Efectele Violentei Detinutilor In Penitenciare
INTRODUCERE
În societatea modernă privarea de libertate este privită ca un nucleu social care influențează întreaga evoluție de viață a deținutului punându-și amprenta pe întreaga sa personalitate deoarece este o realitate cunoscută că penitenciarul are rolul de a pedepsi și în același timp de a reeduca faptele antisociale.
Pornind de la necesitatea construirii unei asemenea paradigme ,lucrarea EFECTELE VIOLENȚEI ÎN PENITENCIARE,își propune să evidențieze principalele dificultăți epistemologice implicate de procesul apropierii celor două științe,în vastul efort de deschidere spre social și a sociologiei spre cazul clinic în care sunt implicați unii deținuți atunci când recurg la fapte violente.
Voi începe această lucrare prin a motiva faptul că alegerea temei a avut un scop bine determinat deoarece ,prin intermediul acesteia, studiind și literatura de specialitate, am dorit să scot în evidență factorii determinanți care îl fac pe deținut să recurgă la acte de violență.
Lucrarea EFECTELE VIOLENȚEI ÎN PENITENCIARE prezintă o temă de actualitate , deoarece personalitatea deținutului, joacă un rol deosebit de important pentru latura umană a acestuia.
Modul de preluare al datelor, atât în partea teoretică cât și în partea specială, este concis iar rezultatele și discuțiile au prezentat contribuția personală, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în ceea ce privesc aspectele neplăcute ale violenței care există în penitenciare în care sunt implicați în mod direct unii deținuți.
Țelul acestei lucrări este acela de a studia problemele care stau la baza declanșării violenței în care sunt implicați deținuții.
Lucrarea de față are un caracter șiințific sub aspectul dezbaterii inedite în ceea ce privește efectele violenței în penitenciare
fiind structurată în V capitole:
•Primele III capitole constituie fundamentarea teoretică a lucrării.
•Capitolele IV și V sunt premergătoare cercetării și discuțiilor .
Concluziile oferă o analiză succeptibilă și pertinentă asupra lucrării deoarece ,de aici reiese faptul că pierderea unei legături semnificative cu familia și înlocuirea cu anturajul neadecvat din penitenciare,stă la originea violenței care au de multe ori efecte nedorite asupra psihicului deținutului direct implicat.
Bibliografia este selectivă și de actualitate , dând acestei lucrări calitatea de a fi prezentată la sesiunea din anul 2015.
CAPITOLUL I
PENITENCIARUL ȘI REGIMUL DE DETENȚIE
I.1.Istoric
Pentr a aprofunda pe larg tema propusă ,trebuie făcută o scurtă incursiune în istoria penitenciarelor ,pentru a releva existența acestora care este cunoscută din cele mai vechi timpuri deoarece apariția lor era legată de statul de drept .
Înainte de secolul al XVIII-lea, închiderea unui individ era doar una din formele de pedepsire dar nu era considerată ca fiind cea mai importantă.
În opera sa Michel Foucault „A supraveghea și a pedepsi” menționa faptul că în în Franța, înainte de Revoluție,pedepsele aplicate se prezentau sub diferite forme distructive printre care: moartea, tortura, galerele pe termen limitat, biciuirea, recunoașterea publică a greșelii, proscrierea, admonestarea, închisoarea temporară, pedepse pecuniare.
La polul opus ,istoricul istoricul Ralph Pugh a reliefat,în una din operle sale, cum în Anglia medievală detenția unui individ avea 3 roluri:
custodial( să dețină pe cei pedepsiți),
coercitiv (infractorii plăteau pentru greșeala lor)
un rol punitiv (o pedeapsă de drept)
Literatura de specialitate menționează că evenimentele de bază care au ajutat la susținera sistemului modern penal au fost:
●În anul 1556 apare prima”casă de corecție”, transformată dintr-un mic palat în Londra, în jurul anului 1820 se impune o nouă clasificare ce implică separarea bărbaților de femei, iar în anul 1838 este stabilit un penitenciar de tineri.
●Tot în Anglia, în 1895, Comitetele Penitenciare raportează și recomandă reabilitarea și tratamentul ca priorități în sistemul penitenciar decât simple pedepsiri ale infractorilor.
●Criticii iluminiști promovau penitenciarul ca un răspuns general la infracțiune, în opoziție cu spectacolele publice de suferință.
În evoluția sistemului sancționator un loc important îl ocupă privațiunea de libertate care a cunoscut o diversitate de forme de executare ajungându-se la multiple regimuri de detenție.( Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu,pg.3, 2000)
La începuturile dezvoltării industriale și a apariției capitalismului starea generală a închisorilor din diferite țări mai dezvoltate era lamentabilă.
În aceste condiții unele personalități cu idei progresiste cum au fost J.Haward, Bentham, Elisabrth Frey și-au dat seama de caracterul inuman al regimului executării pedepselor privative de libertate și au încercat prin diverse măsuri să-i aducă unele îmbunătățiri.
Englezul J.Haward (1726-1790), considerat întemeietorul sistemului penitenciar modern, în urma unor studii, cercetări și a experienței proprii (el însuși fiind închis în diferite așezăminte de detenție) a propus o reformă a închisorilor, pornind de la conceptul că deținuții trebuie să fie ținuți în condiții igienice, unde pe lângă un tratament uman să fie obișnuiți cu munca pentru a putea fi reintegrați în societate.
Concepția și activitatea lui Haward au avut un puternic ecou în epocă iar noua concepție ”utilitaristă” a dus la reformarea legislațiilor penale europene prin instaurarea unor măsuri de” regenerare morală” a condamnaților și construirea de închisorii care să ofere condiții mai umane.
Apariția unei noi concepții asupra pedepsei a impus și noi atitudini față de regimul penitenciar prin uniformizarea regimului penitenciar, întărirea siguranței locurilor de deținere, salubrizarea acestora, supravegherea condamnaților, munca, educația etc
Ideea de îndreptare morală a condamnaților de „reclasare” a lor începe să câștige teren, să se transpună în practică determinând o întreagă evoluție a sistemelor penitenciare. Așa se explică faptul că în perioada modernă pedeapsa privativă de libertate a început să fie executată în închisori organizate după sisteme diferite. .( Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu,pg.4, 2000)
I.2.Socio-psihologia penitnciarelor
Voi începe acest subcapitol în al cita pe Dr.Gheorghe Florian , ca menționa în cartea sa Psihologia Penitenciară următoarele;Privind în urmă cu 25 de ani de când sunt psiholog în sistemul penitenciar românesc,constat că înțelegerea acestei instituții și a oamenilor care o populează a implicat abordări venind dinspre psihologie,drept,criminologie,psihiatrie,sociologie,pedagogie și nu în ultimul rând,dinspre etică și filozofie,,.
Fenomenologia penitenciară se prezintă specialistului în probleme umane ca un întreg ce solicită rezolvări globale și într-o perspectivă lungă de durată:tot ce se întâmplă aici este un spectacol permanent în care toți-personal și deținuți-sunt în același timp și actori și spectatori,marcați profund de faptul că sunt într-un univers al așteptării închise,în care marele supliciu este timpul.
Loc al perspectivei sociale,penitenciarul invită la meditație asupra condiției umane,psihologul comparând idealurile cu realitatea ,așa cum o constată el în teritoriul său de muncă-și nu poate să nu întrebe societatea dacă acceptă gradul de discrepanță,rol care ,desigur,nu este prea satisfăcător.
Trimiterea în închisoare a infractorilor afectează în fiecare an sute de mii de oameni din fiecare țară – familie, rude, prieteni, victime, instituții în care aceștia lucrau sau au produs daune.
Cu toate acestea, penitenciarul rămâne o instituție utilă și deci, prezentă în societate și un mijloc privilegiat de reacție împotriva infracțiunilor, prin cele două funcții ale sale: custodială și educativă. (Gheorghe Florian,143,2012)
Funcția de custodie este componentă a sistemului de protecție al societății și servește obiectivului major al neutralizării infractorilor și al controlului comportamentului acestora.
La baza acesteia sunt preocupările pentru aplicarea principiilor Regulilor europene pentru penitenciare privind regimul deținerii, concomitent cu respectarea legislației naționale în vigoare.
Aplicarea regimului urmărește principiile de imparțialitate, umanism și respectarea demnității umane, fără discriminare referitoare la naționalitate, cetățenie, rasă, origine etnică, situație economică și socială, opinii politice și convingeri religioase.
Obiectivele generale ale sectorului operativ sunt următoarele:
●prevenirea evenimentelor negative, creșterea siguranței locului de deținere și a misiunilor specifice;
●asigurarea legalității deținerii;
●activități de pază, escortare, supraveghere și aplicarea corectă a normelor regimului penitenciar.
Sectorul operativ realizează ținerea în custodie a persoanelor pentru care s-a pronunțat o măsură privativă de libertate, în condiții de siguranță, legalitate, asigurând respectarea reglementărilor interne și internaționale în vigoare, referitoare la executarea pedepselor privative de libertate.
Funcția educativă se realizează prin totalitatea activităților de asistență educativă și psihosocială destinate să genereze modificări pozitive în mentalitatea și comportamentul persoanelor private de libertate.
Principiile fundamentale sunt cele potrivit cărora persoanele condamnate sunt responsabile pentru infracțiunile săvârșite și, în aceeași măsură, au disponibilități extrem de diferite pentru reintegrarea socială și profesională, care trebuie descoperite, stimulate și dezvoltate .Principalele direcții ale activităților educative vizează:
●viața profesională – urmărindu-se formarea unui om cu calificare profesională, conștient de oportunitățile sale acceptate la nivel profesional;
●viața socială – un membru angajat în realizarea scopurilor generale;
●viața particulară și familială – un individ autonom și un membru de familie
responsabil;
●viața culturală și activitățile de timp liber – o persoană ancorată în realitate și
din punct de vedere cultural.
Punând în evidență realități socio-culturale și politice,psihologia și sociologia aplicată în domeniul penitenciar devine explozivă prin constatările ei:
●Criminalitatea este o prezență socială în toate epocile istorice,care a sfidat măsurile luate contra ei;
●Gravitatea problemei delicvenței nu rezidă întotdeauna în importanța numerică a fenomenului,ci a nivelului la care a invadat structurile sociale;
●Beneficiile unor categorii de delicvență sunt atât de mari pentru făptuitori,încât speranța unor intervenții eficace dovedește în cel mai bun caz naivitate;
●Teama de violență în rândul populației a devenit o problemă în toate țările,pentru că,în general,valorile protejate de dreptul penal traversează o perioadă de eroziune;
●Înainte,delicvența și violența aveau rădăcini sociale negative,acum acestea sunt pozitive-consecințe ale procesului de creștere.
Univers fascinant și revoltător în egală,măsură penitenciarul este o lume în permanentă implozie psihologică:coordonatele de existență sau crima,eșecul,patologicul,stresul,
disperarea,neputința.
De aceea,fenomenologia umană a închisorii pare mai potrivit să fie povestită,prezentată panoramic,cu toate umbrele și luminile care,greu de crezut,există!
Penitenciarul oferă totuși puține motive de optimism,pentru că deseori prilejuiește experiențe autentic umane,în care-cel puțin pentru unii deținuți-lumea valorilor este repusă în ordinea firească.
În literatura de specialitate s-a afirmat că detenția indivizilor, în comun are un impact negativ asupra procesului de reeducare, datorită stării morale care se creează la colectivele de deținuți.
I.3.Dimensiuni etice și filozofice în universul penitenciar
Un comportament poate fi considerat ca violent sau chiar criminal din punct de vedere al legii și al dreptului,dar va apare imediat o dificultate majoră.
Ceea ce caracterizează actul violent sau agresiv ,în sine,.
Sectorul operativ realizează ținerea în custodie a persoanelor pentru care s-a pronunțat o măsură privativă de libertate, în condiții de siguranță, legalitate, asigurând respectarea reglementărilor interne și internaționale în vigoare, referitoare la executarea pedepselor privative de libertate.
Funcția educativă se realizează prin totalitatea activităților de asistență educativă și psihosocială destinate să genereze modificări pozitive în mentalitatea și comportamentul persoanelor private de libertate.
Principiile fundamentale sunt cele potrivit cărora persoanele condamnate sunt responsabile pentru infracțiunile săvârșite și, în aceeași măsură, au disponibilități extrem de diferite pentru reintegrarea socială și profesională, care trebuie descoperite, stimulate și dezvoltate .Principalele direcții ale activităților educative vizează:
●viața profesională – urmărindu-se formarea unui om cu calificare profesională, conștient de oportunitățile sale acceptate la nivel profesional;
●viața socială – un membru angajat în realizarea scopurilor generale;
●viața particulară și familială – un individ autonom și un membru de familie
responsabil;
●viața culturală și activitățile de timp liber – o persoană ancorată în realitate și
din punct de vedere cultural.
Punând în evidență realități socio-culturale și politice,psihologia și sociologia aplicată în domeniul penitenciar devine explozivă prin constatările ei:
●Criminalitatea este o prezență socială în toate epocile istorice,care a sfidat măsurile luate contra ei;
●Gravitatea problemei delicvenței nu rezidă întotdeauna în importanța numerică a fenomenului,ci a nivelului la care a invadat structurile sociale;
●Beneficiile unor categorii de delicvență sunt atât de mari pentru făptuitori,încât speranța unor intervenții eficace dovedește în cel mai bun caz naivitate;
●Teama de violență în rândul populației a devenit o problemă în toate țările,pentru că,în general,valorile protejate de dreptul penal traversează o perioadă de eroziune;
●Înainte,delicvența și violența aveau rădăcini sociale negative,acum acestea sunt pozitive-consecințe ale procesului de creștere.
Univers fascinant și revoltător în egală,măsură penitenciarul este o lume în permanentă implozie psihologică:coordonatele de existență sau crima,eșecul,patologicul,stresul,
disperarea,neputința.
De aceea,fenomenologia umană a închisorii pare mai potrivit să fie povestită,prezentată panoramic,cu toate umbrele și luminile care,greu de crezut,există!
Penitenciarul oferă totuși puține motive de optimism,pentru că deseori prilejuiește experiențe autentic umane,în care-cel puțin pentru unii deținuți-lumea valorilor este repusă în ordinea firească.
În literatura de specialitate s-a afirmat că detenția indivizilor, în comun are un impact negativ asupra procesului de reeducare, datorită stării morale care se creează la colectivele de deținuți.
I.3.Dimensiuni etice și filozofice în universul penitenciar
Un comportament poate fi considerat ca violent sau chiar criminal din punct de vedere al legii și al dreptului,dar va apare imediat o dificultate majoră.
Ceea ce caracterizează actul violent sau agresiv ,în sine, este faptul că el nu a cedat niciunei norme ,că nu a recunoscut importanța nici a celor morale,nici a celor juridice
Dacă justiția înseamnă doar aplicarea legilor și pedepselor,ea va fi forțată să trateze inadaptații într-o manieră inumană.
Sistemul penitenciar a reprezentat un pas înainte pe calea umanizării executării pedepsei.
Acest sistem consta în faptul că atât ziua cât și noaptea condamnații erau încarcerați și lucrau în comun.
El prezenta avantajul economicității și simplității, ceea ce a determinat extinderea lui în majoritatea țărilor lumii, unele elemente ale sale aplicându-se și în prezent.
Cu toate avantajele sale, sistemul detenției a fost adesea criticat invocându-se efectele negative ale promiscuității în penitenciarecontribuind la contagiunea morală și fizică a dețiunuților. (Gheorghe Florian,146,2012)
În literatura de specialitate s-a afirmat că detenția are implicații negative asupra procesului de reeducare, datorită stării morale care se creează la colectivele de deținuți,penitenciarul constituind,după unii autori școala de pregătire a crimei prin perfecționarea calităților criminale ale deținuților deoarece în regimul de detenție, se făceau planuri pentru săvârșirea de noi infracțiuni, se pregăteau evadări, deținuții primari erau corupți de recidiviști etc.
Pentru prevenirea unor astfel de efecte nedorite și pentru creșterea eficienței muncii de reeducare în penitenciare, s-au luat unele măsuri, din care se pot menționa:
separarea deținuților în raport de vârstă ;
în funcție de sex ;
în funcție de categoria penală ;
natura infracțiunii ;
starea de recidivă;
desfășurarea tuturor activităților în mod organizat;
paza și supravegherea permanentă a acestora.
Sistem suport al mediului social,penitenciarul este în același timp o frontieră a civilizației,dar în contextul social mai larg această instituție rămâne cronic în urma ambianței generale din societate.
De aceea unul din principiile teoretice de abordare a acestui subsistem social va fi incapacitatea sa de a fi contemporan cu societatea în care funcționează.
O lume lipsită de dragoste,dar care năzuiește cu disperare spre dragoste (Nietzasche) penitemciarul invită pe specialistul în probleme umane care se apropie de el să înțeleagă profund dimensiunea filozofică a vieții din închisoare.,,Abandonarea filozofiei-ca și abandonarea științei-este totuna cu izolarea omului de una din dimensiunile realului,,.
În cadrul penitenciarelor pot fi înființate secții speciale de arestare preventivă unde pot fi deținute numai persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, care sunt cercetate în stare de arest preventiv în altă cauză, precum și persoanele arestate preventiv aflate în curs de judecată.
Executarea pedepsei privative de libertate este supusă unui regim de executare, acesta cuprinzând totalitatea regulilor, drepturilor, obligațiilor, programelor și activităților care urmăresc realizarea unei bune conviețuiri, astfel încât să încurajeze comportamente, atitudini și abilități care să influențeze reintegrarea socială a condamnaților.( Raymond Boudon,243,2011)
Fiecare persoană condamnată este inclusă inițial într-un regim de executare, ținându-se seama de:
●vârstă ;
●durata pedepsei private de libertate ;
●conduita persoanei condamnate ;
●inclusiv în perioadele de detenție anterioare ;
●riscul pe care îl prezintă pentru siguranța locului de deținere sau pentru celelalte persoane private de libertate și pentru personal ;
●abilitățile necesare includerii în diferite programe de educație și intervenție psihosocială;
●disponibilitatea de a presta muncă, de a urma cursuri de calificare și de școlarizare.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt:
●regimul de maximă siguranță ;
●regimul închis ;
●regimul semideschis și regimul deschis ;
●iar în funcție de comportamentul său pe parcursul executării pedepsei, fiecare condamnat poate trece dintr-un regim în altul.
Deținuții se mai împart în diferite categorii, în funcție de anumite criterii:
Deținuții primari reprezintă acea categorie de persoane private de libertate care se află la prima infracțiune săvârșită, pentru care au fost judecați și condamnați.
Condamnații recidiviști reprezintă acele persoane care au mai fost condamnate, prezintă un grad de pericol social mai mare și care pun mai multe probleme în procesul de executare a pedepsei privative de libertate.
Deținuții majori reprezintă categoria cea mai numeroasă, cu vârstă cuprinsă între 18 până la 60 de ani și peste această vârstă(condamnații vârstnici). De asemenea, o subgrupă importantă este cea a tinerilor(18-21 ani).
Deținuții minori – a căror vârstă nu depășește 18 ani și care execută pedeapsa în locuri speciale de deținere.
Deținuții cu grad sporit de risc se caracterizează prin:
●potențialul acestora de a periclita siguranța misiunilor desfășurate de administrația penitenciarului;
●de a pune în pericol viața, integritatea corporală ori sănătatea personalului sau a altor persoane.
Mulți dintre acești deținuți sunt :
agresivi ;
violenți;
periculoși;
nu au o atitudine pozitivă față de activitatea de reeducare
Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate,mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme:
●de adaptare la normele și valorile specifice acestui cadru de viață
●de evoluție ulterioară a personalității sale.
Cu toate eforturile care se fac în prezent de către administrația locurilor de detenție,la cei cu pedepse mari și,mai ales,la recidiviști asistăm deseori la reorganizări negative ale valorilor personale,lucru ce le diminuează receptivitatea față de procesul reeducativ desfășurat la locul de deținere.
În general,ceea ce pare a fi afectat în mai mare măsură la deținuți sunt normele după care își conduc activitățile și relațiile interumane,aprecierile individuale și colective ale faptelor cotidiene,ceea ce trădează un sistem de nevoi inferioare,o raportare la bine și la rău prin prisma intereselor personale și,în ansamblu,un nivel scăzut de mortalitate.
Pentru orice om,privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită,cu amplă rezonanță în mediul său de viață,atât pe durata detenției,cât și după aceea,în libertate. .( Raymond Boudon,245,2011)
Atât timp cât individul se aflî în locul de detenție,între oameni care-asemenea lui-au comis fapte antisociale,dificultățile cele mai mar sunt localizate în relațiile cu cei din jur.
În contactul cu ceilalți deținuți,remușcările,autoacuzările declarative sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise fabricate în penitenciar la care individul aderă deoarece îi oferă rațiuni decupalbilizante.
Diminuarea subiectivă a gradului de vinovăție ușurează conștiința deținutului și,nu rareori,asistăm la modificarea poziției față de pedeapsă: dacă inițial consideră că pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o apreciează ca fiind prea aspră.
Ca urmare,de la un comportament pasiv,supus,de penitență,deținutul trece la unul activ,în care interesul personal,egoismul și autoconservarea primează.
În planul conduitei, de la morala conformistă-fundată pe vinovăție se trece la morala frustrării,întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunilor, soarta omului în lume,atitudinea față de muncă,familie,lege și viitor implicit modul de viață în penitenciar.
Totuși nu trebuie acceptată ideea –care circulă atât printre cei aflați în detenție,cât și din afară-că într-o situație anormală omul se comportă anormal:omul trebuie să folosească la maximum orice împrejurare care i-ar putea oferi o șansă în plus de a se arăta moral deci uman.
Prezența dificultăților nu se rezumă doar la contextul social în care trăiesc deținuții,ci se extinde și la universul lor cultural.Fiind reduse ca amploare și profunzime,relațiile interindividuale coboară la nivele inferioare,iar comunicarea între deținuți rămâne tributară nevoilor nesatisfăcute și dispoziției de moment. .( Raymond Boudon,248,2011)
I.4.Premise sociale
Custodia tinerilor.Legea Copiilor din 1908 a fost o importantă lege care a creat curții de judecată ale minorilor, a interzis trimiterea minorilor sub 14 ani în închisori și a creat școli de corecție (borstals) pentru cei cu vârste între 16 și 21 de ani bazate pe principiile protecției sociale.
Legea Copiilor și a Tinerelor Persoane din 1933 a accentuat mișcarea către protecție socială prin interzicerea pedepselor capitale pentru cei cu vârsta sub 18 ani și a reorganizat școlile de corecție și industriale în școli autorizate care ofereau tinerilor infractori educație și instruire, în timp ce casele de reținere (remand) îi țineau departe de adulți.
În perioada post belică creșterea dramatică a criminalității și suprapopularea închisorilor au contribuit la schimbări continue în politica penală.
Legislația a introdus centrele de detenție în anii 1950, care trebuiau să creeze o scurtă dar neplăcută experiență custodială pentru tinerii infractori; deși dezvoltarea acestora a fost înceată, acestea au fost folosite din nou în anii 1980 ca un scurt și puternic șoc. (Gheorghe Florian,200,2013)
Legea Copiilor și a tinerelor persoane din 1969 s-a dovedit a fi un moment marcant în era protecției sociale, și a introdus principiul diversității.
Scopul general era ținerea tinerilor infractori în afara sistemului de justiție pentru minori sau, doar când era absolut necesar, să fie trimiși la curtea pentru minori pentru îngrijire sau tratare și nu pentru pedepsire.
Aceste evoluții au provocat o serie de discuții în rândul criminologilor despre efectele răspândirii și intensificării puterii disciplinare.
Legea a desființat sistemul de școli autorizate și școli de reținere, înlocuindu-le cu școli comunitare și s-a intenționat ca centrele de detenție și școlile de corecție să fie desființate treptat și înlocuite cu un tratament intermediar.
Cu toate acestea, în 1970 un guvern conservator a luat locul administrației laburiste și a refuzat să aplice leagea în întregime; fusese învinuită cu eșuarea în lupta cu infracționalitatea juvenilă în creștere, în același timp s-a trecut de la o protecție socială la aplicarea justiției.
După câțiva ani, acest proces este bifurcat cunoscut ca metoda dublei abordări, astfel se aplică pedeapsa privativă de libertate pentru minorii ce săvârșeau fapte grave și avertismentul pentru cei care săvârșeau fapte mai puțin grave.
Alegerea unui guvern conservator în 1979, guvern care promisese să stea ferm împotriva criminalității a dus la întoarcerea unui mod tradițional de justiție prin Legea Justiției Criminale din 1982, dar a adus și înlocuirea școlilor de corecție cu custodia tinerilor – instituțiile fiind acum cunoscute ca Instituții de custodie a tinerilor.
Loraine Gelsthorpe și Allison Morris afirmă că anii 1980 au fost martorii unei perioade de lege și ordine și control al criminalității, cu politici care aveau ca scop reafirmarea virtuții și necesității autorității, ordinii și disciplinei.
Îngrijorarea generală din cauza creșterii infracționalității juvenile în anii 1990, alimentată de dezordinea din cartierele publice, răspândirea acestui fenomen prin intermediul presei și uciderea lui James Bulger de către doi baieți de 10 ani, au forțat principalele partide politice să regândească poziția față de criminalitate,violență și pedeapsă, adoptându-se așa-numita pedeapsă populistă. (Gheorghe Florian,205,2013)
Una din consecințe a fost o aprigă controversă asupra faptului că principiul doli incapax (incapabili de intenții criminale) ar trebui să fie aplicat.
Acesta fac referire la vârsta responsabilității pentru crime; în Anglia și Țara Galilor este 10 ani, iar copiii sub această vârstă nu pot fi găsiți vinovați de acțiuni violente și criminale.
Copiii cu vârste cuprinse între 10 și 13 ani erau considerați să fie doli incapax (incapabili de inteții criminale) și în ciuda opoziției vehemente din partea ministrului de interne, principiul a fost aplicat pe motivul ca este înțelept să protejeze copiii înpotriva rigorilor legii.
Oricum, vârsta responsabilității pentru crime este neobișnuit de joasă în comparație o mare parte a vestului Europei, unde infractorii sub varsta de 14 ani sunt sanctionați civil.
Principiul prin care copiii și tinerii de o anumită vârstă sunt doli incapax (incapabili de rău) a fost supus unei critici susținute de la jumătatea anilor 1990 din partea celor două mari partide politice.
Este o prezumție de drept comun, care a fost consacrată în lege încă din secolul IV, iar Laburiștii (New Labour) au depus eforturi considerabile pentru a reforma și remoraliza justiția (prin concentrarea pe responsabilitatea individuală).
Ministrul de interne a anunțat că principiul va fi abolit prin Legea Crimei și Dezordinii din 1998, pentru a ajuta la convingerea tinerilor infractori care distrug viețile multor comunități deoarece copiii între 10 și 13 ani sunt pe deplin capabili să diferențieze între bine și rău.
Măsura a atras multe critici când a fost menționată pentru prima dată și, mai recent, printre alții, comisarul Consiliului Europei pentru Drepturile Omului, care a descris-o ca pe un asalt excesiv și chiar a recomandat ca vârsta responsabilității pentru infracțiuni să fie crescută în rând cu normele care predomină în Europa
Este o discuție amplă asupra faptului că guvernul laburist ales în 1997 ,a inițiat o noua justiție a tinerilor. (Durnescu Ioan,187,2011)
Cu siguranță au fost multe propuneri noi și activități sub legea Crimei și Dezordinei din 1998 și a Legii Justitiei Tinerilor și Evidenței Criminale din 1999.
Sunt prea multe deevidențiat, dar în mod semnificativ include formarea Consiliului de Justiție pentru Tineri, crearea Echipelor pentru Tinerii Infractori și restructurarea pedepselor non-custodiale aflate la dispoziția curții pentru tineri.
Unii critici au spus ca Laburiștii au inventat conceptul de comportament antisocial și au arătat că acest aspect este strâns legat de politicile guvernamentale cu privire la criminalitate și dezordinea socială.
Ordinele de comportament antisocial (ASBOS) au fost introduse sub Legea Crimei și Dezordinei din 1998 (și amendate în Legea Reformei Poliției din 2002 și Legea Comportamentului Antisocial din 2003), dar ceea ce ar putea constitui comportament antisocial este dificil de definit și legal imprecis.
Andrew Ashworth menționează că ASBOS sunt incoerente și pune sub semnul întrebării dacă transformarea unui ordin civil printr-o mișcare de mână într-o infracțiune penală a dus la o subminare a valorilor legale fundamentale.
În anul 2007 Jill Peay și-a expus îngrijorarea asupra aplicării defectuoase a ASBOS asupra celor cu afecțiuni mentale și de comportament.
Ea expune cum un studiu a dezvăluit că dintre ASBOS aplicate celor sub 17 ani începând din Aprilie 2004, 35 % dintre copii au fost diagnosticați cu afecțiuni mentale și de comportament sau dificultăți de învățare. Unele alternative la penitenciare au un trecut considerabil, în timp ce altele au fost introduse relativ recent. (Durnescu Ioan,188,2011)
Folosirea alternativelor la închisoare a căpătat forță ca parte a unei mișcări de descarcerare în anii 1970 când variate sentințe non-custodiale au început să fie văzute ca fiind mai umane și mai puțin stigmatizante pentru infractori.
La fel de important, multe guverne și-au dorit să găsească metode mai puțin costisitoare, dar care să lucreze la fel, în fața creșterii problemelor economice ale statelor sociale.
Mulți susținători de atunci au propus păstrarea în continuare a unor părți specifice sistemului custodial (ex: detenția juvenilă), în timp ce alții s-au concentrat pe susținerea unor pedepse alternative în comunitate.
Acest model, în ansablu, a fost unul de extindere a sancțiunilor penale , decât o alternativă la reducerea populației din penitenciare.
CAPITOLUL II
PSIHOLOGIA PERSOANELOR DEȚINUTE
Pentru a înțelege dramatismul acestui capitol-care abordează psihologia deținutului –este nevoie de analiza grupului de oameni privați de libertate.Viața în închisoare,este în mod absolut,o viață în grup:
este anulată orice intimitate;
totul este la vedere pentru ceilalți;
relația interpersonală este o golire;
o risipire de sine;
nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur;
capacitatea de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită demult.
Studiind personalitatea ca o entitate tridimensională : morfologică ,fiziologcă, și psihosocială sau ,în alți termini ,în unitatea sa , ce-i dă coerență și organizare unitară ,în biologia sa ierarhizată și condiționată de factorii interiori ( endogeni) și de stimuli exteriori ( exogeni),în conștiința de sine,adică a reprezentării mintale ,a activității fiziologice și psihologice pe care și-o face deținutul în relațiile sale cu mediul fizic și social ,patologia personalității sale poate fi legată de tulburările ivite pe perioada detenției.
În condiții normale oamenii pot fi înțeleși după legități,dar departe de echilibru,conduitele lor devin specifice.
Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fața destinului și cu cât le va rezolva mai repede cu cât sentimentul de străin , se va diminua.
Va începe cu explorarea medilui și seva termina cu învățarea argoului;se va resemna în fața uitării celor de afară și se va replia pe sine.
Trecutul și viitorul vor fI abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice.În dialogul cu ceilalți,vinovăția se poate transforma în culpabilitate,dar cel mai frecvent procesul este invers. (Durnescu Ioan,189,2011)
Vulnerabilitatea personalității iese în prim plan:dizarmoniile,trbuința exagerată de stimă,învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța,strructura imaginii de sine și multe altele pot fi surse ale dificultăților de relaționare cu personalul și cu ceilalți deținuți.
Factorul care se impune cu brutalitate,având consecințe ample asupra deținuților nou depuși,este constituit de supraaglomerarea închisorii.
Din punctul de vedere al deținutului,efectele supraaglomerării sunt situate pe multiple planuri:
●cresc sentimentele negative (mânie,depresie)
●se pierde controlul situațiilor
●scade posibilitatea anticipării comportamentelor colegilor de cameră
●se pierde libertatea de mișcare în spațiul atribuit,
Crește stimularea interpersonală (prin contactul ochilor,vocii,mirosului și mai ales,prin intimitatea conversației).
La toate acestea se adaugă oprăbușir pihosocială,:
ierarhiile de dominanță sunt bulversate;
agresivitatea crește
stările conflictuale și violente,de asemenea cresc
serviabilitatea scade
Judecățile de valoare devin severe.
În lucrarea sa ,Denis Szabo ,propune următoarea clasificare pentru deținuți:
●periculoși -înrădăcinare criminală,disocialitate,egocentrism exagerat
●marginali-cu deficiențe psihologice ușor de remediat
●imaturi-care s-au identificat cu scheme de comportament deviant ,violent și criminal
●cu structură nevrotică-nu acceptă rolurile sociale,sunt inegali în timp,explozivi
●deținutul înveterat –comportament repetitiv obișnuit,agresivitate oersistentă, violență și indiferență absolută în privința consecințelor,infracțiuni deosebit de grave,frecvent diagnostic psihiatric sau psihologie de anormal
●deținutul primejdios :criterii (infracțiune gravă,numărul de infracțiuni săvâșite anterior,starea mintală,posibilitatea cadelicventul să continue să fie o amenințare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate:
-caracter primejdios :manie fără delir,atavism,deficiență endocrină,psihopatie,personalitate cronic antisocială, mentalitate criminală;
-criminalul primejdios :impulsiv,agresiv,violent, incapabil de a simți ulpabilitatea-rușinea-anxietate,fără ideal în viață,brutal
●deținutul dificil:
-produce greutăți autorităților corecționale din cauza personalității sale;
-este produsul concepțiilor specifice vieții în închisoare
– refuze să se conformeze regulamentelor
-are proaste relații
-nu se poateavea încredere în el, poate înceta să fie dificil odată ce este în libertate
●deținutul pe termen lung:-problematica este determinată de privarea de responsabilitate,de izolare și alienare
●inadaptatl social: care nu se conformează exigențelor unei pedepse de alt tip decât închisoarea,suferă de o boală sau de o deficiență mintală, are probleme speciale (sexuale,alcoolism,se droghează);din punct de vedere social,el inspiră frică.
●deținuții cu studii sunt:
– mai socializați,
-compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii,
-depun eforturi pentru a se menține la un nivel acceptabil de civilizație-vorbire elegantă,îmbrăcăminte curată, politețe cu cei din jur,legături strânse cu familia,abonați la presă,deschiși la dialog. (Gheorghe Florian,156,2012)
II.1.Abordarea psihologică a violenței deținuților
În lumea modernă s-a produs o schimbare deosebită în modul de a define agresiunea și anume,este orice comportament perceput de către victime ca fiind deliberat dăunător fizic sau psihic.
Desigur,elemental fundamental rămâne intenția de a face rău și nu efectul în sine.În mediul penitenciar,din cauza frustrărilor masive,a umilințelor frecvente și a sentimentului copleșitor de neputință pe care le resimt majoritatea deținuților,situațiile în care ei se consider victimele unor agresiuni venite din partea colegilor de detenție sau a personalului,sunt numeroase.
Astfel ,capătă semnificație negativă situații,vorbe sau gesture care pentru omul liber sunt considerate firești:
●o masă mai puțin gustoasă,
●o scrisoare care se lasă așteptată,
●dispariția unui bun personal fără valoare deosebită,
●greutatea în a se adresa personalului,
●obligația de aștepta programarea la medic
●întreruperea apei calde în timp ce făcea baie
●întârzierea clarificării situației juridice și altele.
Este drept că nu poate fi ignorată existența unor deținuți care urmăresc în mod constant să-I intimideze pe ceilalți,care percep oamenii din jurul lor ca instrumente de manipulate și care trebuie să le aducă beneficii,al căror stil relațional a fost întotdeauna centrat pe impunerea voinței cu forța și tendința de a domina prin orice mijloace.
Individul cu asemenea particularități va găsi în jurul său doar surse de ostilitate și,ca urmare,va dezvolta argument care să-I justifice comportamentul (Un om care este supărat își aude doar propia-i voce-Mahatama Ghandi). (Gheorghe Florian,167,2012)
În aceste condiții devine evident rolul major al personalului în controlul actelor de agresiune care apar mai ales între deținuți,deseori imprevizibile și de intensitate paroxistică.
Este întemeiată opinia lui Knud Larsen atunci când afirmă că violența este funcție de nivelul de frustrare,de riscul de represalii și de sprijinul colectiv.Ea nu se produce când nivelul frustrării este redus,când riscul represaliilor este ridicat și când sprijinul grupului este slab.
Astfel,se înțelege că problema infractorilor periculoși trebuie să facă obiectul unor preocupări serioase încă înainte de venirea lor în penitenciar și desigur,după liberarea lor.
În acest sens,informații adecvate pot oferi agenții de poliție care lucrează în comunitățile unde aceștia locuiesc,putând identifica pe cei cu potențial ridicat de violență.
Evaluarea riscului reprezintă un process formal prin care se face identificarea unei personae care ar putea să provoace vătămări,în ce condiții și cui. (Gheorghe Florian,175,2012)
Riscul este dinamic și trebuie reconsiderat continuu…evaluarea riscului va fi inevitabil un process imprecis.
Punând accentul asupra pe dezorganizarea socială, specialiștii în domeniu înteprind multiple monografii și anchete care încearcă să pună în evidență starea de izolare și marginalizare în care se găsesc deținuții.
Atât ca grup,cât și ca instituție juridică fundamentală,penitenciarul reprezintă cadrul principal în interiorul căruia,prin intermediul procesului de reeducare,deținuții își însușesc noțiuni în ceea ce privesc ,responsabilitățile și interdicțiile,marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conștiinței morale și juridice.(Raymond Boudoun ,334,2011)
S-au dat numeroase explicații psihologice acestui fenomen și s-a relevat extinderea sa mondială în forme patologice.Trebuie observat faptul că datele cercetării nu-l confirmă decât în mod parțial.
În spațiul carceral, existența fiecărui individ se desfășoară sub supravegherea celorlalți colegi și a superiorilor, astfel se naște dorința firească de a identifica un spațiu personal, în care să se simtă protejat.
Pentru deținuti, acest spațiu se rezumă la spațiul din celulă sau chiar colțul de pat, în cazul împărțirii acestuia cu alți arestați, iar pentru autorități – biroul de pe secție.
Fiecare individ are tendința de a personaliza acest spațiu cu obiecte care să-i aducă un oarecare confort, plăcere și control: postere, instrumente de bărbierit, radio sau alte obiecte personale. (Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 134,2000)
Spațiu personal este extrem de limitat, drept pentru care, indivizii tind să-l extindă în zonele imediat apropiate cu lucruri care-l duc cu gândul „acasă”, situație care declanșează conflicte între colocatarii acestui spațiu. Cei mai slabi și lipsiți de autoritate își pierd spațiile personale în favoarea celor mai puternici.
Lupta pentru „teritoriu privat” se extinde și la alte spații de acces ale penitenciarelor cum sunt terenurile de sport sau zonele de plimbare unde funcționează principiul primul sosit, primul servit sau cel puternic ia ce dorește.
Așa cum fiecare cultură utilizează un anumit tip de limbaj, cel specific culturii penitenciare este argoul penitenciar. În sens larg, argoul poate fi definit ca limbajul grupurilor marginale ale societății sau ca o formă de protest lingvistic în fața autorităților totalitare.
Argoul penitenciar este construit în strânsă legătură cu evoluția argoului societății libere, din care se inspiră și pe care îl dezvoltă.
Jocul supraviețuirii continuă atunci când deținuților le este permis accesul în afara celulelor, în timp ce se întâlnesc cu gardienii, regulile arbitrare care le guvernează viețile se amplifica. (Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 134,2000)
Pentru ca personalul să supraviețuiască, trebuie să își dezvolte aptitudini odată pentru a preîntâmpina un atac în agitatia momentului și, pe termen lung pentru a evita represaliile într-o viitoare răscoală.
Gardienii sunt de foarte multe ori puși în fața situației în care trebuie să suporte frustrările deținuților dar nu au nici o putere în a le ușura, și tind să joace jocul umărului aplecat: atunci când un ofițer duce mai departe către un superior o cerere a unui deținut, evident care mai are foarte mult până la solutionare, astfel încât ofițerul nu refuză cererea deținutului imediat.
Între timp, deținuții sunt implicați în șarade. Acestea sunt deseori jucate de către agresorii sexuali care doresc sa li se schimbe eticheta de pedofil.
Spre exemplu, în cadrul studiului celor doi specialiști, un deținut a fost numit pedofil de un alt coleg, deși agresorul sexual știa că va pierde, el îl provoacă la o bătaie.
Asta este o modalitate de a câștiga respect și a preântâmpina alte bătăi mai severe pe care le-ar fi primit mai târziu de la ceilalti deținuți.
Studiile sociologice efectuate de-a lungul timpului în ceea ce privește efectele psihologice ale sistemului penitenciar, atât asupra deținuților, cât și asupra gardienilor, au scos la lumină adevăruri inevitabile. (Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 135,2000)
II.2.Deținuții recalcitranți versus violenți
În toate închisorile din lume,personalul care lucrează în contact direct cu deținuții dorește ca aceștia să fie liniștiți și recunoscători pentru tot ce se face pentru ei,să nu creeze nici un fel de problemă.
Când unul sau mai mulți deținuți tulbură liniștea iar revendicările lor atrag sprijinul altor deținuți,ei sunt etichetați ca recalcitranți ,de multe ori degenerând în violență vizică și verbal,drept pentru care sunt pedepsiți,mutați pe alte secții sau chiar în alte penitenciare.
Deseori ,personalul încearcă să prognozeze care deținuți sunt capabili să producă tulburări pentru a se descotorosi de ei din timp,iar printer aceștia, deținuții cu pedepse mai ocupă un loc central.Personalul care are zilnic în îngrijire condamnați la moarte trebuie să fie special selectat pentru a face față acestei responsabilități stresante. Durnescu Ioan,189,2011
Ei trebuie posede experiență să aibă o bună formare în special în privința aspectelor emoționale ale muncii lor și să aibă sprijin continuu din partea managerilor.
Un interesant studiu privind evaluarea gradului de conformism/indisciplină a deținuților încarcerați pe termen lung,a realizat SusanLloyd la penitenciarul britanic FULL SUTTON.Autoarea a întocmit o fișă de evaluare a comportamentului deținuților orientată în trei direcții principale:
●indisciplina-comportamentul în celulă,consumul de alcool și droguri,comunicarea cu personalul,comportamentele abuzive,agresive și violente (indiferent de natura lor –fizice și psihice)
●conformismul față de regim și auto-managementul-curățenia celulei,păstrarea obiectelor,modul de prezentare.
Fiecare din aceste comportamente era apreciat pe baza mai multor indicatori,în final urmărindu-se identificarea corectă a deținuților turbulenți și violenți,aprecierea programelor și regimurilor prin prisma reducerii riscurilor de conflicte și o bună distribuire a pedepselor și recompenselor.
Scopurile explicit urmărite erau înțelegerea modului cum prezența acestor deținuți afectează siguranța și ordinea instituțională și,mai ales,legătura dintre abaterile din timpul detenției și delicvența generală:(Comportamentul recalcitrant și violent din penitenciare poate fi considerat o prelungire a comportamentului delicvent din afara închisorii ). Durnescu Ioan,190,2011
Iată principalele concluzii deprinse de SusanLloyd:deținuții recalcitranți cu pedepse lungi au avut încă din adolescență un stil de viață constant antisocial.
La această constatare au contribuit datele din dosarul penal,istoricul angajărilor în muncă,datele privind situația familiei șiexaminările psihiatrice.
Cu cât un deținut are mai multe cunoștințe în materie infracțională și are mai mulți parteneri de infracțiune,cu atât crește probabilitatea unui comportament deviant în închisoare.
În general,fac parte din această categorie deținuți tineri,cu pedepse scurte sau medii,pentru infracțiuni în care au folosit violența cu premeditare.În genere deținuții cu un comportament anti-autoritate,au avut cele ma frecvente abateri disciplinare.
Comportamentul anti-autoritate include sfidarea rgulilor,instigarea celorlalți deținuți,încercarea de a înșela personalul,transformarea deținuților slabi în victime.
Concluzia unor studii britanice a relevat faptul că repartizarea deținuților cu anumite particularități pe secții cu un regim adecvat a avut ca rezultat o reducere cu două treimi a ratei de agresiune a deținuților împotriva personalului și cu o treime a ratei agresiunilor și violențelor între deținuți.
Iată acum concluziile finale ale autoarei:
●deținuții condamnațipe viață,deși sunt nonconformiști decât alte categorii,sunt implicați deseori în acte de indisciplină din cauza non-conformismului lor ;
●dispoziția de a merge la lucru nu s-a corelat nici cu actele turbulente nici cu atitudinile non-conformiste,fiind deci un comportament fără valoare prognostică în ce privește evoluția deținuților;
●deținuții cu mai multe arestări anterioare au tendița de a fi mai indisciplinați,la fel ca și cei condamnați pentru infracțiuni cu violență;
● comportamentul recalcitrant din penitenciar poate fi considerat o prelungire a comportamentului delincvent din afara închisorii.
II.3.Deținuții periculoși
Pare ușor de înțeles că unii deținuți sunt mai de temut decât alții,capacitatea lor de a face rău,de a nu repecta nici o normă și nici o autoritate atrăgând proceduri d siguranță și prudență exagerată,din partea personalului.
Evoluția lor infracțională,lipsa provocărilor și a regretelor pentru faptele comise,rvendicările lor absurde,furia permanentă,agresivitatea și violența (de multe ori nejustificată) lipsa de rezonanță în fața oricărei pedepse sunt între elementele distinctive ale acestor deținuți,denumiți,în toate sistmele penitenciare,deținuți periculoși.
Deși dorința specialiștilor este de a-i trata ca o catgorie de sine stătătoare, studiul singularităților pare a fi modalitatea cea mai adecvată de a înțelege în profunzime personalitatea acestor deținuți și devenirea lor pe parcursul vieții.
Sub aspectul infracțiunilor vom găsi :
criminali în serie,
teroriști,
tâlhari,
traficanți de droguri,
traficanți de armament,
traficanți de carne vie ,etc
Foarte frecvent se bănuiește la acești infractori tulburări mentale,iar expertiza psihiatrică va clarifica aspectele privind discernământul și încadrarea nosologică.
Pentru penitenciar,existența unui număr mare de deținuți periculoși crează dificultăți,deoarece ei recurg deseori la acte de violență soldate de multe ori cu victime ,neținând cont de faptul că aceste violențe vor fi urmate de prelungirea anilor de detnție.
Acești deținuți infirmă anumite cauze care-i fac să recurgă la violențe:
●ei au de executat pedepse lungi
●libertatea lor condiționată este restricționată și ca urmare numărul deținuților cazați crește peste posibilitățile normale ale unității.
II.4.Deținuții cu pedpse lungi
O recentă și amplă analiză destinată relației dintre pedepsele de lungă durată și delidcvenții violenți ne oferă Sonya Snaken,profesor la Universitatea Vrije din Bruxelles ,Belgia.În ceea ce privește deținuții violenți aceștia sunt asimilați cu delicvenții periculoși.
Periculozitatea este o construcție socială în care definiția diferă după ideologie,mergând de la tinerii delicvenți vagabonzi,până la cei cu tulburări psihice sau recidiviști.deși ei sunt considerați periculoși de societate sau de tribunale,în penitenciar ei sunt considerați astfel deoarece nu aduc atingere funcțiilor principale ale instituției:
împiedicarea evadărilor;
asigurarea ordinii și disciplinei;
raționalitatea și coerența regimurilor
Din contră,ce cu pedepse lungi sau condamnați pe viață sunt un factor de stabilitate în comunitățile carcerale.
Din acest motiv,specialiștii sunt reținuți în a folosi noțiunea de personalitate periculoasă și preferă să inventarieze situațiile sau interacțiunile periculoase; nu trebuie confundate incidentele periculoase cu indivizii periculoși.
Unii cercetători consideră că putem evalua riscul prezentat de anumiți deținuți combinând datele privind comportamentul persoanei,cele privind caracteristicile personalității,particularitățile situației care a fost la originea infracțiunii și concluziile privind conduita în mediul carceral. (Gheorghe Florian,183,2012)
În continuare,autoarea tratează problema pedepselor de lungă durată și a delicvenților violenți prin prisma obiectivelor pe care le urmărește executarea pedepselor:
●să împiedice evadările printr-o supraveghere eficace;
●să împiedice violențele între deținuții și abuzul de putere al personalului;
●să pregătească deținuții în vederea liberării lor.
Plecând de la aceste obiective,vor putea fi înțelese mai bine mecanismele care explică normalitatea și tehnicile vieții carcerale.Este vorba de :
privațiunile multiple care fac referire la libertate;
la bunurile materiale și la servicii;
la raporturile heterosexuale;
la autonomie și la securitatea personală,care devin adevărate pedepse ale încarcerării.
Deținuții depun mari eforturi pentru a le neutraliza prin atitudini atât individualiste cât și de solidaritate determinată de situația lor comună.
Pentru gardieni,cooperarea deținuților este esențială în desfășurarea programului zilnic,ei negociind permanent și făcând compromisuri deținuților este esențială în desfășurarea programului zilnic,ei negociind permanent și făcând compromisuri deținuților.
Dacă se admit prea multe compromisuri pot apare tensiuni și crize care generează în violențe determinând personalul să-și impună din nou puterea.
Toate acestea sunt o consecință a naturii contradictorii a raporturilor sociale din locurile de detenție și a faptului că deținuții sunt-cel mai frecvent-indivizi solitari care depind în totalitate de distribuirea privilegiilor ,recompenselor și pedepselor pe care personalul le acordă mai mult sau mai puțin motivat.
Fiind o instituție totalitară,penitenciarul-conform lui Goffman-se caracterizează prin ierarhie,rutină,ritualuri de degradare și de inițiere,clasificări birocratice și separarea de populațiile lor. (Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 222,2000)
Deținuții sunt privați de atribuții iar programul zilnic este organizat și condus într-o manieră care să garanteze autoritatea personalului.
Deținuții reflectează asupra situației în care se arflă și reacționează într-o perspectivă strategică,chiar dacă opoziția și rezistența lor față de putere este dispersată.
Deținuții violenți creează probleme de control și au un procent mai mare de agresiuni îndreptate spre personal și ceilalți deținuți.
Faptul că lor li se fac deseori rapoarte de pedepsire se datorează trăsăturilor lor de personalitate dar și preocupării excesive privind securitatea lor.În acest caz,prestigiul acestor deținuți va crește și ei se vor fixa în roluri care vor face dificile schimbările.De câte ori aceștia au fost ținuți în secții cu securitate întărită,ele au avut o istorie agitată comparativ cu secțiile cu regim și pază obișnuită.
II.5. Femeile deținut
Femeile deținut sunt considerate o categorie vulnerabilă datorită reprezentării lor ca minoritate în sistemul carceral (aproximativ 5-7 % din populația carcerală) și sunt mai predispuse decât bărbații la dezvoltarea unor tulburări mintale în penitenciar.
De cele mai multe ori nu se ține seama de particularitățile sau vulnerabilitățile acestui grup relativ restrâns de deținuți, iar majoritatea administrațiilor penitenciare din întreaga lume nu acordă un spațiu de deținere adecvat femeilor.Nu de puține ori, se întâmplă ca femeile să fie deținute în clădirile anexe sau în spații supraaglomerate din penitenciarele pentru bărbați.
Totuși, se întâmplă ca femeile să fie cazate în penitenciare specializate, cum este cazul celui de la Târgșor, însă, de cele mai multe ori, sunt îngreunate vizitele datorită distanței prea mari de domiciliul lor.
Perioada detenției este una și mai anevoioasă pentru femei, dacă acestea au în îngrijire sugari sau sunt însărcinate.
În acest sens, au fost impuse norme privind existența în penitenciare a unor spații și servicii medicale speciale care să pregătească copilul pentru o dezvoltare normală, norme prevăzute atât de Regulile Europene privind Penitenciarele din cadrul Consiliului Europei, cât și de Regulile Minime privind Tratamentul Deținuților ale Națiunilor Unite.
În plus, legislația română oferă posibilitatea femeilor care nasc în penitenciar, să-și îngrijească copiii aici până la împlinirea vârstei de un an.
Un alt exemplu este oferit de Rusia, a cărei legislație prevede că femeile condamnate la o pedeapsă mai mică de cinci ani, au posibilitatea amânării executării pedepsei până când cel mai mic copil împlinește vârsta de opt ani; urmând ca apoi să se stabilească dacă mai este necesar sau nu să execute pedeapsa aplicată. (Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 2252000)
CAPITOLUL III
VIOLENȚA ÎN PENITENCIARE
Faptul că în unitățile de detenție apar deseori acte de violență- mai ales între deținuți-nu surprinde pe nimeni: tensiunile inerente vieți carcerale,reglările de conturi,lupta pentru putere,neânțelegerile cu personalul,abandonarea de către familie,neachitarea unor datorii,etc sunt printer cele mai frecvente motive care incită anumiți deținuți să-l agrseze pe alții.
La acestea mai trebuie să mai adăugăm pe cele care derivă din suprapopularea spațiilor,inactivitatea prelungită,greutățile de a contacta persoanele de decizie,teama sau dorința de a fi transferat în altă unitate, contestarea unor sancțiunii considerate arbitrare.
Toate acestea pot conduce la acte de violență îndreptate asupra unor personae anume ( fie colegi de detenție,fie membri ai personalului) sau asupra bunurilor aflate la îndemână.
Violența între deținuți rămâne în mare măsură ascunsă (față de organele de supraveghere) din diferite motive.
Unul dintre motive este teama: multor deținuți le este teamă să vorbească despre incidente care implică acte violență împotriva lor.
În multe cazuri violența este invizibilă, deoarece nu există modalități care să ofere siguranța și încrederea necesară pentru deținuții care reclamă acest lucru deoarece în multe penitenciare deținuții nu au încredere în organele de supraveghere, și în alte autorități.
Există puține date disponibile privind violența în unități de detenție din multe părți ale lumii, deoarece, deși incidentele pot fi documentate, celor mai multe instituții nu li se cere să înregistreze și să dezvăluie astfel de informații.
Acceptarea violenței de către unitatea de detenție este, de asemenea, un factor important: atât deținuții victime ale violenței, cât și cei care au comis actul în sine pot accepta violența fizică, sexuală și psihologică drept inevitabilă și normală.
Disciplinarea prin pedepse fizice și umilitoare este adesea percepută ca fiind normală, în special atunci când nu are ca rezultat o vătămare vizibilă sau de durată. (Gheorghe Florian,179,2013)
Prin amploarea și prin gravitatea sa, problema deținuților maltratați nu mai poate fi trecută sub tăcere și reprezintă în prezent obiectul a numeroase cercetări ce se interesează mai ales de dimensiunile psihopatologice, instituționale și etice. Sunt solicitate diverse ramuri ale sociologiei: sociologia medicală sociologia devianței și a mentalităților
Repulsia legitimă pentru delațiune nu trebuie totuși să ducă la ascunderea suferințelor, după cum respectul față de viața privată nu trebuie să servească drept pretext pentru inacțiune.
Influența transformărilor socio-culturale ( accelerarea cadrului de viață: stres, oboseală, izolare etc.) sunt doar unele din cauzele creșterii numărului de deținuți violenți
Din punct de vedre cultural, România se află pe lista celor 19 state din întreaga lume ce au reușit să interzică formele de violență fizică în penitenciare,conform raportului Global Inițiative to End AII Corporal Punishment (2007), prin stipulările art. 28 și 90 din legea 272/2004.
Deseori,întâlnim forme de degizare de violență-amenințări, calomnii,interdicții arbitrare,umilirea în fața celorlați- care au ca scop să mențină o stare de neliniște la cei vizați.
Desigur,cea mai de temut este agresiunea nemotivată,absurd,imprevizibilă care denotă absența oricărei considerații pentru om și folosirea fără limite a forței.Actul de violență non-motivată crește prestigiul social al individului în bandă.
Fapt tipic pentru deținuți ,asupra celui considerat dușman (de cele mai multe ori doar temporar) sunt revărsate toate constrângerile și frustrările indurate de-a lungul timpului.
Majoritatea actelor violente pleacă de la certuri banale:
alegerea canalelor de televiziune
nerespectarea regulilor unui joc
bănuiala unor trădări
Lucrurile se complică atunci când deținuții consideră că personalul și procedurile existente de control al masei condamnaților nu sunt capabile să intervină rapid și eficace și să mențină relații corecte și pașnice între deținuți.
Cererea socială de drept ca mod de a reglementa conflictele este foarte mare și în penitenciare,dar atunci când personalul nu intervine în timp optim,tendința de a-și rezolva diferențele singuri,va crește. (Gheorghe Florian,184,2013)
Ca urmare,specialiștii în probleme umane din penitenciare trebuie să fie permanent pregătiți pentru a identifica diversele forme ale violenței și să propună măsuri profilactice și curative.Pentru personalul din închisori,și mai ales pentru psihologi,cea mai important problem este aceea a anticipării (identificării) deținuților care pot devein violenți în anumite circumstanțe.
Studiile în domeniu au relevant că aceștia pot fi grupați în două categorii :
●primii sunt cei care nu se pot controla iar comportamentul lor este determinat în cea mai mare măsură de contextual situațional;
●al doilea grup este reprezentat de deținuți cu un nivel ridicat de autocontrol dar care,o dată deveniți violenți,comit acte aggressive extreme.
Psihologul Edwin Megagargee ,profesor la Departamentul de psihologie al Universității de Stat din Florida,consideră că există șase tipuri de persoane violente:
●cei normali,care devin violenți doar în circumstanțe ieșite din comun;
●cei cu boli psihice grave sau intoxicați cu anumite substanțe,indivizi cu un stil agresiv de viață sau formați într-o subcultură care promova violența;
●persoane care consideră că violența este singurul mod de a-și atinge anumite scopuri (economice,financiare,sexuale);
●indivizi la care violența este cauzată de frustrări,abuzuri,agresiuni;
●indivizi hipercontrolați la care violența este un comportament paradxal.
În continuare, autorul aprofundează factorii care pot determina sau nu un individ să răspundă prin violență într-o situație dată și care sunt în număr de cinci:
Instigarea la agresiune:
●formată de suma forțelor care-l motivează pe individ să comită actul de violență;
●dacă forțele provin din interiorul individului- furie,ură- avem de-aface cu instigarea interioară;
●dacă violența este doar un mijloc de a atinge un scop,investigarea va fi denumită extrinsecă sau intrumentală;
Puterea obișnuinței-instalată atunci când individual a avut frecvente succese în trecut,procedând agresiv,sau a fost recompensat pentru acestea;
Factorii inhibitori ai comportamentului violent-care pot varia în funcție de obiectivele urmărite sau circumstanțele concrete (interdicții morale,teama de consecințe,probabilitatea eșecului);
Factori situaționali- care pot facilita sau împiedica manifestările violente:astfel un character sărac, o zonă de război,gesturile provocatoare,a fi present când începe o încăierare vor facilita comportamentul agresiv,în timp ce viața într-un loc retras ( o mânăstire),ascultarea unei muzici liniștitoare,prezența poliției,gesturile care invocă mila vor inhiba violența;
Potențialul de ripostă-care rezultă în urma evaluării pe care o face individual și care va apărea că îi satisface necesitățile la prețul cel mai mic.
Într-o lucrare devenită clasică,Jean Claude Chesnais ,definește violența ca fiind utilizarea superiorității fizice asupra altuia.
Cauzele sunt localizate în eșecul dialogului,în sentimentul de insecuritate,în absența alternative,în anturajul care admite forța.(Gheorghe Florian,pg113,2003)
În manifestările sale individuale ea poate fi :
●fizică-afectând viața,sănătatea sau liberatatea persoanei ;
●economică-urmărind distrugerea sau degradarea bunurilor celuilalt;
●morală sau simbolică-atunci când provoacă anxietate prin intermediul amenințărilor.
Același autor,vorbind despre violența privată,o clasifică în două:
●violența criminal,care poate fi mortal-omor,asasinat
●corporală-loviri,răniri voluntare
●sexuală-violul
●violența non-criminală având ca variante violența suicidară
●violența accidental-ex.un accident de automobile
Autorul concluzionează că utilizarea violenței îl stigmatizează pe făptuitor,generează ura și repulsia și îl aruncă pe acesta într-o zonă a absurdului și dezumanizării.
Revenind la lumea închisorilor,întâlnim cel mai frecvent două feluri de violență:
●violența brutal care poate fi un simptom al unor dezordini personale;
●violența-strategie,rece,metodică,de mare periculozitate pe termen lung.
Factorii de risc pentru comportamentul agresiv și autodistructiv astfel:
Factori individuali
a.Psihosociali:
Factori de dezvoltare
Afecțiune mentale
Istorie personal și întâlnirea cu sistemul penal
b.Biologici
Genetici
Neurologici și traumatisme cerebrale
Alcoolul și drogurile
Factorii sociali
a.Macrosociali:
Inegalitatea socio-economică
Acces la arme de foc,alcool și droguri
Influența mass-media
Alte aspect culturale
b.Microsociali
Violența familial
Elemente situaționale
●grupurile sociale marginalizate pot crede că normele societății nu se pot aplica și în cazul lor și deci nu prezintă nici un fel de interes față de viitorul societății în care trăiesc
●s-au dovedit eficiente programele de informare în problemele de sănătate desfășurate la nivelul familiilor cu probleme (rolurile parentale,comportamentul copiilor,prevenirea abuzurilor și neglijenței);
●aplicarea strict a criteriilor pentru eliberarea sau re’noirea autorizației de a poseda arme de foc;
●reglarea prețului la băiturilor alcoolice funcție de concentrația de alcool;educarea comunității privind legătura dintre consumul de alcool și comportamentul agresiv
●îminătățirea standardelor comportamentale ale persoanelor publice;
●realizarea de programe pentru controlul furiei în comunitate dar și în închisori
●violența urmărită pe ecran poate spori comportamentul unor oameni déjà agresivi.
III.1.Etiologia violenței în penitenciare
Examinarea etiologică a violenței în penitenciare este prezentată de tendința psihologică și sociologică ,între ele aflându-se tendința psiho-socială.
Rezultatul violenței în penitenciare sub anumite înfățișări scot în evidență amănunte ce vor evidenția definiția amintită .
Literatura de specialitate menționează faptul că în anumite domenii violența în penitenciare este cunoscută sub mai multe denumiri .
Astfel :
●Din punct de vedere medical , violența în penitenciare este considerată comportament deviant;
● Psihologii consideră că violența în penitenciare se poate rezuma doar la acei deținuți care nu se pot adapta la sistemul de încarcerare
● La polul opus mediul juridic atribuie violența în penitenciare acelor deținuți considerați problema societății (Gheorghe Florian,254,2013)
III.2.Consecințele violenței din penitenciare
Cauzele violenței în penitenciare pot fi generale și specifice :
Astfel spus , cauzele generale sunt :
Mediul și controlul factorilor de decizie;
Influențele existente prin intermediul infracțional în care deținutul este atras;
Dezacordul și dizarmonia între ceilalți deținuți
Cauzele specifice pot fi :
Nesupravegherea, sau insuficienta supraveghere a deținuților;
Carențele educative;
Implicarea în diferite acțiuni violente și impactul pe care îl are anturajul din care face parte deținutul;
Mediile de proveniență ;
Cauze de natură socială ;
În consecință,o explicație științifică sau o teorie unică trebuie să ordoneneze și să ierarhize diferitele variabiale ale fenomenului de violență,stabilind o serie de corelații semnificative și sintetizând raporturile dintre variațiile cunoscute ale valorilor unei variabile și variațiile cunoscute ale valorilor unei alte variabile.
Criticând încercările de a analiza diferitele elemente componente ale fenomenului de violență în penitenciare prin identificarea cauzelor cu condițiile,A Cohen consideră că ele se datorează unei prejudecăți conform căreia anumiți factori au trăsături intrinsec patogene sau dactilogene ,astfel încât cele mai multe rezultate rele (inadaptare la regimul de detenție,agresivitate ,marginalizare de către ceilalți deținuți) nu pot avea decât antecedente rele.
Din acest motiv,el consideră perspectiva agresivă mai degrabă ca o combinație de circumstanțe,demonstrând că rareori acestea reunesc condițiile generale solicitate de teorie.
Un factor care nu trebuie ignorat în abordarea violență în penitenciare este însăși legislația cu privire la indivizii afglați în detenție,care,departe de a interveni numai ca variabilă adițională ,poate determina modificarea unor raporturi și comportamente și influența reacția socială față de diferite abateri și încălcări comise de deținuți,în interiorul penitenciarului.
În consecință,unii autori consideră că punctul de plecare în abordarea violenței comise în penitenciare trebuie să-l constituie procesul de elaborare a legilor și normelor,de încălcare a acestora și reacția socială față de diferitele abateri și delicte comise de deținuți în interiorul penitenciarului.
De aici,preocuparea reprezentanților etnometodologiei și al interacționismului simbolic (H.Becker,L.Rainwater,Astrauss,E Goffman) de a analiza violența în penitenciare în corelație cu procesele de acțiune și reacție de răspuns și contrarăspuns care generează comportamentul deținutului și imaginea despre sine.
Acest din urmă concept capătă o pondere deosebită în analiză,deoarece transformarea identității este considerată în dinamica ei continuă ca un proces de devenire,generator de situații conflictuale,deosebite. (Gheorghe Florian,275,2013)
Ca atare ,dramatizarea răului (prin relevarea momentului apariției comportamentului violent) ca și etichetarea unui deținut capătă o importanță deosebită asupra evoluției identității acestuia, agresivitatea este un atribut care reflectă ceea ce fac alții în egală măsură cu ceea ce face deținutul el însuși.
Violența în penitenciare reprezintă relația procesuală între deținuții care se angajează în anumite tipuri de comportamente soldate cu violență și conducerea peniitenciarului care evaluează,definește și sancționează aceste comportamente;în consecință,un comportament violent sau agresiv este acela pe care deținuții și grupurile din care fac parte îl etichetează ca atare.
În pofida diferențelor de opinie și puncte de vedere,aceste orientări au adus o contribuție incontestabilă la studiul violenței în penitenciare,înlocuind explicațiile monocauzale cu explicații multicauzale,care au permis o mai bună cunoaștere a factorilor și a mecanismelor generatoare de agresivitate și violență.
Semnalând zonele critice ale problemelor care vizează directa violența în penitenciare și identificând aspecte contradictorii ale sistemului bazat pe ordine și armonie ,aceste perspective au evidențiat,totodată,importanța soluționării pe cale amiabială a fenomenului de violență în rândul deținuților. (Durnescu Ioan,242,2011
III.3.Violența deplasată
Deja comportamentul unor deținuți din domeniul faptelor care sunt de competența educației,în domeniul faptelor care sunt de competența justiției pentru minori.Ca și în cazul celorlalte forme de dezadaptare, violența apare cel mai frecvent în mare parte la deținții traumatizați .
Se afirma faptul că,de multe ori gravitatea delictelor săvârșite de deținuțicorespunde maximul de deficiență familială.
Tot efortul acestor instituții,se orientează în vederea redării deținuților unei vieți normale,transformării lor în cetățeni demni și utili societății .
Așa cum s-a observant în primul capitol ,literatura de specialitate menționează faptul că violența este un fenomen tardiv,care apare în urma sumării un timp îndelungat a unor influențe traumatizante pe baza cronicizării deficienților de comportament și de caracter ale deținutului.
III.4.Incapacitate de adaptare la viața în detenție
Se poate spune că incapacitatea de inadaptare la viața în detenție poate fi datorată unor cauze bio-psiho-sociale.
Astfel spus violența din penitenciare poate degenera din incapacitatea care reprezintă ansamblul menifestărilor psiho-comportamentale care constau în lipsa temporală sau dificultatea de integrare sau acomodare a unor deținuți la viața de detenție.
O altă reformulare a conceptului de inadaptare la viața de detenție ,dată de alți psihologi,poate fi considerată ca totalitatea manifestărilor psiho-comportamentale caracterizată prin lipsa temporară sau dificultatea de integrare sau acomodare a deținutului la mediul de detenție, cât și de înțelegerea ,obstrucționarea ,tendința de reprimare ,de către mediu a trăirilor și așteptărilor pe care aceștia le eu.(Dr.I.Străchinaru,pg.45,2008)
Personalitatea deținuților violenți este extrem de importantă când judecăm reacția acestora la stresul psihic la care sunt supuși în penitenciare. Deținuții violenți ,vulnerabili la stres au de fapt dificultăți de adaptare la viața de detenție. Durnescu Ioan,244,2011
CAPITOLUL IV
CONCEPȚII ȘI TEORII FUNDAMENTALE ÎN EVALUAREA CAUZELOR
CARE DEGENEREAZĂ VIOLENȚA ÎN PENITENCIARE –
ViolenȚa în penitenciare a fost și continuă să fie analizată în mod diferențiat de la o unitate la alta ,fiind elaborate numeroase măsuri,orientări,teorii explicative,unele excluzându-se,altele completându-se reciproc,toate urmărind însă identificarea și evaluarea cauzelor și a mecanismelor de bază care determină producerea unor fapte și manifestări cu caracter violent în rândul deținuților.
Unele dintre aceste teze și teorii nu au decât o capacitate de generalizare limitată la cadrul social particular în care se desfășoară violența în rândul deținuților,altele au o rază mai mare de generalizare,fiind valide în contexte diferite.
Deoarece fenomenul de violență în penitenciare are o serie de condiționări și determinări cauzale multiple,în cadrul diferitelor abordări intervin și se conjugă multiple definiții și explicații aparținând mai multor discipline științifice,fiecare din ele valorizând o anumită perspectivă teoretică,motiv pentru care,în momentul de față,există atât de multe tentative și modele etiologice în acest domeniu.
Din acest set de paradigme și teorii voi enumera succint pe cele reprezentative:
●teorii care supralicitează importanța cauzelor individuale,psihologice,considerând că manifestările violente ale deținuților din penitenciare rezidă în comportamentul individual.
Întemeindu-se pe constatarea că unii deținuți violenți sau agresivi se caracterizează prin tulburări de personalitate sau prin mentalități specifice (concretizate în adoptarea unor atitudini de negare a valorilor și normelor recunoscute de instituție) perspectiva violentă consideră că actele și delictele sacncționate penal sunt comise,cu predilecție,de deținuți care violează normele juridice,neavând capacitatea de a li se supune și de a le respecta. (Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 247,2000)
După cum arată unii dintre adepții acestei perspective un comportament violent poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei depresiuni nervoase,dar în cea mai mare parte a cazurilor există,la origine,o stare de insecuritate care generează conduite agresive,proces care intensifică,la rândul său,enxietatea și nevoia de conflict.
Pe această bază,violența din penitenciare este definită ca fiind rezultatul unui conflict de adaptare între deținut și anturajul său,conflict datorat unor trăsături psihice caracteristice fiecărui deținut (egocentrism,impulsivitate,agresivitate).
În consecință,analiza violențelor comise în penitenciare se face după o etiologie psihologizantă,accentuându-se rolul prioritar al unor perturbări ,fiind utilizate o serie de concepte de nuanță psihanalitică,cum ar fi cele de identificare,compensare,supraeu .
Soluția prevenirii acestor violențe comise de deținuți trebuie căutată la nivel individual,fie prin ameliorarea tensiunilor interpersonale,fie prin frânarea evoluției negative a unor factori de grup;
●Teorii care consideră violența drept o consecință directă a dezorganizării implicate în procesele de schimbare .Cauzalitatea primară a violențelor din penitenciare trebuie căutată în consecințele negative și conflictuale generate de perioade de criză și instabilitate emoțională.
●teorii conform cărora violența în penitenciare constituie un efect nemijlocit al conflictelor între diferitele categorii de deținuți și obstrucțiile organizaționale de a avea ,putere .
Acestea antrenează neânțelegeri între deținuți privind utilizarea optimă apărând un conflict puternic între scopurile dezirabile și mijloacele legitime de apărare.
Marea diversitate a acestor teorii și puncte de vedere,ca și gradul lor de relativitate și reprezentativitate impun precauție în utilizarea și operaționalizarea diferitelor concept-cheie pe care le includ anumite conflicte între deținuți.
IV.1.Formele de manifestare ale violenței în penitenciare
Indicatorii care contribuie la înclinarea spre violență în penitenciare sunt efectele negative pe care acestea le au asupra deținuților manifestându-se prin :
●Certurile violente cu alți deținuți urmate de agresivitate fizică și psihică ;
●Implicarea în diferite acte violente,fără să țină cont de regimul și regulamentul existent în penitenciare;
●Violență datorată tâlhăriilor sau ,furturilor între deținuți;
●Urmărirea frecventă a filmelor cu subiect violent;
●Tâlhării,minciuni repetate și furturi în rândul deținuților;
●Utilizarea unui limbaj violent și obsecen între deținuți;
●Atitudine sfidătoare pe care unii deținuți o manifestă față de ,factorii educativi ,autorități și superiori;
La aceste manifestări se mai adaugă și altele ajungând până în faza în care mulți dintre deținuți comit crime sau tentative de crime fiind pasibili de prelungirea pedepsei penale și închiderea lor în penitennciare pe o perioadă de foarte mulți ani.(Maria Nicoleta Turliuc pg.86,2007)
Vulnerabilitatea unor deținuți depinde și de factorii psihosociali , fracmentarea relației sociale ,având ca efect comunicarea deficitară și limitată cu familia ,alienarea socială și personală.(Raymond Boudon,pg.318,2011)
Abuzul fizic reprezintă acțiunea sau lipsa de acțiune (singulară sau repetată) din partea unei persoane aflate în poziție de răspundere, putere sau încredere, care are drept consecință vătămarea fizică actuală sau potențială.Abuzul fizic asupra unui deținut presupune :
lovire, rănire, legare;
așezare în genunchi;
arderi intenționate cu țigara.
Dincolo de modalitatea de înțelegere a abuzului în termeni de cauze și forme de manifestare, în ultima vreme se remarcă un interes tot mai ridicat în înțelegerea acestora în termini de efecte la nivelul sistemului nervos central.
Acest interes se datorează faptului că efectele manifestărilor vizibile în plan comportamental violent trebuie să fie susținute de o serie de modificări structurale și funcționale de la nivelul creierului.
Factorul incrimnat de aceste răspunsuri este modularea unui răspuns la
stresul indus de regimul de detenție. (Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 256,2000)
Răspundul fiziologic la stres este secreția de cortisol mediat prin axa HPA, fapt cunoscut de alfel din cercetări anterioare. Ceea ce scot în evidență cercetările recente este modul de acțiune specific al hormonilor de stres.
Formaținea hipocampică este o structură extrem de vulnerabilă la stres. Experiențele stresante ridică nivelul de glucocorticoizi, care la rândul său stimulează secreția de glutamat, ducând mai depate la atrofierea arborelui dendridic.
Procesul este reversibil dacă expunerea este de scurtă durată, însă expunerea de lungă durată determină depleție celulară din cauza acumulării glutamatului.
Având în vedere că de cele mai multe ori,în perioada de detenție expunerea la acte de abuz este de lungă durată, aceasta atrage atenția asupra efectelor fiziologice ireveresibile. Se pare că formațiunea hipocampică stângă este mai vulnerabilă la experiențele traumatice.
IV.2.Tulburări de comportament
Tulburările și dispozițiile sufletești descriu ființa umană ca fiind liniștită, violentă , ,curajoasă, lașă ,ceea ce presupune o reacție la o situație dată specifică și ,ca atare ,o clasificare după tipul de reacție.
Evaluarea dificultăților care afectează condiția umană a deținutului nu poate face abstracție de studiul comportamentului de multe ori violent.
Modelul deținutului exemplar implică atât criterii ferme ,cât mai ales devianța de la personalitatea de bază integrată modelului normativ al unei anumite societăți.
Problema deținuților violenți formează un complex aflat într-o continuă schimbare ,și în același timp , este necesară o mare atenție a modului în care sunt folosiți termenii respectiv din literatura de specialitate , atunci când aceștia sunt abordați ,deoarece nu întotdeauna reflectă realitatea și pot aduce serioase prejudicii psihice și demnității umane .
Comportamentul uman deține un conținut care depășește cu mult înțelesul inițial behaviorist de totalitate a reacțiilor adaptative,obiectiv observabile ,ca răspuns la acțiunea unor stimuli din mediul social.
Marea varietate a accepțiunilor cu privire la devierile comportamentale este justificată,în parte,de faptul că asupra termenului de comportament nu s-a ajuns la un accord unanim din partea cercetătorilor.
Din punct de vedere psihologic ,manifestările exterioare de conduită apar ca o modalitate de acțiune tipic umană influențată de însușirile temperamentale ale personalității.
Educația nu poate fi răspunzătoare decât de greșelile care favorizează un asemenea fenomen regresiv și aceasta ,mai ales,în cazul când anumite elemente morbide cu influență negativă directă nu se dezvăluie în constituția deținutului.
Unii deținuți se simt singuri , abandonați , neglijați , au personalități diferite,sunt anxioși,depresivi prezentând încontinuu difeite tulburări de comportament,ajungând astfel în multe cazuri să fie violenți cu cei din jur neținând cont de faptul că aceste manifestări pot atrage după sine consecințe grave ,inclusive prelungirea detenției déjà existente. (Osteried, P. 2003)
De menționat faptul că,în general toți deținuții ,care au suferit un abuz, au fost neglijați,abandonați sau au fost martori la alte violențe , au un risc crescut de a dezvolta afecțiuni psihice ,probleme emoționale sau abilități sociale deficitare.
Deținuții cu comportament violent prezintă tulburări în comportament social ca urmare a inadaptabilității acestora de a forma și păstra relații cu ceilalți deținuți ,a incapacității de a respecta regulie interioare existente în fiecare penitenciar ,a lipsei sentimentului de vinovăție și o tulburare profund emoțională care stă la baza celorlalte fenomene .(Mircea Piticaru,pg.65,2004)
IV.3.Devianța comportamentală
Devianța este ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările,normele sau valorile lor și care în consecință riscă să trezească din partea lor sancțiuni.
Personalitatea anormală ,patologică a unui deținut ,poate săvârși violente în raport cu posibilele motive pe care acesta consideră că îl are.
Comportamentul violent este însă,în mod fundamental un fenomen sociologic și nu unul psihologic pe care îl are un deținut.
În acest sens,ea nu poate fi înțeleasă ca un fenomen sau ca un comportament detașat de un context social,neputând fi explicată doar din punct de vedere al trăsăturilor individuale sau al caracteristicilor ereditare.
În rândul unor deținuți ,violența apare de la bun început ca o activitate ce dezamăgește o așteptare,ce violează o normă socială sau neagă o valoare. .(Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru ,pg.48,2009)
Pornind de la principiul că orice deținut are dreptul la un sistem de educare , în mod special și trebuie stimulat pentru a putea ajunge la un grad cât mai mare de independență , procesele psihice au un rol deosebit de important în activitatea acestuia deoarece se bazează pe faptul că reflectă realitatea deoarece drumul foarte lung pe care îl parcurge acesta în anii de detenție este ,în esență,drumul umanizării sale.
Ca urmare,diversele manifestări exprimate în conduita deținuților constituie un barometru deosebit de sensibil,pentru relevarea nivelului de conștiință pe care l-a atins în dobândirea sensului social al vieții precum și pentru indicarea gradului de gravitate a devierilor psihomorale contractate.În prezent problema devierilor de conduită a deținuților este astfel,larg dezbătută în literatura de specialitate. .(Raymond Boudon,pg.322,2011)
CAPITOLUL V
VIOLENȚA DEȚINUȚILOR ȘI PROBLEMA DISCIPLINEI
În istoria penitenciarelor noastre,revoltele și violențele de la începutul anului 1990 constituie un element ale cărui consecințe asupra sistemului nu pot fi încă evaluate.
Potrivit literaturii de specialitate , investigând evenimentele dintr-o serie de unități am încercat să ofer o imagine globală a ceea ce s-a întâmplat,renunțând la aspectele particulare care s-au manifestat la o unitate sau alta.
De vreme ce în noile contradițiile nu mai formează un model de conduită,confuzia și incertitudinea pot tulbura viața de fiecare zi a oamenilor și instituțiilor: instabilitatea politică și cea economică produc o criză în relația individului cu sistemul de valori care ,până acum,îi reglementa conduita.
Lucrurile se pot complica mult când apare sentimentul că factorii de decizie sunt indiferenți la necesitățile îndelung nesatisfăcute ale oamenilor,că scopurile și valorile odată venerate ,nu mai au acum nici o semnificație ,iar alte reguli și obiective par să nu fie cdemne de efort.
În acest cadru-confuz și frustrant-apar deseori conflicte și violențe interumane ,iar lipsa perspectivei îi determină pe cei mai mulți să se concentreze pe nevoile imediate,care capătă valențe catastrofice în cazul că nu pot fi satisfăcute.
Actele violente și de nesupunere ale deținuților care au avut loc într-o serie de penitenciare ,trebuie înțelese în acel context general ,dar și ca efect al acumulării în timp a unor probleme care au afectat condițiile de viață atât ale deținuților ,cât și ale cadrelor.
De aceea explozia de ostilitate a deținuților a fost îndreptată mai mult împotriva instituției penitenciare în ansamblu ,și mai puțin contra administrației uneia sau alteia dintre unități. (Gheorghe Florian,187,2012)
Faptul că momentele tensionate sunt relativ rare în penitenciarele din toată lumea denotă faptul că peste tot se fac eforturi pentru a asigura un nivel satisfăcător de condiții materiale și spirituale care să mențină o pace penitenciară solidă.
Cu toate acestea,în masa deținuților se menține o stare cronică de nemulțumire care poate exploda oricând:
●atunci ies la suprafață ostilității de mare intensitate;
●acțiunile sunt greu de anticipat;
● victimele sunt multiple iar beneficiile lipsesc.
În aceste condiții,personalul intervine indiferent de numărul deținuților implicați pentru a restabili ordinea instituțională.
Puțini sunt cei care pot contrazice faptul că penitenciarele sunt locuri periculoase, și în timp ce violența este descrisă în termeni ce caracterizeaza deținuții in mod individual, o astfel de perceptie lasă multe lucruri fără raspuns (Edgar, 2003).
Nivelul incidentelor violente din penitenciare arată că intimidarea, asalturile și abuzurile formează rutina de zi cu zi, în timp ce revoltele și tulburările sunt din ce in ce mai rare. Ele reprezintă o problemă aparte, având loc ocazional sub forma unei defalcări induse sau ordonate .
Revoltele și tulburările pot fi diferențiate mai departe în sensul că o revoltă implică pierderea de sub control de către gardieni a unui număr mare de deținuți, într-o parte specială a penitenciarului, pentru o perioadă de timp semnificativă în timp ce o tulburare a liniștii este o treaptă mai jos de revoltă, deoarece sunt mult mai puțini deținuți implicați iar gardienii nu pierd controlul nici unei părți a instituției, însă acestea pot implica proteste colective cu privire la condiții, presupunând refuzul de a mânca sau sistarea muncii de exemplu.
În timp ce aceste definiții pot fi criticate pentru faptul că sunt vagi, ele au avantajul de a sublinia modul în care problema disciplinei este la ordinea zilei în viața instituției; deși revoltele majore sunt evenimente rare, ele nu apar brusc într-un mediu liniștit și au multiple cauze .
Deseori termenul de revoltă este unul peiorativ creând imaginea unor violențe frenetice. Istoricii au arătat cum a fost folosită această etichetă de către elitele conducătoare pentru a slăbi revoluționarii din istoria Europei.
Revoltele din penitenciare sunt evenimente perturbante, complexe și diverse și ridică întrebări profunde asupra acțiunilor umane, structurii sociale, contextului istoric și motivațiilor politice.
Conceptul de legitimitate plasează studiul revoltelor penitenciare într-o problemă mai largă al disciplinei, familiar sociologiei și teoriilor politice.
Astfel, stabilește că nu este simplu de raspuns la întrebările referitoare la cauza pentru care deținuții se revoltă în modul în care o fac.
De fapt, ridică problema apăsătoare despre cât de mult contează ca vârstă, gen, clasă, religie și orientare sexuală în contestarea universalizarii conceptului de legitimitate.
O societate în schimbare implică într-o oarecare măsură dezorganizarea și criza de sens la nivelul unora din subsistemele sale,confuzia și incertitudinea pot tulbura viața de zi cu zi a oamenilor și instituțiilor:
Instabilitatea politică și economică produce o criză în relația individului cu sistemul de valori care până atunci îi reglementa conduita.
Lucrurile se pot complica mult când apare sentimentul că factorii de decizie sunt indiferenți la necesitățile îndelung nesatisfăcute ale oamenilor,că scopurile și valorile,odată venerate ,acum nu mai au nici o semnificație.
În acest cadru confuz și frustrant apar deseoti conflicte interumane și violențe extreme ,iar lipsa perspectivei îi determină pe cei mai mulți să se concentreze pe nevoile de moment,care în cazul că nu pot fi satisfăcute,capătă valențe catastrofice. Importanța prea mare acordată scopurilor imediate paralizează de cele mai multe ori posibilitățile de negociere cu conducătorii de drept.
Actele de nesupunere ale deținuților,care au avut loc într-o serie de penitenciare,trebuie înțelese în acel context general,dar și ca efect al acumulării în timp a unor probleme care au afectat atât condițiilor de viață ale deținuților cât și ale cadrelor .
De aceea,explozia de ostilitate a deținuților a fost îndreptată mai mult împotriva instituției penitenciare în ansamblu,și mai puțin contra administrației unei unități sau alteia.
Probabil că tulburătoarea concluzie care va fi trasă din acest studiu asupra revoltelor din penitenciare este aceea că tind să se întâmple mult mai des.
În anul 2007 Ben Crowe susținea că că în penitenciarele din Ucraina deținuții sunt incurajați foarte mult se să autoguverneze și să-și asume responsabilitatea pentru condițiile propriei încarcerări, într-un fel nu reprezinta nici constrangere directă dar nici control autonom.
După cum punctau Richard Sparks și colegii lui în anul 1996,cu mai bine de 10 ani, este o variație considerabilă în modurile în care penitenciarele realizează menținerea ordinii și că aceste probleme sunt complexe din punct de vedere sociologic.
V .1.Revoltele în închisorile românești
Faptul că momentele tensionate sunt relative rare în penitenciarele din toată lumea denotă faptul că peste tot e fac eforturi pentru a asigura un nivel satisfăcător de condiții material și spiritual care să mențină o pace penitenciară solidă.
Cu toate acestea, în masa deținuților se menține o stare cronică de nemulțumire care poate exploda oricând: atunci ies la suprafață ostilități de mare intensitate, acțiunile sunt greu de anticipat, victimele sunt multiple iar beneficiile lipsesc. Ultimele două revolte de amploare din penitenciarele românești au fost cele din 1989 și 1997.
Ele au fost posibile doar în condițiile sociale determinate de revoluția din 1989 care au generat schimbări massive în viața instituțională, în compoziția populației incarcerate, în transparența pentru publicul larg a evenimentelor altă data ascunse, în numărul actorilor implicate în astfel de situații.
V.2.Revolta din 1989
O societate în schimbare implică într-o oarecare măsură dezorganizarea și criza de sens la nivelul unora din subsistemele sale, confuzia și incertitudinea pot tulbura viața de zi cu zi a oamenilor și instituțiilor: instabilitatea politică și economică produce o criză în relația individului cu sistemul de valori care până atunci îi reglementa conduita.
Actele de nesupunere ale deținuților, care au avut loc într-o serie de penitenciare, trebuie înțeles în acel context general, dar și ca efect al acumulării în timp a unor probleme care au afectat atât condițiile de viață ale deținuților cât și ale cadrelor.
Evaluarea de către deținuți a noii situații sociale a reflectat mentalitatea și nivelul lor de pregătire generală: toți s-au considerat brusc victime ale fostei dictaturi și ca urmare au cerut să fie puși în libertate.
La aceasta s-a adăugat grija pentru soarta propriei familii în contextual știrilor alarmante despre luptele din capitală. Revoluția a adus câteva schimbări majore în ce-i privește pe deținuți:
●de la o masă de indivizi înfricoșați în timpul dictaturii, au ajuns – trecând printr-o fază de entuziasm sub impactul accesului la presa;
●radioul și televiziunea libere
●să ceară a fi liberați și a contribui la acțiunile contra teroriștilor.
Refuzul autorităților de a-i libera, precum și lipsa reacției sociale față de actele lor nesupunere au adus în prim-planul revendicărilor o serie de cereri pentru îmbunătățirea regimului de viață: în general, în condițiile restrângerii libertăților unui grup, drepturile acestuia devin valori centrale pentru obținerea cărora merg până la violență.
Elementul care a creat tensiune în rândul deținuților în primele zile ale revoluției a fost ordinul privind sistarea emisiunilor de radio și televiziune precum și nedistribuirea presei.
Acest lucru a făcut să prolifereze zvonurile, mai puternic fiind în unele unități cel despre invazia armată a ungurilor, fapt soldat cu incidente între deținuții români și maghiari, iar în altele despre existent unui decret prin care sunt puși în libertate toți deținuții din țară, dar neaplicat de Ministerul de Interne.
După fiecare acțiune violentă a deținuților – vociferări, regrupări de forțe, cu ocuparea unor noi spații, luarea de ostatici din rândul cadrelor, începerea acțiunilor preliminare în vederea evadării, altercații cu deținuții care nu participau la acțiunile lor, urmează de obicei o perioadă de liniște în care deținuții așteaptă să vadă reacția administrației și își refac forțele.
V.3.Revolta din 1997
Conform informării Direcției Generale a Penitenciarelor cu privire la desfășurarea evenimentelor din 17-23 februarie 1997, în data de 17 februarie, aproximativ 19% dintre deținuții aflați în Penitenciarul București-Jilava au refuzat să primească masa de prânz și și-au exprimat zgomotos nemulțumirile. Acestea se refereau la:
noile prevederi ale Codului Penal care i-au nemulțumit pe deținuți;
condițiile precare de detenție determinate de supraaglomerare;
mediatizarea excesivă a evenimentelor produse la Penitenciarul București-Jilava.
Revolta a continuat prin solidarizarea cu deținuții din Jilava și a altor deținuți din 18 penitenciare din țară.
Revolta s-a încheiat în data de 23 februarie iar pentru restabilirea ordinii a fost necesară folosirea mijloacelor de imobilizare, grenade lacrimogene, bastoane de cauciuc și cătușe.
În ruma intervenției pentru restabilirea ordinii, nu s-au înregistrat victime în rândul personalului sau al deținuților; cadrele medicale au acordat îngrijirile ce se impuneau, nefiind necesară internarea deținuților în unități spitalicești.
În schimb, datorită acțiunilor protestatare și violente ale deținuților s-au înregistrat numeroase pagube materiale.
CAPITOLUL VI
ORGANIZAREAȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
VI.1.OBIECTIVE TEORETICE
VI.1.1.Obiective generale
Obiectivele generale acestei lucrări au fost :
●Îmbunătățirea statusului emoțional al deținuților violenți;
●Prevenirea recidivelor ;
●Formarea capacității de integrare la viața de detenție.
IV.1.2.Obiectivele cercetării
Obiectivele acestei lucrări au importanță deoarece monitorizarea în permanență a deținuților care au comis acte de violență în penitenciare,a jucat și joacă un rol deosebit de important în viața socială a acestora și trebuie să se realizeze printr-un ansamblu de metode din ce în mai perfecționate care vizează menținerea și reducerea acestora într-o stare psihică satisfăcătoare.
În această idee obiectivele lucrării au fost :
●consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de actualitate a temei propuse și nivelul la care se află cercetările în domeniu ;
●stabilirea ipotezelor cercetării precum și modalitățile prin care vor fi verificate;
●redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetării în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu;
●îmbunătățirea statusului emoțional aldeținuților ,pentru a evita pe viitor conflictele violente și agresive;
●ameliorarea funcției de coordonare și control a deținuților violenți;
●identificarea unor instrumente psihologice valide, prin care să evaluăm imaginea și stima de sine a deținuților violenți;
●administrarea evaluării individuale în rândul deținuților violenți
●pe baza observațiilor din literatura de specialitate, precum și a rezultatelor cercetării, am urmărit proiectarea unui program de intervenție, centrat pe integrarea socială și pe creșterea nivelului respectului de sinea deținuților violenți,proveniți din diferite medii sociale;
VI.I.3.Obiective practice
Am ales această temă pentru lucrarea mea ,deoarece, pe parcursul stagiilor efectuate am constatat efectele favorabile ale unei implicări profesionale și satisfacția deținuților,proveniți din diferite medii sociale și îndepărtați de mediul lor ,prin reținerea în regim de detenție ca urmare a infracțiunilor comise de aceștia.
O altă motivație care a contribuit la alegerea acestei teme a fost ideea de a aduce în actualitate literatura de specialitate care vizează violența deținuților în penitenciare.Astfel motivele acestei lucrări sunt :
●Studiul vizând incidența, și evaluarea tuturor posibilităților de a identifica deținuții violenți și neadaptați cu regimul de detenție;
●Analiza diferențelor între datele de referință, existente în literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu ;
●Realizarea evaluării inițiale;
În urma interviurilor, situația impusă mi-a permis să utilizez metoda observației participative și să analizez cu mai multă atenție și mai mult interes aspecte ușor de evitat și întâlnite des la deținuții,caresunt considerați violenți.
Pentru atingerea obiectivelor am stabilit următoarele tematici:
●Interviurile și discuțiile care au contribuit din plin la consilierea deținuților considerați violenți,pentru a afla motivele ;
●Sprijinul oferit de forurile administrative,în vederea integrării deținuților la regimul detenție;
●Reducerea și evitarea cât mai mult a faptelor violente și aggressive ;
●Creșterea nivelului de integrare și adaptare la regimul de detenție;
●Intensificarea activității de supraveghere și control din partea personalului supraveghetor;
VI.2.Ipoteza lucrării
Pornind de la observațiile din literatura de specialitate, am presupus că:
● în general , delicvenții din penitenciare au o imagine de sine negativă mai accentuată;
Ipotezele de lucru (operaționale) care m-au orientat în analiza cantitativă a răspunsurilor participanților au fost:
●Izolare și marginalizare din cauza diferențelor sociale ( intervine diferența dintre deținuții delicvenți cu pedepse mai mari și deținuții care provin din familii cu comportament normal având pedepse mai mici).
●Dependența deținuților violenți care provin din diferite medii antisocial cu grad delicvent crescut;
●Implicarea administrației și a supraveghetorilor în problemele deținuților violenți pentru a aplana conflictele poate constitui o altă ipoteză elocventă .
VI.3.Motivele cercetării
Motivele cercetării delictelor violente comise de deținuți au fost multiple:
●în primul rând agresiuni exercitate asupra altor deținuți din varii motive;
●decăderea deținuților, din drepturi,în urma căruia unii au generat conflicte violente și aggressive ,ajungându-se de multe ori la violențe;
●furturi minore între deținuți care pot duce la violențe;
● Tâlhării și ultraj;
●Crime sau tentative de crimă între deținuți;
De menționat că deținuții cercetați au comis fapte antisociale pentru care s-a încercat integrarea și adaptarea lor înregimul de detenție.
La o primă întâlnire cu grupul de deținuți s-a urmărit observarea și evaluarea unor aspecte comportamentale violente și cognitive.
Pe lângă simptomele specifice deținuților violenți ,unii din ei prezentau o serie de tulburări de comportament specifice.S-a încercat intervievarea și consilierea lor prin alte metode.
În urma cercetărilor efectuate am constatat că deținuții violenți formează un lot cu nevoi comune tuturor ființelor umane dar și faptul că manifestarea nevoilor este diferită de la un deținut la altul.
La o primă întâlnire cu deținuții s-a urmărit observarea și evaluarea unor aspecte comportamentale, violente– sociale, cognitive.
VI.4.Metodele de cercetare
Ca metode de cercetare în vederea desfășurării acestei lucrări, acumulării datelor , prelucrării subiecților și interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, s-au folosit metode ca:
Metoda documentării teoretice .Documentarea teoretică a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute .Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre problemele și nevoile deținuților.
Metoda anchetei s-a desfășurat pe baza observației fișelor în care erau stipulate delictele comise deținuților ;
Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, a reprezentat punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizei;
Metoda experimentlă .Experimentul constă într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental ce prelucrează atât fapte provenite din observație cât și din teste.Experimentul a presupus o stare activă a delicvenților și a implicat o activare metodică care a fost orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei .
VI.5.Desfășurarea cercetarii
Cercetarea s-a efectuat sub forma interviului în care am urmărit particularitățile faptelor care au degenerate în conflicte spontane urmate de reacții violente și deformarea mesajului în procesul transmiterii lui între deținuți și influențele avute asupra sa pe care le au ,vârsta ,sexul,infracțiunea,vechimea în penitenciar,starea de recidivă și caracteristicile psihologice și psihologice și nu în ultimul rând, antecedentele conflictuale cu alți deținuți.
Am folosit o serie format din deținuți,cu condamnări mari pentru infracțiuni grave .
Faptul că primul deținut din serie are vârsta cea mai înaintată și principala sa trăsătură de personalitate este interpretativitatea,își pune puternic amprenta pe mesajul elaborate și transmis.
Reducerea cantitativă și calitativă a mesajului este evident,precum și influența particularităților psihologice,mai vizibilă decât în cazul bărbaților.
De asemenea,finalul povestirilor este mai elaborate decât în cazul bărbaților,iar accentual pe stările affective ale personajelor din fotografie este deosebit de marcat.
Implicarea sufleteacă în cele povestite de deținuți este o altă caracteristică a acestora,care îi diferențiează de deținuții cu pedepse mai mici.
Cu ocazia interviurilor a rezultat că pentru deținuți este mai important să comunice pentru s-și umple timpul,pentru a evita stările conflictuale pe care de multe ori nici ei nu le doresc dar sunt forțați de împrejurări ,deși recunosc că viața în penitenciar i-a făcut să se transforme în oamenii care nu erau înainte de detenție.
Recunosc că pentru ei viața și gândurile lor suferă grade de comparație:înainte de detenție și după detenție,pentru că acum totul este diferit,trebuie mereu să fie atenți la tot ce se întâmplă în jurul lor , de multe ori sunt nevoiți la violență să răspundă cu violență,sau din lipsuri să recurgă la furturi,ceea ce pot duce alte stări conflictualwe violente.
Plăcerea de a transmite mesaje, conduit ca și când ar participa la un joc relevă faptul că funcția limbajului de evaziune (cel puțin simbolică) din mediul frustrant,este mai accentuat în cazul deținuților foarte violenți.De altfel frecvența reveriilor nu își loc în rândul deținuților violenți.
Deținutul nr.1.-S.Z-50 de ani,muncitor,4 clase,nerecidivist,de 11 ani în penitenciar,condamnat la 20 de ani pentru omor.
Caracterizare psihologică:realism îngust,labilitate afectivă diminuată, mare nevoie de sprijin,prezintă neâncredere excesivă,,se adaptează greu,crede că toți deținuții din jur îi vor răul,interpretativitate,nevroză accentuată,nu are teamă de nimeni , și crewed că numai el singur își poate face dreptate atunci când este neândreptățit.
Relatare :Ne aflăm într-o cameră,10 bărbați.Aicea e un complot.E și un șef al lor.E o hartă pe perete.Pe masă există băuturi și diferite fotografii care arată scopul lor pe care vor ei să îl aplice sau să-l execute mai bines pus.
Unul dintredeținuți,e dezorientat probabil de hotărârea și de planul acela pe care îl explică șeful bandei.Ceilalți sunt toți atenți,privesc planul și ordinul șefului.
Părerea de rău pentru tot ceea ce fac ,nu se vede așa de bine reușită,deoarece întotdeauna există cineva care trebuie să arate,să zicem organelor în drept,legii,ce vor să facă acești oameni care nu se încadrează în programul de detenție și părerea mea este că nu vor reuși și nu vor putea să execute spre exemplu să se impună în fața altor deținuți cu pedepse mult mai mari și mult mai violenți decât ei.
Repet nu cred că le va reuși planul,dar sunt convins că ei vor fi mereu cu garda sus și pregătiți mereu să se apere în cazul în care cineva atentează la viața lor.Recunosc că și eu aș face la fel.
Dacă cineva va vrea să îmi facă rău , niciodată nu voi ezita să nu ripostez.Ce dacă sunt condamnat pentru omor , o mai fac odată , nu mai am nimic de pierdut . Tot ce am avut ,am pierdut în momentul când am fost arestat,în momentul când toți ai mei m-au renegat , în momentul când fiica mea mi-a spus că niciodată nu mă va mai recunoaște de tată,iar părinții mei au murit de durere.
Cu alte cuvinte,eu consider că până mor , penitenciarul este casa mea ,așa că nu contează dacă atunci când e cazul devin violent. Vreau să trăiesc ,și dacă va fi necesar , da voi fi violent cu acela care ămi va vrea răul.
Deținutul nr.2-K.A-27 de ani,fără meserie,11 clase,nerecidivist,de 5 ani în penitenciar,condamnat la 15 ani pentru omor (soția).
Caracterizare psihologică:vede totul în roz,infantilism,se lasă influențat de detalii,labilitate psihică,frecvente reverie (este convins că la tot pasul îl așteaptă primejdii) se lasă în voia sorții,fire ambițioasă și violent,simte nevoia să-și impună mereu punctual de vedere.
Relatare :Nu îmi pare rău că mi-am ucis soția ,merita să moară pentru că m-a părăsit pentru cel mai bun prieten al meu,singurul lucru de care îmi pare rău este băiatul meu pe care îl crește statul.
Știu că dacă mă comport bine ,voi ieși mai devreme ,ca să îmi pot lua băiatul de la stat,dar de multe ori situațiile devin inevitabile iar momentele când mă enervez devin inevitabile.
Deținutul 3.-B.C.- 40 de ani,fără meserie,10 clase,nerecidivist,de 17 ani în penitenciar,condamnat la 25 de ani pentru omor .(Recunoaște cu nonșalanță că și-a ucis părinții pentru că nu au împărți averea și bunurile în mod corespunzător între el și fratele lui.Spune râzând că meritau să moară).
Caracterizare psihologică:Tip extravertit,se supraapreciează, se teme de boli,prezintă neîncredere,anxietate, nevroză excesivă, tendințe interpretative accentuate ,este convins că toată lumea vrea să-l omoare .
Relatare :Fapta pe care am comis-o s-a petrecut iarna de sărbători,într-o căsuță mică unde ne aflam un grup de mai multe personae .La un moment dat , tata , după ce a băut mult , mi-a spus că degeaba muncesc cu el pământurile și degeaba vreau să rămân cu el în casă că tot nu îmi va da niciodată mai mult decât mi-a dat . Adică doar 1 hectar de vie .
Și tot el mi-a spus că toată averea și munca și pământurile lui le va da fratelui meu avut cu o altă femeie,pentru că pe el îl iubește mai mult , iar pe mine din cauza mamei mele care la acea dată se afla și ea în casă , mă urăște mult .
Ș-așa eram supărat pe amândoi penâtru că ,cu o toamnă înainte vroiam să mă însor cu o fată de la noi din sat care îmi purta pruncul , dar ei atât de răi au fost că nu au vrut-o ,au bătut-o și au gonit-o ,până când ea mai slabă de înger a pierdut copilul și a și plecat din sat și nu i-am mai dat de urmă.
Dar recunosc că îmi era tare dragă , iar pe ei din momentul ăla , recunosc că i-am urât . Și cu toate astea tot am tăcut și am îndurat toate ocărele lui. Și ea mă maio ocăra din când în când mai ales c=nd era băută. Dar el era și mai rău.
Și cum vă spun ,în seara când sâa petrecut fapta ,recunosc că eram băut , dar mi s-au adunat atunci în minte trot răul și chinul pe care l-am îndurat lângă ei o viață întreagă,nu am mai putut suporta ,am luat toporul și i-am lovit pe amândoi în același timp.
A doua zi la poliție când m-am trezit am aflat ce am făcu și recunosc și acum după 17 ani că nu îmi pare rău decât că mi-am petrecut tinerețea aici .Dar de ei nu îmi pare rău.Aici nu mi-a fost ușor .Trebuie să fii mereu mai tare și mai bun la bătaie decât alții dacă vrei să supraviețuiești.Dacă nu ești un om terminat.
Deținutul.4.-P.M.26 ani , muncitor,8 clase ,recivist,de 9 luni în penitenciar,condamnat la 10 ani pentru omor din culpă.
Caracterizare psihologică:tendință de a nu se sacrifica ,nu este obișnuit să piardă,nu este obișnuit să renunțe,exploatează imediatul,tip impulsive,agresiv ,violent față de cei din jurul lui,are moment de depresie,psihastenie,sintome isterice (plânge),pronunțat sentiment al limitelor,se adaptează greu,tendințe interpretative ridicate.
Relatare: Fapta pe care am comis-o ,vă spun fără regret că nu îmi pare rău . L-am omorât pe un amic de-al meu de la mine din sat pentru că m-a mințit .
Mi-a spus că mă duce la muncă în Germania în agricultură,dar acolo nu am știut că era în cârdășie cu patronul,mi-a luat actele ,pașaportul și puținii bani rămași , și m-a lăsat pe mâna neamțului care mi-a făcut viața un calvar .
Munceam 12-14 ore pe zi doar cu apă fără mâncare și păzit de câini și paznici ca să nu fug.Așa mn-am amârât 6 luni ,până când am reușit să fug.Am fdăcut 2 săptămâni pe drum cu autostopul , nemâncat și fără un adăpost.
Aveam în suflet doar ura și dorința de răybunare pentru ce am îndurat eu din cauza lui .Când am ajuns la mine în sat era noaptea .Mamei i-am spus să nu spună la nimeni până nu îmi revin .
Când mi-am revenit am auzit că amicul meu mai făcuse așa și cu alți vecini de-ai mei după urma cărora începuse să își ridice o casă frumușică.El care până aci nu avea nici după ce bea apă și lucre cu ziua prin sat .
În momentul când am comis fapta recunosc că eram beat ,și supărat pentru că l-am urmărit 2 săptămâni și în momentul când l-am văzut mi-am adus aminte de tot chinul prin care am trecut și am intrat cu mașina în el pe trecere de pietoni.
De când sunt aici am constatat că toată lumea ester ea și hoață ,și caută să îți facă rău. Nu mi-e frică de nimeni, iar dacă cineva înceracă să imi facă rău nu voi iezita să-l omor .În fond ce mai am de pierdut ?
Deținutul nr.5.S.E -33 de ani,mechanic fochist,12 clase,de 2,3 ani ]n penitenciar,condamnat la 4 ani pentru lovituri cauzatoare de moarte.
Caracterizare psihologică:se crede înconjurat de dușmani,este mereu în alertă și gata să își apere viața , este suspicios cu cei din jur și extreme de agresiv,orizont îngust,spirit infantile, tendință interpretativă, lipsa idependenței în judecată (imită),capacitate slabă de expresie.
Relatare: În urma divorțului suferit ,am cunoscut pe net o domnișoară care mi –a atras imediat atenția pentru că era la fel ca mine . Divorțată și singură.M-am mutat la ea după o săptămână .Prima dată ne-a mers bine .
Cred că 6 luni ne-a mers bine , dar la un moment dat ea s-a plictisit de mine ,pentru că eu lucram iar ea sta numai acasă ,nu făcea nimic , dar era pe net toată ziua .
După un timp relațiile noastre s-au răcit iar ea a început să mă gonească din casă , după ce eu făcusem împrumut la bancă să-I achit întreținerea care în momentul când m-am mutat la ea era de 4000 ron.
Nu am zis nimic am făcut un credit și am achitat.Dar tot nu era mulțumită și mereu ne certam.La un moment dat mi-am dat seama că ceva s-a schimbat la ea. Am început să o urmăresc timp de mai multe luni , fapt ce am aflat că de fapt ea avea pe altu.
Când am prins-o în fapt , pe el l-am bătut iar pe ea nu am apucat de cât să o împing dar a fost suficxient ca să se împiedice și să dea cu capul de o piatră.Îmi pare rău că m-a mințit și m-a luat de fraier ,în rest nu regret nimic .
Deținutul nr.6.-M.N.-36 de ani,buldozerist,7 clase,nerecivist,de 2 ani în penitenciar ,condamnat 5 ani pentru omor.
Caracterizare psihologică:ușoară întârziere,fire violent ,neâncredere excesivă,stări conflictuale cu ceilalți deținuți.
Relatare.În dimineața zilei de 1 iulie 2000,deținutul l-a ucis pe deținutul M.C în clubul secției condamnaților pe viață din Penitenciarul Rahova , ca urmare a unei agresiuni din partea deținutului M.C (acesta la atacat în mod direct cu un corp contondent).
Analiza realizată oferă o perspectivă largă privind fundalul pe care a avut loc evenimentul,elementele premergătoare,personalitatea deținutului M.N.,rezonanța acestui caz în masa condamnaților pe viață,aspectele posibil de îmbunătățit în viitorul imediat .
CAPITOLUL VI
REZULTATE ȘI DISCUȚII
Inventarierea studiilor de caz , prezentate atestă că majoritatea deținuților prezentau serioase deficiențe de socializare și integrare în regimul de detenție, concretizate în, ,insulte la adresa familiei,apropiaților agresiuni fizice și terorizarea colegilor .
Până la un anumit punct aceste tendințe au putut fi considerate un fel de criză,când în general mulți deținuți afișează coflicte independente ,opuse altor deținuți, în care există,pericolul transformării lor în comportamente agressive și violente.
Studiile de caz prezentate au relevant faptul că ,în aceste momente,intervenția unor factori și circumstanțe determină, ruperea de echilibrul comportamental,contribuind la transformarea conduitei violente ,noncomformiste și agresive a deținutului ,fără să țină seama de consecințele pe care le poate avea comportamentul său
Identificarea acestor factori de risc de natură agresivă și violentă confirmă faptul că o bună parte din acești deținuți sunt victime ale împrejurărilor greșit dirijate sau ale unor împrejurări nefericite care i-au adus în fața instanțelor de judecată urmate de reținerea lor .
Fără a avea pretenția stabilirii ponderii și ierarhiei acestor factori delictogeni, cazurile prezentate au făcu referire la anumite situații și contexte ce au vizat motivele care au contribuit la reținerea lor.
În cazul Disfuncțiilor și carențelor educative ale mediului familial, factorii de risc familial sunt cei mai prezenți și intenși în mecanismul cauzal al comportamentuluiagresiv și violent,între aceștia situându-se,ca pondere și intensitate următorii factori :
●dezorganizarea vieții personale;
●deprecierea morală și afectivă a climatului conjugal;
●deprecierea relațiilor afective dintre deținuții în cauză și familie;
●recunoașterea stărilor agressive și violente ale deținutului;
●delicvențe ale stiluli educative .
La Asociere în grup cu alți deținuți violenți ,deficiențele de socializare și control,dublate de eșecul pe plan personal deținutului determină,în multe cazuri:
●îndepărtarea și evaziunea acestuia din familie și îndreptarea spre un grup de deținuți la fel de violenți care să-i asigure spatele la nevoie;
●contactarea unor anturaje dubioase care-l pot influența în comiterea unor acte fapte aggressive și violente în interiorul penitenciarului.
La deținuți reiese cu pregnanță faptul că în transmiterea de mesaje ,factorul de imagine poate fi considerat ca un invariant ce-l regăsim la toți deținuții .
Se pierd pe parcurs elemente importante în favoarea figurativului,chiar și încărcătura agresivă și violent cuprinsă la începutul seriei.
Din marea structură prezentată la început,ajung în final câteva detalii din care detaliile care pot fi deduse sunt că deținuții supuși cercetării ,nu își regret faptele din trecut dimpotrivă sunt dispuși să comită altele dacă este cazul , numai să nu se observe că sunt dispuși să cedeze în fața dușmanului . În ceea ce-I privește pe deținuții care au vîrsta de 26-27 de ani,ei ridică problem deosebite :
●structură mai puternică a grupurilor;
●liderii destul de îndrăzneți în viața colectivului ,precum și orizontul de cultură și preocupări nu-I impugn ca un mediu favorabil dezvoltării zvonurilor.
Căutând să înțeleg cauza alterării mesajelor transmise,a rezultat cu ocazia interviurilor că întotdeauna elemental principal îl constituie expresivitatea vorbitorului ,faptul că ,,se vede dacă el crede sau nu în ceea ce spune ,,dacă se implică sau nu .
De aici,activismul crescut sau scăzut în fața comunicării.Și ca o consecință a acestui mechanism,în ce-I privește pe deținuți,aceștia nu reorganizează ,mesajele,ei le reduc (simplifică) la o imagine ce se pierde foarte repede dacă nu interesează sau afectează membrii grupului .
Acest lucru l-am dedus din afirmații ca:În timpul zilei se discută în cameră despre foarte multe lucruri sau toată lumea îmi este dușmană sau nu îmi pare rău că am făcut fapta .
O problemă particulară mediului de detenție :majoritatea deținuților afirmă că nu au încredere în cei din jur și de aceea la fiecare contact pierd din informația ce li se transmite,deoarece încearcă să depisteze prin primul moment dacă nu există anumite consecințe asupra lor . În interviul lor nu se observă regretul dar sunt mereu în alertă și gata de atac.
În plus,înțelegând insuficient trăirile și motivațiile celorlalți,se atribuie în mod justificat intenții răuvoitoare unora sau altora ,ceea ce menține o stare de încordare în care interpretările greșite și desigur,zvonurile găsesc un teren nefavorabil care poate degenera la un moment dat în atacuri violente ,fără a se ține cont de consecințe.
În consecință,în mecanismul etiologic al comportamentului violent intervin o serie de situații și circumstanțe,între care mai importante au fost :
●situația socioeconomic și cultural al deținutului din care face parte;
●situația și condițiile în care se realizează ,integrarea și controlul social al comportamentului deținutului;
●situația personalității deținutului;
●situații sau condiții favorizante ori incitante .
În funcție de gradul de influență și intersectare a acestor situații și condiții,comportamentul agresiv și violent ,prezentate în cazurile de mai sus,prezintă diferențe de la un individ la altul,mergând de la simple conduite nonconformiste,de independență,până la forme de comportament grave și deosebit de grave .
Pe această bază s-a încercat alcătuirea unor tipologii a diferitelor categorii de comportamente aggressive și violente,și s-au stabilit patru tipuri :
●comportament violent;
●comportament predelictual;
●comportament delictual propriu-zis;
●comportament violent patologic .
Desigur că în grupul de deținuți,liderul de opinie , are asupra stărilor conflictuale violente o influență direct proporțională cu capacitatea lui de a explica sensurile și implicațiile fiecărui mesaj.
În ceea ce privește contextul general al deținutului nr.6.,în primul rând se impune luarea în considerație a inexistenței în sistemul de penitenciar a unei experiențe profesionale cu această categorie de deținuți.
Se va ține cont de faptul că în captivitate,conduitele ostile extreme sunt mai frecvente la deținuții cu pedepse mari,deoarece pentru ei lumea se reduce la secția de deținere iar acțiunile violente au și un effect de catharis.
Deseori,intenția primară a violențelor comise în penitenciar poate să nu fie aceea de a nu face rău,ci de a se impune într-o comunitate apreciată ca degradantă.
Așadar cu ocazia discuțiilor purtate cu deținuții au rezultat o serie de agresiuni mascate destul de răspândite în masa condamnaților .Acestea sunt:
●incapacitatea verbal-afirmații repetate față de un alt deținut că acesta este incapabil să facă diverse lucruri tocmai pentru a-l determina să înteprindă respectivele acțiuni în sensul dorit de incitator;
●glumele sau injuriile cu scopul de a-l răni pe celălalt și a-l determina să fie violent;
●răspândirea de zvonuri despre un deținut cu scopul de a determina o reacție nefavorabilă,ostilă din partea comunității deținuților și a gardienilor;
●răspândirea de zvonuri despre familia unui deținut cu scopul de a-l transforma într-o unealtă (violența,sexual,domestică);
●specularea slăbiciunilor (dependența de alcool,țigări);
●cererea de transfer în numele altui deținut,pseudoautodenunțuri;
Crearea unui climat fizic nefavorabil:zgomote insuportabile,current,blocarea accesului în diverse spații;
●blocarea accesului la raportul comandatului.
CONCLUZII
Ca o concluzie la cele relatate în această lucrare voi reda o listă de modalități concludente din punct de vedere practic care pot avea efecte împiedicarea apariției stărilor tensionale și violente între deținuți sau între aceștia și personal:
●Promovarea unei atmosfere destinse pe toate secțiile de deșinere:o vorbă bună spusă la timp,o glumă de calitate,o bătaie pe umăr,un compliment sincer,a te face că nu vezi o abatere fără consecințe și alte modalități asemănătoare;
●Eliminarea conduitelor și deciziilor arbitrare (injuste și ilegale în același timp):nimic nu poate înfuria mai mult și subimima spiritul de dreptate și echitate decât ordinele absurde și excesele nemotivate ale celor de care depind deținuții;
●Eliminarea surselor de frustrare și violență relativă din tratamentul aplicat deținuților;
●Eliminarea ambiguităților în probleme semnificative pentru deținuți;
●Sondaje de opinie realizate periodic pe problemele esențiale pentru masa deținuților;
●Pregătirea din timp a oricăror schimbări care privesc viața deținuților;
●Transferarea deținuților care mențin o stare tensionată ,(care poate degenera în orice moment în violențe) în colectivele de condamnați,a celor care terorizează pe ceilalți,a celor care îi manipulează pe alții pentru a provoca dezordini:
●Stabilirea clară a obiectivelor comune pentru deținuți și personal, care necesită o cooperare cu avantaje pentru ambele părți;
●Nu este lipsit de interes ,în contextul problematic pe care îl analizăm luarea în considerare a unui sistem de reprezentare a deținuților în relațiile cu administrația închisorii;
●O altă modalitate de prevenire a conflictelor în penitenciare o constituie organizarea timpului deținuților pentru a fi cuprinși în cât mai multe activități educative,sportive și recreative;
●Eliminarea surselor de frustrare pentru personalul care lucrează în contact direct cu deținuții:
Toate modalitățile expuse mai sus trebuie avute în vedere permanent de administrația fiecărui penitenciar,pentru a organiza astfel viața cotidiană a deținuților încât să-și execute pedeapsa în liniște și cu maximum profit în planul ameliorării personalității lor.
BIBLIOGRAFIE
GHEORGHE FLORIAN-Psihologie Penitenciară ,editura Oscar Print,București,2012
GHEORGHE FLORIAN-Prevenirea Criminalității-Teorie si practica, editura Oscar Print,București,2011
GHEORGHE FLORIAN-Fenomenologie Penitenciară, editura Oscar Print,București,2013
RAYMOND BOUDON –Tratat de sociologie,Editura Elli,București, 2011
DURNESCU IOAN -Asistență socială în penitenciar, Editura Polirom, București, 2010
GHEORGHIȚĂ CĂLINESCU,CONSTANTIN, VICTOR DRĂGHICI- Drepturile persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, Editura Ellis,București, 2009
PAULA CONSTANTINESCU ,TAMARA DOBRIN,L.GAVRILIU Eliminarea și evaluarea violenței în regimul de detenție ,Editura Polirom, București 2000
SORIN M.RĂDULESCU,DAN BANCIU-Introducere în sociologia violenței,Editura Medicală,București,2004
ANEXA I
REVOLTA DIN 1997
Prima sinteză pe care o prezint este informarea Direcției Generale a Penitenciarelor cu privire la desfășurarea evenimentelor din 17-23 februarie 1997
Cauzele care au fost considerate de Direcția Generală a Penitenciarelor la orginea acestor revolte s-au referit la noile prevederi ale codului Penal care i-au nemulțumit pe deținuți ,condițiile precare de detenție .
ANEXA II
ITEMI REFERITORI LA CONSECINȚE
Notă.Se citește atent fiecare anunț și se marchează cu X pe cel care exprimă cel mai bine sentimentele.
Explicație:Acordul răspunsurilor este considerat,socialmente mai puțin acceptabil .
ANEXA III
SCALĂ DE ATITUDINI FAȚĂ DE VIOLENȚĂ
Pentru a vedea care este opinia supraveghetorilor față de unele abateri și delicte violente și agresive comise de deținuți ,sunt reprezentate un număr de 16 declarații,față de care cei investigați își manifestă acordul sau dezacordul în felul următor :
+1(sunt în general de acord) -1(nu prea sunt de acord)
+2 (sunt de acord) -2(nu sunt de acord)
+3 (sunt întrutotul de acord) -3(sunt total în dezacord)
BIBLIOGRAFIE
GHEORGHE FLORIAN-Psihologie Penitenciară ,editura Oscar Print,București,2012
GHEORGHE FLORIAN-Prevenirea Criminalității-Teorie si practica, editura Oscar Print,București,2011
GHEORGHE FLORIAN-Fenomenologie Penitenciară, editura Oscar Print,București,2013
RAYMOND BOUDON –Tratat de sociologie,Editura Elli,București, 2011
DURNESCU IOAN -Asistență socială în penitenciar, Editura Polirom, București, 2010
GHEORGHIȚĂ CĂLINESCU,CONSTANTIN, VICTOR DRĂGHICI- Drepturile persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, Editura Ellis,București, 2009
PAULA CONSTANTINESCU ,TAMARA DOBRIN,L.GAVRILIU Eliminarea și evaluarea violenței în regimul de detenție ,Editura Polirom, București 2000
SORIN M.RĂDULESCU,DAN BANCIU-Introducere în sociologia violenței,Editura Medicală,București,2004
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectele Violentei Detinutilor In Penitenciare (ID: 165165)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.