpat, specialiști.
Alte mijloace de fixare: fotografia judiciară, filmul judiciar, înregistrările pe bandă audio sau video-magnetică, efectuarea de desene și (sau) schițe.
5. Constatări tehnico-științifice și medico legale
În rezolvarea unei cauze penale organul de urmărire penală se folosește de pregătirea sa profesională, de pregătirea concretă pe care o face în funcție de specificul fiecărei cauze și de experiența proprie sau a altor anchete sau anchetatori. Cu ocazia desfășurării urmăririi penale anchetatorul intră în posesia unei foarte mari diversități de urme și mijloace materiale de probă, care, în general, nu au valoare pentru cauză atâta timp cât nu au fost analizate, interpretate și apoi valorificate pentru obținerea unui maximum de date menit să contribuie la clarificarea tuturor aspectelor cauzei. În multe cazuri, pentru valorificarea urmelor și mijloacelor materiale de probă sunt necesare cunoștințele unor specialiști din cadrul organului de urmărire penală sau din cadrul altor instituții.
Astfel, ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări concrete ale cauzei organul de urmărire penală are nevoie de cunoștințele unui specialist, se adresează acestuia prin dispunerea unei constatări tehnico-științifice sau expertize.
În literatura juridică din țara noastră, dar și din alte țări, s-au formulat diferite definiții ale expertizei ca mijloc de probă. Dar, în ultima analiză, expertiza poate fi denumită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt necesare stabilirii adevărului în cauza supusă soluționării de către un specialist (expert), prin cunoștințe specifice fiecărei specialități, activitate desfășurată la cererea organului judiciar în situația în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt.
În țara noastră documentele atestă preocupări pentru folosirea expertizei încă din secolul al XVII-lea. Astfel, în cazurile de otrăvire pravilele lui Matei Basarab si Vasile Lupu prevedeau că expertize vor fi făcute numai de către vraci iar în caz de deflorare numai de moașe sau de femei „învățate bine în acest meșteșug”. Ca și în alte țări, începuturile folosirii expertizei sunt legate de expertiză medico-legală. Prima expertiză oficială datează din anul 1832, fiind vorba despre o expertiză medico-legală care privea un caz de moarte suspectă.
Instituția expertizei era tratată în documentele din fostul drept românesc: Codul lui Ipsilanti, Legiurea lui Caragea, Codul Calimach. Din aceste „legiuiri” rezultă că în vechiul drept românesc experții și părerile lor aveau o putere de convingere mai mare decât alte probe.
Cu referire direct la expertiza criminalistică, drumul a fost deschis de expertiza scrisului, legiferată prin Legea nr.498/1946- de constituire a primului corp de experți grafici. Legea, însă, a fost abrogată prin Decretul 472/1957. Expertiza criminalistică a primit o nouă reglementare in anul 1969 prin legea nr. 43 iar expertiza medico-legala a fost reglementată prin Decretul 466/1996.
Actualul Cod de Procedura Penala, intrat în vigoare in anul 1969, reglementează atât procedura de dispunere cât și de efectuare a constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor, prima fiind reglementată în art.112 – 115 din Codul de procedură penală.
Conform disp.art.112, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunând din oficiu sau la cerere efectuarea unei constatări tehnico-științifice.
Expertizele sunt reglementate in art.116 – 127 din C.P.P. și se dispun atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert și se dispune din oficiu sau la cerere.
În literatura juridică au fost formulate criteriile de asemănare dar și deosebire între constatarea tehnico-științifică și expertiză. Elementele de asemănare:
ambele sunt reglementate ca mijloace de probă în procesul penal
atât expertiza cât și constatarea au obiectul fixat de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată
la ambele, concluziile și constatările specialiștilor sau experților sunt consemnate într-un raport.
Deosebirile constau, în principal, în:
obiectul expertizei este, în general, mai amplu decât al constatării tehnico-științifice; aceasta din urmă poartă doar asupra unor situații de fapt sau a unor mijloace de probă prin intermediul cărora se dovedesc anumite împrejurări; conținutul expertizei este, de regulă, mai larg, nereducându-se la o constatare ci și la exprimarea de către expert a unui punct de vedere privitor la o problemă de specialitate; prin expertiză pot fi interpretate chiar și constatările tehnico-științifice anterior efectuate în cauză;
constatarea tehnico-științifică se dispune numai în faza de urmărire penală (art.112 C.P.P.) pe când expertiza se poate dispune și în faza de judecată de către instanță;
efectuarea expertizei necesită cunoașterea și citarea părților, prezența acestora la efectuarea expertizei, dacă își manifestă aceasta dorință
în cazul expertizei, C.P.p prevede posibilitatea completării ei printr-un supliment de expertiză (art.124) sau se poate dispune o nouă expertiză (art.125); de asemenea, există posibilitatea (art.124 alin.2) să se ceară expertului lămuriri suplimentare în scris ori chemarea lui pentru a da explicații în scris sau verbale asupra raportului de expertiză.
5.1. Reguli tactice la dispunerea constatării tehnico-științifice și medico-legale
a. Stabilirea oportunității
Oportunitatea dispunerii acestor lucrări privește două laturi:
a necesității efectuării unei constatări sau expertize
alegerea momentului de dispunere și efectuare
În afara cazurilor când expertiza este obligatorie (art.117 C.P.P.), expertiza se dispune ori de câte ori organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată prezența cumulativă a unor fapte ori stări de fapt care nu sunt valorificate îndeajuns și împrejurarea că pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoștințelor unor specialiști. În aceste condiții, dispunerea expertizei este necesară chiar dacă organul de urmărire penală are cunoștințe în specialitatea respectivă. De asemenea, expertiza se va dispune și dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată nu întrevăd, după propriile lor cunoștințe, posibilitatea ca în urma expertizei să fie oferite concluzii clare, certe.
Organul judiciar este chemat să apeleze la orice posibilitate de a lămuri cauza sub toate aspectele, prin folosirea mai multor mijloace, pentru aflarea adevărului și asigurarea unei soluții corecte și temeinice.
Momentul dispunerii expertizei este important întrucât întârzierile pot avea consecințe negative dar la fel și ordonările premature. În caz de întârzieri pot fi afectate de trecerea timpului obiectele și materialele trimise expertului. Pe de altă parte, dacă ordonarea expertizei se face prea repede, materialele puse la dispoziția expertului pot suferi prin insuficiența lor (calitativă si cantitativă).
În cazul constatărilor tehnico-științifice, având în vedere obiectul acestora, momentul dispunerii și efectuării se situează în faza de început a urmăririi penale sau chiar în faza actelor premergătoare.
b. Stabilirea corectă a obiectului
Termenul de obiect al expertizei are mai multe înțelesuri:
obiectul expertizei în înțelesul ei
obiectul propriu zis, material, care se examinează în cadrul expertizei
obiectul raportului de expertiză, adică obiectivele unui caz concret de expertiză, concretizată prin întrebările puse expertului la care acesta trebuie să răspundă.
Necunoașterea exactă a obiectului expertizei face ca unele organe de urmărire penală și instanțe de judecată să nu se orienteze corect în situația în care dispun efectuarea unei expertize, pentru că nu întotdeauna se cunoaște obiectul fiecărui gen de expertiză judiciară (tehnică, contabilă, criminalistică, grafică, traseologică, fizico-chimică etc.). Tot datorită necunoașterii obiectului expertizei se ajunge în situația confundării genului de expertiză cu activități procesual-penale de genul experimentului judiciar.
În situația dispunerii greșite a unui gen de expertiză se poate ajunge și la distrugerea materialului probator pus la dispoziția expertului fără atingerea rezultatului scontat.
Obiectul expertizei reclamă din partea organului judiciar și o pregătire de specialitate în domeniul în care se fac cercetările în cauză, nefiind suficientă numai pregătirea juridică.
Unii autori, cu titlu de exemplificare, indică unele elemente pe baza cărora să se identifice genul de expertiză potrivită, după obiectul material al expertizei:
obiectul material al expertizei medico-legale îl constituie corpul uman
obiectul expertizei tehnice îl constituie, în general, mașinile, instalațiile, materiile prime, construcțiile etc.
obiectul expertizei contabile îl constituie documentele scriptice privitoare la gestionarea bunurilor și valorilor, la efectuarea operațiunilor bancare și financiare
obiectul material al expertizelor criminalistice îl constituie obiectele purtătoare de urme, cele folosite la săvârșirea infracțiunii, diferite materiale, scripte etc.
Obiectul fiecărui gen de expertiză criminalistică subliniază specificul acesteia, astfel:
expertiza documentelor are ca obiect identificarea persoanei după scrisul de mână, stabilirea falsului material în acte, identificarea mașinii de scris, a ștampilei etc.
expertiza traseologică, inclusiv dactiloscopică, are ca obiect identificarea persoanei și a obiectelor creatoare de urme
expertiza balistică are ca obiect identificarea armei cu care s-a tras, a muniției și stabilirea condițiilor de tragere
expertiza fizico-chimică are ca obiect stabilirea caracteristicilor și naturii diverselor materiale și substanțe, având ca scop principal identificarea sau stabilirea apartenenței lor generice.
c. Formularea întrebărilor adresate expertului
Întreaga problematică a obiectului fiecărui gen de expertiză judiciară se concretizează in actul dispunerii acestui mijloc de probă de către organul judiciar, adică în obiectul concret al unei expertize și anume, în întrebările la care urmează să răspundă expertul, întrebări din care rezultă implicit și genul de expertiză.
Aceasta este faza în care se constată dacă opțiunea organului judiciar în privința obiectului expertizei este cea corectă, dacă organul sau expertul desemnat cu efectuarea lucrării este cel competent să rezolve problemele de specialitate ale cauzei. Tot acum apar și erorile în ceea ce privește confundarea competențelor.
Pornind tocmai de la acest fapt (întrebările circumstanțiază direct obiectul expertizei), întrebările vor trebui formulate cu claritate, concis și precis, evitându-se exprimările generale, echivoce, confuze, greșite, care sunt de natură a-i determina pe unii experți să procedeze la reformulări, cu riscul apariției de neconcordanțe între ceea ce a urmărit organul judiciar și ceea ce a înțeles expertul sau a ridicării unor obiecții ale părților pe motivul că nu s-a dat răspuns la întrebările formulate.
Organul judiciar, în momentul formulării întrebărilor, va urmări să ceară expertului numai opinii ce sunt de competența acestuia și se circumscriu domeniului lui de activitate.
În practică, în general, organul judiciar (în special în faza de urmărire penală) înainte de a formula întrebările se consultă cu un expert în domeniu tocmai pentru a stabili limitele care există în domeniul respectiv, inclusiv din punct de vedere al posibilităților științei și a mijloacelor tehnice existente la noi in țară. Împreună cu expertul se pot chiar formula, concret, și întrebările.
d. Pregătirea și asigurarea calității materialelor care vor fi supuse examinării specialiștilor
Pentru realizarea acestui lucru tactica criminalistică recomandă unele cerințe:
cunoașterea cu certitudine a provenienței, autenticității și utilității urmelor si mijloacelor materiale de probă
asigurarea că în procesul descoperii și ridicării lor au fost respectate regulile criminalistice pentru ca să-și păstreze calitatea (caracteristicile și proprietățile); toate urmele si mijloacele materiale de probă trebuie să fie descrise în procesul verbal încheiat cu ocazia ridicării lor întrucât cele care nu sunt menționate nu au relevanță procesuală și, ca atare, nu pot face obiectul unei expertize
studiul amănunțit al urmelor și mijloacelor materiale de probă de către organul judiciar pentru a se familiariza cu specificul lor
asigurarea calității materialelor, în sensul ca ele să conțină și să reflecte suficiente elemente caracteristice pe baza cărora să se facă identificarea; este necesar ca urmele și mijloacele materiale de probă să fie însoțite de impresiunile, modelele de comparație sau de obiectele presupuse a fi format urmele găsite la fața locului; expertului i se va menționa cărei categorii îi aparține fiecare obiect (litigiul sau comparația) și care este apartenența sa; astfel, se trimite înscrisul în litigiu însoțit de înscrisurile de comparație luate persoanelor bănuite, în condiții apropiate de cele în care se presupune că s-a redactat înscrisul incriminat
materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct de vedere cantitativ și calitativ.
În privința materialelor de comparație, celui ce dispune expertiza îi revin o serie de obligații:
să confrunte datele privind materialele de comparație specificate în procesul verbal întocmit cu ocazia ridicării lor cu obiectele înșiși
în raport cu situația respectivă, poate să prezinte materiale de comparație persoanele de la care provin pentru a fi identificate
să verifice dacă probele de comparație au fost ridicate cu respectarea regulilor criminalistice
să verifice procesul verbal întocmit cu ocazia ridicării materialelor de comparație și dacă acestea sunt corect descrise
De asemenea, organul de urmărire penală va stabili:
dacă materialele de comparație provin din aceeași perioadă când s-a creat, respectiv redactat înscrisul corp delict
dacă timpul care a trecut de la data creării corpului delict până la data luării probelor de comparație poate influența rezultatul expertizei
dacă materialele supuse expertizei nu au suferit schimbări de la data săvârșirii faptei până la data efectuării expertizei și dacă aceste modificări le vor fi ori nu inutile.
Pentru a împiedica deteriorarea sau înlocuirea lor, materialele trebuie ambalate în mod corespunzător, etichetate și sigilate.
e. Stabilirea instituției de expertiză sau a expertului care urmează a efectua lucrarea
Atunci când expertiza se efectuează într-o instituție de specialitate (exemplu, expertiză medico-legală, expertiză criminalistică) organul judiciar care o dispune se adresează instituției urmând ca specialiștii și experții să fie numiți de conducerea acesteia.
Având în vedere că și în acest domeniu libera inițiativă și-a spus cuvântul, a apărut instituția experților particulari autorizați asociați sub diferite forme recunoscute de lege, la nivelul central sau local (exemplu:CECAR- Corpul Experților Contabili Autorizați din România). La fel sunt și experții tehnici.
Ca urmare, în cazul expertizelor contabile și tehnice, experții care vor efectua lucrarea sunt numiți de către organul judiciar la propunerea asociației din care fac parte (cel puțin două recomandări). Dintre cei recomandați sunt numiți unul sau mai mulți experți, în funcție de complexitatea lucrării, numele experților numiți fiind apoi comunicat asociației care i-a recomandat.
După numirea experților, organul de urmărire penală sau instanța de judecată fixează termenul la care sunt chemate părțile si experții.
La termenul fixat se aduce la cunoștința părților și experților obiectul expertizei și întrebările la care experții trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor. Părțile mai sunt încunoștiințate că au dreptul să ceară numirea și a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei alături de expertul numit de organul judiciar.
După examinarea obiecțiunilor și cererilor făcute de părți și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea, incunoștiințându-l totodată dacă la efectuarea acesteia vor participa și părțile (art.122 C.P.P.)
f. Emiterea actului de dispunere a expertizei sau constatării tehnico-științifice
Dispunerea acestora se face prin rezoluție motivată de către organul de urmărire penală și prin ordonanță în cazul expertizelor tehnice și contabile. Instanța de judecată dispune prin încheiere.
Conținutul ordonanței sau rezoluției motivate trebuie să cuprindă următoarele date:
data emiterii
organul de urmărire penală care a dispus-o și numele, prenumele, funcția anchetatorului
baza legală în care se dispune
tipul de expertiză sau constatare care se dispune
instituția care face lucrarea
numele, prenumele expertului tehnic sau contabil care efectuează expertiza
întrebările la care va răspunde expertul și specialistul
expertul propus de părți
dacă părțile participă la efectuarea expertizei
materialele care vor fi puse la dispoziția expertului
dacă expertul are dreptul să ia cunoștință de conținutul dosarului de urmărire penală și organul la care acesta se află
mențiune privind încuviințarea dată expertului de a cere și primi explicații de la părți
termenul de depunere a raportului de expertiză.
5.2. Tactica efectuării propriu zise a expertizelor și constatărilor tehnico-științifice
În vorbirea curentă prin termenul de „Expert” se înțelege o persoană foarte bine pregătită într-un anumit domeniu sau cu o foarte mare experiență ceea ce-i conferă o astfel de pregătire.
În sens juridic, prin „expert” se înțelege persoana care are cunoștințe de specialitate într-un domeniu al științei, tehnicii sau artei (atestate prin acte de absolvire a studiilor) și care este abilitată (autorizată) în mod oficial, conform dispozițiilor legale, în calitate de expert de a lămuri chestiuni care în procesul judiciar necesită asemenea cunoștințe.
Codul de Procedura Penală, in reglementarea pe care o dă expertizei și constatării tehnico-științifice, nu conține dispoziții în privința condițiilor cerute pentru a fi specialist sau expert. Din ansamblul acestor prevederi se desprinde o singură condiție: să aibă pregătirea de specialitate în domeniul care interesează cauza. În art.116 – 126 C.P.P. nu prevede nici eventuale cazuri când expertul nu poate efectua lucrarea dintr-o anumită cauză (spre deosebire de codul de procedură civilă care în art.203 prevede în mod expres cazurile de incapacitate ale expertului).
În orice caz, o expertiză nu poate avea o valoare deplină decât dacă este efectuată cu obiectivitate, fără ca expertul să aibă vreun interes în cauză. De aceea, aici poate interveni organul judiciar care trebuie să-l cunoască pe expert, nu numai ca pregătire și experiență profesională ci si cu privire la poziția lui față de cauza concretă în care este chemat să lucreze.
Studiind dispozițiile C.P.P. (altele decât cele cuprinse de art.116 – 126) constatăm că sunt unele dispoziții care pot fi considerate cauze de incompatibilitate ale expertului, cât și dispoziții similare in legi speciale:
art.48, 50,51,52 si 53 se referă la persoane care îndeplinesc în cauza penala respectivă lucrări legate de funcția lor oficială (calitatea funcțională); așa sunt judecătorul, procurorul care pune concluzii în instanță și apărătorul;
art.54 alin.1 din C.P.P. prevede: „calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeași cauză; calitatea de martor are întâietate”
sunt incompatibili de a fi experți inculpatul, partea vătămată și celelalte părți;
OGR 65/1994 prevede că, pentru a fi expert contabil, se cer următoarele condiții:
capacitate deplină de exercițiu
studii economice superioare în specialitatea contabilitate-finanțe, cu diplomă recunoscută de Ministerul Educației
practică în specialitate de cel puțin 3 ani sau de 5 ani dacă studiile nu sunt de specialitatea contabilitate-finanțe ci alte studii economice
să nu fi suferit condamnări care potrivit legislației în vigoare interzic drepturile de gestiune și administrare a societăților comerciale
a fost declarat „admis” la examenul pentru a intra in corpul experților contabili
Și în ordonanță este prevăzută o situație de incompatibilitate (art.11): expertul contabil nu poate să efectueze lucrări pentru organizația economică sau instituția unde este salariat și nici pentru cei cu care acesta este în raporturi contractuale sau se află în concurență.
Căile de constatare și înlăturare a încălcării dispozițiilor legale privind capacitatea de a fi expert sunt reglementate și în codul de procedură penală: abținerea și recuzarea.
Abținerea constă în declarația expertului sau specialistului că se abține de la efectuarea lucrării cu indicarea motivului. Dacă specialistul sau expertul, deși se află într-o cauză de incapacitate și nu s-a abținut, intervine recuzarea (art.50,51 C.P.P.) atât în timpul urmăririi penale cât și al judecății.
Recuzarea poate fi cerută de către oricare dintre părți. Asupra cererii de recuzare, în cazul urmăririi penale se va pronunța procurorul în termen de 3 zile iar în timpul judecății se va pronunța instanța prin încheiere definitivă.
În ceea ce privește „specialiștii”, nici în cazul lor legiuitorul nu prevede alte condiții decât „să aibă cunoștințe și experiență într-un anumit domeniu”. Aceasta presupune, credem noi, că aceste cunoștințe să fie, în primul rând, rezultatul absolvirii unor studii de specialitate (nu neapărat superioare) și apoi acumulate datorită practicii și experienței. Spre deosebire de experți, specialiștii funcționează, de regulă, pe lângă sau în cadrul instituției de care aparține organul de urmărire penală sau în cadrul unor instituții de specialitate ale Ministerului Sănătății.
a. Drepturile și obligațiile experților
Drepturile pe care le are expertul rezultă în mod direct din prevederile codului de procedură penală și, în mod indirect, din unele prevederi ale codului penal:
de a lua cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei, în cursul urmăririi penale numai cu încuviințarea organului de urmărire penală
să ceară lămuriri organului de urmărire penală sau instanței de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei
să ceară și să primească explicațiile necesare de la părți, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organul judiciar.
Aceste trei drepturi sunt prevăzute în art.121 C.P.P.
conform art.127 C.P.P., în cauzele privind infracțiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate ordona să fie prezentate scripte de comparație; din această dispoziție decurge și dreptul expertului de a i se prezenta aceste scripte.
conform art.190 C.P.P., alin.4, expertul are dreptul la o retribuție pentru îndeplinirea însărcinării date; conform aceluiași articol, alin.1,2, „expertul are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport și alte cheltuieli necesare; expertul care este salariat are dreptul și la venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu pricinuită de chemarea la organul judiciar, venit care se plătește de cel la care lucrează expertul;
dreptul de a fi apărat de constrângeri ori corupere (art.261 C.P.)
dreptul de fi apărat împotriva amenințărilor, promisiunilor ori violențelor (art.266 alin.2 C.P.).
Obligațiile. C.P.P. nu prevede, în mod expres, obligații în sarcina expertului dar din reglementările privind expertiza și persoana expertului se pot deduce principalele obligații:
– să se prezinte la chemarea organului judiciar, la termenul fixat, pentru a i se aduce la cunoștință obiectul expertizei și întrebările la care trebuie să răspundă (art.120)
– să se documenteze prin solicitarea studierii materialelor dosarului, solicitarea de lămuriri de la organul de urmărire penală sau instanță și explicații de la părți
– să accepte participarea părților la efectuarea expertizei, dacă acestea o cer prin organul judiciar
– dacă sunt mai mulți experți (unii numiți de părți) să colaboreze între ei în interesul lucrării
– să justifice cu acte legale cheltuielile efectuate în timpul executării lucrării
– să sesizeze organul de urmărire penală sau instanța dacă s-a încercat coruperea sa sau a fost supus unor amenințări sau violențe
– să întocmească un raport scris care să cuprindă datele prevăzute în art.123 C.P.P. și să-l depună în termen la organul judiciar care a dispus expertiza; considerăm că expertul are obligația să încunoștiințeze organul judiciar despre orice situație care determină depășirea termenului inițial stabilit pentru finalizarea lucrării.
– să se prezinte, conform art.124 C.P.P., în fața organului judiciar pentru a da lămuriri suplimentare sau explicații verbale cu privire la raportul de expertiză
– păstrarea secretului profesional de care ia cunoștință pe timpul documentării.
b. Răspunderea experților
Această răspundere apare ca o consecință a nerespectării obligațiilor pe care expertul le are și poate fi de natură administrativă, disciplinară, civilă sau penală.
Conform art.198 din C.P.P., constituie abateri săvârșite în cursul procesului penal și se sancționează cu amendă judiciară, următoarele:
lipsa nejustificată a expertului legal citat
tergiversarea de către expert a îndeplinirii însărcinărilor primite.
Amenzile se aplică de către procuror în faza de urmărire penală și de către instanță în faza de judecată.
Dacă în sarcina expertului se constată săvârșirea de fapte penale, acesta va fi tras la răspundere penală și civilă daca s-au produs și pagube.
Expertul poate, prin calitatea sa, să fie subiect activ al infracțiunilor de:
luare de mită sau primiri de foloase necuvenite; aceste fapte, pe lângă alte forme, se pot realiza și prin încasarea de la părți a unor onorarii mai mari decât cele stabilite în contractul de prestări servicii încheiat între ele;
mărturie mincinoasă, în situația în care este ascultat pentru lămuriri suplimentare și explicații conform art.124 C.P.P. (unde se prevede că „ascultarea expertului se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea martorilor”);
fals, uz de fals, înșelăciune, în cazul în care expertul folosește acte false sau le falsifică pentru justificarea unor cheltuieli mai mari decât cele real efectuate.
În practică s-a pus problema dacă expertul care face o expertiză necorespunzătoare poate fi tras la răspundere și în ce fel. Soluțiile date la această problemă sunt următoarele:
dacă se constată că în raport sunt stabilite concluzii determinate de o vinovăție penală, expertul va răspunde penal
dacă concluziile se datorează unor erori de fapt sau prezintă anumite inexactități, expertul nu va fi tras la răspundere dacă este de bună credință
dacă concluziile sunt greșite datorită superficialității manifestate de expert în efectuarea lucrării, neglijenței sau lipsei de competență, acesta va răspunde disciplinar sau administrativ
în situațiile prevăzute de Legea 45/1995 (de aprobarea a OG 65/1994) expertul contabil, în baza contractului încheiat cu părțile (cu trimitere și la art.998 si 999 Cod civil), va răspunde și civil.
5.3. Efectuarea propriu-zisă a expertizei și constatării tehnico-științifice
Experiența bogată existentă în materie au permis autorilor de specialitate să ajungă la concluzia că expertiza criminalistică parcurge, în esență, următoarele etape:
a. cunoașterea obiectului expertizei
În cadrul acestei etape expertul/specialistul studiază actul de dispunere și materialele de cercetare în scopul stabilirii concordanței dintre indicațiile și datele esențiale conținute în actul de dispunere și materialul primit. Tot în acest moment se verifică legalitatea actului de dispunere.
Expertul/specialistul va examina materialul primit din punct de vedere cantitativ și calitativ și dacă modul de ambalare și expediere a fost corespunzător.
b. examinarea separată a materialului primit pentru expertizare, a materialului în litigiu și a modelelor sau probelor de comparație pentru a se stabili: dacă corespunde scrierii din actul de dispunere (calitativ și cantitativ), care sunt proprietățile și caracteristicile individuale ale acestora.
Tot în această etapă se pot face experimente pentru verificarea posibilității creării urmei în litigiu în împrejurările și condițiile date și pentru obținerea modelelor de comparație. Pe lângă experimente se procedează și la o examinare comparativă a materialelor în litigiu cu materialele sau probele de comparație, mai întâi comparându-se proprietățile și caracteristicile generale, iar după constatarea corespondenței acestora se continuă cu examinarea și compararea proprietăților și caracteristicilor individuale, cu evidențierea atât a celor coincidente cât și a celor necoincidente. Procedeele folosite în examenul comparativ sunt confruntarea, juxtapunerea sau continuitatea liniară și suprapunerea a două imagini.
c. demonstrația, care stă la baza concluziilor care vor fi formulate cu privire la coincidența elementelor generale, dar, mai ales a celor individuale.
Demostrația se face prin invocarea tuturor argumentelor logice, logico-metodice, matematice și vizuale: fotografii, diagrame, spectre etc., în sprijinul tezei demonstrate.
5.4. Redactarea raportului de expertiză (constatare tehnico-științifică)
Raportul prezintă rezultatele operațiunilor și investigațiilor științifice făcute de experți/specialiști.
Conform art.123 din C.P.P., raportul cuprinde 3 părți:
partea introductivă, în care se arată organul de urmărire penală sau instanța de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului/specialistului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului, obiectul expertizei și întrebările la care expertul/specialistul urma să răspundă, materialele pe baza cărora expertiza a fost efectuată și dacă părțile care au participat la aceasta au dat explicații în cursul expertizei;
partea descriptivă, în care are loc descrierea în amănunt a operațiilor de efectuare a expertizei, obiecțiile sau explicațiile părților, precum și analiza acestor obiecții la explicații în lumina celor constatate de expert;
partea de încheiere, în care sunt formulate concluziile care cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului asupra obiectului expertizei; aceste concluzii pot fi certe, probabile sau de imposibilitate; acestea din urmă se formulează atunci când insuficiența elementelor individuale ale urmelor și mijloacelor materiale de probă, ori când mijloacele științifico-tehnice existente la dispoziția expertului nu permit formularea unei alte concluzii.
Concluziile trebuie să fie scurte, clare și precise și să se refere numai la întrebările puse de organul judiciar.
Raportul de expertiză se redactează în scris, pe suport de hârtie, în termeni clari si preciși, folosindu-se formulări de natură a reflecta fidel temeinicia științifică a lucrării.
Din modul de redactare a raportului trebuie să rezulte, în esență următoarele:
respectarea de către experți a prevederilor legale și limitarea strictă la sarcinile indicate în actul de dispoziție
examinarea completă și riguroasă a întregului material trimis spre expertiză de către organul judiciar
metodele și mijloacele tehnice folosite
fundamentarea științifică a rezultatelor cercetării și concordanța dintre constatările făcute pe parcursul examinării și concluziile raportului.
La raport se vor anexa fotografii, schițe, desene, diagrame etc., dacă au fost făcute și sunt relevante pentru expertiză.
6. Elemente tactice aplicate în aprecierea și valorificarea concluziilor expertizei sau constatării tehnico-științifice de către organele judiciare
6.1. Verificarea raportului de expertiză
Încă de la început trebuie arătat, conform principiului general de apreciere a probelor în dreptul penal românesc, faptul că aceste concluzii ale raportului de expertiză sau constatare tehnico-științifică, fie că aparțin unui specialist sau expert, fie că exprimă consensul mai multora, nu sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală sau pentru instanța de judecată. Aceste organe verifică concluziile raportului respectiv în funcție de ansamblul probelor administrate în cauză.
Deci, raportul de expertiză nu are valoare și o forță probantă dinainte stabilită și mai mare decât a altor mijloace de probă.
De regulă, verificarea raportului de constatare și a celui de expertiză se face sub dublu aspect: din punct de vedere al respectării regulilor procedurale și din punct de vedere al conținutului raportului. Cu alte cuvinte, verificarea raportului cuprinde 2 etape:
verificarea formală
verificarea de fond sau substanțială
verificarea formală reprezintă un ansamblu de activități prin care organul judiciar verifică următoarele aspecte:
– dacă au fost respectate condițiile legale de numire a expertului/specialistului și dacă există eventuale motive de recuzare a acestuia, invocate de părți
– dacă au fost formulate răspunsuri clare și complete la toate întrebările
– dacă au fost respectate condițiile de citare a părților și dacă s-au dat lămuririle necesare atât expertului cât și părților
– dacă raportul a fost datat și semnat potrivit dispozițiilor procesual-penale.
Eventualele deficiențe constatate în urma acestei etape de verificare pot produce următoarele consecințe:
neacceptarea expertizei/constatării
restituirea raportului de expertiză pentru unele completări, datare sau semnare de către persoanele prevăzute în dispozițiile legale
dispunerea unui supliment de expertiză sau a unei noi expertize (în special în situația în care nu s-a răspuns la toate întrebările).
verificarea de fond se face pentru a stabili dacă raportul corespunde exigențelor de ordin științific și logic și dacă este suficient de documentat.
Cele mai importante probleme care se vor urmări în această etapă de verificare sunt:
examinarea de către expert/specialist a întregului material pus la dispoziție de către organul judiciar
folosirea celor mai adecvate metode și mijloace tehnico-științifice
justețea raționamentului și concordanța dintre concluzii și conținutul raportului
dacă datele științifice pe care se sprijină concluziile oferă în domeniul cercetat elemente sigure de judecată sau numai simple ipoteze
dacă răspunsurile la diferitele întrebări nu se contrazic
dacă toți experții au aceeași opinie (când au fost mai mulți).
6.2. Aprecierea și valorificarea concluziilor expertizei
Deși, așa cum am mai arătat, conform legii expertiza și constatarea tehnico-științifică nu se bucură de o apreciere deosebită față de celelalte mijloace de probă, totuși, în practica organelor judiciare, în ansamblul mijloacelor de probă ocupă un loc foarte important întrucât fundamentul științific îi conferă o trăsătură specială și obligă organul judiciar, în cazul în care nu-și însușește concluziile acesteia, să-și motiveze dezacordul.
Atunci când au fost efectuate mai multe expertize nu se poate soluționa cauza pe baza mediei concluziilor formulate întrucât fiecare expertiză are individualitatea sa, concluziile ei exprimând o anumită opinie științifică.
Raportul de expertiză, cum am menționat mai sus, poate cuprinde concluzii categorice ori certe (cu caracter afirmativ sau negativ) și concluzii probabile.
Concluziile certe sunt cele mai valoroase și interpretarea lor nici nu ridică probleme deosebite. Acestea constau într-un răspuns neechivoc, categoric și sunt rezultatul certitudinii expertului. El exprimă convingerea că totalitatea caracteristicilor asemănătoare constatate la obiectul expertizat și la urma incriminată este irepetabilă la alte obiecte, este unică, sau, dimpotrivă, că deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate sunt fundamentale, că ele nu se explică prin intervenția unor factori modificatori și, ca atare, identitatea se exclude.
Concluziile de probabilitate reprezintă o părere dirijată în sens afirmativ sau negativ, dar într-un mod incert. Adică, atunci când ansamblul caracteristicilor nu este strict individual subzistă posibilitatea apariției sale și la alte obiecte de același gen. Acestea nu trebuie să fie respinse pe motiv că nu ar fi utile pentru cauză. În cazurile în care probabilitatea concluziilor este determinată de factori obiectivi, acestea exprimă o apreciere a expertului asupra veridicității faptelor, creând prin aceasta obligația verificării presupunerilor expertului. Atunci când sunt bine motivate, concluziile de probabilitate ajută organul judiciar să elaboreze diferite versiuni care să deschidă noi perspective în desfășurarea cercetărilor ulterioare.
O problemă deosebită, după primirea rezultatului expertizei, o constituie folosirea concluziilor acesteia în ascultarea învinuitului/inculpatului. În alegerea tacticii care va fi folosită în exploatarea concluziilor specialiștilor cu ocazia ascultării învinuitului/inculpatului trebuie să fie avute în vedere natura acestora, materialul probator existent în cauză, personalitatea, psihologia și poziția în anchetă a celui ce urmează a fi ascultat.
Concluziile specialiștilor pot constitui temei pentru efectuarea și a altor activități de urmărire penală cum ar fi: ascultarea martorilor, ascultarea părților, ridicări de înscrisuri, percheziții, reconstituiri, dispunerea de noi expertize etc.
CAPITOLUL III
PERCHEZIȚIA, CONSTATĂRILE TEHNICO-ȘTIINȚIFICE ȘI EXPERTIZA ÎN CAZUL INVESTIGAȚIILOR SILVICE
1. Obiectivele percheziției domiciliare în cazul infracțiunilor silvice
a. Identificarea materialului lemnos provenit din infracțiune
În această situație trebuie să se aibă în vedere următorul aspect practic. Sigur, din pădure se sustrage material lemnos sub formă de buștean (exceptând arbuștii, puieții, lăstarii, pomii de Crăciun) adică lemn rotund tăiat de pe picior. Acesta poate fi găsit la lungimea tăiată sau secționat în bucăți mai scurte pentru a putea fi mai ușor de transportat (de obicei la 4 sau 8 m). Pentru a evita posibilitatea comparării diametrelor de la cioată cu cel al capătului gros al bușteanului, infractorii retează o bucată din buștean (de la capătul gros). De aceea vor fi căutate și asemenea capete (de la circa 30 – 50 cm până la chiar și 1 m lungime) sau butuci.
Pe de altă parte, în loc de buștean pot fi găsite cantități de cherestea proaspăt debitată.
Există instalații ușoare de debitat care au un randament foarte bun astfel că acest lucru se poate realiza în timp scurt (fierăstraie tip Banzic). În momentul identificării materialului lemnos trebuie să se măsoare lungimea și grosimea bușteanului ( lemnului rotund) la capătul gros și la mijloc, să se caute eventuale marcaje, să se stabilească esența și, dacă este posibil, genul instrumentului de tăiere. De asemenea se va verifica și caracteristicile cojii bușteanului. Pentru cherestea se va stabili esența și cantitatea, cantitatea de rumeguș, culoarea acestuia, caracteristicile cojii de pe lăturoaie (marginile care „cad” la debitarea bușteanului).
b. Descoperirea instrumentelor (și altor mijloace) utilizate de făptuitor pentru comiterea infracțiunii.
Este vorba de instrumente folosite pentru tăiere, fierăstraie manuale (joagăre) sau mecanice (drujbe) sau topoare.
Cu această ocazie vor fi căutate și instrumente special confecționate care imită ciocanele silvice de marcat.
În funcție de specificul infracțiunii silvice comise pot fi căutate chiar materiale explozive folosite pentru scoaterea din rădăcini a arborilor, distrugerea semnelor de hotar etc.
În cazul infracțiunilor de incendiere vor fi căutate și materialele inflamabile de natura celor presupuse a fi fost folosite la comiterea infracțiunii.
Descoperirea mijloacelor de transport utilizate de făptuitor sau a urmelor acestor mijloace
În marea majoritate a cazurilor de tăiere si furt de arbori, materialul lemnos este transportat cu mijloace auto de transport sau cu atelaje cu tracțiune animală. Aceste mijloace pot fi identificate având la bază mai multe date:
după urmele găsite la fața locului infracțiunii și la locul percheziționat (de roți sau de animale)
după caracteristicile descrise în declarațiile de martor și (sau) persoanei vătămate
după urmele găsite pe aceste mijloace (resturi de vegetație forestieră, scoarță de copac, rășină, urme de sol etc.)
În multe cazuri la percheziția efectuată la locul unde sunt indicii că se găsește material lemnos furat nu va fi găsit și mijlocul de transport pentru simplul motiv că acesta aparține altei persoane. În această situație vor fi căutate urmele mijlocului de transport care vor fi fixate și ridicate iar apoi, prin activități specifice, se va identifica locul unde se află mijlocul de transport și, dacă este necesar, va fi efectuată o altă percheziție. De acea sunt importante activitățile operative desfășurate de organele de poliție pentru obținerea tuturor datelor necesare despre caz înainte de efectuarea percheziției iar în asemenea cazuri, concomitent, vor fi efectuate 2 percheziții. Asemenea situații se întâlnesc frecvent în cazul hoților de lemne care fură cu propriile mijloace de transport iar materialul lemnos îl vând la diferite persoane fizice sau juridice.
Urmele mijloacelor de transport sunt greu sau aproape imposibil de identificat în marile depozite, curțile gaterelor, în general unde există o mare circulație de asemenea mijloace.
d. Descoperirea animalelor de tracțiune, a urmelor acestora.
Explicațiile date cu privire la mijloacele de transport sunt aplicabile și în aceste cazuri.
e. Descoperirea unor înscrisuri false folosite pentru justificarea provenienței materialului lemnos sau a transportului
Astfel de documente pot fi găsite atât la locuința persoanelor fizice cât și la locurile unde se ține evidența primară sau evidența contabilă a agenților economici. Aceste documente sunt de regulă din categoria avizelor de însoțire, foilor de însoțire, facturi etc.
Anumite înscrisuri și documente pot fi solicitate și ridicate direct, fără efectuarea unor percheziții, în situația în care deținătorul lor este de acord cu predarea lor. Acestea sunt, în majoritatea cazurilor, necesare pentru o încadrare juridică corectă a infracțiunilor și stabilirea persoanelor vătămate.
Categorii de înscrisuri ce pot fi ridicate în cazul infracțiunilor silvice:
– înscrisuri din care rezultă provenința materialului lemnos
– înscrisuri din care rezultă amplasarea, întinderea, destinația (împădurire, producție ori administrare silvică, nevoie de cultură) terenurilor unde s-a consumat activitatea infracțională
– încrisuri doveditoare ale faptului că terenul unde a fost săvârșită infracțiunea este un loc cu vegetație forestieră din afara fondului forestier național
– actele care atestă forma și titularul dreptului de proprietate asupra pădurii sau terenului cu vegetație forestieră unde s-a comis activitatea ilicită
– tiparele ciocanelor silvice de marcat
– înscrisuri din care rezultă că făptuitorul a mai săvârșit anterior fapte privitoare la regimul silvic (în intervalul de 2 ani) și valoarea pagubei pricinuite prin acestea, inclusiv măsurile ce au fost luate împotriva contravenientului
– copii de pe registrele agricole (pentru evidența terenurilor și animalelor), extrase de cărți funciare sau copii ale acestora după caz)
– copii după fișele posturilor personalului silvic implicat în comiterea de infracțiuni silvice
– foi de parcurs pentru autovehicule ale persoanelor juridice s.a.(14)
f. Descoperirea de încălțăminte (sau urme de încălțăminte) după caracteristicile urmelor găsite la fața locului.
g. Descoperirea de articole de îmbrăcăminte presupuse a fi fost purtate de infractori în timpul comiterii infracțiunii, de pe care se pot recolta urme de polen.
Atât mijloacele de transport (mecanice sau cu tracțiune animală) cât și instrumentele și alte mijloace folosite la comiterea infracțiunii sau orice alte mijloace materiale de probă găsite cu ocazia percheziției se descriu în procesul verbal de percheziție și se ridică în vederea confiscării speciale conform dispozițiilor Codului Silvic si a C.P.P. Cele care nu se pot ridica se vor preda în custodie. La fel se procedează și cu materialele lemnoase.
Înscrisurile se ridică ca mijloace de probă.
Conform prevederilor art.105 – 109 din C.P.P. pot fi ridicate toate obiectele sau înscrisurile care au legătură cu fapta cercetată și cele ale căror deținere este interzisă de lege.
2. Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și expertizelor în cazul investigării infracțiunilor la regimul silvic
Specificul infracțiunilor silvice de a fi comise în „câmp deschis”, respectiv în păduri sau pe alte terenuri cu vegetație forestieră, determină producerea unor categorii de urme specifice:
urme create de om: urme de încălțăminte, de mâini, cărarea de urme, urme de natură biologică, urme papilare (create pe frunze sau pe obiecte abandonate la fața locului)
create de animale
create de mijloace de transport (auto sau atelaje cu tracțiune animală)
create de instrumentele folosite (fierăstraie, topoare, drujbe, ciocane silvice sau alte dispozitive similare fabricate pentru contrafacerea ciocanului etc.)
substanțe chimice
arme sau mijloace destinate pentru atac.
Având în vedere locul săvârșirii infracțiunilor silvice, specific acestora este dispunerea de constatări tehnico-științifice pentru faptul că există pericolul dispariției sau degradării urmelor atât datorită acțiunii factorului uman cât și datorită acțiunii factorilor atmosferici (ploi abundente, căderi de zăpadă etc.).
Analizând categoriile de urme care pot fi găsite cu ocazia desfășurării cercetării la fața locului sau a altor activități de urmărire penală (exemplu percheziția domiciliară), specific infracțiunilor silvice sunt următoarele constatări tehnico-științifice sau expertize criminalistice: traseologică, a urmelor de sol, dactiloscopică, biocriminalistică, chimică, balistică, tehnică.
În funcție de tipul infracțiunii produse și consecințele acesteia (exemplu incendierile de păduri) pot fi dispuse și constatări tehnico-științifice sau expertize tehnice pentru lămurirea unor cauze de producere a unor fenomene (inclusiv incendii sau autoaprinderi).
2.1. Constatarea tehnico-științifică sau expertiza treseologică
Este cea mai des întâlnită în cazul infracțiunilor silvice pentru că urmele cele mai frecvent întâlnite în cazul acestor infracțiuni sunt cele formate de om, mijloace de transport, animale și cu ajutorul instrumentelor.
2.1.1. Expertizarea urmelor de încălțăminte
Aceste urme se creează prin contactul ce are loc între încălțăminte și sol. Ele ajută la determinarea drumului parcurs de persoanele ce interesează, la identificarea încălțămintei creatoare, precum și la furnizarea datelor în legătură cu activitățile desfășurate înaintea, în timpul și după comiterea infracțiunii.
În cazul infracțiunilor silvice urmele de încălțăminte apar ca urme-formă, de adâncime, fie statice fie dinamice, pe solul moale sau în zăpadă.
După părțile componente ale încălțămintei, urmele pot fi:
create de partea de jos a încălțămintei: lăsate de partea exterioară a tălpii, urme lăsate de pingea, urme lăsate de rama tocului și a tălpii, urme lăsate de toc
create de fețele încălțămintei: urme create de căpute, create de carâmbi.
Talpa încălțămintei creează urme statice sau dinamice și pot fi lăsate, de regulă, în adâncime, reproducând parțial sau total forma, conturul și caracteristicile tălpii.
Urmele create de fețele încălțămintei reproduc forma elementelor încălțămintei de pe suprafața regiunii de contact, de pildă: forma bombeului, a cusăturilor, a pliurilor, a perforărilor, a defectelor etc.
În cazul urmelor de încălțăminte, de foarte mare importanță pentru identificarea criminalistică este cărarea de urme. În expertizarea cărării de urme se vor avea în vedere următoarele elemente caracteristice:
direcția de mișcare sau axa cărării de urme, ca fiind linia mediană ce trece prin intervalul cuprins între două șiruri de pași, indicând direcția de deplasare
linia mersului, reprezentată de o linie frântă constituită din segmentele care unesc între ele părțile din spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiul
lungimea pasului, determinată de distanța dintre două urme consecutive, măsurată la partea din spate sau din față a lor
lățimea pasului, reprezentând distanța cuprinsă între partea exterioară ori interioară a urmelor piciorului stâng și drept, de regulă luându-se în calcul extremitatea interioară a călcâiului
unghiul de mers, măsurat între axa cărării de urme și axa longitudinală a tălpii.
Interpretarea urmelor de încălțăminte dă posibilitatea obținerii de date cu privire la: persoana care le-a creat și obiectul creator.
Cu privire la persoană se pot obține date referitoare la talia aproximativă, dacă au fost lăsate de o femeie sau un bărbat, număr de persoane, prezența unor defecte de mers s.a.
În ceea ce privește obiectul creator se pot obține date referitoare la tipul și modelul încălțămintei.
În cazul urmelor de încălțăminte specialistul va fi chemat să răspundă la întrebări de genul:
care este tipul de încălțăminte care a creat urma?
nr. de persoane prezent la fața locului
care este mărimea încălțămintei care a produs urma și talia aproximativă a persoanei
care este tipul și modelul de talpă ce a creat urma
dacă urmele de încălțăminte descoperite la fața locului sunt similare cu cele găsite la domiciliul suspectului sau au fost create cu încălțămintea ridicată de la suspect
particularitățile încălțămintei ale cărei urme au fost descoperite
dacă persoana care a creat urma prezintă infirmități fizice
direcția de deplasare a persoanei
modul de formare a urmei (mers normal, sub apăsarea unei greutăți transportate etc.)
vechimea urmei.
2.1.2. Expertizarea urmelor lăsate de mijloacele de transport
Modul de formare a urmelor mijloacelor de transport diferă în funcție de natura vehiculului creator și de cea a suportului. În descrierea lor se are în vedere, în general, următoarele elemente: lungime, lățimea, grosimea, forma, modelul și tipul părților rulante.
a. urmele create de vehicule cu tracțiune mecanică
În cazul anvelopelor, caracteristicile acestora pot consta din: uzura parțială sau totală a desenului, uzura laterală a anvelopei, găuri, tăieturi, bucăți lipsă (desprinse), petice, urme de pietricele pătrunse în șanțurile dintre desene, urme ale folosirii lanțurilor.
Caracteristicile generale care pot fi stabilite in procesul examinării benzii de rulare sunt următoarele: numărul osiilor vehiculului, ecartamentul (distanta dintre rotile aflate pe aceeași osie), ampatamentul (distanta dintre centrul osiei din față si al celei din spate), diametrul roților vehiculului.
Caracteristicile individuale ce pot fi determinate sunt: desenul benzii de rulare, defecțiunile de fabricație ale anvelopei, urmele de uzură.
b. Urmele vehiculelor cu tracțiune animală
La căruțele echipate cu pneuri sunt valabile unele dintre elementele prezentate si la vehiculele cu tracțiune mecanică. Pe lângă acestea, în urma expertizării se mai pot stabili si următoarele:
direcția de mers a vehiculului după orientarea copitelor animalelor de tracțiune
numărul vehiculelor
numărul roților cu care a fost echipat vehiculul
diametrul roților
Întrebările orientative care se pot pune expertului sunt:
care sunt tipul, modelul si marca vehiculului
care porțiune a vehiculului a creat urma
numărul de vehicule
care a fost mecanismul de formare a urmelor
ampatamentul si ecartamentul si diametrul pneului sau al rotii
direcția de deplasare
dacă urma și modelul de comparat au fost create de același vehicul
2.1.3. Expertizarea urmelor lăsate de instrumentele de taiere si urmelor create prin apăsare sau lovire
Urmele de tăiere sunt dinamice se rețin sub formă de striații paralele, relieful lamei instrumentului folosit.
Lemnul este un material în care aceste urme se imprimă foarte bine, mai ales la cel de esență mai puțin tare. O variantă a acestei categorii de urme este cea constituită prin tăierea cu fierăstrăul (manual sau mecanic).
Urmele prin apăsare sunt statice si de adâncime, reproducând profilul exterior al instrumentului folosit. In cazul infracțiunilor silvice acest gen de urme pot să fie produse prin legarea pe mijlocul de transport a materialului lemnos cu cabluri de sârma sau cu lanțuri sau legat după mijlocul de transport prin tragere (după tractor sau animal de tracțiune).
Urmele prin lovire se formează in adâncime si pot reda, in general, mai mult sau mai puțin fidel, aspectul instrumentului folosit ori al unei părți din acesta. Prin lovire se creează si o urmă dinamică de frecare-alunecare, moment in care pot fi imprimate urme striații. Acestea nu redau aspectul general al instrumentului creator, dar, prin forma lor au valoare in identificarea treaseologică. În cazul infracțiunilor silvice expertizarea urmelor de lovire prezintă o deosebită importanță în cazul folosirii fără drept a ciocanului silvic de marcat, al falsificării unui astfel de ciocan si folosirea lui sau pentru identificarea instrumentului fabricat pentru a imita ciocanul silvic.
Prin examinarea acestor categorii de urme se pot obține date referitoare la: instrumentul utilizat (felul acestuia) si acțiunile întreprinse de făptuitor la fața locului.
Unele categorii de întrebări orientative care se pot pune expertului:
dacă obiectul prezentat poartă urme formate cu vreun instrument
care este felul instrumentului care a creat urma
care este mecanismul de formare a urmei
care este succesiunea de creare a urmelor
dacă urmele prezentate au fost create cu același instrument
dacă urmele au fost create de același instrument cu care s-au realizat modelele pentru comparație
dacă deteriorările de pe instrumentul prezentat s-au produs în timpul utilizării sale la fața locului sau ulterior
dacă fragmentul descoperit la fața locului a făcut corp comun cu instrumentul prezentat spre examinare.
În cazul urmelor produse prin lovire pot fi stabilite si următoarele caracteristici individuale ale instrumentului:
forma profilurilor semirotunde
forma șănțulețelor
dispunerea profilurilor față de șănțulețe
dimensiunile profilurilor si șănțulețelor
formele specifice create de unele defecțiuni ale obiectului (o știrbitură a unei laturi a muchiei ciocanului, a muchiei toporului, lipsa unui dinte la fierăstrău etc.)
2.1.4. Expertizarea urmelor-formă lăsate de animale
Necesitatea executării unei expertize în cazul urmelor presupuse că provin de la animale apare atunci când trebuie dat un răspuns la întrebări referitoare la: stabilirea originii urmei, determinarea speciei, genului, ordinului si clasei animalului creator de urmă, identificarea animalului care a lăsat urma sau urmele descoperite la locul infracțiunii.
Pentru rezolvarea primelor doua probleme se iau in considerare diferențele anatomice de formă și de dimensiune ale extremităților membrelor animalelor aparținând unor specii diferite reproduse în urmele descoperite la fata locului.
O serie de studii de specialitate, efectuate încă la începutul sec.XX., au demonstrat că un important număr de animale prezintă creste papilare pe o parte sau pe întreaga suprafață ventrală a metacarpului, metatorsului și a degetelor. Având structură și caracteristici proprii, aceste desene papilare nu se pot confunda cu cele ale omului, dar prezintă aceleași proprietăți (unicitate și fixitate necesare procesului de identificare).
Având în vedere că la tracțiune animalul cel mai des folosit este calul, în cele ce urmează ne vom opri la examinarea urmelor lăsate de picioarele acestui animal.
Practica criminalistică a demonstrat că examinarea urmelor picioarelor de cal se reduce, în fapt, la examinarea urmelor mijloacelor de protecție specifice pentru picioarele acestui animal și anume potcoavele. Acestea sunt benzi metalice pregătite, după forma copitei, pentru a putea fi fixate sub tălpile copitelor cailor cu ajutorul unor cuie de tip special (caiele) cu scopul de a proteja copitele.
O potcoavă prezintă următoarele caracteristici ce se pot imprima în urmă:
– două fețe: una superioară (interioară) și alta inferioară (exterioară), între care se găsește un strat de metal
– două margini, una în jurul curburii exterioare și alta în curbura interioară
– perforațiile pentru prinderea caielelor unite între ele printr-un șanț
– o lamelă de protecție aplicată pe fața interioară a copitei
– curbura, reprezentând fidel forma copitei
– găurile pentru prinderea colților sau crampoanelor
– capetele ramurilor (de forme diferite)
– măsura, reprezentând lungimea în continuare de la un capăt la altul, de-a lungul marginii (curburii) exterioare.
De regulă, potcoavele pentru picioarele din față sunt mai mult largi decât lungi și au 6 sau 8 găuri pentru caiele pe când cele pentru picioarele din spate sunt mai ovale, mai groase și cu suprafața netedă. Cele pentru piciorul drept se deosebesc de cele pentru piciorul stâng prin conturul mai rotunjit al marginii exterioare și prin depărtarea șanțurilor caielelor față de marginea interioară.
Caielele diferă de la o țară la alta, iar în cadrul aceleiași țări de la o fabrică la alta. Părțile principale ale caielei sunt:
capătul care rămâne prins în șanțurile potcoavelor, suprafața sa exterioară imprimându-se în urme. Pot avea forma pătrată, trapezoidală, prismatică sau pot fi prevăzute cu canale perpendiculare în formă de cruce pentru înșurubare
gâtul ori gulerul caielei
corpul
Există caiele speciale pentru împiedicarea alunecărilor pe gheață, care au capul mai lung și mai ascuțit.
În afara potcoavelor pentru picioarele normale, se folosesc potcoave speciale pentru picioare anormale sau bolnave (cai cu defecte de volum, conformație, călcătură sau accidentați).
Pentru evitarea lunecărilor, în special pe timp de iarnă, se utilizează potcoave antiderapante confecționate din cauciuc ori din fier cu suprafața crenelată având atașată pe partea inferioară o coardă gudronată.
O altă grupă mare de potcoave, ce prezintă caracteristici deosebite, sunt cele folosite pentru caii destinați anumitor tipuri de activități: de tracțiune, de vânătoare, de plimbare, de concursuri hipice, cei lăsați în câmp pentru boală sau covalescență etc.
Urmele lăsate de picioarele animalelor se studiază, de preferință, la locul faptei, deoarece specia se poate stabili, în unele cazuri, numai după examinarea cărării de urme, cele izolate fiind insuficiente. Așa trebuie procedat și în cazul infracțiunilor de distrugere prin pășunare. De multe ori, examinarea separată este unică și suficientă etapă în realizarea expertizei.
Problemele pe care le poate rezolva expertizarea urmelor-formă lăsate de animale:
specia animalelor care lasă urme la fata locului
specia animalului care a tractat mijlocul de transport, mărimea aproximativă, greutatea, dacă are defecte de mers
caracteristicile potcoavei si ale caielelor
direcția din care a venit atelajul spre locul faptei si direcția in care a părăsit locul
dacă urmele descoperite la fata locului au fost create de animalul pentru care se pun la dispoziție modelele de comparație
2.1.5. Expertiza pentru stabilirea întregului după părțile componente
Tot cu ajutorul constatării tehnico-științifice sau expertizei traseologice se poate stabili dacă materialul lemnos descoperit la domiciliul unei persoane, la instalația de debitat sau ascuns ori abandonat în alt loc, provine din locul unde s-au tăiat arborii ce constituie obiectul material al infracțiunii.
Acest lucru este posibil prin examinarea caracteristicilor generale si individuale ale materialului lemnos descoperit si a cioatelor existente la fata locului.
Este de natură axiomatică faptul că nu se pot produce două desprinderi ale unor părți dintr-un întreg în condiții identice. De aceea, prin examinarea comparativă macroscopică sau microscopica a caracteristicilor ramase pe obiectul din care s-a desprins o parte, pe baza procedeului cunoscut în criminalistică sub denumirea de stabilirea continuității liniare, se poate restabili de către expertul în silvicultură, întregul.
Identificarea materialului lemnos se realizează pe baza principiului potrivit căruia plantele lemnoase diferă între ele. Plantele lemnoase se împart în doua mari grupe: rășinoase si foioase. În țara noastră cele mai frecvente plante din grupa rășinoaselor sunt: molidul, bradul, pinul și laricele, iar din grupa foioaselor fagul, stejarul, teiul, frasinul, carpenul, ulmul, aninul, plopul, salcâmul.
Identificarea criminalistică a lemnului se poate realiza, cu precădere, prin examinarea comparativa a caracteristicilor macroscopice (măduva, coaja, duromenul, inele anuale, inima, porii, razele medulare, canalele de parenchim, culoarea, desenul si luciul lemnului), caracteristicilor microscopice (traheidele, vasele, canalele rezinifere, fibrele lemnoase), defectelor de formă ale trunchiului, defectelor de structura ale lemnului, colorațiilor si alterațiilor lemnului.
Ca urmare a perfecționării activității de cercetare la fata locului, de la locul comiterii infracțiunii se pot ridica si microurme, ca de exemplu microparticule de lemn (rumeguș), particule de polen etc.
Realizările obținute în prezent în domeniul microscopiei clasice și electronice fac posibilă stabilirea continuității liniare și în cazul microurmelor, potrivit aceluiași procedeu folosit pentru reconstituirea întregului după părțile componente.
În toată această activitate de identificare a arborilor tăiați de pe picior, de o mare importanță este examinarea cioturilor (cioatelor) de arbori.
a. caracteristici generale
Dintre caracteristicile generale pot fi amintite: diametrul secțiunii, forma conturului inelului anual, care de regulă respectă forma generală a arborelui si poate fi circulară, ovală, ondulată sau eliptică, intensitatea și lățimea inelului anual, precum și numărul inelelor ce arată vârsta arborelui. De asemenea, sunt avute în vedere forma și culoarea inimii arborelui, forma, poziția și culoarea razelor și petelor medulare, defecte de structura ale lemnului (noduri, cicatrici, muguri, gâlme), precum și aspectul cojii care, în raport cu specia arborelui, poate fi netedă, solzoasă, brăzdată etc.
Aspectul microscopic general al lemnului oferă elemente în plus despre speciile de rășinoase sau de foioase, structura fiind diferită de la o specie la alta.
b. Caracteristici individuale
După stabilirea speciei materialului lemnos se trece la evidențierea caracteristicilor individuale ce constau în: numărul și lățimea inelelor anuale pe întreaga suprafață sau pe o unitate determinată a acesteia; forma inimii ce poate fi circulară, ovală, stelată, ondulată, neregulată etc.; valorile unghiurilor formate în diferite porțiuni de secțiune de razele medulare principale sau secundare; forma, poziția și culoarea defectelor de structură (noduri, inimi concrescute, muguri, pete de culoare diferită de cea a masei lemnoase, pete medulare, cicatrice etc.); minuțiile inelelor anuale de creștere (inele duble, deviate, unite, despărțite, îngustate, îngroșate, întrerupte); materiale înglobate în masa lemnoasă (forma și poziția depunerilor de rășină, scoarță înfundată etc.).
Sunt fixate prin fotografiere metrică caracteristicile generale și individuale. Înainte de fotografiere se îndepărtează de pe suprafața de tăiere orice impuritate și se curață ușor cu o bucată de hârtie abrazivă pentru a se pune în evidență inelele anuale.
La pozitivarea suprafețelor de tăiere, unul din negative, al ciotului sau al bușteanului, trebuie așezat cu gelatina în sus, numai astfel putându-se obține imagini asemănătoare. În caz contrar, fiecare secțiune, deși are un aspect asemănător, este totuși orientată invers.
Cu ajutorul compasului segmentier se măsoară distanța dintre caracteristicile individuale din urme. Aceste elemente sunt apoi căutate în fotografiile suprafețelor butucilor de comparație.
O altă cerință, în această etapa, este pozitivarea în fotografiile de examinare a inelelor de creștere la același nivel de intensitate, în scopul evitării erorilor de interpretare.
În urma efectuării acestei expertize se pot formula următoarele concluzii:
cert – pozitivă. De exemplu, „bușteanul de esență molid găsit la domiciliul numitului Z.D. a fost tăiat din cioata inventariată sub nr.311, din pădurea composesoratului Ciceu, din U.A. 202, u.p.66”.
cert negativă. „Bușteanul nu s-a tăiat din pădurea composesoratului Ciceu”
de probabilitate. „bușteanul a fost probabil tăiat din pădurea composesoratului Ciceu”
de imposibilitate. De exemplu, „nu se poate stabili de unde a fost tăiat bușteanul de lemn prezentat pentru expertiză”.
2.2. Expertizarea urmelor de sol
Expertizarea urmelor de sol în cazul infracțiunilor silvice este deosebit de importantă prin prisma datelor care pot fi obținute.
Urmele de sol, în cazul acestor categorii de infracțiuni, pot fi prezente pe încălțămintea autorilor, a roților mijloacelor de transport, pe picioarele animalelor, pe hainele autorilor, pe materialul lemnos găsit la domiciliul suspecților sau pe instrumentele folosite la comiterea infracțiunii.
Urma de sol, în accepțiunea științei criminalistice, provine, în special, din stratul de suprafață iar pe terenurile cu vegetație forestieră acest strat conține materia ce s-a format prin acțiunea îndelungată a plantelor, clorofilei, microorganismelor și a factorilor climatici.
În sol există și o serie de minerale, argiloase și neargiloase. Urmele de sol pot avea și o micropopulație formată din microfloră și din microfaună. Numărul, specia și tipul microorganismelor variază foarte mult de la un sol la altul. Din punct de vedere criminalistic microfauna prezintă un interes deosebit deoarece este specifică fiecărei zone de pe un anumit teren.
Stabilirea identității a două probe de sol sau a provenienței lor comune, implică efectuarea unui complex de examinări fizice, fizico-chimice, chimice și biologice.
O primă metodă de examinare este microscopia optică. În cadrul acestei metode vor fi studiate:
– caracteristicile generale macroscopice – culoarea, starea de agregare (nisipos, argilos, pulverulent, conglomerat), gradul de impurificare, omogenitatea.
– caracteristicile generale microscopice – forma și culoarea particulelor minerale, genul microurmelor (minerale, vegetale, animale), natura impurităților din urmă.
Prin această metodă pot fi diferențiate tipurile de sol.
O altă metodă este examinarea microbiologică. Prin folosirea acestui procedeu se pot evidenția următoarele caracteristici de identificare:
– caracteristici ale microflorei conținute de urma în litigiu
– caracteristici oferite de microfaună, redate de microorganismele numite protozoare. Dintre acestea, o importanță deosebită în procesul identificării o au thecamoebienele. Tipurile morfologice ale acestora variază de la o vegetație la alta și, astfel, se pot stabili unele caracteristici de individualizare.
Prelevarea urmelor de sol pentru comparație se va face din stratul de humus brut precum și din stratul subțire de frunziș humificat, deoarece acestea constituie mediile cele mai favorabile dezvoltării thecamoebienelor.
Examinarea bacteriilor conținute în sol este un alt procedeu de expertizare folosit. Acesta se bazează pe faptul că microflora solului este constituită din virusuri, bacterii, ciuperci microscopice și alge, a căror examinare microscopică poate pune în evidență unele caracteristici care permit identificarea urmelor de sol.
Procedeul gradienților de densitate este o altă metodă care constă în separarea particulelor din conținutul probelor de sol în fracțiuni de aceeași densitate, realizându-se astfel un „spectru al densității probelor”. Compararea distribuției pe densitate a particulelor din mostrele litigiu și martor, furnizează date despre gradul lor de asemănare. Totodată, acest procedeu permite și un studiu comparativ al impurităților existente în probe, și ele putând oferi în unele cazuri indicii despre originea comună sau diferențele dintre două probe.
Spectografia este o altă metodă cu ajutorul căreia pot fi puse în evidență următoarele caracteristici comparabile:
componentele de bază ale solului
lungimea de undă a acestor componente
intensitatea componentelor
particulele cu aspect de cărămidă
particulele de var
particulele de ipsos
Acestea apar pe spectogramă sub formă de linii spectrale, care prezintă intensități diferite.
Pentru evidențierea unor minerale argiloase existente în sol se folosește metoda difracției în raze x iar pentru determinarea valorilor concentrațiilor diferitelor metale se folosește spectro-fotometria de absorbție atomică.
O modalitate cu pondere în examinarea urmelor de sol o constituie examinarea chimică și privește determinarea compoziției acestora.
Pentru identificarea diferitelor substanțe, grupări anionice și cationice care intră în componența solului, se efectuează reacții chimice specifice, cel mai des utilizate fiind reacțiile cu formarea de precipitate, de complecși și de oxido-reducere. Datele de ordin cantitativ se obțin prin utilizarea metodelor chimice clasice: gravimetria și volumetria. Se pot determina: apa, azotul, fosforul, humusul, concentrația ionilor de hidrogen etc.
Prin expertiza urmelor de sol, în esență, trebuie să se stabilească dacă urma în litigiu este de sol și în caz afirmativ dacă se aseamănă sau nu cu modelul de comparație supus expertizei. În fundamentarea științifică a demostrației se vor anexa la raportul de expertiză microfotografii, spectograme, spectrofotograme și tabele sinoptice cu datele rezultate din examinări.
Concluziile expertizei pot fi formulate în felul următor:
cert negative. Exemplu, „probele de sol în litigiu și martor nu au aceeași proveniență”
de probabilitate. Exemplu, „valorile concentrațiilor elementelor componente din urma în litigiu sunt aceleași cu cele din probele de comparație, deci probele ar putea avea aceeași proveniență”
de imposibilitate. Exemplu, „nu ne putem pronunța asupra provenienței probelor”
2.3. Expertiza urmelor la incendiile de păduri
Expertizarea urmelor ridicate cu ocazia cercetării la fața locului la incendiile de păduri sau alte terenuri cu vegetație forestieră este o activitate destul de complexă, având în vedere ca organul de anchetă, de cele mai multe ori, nu-și poate da seama de natura urmelor și, în consecință, este dificil de a stabili tipul de expertiză care se impune: criminalistică, tehnică, chimică ș.a. Aici intervine, și este foarte important, rezultatul activităților de investigare, de cercetare la fața locului și alte acte desfășurate de organele de anchetă și în baza cărora s-au formulat ipotezele și versiunile privind cauzele producerii incendiului. De aici rezultă necesitatea ca la efectuarea lucrării să participe specialiști din mai multe domenii de activitate, astfel încât aceste expertize primesc un caracter inter sau multidisciplinar. Este vorba, cu alte cuvinte, așa cum a fost și definită în literatura de specialitate de expertiza complexă.
Rezolvarea problemelor puse de organul judiciar în fața expertului, în asemenea expertize, poate fi realizată fie prin folosirea de către laboratorul sau institutul ori serviciul care efectuează expertiza a unor specialiști de la alte instituții (fără ca aceștia să aibă calitatea de experți), fie prin numirea de experți din mai multe domenii de activitate care să execute împreună lucrarea și să formuleze o concluzie unică, rezultat al tuturor cercetărilor științifice desfășurate. În cazul incendiilor de păduri cel mai des întâlnită expertiză complexă este expertiza tehnico-criminalistico-chimică (aceasta din urmă fiind necesară pentru depistarea urmelor de produse petroliere, materiale plastice, alte substanțe chimice-unele chiar toxice). În cazul existenței victimelor se suprapune și expertiza medico-legală.
Aceste expertize complexe prezintă o serie de avantaje față de situația în care s-ar dispune mai multe expertize în aceeași cauză:
fiecare expert are o viziune asupra întregului caz, experții dintr-o specialitate beneficiind de informațiile necesare dintr-o altă specialitate
întocmirea unui singur raport de expertiză oferă, atât o sistematizare a răspunsurilor la întrebările fixate de organul judiciar cât și o mai mare operativitate în soluționarea cazurilor judiciare.
Deși C.P.P. nu prevede expertiza complexă ca un mijloc de probă de sine stătător, dispunerea și efectuarea acestor tipuri de expertize nu contravine legii dacă se respectă dispozițiile acolo prevăzute.
Am tratat la capitolul privind cercetarea la fața locului a infracțiunii de incendiere de păduri modul de căutare a urmelor, locurile unde se caută, modalități de ridicare ș.a. astfel că nu vom reveni asupra acestor aspecte. Important pentru organul de urmărire penală este să formuleze expertului întrebări clare și precise pentru rezolvarea tuturor problemelor și aspectelor de lămurit.
Probleme orientative care se pot pune expertului în cazul incendiilor de fond forestier:
determinarea caracteristicilor de combustibilitate a unor materiale și substanțe (temperatura de aprindere, de inflamabilitate, de autoaprindere, viteză de ardere, viteză de propagare a flăcărilor, limita de rezistență la foc, opacitatea fumului etc.);
determinarea bilanțului energetic al materialelor și substanțelor combustibile
confruntarea duratei incendiului și a temperaturii rezultate cu durata convențională și energia temporală produsă
identificarea în cenușă sau materiale prelevate de la fața locului a prezenței unor substanțe (inițiatori sau acceleratori ai reacției de ardere sau a unor componenți din structura lor)
determinarea modificărilor din structura metalelor și altor materiale în urma solicitărilor termice și a fenomenelor fizico-chimice la care au fost supuse în timpul incendiului
analiza și compararea suprafețelor și contururilor obiectelor
experimentarea pentru determinarea modului în care ard unele materiale și a fenomenelor care însoțesc procesul de combustie
În cazul surselor de autoaprindere:
stabilirea substanțelor chimice prezente care se pot autoaprinde în contact cu aerul, apa sau cu alte substanțe chimice
evaluarea cantităților de substanță intrate în reacție și a măririi energiei termice dezvoltate
depistarea acceleratorilor existenți în masa materialelor cu tendință de autoaprindere
determinarea caracteristicilor de aprindere și ardere a materialelor combustibile amplasate în zona incendiului și compararea lor cu mărimea energiei termice dezvoltate
verificarea posibilităților de autoaprindere.
În cazul surselor de aprindere naturale:
examinarea urmelor de ardere
determinarea condițiilor de aprindere și de ardere a materialelor și substanțelor combustibile aflate în zona incendiului și compararea lor cu energia de aprindere a sursei
examinarea efectelor mecanice și termice în cazul trăsnetului și a acțiunilor secundare
evaluarea mărimii energiei solare datorate radiațiilor directe
examinarea bucăților de sticlă care ar fi putut juca rol de lentilă
evaluarea nivelului de radiație
prelucrarea datelor meteorologice din perioada anterioară izbucnirii incendiului
Ceea ce interesează organul de urmărire penală cel mai mult la astfel de incendii, în prima fază, este stabilirea cauzei producerii incendiului pentru ca, în final, după efectuarea primelor investigații să se stabilească dacă avem de a face cu o infracțiune de incendiere sau cu un incendiu provocat de alte cauze fără intervenția intenționată a omului sau din neglijența acestuia, caz în care infracțiunea va fi cea prevăzută de codul penal, respectiv distrugere din culpă. Bineînțeles, dacă sunt întrunite toate celelalte elemente constitutive.
2.4. Expertiza urmelor de mâini; expertizarea urmelor papilare de pe frunze
Prin urme ale mâinilor, în sens criminalistic, se înțeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului cu acestea în procesul săvârșirii infracțiunii. Ele reproduc conturul și relieful fie al palmei fie al dosului acesteia. În aceste urme se pot reproduce concomitent atât conturul degetelor și al palmei cât și relieful crestelor papilare.
Cercetările intreprinse asupra caracteristicilor desenelor papilare și ale utilității lor în identificarea persoanelor, au pus bazele unei ramuri importante a științei criminalistice: dactiloscopia.
Aceasta este ramura Criminalisticii care se ocupă cu examinarea și clasificarea desenelor papilare, în vederea identificării persoanei.
Impunerea desenului papilar printre cele mai valoroase și importante elemente de identificare a persoanei se datorește unor proprietăți:
unicitatea desenului papilar; numărul și varietatea formelor și detaliilor caracteristice, practic, fac imposibilă întâlnirea a două amprente identiceâ
fixitatea desenului papilar; constă în menținerea formei și detaliilor caracteristice ale desenului papilar de la formarea sa, în luna a șasea de viață intrauterină, până la moartea persoanei
inalterabilitatea; în mod normal, un desen papilar nu poate fi modificat sau înlăturat, numai rănile adânci precum și boli ca lepra, pot duce la alterarea desenului papilar.
Desenul papilar este foarte variat și se poate clasifica pe categorii, grupe sau tipuri, după mai multe criterii:
după regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă:
zonele falangetei, falanginei și falangei – regiunea digitală cu regiunea palmară (cu zonele palmară, tenară și hipotenară)
Crestele papilare care alcătuiesc structura desenului falangetei formează, de regulă, trei zone: bazală, centrală și marginală.
după forma desenului din zona centrală și de poziția și numărul deltelor (deltă=locul de întâlnire a celor trei zone)
desene adeltice (sau de tip arc) lipsite de zona centrală
desene monodeltice (de tip laț) care pot fi dextrodeltice sau sinistrodeltice
desene bideltice (de tip cerc)
desene polideltice (de tip combinat)
desene excepționale (sau amorfe), cele întâlnite în țara noastră purtând denumirea de desene danteliforme.
Urmele papilare se formează prin contactul direct al mâinii cu o suprafață sau cu un obiect, în funcție de modul de formare, distingându-se mai multe categorii:
urmele vizibile; sunt lăsate de mâini murdărite (cu vopsea, noroi etc); ele nu rețin în condiții perfecte caracteristicile desenului papilar
urmele invizibile; sunt lăsate de mâini prin depunerea sudorii și a grăsimii umane de pe piele pe suprafețe sau obiecte
urmele de adâncime; sunt lăsate de mâini prin imprimarea profilului crestelor papilare în diverse materii: sol argilos, zăpadă moale etc.
De asemenea, în funcție de modul de imprimare, urmele papilare pot fi statice sau dinamice. Cele mai valoroase urme, în cazul infracțiunilor silvice, sunt urmele papilare statice, invizibile sau cele de adâncime.
Urmele papilare nu sunt specifice infracțiunilor silvice, dar nu trebuie neglijată posibilitatea existenței lor iar în cazul relevării și ridicării unor asemenea urme, acestea pot constitui proble foarte valoroase. În ce locuri se pot găsi urme papilare în cazul acestor infracțiuni:
pe obiectele pe care făptuitorul le-a adus și le-a lăsat, intenționat sau din neglijență, la locul comiterii infracțiunii: pachete de țigări cu celofan, cuțite, recipiente din plastic sau sticle în care s-a adus apă sau băuturi alcoolice, conserve, hârtie de ambalaj lucioasă, baterii de lanternă sau chiar lanterne etc.
Față de obiectele aflate în încăperi, cele aflate în aer liber păstrează urmele papilare un timp mai scurt, dar ajungând sub o oarecare protecție (sub scoarță de copaci, frunze etc.) pot păstra urmele de la 2-3 săptămâni până la câteva luni. Dar, deși urmele papilare se conservă destul de bine și în condiții de umezeală, în cazul infracțiunilor silvice, de principiu, se impune rapiditate în relevarea și ridicarea urmelor. Factorii cei mai distrugători pentru aceste categorii de urme sunt razele solare, curenții puternici de apă și ploaia îndelungată și cu stropi mari și denși.
Am lăsat la urmă un obiect primitor de urme papilare întrucât până nu de mult, nu exista în atenția tehnicienilor criminaliști: frunza de vegetație forestieră.
Unul dintre practicienii criminaliști cu experiență a studiat și a stabilit că frunzele de copaci de pe terenurile cu vegetație forestieră sunt obiecte care pot primi urme papilare.
În cazul infracțiunilor silvice, cu ocazia investigării criminalistice a locului faptei o atenție deosebită trebuie acordată vegetației aeriene și terestre care poate fi purtătoare de urme criminalistice, create prin stratificare, destratificare sau ca urmare a acțiunii mecanice, ce pot contribui la lămurirea împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea sau chiar la identificarea făptuitorului.
Relevarea urmelor create prin acțiune mecanică exercitată asupra plantei, îndeosebi asupra frunzelor și petalelor florilor, este o metodă nouă, recentă .
Majoritatea frunzelor sunt alcătuite din trei părți:
– limbul sau lamina, partea cea mai importantă a frunzei, care este lat, verde și străbătut de nervuri conducătoare;
– pețiolul este un cordon de formă cilindrică, convexă sau concavă, care în majoritatea cazurilor se prinde de nodurile tulpinii;
– teaca este partea bazală a pețiolului cu care se prinde de nodurile tulpinii.
Din cele trei părți componente ale frunzei, numai limbul poate constitui suport primitor de urme, datorită dimensiunilor sale.
Structura anatomică a limbului foliar se compune din: epiderma superioară, parenchimul palisadic, parenchimul lacunar, epiderma inferioară.
Epiderma este formată dintr-un singur strat de celule strâns unite între ele, în mare majoritate fără clorofilă.
Parenchimul palisadic se găsește sub epiderma superioară și conține în celulele sale o cantitate mare de cloroplaste care posedă pigmenți clorofilieni ce dau frunzei culoarea verde. Acesta conține 80% clorofilă.
Parenchimul lacunar se află sub epiderma inferioară și este format din celule parenchimatice neregulate, de diferite forme, lăsând spații mari intercelulare. În aceste lacune se acumulează aer, care constituie rezerva de bioxid de carbon și oxigen necesară funcțiilor vitale. Acesta conține 20% clorofilă.
Prin presarea, ruperea, strivirea frunzei de către mână, piciorul încălțat sau pneul unui autovehicul, zona afectată, își schimbă sensibil culoarea (devine un verde mai intens) față de restul limbului foliar, datorită faptului că, prin acțiunea mecanică exercitată supraliminal, cloroplastele purtătoare de pigmenți clorofilieni se sparg iar clorofila migrează în spațiile intercelulare și epidermă, pe traseele create de topografia suprafeței de contact a agentului vulnerant, reproducând-o cu fidelitate.
Pentru a evidenția urma creată de agentul vulnerant, frunza este supusă unei operațiuni de stopare a procesului de fotosinteză și a respirației, prin privarea de lumină și umiditate, concomitent cu menținerea sa într-o stare relativ plană, la o temperatura de circa 200 C.
Această operație se poate realiza, de exemplu, prin așezarea frunzei purtătoare de urmă între două plăci de sticlă opacă prevăzute pe margini cu o garnitură subțire pentru etanșare și presată cu ajutorul unor cleme metalice.
După o perioadă de aproximativ 6-8 ore odată cu începerea opririi procesului de fotosinteză și a respirației, va apare o diferență de contrast cromatic între zona lezată și restul suprafeței limbului foliar, ca urmare a inițierii procesului de etiolare a zonelor învecinate zonei lezate, dar și datorită alterărilor și interferențelor celulare produse prin distrugerea cloroplastelor și difuzarea clorofilei în celulele epidermice lezate și în spațiile intercelulare ale parenchimul palisadic.
Dupa circa 48 ore, procesul de fotosinteză este complet oprit, contrastul cromatic obținut este maxim și urma este astfel relevată. Dupa relevare urma se fotografiează direct dacă este bine conturată sau cu iluminare prin transparență, atunci cînd este mai slab evidențiată.
Pentru fixarea urmei prin fotografiere este indicat să se folosească un film color pentru a obține un contrast mai bun.
Există posibilitatea ca descoperirea materialului vegetal purtător de urme să aibă loc într-un moment în care a intervenit procesul de uscare.
O frunză uscată devine casantă, se contractă și își pierde din elasticitate iar urmele au contur slab, se deformează, își modifică atât aspectul cât și dimensiunea.
În această situație, pentru ca urmele să se releve, materialul vegetal este supus unei operații de revitalizare în apă, timp de 10-30 minute.
Apa difuzează în spațiile intercelulare, materialul vegetal își redobândește elasticitatea, se redresează în ansamblul său iar urmele revin la forma și dimensiunile avute înainte de uscare.
Pentru conservarea materialului vegetal purtător de urme, pe suprafața acestuia se va pulveriza, de la o distanță de circa 15-20 cm un strat sensibil de lac incolor care-i va asigura elasticitatea necesară unei manipulări nedistructive.
După activitățile de relevare, ridicare și interpretare la fața locului a urmelor papilare, urmează etapa finală a activității de clarificare a aspectelor legate de formarea urmelor de mâini, respectiv expertiza dactiloscopică. În prezent posibilitățile științifice oferite de expertiza dactiloscopică sunt multiple. Ele sunt și în funcție de faptul dacă expertului i se prezintă numai urma sau și modelele de comparat.
când se prezintă numai urma ridicată de la fața locului expertul are posibilitatea să stabilească:
de la ce mână provine
regiunea mâinii sau a degetului care a format-o
din ce tip sau varietate de desen papilar face parte
în ce mod s-a format
natura substanței de pe crestele papilare
vechimea urmei
dacă aceasta conține suficiente elemente de identificare
când se prezintă urma și modelul de comparație:
dacă urma ridicată de la fața locului și amprenta prezentată sunt create de aceeași persoană
În funcție de aceste posibilități se adresează și întrebările expertului.
Pentru stabilirea identității este necesar ca examenul comparativ să scoată în evidență un număr minim de detalii sau puncte caracteristice, capabil să conducă la o concluzie certă de identificare.
Cu toate că nu există o regulă generală privind numărul acestor detalii, el variind pe plan mondial între 8 și 17, la noi în țară s-a impus în practică așa-numita regulă a celor „12 puncte coincidente”.
Atât în literatura de specialitate cât și în practică s-a demonstrat că identificarea dactiloscopică nu trebuie să se bazeze în exclusivitate pe determinări cantitative ci pe determinări calitative, nefiind absolut obligatorie stabilirea a 12 puncte coincidente. De exemplu, este mai valoros un detaliu de genul inelului anastomozei, trifurcației sau cicatricei, întâlnit cu o frecvență de sub 1% la circa 200 de impresiuni față de un capăt de creastă papilară prezent cu o frecvență de peste 25%. Dacă se au în vedere 8 puncte coincidente, dintre care unul este o cicatrice, probabilitatea de repetare a acestor puncte este de la 1 la 37 de milioane. Dacă se mai adaugă încă un detaliu, de genul crestelor alternative, probabilitatea este de 1 la 972 milioane.
2.5. Expertiza dendrocronologică
Creșterea arborelui într-un areal cu variații sezonale ale climatului (alternanță iarnă-vară sau sezon umed-secetos) se caracterizează prin formarea unei singure creșteri pe perioada de vegetație, respectiv „inelul de creștere”.
Pentru elucidarea cauzelor care determină variabilitatea caracteristicilor unei secvențe multi anuale de inele de creștere intervine o ramură științifica „de graniță”, relativ tânără, numita dendrocronologia.
Dendrocronologia (din grecescul dendron-lemn,chronos –timp, logos-știință) poate fi definită drept știința care utilizează inelul anual, știința datării evenimentelor și a variației factorilor de mediu prin studiul comparativ al inelelor de creștere ale arborilor și a vârstei reale a lemnului (anul exact al formării inelului de creștere).
5.5.1 Inelul anual. Factori de creștere
Cunoașterea structurii lemnului este necesară pentru construirea și interpretarea modelelor privind legătura dintre variația factorilor de mediu și creșterea radială a arborilor, exprimată prin lățimea inelului anual sau prin intermediul altor caracteristici ale acestuia (densitate, structură etc.). Înțelegerea manierei în care sezonul de creștere activa începe și se termină, perioada în care se formează anumite structuri ale lemnului, atât la nivelul trunchiului cât și la nivelul rădăcinilor sau ramurilor, este esențială pentru explicarea modului în care se pot forma într-un singur sezon de vegetație două inele anuale sau cum, în unele cazuri, inelul anual poate lipsi în anumite părți ale arborelui.
Lemnul este un ansamblu de țesuturi de origine secundară, formate din pereți lignificați, rezultat al funcționării către interior a cambiului.
Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă apare în fascicolul primar al tulpinii, între liber și lemn, fiind constituit dintr-un singur strat de celule tinere, a căror însușire esențială este de a se divide. Din diviziunea celulelor cambiale se diferențiază spre exterior liberul secundar iar spre interior lemnul secundar.
La speciile lemnoase din zona temperată, cambiul este inactiv în perioada de iarnă, fiind reactivat sub influența hormonilor de creștere primăvara. Această funcționare particulară a cambiului conduce la apariția unor limite structurale, deci observabile, între creșterile anuale. Acestea definesc inelele anuale, distinct vizibile la speciile de rășinoase și foioase cu distribuția porilor inelară și mai puțin vizibile macroscopic la foioasele cu o distribuție a porilor difuză. (a se vedea figura alăturată).
Macrostructura anatomică a lemnului este rezultatul acumulărilor de straturi de celule lemnoase de diferite dimensiuni, organizate în inele anuale. Caracteristicile fiecărui inel anual sunt determinate de proporția diferitelor elemente celulare componente, reflectând condițiile de creștere din sezonul de vegetație, în situația unui plan de organizare a structurii lemnului constantă. Ansamblul ultimelor creșteri anuale formează o zonă activă din punct de vedere fiziologic, asigurând transportul sevei brute, cunoscută sub denumirea de alburn. Creșterile anuale mai depărtate de cambiu suferă procese de transformare de ordin anatomic, fizic și chimic provocate și controlate de celulele de parenchim, proces denumit duraminificare. Prin acest proces are loc transformarea alburnului în duramen.
Coniferele prezintă o structură microscopică a lemnului relativ simplă, uniformă, caracterizată prin următoarele elemente:
traheidele longitudinale
razele medulare
parenchimul longitudinal
canalele rezinifere
absența traheelor (vase perfecte) și a fibrelor lemnoase
Creșterea radială precum și structura intrinsecă a lemnului este controlată în primul rând prin bagajul genetic al fiecărui arbore, care determină o constantă a compoziției calitative a țesuturilor lemnoase, a modului general de aranjare a elementelor celulare, a structurii interne a pereților celulelor lemnoase. Factorii de mediu, prin influențarea activității cambiului, a proceselor de diferențiere celulară, de creștere a pereților celulelor, induc caracteristici particulare ale inelelor anuale sub raportul dimensiunilor, a densității, a proporției lemn timpuriu-lemn târziu și a structurii anatomice. Tocmai pe diferențierea acestor elemente între arbori în funcție de condițiile de climă, mediu și vegetație în care au crescut, se bazează și identificarea criminalistică folosind expertiza dendrocronologică sau dendroarheologică, aceasta din urmă fiind o subdisciplină științifică care, tot pe baza caracteristicilor inelului anual, poate data când a fost exploatat lemnul, când a fost procesat și utilizat (exemplu, într-o construcție).
5.5.2. Prelevarea, prelucrarea și măsurarea probelor de comparat
Obținerea informațiilor privind creșterea radială a arborilor se poate realiza fie prin recoltarea de probe de creștere de la arbori, fie prin utilizarea metodelor și instrumentelor de măsurare directă a creșterii radiale-dendroauxometre, dendroauxografe etc. Dar, metoda și eficiența cea mai mare asupra rezultatelor expertizei o constituie prelevarea de probe de creștere. Aceste probe trebuie prelevate atât de la cioată cât și din trunchi, de la diferite înălțimi (aceasta pentru necesitatea stabilirii continuității procesului de creștere, având în vedere că una din modalitățile folosite de infractori pentru a împiedica identificarea bușteanului după diametrul cioatei este retezarea din buștean a unei bucăți pentru a avea un diametru mai mic decât al cioatei; metoda care se folosește în special la esența rășinoase-brad, molid-care au o forma conică mai pronunțată).
Cea mai utilizată metodă este metoda carotelor prelevate cu burghiul Pressler. Se folosesc niște burghie de mari dimensiuni (40-80 cm), cu două începuturi pentru rășinoase și cu trei pentru foioase. Carotele sunt transportate și păstrate în tuburi speciale din hârtie sau plastic, asigurând uscarea lentă a acestora. După uscare, probele de creștere se montează pe suporți speciali din lemn, prin lipire cu adezivi. Carotele, apoi, se șlefuiesc cu ajutorul unor discuri abrazive, punând în evidență mai bine structura inelelor anuale. Se pot aplica și tratamente chimice pentru accentuarea contrastului dintre lemnul timpuriu și lemnul târziu sau prin aplicarea unui strat de ulei de in. Pentru a se evita crăparea rondelelor, datorită uscării rapide, acestea se vor depozita în spații deschise cu o ventilație foarte bună, timp de 2-3 săptămâni. Se va acorda atenție, la recoltarea probelor, respectării elementelor de tactică criminalistică privind numerotarea și individualizarea probelor.
Măsurarea lățimii inelului anual este principala operațiune care se realizează în studiul comparativ al rondelelor recoltate pentru probă. Creșterea anuală a arborilor poate fi analizată din punct de vedere al variabilității în timp a lățimii totale a inelului anual, al lățimii inelului anual diferențiat în raport cu lemnul târziu și lemnul timpuriu, al densității și structurii precum și din punct de vedere al compoziției chimice. Metodele de măsurare a acestor parametri ai inelului anual variază de la simpla analiză vizuală a caracteristicilor generale la metode sofisticate, cum sunt analiza densitometrică cu raze x, analiza de imagine sau tehnicile spectrometrice.
În cadrul Stațiunii Experimentale de Cultura Molidului Câmpulung Moldovenesc a fost pusă la punct o metodă de măsurare a lățimii inelului anual bazată pe scanarea carotei și determinarea grosimii inelului anual prin intermediul unor coeficienți de calibrare. Aceasta metodă a fost îmbunătățită prin integrarea ei într-un sistem informatic semiautomat de măsurare a lățimii inelului anual, rezultând aplicația informatică CAROTA 2.1., versiune ce constituie o perfecționare a programului CAROTA 1.0.
2.6. Alte genuri de expertize pretabile a fi efectuate în cazul infracțiunilor silvice
Am tratat mai pe larg cele mai importante constatări tehnico-științifice și expertize care se întâlnesc în practica organelor judiciare în cazul investigării infracțiunilor silvice.
Pe lângă acestea, în funcție de infracțiunea săvârșită sau modalitatea de comitere, chiar în cazul aceleiași infracțiuni, se poate impune efectuarea și a altor tipuri de constatări sau expertize. Astfel:
în cazul infracțiunilor prevăzute de art.96 din Codul Silvic, există posibilitatea de a fi necesară o expertiză tehnică topografică pentru a stabili deținătorul sau proprietarul terenului ocupat fără drept ori pentru stabilirea poziției anterioare a reperelor de marcare ori a semnelor de hotar (distruse sau mutate); de asemenea, o astfel de expertiză poate fi necesară pentru stabilirea faptului dacă infracțiunea s-a produs în arii forestiere protejate;
în cazul formelor agravante ale infracțiunii de tăiere sau scoatere din rădăcini (art.97, alin.4 lit.b – de o persoană având asupra sa o armă sau substanțe chimice periculoase) aproape în toate cazurile se impune efectuarea unei constatări tehnico-științifice sau expertize chimice pentru a se stabili natura substanțelor chimice și gradul lor de periculozitate pentru om; există cazuri când se impune efectuarea chiar a unei constatări sau expertize balistice pentru a stabili tipul armei găsite asupra autorului faptei (sau tehnice);
în cazul infracțiunii de falsificare a ciocanului silvic de marcat se poate
impune efectuarea unei constatări tehnico-științifice criminalistice (sau
tehnice și criminalistice) pentru a stabili modalitatea de falsificare și
efectul aceste falsificări, respectiv gradul de asemănare cu originalul;
în cazurile în care, pentru încercarea de acoperire a infracțiunii și a justificării provenienței materialului lemnos, se folosesc înscrisuri (documente) suspecte a fi fost falsificate, este necesară efectuarea unor constatări sau expertize grafice;
în practica judiciară nu sunt excluse nici constatările tehnico-științifice sau expertizele contabile, în cazul comiterii unei infracțiuni de incendiere a pădurii pentru ascunderea unei infracțiuni de delapidare comise de către personalul silvic cu atribuțiuni de gestionare a fondului forestier respectiv, sau în alte cazuri.
Nici prin menționarea acestor tipuri de expertize care pot fi dispuse în cazul infracțiunilor silvice nu considerăm că am făcut o enumerare limitativă.
Diversitatea modalităților de comitere a infracțiunilor, inventivitatea autorilor, impun efectuarea și a altor constatări sau expertize. Așa, de exemplu, pot fi dispuse expertize biocriminalistice, biologice s.a.
Așa cum arătam în capitolul privind cercetarea la fața locului, la locul comiterii infracțiunii pot fi găsite și urme biologice (fire de păr uman sau de animal, resturi de țigări purtând urme de salivă, urme de sânge etc.) care pot fi expertizate pentru a se ajunge la identificarea autorului faptei.
Obiect al expertizei îl pot constitui și urmele biologice provenite de la animale, altele decât părul sau sângele ori urme biologice de natură vegetală.
În afară de aceste genuri de expertize, pentru cercetarea infracțiunilor silvice, în special în cazul unor distrugeri (prin tăiere, incendiere sau în alt mod) semnificative considerăm că se impune efectuarea unor expertize tehnice pentru stabilirea impactului asupra mediului înconjurător. Concluziile acestor expertize (așa cum am arătat și vom arăta la subcapitolul privind calculul prejudiciului) să constituie și un element în calcularea pagubei produse prin infracțiune.
3. Recuperarea pagubei în cazul infracțiunilor silvice
Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara (art.998 din Codul Civil).
Prin natura lor, infracțiunile silvice sunt infracțiuni „de rezultat”, excepție făcând infracțiunile prev. de art.99 și 100 (fals și uz de fals vis-a-vis de ciocanul silvic de marcat), care sunt infracțiuni de pericol.
Deci, prin săvârșirea unei infracțiuni silvice se produce o pagubă materială în dauna proprietarilor sau deținătorilor de păduri sau alte terenuri cu vegetație forestieră, pe de o parte, iar pe de altă parte, în dauna statului ca și garant al protejării și asigurării condițiilor de mediu necesare unei vieți sănătoase.
Potrivit disp.art.2 din OG 96/1998, privind reglementarea regimului silvic, strategia de punere în valoare ecologică a pădurilor este un atribut al statului.
În urma săvârșirii unei infracțiuni, prin intermediul organelor de urmărire penală stabilite de lege, sunt desfășurate activitățile procesual-penale prevăzute de Codul de procedură penală care constituie un proces bine reglementat ce se desfășoară pe baza unor principii (art.2-8 C.P.P.) și reguli.
Practic, procesul penal presupune exercitarea acțiunii penale și, în paralel, a acțiunii civile, dacă persoana vătămată își manifestă această opțiune prin constituirea ca parte civilă. Deci, dacă acțiunea penală în cazul infracțiunilor silvice se exercită din oficiu, nefiind necesară o plângere prealabilă în acest sens, pentru repararea pagubei persoana vătămată trebuie să solicite în mod expres acest lucru. Ca excepție o reprezintă dispozițiile art.17 C.P.P. unde se prevede că acțiunea civilă se pornește și se exercită și din oficiu când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. În acest caz reprezentantul legal al persoanei vătămate sau persoana care îi încuviințează actele v-a prezenta situația cu întinderea pagubei materiale suferite.
Conform dispozițiilor art.14 alin.3 din C.P.P. repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile, în următoarele moduri:
în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală ori parțială a unui înscris și prin orice alt mijloc de reparare;
prin plata unei despăgubiri bănești, în măsura în care repararea în natură nu este cu putință, inclusiv pentru acoperirea folosului de care a fost lipsită partea civilă.
În prezent, determinarea despăgubirilor în cazul unor pagube produse fondului forestier, vegetației forestiere din afara acestuia situate atât pe terenurilor proprietate publică cât și pe cele proprietate privată, se face potrivit aceluiași act normativ, respectiv Legea 81/1993 (M.O. 275/29.11.1993). Din conținutul art.1 al legii reținem faptul că nu toate pagubele produse prin infracțiunile silvice se calculează potrivit criteriilor stabilite de lege, aplicarea acesteia fiind limitată doar la pagubele cauzate prin tăierea, scoaterea din rădăcini, distrugerea, degradarea sau sustragerea arborilor, puieților sau lăstarilor produse fondului forestier, vegetației forestiere din afara fondului forestier național. Cu alte cuvinte, aplicarea acestei legi se face următoarelor infracțiuni silvice:
tăierea sau scoaterea din rădăcini de arbori, puieți sau lăstari (art.97 Cod Silvic și art.32 din OG 96/1998)
furtul de arbori, puieți sau lăstari (art.98 Cod silvic )
infracțiunile de distrugere și (sau) degradare a unor suprafețe de păduri, prin incendiere sau pășunare (prev. de art.33 din OG 96/1998 și art.101, 102 și 103 din Codul silvic)
defrișarea vegetației forestiere (prev. de art.31 rap. La art.9 lit.a din OG 96/1998).
Constatăm că dispozițiile Legii 81/1993 nu se aplică la evaluarea pagubei în cazul următoarelor infracțiuni silvice:
ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a unor păduri, terenuri sau ape din fondul forestier național, precum și distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a împrejmuirilor ori a reperelor de marcare (art.96 Cod silvic)
infracțiunea de aducere în stare de neîntrebuințare a unor suprafețe de păduri (art.33, teza a III-a din OG 96/1998).
În aceste cazuri vor fi aplicate regulile comune de evaluare a pagubei (stabilite prin constatări tehnico-științifice sau expertize).
Așa cum arătam în cuprinsul lucrării, obiectul juridic al infracțiunilor silvice este complex, în cazul fiecărei infracțiuni silvice fiind lezate mai multe categorii de relații sociale, acest lucru determinând și existența a cel puțin 2 persoane vătămate respectiv proprietarul fondului, pe de o parte și statul, pe de altă parte atunci când acesta nu este și proprietar. De aici decurge și complexitatea pagubelor produse în majoritatea infracțiunilor silvice, complexitate ce derivă și din funcțiile pădurii. Așa cum am mai arătat, exprimăm încă o dată părerea noastră potrivit căreia modalitatea actuală de evaluare a pagubelor în cazul infracțiunilor silvice nu este în concordanță cu transformările petrecute în domeniu și nici cu necesitatea dezvoltării durabile a fondului forestier și cu principiul constituțional al apărării proprietății private de către stat. Prin aplicarea criteriilor de evaluare a pagubelor prevăzute de Legea 81/1993 nu se asigură acoperirea pagubei reale produse prin infracțiune. Nemai-vorbind de lipsa de actualitate a cuantumurilor valorilor despăgubirilor care periodic trebuie stabilit de M.A.P.D.R. (ultima actualizare a criteriului de bază – valoarea unui mc de masă lemnoasă pe picior – fiind făcută prin Ordinul nr. 416/13.06.2006, publicat în M.O. nr. 532/20.06.2006).
Având în vedere aceste aspecte, dispozițiile legale comune privind repararea pagubei, considerăm că, în cazul infracțiunilor silvice sunt aplicabile următoarele modalități de calculare a pagubelor:
art.96 Cod silvic – ocuparea fără drept a unor păduri, terenuri sau ape: instanța de judecată v-a dispune restabilirea situației anterioare prin eliberarea suprafețelor ocupate și plata unor despăgubiri bănești pentru eventualele distrugeri provocate cu ocazia ocupării sau pentru a acoperi foloasele nerealizate (imposibilitatea recoltării unor produse ale pădurii, a nutrețurilor, a pășunării acestora etc.)
– distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a împrejmuirilor ori a reperelor de marcare: – paguba este constituită de valoarea de reconfecționare și montare a acestora la locurile unde au fost instalate inițial.
art.31 raportat la art.9 lit.a din OG 96/1998:- pentru materialele lemnoase tăiate sau scoase din rădăcini se vor aplica dispozițiile legii 81/1993. Considerăm că pentru stabilirea unei pagube reale se impune solicitarea de către organul de urmărire penală a unei expertize tehnice de evaluare a impactului asupra mediului înconjurător, având în vedere și schimbarea destinației terenului. Suntem de părere că autorul trebuie obligat și la plata costului înființării unei plantații de pădure echivalentă ca suprafață cu cea defrișată (obligație introdusă de fapt prin Ordonanța de urgență 98/2003)
infracțiunea de tăiere sau scoatere din rădăcini de arbori, puieți sau lăstari (art.97 Cod silvic) și art.32 din OG 96/1998:- pagubele se calculează conform coeficienților prev. de Legea 81/1993. Considerăm, și în acest caz, că dispozițiile legii speciale trebuie să se completeze cu dispozițiile comune prev. în C.P.P. Astfel, persoana vătămată poate să emită pretenții civile în cuantum care depășește valoarea pagubei calculate conform Legii 81/1993 (exemplu, valoarea lucrărilor de plantație pentru înlocuirea arborilor tăiați sau scoși din rădăcinii sau a puieților) .
O problemă care poate interveni în cazul acestor infracțiuni, în legătură cu calcularea pagubei, este forma agravantă prev. de art.97 al. ultim, lit.d din Codul silvic „În arii forestiere protejate”. Legea 81/1993 prevede în art.3 că „în cazul unor pagube produse în păduri de interes științific și de ocrotire a genofondului și ecofondului forestier, determinate ca atare prin amenajamente silvice… se majorează de 5 ori”. Această dispoziție este criticabilă prin insuficiență cel puțin din următoarele puncte de vedere:
se referă numai la „păduri” ori ariile protejate pot fi suprafețe cu vegetație forestieră care să nu îndeplinească condițiile de a fi „păduri” în înțelesul OUG nr. 139/05.10.2005 (M.O. 939/20.10.2005);
pot exista arii protejate care să prezinte și alt interes decât cel științific și de ocrotire a genofondului și ecofondului (exemplu, interesul cultural, istoric)
în aceste arii protejate există și elemente de vegetație forestieră cu o valoare cu mult peste de 5 ori paguba calculată pentru arbori „normali” din zone neprotejate.
Pentru aceste motive considerăm că, în asemenea situații, în mod obligatoriu, pentru calcularea pagubei se va solicita punctul de vedere al instituției științifice sau de cultură care are ca domeniu de studiu, de cercetare sau protecție aria protejată afectată.
În sensul celor arătate mai sus credem că s-a pronunțat și legiuitorul dar, din păcate în mod indirect. Astfel, în Nota de la Anexa 1 a legii 81/1993 se menționează că „valoarea pagubelor se diminuează cu valoarea materialului lemnos recuperat de către unitatea prejudiciată, calculată cu prețul mediu al unui mc de masă lemnoasă pe picior în vigoare la data constatării pagubei”. Deci, în cazul infracțiunii de tăiere sau scoatere din rădăcini de arbori, puieți sau lăstari, prin „restituirea lucrului” nu se recuperează întreaga pagubă ci numai o parte din aceasta.
În cazul furtului de arbori doborâți sau rupți de fenomene naturale sau tăiați ori scoși din rădăcini de alte persoane, credem că prin restituirea lucrului, respectiv a materialului lemnos, paguba este recuperată integral (similar cu infracțiunea de furt prev. de Codul penal). Desigur, eventualele pagube colaterale, produse prin comiterea infracțiunii (exemplu, distrugeri de vegetație prin transportarea materialului lemnos) vor face obiectul unui alt calcul și se vor solicita de către persoana vătămată despăgubiri prin plata unor sume de bani sau predarea unor bunuri similare în echivalent (exemplu, fânul nerecoltat prin distrugerea ierbii).
În legătură cu faptele de distrugere ori degradare prin incendiere, a unor păduri, calculul pagubei se stabilește având la îndemână coeficienții prevăzuți de Legea 81/1993. În ceea ce privește inventarierea arborilor distruși, aceasta se poate realiza prin numărarea și măsurarea cioturilor rămași după stingerea incendiului. Greutăți se pot întâmpina la inventarierea puieților și lăstarilor care puteau exista în pădurea incendiată. Considerăm că în acest caz se poate face un calcul estimativ al pagubei, ocoalele silvice deținând date privind vegetația forestieră existentă în pădurile din zona de competență.
Unele neclarități pare să determine în modul de calcul al pagubei fapta de „aducere în stare de neîntrebuințare” a unor păduri. Această faptă are drept consecință pierderea posibilității de exploatare a pădurii conform funcțiilor generale pe care le are dar și a unor funcții specifice (exemplu, zonă turistică, zonă de protecție a solului, perdele de protecție pentru căi de comunicație sau pentru agricultură etc.). Deci, prin comiterea faptei sunt anulate orice posibilități de folosire ori refacere pentru o anumită perioadă de timp. Ceea ce trebuie reținut este faptul că este irelevant, sub aspectul existenței răspunderii penale, a caracterului permanent sau temporar al urmărilor.
În aceste cazuri, se impune efectuarea unor constatări tehnico-științifice sau expertize de evaluare a pagubelor, inclusiv cele produse asupra mediului înconjurător.
În ceea ce privește măsurile procesuale prin care se asigură recuperarea pagubei, se aplică atât dispozițiile speciale prevăzute în legislația silvică cât și cele de drept comun prevăzute în C.P.P., astfel:
conform disp.art.31 alin.2 din OG 96/1998 (modificată prin OUG 98/2003) „materialul lemnos rezultat din comiterea infracțiunii de defrișare și schimbarea destinației terenului săvârșită de proprietari sau deținători, se confiscă”;
conform alin.3 al aceluiași art., infractorul este obligat să aducă terenul forestier în starea de a fi plantat și să asigure plantarea acestuia, conform documentației tehnice de specialitate, ambele operațiuni făcându-se pe cheltuiala sa;
ridicarea de bunuri:- conform art.77 din Codul silvic, organele silvice, cele de poliție și organele vamale sunt obligate să rețină materialele lemnoase neînsoțite de documente legale;
conform disp.art.106, alin.2 din Codul silvic, organele de constatare, însoțite de un polițist, sunt autorizate să identifice și să inventarieze materialele lemnoase provenite din infracțiuni la locul unde acestea se află.
Pentru asigurarea recuperării pagubei prin plata unor despăgubiri bănești, organul de urmărire penală (procurorul) sau instanța de judecată dispune măsurile procesuale asiguratorii prevăzute în C.P.P., respectiv poprirea sau sechestrul (art.163 – 167) cu respectarea dispozițiilor legale. Măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului /inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a pagubei.
Ceea ce dorim să mai precizăm este faptul că pagubele pentru infracțiunile silvice, conform criteriilor stabilite de legea 81/1993, sunt calculate de către Ocolul Silvic de pe raza teritorială a locului unde a fost săvârșită infracțiunea (art.106, alin.3 Cod silvic).
În cazul infracțiunilor silvice stabilirea corectă a pagubei are, cel puțin, o dublă importanță:
pentru luarea măsurilor asiguratorii necesare recuperării ei
pentru încadrarea juridică a faptei; după cuantumul pagubei se încadrează fapta ca fiind infracțiune sau contravenție și se rețin formele agravante ale infracțiunii; sub acest aspect interesează numai paguba calculată conform dispozițiilor Legii 81/1993.
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I Efectuarea percheziției la domiciliu
1. Importanța percheziției la domiciliu și reglementarea juridică
2. Implicațiile psihologice ale percheziției
2.1. Psihologia percheziționatului
2.2. Psihologia celui care efectuează percheziția
2.3. Observarea locurilor și obiectelor
3. Clasificarea percheziției
4. Pregătirea percheziției
5. Metode folosite la efectuarea percheziției
5.1. Percheziția persoanei
5.2. Percheziția îmbrăcămintei
5.3. Percheziția corpului
5.4. Percheziția locurilor închise
5.5 Deplasarea și intrarea la locul percheziției
5.6. Măsuri luate după pătrunderea la locul percheziției
6. Rezultatul percheziției
Capitolul II Ridicarea de obiecte și înscrisuri
1. Noțiunea și reglementarea juridică
2. Cercetarea la fața locului
3. Confruntarea
4. Reconstituirea
5. Constatări tehnico-științifice și medico-legale
5.1. Reguli tactice la dispunerea constatării tehnico-științifice și
medico-legale
5.2. Tactica efectuării propriu zise a expertizelor și constatărilor
tehnico-științifice
5.3. Efectuarea propriu zisă a expertizei și constatării
tehnico-științifice
5.4. Redactarea raportului de expertiză
6. Elemente tactice aplicate în aprecierea și valorificarea concluziilor
expertizei sau constatării tehnico-științifice de către organele
judiciare
6.1. Verificarea raportului de expertiză
6.2. Aprecierea și valorificarea concluziilor expertizei
CAPITOLUL III PERCHEZIȚIA, CONSTATĂRILE TEHNICO-ȘTIINȚIFICE ȘI EXPERTIZA ÎN CAZUL INVESTIGAȚIILOR SILVICE
1. Obiectivele percheziției domiciliare în cazul infracțiunilor silvice
2. Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și expertizelor în cazul investigării infracțiunilor la regimul silvic
2.1. Constatarea tehnico-științifică sau expertiza treseologică
2.1.1. Expertizarea urmelor de încălțăminte
2.1.2. Expertizarea urmelor lăsate de mijloacele de transport
2.1.3. Expertizarea urmelor lăsate de instrumentele de taiere si urmelor create prin apăsare sau lovire
2.1.4. Expertizarea urmelor-formă lăsate de animale
2.1.5. Expertiza pentru stabilirea întregului după părțile componente
2.2. Expertizarea urmelor de sol
2.3. Expertiza urmelor la incendiile de păduri
2.4. Expertiza urmelor de mâini; expertizarea urmelor papilare de pe frunze
2.5. Expertiza dendrocronologică
2.6. Alte genuri de expertize pretabile a fi efectuate în cazul infracțiunilor silvice
3. Recuperarea pagubei în cazul infracțiunilor silvice
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
C.Bulai-Explicații teoretice ale codului procesual penal român, vol.I, op.cit., pg.236-237
I. Iacobuță, M.Covalciuc, Criminalistică, Ed. Panfilius, Iași, 2004
Ioan Muraru-Drept Constituțional și Instituții Politice, București, Ed.Naturalismul, 1991, pg.70-71; Ioan Deleanu-Drept Constituțional și Instituții Politice-Tratat, vol.II, Ed.Europa Nova, 1996, pg.149-150
Ion Rusu-Percheziția.Ridicarea de obiecte și înscrisuri, în Revista Dreptul nr.1/2005, pg.2,3,4
E. Stanciu, Tratat de criminalistică, Ed. U.J., București, 2004, pg.456-458
T.Bogdan-Curs de Psihologie Judiciară-Tipografia Învățământului, București, 1957, pg.381-383
A.Ciopraga, Criminalistică. Tratat de tactică, Ed. Gama, Iași, 1996, pg. 276
Emilian Stanciu, Criminalistică, vol.II, Ed. Actami, București, 1995, pg.202-203
Camil Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, pg.558-559
A. Alamoreanu, N. Zamfirescu – Introducere în interpretarea fenomenologică a urmelor, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2003
C. Aionițoaie, V. Bercheșan, în Tratat de Metodică criminalistică, vol.I, Ed. Carpați, Craiova, 1994, pag.168
Ion Mircea-Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București 1998, pg.285
Vasile Lepăduși și S.Nistorescu-Reconstituirea, Revista „Criminalistica”, nr.2/2001, pg.10
T.Pop-Drept procesual penal, Tipografia Națională Cluj, 1947, pg.429
Dumitru Ceacanica-Importanța cunoașterii elementelor de diferențiere dintre reconstituire și experimentul judiciar, în Rev. Probleme de criminalistică și criminologie, supliment al Buletinului intern, editată de Procuratura României și Ministerul Justiției, nr.4/1981, pg.155-163
C.Aioanițoaie, I.E.Sandu-Folosirea fotografiei judiciare operative în reconstituire, în „20 ani de expertiză criminalistică”, Ed. Ministerului Justiției, 1978, pg.178
Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, Expertizele-Mijloc de probă în procesul penal, Ed. Tehnică, București, 2000, pg-23
L.Ionescu, D.Sandu-Identificarea Criminalistică, Ed. Științifică, București 1990, pg.156
A.Frățilă, Gh.Pășescu-Expertiza criminalistică a semnăturii, Ed. Național, pg.166
Dr.Nicolae Văduva-Criteriile de apreciere a raportului de expertiză judiciară și de constatare tehnico-științifică de către anchetatori și instanța de judecată, în Realități și perspective în criminalistică, București 2003, pg.183-187;
Dumitru Sandu, Interpretarea concluziei Raportului de expertiză criminalistică de către organele judiciare, în Revista Dreptul nr.2/1996, pg.53;
Lect.Univ.dr. Gh.Alecu, Aprecierea valorii probante a concluziilor rezultate din constatările tehnico-științifice medico-legale și din expertize, în „Rolul și contribuția probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului „Ed. Luceafărul”, București, 2005, pg.199-203
V.Bercheșan-Metodica investigării infracțiunilor, Ed. Paralela 45, Ed. a II-a 2000, pg.335-337
Tudor Barbu-Expertiza urmelor lăsate de încălțăminte, în Tratat practic de criminalistică, M.I., vol.III, București 1980, pg.11
Gh. Pășescu-Expertiza urmelor formă lăsate de animale, în Tratat practic de criminalistică, București, vol.IV 1982, pg.67-76;
I.R. Constantin, C.Popa, G.Chitaș-Expertiza pentru stabilirea întregului după părțile componente, în Tratat practic de criminalistică, vol.III 1980, pg.45-46
Dumitru Culcea, C.Popa, G.Chitaș, Examinarea cioturilor de arbori, în Tratat practic de criminalistică, vol.III, 1980, pg.48-54
Marcel Dobrilă-Expertiza urmelor de sol, în Tratat practic de criminalistică, vol.III 1980, pg.440
Al.Radu-Spectografia, în Tratat practic de criminalistică, vol.III, pg.450-452
Gheorghe Popa-Investigarea criminalistică a infracțiunilor la regimul armelor, munițiilor și materialelor explozive, Ed. Macarie, Târgoviște, 2002, pg.136-140
V.Marocico-Produse forestiere.Studiu lemnului, Universitatea Stefan cel Mare, Suceava, 1994, pg.153
I.Morariu-Botanica generală și sistematică, Ed. Agro Silvica, București 1965, pg.622
R.Cenusa-Probleme de ecologie forestieră.Aplicatii la molidisurile naturale din Bucovina, Universitatea Stefan cel Mare, Suceava, 1996, pg.165
I.Popa-Aplicatii informatice utile în cercetarea silvica.Programul CAROTA și Programul PRO ARB, Revista Pădurilor nr.2/1999, pg.41-42
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectuarea Perchezitiilor (ID: 124928)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.