Efectele Tratatului DE LA Lisabona Asupra Organizarii Institutionale Si Functionarii Uniunii Europene

Efectele tratatului de la Lisabona asupra organizării instituționale și funcționării Uniunii Europene

Cuprins:

Introducere

Actualitatea și importanța temei abordate. Actualitatea tezei de masterat rezidă din evoluția continuă a UE din ultima jumătate de secol. Având în vedere faptul că UE a evoluat și responsabilitățile sale s-au modificat, este de la sine ințeles că trebuie actualizat modul în care funcționează Uniunea Europeană. Printre îmbunătățirile binevenite introduse de Tratatul de la Lisabona se numără punerea la dispoziția UE a mijloacelor necesare pentru a face față provocărilor lumii actuale. Există trei motive fundamentale care stau la baza Tratatului: o mai mare eficiență în procesul de luare a deciziilor, mai multă democrație prin conferirea unui rol mai important Parlamentului European și parlamentelor naționale și o mai mare coerență pe plan extern. Toate acestea vor permite UE să promoveze mai bine interesele cetățenilor săi, zi de zi. Studiul și dezvoltarea temei va contribui la stabilirea efectelor Tratatului de la Lisabona asupra organizării instituționale și funcționării Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona (denumit și Tratatul de reformă) a fost semnat la 13 decembrie 2007 și este rezultatul eforturilor depuse la nivel european de a depăși impasul provocat de respingerea Constituției europene de referendumurile din Franța și Olanda.

La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele Consiliului Europei (fără a le înlocui) și pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

Cel mai important lucru este că, în ciuda criticilor și a opiniilor pesimiste, tratatul a reușit să păstreze cele mai importante prevederi din Tratatul privind o Constituție Europeană. Chiar dacă nu păstrează elementele formale ale unei Constituții, Tratatul de reformă reafirmă valorile Uniunii Europene și păstrează cele mai importante prevederi ale Constituției din punctul de vedere al legitimității democratice, al eficienței și al afirmării drepturilor cetățenilor.

Fie că este vorba despre personalitatea juridică a Uniunii, fie că ne referim la Carta Drepturilor Fundamentale sau la creșterea influenței Parlamentului European sau a parlamentelor naționale, toate acestea sunt progrese care vor contribui la creșterea eficienței instituțiilor europene și a proceselor de luare a deciziei în Uniunea Europenă. Tratatul de reformă va oferi Uniunii Europene instrumente mai bune de răspuns la provocările globale cum ar fi schimbarea climatică, securitatea energetică, terorismul internațional, crima organizată transfrontalieră, imigrația, viitorul și politica de extindere a Uniunii Europene.

Implicațiile intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, cu referire în mod deosebit la contribuția parlamentului național în garantarea respectării principiilor subsidiarității și proporționalității, și felul în care noul Tratat răspunde exigențelor legate de sporirea eficienței luării deciziilor, dar mai ales creșterea transparenței și participării democratice. Este de subliniat rolul central al presei în sporirea interesului opiniei publice europene față de politicile europene și activitatea Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona va pune la dispoziția Uniunii Europene cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor. Astfel Uniunea Europeană va fi mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne, capabilă să acționeze mai bine în domeniile prioritare. Tratatul de la Lisabona introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene și prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European.

Uniunea Europeană este astăzi gestionată de Tratatul de la Lisabona, despre care s-a spus, la vremea lui, pe bună dreptate, că este un pas înainte spre integrarea europeană, atât la nivel instituțional, cât și uman, un tratat care reușise, în ciuda dificultăților, să miște mai departe proiectul european care cumula în contul său circa jumătate de secol. Modificările introduse de Tratatul de la Lisabona, au un impact semnificativ asupra guvernanței UE. Tratatul de la Lisabona face modificări substanțiale în conducerea UE, în special în ceea ce privește Consiliul European, Consiliul de Miniștri, precum și președinția rotativă a UE. Istoria construcției comune europene cu toate succesele și dificultățile sale demonstrează viabilitatea ideii europene și direcția corectă a evoluției instituționale în Uniunea Europeană și în statele membre.

Instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Numirea unui înalt reprezentat pentru politică externă și securitate, care este în același timp unul dintre vice-președinții Comisiei Europene, va crește impactul, coerența politicilor și vizibilitatea Uniunii Europene pe plan extern. Serviciul European de Acțiune Externă este o nouă instituție a Uniunii Europene, a cărei înființare a fost prevăzută prin Tratatul de la Lisabona. Serviciul asistă Înaltul Reprezentant al UE pentru politica externă și de securitate comună în exercitarea mandatului său.

Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întărește puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale. Evoluția politicii europene de securitate și apărare se va realiza păstrând unele modalități decizionale specifice, facilitându-se totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

Gradul de studiere a temei. Trebuie spus că Tratatul de la Lisabona a dat naștere unei serii de dezbaterii în lumea științifică. Astfel în lucrarea „From Dual to Cooperative Federalism. The Changing Structure of European Law”, Robert Schütze face mai multe considerații cu privire la evoluțiile înregistrate în structura dreptului european. El afirmă că epoca pe care o traversează dreptul european se caracterizează printr-o structură în schimbare „de la federalismul dual la cel de cooperare”. Este de remarcat că – în argumentarea tezelor privind federalismul – Robert Schütze a stăruit asupra locului și rolului afacerilor externe într-o Federație. „Regula este aceea a exclusivității pentru federație a competențelor externe”. Dacă în plan intern, competențele legislative sunt divizate (în cadrul federației), în plan extern, competențele de încheiere a tratatelor sunt unificate (la nivelul federal).

Autori ruși din domeniu Kaveshnikov N.Iu.,, Kondratieva N.B., Gromîko A.A. ș.a., Kashkin S.Iu., Entin M.L., – analizând dispozițiile Tratatului de la Lisabona, – au concluzionat că Uniunea Europeană „nu este nici Federație, nici Confederație”. În prezent Uniunea Europeană este o structură situată între o Confederație și o Federație de state. Totuși, examinarea atentă a mai multor dispoziții stipulate în tratat tind să contureze o structură instituțională care este proprie unui stat federativ și nu a unui stat confederativ. Zbigniew Brzezinski apreciază că „Uniunea Europeană nu este o putere politică”. În argumentația sa „Uniunea Europeană este o uniune economică, o uniune socială, o uniune a liberei circulații, o uniune financiară într-o anumită zonă”. El mai observa că „Europa Occidentală singură era foarte aproape să devină o uniune, la un moment dat. Acum, Uniunea Europeană este, de fapt, o comunitate”.

În aceeași linie de dezbateri privind statutul Uniunii Europene Nam-Kook Kim și Sa-Rang Jung consideră că deși în ultima perioadă Uniunea apare mai degrabă ca o structură confederală sau interguvernamentală, Tratatul de la Lisabona face posibilă o evoluție spre un stat federal.

Alți autori precum Finn Laurese consideră că Tratatul va aduce eficiență instituțiilor, o mai mare legitimitate Parlamentului European precum și coerență acțiunii externe. În același sens al aspectelor instituționale și de politici europene se exprimă și Christian Kaunert. Acesta consideră că Tratatul de la Lisabona conferă Comisiei Europene statutul de autoritate supranațională în ceea ce privește spațiul european al libertății, justiției și securității. Prin intermediul Acestui tratat Uniunea Europeană beneficiază de unul dintre cele mai importante rezultate ale procesului de integrare.

Tratatul de la Lisabona a suscitat numeroase discuții și în ceea ce privește punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă. Recunoașterea priorității ordinii juridice comunitare în raport cu dreptul intern, în materiile ce fac obiect de reglementare comunitară privind politicile Uniunii Europene, determină, în practică, un puternic impact în ceea ce privește tradiționala funcție protectoare a ordinii juridice și publice interne, modificând-o, orientând-o și comunitarizând-o spre crearea cu prioritate a unei ordini publice economice în concordanță cu ordinea publică economică și metaeconomică de la nivel de Uniune, ca și spre o amenajare a unei ordini publice, prin utilizarea unor mecanisme politico-juridice, a unui spațiu comun în ceea ce privește libertățile comunitare.

Literatura de specialitate și specialiștii s-au aplecat cu atenție și asupra impactului instituțional al Tratatului de la Lisabona. Astfel, Der-Chin Horng argumentează că Banca Centrală Europeană va fi profund afectată, în sens pozitiv, de adoptarea tratatului. Astfel îi sunt modificate funcționarea, modalitățile de angajare precum și relațiile externe.

Dar problemele ridicate de cercetarea din domeniu asupra Tratatului de la Lisabona, nu s-au oprit aici. S-a pus și problema dacă tratatul este unul de modificare sau reformare a cadrului legal existent. Din perspectiva traducerii în limba română a denumirii, Tratatul de la Lisabona este, după caz, tratat de modificare (limba franceză) sau tratat reformator (limba engleză). Deși cei doi termeni pot fi considerați sinonimi, în realitate, pe fond, Tratatul de la Lisabona le realizează deopotrivă, pe amândouă: modifică tratatele Uniunii Europene, dar reformează și instituțiile Uniunii Europene.

Scopul și obiectivele tezei de masterat constă în prezentarea tuturor aspectelor care s-au modificat odată cu intrarea în vigoare a noului tratat UE. Atingerea scopului propus impune aducerea la cunoștință și informarea tuturor cetățenilor care vor citi prezenta lucrare în legătură cu structura organizațională a UE, cu toate sistemele de funcționare ale UE, cu mecanismele de influențare a tuturor deciziilor ce au loc în cadrul instituțiilor legislative, executive și judiciare ale UE conform Tratatului de la Lisabona.

La dezvoltarea temei tezei de masterat s-au utilizat următoarele metode de cercetare: analiza documentelor, sinteza documentară, deducția, inducția, comparația metodele istorică, logico-intuitivă, descriptivă și evaluării experților.

Obiectul și subiectul cercetării. Obiectul cercetării reprezintă efectele Tratatului de la Lisabona asupra organizării instituționale și funcționării Uniunii Europene. Subiectul de studiu prezintă Tratatul de la Lisabona și eficacitatea acestuia pentru dezvoltarea relațiilor multilaterale dintre țările din componența UE.

Noutatea științifică a cercetării constă în studiul și sinteza prevederilor Tratatului de la Lisade la Lisabona cu impact asupra funcționării și instituționalizării Uniunii Europene, în formatul tezei, precum și generalizarea problemelor în funcționarea UE, care sunt dezbătute de diverși cercetători. În plus, se rezumă și se analizează atribuțiile instituțiilor legislative și executive ale Uniunii Europene.

Structura și volumul tezei constă din succesiunea logică a următoarelor componente, elaborate în strictă conformitate cu cerințele impuse pentru elaborarea și susținerea tezelor de masterat, și anume: introducere, trei capitole ale tezei cu paragrafe, concluzii generale, bibliografie, lista abrevierilor și adnotarea în limbile română, engleză și rusă.

În „Introducere” se analizează actualitatea temei investigate, gradul de elaborare a temei de cercetare, scopul și obiectivele tezei, suportul metodologic și teoretico-științific, noutatea științifică a lucrării, structura și volumul lucrării.

În primul capitol al tezei, întitulat „Istoria și premisele Tratatului de la Lisabona”, este prezentat conceptul teoretic despre originile care au dus în final la apariția Tratatului de la Lisabona. O altă temă abordată sunt discuțiile și demersurile care au precedat semnarea Tratatului de la Lisabona.

În capitolul doi al tezei „Dezbateri privind rolul și efectele Tratatului de la Lisabona” se prezintă rolul statelor-membre UE și a parlamentelor naționale, aspectele de ordin social-economic, cât și prerogativele politicii externe a Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona.

În capitolul trei al tezei „Dinamica și evoluția principalelor Instituții ale Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona” sunt analizate principalele instituții ale UE care reglementează practic toate deciziile luate la nivel de Uniune, și anume Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul European.

În finalul lucrării sunt prezentate concluziile generale, bibliografia, lista abrevierilor și adnotarea în limbile română, engleză și rusă.

Capitolul I. Istoria și premisele Tratatului de la Lisabona

De la Tratatele de la Maastricht, Amsterdam și Nisa – la Tratatul de la Lisabona

La 1 decembrie 2009 Uniunea Europeană a intrat într-o nouă fază a existenței sale ca și entitate politică, economică și socială prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană se pregătește să devină mai eficientă, raportat la provocările mondializării, și mai democratică, raportat la reprezentarea intereselor cetățenilor săi.

Sintetic, se poate afirma că Tratatul de la Lisabona redefinește rolul Uniunii Europene într-o lume globalizată. Uniunea Europeană se va putea astfel mai bine afirma pe arena internațională. Ea reprezintă, la ora actuală, un puternic actor – ca dimensiune și forță economică – iar Tratatul de la Lisabona îi asigură noi instrumente de acțiune pe plan extern.

Uniunea Europeană este într-un proces continuu de adaptare, atât la nivel de organizare internă, cât și în raport cu factorii externi. Numărul de 28 de state membre și posibilitatea ca acesta să crească au impus o regândire a funcționării instituțiilor europene, cu un accent foarte mare pe drepturile cetățenilor europeni. De asemenea, Uniunea Europeană este un actor mondial relevant în multe domenii, toate schimbările și provocările cu care ne confruntăm la nivel global (schimbările climatice, recesiunea economică sau securitatea energetică) afectând statele membre și, implicit, Uniunea. Astfel că, în ultimii zece ani, Uniunea Europeană a căutat calea potrivită pentru a optimiza instrumentele pe care le are la dispoziție și pentru a răspunde cât mai prompt și eficient așteptărilor statelor membre și cetățenilor acestora.

Momentul nașterii Tratatului de la Lisabona este neclar. Originile Tratatului de la Lisabona se regăsesc, după unele opinii, în Actul Unic European din 1986 care a operat prima mare modificare a tratatelor originare (constitutive) ale comunităților economice europene. Actul Unic European a fost, la momentul intrării sale în vigoare la 1 iulie 1987, tot un tratat modificator. Principalele sale elemente de noutate au constat în reforma instituțiilor comunitare (extinderea votului cu majoritate calificată, recunoașterea oficială a Consiliului European, consacrarea denumirii de „Parlament European”, asocierea acestuia din urmă la procesul legislativ prin introducerea procedurii de cooperare cu Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană, crearea Tribunalului de Primă Instanță), în lărgirea competențelor comunitare (în principal, în domeniul social) și în codificarea dispozițiilor privind Cooperarea Politică Europeană (CPE) care exista de facto din 1970, pe baza căreia Tratatul de la Maastricht a introdus Politica Externă și de Securitate Comună (PESC).

Alți specialiști consideră că depinde foarte mult cum este privită succesiunea evenimentelor care au vizat reforma instituțională a Uniunii Europene din acest deceniu: semnarea Declarației de la Laeken din decembrie 2001, declarație care a lansat lucrările pentru elaborarea Tratatului Constituțional, Conferința Interguvernamentală și Convenția Europeană din 2003-2004, eșecul Tratatului Constituțional din 2005 prin votul negativ al francezilor și olandezilor, exprimat cu ocazia referendumurilor organizate pentru ratificarea noului tratat. Sau momentul zero poate fi considerat chiar aniversarea a 50 de ani de existență a Uniunii Europene, respectiv 25 martie 2007. Cu ocazia acestei aniversări se reiau discuțiile politice pentru a da un nou impuls construcției europene. În aceeași zi se semnează Declarația de la Berlin, ce reprezintă asumarea politică a acestui obiectiv. Așadar toate statele membre susțin relansarea reformei Uniunii Europene și finalizarea acestui proces înaintea alegerilor europarlamentare din iunie 2009.

Eșuarea proiectului de Constituție europeană nu a însemnat și oprirea reformei. Totuși a fost un regres. În următoarea perioadă Europa a încercat să aducă problemele Uniunii mai aproape de cetățeni. Anii 2005-2006 au reprezentat o perioadă de reflecție: Planul D al Comisiei Europene a încurajat organizarea de dezbateri publice privind viitorul Uniunii Europene, dezbateri care au implicat cetățenii Comunității. Mai mult, pentru o mai mare eficiență și transparență Comisia Europeană a propus în 2006 în cadrul inițiativei „Agenda Cetățenilor” ca modificările instituționale și agenda politică să se deruleze în paralel.

Referitor la Tratatul Constituțional și Tratatul de la Lisabona, aparent, între cele două texte nu sunt diferențe majore: Uniunea Europeană capătă personalitate juridică, este numit un înalt reprezentant pentru politică externă (numit anterior ministru pentru afaceri externe), Carta drepturilor fundamentale este inclusă în legislația primară, se introduce opțiunea statelor membre de a părăsi Uniunea Europeană, cetățenii pot influența procesul politic prin inițiativa cetățenilor, etc.

Deși poate părea doar o modificare formală, la solicitarea mai multor state membre, printre care Olanda, Cehia, Marea Britanie, etc. în textul noului tratat nu mai sunt trecute simbolurile Uniunii (steagul, imnul, motto-ul) și se renunță la anumiți termeni (de ex. Constituție, lege, ministru etc.), care ar fi putut să-i dea un caracter „constituțional”. Cu toate acestea valențele constituționale s-au păstrat.

De asemenea, dacă prin intrarea în vigoare a Tratatului Constituțional acesta urma să înlocuiască tratatele existente, Tratatul de la Lisabona se limitează doar la amendarea celorlalte tratate, respectiv Tratatele de la Roma, Maastricht, Amsterdam, Nisa etc.

Conștientizând importanța realizării reformei, statele membre doreau ca noul tratat să intre în vigoare înaintea alegerilor europarlamentare din 2009, tocmai pentru a putea produce efecte odată cu intrarea în funcție a noului legislativ european. Chiar dacă negocierile s-au finalizat repede, procesul de ratificare a fost mai anevoios decât s-a estimat. Nefiind vorba de o constituție nu mai era necesară organizarea de referendum în statele membre, decât în cele în care Constituția lor proprie cerea acest lucru, de exemplu în Irlanda.

Important de menționat este problematica personalității juridice a Uniunii Europene în contextul Tratatului de la Lisabona. Personalitatea juridică este un important aspect de noutate introdus de Tratatul de la Lisabona. Odată cu dobândirea personalității juridice, UE devine un actor cu drepturi depline pe scena internațională, în același timp, personalitatea juridică având relevanță și în ceea ce privește relația dintre UE și statele membre.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în cadrul construcției europene personalitatea juridică aparținea numai Comunităților Europene. Comunitățile Europene erau persoane juridice de drept public și dispuneau de un buget propriu, de un patrimoniu, de instituții și organe distincte, cât și de agenții proprii. Comunitățile Europene au fost înființate de către statele membre, care le-au delegat prerogativa de a acționa în domeniile expres stabilite în Tratatele de înființare a Comunităților.

Relația dintre statele membre și Comunitățile Europene se desfășura în baza unor principii reglementate de Tratate, care asigurau delimitarea între competențele statelor și cele ale noilor entități create.

Dintre aceste principii, ne vom mulțumi să le exemplificăm doar pe cele mai reprezentative. Astfel, principiul împuternicirii limitate, reglementat de art. 5, alin 1 din Tratatul CE, conform căruia: „Comunitatea acționează în limitele competențelor care i-au fost conferite și ale obiectivelor care i-au fost atribuite prin prezentul tratat”, stabilește cadrul general al competențelor Comunităților Europene, mai mult, în art. 7 alin 2 din același Tratat (TCE) se stabilește și competența instituțiilor europene, așadar „Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin prezentul tratat”.

Un alt principiu cu o relevanță sporită este principiul proporționalității, menționat la art. 5 alin 3 din Tratatul CE, unde se menționează că „Nicio acțiune a Comunității nu va depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat”, stabilindu-se așadar posibilitățile de acțiune ale Comunităților Europene, cât și intensitatea acestor acțiuni.

Tratatul de la Bruxelles (1965) – Tratatul de fuziune a executivelor

Tratatul de la Bruxelles sau Tratatul de fuziune, semnat la 8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene”.

Tratatul de la Bruxelles a avut drept obiectiv înființarea unor structuri unice pentru cele trei Comunități Europene: Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Economică a Energiei Atomice (CEEA – Euroatom): Consiliul de miniștri (organ de decizie) și Comisia Europeană (organ executiv).

Actul Unic European (1986)

Actul Unic european a revizuit Tratatul de la Roma și a introdus Piața Unică Europeană și Cooperarea Politică Europeană.

După 1975 când a fost reprezentat raportul Tindemans, a răzbucnit o avalanșă de proiecte de reformă a CE, dar textele care au sprijinit raporturile privitoare la problemele instituțiilor au fost întocmite în 1984-1985. Consiliul European de la Milano a convocat la 9 septembrie 1985 conferința Interguvernamentală care a durat 6 luni și a adoptat în unanimitate la 17 februarie 1986 textul Actului Unic European, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Acesta reprezintă prima mare modificare a tratatelor originale, prin care s-a extins competența instituțiilor comunitare. Prin el s-a extins votul cu majoritate calificată, s-a recunoscut oficial Comunitatea Europeană, etc.

Tratatul de la Maastricht (TUE, 7 februarie 1992). Tratatul Uniunii Europene. Trei piloni ai Uniunii Europene (CEE, PESC, Cooperarea în domeniul Justiției și al Afacerilor Interne).

Procesul istoric transformator declanșat în Europa Centrală și de Est odată cu căderea Zidului Berlinului, a „cortinei de fier” și dezmembrarea blocului comunist, a facilitat apariția unui context politic european deosebit. Schimbările rapide care au survenit după 1989, în urma tranziției statelor ex-comuniste la economia de piață, s-au constituit în noi oportunități, dar și în tot atâtea provocări pentru Comunitatea Europeană.

Pe lângă procesul firesc de continuitate a adâncirii integrării și preocupările privind modul de realizare a acestui deziderat, Comunitatea Europeană avea de-acum înainte de analizat perspectiva a cel puțin două provocări majore: 1) lărgirea integrării spre centrul și estul Europei, prin invitarea statelor ieșite din sfera influenței sovietice să se alăture modelului eurocomunitar; și 2) fortificarea importanței sale internaționale.

În decembrie 1989, în cadrul Consiliului European de la Strasbourg, statele membre decid să se întrunească în cadrul unei Conferințe Interguvernamentale menite să proiecteze strategia creării și coordonării viitoarei Uniuni Economice și Monetare. După reunificarea Germaniei, la 3 octombrie 1990, Comunitatea Europeană cere întrunirea membrilor săi într-o nouă Conferință Interguvernamentală privind, de această dată, edificarea viitoarei Uniuni Politice. Ambele conferințe au fos deschise la Roma, la 14 decembrie 1990, în urma lor rezultând Tratatul Uniunii Europene.

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest Tratat a pus bazele Uniunii Europene. După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht, Tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepție de neconstituționalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o „nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.

Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE și a Tratatului Euroatom acest document este și Actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituții definitive a UE, care ulterior trebuia să înlocuiască toate tratatele europene. Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități Europene, ci le reunește sub un numitor comun, acela al unei noi „politici și forme de colaborare”.

Împreună cu celelalte elemente Comunitățile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

Cooperarea dintre Comunitățile Europene și asigurarea funcționării regulamentelor de gestionare ale Uniunii Economice și Monetare.

Colaborarea în politica externă și de securitate comună (PESC).

Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP) în vederea combaterii criminalității, traficanților, imigrației clandestine etc.

Principalele prevederi ale Tratatului de la Maastricht:

Tratatul mai conține, între prevederile sale, următoarele elemente novatoare:

Extinderea votului majoritar al Consiliului Ministerial în procedurile de cooperare și codecizie.

Creșterea puterii Parlamentului European în domeniul bugetar și de control politic; întărirea rolului său în relațiile interparlamentare cu statele membre și asociate. Parlamentul aprobă numirea în funcție a Comisiei Europene și are dreptul s-o revoce.

Extinderea cooperării în noi domenii, în care Uniunea Europeană va putea interveni prin coordonarea politicilor sale, respectând principiul subsidiarității precum: politica industrială; protecția consumatorului; rețelele transeuropene; sănătate; educație, formare profesională și ocupare; cultură; tineret; mediu etc.

Statuarea principiului subsidiarității, aplicat inițial prin prevederile Actului Unic European referitoare la politica de mediu. Prin stabilirea domeniilor de aplicare a principiului subsidiarității se asigură împărțirea competențelor între UE și statele membre, respectiv intervențiile Uniunii au loc doar atunci când acțiunile pentru realizarea unor obiective sunt mai eficiente la nivel central decât local.

Recunoașterea importanței și rolului dimensiunii regionale prin crearea Comitetului Regiunilor, corp consultativ alcătuit din reprezentanți ai autorităților și comunităților locale.

Instituirea Fondului de Coeziune, instrument financiar destinat țărilor membre mai slab dezvoltate pentru investiții în infrastructură.

Reformarea instrumentelor financiare de sprijin bugetar și gruparea lor sub denumirea generică de fonduri structurale. Aceste fonduri cuprind sume alocate agriculturii, dezvoltării regionale, cercetării, ocupării, coeziunii economice și sociale; ele sunt destinate obiectivelor de dezvoltare prioritare: periferice sau în declin; modernzarea infrastructurii de transport și telecomunicații; combaterea șomajului; protejarea mediului și altele.

Politica externă și de securitate comună, al doilea pilon, se stabilește prin decizii și acțiuni comune în domeniile eurocomunitare esențiale. Deciziile sunt luate prin vot unanim, iar măsurile de punere a lor în aplicare, prin vot cu majoritate calificată. Brațul înarmat de apărare comună al Uniunii Europene rămâne Uniunea Europei Occidentale.

Justiția și afacerile interne, cel de-al treilea pilon, au drept obiective rezolvarea problemelor de interes comun privind: siguranța internă și ordinea publică, dreptul la libera mișcare a persoanelor, controlul frontierelor externe, imigrația clandestină, dreptul la azil, sistemul de acordare a vizelor, criminalitatea transfrontalieră, terorismul și altele.

Introducerea cetățeniei europene, instituită în completarea celei naționale, conferă drepturi sporite naționalilor statelor membre precum: dreptul de liberă circulație și rezidență; dreptul la protecție diplomatică și consulară; dreptul de a vota și de a candida în oricare dintre statele membre; dreptul de petiționare către Parlamentul și Mediatorul European. Protocolul Social anexat Tratatului permite statelor membre să adopte poziții comune în privința: promovării ocupării; dezvoltării resurselor umane; asigurării dialogului social, egalității șanselor, condițiilor de lucru și securității sociale; combaterii excluziunii sociale și de pe piața muncii etc.

Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997)

Înainte să pășească în noul stadiu al dezvoltării sale istorice, pentru a deveni mai puternică și mai extinsă, Uniunea Europeană avea nevoie să-și modernizeze structurile constituționale pe cel puțin trei planuri: întărirea democrației și cetățeniei, ameliorarea capacității de acțiune pe plan extern și reformarea cadrului instituțional. În același timp, Uniunea se găsea în fața a două mari provocări: adoptarea monedei unice și extinderea spre centrul și estul Europei, unde zece țări ex-comuniste, aflate în tranziție, se pregăteau să devină membri eurocomuntari.

Pentru rezolvarea acestor probleme, toate fiind extrem de complexe și dificile, Consiliul European de la Corfu (iunie 1994) hotărăște constituirea unui Grup de Reflecție, cu menirea de a evalua situația existentă și a oferi soluții viabile de rezolvare. Prima întrunire a Grupului de Reflecție a a vut loc în iunie 1995, iar raportul întocmit a fost înaintat Consiliului European de iarnă de la Madrid, în urma căruia s-a decis deschiderea unei Conferințe Interguvernamentale. Lucrările acestui organism au demarat la 29 martie 1996, la Torino, s-au finalizat la 17 iunie 1997, formulând conținutul unui nou Tratat. Adoptat prin consens politic la nivel înalt, în orașul olandez Amsterdam, noul Tratat, negociat și aprobat, a fost semnat de șefii de stat și de guvern ai membrilor eurocomunitari la 2 octombrie 1997.

Tratatul cuprinde trei părți:

modificări ale Tratatului instituind UE: un nivel de viață ridicat, o dezvoltare echilibrată și durabilă, consolidarea apărării comune, introducerea obiectivului menținerii și dezvoltării uniunii ca spațiu de securitate, libertate și justiție;

simplificarea Tratatelor în scopul suprimării dispozițiilor caduce;

dispoziții generale și finale.

Cele 4 obiective principale:

eliminarea treptată a ultimelor obstacole în calea liberei circulații, întărirea securității și a justiției;

afirmarea drepturilor cetățenilor europeni prin sublinierea rolului acestora;

politică externă coerentă;

creșterea eficienței structurii instituționale UE în vederea primirii de noi membri.

Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001). „Declarația asupra viitorului Uniunii Europene”. O nouă viziune privind procesul decizional. „Eurojust”.

Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităților Europene precum și anumite acte conexe, intrat în vigoare

după încheierea procesului de ratificare: 1 februarie 2003.

Cele mai importante modificări:

Deciziile se iau prin întrunirea majorității calificate (se renunță la unanimitate).

Simplificarea Tratatelor anterioare și reorganizarea lor într-unul singur, clar și accesibil.

Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2005, însă data a fost modificată prin Tratatul de aderare 2003 pentru 1 noiembrie 2004.

Compoziția și funcționarea organelor europene a fost modificată foarte puțin din anii 1950, deși numărul de state membre a crescut de la 6 la început până la 15 și Uniunea Europeană are mai multe atribuții decât la începuturile integrării europene.

O extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără adaptarea instituțiilor acesteia ar fi trimis Uniunea în colaps.

Într-o uniune de 27, cu regulile de până atunci, Comisia Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul membrilor Parlamentului European ar fi depășit cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost astfel puternic încetinit. Semnat în februarie 2001 și intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

Scopul exprimat a fost pregătirea UE în vederea extinderii.

Trei axe principale:

1. componența și modul de funcționare a instituțiilor europene;

2. procedura de decizie în cadrul Consiliului de Miniștri;

3. consolidarea cooperării între instituții.

Tratatul de la Nisa stabilește condițiile pentru admiterea de noi membri în perspectiva în care Uniunea va avea 27 de membri, 732 de mandate în parlamentul european până în 2007 și 786 după 2007, 345 de mandate în Consiliul U.E. Comisia Europeană va avea 20 de comisari, desemnați printr-un sistem de rotație echitabil pentru fiecare țară membră.

Acest Tratat încorporează Carta Drepturilor Fundamentale, care cuprinde ansamblul drepturilor civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni și e grupat în șase capitole: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție.

În cadrul pilonului al III-lea se creează „Eurojust” – ul.

Ideea adoptării Constituției Europene

Tratatul de instituire a unei Constituții europene pentru Uniunea Europeană (TCE) a fost semnat de către reprezentanți ai Statelor Membre pe 29 Octombrie 2004, și a fost supus procesului de ratificare de către Statele membre până când, în 2005, votanții francezi (29 mai) și olandezi (1 iunie) l-au respins în cursul referendumurilor. Eșecul înregistrat de constituție în a câștiga sprijinul popular în aceste două țări a făcut ca și alte țări să amâne sau să oprească procedura de ratificare. Dacă ar fi fost ratificat, Tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 2006.

Astăzi, mai mult ca niciodată, într-o lume în evoluție constantă, Europa trebuie să facă față unor noi provocări: globalizarea economiei, evoluția demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie și noile amenințări la adresa securității. Iată provocările secolului al XXI-lea. Iar acestea nu țin cont de frontiere. Statele membre nu mai sunt în măsură să facă față singure tuturor acestor probleme. Pentru a găsi soluții și a răspunde preocupărilor cetățenilor, era necesar de un efort colectiv la nivel european. Europa trebuia să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente și coerente, adaptate nu numai la funcționarea unei Uniuni extinse latent de la 15 la 27 de state membre, ci și la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin urmare, regulile care stau la baza cooperării dintre țări trebuiau revizuite. Acesta și este obiectivul tratatului semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007. Liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli ținând cont de schimbările politice, economice și sociale și dorind, în același timp, să răspundă aspirațiilor și speranțelor europenilor. Tratatul de la Lisabona stabilește care sunt competențele UE și mijloacele pe care aceasta le poate utiliza și modifică structura instituțiilor și modul de funcționare a acestora. În consecință, caracterul democratic și valorile fundamentale ale Uniunii sunt consolidate.

Consiliul European de la Laeken, în 15 decembrie 2001, a adoptat Declarația despre viitorul Uniunii Europene, având ca obiective o Uniune mai democratică, mai transparentă și mai eficientă. Pentru elaborarea unei Constituții a Uniunii Europene Consiliul a decis convocarea unei Convenții, un for mult mai larg și mai transparent decât Conferința Interguvernamentală. Convenția avea rolul de a aduce laolaltă reprezentanții principalelor instituții care reprezentau cetățenii europeni și cei din țările în curs de aderare: reprezentanții guvernelor celor 15 state membre și a celor 13 în curs de aderare, reprezentanții parlamentelor naționale, reprezentanții Comisiei Europene și ai Parlamentului European, 13 observatori din Comitetul Regiunilor și din Comitetul Economic și Social, plus reprezentanți ai partenerilor sociali europeni și ai Ombdusmanului european.

Mandatul celor 105 membri ai Convenției a fost să examineze principalele provocări legate de viitoarea extindere a Uniunii, să decidă cum să asigure o mai bună distribuție a puterilor Uniunii, cum să simplifice procedurile prin care Uniunea acționează și cum să asigure Uniunii Europene mai multă democrație, transparență și eficiență. Concluziile Convenției trebuiau prezentate unei Conferințe Interguvernamentale, care avea atribuția, conform tratatelor în vigoare la acel moment, să ia decizii.

Convenția a fost prezidată de Valery Giscard d’Estaign, fost președinte al Franței, cu doi vicepreședinți ai Convenției – Amato și Dahaene. Prima sesiune a Convenției a avut loc în 22 februarie 2002 și a avut întâlniri timp de 15 luni în sesiuni plenare de câte două‐trei zile. În paralel s‐au organizat grupuri de lucru, fiecare condus de un membru al prezidiului. Pentru asigurarea transparenței, activitatea Convenției putea fi urmărită pe Internet (http://european‐convention.eu.int), iar un forum a fost deschis pentru partenerii sociali, organizațiile nonguvernamentale, cercurile de afaceri, experți, lumea academică și alte categorii interesate.

După mai mult de un an de dezbateri, Convenția a ajuns la o concluzie privind un draft de Constituție care a fost trimis Consiliului European de la Thessaloniki din 20 iunie 2003. După încă o întâlnire a membrilor Convenției, varianta finală a Constituției a fost trimisă Consiliului European de la Roma din 18 iulie 2003. A fost semnat în 29 octombrie 2004 la Roma. Conform tratatelor în vigoare, a fost convocată Conferința Interguvernamentală formată din reprezentanții celor 25 state membre, Comisiei Europene și Parlamentului European. Cele trei țări candidate – România, Bulgaria și Turcia au participat și ele la Conferință. Membrii Conferinței Interguvernamentale s‐au întâlnit de câteva ori din octombrie 2003, iar la Consiliul European de la Bruxelles din 17 și 18 iunie 2004 s‐a ajuns la consensul final, documentul fiind adoptat de șefii de stat și de guvern din cele 25 de state membre. Constituția a înlocuit toate tratatele anterioare cu un singur text, format din 4 părți: prima parte conținea definiția Uniunii, obiectivele, atribuțiile, procedurile de luare a deciziilor și instituțiile; partea a doua conținea Carta Drepturilor Fundamentale, care a fost în mod solemn proclamată la Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000; partea a treia cuprindea politicile și acțiunile Uniunii Europene conținând multe din prevederile tratatelor anterioare; partea a patra conținea clauzele finale, printre care procedurile de adoptare și revizuire a Constituției.

Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007). Necesitatea adoptării. Caracteristica generală.

La Lisabona, la 13 decembrie 2007, liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli ținând cont de schimbările politice,economice și sociale și dorind, în același timp, să răspundă aspirațiilor și speranțelor europenilor. Tratatul de la Lisabona stabilește care sunt competențele UE și mijloacele pe care aceasta le poate utiliza și modifică structura instituțiilor și modul de funcționare a acestora. În consecință, caracterul democratic și valorile fundamentale ale Uniunii sunt consolidate. Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferințe Interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană și Parlamentul European. Toate cele 27 de state membre l-au ratificat urmând proceduri variate, în funcție de constituția națională. Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de „Tratatul de Reformă”, este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european.

Numele oficial, complet, este „Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene”. Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona la 19 octombrie 2007, iar la 13 decembrie 2007 tratatul a fost semnat de către reprezentanții celor 27 de state membre ale UE.

Potrivit articolului 6, intrarea în vigoare a Tratatului era inițial programată pentru 1 ianuarie 2009, în cazul în care toate instrumentele de ratificare vor fi fost depuse anterior acestei date sau, în caz contrar, în prima zi a lunii următoare celei în care a fost depus ultimul instrument de ratificare. Cum Republica Cehă a ratificat tratatul abia la 3 noiembrie 2009, ultima dintre cele 27 de țări membre care a îndeplinit această procedură, el a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Există trei motive fundamentale pentru care era nevoie de acest Tratat:

mai mare eficiență în procesul de luare a deciziilor;

mai multă democrație prin conferirea unui rol mai important Parlamentului European și parlamentelor naționale;

mai mare coerență pe plan extern.

Toate acestea îi vor permite Uniunii să promoveze mai bine interesele cetățenilor săi. Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE (fără a le înlocui) și pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

Schimbările instituționale ale Uniunii Europene aduse de Tratatul de la Lisabona (2007)

O Europă mai democratică și mai transparentă, în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați și care definește mai clar ce este de făcut la nivel european și național și de către cine.

Un rol consolidat pentru Parlamentul European: ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, acesta are noi atribuții majore privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziție de egalitate cu Consiliul de Miniștri (care reprezintă statele membre) în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene.

O mai mare implicare a parlamentelor naționale.

Orice stat membru poate să-și retragă statutul de membru al UE.

O voce mai puternică pentru cetățeni: datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliul de Miniștri este extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient.

Tratatul de la Lisabona creează funcția de președinte al Consiliului European (ales pentru un mandat de doi ani și jumătate), introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European și include reguli clare privind cooperarea consolidată și dispozițiile financiare. Spre deosebire de tratatele existente, Tratatul de la Lisabona prevede că fiecare stat membru va avea propriul comisar. Parlamentul European poate avea cel mult 751 de membri, iar fiecare stat membru poate avea maxim 96 și minim 6 reprezentanți.

Solidaritate între statele membre.

Mai multă siguranță pentru toți.

Europa ca actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume.

Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate, vice-președinte a Comisiei.

Noul Serviciu european pentru acțiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar. Ajutor umanitar.

Democratizarea procesului decizional în contextul Tratatului de la Lisabona (2007)

Votul cu majoritate calificată din Consiliu este extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii. Tratatul de la Lisabona crește numărul domeniilor politice în care Parlamentul European, ales prin vot direct, trebuie să aprobe legislația UE alături de Consiliul alcătuit din miniștri naționali (procedura de „co-decizie”).

În Consiliul de Miniștri, sistemul standard de vot va fi „votul cu majoritate calificată”. Acesta se va baza pe principiul dublei majorități. Pentru a fi adoptate în Consiliul de Miniștri, deciziile trebuie să fie susținute de 55% din statele membre (în prezent, 15 din 28 de țări ale UE), reprezentând cel puțin 65% din populația UE. Pentru a elimina posibilitatea ca un număr foarte mic de state membre, dintre cele mai populate, să poată bloca adoptarea unei decizii, o minoritate de blocaj trebuie să fie alcătuită din cel puțin patru state membre. În caz contrar, se va considera că majoritatea calificată este atinsă chiar dacă nu este îndeplinit criteriul populației. Tratatul de la Lisabona extinde aria de aplicare a votului cu majoritate calificată la noi domenii politice.

Este în interesul Uniunii Europene să se simplifice procesul decizional, inclusiv în domenii precum lupta împotriva schimbărilor climatice, securitatea energetică și ajutorul umanitar de urgență în zonele sensibile de pe glob. Câteva dintre celelalte modificări se referă la aspecte precum inițiativele cetățenilor, protecția diplomatică și consulară și diferite aspecte procedurale. Votul în unanimitate rămâne necesar în domenii precum fiscalitatea, politica externă, apărarea și securitatea socială.

Noul serviciu european în cadrul PESC (Tratatul de la Lisabona ). Diplomația Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de „Tratatul de Reformă”, este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european. Numele oficial, complet, este „Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene”. Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona la 19 octombrie 2007, iar la 13 decembrie 2007 tratatul a fost semnat de către reprezentanții celor 27 de state membre ale UE. El a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

UE. devine un actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe. Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este și unul din vicepreședinții Comisiei, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a UE. Funcția de Înalt Reprezentant nu creează noi puteri, ci simplifică acțiunea externă a UE, eliminând suprapunerile și confuziile. Înaltul Reprezentant ia măsuri în domeniul politicii externe, pe baza deciziilor adoptate în unanimitate de cele 27 de state membre ale U.E., iar rolul său este de a completa, nu de a înlocui politica externă sau eforturile diplomatice ale statelor membre.

A fost creat și Noul Serviciu european pentru acțiune externă care va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar. U.E. va avea circa 7000 de diplomați, peste 130 vor activa peste hotarele U.E. începând cu 1 decembrie 2010.

Discuțiile și demersurile care au precedat semnarea Tratatului de la Lisabona

„Tratatul privind o Constituție pentru Europa” a fost aprobat la 18 iunie 2004 de către Conferința Interguvernamentală. Deși 18 state, incluzând România și Bulgaria au ratificat Tratatul Constituțional, ratificarea sa a eșuat în urma respingerii textului în referendumuri organizate în Franța și Olanda în 2005. Liderii europeni au propus atunci o „perioadă de reflecție“ pentru a aduce la unison ideile lor despre viitorul Uniunii Europene cu cele ale cetățenilor. Sintagma a fost evocată mai întâi de premierul danez Andres Fogh Rasmunssen și intărită de președintele Comisiei Europene Jose Manuel Barosso.

Multe dintre guvernele statelor membre au considerat că proiectul de Constituție a fost poate prea ambițios și nu foarte bine înțeles. Dar toate țările membre au acceptat că Uniunea Europeană în formatul de 27 are nevoie de schimbări instituționale. În mod oficial, termenul „perioadă de reflecție“, a fost utilizat pentru prima dată într‐o Declarație a șefilor de stat și guvern ai Uniunii Europene la Consiliul European din 16‐17 iunie 2005, care nu prevedea limitarea în timp a acestei perioade, ci menționa că se va reveni cu o declarație în prima jumătate a lui 2006 care va menționa calea de parcurs în funcție de realizările acestei perioade. Înțelesul sintagmei se referă la demararea de largi dezbateri în fiecare țară, care să implice cetățenii, societatea civilă, partenerii sociali, parlamentele naționale și partidele politice și în care să fie puse în discuție grijile și nevoile cetățenilor legate de Tratatul Constituțional.

Contribuția Comisiei Europene la „perioada de reflecție“ este Planul D (pentru democrație, dialog si dezbatere), prezentat în octombrie 2005, pentru a propune idei cu privire la calea prin care Uniunea Europeană poate deveni mai democrată, mai transparentă și mai eficientă.

Scopul acestei perioade era obținerea unui oarecare timp în care să se încerce găsirea unei soluții de fond care ar fi trebuit să se soldeze cu o relansare a Constituției Europene, integrală sau parțială.

Linia politică convenită în cadrul Uniunii era că aceasta nu se află într‐o criză, ci că statele membre trec doar printr‐o „perioada de reflecție”. Nu este vorba însă de o criză de funcționare a Uniunii, cu atât mai mult cu cât funcționarea sa actuală are la bază un sistem instituțional operațional și un fundament solid de reglementări juridice, de politici, proiecte, care determină cel puțin pe termen scurt, mersul înainte al „vieții de zi cu zi” în cadrul UE.

Poate motivele cele mai importante ce au determinat respingerea Constituției în Franța și Olanda au fost frica cetățenilor de o extindere necontrolată datorită efectelor economice și sociale, în principal de creșterea șomajului ca urmare a unui posibil aflux de mână de lucru ieftină sau de mutarea companiilor în est și votul contra ca sancțiune pentru performanțele politice interne. În Franța, cei care au votat nu au explicat ca motive principale frica de a pierde locurile de muncă, situația economică internă, impresia că această Constituție se concentra prea mult pe modelul „liberal” și cuprindea prea puține elemente sociale. În Olanda, motivațiile principale au ținut de o înțelegere neadecvată față de impactul Constituției, dar și frica de a pierde suveranitatea națională. Sondajele indicau însă că atitudinea proeuropeană nu s‐a schimbat în ciuda votului negativ, 88% din francezi și 82% din olandezi având în continuare o percepție pozitivă asupra Uniunii.

În general, această perioadă de reflecție s‐a concretizat prin consultări directe ale societății civile în ceea ce privește proiectul european.

Aceste consultări au relevat o serie de concluzii de care trebuia să se țină seama dacă se dorea redeschiderea discuției privitoare la un tratat constituțional.

În primul rând, este necesară o mai strânsă relație cu cetățeanul, ca beneficiar direct al politicilor și acțiunilor întreprinse la nivel comunitar. Sunt necesare inițiative concrete, legate de domenii ca lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, securitatea, politica privind migrația și azilul sau politica energetică, pentru a reface încrederea cetățenilor în instituțiile europene.

În al doilea rând, este necesară respectarea principiului subsidiarității și păstrarea nivelului național ca nivel principal de decizie și intervenția comunitară doar în cazul în care plusul de valoare este unul cert. În general, se dorește o implicare mai slabă a Uniunii Europene, însă cu rezultate semnificative („less EU, but better EU”).

În al treilea rând, strâns legată de respectarea principiului subsidiarității, este și rezolvarea problemei deficitului democratic. Parlamentul European nu a reușit să fie perceput întotdeauna de opinia publică ca un organism reprezentativ pentru cetățenii europeni, așa cum se dorea inițial, drept dovadă fiind faptul că participarea la vot în cadrul alegerilor este scăzută. În acest context, creșterea rolului parlamentelor naționale ar fi o măsură binevenită.

Compromisul la care s‐a ajuns pentru perioada de reflecție conținea următoarele elemente: nu este acceptată ideea renegocierii integrale a tratatului constituțional, nu este declarată „moartea” oficială a acestuia, ci numai înghețarea proiectului de‐a lungul unei „perioade de reflecție”, fără un orizont temporal precis (prima jumătate a anului 2006). Statele membre care nu au supus încă ratificării tratatul au libertatea de a decide dacă vor continua sau nu demersurile de ratificare, perioada destinată acestui proces fiind de altfel prelungită. Însă Marea Britanie, Cehia, Portugalia, Polonia au amânat ratificarea pentru o dată nedeterminată.

În această perioadă s‐au conturat unele soluții de ieșire din criză. Una dintre soluții era stoparea ratificării cu următoarele alternative: „Constituția light” propusă de președintele polonez Kwasniewski punea în discuție ca alternativă o formulă mai modestă a tratatului, printr-o reorganizare selectivă a anumitor părți din tratat, din care esențial era să fie exclus cuvântul Constituție, și mai degrabă folosirea expresiei Tratat Constituțional sau scenariul „Nisa plus”, prin perfectarea Tratatului de la Nisa.

Un alt scenariu era continuarea ratificării în toate statele membre în care procesul nu s‐a finalizat, eventual după perioada de reflecție, argumentul legal fiind Declarația 30, menționată în actul final al CIG 2004 și anexată la Tratat, care spune că numai după 5 respingeri în 5 state, din totalul de 25 la data respectivă, ale Tratatului Constituțional se poate pune problema blocării definitive a ratificării.

Perspectivele Tratatului Constituțional puteau fi analizate prin prisma a patru scenarii principale (conform Institutului European din România și Centrului InfoEuropa).

„Reambalarea” se referea la soluția, evocată la un moment dat de Germania, care ar fi constat în adăugarea unor declarații la textul existent al Tratatului, astfel încât să fie menajate susceptibilitățile sau chiar rezolvate obiecțiile punctuale formulate în unele state membre. Opțiunea aceasta comporta o serie de riscuri, dar își găsea precedente în ratificări „problematice” anterioare (Tratatele de la Maastricht sau Nisa, bunăoară).

Redenumirea era o opțiune teoretică și s‐ar fi rezumat la modificarea titlului, prin eliminarea numelui încărcat de simbolism al „Constituției”.

Restructurarea ar sacrifica și părți mai puțin importante din conținut odată cu operarea unor modificări de formă.

Renegocierea rămânea cea mai probabilă soluție. Un important element de incertitudine era însă indus de componența extinsă a Uniunii care, cu 27 de membri, risca să ajungă mai greu la consensul necesar adoptării unor modificări ale tratatelor de bază.

În perioada de reflecție s‐au cristalizat și o serie de tabere pro sau contra Constituției. O tabără era cea a „Prietenilor Constituției”, având chiar loc o reuniune cu acest nume la Madrid în ianuarie 2007, a celor 18 state care au ratificat Constituția, incluzând România și Bulgaria, plus Irlanda și Portugalia care se considerau prietene ale Constituției, deși nu o ratificaseră încă. Tabăra adversă cuprindea Franța, Olanda, Danemarca, Polonia, Cehia, Marea Britanie. Tabăra Belgiei, Germaniei, Italiei și Spaniei era denumită tabăra „maximaliștior”, în timp ce grupul „minimaliștilor” cuprindea Marea Britanie, Cehia, Franța, Olanda și Polonia. Una dintre nemulțumiri era legată și de titlul documentului, cuvântul „constituțional” putând părea un pas prea mare către o structură supra‐statală. O altă nemulțumire era legată de toate simbolurile Uniunii Europene. Chiar și în interiorul unor state opiniile erau împărțite: președintele ceh Vaclav Klaus era împotriva Constituției Europene în timp ce primul‐ministru Paroubek era în favoarea ei. Președintele Franței Jacques Chirac era în favoarea cooperării deschise între toate statele membre, în timp ce pe atunci ministrul de interne Nicolas Sarkozy pleda pentru o Europă prezidată de cele șase state mari pentru adoptarea unei „Constituții mai scurte”.

Trebuie spus că Tratatul de la Lisabona a dat naștere unei serii de dezbaterii în lumea științifică. Astfel în lucrarea „From Dual to Cooperative Federalism. The Changing Structure of European Law”, Robert Schütze face mai multe considerații cu privire la evoluțiile înregistrate în structura dreptului european. El afirmă că epoca pe care o traversează dreptul european se caracterizează printr-o structură în schimbare „de la federalismul dual la cel de cooperare”. Este de remarcat că – în argumentarea tezelor privind federalismul – Robert Schütze a stăruit asupra locului și rolului afacerilor externe într-o Federație. „Regula este aceea a exclusivității pentru federație a competențelor externe”. Dacă în plan intern, competențele legislative sunt divizate (în cadrul federației), în plan extern, competențele de încheiere a tratatelor sunt unificate (la nivelul federal).

Autori ruși din domeniu Kaveshnikov N.Iu.,, Kondratieva N.B., Gromîko A.A. ș.a., Kashkin S.Iu., Entin M.L., – analizând dispozițiile Tratatului de la Lisabona, – au concluzionat că Uniunea Europeană „nu este nici Federație, nici Confederație”. În prezent Uniunea Europeană este o structură situată între o Confederație și o Federație de state. Totuși, examinarea atentă a mai multor dispoziții stipulate în tratat tind să contureze o structură instituțională care este proprie unui stat federativ și nu a unui stat confederativ. Zbigniew Brzezinski apreciază că „Uniunea Europeană nu este o putere politică”. În argumentația sa „Uniunea Europeană este o uniune economică, o uniune socială, o uniune a liberei circulații, o uniune financiară într-o anumită zonă”. El mai observa că „Europa Occidentală singură era foarte aproape să devină o uniune, la un moment dat. Acum, Uniunea Europeană este, de fapt, o comunitate”.

În aceeași linie de dezbateri privind statutul Uniunii Europene Nam-Kook Kim și Sa-Rang Jung consideră că deși în ultima perioadă Uniunea apare mai degrabă ca o structură confederală sau interguvernamentală, Tratatul de la Lisabona face posibilă o evoluție spre un stat federal.

Alți autori precum Finn Laurese consideră că Tratatul va aduce eficiență instituțiilor, o mai mare legitimitate Parlamentului European precum și coerență acțiunii externe. În același sens al aspectelor instituționale și de politici europene se exprimă și Christian Kaunert. Acesta consideră că Tratatul de la Lisabona conferă Comisiei Europene statutul de autoritate supranațională în ceea ce privește spațiul european al libertății, justiției și securității. Prin intermediul Acestui tratat Uniunea Europeană beneficiază de unul dintre cele mai importante rezultate ale procesului de integrare.

Tratatul de la Lisabona a suscitat numeroase discuții și în ceea ce privește punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă. Recunoașterea priorității ordinii juridice comunitare în raport cu dreptul intern, în materiile ce fac obiect de reglementare comunitară privind politicile Uniunii Europene, determină, în practică, un puternic impact în ceea ce privește tradiționala funcție protectoare a ordinii juridice și publice interne, modificând-o, orientând-o și comunitarizând-o spre crearea cu prioritate a unei ordini publice economice în concordanță cu ordinea publică economică și metaeconomică de la nivel de Uniune, ca și spre o amenajare a unei ordini publice, prin utilizarea unor mecanisme politico-juridice, a unui spațiu comun în ceea ce privește libertățile comunitare.

Literatura de specialitate și specialiștii s-au aplecat cu atenție și asupra impactului instituțional al Tratatului de la Lisabona. Astfel, Der-Chin Horng argumentează că Banca Centrală Europeană va fi profund afectată, în sens pozitiv, de adoptarea tratatului. Astfel îi sunt modificate funcționarea, modalitățile de angajare precum și relațiile externe.

Dar problemele ridicate de cercetarea din domeniu asupra Tratatului de la Lisabona, nu s-au oprit aici. S-a pus și problema dacă tratatul este unul de modificare sau reformare a cadrului legal existent. Din perspectiva traducerii în limba română a denumirii, Tratatul de la Lisabona este, după caz, tratat de modificare (limba franceză) sau tratat reformator (limba engleză). Deși cei doi termeni pot fi considerați sinonimi, în realitate, pe fond, Tratatul de la Lisabona le realizează deopotrivă, pe amândouă: modifică tratatele Uniunii Europene, dar reformează și instituțiile Uniunii Europene.

Concluzii la capitolul I

Noul Tratat de la Lisabona, cunoscut și sub numele de „Tratatul de Reformă”, oferă doar o amendare a tratatelor considerate a fi fundamentale (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), așa cum au făcut, la vremea lor și Tratatele de la Amsterdam și Nisa. „Uniunea se întemeiază pe prezentul Tratat” – viz. Tratatul privind Uniunea Europeană (TEU) – „și pe Tratatul privind funcționarea Uniunii”.

Aceste două tratate, împreună, devin apoi de facto Constituția Uniunii Europene post-Lisabona. O nouă Uniune este de fapt „constituită” cu toate că termenul „Constituție” nu este folosit.

În principal pentru a răspunde obiecțiilor venite din partea acelor state membre UE îngrijorate de avansul federal al Uniunii, din noul Tratat au fost suprimate toate indiciile care ar fi putut conduce la ideea că UE s-ar putea transforma într-un astfel de stat (a dispărut, de pildă, termenul de „constituție”, precum și secțiunea consacrată simbolurilor UE). Cu toate acestea, noul Tratat a preluat cea mai mare parte a inovațiilor incluse în Tratatul Constituțional, adoptându-se așa numita „strategie a vălului”.

În aspect instituțional Tratatul păstrează cele 5 instituții comunitare existente și până atunci: Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, totodată realizând reglementări structural-funcționale majore.

Tratatul de la Lisabona redistribuie locurile din Parlamentul European pe baza unei formule proporționale, iar numărul maxim s-a stabilit la 750 parlamentari. Parlamentul European a evoluat în următoarele direcții: a lărgirii competențelor, a simplificării sistemului de vot care va fi utilizat din 2014, a implicării elementului național în sistem și corelarea activității PE cu cea a parlamentelor naționale. S-a instituționalizat sistemul de partide. S-a intensificat rolul PE în alegerea Președintelui Comisiei Europene și, indirect, în propunerea candidaților pentru posturile de comisari. PE se poate implica și în problemele de politică externă prin intermediul Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate.

Sistemul de vot este simplificat, parlamentele naționale primesc un rol mult mai important, iar Uniunea Europeană devine un actor global mai proeminent. Toate aceste atribuții ale Parlamentului European presupun pe lângă o putere mai mare și o responsabilitate mai mare și mult mai bine definită.

Consiliul European dobândește un statut clar prin Tratatul de la Lisabona, care stipulează că CE definește orientările și politicile generale, dar nu are funcții legislative. Componența lui rămâne aceiași, cu specificarea că Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate participă la ședințele lui. Consiliul European are un rol important în ipoteza solicitării de către un stat membru a retragerii din Uniune, drept acordat prin Tratatul de la Lisabona. S-a renunțat la președinția rotativă și s-a instituit postul de Președinte al Consiliului European.

Consiliul Uniunii Europene este alcătuit din miniștri ai statelor membre, de la fiecare stat câte unul, în funcție de domeniile vizate și are atribuții legislative realizate împreună cu PE și Comisie. Tratatul de la Lisabona stabilește că din 2014 majoritatea calificată va constitui 55% din state ce reprezintă 65% din populația UE.

Comisia este compusă din comisari, fiecare stat membru având propriul său comisar. Comisia are drept de inițiativă legislativă, astfel încât balanța de putere caracteristică sistemului instituțional comunitar, deși înclinată spre Comisie încă de la înființarea Comunităților Europene, prin puterea monopolistă pe care o are asupra stabilirii agendei politice, continuă să o favorizeze, conferindu-i rolul de instituție dominantă din acest punct de vedere. Acest rol se consolidează în urma Tratatului de la Lisabona prin diminuarea forței de blocare a legislației specifică anterior Consiliului. Noua versiune a „Compromisului de la Ioannina” prevede ca o eventuală soluție instituirea minorității de blocaj pentru care este necesară obligativitatea votului negativ a minim 4 state membre ce reprezintă 35% din populația UE.

Valențe vădite constituționale prezintă și mecanismul de control al actelor instituțiilor comunitare realizat de Curtea de Justiției a UE Pe lângă faptul că interpretează tratatele, că se pronunță asupra validității actelor adoptate de instituțiile, oficiile sau agențiile Uniunii, ea poate controla legalitatea actelor, inclusiv legislative, ale Consiliului, Comisiei, Parlamentului European și ale Băncii Centrale Europene dacă ele au menirea de a produce efecte juridice față de terți.

Ținând cont atât de parcursul „accidentat” al actualului Tratat, dar și de climatul economic și politic actual extrem de tensionat, posibilitatea renegocierii tratatului în perioada următoare apare ca neplauzibilă. Pe de altă parte însă, deoarece persistă încă multe semne de întrebare în legătură cu modul în care va funcționa Uniunea în viitor, îndeosebi la nivelul celor două poziții nou create, Președinte al Consiliului European și Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună, amendamente la actualul Tratat, privind funcționarea celor două instituții, sau precizări suplimentare oferite prin alte diferite documente normative specifice, apar ca inevitabile.

Capitolul II. Dezbateri privind rolul și efectele Tratatului de la Lisabona

Rolul Statelor Membre/Rolul Parlamentelor

2.1.1. De la Maastricht la Lisabona

La nivelul Uniunii, primele mențiuni cu privire la parlamentele naționale au fost cuprinse în două declarații fără caracter obligatoriu anexate la Tratatul de la Maastricht, 1992, Declarația cu privire la rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană (Nr. 13) și Declarația privind Conferința parlamentelor (Nr. 14). Acestea au reprezentat o încercare de a oferi parlamentelor un acces mai mare la informații cu privire la aspectele legate de UE Apoi, în Protocolul [nr. 9] privind rolul Parlamentelor naționale Uniunea Europeană, anexat la TUE și tratatele de instituire a Comunităților Europene, anexate la Tratatul de la Amsterdam, există prevederi privind informarea parlamentelor și care le permit acestora să joace un rol în examinarea propunerilor legislative privind respectarea principiului subsidiarității. A doua parte a protocolului a inclus în mod formal COSAC, adică Conferința Organelor de Specialitate în Afaceri Comunitare, care constituie o reprezentanță a comisiilor pentru afaceri europene a parlamentelor naționale, în legislația primară.

În anexa la Tratatul de la Nisa (2001), Declarația privind viitorul Uniunii (Nr. 23) a fost indicat în mod clar rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană ca unul dintre subiectele principale de discuție, planificată în legătură cu extinderea Uniunii. Aceasta a avut loc în cadrul unui comitet special desemnat, numit Convenția privind viitorul Europei (vezi Declarația de la Laeken, 2001).

Dezbaterea amplă în Convenția Europeană (2002-2003), privind rolul parlamentelor naționale, pentru prima dată cu participarea directă a acestora, a dus la creșterea conștientizării importanței lor în UE și modificările propuse în Constituția pentru Europa (2004). Deși Constituția nu a intrat în vigoare, a constituit baza revizuirilor făcute prin Tratatul de la Lisabona (2007). În același timp, un efect secundar al Convenției a fost adoptarea de către COSAC a așa-numitelor orientări de la Copenhaga privind relațiile dintre guverne și parlamente în legătură cu aspecte comunitare (2003). Acestea au reprezentat anumite standarde minime pentru a permite parlamentelor să influențeze politicile comunitare ale propriilor guverne.

Pe parcursul lucrărilor de revizuire, cunoscute sub numele de reforma Tratatelor de la Lisabona, rolul parlamentelor naționale în Uniune a fost întotdeauna în agenda dezbaterilor. Acest lucru a fost reflectat de asemenea în activitățile Comisiei, care a propus o colaborare mai apropiată cu parlamentele naționale (inițiativa Barosso) în Comunicatul către Consiliul European „O agendă pentru cetățeni – rezultate pentru Europa” COM (2006) 211, adoptat în concluziile Consiliului European din iunie 2006, ceea ce a fost salutat de către parlamente. Ca urmare, din 1 septembrie 2006, parlamentele au început să primească atât propunerile actelor legislative cât și documentele consultative ale Comisiei direct din partea Comisiei. Acest lucru a permis parlamentelor să transmită opinii și comentarii, nu numai în ceea ce privește principiul subsidiarității și proporționalității, dar, de asemenea, în legătură cu conținutul proiectului, iar Comisia a adoptat principiul de răspuns individual. Dialogul realizat în acest fel este numit dialog politic.

2.1.2. Reglementări generale ale Tratatului de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona a extins și consolidat instrumentele puse la dispoziția parlamentelor naționale. În primul rând, pentru prima dată, parlamentele naționale au fost incluse în textul Tratatelor:

art. 5, alin. 3 al TUE, prevede că parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în Protocol [nr. 2] privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității,

art. 12 al TUE, prevede că parlamentele naționale contribuie în mod activ la buna funcționare a Uniunii și enumeră toate competențele relevante care vor fi discutate mai jos, și

art. 10, alin. 2 al TUE, care subliniază responsabilitatea democratică a guvernelor față de parlamentele lor naționale, care este în mare măsură de importanță simbolică în lumina suveranității și a autonomiei statelor membre.

Reglementările specifice referitoare la competențele parlamentelor naționale se regăsesc în TEU și în două protocoale, Protocolul [nr. 1] privind rolul parlamentelor naționale în UE și Protocolul [nr. 2] privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, anexat la TUE în conformitate cu Tratatul de la Lisabona.

Acestea vor fi discutate mai jos, cu două excepții care au aparținut mult timp competențelor tradiționale ale parlamentelor naționale. Prima constă în cazurile în care tratatele se referă la proceduri constituționale interne relevante (sau direct la ratificare), iar a două în implementarea legislației UE în legislația națională, menționată pentru prima dată în Tratat (art. 291, alin. l din TUE).

2.1.3. Obținerea informațiilor și a proiectelor de acte normative direct de la instituțiile UE – art. 12, lit. a TUE

2.1.3.1. Informații transmise direct parlamentelor naționale

Prezentul Protocol [nr. 1] privind rolul parlamentelor naționale în UE are un domeniu mai larg de aplicare decât cel precedent, atât din punct de vedere a obiectului cât și a subiectului. Anterior, doar Comisia avea obligația de a transmite documentele sale consultative direct către parlamentele naționale. În prezent, documentele trimise direct parlamentelor naționale / camerele, includ, conform celor două protocoale:

proiecte de acte normative și proiectele amendate ale actelor legislative, indiferent cine este autorul lor;

rezoluțiile legislative ale Parlamentului European și pozițiile Consiliului;

documente consultative ale Comisiei (cărți verzi și albe, comunicate);

programul legislativ și de muncă anual, precum și alte documente de planificare legislative sau de strategie politică;

agenda și rezultatele ședințelor Consiliului, inclusiv procesele-verbale ale reuniunilor în cadrul cărora Consiliului deliberează asupra proiectelor de acte normative;

raportul anual al Curții de Conturi;

raportul Comisiei Europene privind punerea în aplicare a art. 5 din TEU (principiul subsidiarității).

În plus, tratatele se referă la:

notificarea cu privire la cererea de aderare la Uniune, în conformitate cu art. 49 din TEU (art. 12, alin. e al TUE),

obținerea informațiilor în cadrul spațiului libertății, securității și justiției (AFSJ), conform celor discutate mai jos în Secția 6.1.

2.1.3.2. Definiția proiectului de act legislativ

Parlamentele primesc toate proiectele actelor legislative direct de la instituțiile UE și nu din partea guvernelor lor, ca înainte, proiectele actelor legislative sunt definite în Protocolul nr. 1 și Protocolul nr. 2 în mod identic. Acestea sunt „propunerile din partea Comisiei, inițiativele din partea grupului statelor membre, inițiativele din partea Parlamentului European, solicitările din partea Curții de Justiție (CJ), recomandările din partea Băncii Centrale Europene (BCE) și solicitările din partea Băncii Europene de Investiții (EIB) în vederea adoptării unor acte normative”. Merită menționat faptul că – în conformitate cu Protocolul nr. 2 – părțile care inițiază procesul legislativ (și Consiliul în numele unora dintre ei) sunt obligate să trimită parlamentelor nu numai proiectele actelor normative, ci și proiectele amendate ale actelor normative. Parlamentul European transmite, de asemenea, rezoluțiile sale legislative, iar Consiliul – pozițiile sale.

În parlamentele bicamerale, fiecare cameră are dreptul de a primi atât informațiile cât și propunerile legislative.

2.1.4. Verificarea conformității cu principiul subsidiarității a proiectelor de acte normative – art.12 lit. b din TUE

Principiul subsidiarității, recunoscut astăzi drept unul dintre principiile de bază pe care se întemeiază Uniunea, a fost introdus de Tratatului de la Maastricht. Acesta însemna că, în domeniile care nu intră în competența sa exclusivă, Comunitatea ia măsuri numai atunci și numai în măsura în care obiectivele acțiunilor propuse nu pot fi atinse într-o modalitate suficientă de către statele membre, iar, având în vedere amploarea sau efectele acțiunilor propuse, vor fi atinse mai bine de Comunitate.

În conformitate cu Tratatul de la Amsterdam, la TCE a fost anexat Protocolul [nr. 30], privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, stabilind criterii precise pentru aplicarea ambelor principii. În plus, a fost creată o bază formală pentru analizarea principiilor subsidiarității și proporționalității de către parlamentele naționale, acordându-le 6 săptămâni pentru examinarea propunerii legislative sau proiectelor de măsuri adoptate în temeiul Titlului VI din TUE privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (6 săptămâni au trebuit să treacă între transferarea proiectului către PE și Consiliu în toate limbile și includerea acestuia în agenda Consiliului – art. 3 din Protocolul nr. 9 anexat la TUE și TCE în baza Tratatului de la Amsterdam).

2.1.4.1. Verificarea conformității cu principiul subsidiarității în baza Tratatului de la Lisabona, este realizată în conformitate cu:

art. 5 al TUE – parlamentele naționale asigură conformitatea cu principiului subsidiarității în conformitate cu procedura prevăzută în Protocolul [nr. 2] privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității;

art. 69 al TUE – parlamentele naționale asigură conformitatea propunerilor și inițiativelor legislative prezentate în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, cu principiul subsidiarității, conform Protocolului nr. 2;

Protocolul [nr. 2] privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.

Trebuie notat că, deși Protocolul nr. 2 reglementează aplicarea ambelor principii, totuși, noile competențe ale parlamentelor naționale rezultă doar din mecanismul de control privind principiul subsidiarității.

Noile reglementări, în baza cărora în prezent se realizează verificarea conformității cu principiul subsidiarității, includ:

definiția extinsă a principiului subsidiarității – în statelor membre această regulă se aplică nu numai la nivel central, dar, de asemenea, la nivel regional și local: Uniunea acționează numai în cazul în care și în măsura în care obiectivele acțiunilor propuse nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre, atât la nivel central, cât și la nivel regional și local; parlamentele naționale consultă parlamentele regionale cu competențe legislative (art. 5, alin. 3 din TUE, art. 6 din Protocolul nr. 2);

obligația transmiterii directe a proiectelor de acte normative și a proiectelor amendate de acte normative către parlamentele naționale (Titlul I din Protocolul nr. 1);

extinderea termenului examinării a proiectelor de acte normative de la 6 la 8 săptămâni.

Aceasta este perioada între transferarea proiectului de act normativ către parlamente în limbile oficiale ale Uniunii și data introducerii acestuia în agenda preliminară a Consiliului. În timpul acestor 8 săptămâni, cu excepția cazurilor urgente, nu sunt încheiate acorduri asupra proiectului. În plus, de asemenea cu excepția cazurilor urgente, perioada între introducerea unui proiect de act legislativ în agenda provizorie a Consiliului și adoptarea unei poziții este de 10 zile (articolul 4 din Protocolul nr. 1);

instituirea unui mecanism de avertizare timpurie (EWM), care reprezintă un instrument ce permite parlamentelor să intervină direct în procesul legislativ al UE. EWM include așa-numitele cartonașe galbene și portocalii (art. 6 și 7 din Protocolul nr. 2);

posibilitatea depunerii unei plângeri de către parlamentul național, prin intermediul propriului guvern, privind actul normativ care încalcă principiul subsidiarității, ceea ce este numit uneori cartonașul roșu (art. 8 din Protocolul nr. 2);

obligația Comisiei de a atrage atenția parlamentelor naționale – în conformitate cu procedurile de monitorizare a aplicării principiului subsidiarității – asupra propunerilor care se bazează pe articolul 352 din TUE. Acesta conține „clauza de flexibilitate”, care permite luarea unor măsuri ce nu sunt prevăzute în Tratate, dar sunt necesare pentru realizarea obiectivelor prevăzute în acestea, cu excepția celor legate de politica comună externă și de securitate.

De asemenea, merită remarcat faptul că, datorită lichidării structurii pe piloni a UE, domeniul privind obiectul de aplicare a principiului subsidiarității a fost extins, având în vedere că actele normative relevante sunt emise în toate domeniile, cu excepția politicii externe și de securitate commune.

2.1.4.2. Mecanismul de avertizare timpurie, prevede ca fiecare parlament național sau orice cameră poate trimite președinților Parlamentului European, Consiliului și Comisiei Europene – în termen de 8 săptămâni de la transmiterea la parlamentele naționale a proiectelor de acte normative în limbile oficiale – o opinie justificată privind incompatibilitatea acestuia cu principiul subsidiarității. Fiecare parlament se bucură de 2 voturi (în cazul parlamentelor bicamerale, fiecare cameră are un vot). În conformitate cu art. 7 din Protocolul nr. 2, autorul proiectului de act legislativ ia în considerare opiniile justificate. În cazul în care opiniile justificate reprezintă o treime, iar în cazul opiniilor în baza art. 76 TUE – un sfert din voturile alocate parlamentelor naționale, proiectul va trebui să fie revizuit (cartonaș galben). Ca urmare a acestei analize, autorul proiectului (Comisia, grupul statelor membre, PE, CJ, BCE, EIB) poate să decidă să mențină, să amendeze sau să retragă proiectul. Decizia trebuie justificată.

Cartonașul portocaliu poate fi acordat numai în conformitate cu procedura legislativă ordinară și numai pentru proiectele a căror autor este Comisia. În cazul în care opiniile justificate privind incompabilitatea unui proiect de act normativ cu principiul subsidiarității reprezintă cel puțin o majoritate simplă din voturile atribuite parlamentelor naționale (care, în practică, înseamnă 50% plus unu, adică o majoritate absolută), Comisia, după reexaminare, poate să mențină, să amendeze sau să retragă proiectul.

În cazul susținerii proiectului, Comisia prezintă o opinie justificată cu privire la compabilitatea acestuia cu principiul subsidiarității, iar Parlamentul European sau Consiliul, după ascultarea opiniilor justificate ale parlamentelor naționale și a Comisiei, poate să respingă propunerea înainte de încheierea primei lecturi. Aceasta necesită o majoritate de 55% din membrii Consiliului (nu este necesar testul demografic), sau de o majoritate simplă de voturi obținută în Parlamentul European (prag coborât în comparație cu procedura ordinară, în care PE respinge propunerea cu majoritate calificată).

Parlamentele naționale nu sunt în măsură să blocheze proiecte de acte normative.

2.1.5. Competențe în cadrul spațiului libertății, securității și justiției (AFSJ) – art. 12, lit c din TUE, art. 70, 71, 88, 85, 81 alin. 3 din TUE

2.1.5.1. Participarea la mecanismele de evaluare privind aplicarea politicilor în domeniul AFSJ:

primirea informațiilor cu privire la evaluarea realizării de către statele membre a politicilor în cadrul AFSJ, art. 70 al TUE;

dreptul la informare cu privire la activitatea Comitetului Permanent pentru Cooperare Operațională în materie de Securitatea Internă, stabilit în structura Consiliului, care este responsabil pentru susținerea coordonării acțiunilor operaționale a autorităților statelor membre competente în domeniul securității interne (art. 71 din TUE, decizia Consiliului (2010/131/UE) din 25 februarie 2010).

2.1.5.2. Participarea la controlul politic al Europol și evaluarea activităților Eurojust – art. 88, 85 al. TUE

Tratatul privind funcționarea UE prevede că PE și Consiliul vor adopta regulamente, care specifică structura, funcționarea, domeniul de acțiune și atribuțiile atât ale Eurojust cât și ale Europol, precum și:

„condițiile de participare ale Parlamentului European și a parlamentelor naționale în evaluarea activităților Eurojust”, art. 85 din TUE;

„procedurile de control a activităților Europol de către Parlamentul European, împreună cu parlamentele naționale”, art. 88 din TUE.

În cursul discuțiilor în cadrul forumurilor interparlamentare, parlamentele și-au exprimat preocuparea privind stabilirea unei noi proceduri de control și evaluare, ceea ce rezultă atât din sensul neclar al cuvintelor „control” și „evaluare”, cât și din faptul că metoda de supraveghere depinde de misiunea, responsabilitățile și structura Europol și Eurojust, care rămân de definit în regulamente. Parlamentele au cerut, prin urmare, să fie consultate în privința proiectelor de reglementări referitoare la controlul parlamentar al instituțiilor menționate mai sus înainte ca proiectele reglementărilor să fie finalizate (vedeți Contribuția celei de-a XLI-lea întâlniri COSAC, Praga 10 – 12 mai 2009, pct. 3.5, Jurnalul Oficial al UE 2009. C 230, p. 5).

2.1.5.3. Participarea la procedura de amendare a procedurii de adoptare a actelor privind dreptul familiei cu implicații transfrontaliere – art. 81, alin. 3 paragraful 3 al TUE

Fiecare Parlament are dreptul de a se opune față de propunerea Comisiei care stabilește acele aspecte din dreptul familiei cu implicații transfrontaliere, care ar putea face obiectul unor acte adoptate – prin derogare – în cadrul unei proceduri ordinare în loc de una specială (așa-numita procedură sectorială provizorie de pasarelă/punte – passerelle). O decizie în acest sens este luată de către Consiliu. Opoziția, chiar și din partea unui parlament, anunțată în termen de 6 luni de la primirea propunerii din partea Comisiei, împiedică Consiliul să adopte o astfel de decizie.

2.1.6. Participarea la procedura de revizuire a tratatelor – art. 12, lit. d al. TUE, art. 48 al TUE

Parlamentele contribuie la ambele moduri de revizuire a tratatelor, prevăzute de Tratatul de la Lisabona:

–procedura ordinară de revizuire, în cazul căreia:

parlamentele naționale sunt notificate cu privire la propunerile amendamentelor tratatelor;

reprezentanții parlamentelor naționale participă la Convenția, care analizează propunerile de revizuire și adoptă recomandări pentru conferința interguvernamentală;

–procedura simplificate de revizuire:

parlamentele naționale sunt informate cu privire la inițiativele Consiliului European privind trecerea de la procedura legislativă specială la cea ordinară și de la unanimitate la majoritatea calificată în cadrul așa numite-i procedurii generale de pasarelă/punte (passerelle) definită la art. 48, alin. 7 din TUE. Opunerea din partea oricărui parlament, anunțată în termen de șase luni de la primirea inițiativei Consiliului European privind procedura simplificată, blochează procedura, ceea ce înseamnă că decizia Consiliului European nu este acceptabilă.

2.1.7. Participarea la cooperarea interparlamentară cu parlamentele naționale ale UE și Parlamentul European – art. 12, lit. f din TUE, Protocolul nr. 1, titlul II „Cooperarea interparlamentară”

În Tratatul de la Lisabona cooperarea interparlamentară pentru prima dată a obținut o bază în Tratat. Articolul 12, lit. f din TUE prevede că parlamentele naționale contribuie la buna funcționare a Uniunii prin participarea la cooperarea interparalmentară între parlamentele naționale și cu Parlamentul European. Pe de altă parte, art. 9 din Protocolul nr. 1, prevede că Parlamentul European și parlamentele naționale definesc împreună organizarea și promovarea unei cooperări interparlamentare eficiente și periodice în cadrul Uniunii. Acest lucru este important în contextul de noile competențe ale parlamentelor naționale, cum ar fi mecanismul de avertizare timpurie, care poate fi exercitat numai printr-o cooperare strânsă.

Organizarea eficientă a cooperării implică, de asemenea, reglementarea planificării și coordonării reuniunilor interparlamentare, aceste probleme fiind ridicate atât în cadrul forumurilor PE cât și EUSC sau COSAC. Unele principii generale sunt cuprinse în cadrul „Orientărilor privind cooperarea interparlamentară în Uniunea Europeană”, adoptate de EUSC la Haga în 2004 și amendate la Lisabona în 2008.

COSAC este singurul organ de cooperare interparlamentară prevăzut în tratate, care sprijină parlamentele în acest aspect. Competențele sale, stabilite acum într-o manieră mai flexibilă,includ, printre altele:

depunerea tuturor observațiilor PE, Comisiei și Consiliului fără restricțiile, care au fost cuprinse în protocolul anterior [nr. 9] privind rolul parlamentelor naționale, anexat la TEU și tratatele de instituire a Comunității Europene, anexate la Tratatul de la Amsterdam. În baza acelui protocol, COSAC putea să analizeze orice propunere legislativă sau inițiativă în legătură cu stabilirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție care ar putea avea un impact direct asupra drepturilor și libertăților persoanelor fizice și să transmită contribuțiile sale către PE, Consiliu și Comisie cu privire la activitățile legislative ale Uniunii, în special în ceea ce privește aplicarea principiului subsidiarității, AFSJ și drepturile fundamentale. În plus, în noul protocol nu se mai menționează că COSAC transmite instituțiilor Uniunii contribuțiile sale „în baza proiectelor textelor juridice transmise acestuia pe baza deciziei luate de comun acord de către reprezentanții guvernelor Statelor Membre”;

promovarea schimbului de informații și de bune practici între parlamentele naționale și Parlamentul European, inclusiv între comisiile de specialitate ale acestora;

organizarea de conferințe interparlamentare, în special în domeniul politicii comune externă și de securitate, inclusiv politica de securitate și apărare comună.

Ultimele două puncte sunt o noutate în ceea ce privește competențele COSAC, dar trebuie subliniat faptul că schimbul de informații și a bunelor practici a fost deja de mult timp o caracteristică permanentă a reuniunilor COSAC.

Așa cum a fost și până acum, contribuțiile COSAC nu leagă parlamentele naționale și nu „determină poziția lor”.

2.2. Aspecte de ordin socio-economic

2.2.1. Politica socială

Tratatul de la Lisabona consolidează dimensiunea socială a Uniunii Europene (UE). Acesta recunoaște în tratatele fondatoare valorile sociale ale Uniunii și include noi obiective în materie socială.

În schimb, competențele UE în acest domeniu nu cunosc schimbări semnificative. Tratatul de la Lisabona aduce câteva inovații, însă elaborarea și punerea în aplicare a politicilor sociale rămân, în principal, responsabilitatea statelor membre.

2.2.1.1.Recunoșterea principiilor și drepturilor sociale

Recunoașterea pe deplin a obiectivelor sociale în tratatele fondatoare nu are numai un caracter simbolic. Ea implică deopotrivă o mai bună integrare a obiectivelor sociale la nivelul elaborării și punerii în aplicare a politicilor europene în general.

Mai mult, Tratatul de la Lisabona modifică trei articole din tratatele fondatoare, în scopul de a clarifica și întări obiectivele sociale ale UE:

art. 3 din Tratatul privind UE prevede acum printre obiectivele Uniunii ocuparea integrală a forței de muncă, progresul social, combaterea excluziunii sociale și protecția socială;

art. 9 din Tratatul privind funcționarea UE precizează că nivelul ridicat de ocupare a locurilor de muncă, o protecție socială adecvată și combaterea excluziunii sociale trebuie luate în considerare în elaborarea și punerea în aplicare a politicilor Uniunii;

art. 152 din Tratatul privind funcționarea UE consacră rolul partenerilor sociali în UE; în plus, acesta recunoaște contribuția la dialogul social a Summitului tripartit pentru dezvoltare și ocuparea forței de muncă, care reunește reprezentanții Consiliului, ai Comisiei și partenerii sociali.

De asemenea, Tratatul de la Lisabona recunoaște valoarea juridică a Cartei drepturilor fundamentale ale UE. Această Cartă are acum forță obligatorie și poate fi invocată în justiție. Această recunoaștere constituie un progres în materie socială, întrucât Carta garantează drepturile sociale rezidenților pe teritoriul UE:

dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii (art. 27 din Cartă);

dreptul de negociere și dreptul la grevă (art. 28 din Cartă);

dreptul de acces la serviciile de plasament (art. 29 din Cartă);

protecția în caz de concediere nejustificată (art. 30 din Cartă);

dreptul la condiții de muncă corecte și echitabile (art. 31 din Cartă);

interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă (art. 32 din Cartă);

concilierea între viața de familie și viața profesională (art. 33 din Cartă);

securitatea socială (art. 34 din Cartă);

protecția sănătății (art. 35 din Cartă).

2.2.1.2.Punerea în aplicare a politicii sociale la nivel european

Politica socială face parte din competențele partajate între UE și statele membre. Cu toate acestea, politicile sociale sunt puse în aplicare în mod mai eficient la nivelul statelor membre decât la nivel european. Astfel, și în conformitate cu principiul subsidiarității, rolul UE în acest domeniu se limitează la susținerea și completarea acțiunii statelor membre.

Tratatul de la Lisabona păstrează acest sistem de repartizare a competențelor. În plus, acesta menține adoptarea textelor în conformitate cu procedura legislativă ordinară pentru majoritatea măsurilor din domeniul politicii sociale.

Dimpotrivă, pentru anumite măsuri se menține votul în unanimitate al Consiliului, cu consultarea Parlamentului European, iar Tratatul de la Lisabona include clauza pasarelă specifică, care a fost introdusă prin Tratatul de la Nisa (art. 153 din Tratatul privind funcționarea UE). Această clauză pasarelă autorizează Consiliul să decidă în unanimitate aplicarea procedurii legislative ordinare în domeniile următoare:

protecția lucrătorilor în caz de reziliere a contractului de muncă;

reprezentarea și apărarea colectivă a lucrătorilor și a angajatorilor;

condițiile de ocupare a forței de muncă referitoare la resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere legală pe teritoriul Uniunii.

În sfârșit, Tratatul de la Lisabona aduce două inovații:

votul cu majoritate calificată a fost extins la măsurile referitoare la prestațiile sociale pentru lucrătorii migranți (art. 48 din Tratatul privind funcționarea UE);

Metoda deschisă de coordonare a fost instituționalizată cu recunoașterea competenței Comisiei de a lua inițiative pentru a încuraja cooperarea între statele membre în domeniul social și pentru a facilita coordonarea acțiunilor acestora. De pildă, aceste inițiative pot lua forma unor studii sau avize în vederea stabilirii orientărilor și a indicatorilor, și a realizării schimbului de cele mai bune practici, cu organizarea unei evaluări periodice (art. 156 din Tratatul privind funcționarea UE).

2.2.2. Politica economică și monetară

Tratatul de la Lisabona consolidează rolul pe care îl are Comisia în politica economică a Uniunii Europene (UE). Aceasta dobândește în special o putere de supraveghere sporită, pentru a asigura respectarea de către statele membre a cerințelor europene.

În plus, Tratatul de la Lisabona îmbunătățește guvernanța economică a UE, consolidând mai ales politica monetară a UE.

Trebuie reamintit că politica economică a UE prevede convergența politicilor economice ale statelor membre spre obiective comune. Aceasta include și definirea unei politici monetare comune tuturor statelor membre, al cărei obiectiv principal este menținerea stabilității prețurilor.

În plus, statele membre care fac parte din zona euro, adică cele care au adoptat euro ca monedă unică, duc în paralel o politică monetară mai riguroasă și specifică zonei euro.

2.2.2.1. Politica economică

Politica economică a UE se bazează pe două tipuri de implicare a statelor membre:

marile orientări ale politicilor economice (MOPE): MOPE iau forma unor recomandări adoptate de Consiliu. Obiectivul acestora este armonizarea politicilor economice ale statelor membre în jurul unor obiective comune;

Pactul de stabilitate și creștere: obiectivul acestui pact este controlarea deficitelor publice ale statelor membre. Acestea sunt astfel obligate să respecte pragurile maxime privind îndatorarea publică și privind deficitul administrațiilor publice.

Respectarea MOPE și a pragurilor de îndatorare publică face obiectul unei supravegheri asigurate de către Comisie și de către Consiliu. Tratatul de la Lisabona consolidează și mai mult rolul Comisiei în vederea exercitării acestei supravegheri. Comisia este de acum înainte în măsură să adreseze direct avertismente statelor membre, atunci când consideră că acestea nu și-au respectat angajamentele. Anterior, ea nu putea decât să depună o cerere către Consiliu în acest sens.

Atunci când Comisia adresează un astfel de avertisment, Consiliul poate apoi să adopte o recomandare către statul membru. Tratatul de la Lisabona adaugă aici două precizări:

statul membru în cauză nu va mai putea lua parte la votarea unei recomandări care ar putea să i se adreseze;

dacă statul membru nu face parte din zona euro, numai statele membre ale zonei euro vor putea lua parte la votarea unei eventuale recomandări.

2.2.2.2. Politica monetară

Tratatul de la Lisabona nu aduce modificări semnificative în privința politicii monetare comune tuturor statelor membre.

Nu în ultimul rând, se revizuiesc politicile economice și monetare:

o mai bună coordonare a politicilor economice a statelor membre, astfel încât Uniunea Economică și Monetară să devina cu adevărat o uniune economică și nu doar monetară;

găsirea unei formule viabile de guvernanță/guvernare economică astfel încât UE să poată preveni și evita crize majore. În acest sens, se dispune ca statele membre sa-și coordoneze la nivelul UE politicile economice, de muncă și sociale, dar și ca Uniunea să ia măsurile necesare garantării acestei coordonări. Acest articol explicitează competența UE în dezvoltarea numitei Strategii de la Lisabona, care devine parte a dreptului primar, deci, obligatorie de îndeplinit pentru statele membre;

crește rolul PE în adoptarea perspectivelor financiare și a bugetelor anuale ale UE, acesta devenind alături de Consiliu – deci, statele membre – colegislator obligatoriu ;

se întărește rolul Comisiei în sancționarea statelor ce nu respectă criteriile de convergență.

Astfel, conform art. 126 al TUE, Comisia are competențe pentru a emite un Aviz statelor membre care înregistrează deficit excesiv și nu doar o simplă recomandare, cum se întâmpla înainte de Lisabona. Sancțiunea, în cazul declarării deficitului excesiv, se adoptă la nivelul Consiliului, la propunerea Comisiei, și nu doar la simpla recomandare a acesteia. Tratatul mai are, de asemenea, o serie de dispoziții noi privind adoptarea deciziilor referitoare la zona Euro, toate acestea în scopul îmbunătățirii gestionării acesteia și adoptării deciziilor de politică economică pentru statele din zona euro.

Principala noutate o constituie recunoașterea Băncii Centrale Europene (BCE) drept instituție a UE.

În plus, se consolidează puterile Parlamentului European în ceea ce privește modificarea statutelor BCE. Această modificare depinde acum de procedura legislativă ordinară.

2.2.2.3. Politica monetară specifică statelor membre ale căror monedă este euro

În ceea ce privește politica monetară a zonei euro, Tratatul de la Lisabona aduce modificări mai importante.

În primul rând, Tratatul de la Lisabona confirmă competența exclusivă a UE în domeniul politicii monetare pentru statele membre care au adoptat moneda euro (art. 3 din Tratatul privind funcționarea UE).

De asemenea, Tratatul de la Lisabona consacră pentru prima dată existența Eurogrup. Este vorba despre reuniuni neoficiale ale miniștrilor de finanțe din zona euro. Obiectivul Eurogrup este de a îmbunătăți dezvoltarea zonei euro, grație unei cooperări mai strânse între statele membre.

De asemenea, statele membre ale zonei euro dobândesc o autonomie decizională pentru unele dintre măsurile care le vizează în mod direct. Astfel, art. 136 din Tratatul privind funcționarea UE precizează că numai statele din zona euro pot participa la votarea măsurilor al căror scop este în special:

coordonarea și supravegherea disciplinei bugetare a statelor membre ale căror monedă este euro;

elaborarea orientărilor politicilor economice specifice monedei euro și compatibile cu MOPE.

În sfârșit, Tratatul de la Lisabona oferă posibilitatea statelor membre care au adoptat moneda euro să asigure o reprezentare unificată a zonei euro în cadrul instituțiilor financiare internaționale. În plus, statele membre aflate în zona euro vor fi singurele care vor putea vota pozițiile pe care UE le va adopta în forurile internaționale, pentru chestiunile care au legătură cu Uniunea economică și monetară.

2.3. Prerogativele politicii externe a Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona

Instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este și unul din vicepreședinții Comisiei, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a UE.

Noul Serviciu european pentru acțiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.

Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întărește puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.

Evoluția politicii europene de securitate și apărare se va realiza păstrând unele modalități decizionale specifice, facilitându-se totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

2.3.1. Înaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate

Tratatul de la Lisabona creează funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, al cărui rol este acela de a conduce politica externă a Uniunii Europene (UE).

Anterior, atribuțiile Înaltului Reprezentant al Uniunii erau asigurate de două persoane distincte în cadrul UE:

Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună (PESC);

Comisarul însărcinat cu relațiile externe.

Prin urmare, Tratatul de la Lisabona reunește competențele legate de politica externă și de securitate comună în mâinile unei singure persoane. Obiectivul este ca acțiunea externă a UE să câștige coerență, eficacitate și vizibilitate.

Cu toate acestea, Înaltul Reprezentant al Uniunii nu deține monopolul asupra reprezentării externe a UE. De asemenea, Tratatul de la Lisabona îi atribuie președintelui Consiliului European sarcina de a asigura la nivelul său reprezentarea externă a UE, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant. Textul nu precizează totuși în ce mod trebuie împărțită activitatea între cele două persoane, lăsând ca practica să stabilească care sunt rolurile lor respective.

Înaltul Reprezentant participă în mod activ la politica externă și de securitate comună a Uniunii. În primul rând, acesta contribuie la elaborarea acestei politici, prin propunerile pe care le supune votului Consiliului și Consiliului European. Apoi pune în aplicare deciziile adoptate, în calitate de mandatar al Consiliului.

Înaltul Reprezentant al Uniunii deține în plus o funcție de reprezentare. Acesta conduce dialogul politic cu țările terțe și are responsabilitatea de a exprima pozițiile UE în organizațiile internaționale.

Prin înlocuirea Înaltului Reprezentant pentru PESC și a Comisarului pentru relațiile externe, Înaltul Reprezentant al Uniunii a moștenit totodată atribuțiile care le reveneau acestora:

în cadrul Consiliului, acesta trebuie să asigure coerența și continuitatea lucrărilor referitoare la politica externă a UE. În acest scop, acesta prezidează Consiliul Afaceri Externe;

în cadrul Comisiei, este însărcinat cu responsabilitățile care îi revin acesteia din urmă în domeniul relațiilor externe. În plus, trebuie să vegheze la coordonarea politicii externe cu celelalte politici și servicii ale Comisiei.

Înaltul Reprezentant este numit de către Consiliul European, care hotărăște cu majoritate calificată, cu acordul președintelui Comisiei. Consiliul European poate, de asemenea, să îi încheie mandatul conform aceleiași proceduri.

Prin calitatea pe care o are, Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreședinții Comisiei. În această capacitate, împreună cu președintele și ceilalți membri ai Comisiei, acesta este supus votului de aprobare al Parlamentului European. Tratatul privind UE precizează că, în cazul în care o moțiune de cenzură împotriva Comisiei este votată de Parlament, Înaltul Reprezentant trebuie să renunțe la funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei, dar își păstrează responsabilitățile pe care le are în cadrul Consiliului până la formarea unei noi Comisii.

În exercitarea funcțiilor sale, Înaltul Reprezentant al Uniunii este asistat de un Serviciu European de Acțiune Externă. Acest Serviciu are drept fundament juridic art. 27, paragraful 3, din Tratatul privind UE. Funcționarea și organizarea acestuia sunt stabilite printr-o decizie a Consiliului care hotărăște pe baza unei propuneri a Înaltului Reprezentant. Consiliul a aprobat în octombrie 2009 liniile directoare cu privire la rolul și funcționarea acestui Serviciu.

În conformitate cu aceste linii directoare, Serviciul European de Acțiune Externă se află sub autoritatea Înaltului Reprezentant. Acesta din urmă se bazează pe activitatea acestui Serviciu pentru elaborarea propunerilor referitoare la politica externă a Uniunii și pentru punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliu în acest domeniu.

Serviciul European de Acțiune Externă poate fi, totodată, pus la dispoziția președintelui Consiliului European, a președintelui Comisiei și a celorlalți comisari pentru chestiunile referitoare la politica externă a UE.

2.3.2. Serviciul european de acțiune externă (SEAE)

Serviciul European de Acțiune Externă este o nouă instituție a Uniunii Europene, a cărei înființare a fost prevăzută prin Tratatul de la Lisabona. Serviciul, lansat oficial la 1 decembrie 2010, asistă Înaltul Reprezentant al UE pentru politica externă și de securitate comună în exercitarea mandatului său.

Oglindind structura ministerelor de externe naționale, SEAE are o entitate centrală la Bruxelles și delegații UE în state terțe. Își desfășoară activitatea în cooperare cu serviciile diplomatice ale statelor membre.

Rolul serviciului este de a contribui la întărirea coerenței și vizibilității acțiunii externe a UE. Înființarea SEAE este prevăzută în art. 27 (3) al Tratatului privind Uniunea Europeană/Tratatul de la Lisabona.

„În exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susținut de un Serviciu European de Acțiune Externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre și este format din funcționarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului și ale Comisiei, precum și din personalul detașat al serviciilor diplomatice naționale…”.

Organizarea și funcționarea SEAE sunt reglementate prin Decizia Consiliului UE adoptată la 26 iulie 2010. Documentul a fost elaborat în consultare cu Parlamentul European și cu aprobarea Comisiei Europene. Principalele elemente ale Deciziei vizează:

Mandatul SEAE: Serviciul va sprijini Înaltul Reprezentant al UE în exercitarea mandatului său de a conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii, inclusiv politica de securitate și apărare comună. Totodată, Serviciul va asista președintele Consiliului European, președintele Comisiei Europene și ceilalți Comisari europeni în exercitarea atribuțiilor lor în domeniul relațiilor internaționale.

Structura: Serviciul va fi compus dintr-o administrație centrală, cu sediul la Bruxelles, și Delegațiile Uniunii Europene în statele terțe și pe lângă organizațiile internaționale.

Funcționarea curentă a Serviciului, inclusiv aspectele administrative și bugetare, va fi asigurată de o echipă formată din patru funcționari de rang înalt: un secretar general executiv asistat de doi secretari generali adjuncți și un director general pentru administrație și buget.

Personalul SEAE: Noul corp diplomatic european va fi constituit, pe de o parte, din funcționari permanenți ai Uniunii Europene și, pe de altă parte, de diplomați detașați din cadrul serviciilor diplomatice ale statelor membre, pe o perioadă determinată (între 4 și 10 ani). Se prevede ca cel puțin 60% din diplomații SEAE să fie reprezentați de funcționari permanenți, și cel puțin o treime, dar nu mai mult de 40%, să fie reprezentați de diplomați ai statelor membre. Indiferent de instituția de proveniență, membrii personalului SEAE vor beneficia de statut și oportunități egale de carieră.

Calendar revizuire: La jumătatea anului 2013, Înaltul Reprezentant a prezentat statelor membre un raport privind funcționarea serviciului și eventuale propuneri de îmbunătățire a activității acestuia. În baza raportului și propunerilor Înaltului Reprezentant, miniștrii de externe ai statelor membre, reuniți în Consiliul UE și au decis să amendeze Decizia privind organizarea și funcționarea SEAE, pentru a asigura o cât mai bună eficiență a activității acestuia.

La nivel UE, serviciul va contribui la întărirea coerenței și creșterea impactului și vizibilității acțiunii UE în plan politic internațional. O politică externă și de securitate comună UE mai eficace, cu un impact crescut, va contribui la o mai bună promovare atât a valorilor cât și a intereselor Uniunii și, implicit, ale statelor sale membre.

Conclizii la capitolul II

Parlamentele naționale au fost prezente în procesul de integrare europeană de la bun început, în special într-un mod indirect ca parte a ordinii interne constituționale a statelor membre, care prin guvernele lor au construit Comunitățile iar apoi Uniunea, prin intermediul dreptului public internațional. Parlamentele naționale au ratificat tratatele fondatoare, de aderare, și convențiile din pilonul III, au transpus legislația secundară europeană în ordinea lor juridică internă, și au monitorizat activitățile guvernelelor lor întreprinse în arena europeană.

Merită menționat faptul că, până la primele alegeri generale directe pentru Parlamentul European din anul 1979, parlamentele naționale erau reprezentare în mod direct la nivelul Comunității, însă competențele Parlamentului ca organ de natură consultativă și de control erau atunci foarte limitate.

Parlamentele naționale au fost în general considerate principalii „perdanți”, în procesul de integrare europeană, mai ales din cauza pierderii competențelor legislative în favoarea instituțiilor europene și eroziunii controlului parlamentar asupra executivului. Parlamentele au încercat să se confrunte cu această problemă, printre altele, prin controlarea pozițiilor propriilor guverne adoptate în cadrul procedurilor legislative în UE. Rolul principal a fost jucat de obicei de către comisiile pentru afaceri europene, însă domeniul problemelor examinate, metodelor de lucru ale comisiilor, puterile lor față de proprii miniștrii și cooperarea cu comisiile sectoriale au fost și sunt încă foarte diversificate. Atribuțiile parlamentelor naționale în aceast domeniu constituie o funcția a responsabilității guvernamentale a guvernului și aparțin de competențele interne ale fiecărui stat. Cu toate acestea, la începutul anilor '90 ai secolului al XX-lea, parlamentele statelor membre au dobândit posibilitatea de a-și exprima într-un mod mai activ propriul punct de vedere pe teme europene.

În informațiile prezentate capitolul II, s-a încercat prezentarea noilor competențe oferite parlamentelor naționale în baza Tratatului de la Lisabona. Pe scurt și în mod simplificat acestea pot fi grupate după cum urmează:

consolidarea dreptului de a primi informații – mecanismul de informare a fost îmbunătățit prin extinderea, printre altele, a listei de documente și tipurilor de informații transmise direct către parlamente (de exemplu, proiecte de acte normative, documente de planificare legislativă, cereri de aderare la UE, propuneri de revizuire a tratatelor, informații cu privire la evaluarea implementării de către statele membre a politicilor AFSJ), precum și lista instituțiilor UE responsabile pentru transmiterea directă a informațiilor și documentelor (anterior doar Comisia);

dreptul de a monitoriza respectarea principiului subsidiarității, un proces bazat pe mecanismului de avertizare timpurie care implică parlamentele în mod direct în implementarea acestui principiu: cartonașul galben poate duce la modificarea sau retragerea unui proiect de act normativ pe care parlamentele îl consideră contrar principiului subsidiarității, iar cartonașul portocaliu – la întreruperea procedurii legislative ordinare într-un mod simplificat de către Parlamentul European sau de Consiliu. Până în prezent, parlamentele puteau examina proiectele actelor normative privind respectarea principiului subsidiarității pe baza regulilor de aplicare generală și să prezinte opiniile sale guvernelor lor sau să le formuleze în COSAC (de exemplu, în cadrul verificării coordonate a respectării principiului subsidiarității); poziția COSAC, cu toate acestea, nu a avut un caracter obligatoriu nici pentru instituțiile comunitare și nici pentru cele parlamentare;

dreptul de veto – opoziția chiar și a unui singur parlament duce la blocarea uneia dintre următoarele proceduri: procedura generală de pasarelă (passerelle) în conformitate cu art. 48, alin. 7 din TEU (care formează procedura simplificata de revizuire a tratatelor) și procedurile specifice-sectoriale de pasarelă (passerelle) în conformitate cu art. 81, alin. 3 din TUE (schimbarea procedurii de adoptare a actelor privind dreptul familiei cu implicații transfrontaliere); anterior parlamentele naționale nu au avut un instrument similar;

monitorizarea spațiului de libertate, securitate și justiție – ceea ce reprezintă contribuția parlamentelor la mecanismele de evaluare a implementării politiciilor AFSJ ale Uniunii, și la controlul politic al Europol și evaluarea activităților Eurojust; anterior COSAC a avut dreptul de a prezenta contribuții cu privire la activitățile legislative ale Uniunii în ceea ce privește AFSJ;

participarea la cooperarea extinsă interparlamentară – noile mecanisme de cooperare pot include organizarea de dezbateri privind politica comună externă și de securitate, inclusiv de securitate și apărare comună; COSAC poate oferi un forum de cooperare, nu numai pentru comisiile de afaceri europene, ci și, de asemenea, pentru comisiile de specialitate; mandatul pentru determinarea cadrului cooperării interparlamentare eficiente și periodice în cadrul Uniunii, a fost acordat parlamentelor naționale și Parlamentul European.

În concluzie, Tratatul de la Lisabona marchează un progres indiscutabil în constituționalizarea modelului social european prin formularea obiectivelor și a instrumentelor, dar și prin redactarea noii clauze sociale, aspecte ce nu existau înainte. Este clar că, explicitarea și constituționalizarea, nu sunt mereu evidente și nu sunt percepute cu suficientă claritate asta explicându-se prin aceea că trebuiau să „navigheze” între diferite dispoziții ale Tratatelor.

Nu se poate minimaliza progresul realizat și putem argumenta spunând că toate acestea se regăsesc în Tratate – ca și în Cartă – și că au valoare juridică, obligând puterile publice comunitare să le respecte în activitatea legislativă sau executivă. În cazul încălcării, există posibilitatea apelului la jurisdicția comunitară. Toate acestea sunt deosebit de importante mai ales într-un moment ca acesta, când, la criza statului bunăstării se adaugă cea provocată de extindere. Cum știm, începând cu anul 2004 au aderat la Uniunea Europeană state ce aveau o economie mai liberală și mai puțin intervenționistă precum cea a vechilor state membre. Această constituționalizare presupunea, între altele, ca existența unei majorități de state membre de tendință liberală să nu poată altera elementele definitorii ale modelului.

Existența acestor clauze sociale și a regularizării serviciilor de interes economic general, reflectă opțiunea europeană pentru un anume model economic și social. Politicile comunitare care aplică și dezvoltă un asemenea model trebuie să respecte anumite limite sau, altfel spus, să servească îndeplinirii unor obiective având conținut social și care reflectă modelul de societate, un model ce operează cu valori precum egalitatea, dezvoltarea socială, dezvoltarea sustenabilă și protecția mediului.

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE (fără a le înlocui) și pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

Europa ca actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Numirea unui înalt reprezentat pentru politică externă și securitate, care este în același timp unul dintre vice-președinții Comisiei Europene, va crește impactul, coerența politicilor și vizibilitatea Uniunii Europene pe plan extern. Serviciul European de Acțiune Externă este o nouă instituție a Uniunii Europene, a cărei înființare a fost prevăzută prin Tratatul de la Lisabona. Serviciul asistă Înaltul Reprezentant al UE pentru politica externă și de securitate comună în exercitarea mandatului său.

Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întărește puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale. Evoluția politicii europene de securitate și apărare se va realiza păstrând unele modalități decizionale specifice, facilitându-se totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

Capitolul III. Dinamica și evoluția principalelor Instituții ale Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona

3.1. Parlamentul European

Parlamentul European, ca orice parlament, reprezintă „glasul cetățenilor”. Spre deosebire însă de alte organisme similare, Parlamentul European exprimă glasul cetățenilor, nu a unui stat național anume, ci a 28 de state naționale, cu o populație de peste 500 de milioane de locuitori, unite într-o comunitate integrată continental, în Uniunea Europeană economică, monetară și politică fără frontiere. Parlamentul European reprezintă, așadar, un parlament eurocomunitar, deosebit de alte organizații internaționale prin componenta sa supranațională.

De la Adunarea Comună la Parlamentul European

Odată creat, în anii '50 ai secolului al XX-lea, Parlamentul European a evoluat pe o curbă continuu ascendentă. El a fost înființat prin Tratatul CECO sub denumirea de Adunare Comună a cărei componență era nominalizată de statele membre. Ulterior, aceasta s-a transformat în Adunarea Parlamentară Europeană ca instituție comună a celor trei Comunități Europene: CECO, CEE și Euroatom. Denumirea actuală de Parlament European a fost adoptată din 1962!

Schimbările însă n-au fost numai de nume, ci și de mărime și de funcții. Prin extinderea organizației de la șase membri inițiali la 28 astăzi (din 2014) și a populației de la 169 de milioane la peste 500 de milioane de locuitori, era firesc ca și Parlamentul să-și sporească numărul membrilor de la 142 la 785 actuali. S-a schimbat, totdată, și modul de promovare a deputaților, prin apel la demersul democratic: inițial, ei erau numiți de parlamentele naționale din rândul membrilor acestor instituții, iar ulterior, începând din 1979, s-a trecut la alegerea lor democratică prin scrutin electoral național. S-au schimbat, de asemenea, și funcțiile sale: din simplu organ de consultanță – fiindcă funcția legislativă era încredințată Consiliului de Miniștri eurocomunitar – Parlamentul a fost împuternicit cu puteri proprii în domeniile legislativ, bugetar și de supervizare a executivului.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, numărul membrilor Parlamentului European se reduce de la 785 la 750, plus Președintele. Distribuția locurilor se face conform principiului „proporționalității degresive", stabilindu-se un prag minim de 6 reprezentanți și unul maxim de 96 reprezentanți/stat membru. Consiliul European va avea competența de a decide asupra modificării componenței Parlamentului, prin vot unanim și după consultarea acestuia.

Prin derogare, în perioada 2009-2014, Parlamentul European are 754 de europarlamentari.

Indiscutabil, Europarlamentul actual dispune de o altă înfățișare instituțională, nu doar mărită dimensional, ci și înnoită funcțional cu tot mai ample competențe. Modificările sunt rodul contribuțiilor aduse succesiv de documentele reformatoare ale Comunității, dar mai ales de Actul Unic European (1987), Tratatul Uniunii Europene (Maastricht 1993), Tratatul de la Amsterdam (1999) și, mai recent, de Tratatul de Reformă Instituțională (Lisabona 2009).

Regulamentul de procedură al Parlamentului European (PE) reglementează organizarea internă și funcționarea instituției. Art. 232 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene îi conferă Parlamentului European competența de a-și adopta propriul regulament de procedură.

3.1.1. Componența Parlamentului European

3.1.1.1. Deputații europeni

Deputații din PE își exercită mandatul în mod independent și cu respectarea dispozițiilor privind incompatibilitățile din Actul din 20 septembrie 1976 (modificat prin Decizia 2002/772/CE). Aceștia beneficiază de anumite privilegii și imunități, cum sunt cele prevăzute de Protocolul nr. 7 privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene.

Președintele, cei 14 vicepreședinți și cei 5 chestori ai PE sunt aleși de către ceilalți deputați în Parlamentul European prin vot secret. Candidaturile lor trebuie să fie susținute de un grup politic sau de cel puțin 40 de deputați în PE. Durata mandatului lor este de doi ani și jumătate.

Președintele PE:

conduce toate activitățile PE și reprezintă Parlamentul European;

deschide, suspendă și închide ședințele;

conduce dezbaterile parlamentare;

hotărăște asupra admisibilității amendamentelor în ședința plenară, asupra întrebărilor adresate Consiliului și Comisiei și asupra conformității rapoartelor PE cu regulamentul de procedură;

adresează comisiilor comunicările care sunt de resortul acestora.

Vicepreședinții pot înlocui Președintele în situațiile prevăzute de regulament, de exemplu atunci când acesta dorește să ia parte la dezbatere. Chestorii au responsabilități administrative și financiare.

3.1.1.2. Organele de conducere

PE dispune de mai multe organe de conducere, organele principale fiind:

Biroul: în componența sa intră Președintele (actualmente Martin Schulz – ianuarie 2014…ianuarie 2017, figura 1), cei 14 vicepreședinți și chestorii (cu rol consultativ); Biroul ia decizii care țin de chestiuni financiare, organizatorice și administrative referitoare la PE;

Conferința președinților: în componența sa intră Președintele PE, președinții grupurilor politice și un deputat neafiliat, care participă la Conferință fără drept de vot. Conferința președinților hotărăște cu privire la organizarea lucrărilor și programarea legislativă, stabilește ordinea de zi a sesiunilor, precum și componența și competențele comisiilor și autorizează rapoartele din proprie inițiativă. De asemenea, aceasta asigură relațiile cu celelalte organe și instituții ale UE, precum și cu anumite țări terțe, instituții și organizații din afara Uniunii Europene.

Mai există încă două Conferințe, una care reunește președinții comisiilor, iar cealaltă reunește președinții delegațiilor permanente, care pot adresa recomandări Conferinței președinților.

Grupurile și partidele politice

Grupurile politice din PE sunt constituite în funcție de afinitățile politice și sunt compuse din minimum 25 de deputați aleși în cel puțin un sfert din statele membre. Grupurile politice și deputații neafiliați niciunui grup dispun de un secretariat, de facilități administrative și de credite prevăzute în bugetul Parlamentului European.

În ceea ce privește partidele politice europene, statutul acestora a fost aprobat în 2004. Regulamentul de procedură al PE prezintă doar competențele organelor de conducere ale PE în relația cu partidele politice la nivel european. Președintele PE reprezintă Parlamentul European în relația cu aceste partide, iar Biroul decide cu privire la cererile de finanțare.

3.1.1.3. Organizarea Parlamentului European

Comisiile parlamentare

Organizarea și funcționarea PE se bazează pe comisiile parlamentare. Există trei tipuri de comisii în cadrul PE:

comisiile permanente. Aceste comisii se află în centrul activității legislative a Parlamentului (anexa VII la regulamentul de procedură). Comisiile permanente examinează chestiunile în care au fost sesizate și care țin de domeniul lor de competență. Atunci când o chestiune ține de mai multe domenii, pot fi sesizate maximum trei comisii pentru a examina chestiunea respectivă;

comisiile speciale. Atribuțiile, componența și mandatul acestora sunt stabilite în momentul constituirii lor; mandatul acestor comisii este de cel mult 12 luni;

comisiile de anchetă. Acestea sunt comisii ad hoc constituite la cererea unui sfert din membrii PE. Comisiile de anchetă sunt menite să examineze presupusele încălcări ale dreptului Uniunii sau cazurile de administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii.

Comisiile permanente și cele speciale se constituie la propunerea Conferinței președinților. Membrii acestora, permanenți și supleanți, sunt aleși în urma desemnării de către grupurile politice și deputații neafiliați. Componența lor trebuie să reflecte, pe cât posibil, componența PE.

Delegațiile interparlamentare

Există, de asemenea, delegații interparlamentare permanente, create la propunerea Conferinței președinților, care stabilește natura acestora și numărul de membri. Parlamentul European poate constitui și comisii parlamentare mixte, împreună cu parlamentele statelor asociate la Uniune sau cu parlamentele statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării.

Sesiunile Parlamentului

Fiecare an de legislatură corespunde unei sesiuni împărțite în 12 perioade de sesiune, care corespund ședințelor plenare lunare ale Parlamentului. Perioada de sesiune lunară se împarte în ședințe.

Sediul Parlamentului European este la Strasbourg (figura 2), unde se desfășoară cele 12 perioade lunare de sesiune. Perioadele de sesiune suplimentare și reuniunile comisiilor parlamentare se desfășoară la Bruxelles.

Deputații au dreptul de a se exprima în orice limbă oficială a UE, luările de cuvânt și timpul afectat fiind atent reglementate.

Conferința președinților stabilește proiectul de ordine de zi. Ordinea de zi definitivă este apoi adoptată, la începutul fiecărei sesiuni. Punctele înscrise pe ordinea de zi pot face obiectul unei dezbateri, unor propuneri de amendamente sau a unui vot unic fără dezbatere.

3.1.1.4. Proceduri legislative, bugetare și de alt tip

Parlamentul cooperează cu Comisia și cu Consiliul la definirea programării legislative a Uniunii Europene. Atunci când Comisia prezintă o propunere, procedura legislativă în cadrul PE începe prin examinarea aprofundată a respectării drepturilor fundamentale, a principiilor subsidiarității și proporționalității și a prevederii unor resurse financiare suficiente.

În cazul rapoartelor legislative, Președintele PE trimite propunerile Comisiei, rezultatele consultărilor, cererile de aviz și pozițiile comune ale Consiliului comisiei parlamentare competente, care examinează mai întâi temeiul juridic. Comisia parlamentară desemnează ulterior un raportor, care redactează un raport cu eventualele proiecte de amendamente, un proiect de rezoluție legislativă și, după caz, o expunere de motive. Președintele comisiei poate propune, de asemenea, aprobarea propunerii fără amendamente la sfârșitul unei prime dezbateri, cu excepția cazului în care cel puțin o zecime din membrii comisiei se opun.

Se numește un raportor și în cazul rapoartelor fără caracter legislativ, cum sunt rapoartele din proprie inițiativă sau avizele. Acesta trebuie să prezinte un raport conținând o propunere de rezoluție, o expunere de motive cu o fișă financiară, precum și textul propunerilor de rezoluție în ședința plenară.

Rapoartele din proprie inițiativă, care vor fi trimise Comisiei, în vederea prezentării unei propuneri de act legislativ, trebuie să fie mai întâi autorizate de Conferința președinților. Conferința are la dispoziție două luni pentru a lua o decizie și pentru a motiva un eventual refuz.

Proceduri legislative

Orice propunere legislativă a Comisiei este transmisă comisiei parlamentare competente, care elaborează un raport. Pe baza acestui raport, Parlamentul poate fie să adopte textul propunerii, fie să propună amendamente, fie să respingă propunerea.

Trebuie reamintit că, în cadrul procedurii legislative ordinare, Parlamentul este colegiuitor împreună cu Consiliul UE. Cele două instituții adoptă actele legislative fie în primă lectură, fie la a doua lectură. În cazul în care, la încheierea primei lecturi, cele două instituții nu ajung la un acord, se convoacă un comitet de conciliere.

Există, de asemenea, proceduri legislative speciale, în care Consiliul UE este unic legiuitor, iar Parlamentul este doar asociat procedurii. În astfel de situații, rolul Parlamentului este limitat la un rol consultativ sau la aprobarea propunerii legislative.

Cvorum și vot

Cvorumul necesar pentru a se trece la vot este întrunit dacă sunt prezenți în sală cel puțin o treime din membri. În mod obișnuit, votul se desfășoară prin ridicarea mâinii, dar sunt posibile în anumite situații și votul prin apel nominal, votul electronic sau votul secret.

Alte proceduri

Domeniile extrem de sensibile, cum sunt bugetul și relațiile externe, fac obiectul unei proceduri speciale.

În ceea ce privește bugetul, Parlamentul European deține un rol de prim plan: PE participă la adoptarea bugetului UE, controlează execuția bugetară și acordă Comisiei descărcarea de gestiune pentru această execuție.

De asemenea, PE deține un rol important în încheierea de acorduri internaționale. Acesta poate formula recomandări și trebuie să își dea avizul sau aprobarea pentru semnarea oricărui acord internațional.

3.1.1.5. Relațiile cu alte instituții și cu cetățenii

Relațiile cu celelalte instituții și organe europene

Parlamentul European alege Președintele Comisiei și Colegiul comisarilor. După numire, aceștia sunt invitați să prezinte orientările lor politice în ședința plenară și în fața comisiilor competente. PE poate, de asemenea, să prezinte și să voteze o moțiune de cenzură împotriva Comisiei. Un acord cadru privind relațiile cu această instituție figurează în anexa XIII.

Parlamentul își dă avizul și cu privire la numirea membrilor Curții de Conturi și a membrilor Comitetului Director al Băncii Centrale Europene (BCE).

De asemenea, PE poate consulta Comitetul Economic și Social European (CESE) și Comitetul Regiunilor (CR) cu privire la chestiuni de ordin general sau aspecte precise. Parlamentul are și dreptul de a înainta o cerere unei agenții europene sau de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În scopul îmbunătățirii sau clarificării procedurilor, PE poate încheia acorduri interinstituționale cu celelalte instituții. PE dispune și de alte mijloace de interacțiune cu celelalte instituții, prin adresarea de întrebări Consiliului sau Comisiei, care oferă un răspuns oral, în timpul dezbaterii, sau în scris, dacă PE cere acest lucru. Întrebările cu solicitare de răspuns în scris pot fi adresate de PE și Băncii Centrale Europene.

Relațiile cu parlamentele naționale

Parlamentul European informează periodic parlamentele naționale cu privire la activitățile sale. O delegație a PE se reunește cu delegațiile naționale în cadrul Conferinței organelor specializate în afaceri comunitare.

Relațiile cu cetățenii

Orice cetățean al Uniunii Europene sau cu reședința în UE are, în limitele stabilite, drept de acces la documentele Parlamentului European. Transparența și informarea cu privire la lucrările PE sunt garantate de caracterul public al dezbaterilor din comisii și din ședințele plenare, precum și de publicarea proceselor verbale ale acestora din urmă în Jurnalul Oficial.

Orice cetățean al Uniunii Europene sau cu reședința în UE are, de asemenea, dreptul de a adresa petiții Parlamentului European cu privire la chestiuni care intră în domeniile de activitate ale UE și care îl privesc în mod direct. Petițiile sunt examinate de comisia competentă, care poate decide să elaboreze rapoarte sau să se pronunțe în orice alt mod.

De asemenea, cetățenii europeni pot adresa plângeri referitoare la activitatea instituțiilor și organelor europene Ombudsmanului European.

3.2. Comisia Europeană

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene. Comisia este responsabilă pentru întocmirea propunerilor legislative, implementarea deciziilor și apărarea tratatelor Uniunii precum și coordonarea activităților curente ale Uniunii.

Comisia funcționează ca un cabinet de guvern, format din 28 de membri cunoscuți ca „comisari” (informal) . Fiecare stat membru al Uniunii Europene are un membru în Comisie, iar aceștea au obligația de a reprezenta interesele comune ale UE și nu interesele naționale ale statului din care face parte. Unul dintre cei 28 de membri este Președintele Comisiei (actualmente Jean-Claude Juncker, figura 3) este propus de Consiliul European și ales de către Parlamentul European. Consiliul nominalizează ceilalți 27 de membri ai Comisiei în acord cu președintele nominalizat, iar ulterior cei 28 de membri ca un singur corp sunt supuși votului de investitură a Parlamentului European . Prima Comisie Barroso și-a început activitatea la sfârșitul anului 2004, iar cea de-a doua Comisie Barroso a intrat în funcție în 2010 , (figura 4).

Termenul de „Comisie” este utilizat ori pentru a-i desemna pe cei 28 de membri ai Colegiului Comisarilor sau pentru a desemna inclusiv organismele administrative constituite din 23000 de funcționari publici europeni care sunt divizați în departamente numite Directorate-

Generale și Servicii . Limbile interne de lucru ale Comisiei sunt engleza, franceza și germana. Membrii Comisiei și cabinetele lor (echipele de lucru) au sediul în Clădirea Berlaymont din Bruxelles (figurile 5, 6).

Comisia Europeană derivă din una din cele 5 instituții create în sistemul supranațional al Comunităților Europene, urmând propunerea lui Robert Schuman (ministrul de externe al Franței) din 9 mai 1950. Funcționând din 1951 ca Înalta Autoritate în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, comisia a suferit o mulțime de modificări în privința competențelor și a componenței, sub diferiți președinți, implicând cele trei comunități.

Puteri și atribuții

Comisia Europeană a fost încă de la început creată să acționeze ca o autoritate independentă supranațională separată de guvernele naționale. A fost descrisă ca fiind „singurul organism plătit să gândească european”. Membrii sunt înaintați de guvernele statelor membre, unul din partea fiecăreia, totuși aceștia au obligația de a funcționa independent și neutru fără a fi influențați de guverne care îi numesc. Aceasta contrastează Consiliul European, care reprezintă guvernele, Parlamentul European, care reprezintă cetățenii și Comitetul Economic și Social, care reprezintă societatea civilă.

Conform art. 17 din Tratatului Uniunii Europene, Comisia are câteva atribuții: dezvoltarea de strategii pe termen mediu, crearea de proiecte legislative și medierea procesului legislativ, reprezentarea UE în tratativele comerciale, emiterea de decizii și reglementări, de exemplu politica privind concurența, conceperea bugetului Uniunii Europene precum și monitorizarea implementării tratatelor și legislației comunitare.

Puteri executive

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, puterile executive ale Uniunii erau deținute de către Consiliul European care conferea Comisiei puterea de a exercita anumite atribuții. Totuși, Consiliului îi era teoretic permis să retragă atribuțiile și puterile acordate Comisiei, exercitându-le direct sau condiționându-le pentru a le acorda. Acest lucru a fost modificat de Tratatul de la Lisabona, după care Comisia își exercită puterile doar în virtutea tratatelor. Puterile Comisiei sunt mai limitate decât a celor pe care le au majoritatea executivelor naționale, în parte din cauza faptului că Comisia nu are atribuții în domenii precum relații externe, unde puterea este deținută de Consiliul European, care conform unor analize este considerat parte a puterii executive.

Având în vedere că sub Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a devenit o instituție oficială cu funcția de a numi Comisia Europeană, se poate spune că cele două instituții dețin împreună puterea executivă a Uniunii (Consiliul European deține de asemenea puteri executive individuale la nivel național). Totuși, Comisia este cea care deține puterea executivă în Uniunea Europeană. Puterile guvernamentale ale Comisiei au fost de un asemenea fel încât fostul prim-ministru belgian, Guy Verhofstadt a propus schimbarea numelui în „Guvernul European”, menționând că actualul nume al comisiei este „ridicol”.

Inițiativă legislativă

Comisia Europeană diferă de celelalte instituții prin faptul că doar aceasta are inițiativă legislativă în Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă că numai Comisia poate înainta propuneri oficiale de legislație. Puterea legislativă nu are drept la inițiativă legislativă. Sub Tratatul de la Lisabona nu este permis nici un act legislativ în domeniul politicii externe și de securitate comună. În alte domenii, totuși, Comisia și Parlamentul pot cere legislație comunitară. În cele mai multe cazuri, Comisia inițiază bazele acelor propuneri, monopolul fiind instituit pentru a asigura coordonarea și coerența legislației Uniunii. Acest monopol a fost criticat de unii care afirmă că Parlamentul ar trebui să aibă dreptul, la fel ca majoritatea parlamentelor naționale în acest domeniu. Totuși, Consiliul și Parlamentul pot solicita Comisiei proiecte legislative, dar Comisia are competența de a refuza solicitările, așa cum a făcut în 2008 față de conveția transnațională colectivă.Sub Tratatul de la Lisabona, cetățenii UE au de asemenea posibilitatea să solicite Comisiei să legifereze un anumit domeniu printr-o petiție semnată de un milion de cetățeni, dar aceast lucru nu este obligatoriu.

Puterea Comisiei de a invoca legislație a fost în general concentrată pe reglementări economice. Ea a prezentat un număr mare de reglementări bazate pe „principiul precauției”. Aceasta înseamnă că reglementarea dreptului de preemțiune are loc în cazul în care există un pericol real pentru mediu sau asupra sănătății umane, de exemplu combaterea schimbărilor climatice și limitarea produselor modificate genetic. Acest lucru se deosebește de reglementările de ponderare pentru efectul lor asupra economiei. Astfel, Comisia propune adesea legislație mai riguroasă decât cea a multor țări. Având în vedere mărimea pieței europene acest lucru a făcut ca legislația UE să marcheze puternic piața mondială.

Recent, Comisia a început să conceapă o legislație penală europeană. În 2006, o deversare de deșeuri toxice în largul coastei Coasta de Fildeș, de pe o navă europeană a determinat Comisia să examineze legislația de combatere a deșeurilor toxice. Comisarul Franco Frattini și Stavros Dimas au prezentat ulterior ideea „infracțiunii ecologice”. Dreptul lor de a propune legislație penală a fost contestată la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, iar aceasta a admis contestația. Începând cu 2007, unicele propuneri de legislație penală a fost directiva pentru drepturile de proprietate intelectuală, precum și o modificare a deciziei cadru din 2002 contra terorismului, interzicerea instigării la activități de terorism, recrutarea (în special pe Internet) și antrenarea.

Aplicarea

O dată ce legislația trece de Consiliu și Parlament, devine deja o sarcină a Comisiei să asigure că ea este implementată și aplicată. Comisia face asta în primul rând cu ajutorul statelor membre sau prin intermediul agențiilor sale. Pentru adoptarea măsurilor tehnice necesare, Comisia este ajutată de comisii constituite din reprezentați ai statelor membre și a lobby-urilor publice (un proces cunoscut cu jargonul „comintologie”). În plus, Comisia este responsabilă pentru punerea în aplicare a bugetului UE, asigurând, împreună cu Curtea de Conturi, că fondurile UE sunt gestionate corect.

În special, Comisia are obligațiunea de a se asigura că tratatele sunt respectate și chiar de a forța statele membre sau alte instituții să respecte legislatia și tratatele prin Curtea de Justiție a Uniunii Europene. În acest rol este cunoscută neoficial ca „gardian al tratatelor”.

În cele din urmă, Comisia are de asemenea atribuții pentru reprezentarea externă a Uniunii, alături de statele membre și de Politica Comună pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC), reprezentând Uniunea în organisme precum Organizația Mondială a Comerțului. Este de asemenea o tradiție ca Președintele Comisiei să ia parte la reuniunile G8.

Organizare

Comisia își are sediul principal la Bruxelles, unde se află biroul președintelui și sala de sedințe a Comisiei care se află la etajul 13 al Clădirii Berlaymont. De asemenea, Comisia își desfășoară activitatea în numeroase alte clădiri din Bruxelles și Luxembourg. Atunci când Parlamentul European se întrunește în Strasbourg, comisarii se întâlnesc de asemenea acolo, în Clădirea Winston Churchill pentru a avea posibilitatea de a participa la dezbaterile Parlamentului. Comisia Europeană este divizată în departamente cunoscute sub numele de Direcții Generale (DG) care pot fi asemănate ministerelor din statele membre. Fiecare dinte acestea acoperă domenii specifice, cum ar fi agricultura sau justiția și drepturile cetățenilor sau a serviciilor interne, cum ar fi resursele umane și traducere și sunt conduse de Directori Generali, care răspund în fața unui comisar. Portofoliul de comisar poate fi susținut de către mai multe Direcții Generale, ele pregătind propuneri legislative și directive care sunt acceptate de majoritatea comisarilor și sunt transmise către Parlamentul European și către Consiliul Uniunii Europene pentru examinare. Au existat critici că fragmentarea structurii Directoratului General duce la irosiri financiare considerabile. În plus, direcțiile generale pot exercita un control esențial asupra unui comisar, astfel încât comisarul să aibă cât mai puțin timp să se pregătească și să preia controlul asupra personalului lor. În conformitate cu datele publicate de Comisie, 23043 de persoane au fost angajate de Comisie ca oficiali sau agenți temporari în aprilie 2007. În plus față de aceștia, au fost angajați ca personal externalizat 9019 persoane (de exemplu, agenți contractuali, experți naționali detașați, experți tineri, stagiari, etc).

Cea mai mare direcție generală este Direcția Generală pentru Traduceri, cu un personal de 2186, cei mai mulți fiind de naționalitate belgiană (21,4%), probabil pentru că majoritatea activităților au loc la Bruxelles. Serviciul Civil European este condus de un Secretar General, în prezent Catherine Day.

Viitorul Comisiei

Conform dispozițiilor art. 211 pp din Tratatul CE și art. 124 pp Euroatom, Comisia este un organ comunitar. În noua Constituție Europeană cadrul legal al Comisiei este reglementat de art. 25, III-250 din proiectul de constituție. Comisia nu a avut până acum mari competențe în domeniul Colaborării polițienești și justițiare în domeniul penal, precum și în cel al Politicii externe și de securitate comune a UE (deci în sfera definită de cel de-al II-lea și al III-lea pilon). Acest lucru s-a modificat însă odată cu noua constituție elaborată de Conventul European.

Tratatul privind noua constituție a Europei prevede la art. I-26, alin. 5 și 6 diminuarea pe termen lung a numărului membrilor comisiei la 2/3 din numărul statelor membre. Numai prima comisie, numită la intrarea în vigoare a constituției va mai avea în componența sa câte un cetățean al fiecărui stat membru. După acest prim mandat comisia – inclusiv președintele și ministrul de externe al UE – va fi constituită dintr-un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, cu excepția cazului în care Consiliul European nu va decide, cu unanimitate de voturi, schimbarea acestui număr. Reducerea numărului de membri ai comisiei are ca țel mărirea eficienței activității acesteia, respectiv a capacității de acțiune a comisiei într-o UE extinsă. Principiul rotației posturilor, conform căruia membrii comisiei micșorate vor fi aleși din rândul statelor membre, este prevăzut și în proiectul de constituție. Conform Tratatului Constituțional președintele comisiei va fi ales de parlament, la propunerea Consiliului de Miniștri, lucru care va aduce un aport esențial la creșterea legitimității democratice a comisiei și va consolida în general poziția președintelui față de Consiliul European și Consiliul de Miniștri.

3.3. Consiliul European

Consiliul European este o instituție a Uniunii Europene. Este alcătuit din liderii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii, Președintele Comisiei Europene și Președintele Consiliului European, în prezent Donald Tusk (figura 7). Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, actualmente Federica Mogherini (figura 8), participă de asemenea la întruniri fără drept de vot.

Deși Consiliul European nu are nici o putere legislativă oficială, acesta este învestit în temeiul Tratatului de la Lisabona, cu definirea „direcțiilor și priorităților politicilor generale” ale Uniunii. Este organismul strategic al Uniunii (cel care soluționează crizele), acționând ca o președinție colectivă a UE.

Reuniunile Consiliului European sunt prezidate de către președintele său și se desfășoară cel puțin de 4 ori pe an, de obicei, în clădirea Justus Lipsius, sediul central al Consiliului Uniunii Europene din Bruxelles (figurile 9, 10).

Consiliul European a fost fondat ca un organism informal în 1961, a devenit o instituție oficială a UE în 2009, când Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare.

Primele summit-uri al șefilor de stat sau de guvern al statelor UE a avut loc în februarie și iulie 1961 (în Paris și Bonn). Acestea erau summit-uri informale a liderilor Comunității Europene și au fost inițiate din cauza resentimentelor președintelui francez Charles de Gaulle față de instituțiile supranaționale (Comisia Europeană) care controlau procesul de integrare. Primul summit important a avut loc după plecarea lui Charles de Gaulle la Haga în 1969, unde s-a ajuns la un consens în legătură cu admiterea Marii Britanii în Comunitate și inițierea de politici de cooperare în afacerile externe (Cooperarea Politică Europeană) ducând integrarea peste obiectivele economice.

Reuniunile au fost formalizate în perioada dintre 1974 și 1988. La reuniunea din decembrie 1974 ținută la Paris, urmând o recomandare a președintelui francez Valery Giscard d'Estaing s-a convenit că este necesară o implicare politică în „scaunul gol al crizei” și al dificultăților economice. Primul Consiliu European, așa cum a devenit cunoscut, a avut loc la Dublin în 10-11 martie 1975 în perioada primei președinții Irlandeze a Consiliului Uniunii Europene. În 1987, Consiliul a fost integrat în tratate pentru prima dată (Actul Unic European), iar rolul lui a fost definit pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht. La început aveau loc doar două întruniri pe an, actualmente având loc în medie șase Consilii Europene pe an. Sediul Consiliului a fost stabilit în 2002 la Bruxelles. Pe lângă adunările obișnuite ale Consiliului European, au loc și adunări extraordinare, ca de exemplu cel din 2001 când Consiliul European s-a întrunit pentru a oferi un răspuns atacurilor de la 11 septembrie sau întrunirea extraordinară din 2011 pentru a stabili un răspuns la criza datoriilor suverane. Unele dintre întrunirile Consiliului European sunt văzute de unii ca puncte de răscruce în istoria Uniunii Europene. Ca de exemplu (figurile 11, 12):

Câteva întâlniri ale Consiliului European care au fost considerate de unii ca fiind momente de răscruce în istoria Uniunii Europene:

1969, Haga: Politica externă și extinderea;

1974, Paris: Crearea Consiliului;

1985, Milano: Inițierea Conferinței Interguvernamentale ce va duce la Actul Unic European;

1991, Maastricht: Acordul pentru Tratatul de la Maastricht;

1993, Copenhaga: Definirea Criteriilor de la Copenhaga;

1997, Amsterdam: Acordul pentru Tratatul de la Amsterdam;

1998, Bruxelles: Selectarea statelor membre care vor adopta euro;

1999, Koln: Declarația pentru forțele militare;

1999, Tampere: Reforma instituțională;

2000, Lisabona: Strategia Lisabona;

2002, Copenhaga: Acordul privind extinderea din mai 2004;

2007, Lisabona: Acordul pe Tratatul de la Lisabona;

2009, Bruxelles: Numirea Președintelui Consiliului și a Înaltului Reprezentant;

2010, Bruxelles: Facilitatea Financiară Europeană pentru Stabilitate;

2011, Bruxelles: Acordul incipient pentru Pactul Fiscal.

Așadar, Consiliul European a existat dinainte de a câștiga statut oficial ca instituție a Uniunii Europene o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Astfel, articolul 214 (2) din Tratatul de la Maastricht acorda (înainte de a fi amendat de Tratatul de la Lisabona) „Consiliului, întrunit în formatul șefilor de stat și de guvern și acționând cu o majoritate calificată numește persoana ce va ocupa funcția de Președinte al Comisiei Europene. Aceasta fiind prima menționare oficială a Consiliului European în tratate. Art. 15 din Tratatul pentru Uniunea Europeană (amendat de Tratatul de la Lisabona) instituind termenul „Consiliul European ca un substitut al frazei „Întâlnirile Consiliului (Uniunii Europene) în formatul șefilor de stat și de guvern”, care era utilizat în tratate înainte pentru a denumi acest organism.

Tratatul de la Lisabona a conferit Consiliului European personalitate legală și a făcut Consiliul o instituție distinctă față de (obișnuitul) Consiliu al Uniunii Europene (cunoscut și ca Consiliul de Miniștri) și a înfințat funcția permanentă de președinte al Consiliului. Deși Consiliul Uniunii Europene și-a menținut sistemul de prezidenție rotativă, Consiliul European a creat un nou sistem de desemnare a unei persoane (fără a fi șef de stat sau de guvern) pentru a îndeplini funcția de Președinte pentru doi ani și jumătate. Ca urmare a ratificării tratatului în decembrie 2009, Consiliul European l-a ales pe premierul Belgian Herman Van Rompuy ca prim președinte permanent.

Din 1 decembrie 2014 președinte al Consiliului European este Donald Tusk, fost premier al Poloniei.

Componența și funcțiile

Consiliul European este o instituție oficială a Uniunii Europene, menționat în Tratatul de la Lisabona ca un organism care „va acorda Uniunii impulsurile necesare pentru a se dezvolta”. În esență, Consiliul definește agenda politică a Uniunii Europene și este considerat de unii ca fiind motorul integrării europene. Face asta fără a avea puteri formale, ci doar de influența de a fi compus din liderii naționali. Pe lângă emiterea impulsurilor necesare dezvoltării Uniunii, Consiliul și-a dezvoltat și viitoare roluri, precum „a rezolva problemele nerezolvate în discuții la nivel inferior”, până la politică externă – acționând în exterior ca „un șef de stat colectiv”, „ratificând formal documente importante” și „implicându-se în negocierea schimbărilor din tratate”.

Având în vedere că instituțiile sunt alcătuite din liderii naționali, acesta însumează puterea executivă din statele membre și are așadar o mare influență în domeniile politice ale Uniunii, precum cea a politicii externe. Exercită de asemenea capacitatea de desemnare, numind președintele Consiliului, Președintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate și Președintele Băncii Centrale Europene. Mai mult, Consiliul European influențează planurile juridice, structura comisiei, chestii referitoare la organizarea președinției rotative a consiliului, suspendarea drepturilor de membru și modificarea sistemului de vot prin Clauza Passerelle. Deși Consiliul European nu are puteri legislative, sub procedura de urgență, un stat învins la vot în Consiliul de Miniștri poate transmite spre votare legislația către Consiliul European,. Având putere peste organismele executive supranaționale ale UE, alături de alte puteri, Consiliul European a fost descris de unii ca fiind „cea mai mare autoritate” a Uniunii.

Compoziția

Consiliul European este compus din liderii de stat sau de guvern a statelor membre, alături de Președinte și de Președintele Comisiei (fără drept de vot). De regulă la întâlniri participau si miniștrii de externe naționali, iar Președintele Comisiei era acompaniat de un alt membru al Comisiei. Totuși, o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, această situație s-a contenit, având în vedere că mărimea organismului a devenit destul de mare, o dată cu aderarea noilor state la Uniune.

Adunările pot include si alți invitați, precum Președintele Băncii Centrale Europene, dacă este necesar. Secretarul General al Consiliului participă și este responsabil pentru organizarea ședinței precum și de minuta ședinței. Președintele Parlamentului European participă de asemenea pentru a acorda discursul de deschidere arătând poziția Parlamentului European înainte ca dezbaterile să înceapă.

Pe lângă asta, negocierile cuprind si un număr mare de persoane care „lucrează în spatele scenei”. Multe dintre aceste persoane, totuși nu pot lua parte la ședințe, excepție făcând doi delegați pentru fiecare stat care să transmită mesaje. La apăsarea unui buton, membrii pot chema pentru consultări un Reprezentant Permanent din „Grupul Antici” dintr-o cameră adiacentă. Grupul este constituit din diplomați și asistenți care colectează informațiile și solicitările. Sunt necesari de asemenea și interpreți, având în vedere că membrilor le este permis să vorbească în limba proprie.

Din moment ce compoziția nu este definită precis, unele state au probleme în a decide cine să participe la ședințe din cauza divizărilor esențiale a puterii executive. Dificultăți au apărut în Polonia unde Președintele Poloniei și Primul Ministru al Poloniei erau din diferite partide politice și aveau viziuni diferite asupra politicii externe ca răspuns la criză.

Președintele Consiliului European

Președintele Consiliului European, în acest moment Donald Tusk din Polonia, este ales pentru un mandat de doi ani și jumătate care poate fi reînnoit o dată. Rolul președintelui Consiliului nu este echivalentul unui șef de stat ci doar primus inter pares (primul printre egali) alături de ceilalți șefi de stat europeni. Președintele în funcție are ca principale sarcini pregătirea și conducerea ședințelor Consiliului și nu are nici o putere executivă alta decât cea de a reprezenta uneori Uniunea în străinătate. Președintele trebuie să răspundă Parlamentului European după fiecare întâlnire a Consiliului European.

Funcția a fost formată de Tratatul de la Lisabona și a fost un subiect de dezbatere cu privire la rolul exact si atribuțiile pe care le va avea. Înainte de Tratatul de la Lisabona, președinția era exercitată rotativ la fel ca sistemul de prezidenție rotativă a Consiliului Uniunii Europene.

Membri

Cu excepția președinților de state, a statelor germanofone și a oficialilor europeni, cei mai mulți membri ai Consiliului European au titlul sau apelativul de „Prim Ministru” datorită faptului că democrațiile parlamentare sunt predominante în Europa. Cu toate acestea, în țările lor de origine pot avea titluri sau apelative informale diferite, ca de exemplu cea de „Președinte al Guvernului” sau „Ministru de stat”. Președintele Consiliului European și Președintele Comisiei sunt membrii ai Consiliului, dar nu au drept de vot. Conform tratatelor, Înaltul Reprezentant participă la Consiliul European, dar formal nu este un membru și deci nu are drept de vot.

Partidele politice

Figura 13. Statele Uniunii Europene după afilierea politică, în 2 februarie 2015

Nu sunt luate în calcul coalițiile. Culorile reprezintă, după cum urmează:

     Partidul Popular European

     Partidul Socialiștilor Europeni

     Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa

     Independent

     Alianța Europeană a Conservatorilor și Reformaților

     Partidul Stângii Europene

Aproape toți membrii din Consiliul European sunt membrii ai unui partid politic la nivel național, și majoritatea covârșitoare dintre aceștia sunt membrii și a unui partid politic la nivel european (figura 13). Acestea țin frecvent întâlniri cu membrii lor din Consiliul European, înainte de întâlnirile acestuia. Cu toate acestea, Consiliul European este creat pentru a reprezenta statele membre UE și nu partidele politice, iar hotărârile sunt în general făcute în funcție de interesele naționale, deși alinierea ideologică poate influența înțelegerile politice și numirile unor reprezentanți (precum cea a președintelui Consiliului).

Tabelul de mai jos arată numărul de lideri afiliați fiecărui partid și numărul total de voturi pe care îl au. Harta de mai sus indică alinierea ideologică a fiecărui stat.

Sediul și reuniunile

Reuniunile Consiliului European se desfășoară de obicei de patru ori pe an, la Bruxelles. Reuniunile durează de obicei două zile, uneori țin chiar mai mult când sunt mai multe subiecte pe ordinea de zi sau probleme controversate. Până în 2002 locul de întâlnire a Consiliului avea loc în statul ce deținea președinția rotativă. Anexa 22 la Tratatul de la Nisa a prevăzut că „Începând cu 2002, o reuniune a Consiliului European per președinție va avea lor la Bruxelles. În cazul în care Uniunea va avea 18 membri, toate reuniunile Consiliului European vor avea loc la Bruxelles”.

Între 2002 și 2004 jumătate din reuniunile Consiliului au avut loc la Bruxelles, iar după extinderea din 2004, toate reuniunile au loc în Bruxelles, în Clădirea Justus Lipsius, care este oficial sediul Consiliului European. Totuși, unele consilii extraordinare au avut loc în statul membru care deține președinția, de exemplu în 2003, a avut loc o reuniune la Roma, iar în 2005 în Hampton Court Palace din Londra. O nouă clădire („Clădirea Europa”) s-a construit la capătul de nord al complexului istoric adiacent „Résidence Palace” pentru a servi drept loc pentru reuniunile Consiliului European și ale Consiliului Uniunii Europene. Această clădire a fost finalizată în 2013.

Alegerea unui singur sediu a fost determinată de o serie de factori, mai ales logistici (organizarea reuniunilor devenea deosebit de dificilă o dată cu extinderea UE, în special pentru statele mici) și de securitate, precum și datorită faptului că la Bruxelles, atât Consiliul, cât și jurnaliștii aveau logistica necesară pentru fiecare adunare. Stabilind sediul permanent la Bruxelles, a subliniat faptul că Consiliul European este o instituție a UE și nu un summit al statelor suverane, asemenea G20. Unii au susținut că este, de facto, guvernul UE, în timp ce alții subliniază că guvernul este Comisia Europeană, care dirijează procedurile de zi cu zi ale UE. S-a stabilit astfel că Consiliul European reprezintă președinția colectivă a UE.

În 2007, căutarea unui loc pentru stabilirea sediului Consiliului a devenit o sursă de dispută în guvernul Portugaliei care dorea ca noul tratat al Uniunii să fie semnat în Lisabona, Portugalia. Guvernul belgian, a dorit să nu creeze un nou precedent și a insistat ca reuniunile regulate ale Consiliului să aibă loc la Bruxelles, ca de obicei. Asta a însemnat că după semnarea tratatului, desfășurarea dineului și a fotografiei de familie, Consiliul a mers la Bruxelles pentru a discuta alte subiecte de pe ordinea de zi. Copiind modelul de „călătorii în circuit” al Parlamentului European, a dus la proteste din partea grupurilor de protecție a mediului care a descris situația ca fiind ipocrită și a solicitat scăderea emisiilor de carbon în călătoriile de-a lungul Europei pentru aceeași reuniune doar pentru motive politice.

În acest moment nu există planuri pentru organizarea unui Consiliu în afara Bruxelles-ului, cu excepția unor motive excepționale (de exemplu, o grevă a controlorilor de trafic aerian din ianuarie 2012 aproape a forțat liderii de stat să se întâlnească la Luxembourg).

Cu toate că Consiliul European este, conform Tratatului de la Lisabona, o instituție separată de Uniunea Europeană, acesta nu are propria sa administrație. Suportul administrativ, atât pentru Consiliul European, cât și pentru președintele Consiliului este asigurat de Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene. Președintele are totuși, cabinetul său personal cu câțiva consilieri privați.

Concluzii la capitolul III

1) Instituțiile Uniunii Europene formează un sistem corelat de organisme și organizații dotat cu puteri decizionale, executive și consultative. Ele reprezintă, astfel, nu orice componentă a Uniunii, ci una cu caracter fundamental, care-i asigură însăși existența organizatorică și funcțională.

2) Valorile și obiectivele Uniunii Europene prevăzute în tratatele constitutive animă și funcționarea instituțiilor sale. Ele au ca țel fundamental unitatea Europei, bazată pe: solidaritatea economică și politică; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului; înlăturarea inegalităților economico-sociale, de cultură și civilizație dintre statele membre și dintre cetățenii lor, inclusiv îmbunătățirea locului Europei în economia mondială și în procesele sale de globalizare.

3) Sistemul instituțional eurocomunitar reprezintă expresia unui model unic de guvernanță internațională: el este mai mult decât o organizație interguvernamentală, cu elemente supranaționale, dar mai puțin decât o federație sau confederație statală. Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul European ilustrează prezența componentei suprastatale în cadrul Uniunii Europene și exprimă în mod concret părți din suveranitatea națională a țărilor membre transferate asupra întregii organizații.

4) Sistemul instituțional inițial al Comunității Europene , reflectând dezvoltarea în timp a integrării , atât în adâncime, cât și în lărgime, cu noi membri – în total șapte extinderi în perioada 1972-2014 și creșterea numărului de membri de la șase la 28 – și-a schimbat funcțiile, compoziția entităților și numărul lor. Schimbările, în sensul dezvoltării și îmbunătățirii activității, s-au produs mai ales în favoarea Parlamentului, Comisiei și Consiliului European, sporindu-le competențele.

5) Relațiile interinstituționale se bazează pe o strânsă cooperare partenerială ce vizează orientarea lor către politicile comune, într-un cadru democratic de analiză și control al modului de exercitare a puterii executive.

6) Instituțiile Uniunii Europene, asigurându-i funcționarea, se pun astfel în serviciul cetățenilor eurocomunitari, adică al „poporului european”. Ele își propun să aducă bunăstare economică, socială, culturală tuturor cetățenilor europeni, indiferent de proveniența lor națională și etnică, de orientările religioase, de starea de populație majoritară sau minoritară etc. În acest spirit, instituțiile eurocomunitare își asumă obligația statutară de a lua decizii ținând seama de nevoile cetățenilor și de părerile lor, respectând principiile proporționalității și subsidiarității.

7) Forurile instituționale își modelează gândirea și obiectivele strategice în corcondanță cu cerințele istorice actuale de așa manieră încât să pregătească Uniunea Europeană pentru viitoarele provocări globale. Cadrul strategic actual urmărește finalizarea reformei instituționale, prin întărirea responsabilităților, abilităților și partajarea competențelor instituțiilor create în comun pentru ca acestea să poată răspunde eficient și adecvat noilor exigențe de creștere și dezvoltare contemporane.

Concluzii generale

La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE (fără a le înlocui) și pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

O Europă mai democratică și mai transparentă, în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați și care definește mai clar ce este de făcut la nivel european și național și de către cine.

Un rol consolidat pentru Parlamentul European: ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, acesta are noi atribuții majore privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziție de egalitate cu Consiliul (care reprezintă statele membre) în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene.

O mai mare implicare a parlamentelor naționale: parlamentele naționale pot participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obține rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarității). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naționale conduce la consolidarea caracterului democratic și la creșterea legitimității acțiunilor Uniunii.

O voce mai puternică pentru cetățeni: datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

Cine și ce face: relația dintre statele membre și Uniunea Europeană este mai clară, odată cu repartizarea competențelor.

O Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 28 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră.

Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu este extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii.

Un cadru instituțional mai stabil și mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcția de președinte al Consiliului European (ales pentru un mandat de doi ani și jumătate), introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European și include reguli clare privind cooperarea consolidată și dispozițiile financiare.

O viață mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi și pentru cetățenii săi – precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă și la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spațiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism și cooperare administrativă.

O Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.

Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică și consolidează valorile și obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referință pentru cetățenii europeni și să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.

Drepturile cetățenilor și Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale.

Libertate pentru cetățenii europeni: Tratatul de la Lisabona menține și consolidează cele „patru libertăți”, precum și libertatea politică, economică și socială a cetățenilor europeni.

Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

Mai multă siguranță pentru toți: Uniunea beneficiază de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea sa de a lupta împotriva criminalității și terorismului. Noile prevederi în materie de protecție civilă, ajutor umanitar și sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la amenințările la adresa securității cetățenilor europeni.

Noul Tratat de la Lisabona, cunoscut și sub numele de „Tratatul de Reformă”, oferă doar o amendare a tratatelor considerate a fi fundamentale (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), așa cum au făcut, la vremea lor și Tratatele de la Amsterdam și Nisa. „Uniunea se întemeiază pe prezentul Tratat” – viz. Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) – „și pe Tratatul privind funcționarea Uniunii”.

Aceste două tratate, împreună, devin apoi de facto Constituția Uniunii Europene post-Lisabona. O nouă Uniune este de fapt „constituită” cu toate că termenul „Constituție” nu este folosit.

În principal pentru a răspunde obiecțiilor venite din partea acelor state membre UE îngrijorate de avansul federal al Uniunii, din noul Tratat au fost suprimate toate indiciile care ar fi putut conduce la ideea că U.E. s-ar putea transforma într-un astfel de stat (a dispărut, de pildă, termenul de „constituție”, precum și secțiunea consacrată simbolurilor UE). Cu toate acestea, noul Tratat a preluat cea mai mare parte a inovațiilor incluse în Tratatul Constituțional, adoptându-se așa numita „strategie a vălului”.

În aspect instituțional Tratatul păstrează cele 5 instituții comunitare existente și până atunci: Parlamentul European, Consiliul European, Comisia, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, totodată realizând reglementări structural-funcționale majore.

Tratatul de la Lisabona redistribuie locurile din Parlamentul European pe baza unei formule proporționale, iar numărul maxim s-a stabilit la 750 parlamentari. Parlamentul European a evoluat în următoarele direcții: a lărgirii competențelor, a simplificării sistemului de vot care va fi utilizat din 2014, a implicării elementului național în sistem și corelarea activității PE cu cea a parlamentelor naționale. S-a instituționalizat sistemul de partide. S-a intensificat rolul PE în alegerea Președintelui Comisiei Europene și, indirect, în propunerea candidaților pentru posturile de comisari. PE se poate implica și în problemele de politică externă prin intermediul Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate.

Sistemul de vot este simplificat, parlamentele naționale primesc un rol mult mai important iar Uniunea Europeană devine un actor global mai proeminent. Toate aceste atribuții ale Parlamentului European presupun pe lângă o putere mai mare și o responsabilitate mai mare și mult mai bine definită.

Consiliul European dobândește un statut clar prin Tratatul de la Lisabona, care stipulează că CE definește orientările și politicile generale, dar nu are funcții legislative. Componența lui rămâne aceiași, cu specificarea că Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate participă la ședințele lui. Consiliul European are un rol important în ipoteza solicitării de către un stat membru a retragerii din Uniune, drept acordat prin Tratatul de la Lisabona. S-a renunțat la președinția rotativă și s-a instituit postul de Președinte al Consiliului European.

Consiliul Uniunii Europene este alcătuit din miniștri ai statelor membre, de la fiecare stat câte unul, în funcție de domeniile vizate și are atribuții legislative realizate împreună cu P.E. și Comisie. Tratatul de la Lisabona stabilește că din 2014 majoritatea calificată va constitui 55% din state ce reprezintă 65 % populație.

Comisia este compusă din comisari, fiecare stat membru având propriul său comisar. Comisia are drept de inițiativă legislativă, astfel încât balanța de putere caracteristică sistemului instituțional comunitar, deși înclinată spre Comisie încă de la înființarea Comunităților Europene, prin puterea monopolistă pe care o are asupra stabilirii agendei politice, continuă să o favorizeze, conferindu-i rolul de instituție dominantă din acest punct de vedere. Acest rol se consolidează în urma Tratatului de la Lisabona prin diminuarea forței de blocare a legislației specifică anterior Consiliului. Noua versiune a „Compromisului de la Ioannina” prevede ca o eventuală soluție instituirea minorității de blocaj pentru care este necesară obligativitatea votului negativ a minim 4 state membre ce reprezintă 35% din populația UE.

Valențe vădite constituționale prezintă și mecanismul de control al actelor instituțiilor comunitare realizat de Curtea de Justiției a UE. Pe lângă faptul că interpretează tratatele, că se pronunță asupra validității actelor adoptate de instituțiile, oficiile sau agențiile Uniunii, ea poate controla legalitatea actelor, inclusiv legislative, ale Consiliului, Comisiei, Parlamentului European și ale Băncii Centrale Europene dacă ele au menirea de a produce efecte juridice față de terți.

Ținând cont atât de parcursul „accidentat” al actualului Tratat, dar și de climatul economic și politic actual extrem de tensionat, posibilitatea renegocierii tratatului în perioada următoare apare ca neplauzibilă. Pe de altă parte însă, deoarece persistă încă multe semne de întrebare în legătură cu modul în care va funcționa Uniunea în viitor, îndeosebi la nivelul celor două poziții nou create, Președinte al Consiliului European și Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună, amendamente la actualul Tratat, privind funcționarea celor două instituții, sau precizări suplimentare oferite prin alte diferite documente normative specifice, apar ca inevitabile.

Parlamentele naționale au fost prezente în procesul de integrare europeană de la bun început, în special într-un mod indirect ca parte a ordinii interne constituționale a statelor membre, care prin guvernele lor au construit Comunitățile iar apoi Uniunea, prin intermediul dreptului public internațional. Parlamentele naționale au ratificat tratatele fondatoare, de aderare, și convențiile din pilonul III, au transpus legislația secundară europeană în ordinea lor juridică internă, și au monitorizat activitățile guvernelelor lor întreprinse în arena europeană.

Merită menționat faptul că, până la primele alegeri generale directe pentru Parlamentul European din anul 1979, parlamentele naționale erau reprezentare în mod direct la nivelul Comunității, însă competențele Parlamentului ca organ de natură consultativă și de control erau atunci foarte limitate.

Parlamentele naționale au fost în general considerate principalii „perdanți”, în procesul de integrare europeană, mai ales din cauza pierderii competențelor legislative în favoarea instituțiilor europene și eroziunii controlului parlamentar asupra executivului. Parlamentele au încercat să se confrunte cu această problemă, printre altele, prin controlarea pozițiilor propriilor guverne adoptate în cadrul procedurilor legislative în UE. Rolul principal a fost jucat de obicei de către comisiile pentru afaceri europene, însă domeniul problemelor examinate, metodelor de lucru ale comisiilor, puterile lor față de proprii miniștrii și cooperarea cu comisiile sectoriale au fost și sunt încă foarte diversificate. Atribuțiile parlamentelor naționale în aceast domeniu constituie o funcția a responsabilității guvernamentale a guvernului și aparțin de competențele interne ale fiecărui stat. Cu toate acestea, la începutul anilor '90 ai secolului al XX-lea, parlamentele statelor membre au dobândit posibilitatea de a-și exprima într-un mod mai activ propriul punct de vedere pe teme europene.

În informațiile prezentate în capitolul II, s-a încercat prezentarea noilor competențe oferite parlamentelor naționale în baza Tratatului de la Lisabona. Pe scurt și în mod simplificat acestea pot fi grupate după cum urmează:

consolidarea dreptului de a primi informații – mecanismul de informare a fost îmbunătățit prin extinderea, printre altele, a listei de documente și tipurilor de informații transmise direct către parlamente (de exemplu, proiecte de acte normative, documente de planificare legislativă, cereri de aderare la UE, propuneri de revizuire a tratatelor, informații cu privire la evaluarea implementării de către statele membre a politicilor AFSJ), precum și lista instituțiilor UE responsabile pentru transmiterea directă a informațiilor și documentelor (anterior doar Comisia);

dreptul de a monitoriza respectarea principiului subsidiarității, un proces bazat pe mecanismului de avertizare timpurie care implică parlamentele în mod direct în implementarea acestui principiu: cartonașul galben poate duce la modificarea sau retragerea unui proiect de act normativ pe care parlamentele îl consideră contrar principiului subsidiarității, iar cartonașul portocaliu – la întreruperea procedurii legislative ordinare într-un mod simplificat de către Parlamentul European sau de Consiliu. Până în prezent, parlamentele puteau examina proiectele actelor normative privind respectarea principiului subsidiarității pe baza regulilor de aplicare generală și să prezinte opiniile sale guvernelor lor sau să le formuleze în COSAC (de exemplu, în cadrul verificării coordonate a respectării principiului subsidiarității); poziția COSAC, cu toate acestea, nu a avut un caracter obligatoriu nici pentru instituțiile comunitare și nici pentru cele parlamentare;

dreptul de veto – opoziția chiar și a unui singur parlament duce la blocarea uneia dintre următoarele proceduri: procedura generală de pasarelă (passerelle) în conformitate cu art. 48, alin. 7 din TUE (care formează procedura simplificata de revizuire a tratatelor) și procedurile specifice-sectoriale de pasarelă (passerelle) în conformitate cu art. 81, alin. 3 din TUE (schimbarea procedurii de adoptare a actelor privind dreptul familiei cu implicații transfrontaliere); anterior parlamentele naționale nu au avut un instrument similar;

monitorizarea spațiului de libertate, securitate și justiție – ceea ce reprezintă contribuția parlamentelor la mecanismele de evaluare a implementării politiciilor AFSJ ale Uniunii, și la controlul politic al Europol și evaluarea activităților Eurojust; anterior COSAC a avut dreptul de a prezenta contribuții cu privire la activitățile legislative ale Uniunii în ceea ce privește AFSJ;

participarea la cooperarea extinsă interparlamentară – noile mecanisme de cooperare pot include organizarea de dezbateri privind politica comună externă și de securitate, inclusiv de securitate și apărare comună; COSAC poate oferi un forum de cooperare, nu numai pentru comisiile de afaceri europene, ci și, de asemenea, pentru comisiile de specialitate; mandatul pentru determinarea cadrului cooperării interparlamentare eficiente și periodice în cadrul Uniunii, a fost acordat parlamentelor naționale și Parlamentul European.

În concluzie, Tratatul de la Lisabona marchează un progres indiscutabil în constituționalizarea modelului social european prin formularea obiectivelor și a instrumentelor, dar și prin redactarea noii clauze sociale, aspecte ce nu existau înainte. Este clar că, explicitarea și constituționalizarea, nu sunt mereu evidente și nu sunt percepute cu suficientă claritate asta explicându-se prin aceea că trebuiau să „navigheze” între diferite dispoziții ale Tratatelor.

Nu se poate minimaliza progresul realizat și putem argumenta spunând că toate acestea se regăsesc în Tratate – ca și în Cartă – și că au valoare juridică, obligând puterile publice comunitare să le respecte în activitatea legislativă sau executivă. În cazul încălcării, există posibilitatea apelului la jurisdicția comunitară. Toate acestea sunt deosebit de importante mai ales într-un moment ca acesta, când, la criza statului bunăstării se adaugă cea provocată de extindere. Cum știm, începând cu anul 2004 au aderat la Uniunea Europeană state ce aveau o economie mai liberală și mai puțin intervenționistă precum cea a vechilor state membre. Această constituționalizare presupunea, între altele, ca existența unei majorități de state membre de tendință liberală să nu poată altera elementele definitorii ale modelului.

Existența acestor clauze sociale și a regularizării serviciilor de interes economic general, reflectă opțiunea europeană pentru un anume model economic și social. Politicile comunitare care aplică și dezvoltă un asemenea model trebuie să respecte anumite limite sau, altfel spus, să servească îndeplinirii unor obiective având conținut social și care reflectă modelul de societate, un model ce operează cu valori precum egalitatea, dezvoltarea socială, dezvoltarea sustenabilă și protecția mediului.

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE (fără a le înlocui) și pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

Europa ca actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Numirea unui înalt reprezentat pentru politică externă și securitate, care este în același timp unul dintre vice-președinții Comisiei Europene, va crește impactul, coerența politicilor și vizibilitatea Uniunii Europene pe plan extern. Serviciul European de Acțiune Externă este o nouă instituție a Uniunii Europene, a cărei înființare a fost prevăzută prin Tratatul de la Lisabona. Serviciul asistă Înaltul Reprezentant al UE pentru politica externă și de securitate comună în exercitarea mandatului său.

Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întărește puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale. Evoluția politicii europene de securitate și apărare se va realiza păstrând unele modalități decizionale specifice, facilitându-se totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

1) Instituțiile Uniunii Europene formează un sistem corelat de organisme și organizații dotat cu puteri decizionale, executive și consultative. Ele reprezintă, astfel, nu orice componentă a Uniunii, ci una cu caracter fundamental, care-i asigură însăși existența organizatorică și funcțională.

2) Valorile și obiectivele Uniunii Europene prevăzute în tratatele constitutive animă și funcționarea instituțiilor sale. Ele au ca țel fundamental unitatea Europei, bazată pe: solidaritatea economică și politică; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului; înlăturarea inegalităților economico-sociale, de cultură și civilizație dintre statele membre și dintre cetățenii lor, inclusiv îmbunătățirea locului Europei în economia mondială și în procesele sale de globalizare.

3) Sistemul instituțional eurocomunitar reprezintă expresia unui model unic de guvernanță internațională: el este mai mult decât o organizație interguvernamentală, cu elemente supranaționale, dar mai puțin decât o federație sau confederație statală. Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul European ilustrează prezența componentei suprastatale în cadrul Uniunii Europene și exprimă în mod concret părți din suveranitatea națională a țărilor membre transferate asupra întregii organizații.

4) Sistemul instituțional inițial al Comunității Europene , reflectând dezvoltarea în timp a integrării , atât în adâncime, cât și în lărgime, cu noi membri – în total șapte extinderi în perioada 1972-2014 și creșterea numărului de membri de la șase la 28 – și-a schimbat funcțiile, compoziția entităților și numărul lor. Schimbările, în sensul dezvoltării și îmbunătățirii activității, s-au produs mai ales în favoarea Parlamentului, Comisiei și Consiliului European, sporindu-le competențele.

5) Relațiile interinstituționale se bazează pe o strânsă cooperare partenerială ce vizează orientarea lor către politicile comune, într-un cadru democratic de analiză și control al modului de exercitare a puterii executive.

6) Instituțiile Uniunii Europene, asigurându-i funcționarea, se pun astfel în serviciul cetățenilor eurocomunitari, adică al „poporului european”. Ele își propun să aducă bunăstare economică, socială, culturală tuturor cetățenilor europeni, indiferent de proveniența lor națională și etnică, de orientările religioase, de starea de populație majoritară sau minoritară etc. În acest spirit, instituțiile eurocomunitare își asumă obligația statutară de a lua decizii ținând seama de nevoile cetățenilor și de părerile lor, respectând principiile proporționalității și subsidiarității.

7) Forurile instituționale își modelează gândirea și obiectivele strategice în corcondanță cu cerințele istorice actuale de așa manieră încât să pregătească Uniunea Europeană pentru viitoarele provocări globale. Cadrul strategic actual urmărește finalizarea reformei instituționale, prin întărirea responsabilităților, abilităților și partajarea competențelor instituțiilor create în comun pentru ca acestea să poată răspunde eficient și adecvat noilor exigențe de creștere și dezvoltare contemporane.

Bibliografie:

Monografii, manuale, broșuri:

Dragomir, Eduard, Niță, Dan. Tratatul de la Lisabona. București: Editura Nomina Lex, 2009.

Sidjanski, Dusan. Viitorul federalist al Europei. Iași: Editura Polirom, 2010.

Llorente, Mercedes Guinea, Luzarraga, Francisco Aldecoa. Europa Viitorului. Tratatul de la Lisabona. Iași: Editura Polirom, 2011.

Buru, Grațiela Călina Livietta. Uniunea europeană. De la Roma la Lisabona. Editura Economică, București, 2012. – 303 p., ISBN 978-973-709-603-6

Profiroiu Marius, Profiroiu Alina, Popescu Irina, Instituții și Politici Europene. București: Editura Economică, 2008.

Construcția Europeană. O scurtă prezentare. Îndrumar metodico-didactic / Valeriu Efremov; Acad. Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”, Catedra Științe Umanistice și Limbi Străine. – Ch.: Pontos, 2011 (Tipogr. „Reclama” S.A.). – 132 p. – (Seria „Construcția Europeană”). ISBN 978 – 9975-51-078-3

Versiunea Consolidată a Tratatelor și a Cartei Drepturilor Fundamentale, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2012.

Duțu, Petre, Bogzeanu, Cristina. Reforma instituțională a UE din perspectiva politicii de securitate și apărare comune. București : Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2011. – 80 p. ISBN 978-973-663-908-1

Cassese, A. International Law In A Divided World, Clarendon Press, Oxford, 1996.

George, S., Bache, Ian. Politics in the European Union, Oxford University Press, 2001.

Labouz, M.F. Les accords de Maastricht et la Constitution de l’Union Européenne, Cedin, Cahiers internationaux, ed. Montchrestien, Paris, 1992.

Manin, Ph. Les communautés européennes. L’Union européenne, Paris, 1993.

Rideau, J. Droit institutionnel de l’Union et des Communautés Européennes, ed.a 3-a, L.G.D.J., 1999.

Rideau, J. Le droit de l’Union Européenne, PUF, Paris, 1995.

Sakwa, R., Stevens, A. Contemporary Europe, Macmillan Press, 2000.

Shaw, M.N. International Law, Cambridge, ed. a III-a, 1991.

Dragomir, Eduard, Niță, Dan. Tratatul de la Lisabona. Ed. Nomina Lex, 2009.

Bușoi, Cristian. Ghid pentru Tratatul de la Lisabona.

Duff, Andrew. Ghidul Tratatului de la Lisabona.

„The Treaty of Lisbon: an impact assesment” – House of Lords, Londra 2008.

„Glosar privind Tratatul de la Lisabona” – Institutul European din România, 2009.

Varela, Diego. Guvernarea Uniunii Europene, Iasi: Editura Institutul European, 2008.

Comisia Europeană (pdf). How the European Union works: Your guide to the EU institutions. 2006, p. 20. ISBN 9279022253.

Tratatul Uniunii Europene: Articolul 17:7.

Hix, Simon. „Sistemul politic al Uniunii Europene”. MacMillan, Basingstoke.1999, 32 p.

Murray, Alasdair (30 septembrie 2002). „Reform not or languish later”. Centrul European pentru Reformă.

Peterson, John and Shackelton, Michael. „Instituțiile Uniunii Europene”. 2006, p. 152.

Verhofstadt, Guy. Statele Unite ale Europei. Londra: Federal Trust. 2006, p. 69. ISBN 1-903403-86-3.

Dougan, M. The Treaty of Lisbon 2007: Winning Minds, Not Hearts. // Common Market Law Review. 2008. Vol. 45. P. 617-703.

Eppink, Derk-Jan; Ian Connerty (translator). Life of a European Mandarin: Inside the Commission (ed. 1st). Tielt, Belgium: Lannoo. 2007, p. 213. ISBN 978-90-209-7022-7.

Кавeшникoв, H.Ю. Eвpocoюз в пpoцecce тpанcфopмации. / H.Ю. Кавeшникoв // Coвpeмeнная Eвpoпа. – 2005. – № 3. – C. 31-45.

Eвpoпeйcкий Coюз в XXI вeкe: вpeмя иcпытаний / Пoд peд. O.Ю. Пoтeмкинoй (oтв. peд.), H.Ю. Кавeшникoва, H.Б. Кoндpатьeвoй — M.: Издатeльcтвo «Becь Mиp», 2012 — 656 c. — (Cтаpый Cвeт — нoвыe вpeмeна) ISBN 978-5-7777-0547-1

– Кавeшникoв, H.Ю. Лиccабoнcкий дoгoвop и eгo пocлeдcтвия для pазвития EC. // Aктyальныe пpoблeмы Eвpoпы. № 2, 2010. C. 54-76.

Кавeшникoв, H.Ю. Tpанcфopмация инcтитyциoнальнoй cтpyктypы Eвpoпeйcкoгo Coюза. M.: Hавoна, 2010.

Eвpoпeйcкий Coюз. Ocнoвoпoлагающиe акты в peдакции Лиccабoнcкoгo дoгoвopа c кoмeнтаpиями. / Пoд peд. C.Ю. Кашкина. M.: Инфpа-M, 2008.

Энтин, M.Л. Eвpocoюз: Дoгoвop o peфopмe. // Coвpeмeнная Eвpoпа. № 4, oктябpь-дeкабpь, 2007. C. 19-32.

Энтин, M.Л. Пpавo Eвpoпeйcкoгo Coюза. Hoвый этап эвoлюции: 2009-2017 гoды. Cepия «Oбщиe пpocтpанcтва Poccия-EC: пpавo, пoлитика, экoнoмика». Bып. 5. M.: EУИ пpи MГИMO(У) MИД Poccии, Изд-вo «AКCИOM», 2009.

Articole științifice din reviste și alte surse:

Mutulescu, Antonia. Punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă. Studii de drept românesc nr. 1/2010.

Pătru, Ștefan Radu. „Anumite considerațiuni privind personalitatea juridică a Uniunii Europene în urma Tratatului de la Lisabona”. Revista Consilier European nr. 1/2010.

Popescu, Andreea. Lisabona pune bazele unei armate a Uniunii? Revista Modulul Jean Monet, nr. 2 (decembrie 2007 – februarie 2008). Tratatul de la Lisabona. pag. 20-21.

Dinu, Andrei. Noua configuratie institutionala a Uniunii – 6 puncte. Revista Modulul Jean Monet, nr. 2 (decembrie 2007 – februarie 2008). Tratatul de la Lisabona. pag. 37-41.

Charter, David (2007). „Un nou mediu legal”. E!Sharp (People Power Process).

„Contra-terorism – Acțiunile UE intensificate cu viteză”. Comisia Europeană. 6 noiembrie 2007.

„Politica de securitate a UE si rolul Comisiei”. Comisia Europeană. Arhivat din original la 22 octombrie 2007.

„Tratatul de la Nisa” (PDF). Comisia Europeana. 21 Februarie 2001. Arhivat din original la 22 noiembrie 2006.

„Reconstrucția „Residence Palace””. UIA Architectes. 26 septembrie 2005.

Surse Internet:

Popescu Andrei, „Tratatul de la Lisabona – un tratat modificator și reformator al Uniunii Europene”, Buletin de informare legislativă nr. 1/2008, Consiliul Legislativ, Disponibil pe www.clr.ro Accesat la 07.04.2014.

Tratatul de la Lisabona– varianta consolidată, Bruxelles, 30 aprilie 2007, Disponibil pe http://europa.eu/eu-law/treaties/index_ro.htm Accesat la 07.04.2014.

Popescu, Maria. Tratatul de la Lisabona – arhitect al unei noi structuri instituționale europene. Revista Juridical Tribune, Volume 3, Issue 1, June 2013, pag. 101 -115. Disponibil pe http://www.tribunajuridica.eu/arhiva/An3v1/art6.pdf Accesat la 06.04.2014.

Jura, Cristian. Reprezentarea internațională a Uniunii Europene. Disponibil pe http://www.ugb.ro/Juridica/Issue1RO/12_Reprezentarea_internationala_a_UECristian_JuraRO.pdf Accesat la 06.04.2014.

Drăgan, Gabriela. Tratatul de la Lisabona – un nou pas în crearea unei Europe unite? Revista Sfera Politicii, nr. 5 (147), 2010. – pag. 10-16. Disponibil pe http://issuu.com/sferapoliticii/docs/sfera_147/19?e=1423808/3689306 Accesat la 06.04.2014.

Bărbulescu, Iordan Gheorghe. Tratatul de la Lisabona. noi provocări la adresa spațiului administrativ european. Document-suport pentru panelul 1. 14 pag. Disponibil pe http://www.prefecturaalba.ro/Panel1.pdf Accesat la 06.04.2014.

Strategii ale Uniunii Europene și ale Alianței Nord-Atlantice în prevenirea și combaterea fenomenului terorist. Disponibil pe https://www.sri.ro/fisiere/studii/strategieue.pdf Accesat la 06.04.2014.

Arat, Gheorghe Teodor. Uniunea Europeană în contextul globalizării politice. Disponibil pe https://www.proceedings.univ-danubius.ro/index.php/eirp/article/viewFile/1021/940 Accesat la 06.04.2014.

www.europedirect.centras.ro Accesat la 13.04.2014.

www.euractiv.ro Accesat la 13.04.2014.

http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm Accesat la 13.04.2014.

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0009_ro.htm. Accesat la 13.04.2014.

Integrarea demersului de cercetare documentară în practicile pedagogice. Disponibil pe http://www.rasfoiesc.com/educatie/didactica/INTEGRAREA-DEMERSULUI-DE-CERCE31.php Accesat la 13.04.2014.

Bușoi, Cristian. Ghid pentru Tratatul de la Lisabona. Disponibil pe http://www.cristianbusoi.eu/wp-content/uploads/2014/11/815-Ghid-pentru-Tratatul-de-la-Lisabona.pdf, pag. 17-21. Accesat la 14.02.2015.

Tratatul de la Lisabona și influența sa asupra construcției europene. Disponibil pe http://www.prefecturailfov.ro/Afaceri-Europene/tratatul-lisabona/Tratatul%20de%20la%20Lisabona%20(sinteza%20DAE).pdf Accesat la 03.03.2015.

Tratatul de la Lisabona. Disponibil pe http://europedirect.centras.ro/assets/editor/file/continut%20brosura.pdf. Accesat la 03.03.2015.

Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene. Disponibil pe http://www.presidency.ro/static/Versiunea_consolidata.pdf Accesat la 03.03.2015.

Ghidul Dumneavoastră privind Tratatul de la Lisabona. Disponibil pe http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-62/Legislatie/europeana/4_Tratat_Lisabona/2_Ghid_Tratat_Lisabona.pdf Accesat la 03.03.2015.

Poziția parlamentelor naționale în UE în baza Tratatului de la Lisabona – documente și publicații alese. Disponibil pe http://libr.sejm.gov.pl/oide/en/index.php?option=com_content&view=article&id=28&Itemid=54 Accesat la 04.04.2015.

Dezbatere asupra rolului parlamentelor naționale în UE în baza Tratatului de la Lisabona –

Informații OIDE Disponibil pe:

http://libr.sejm.gov.pl/oide/en/index.php?option=com_content&view=article&id=510&Itemid=296 Accesat la 04.04.2015.

Poziția parlamentelor naționale în UE conform Tratatului de la Lisabona. Disponibil pe: http://www.parl2011.pl/prezydencja.nsf/lexi/md_DKUS-8EZCVT/$File/poz_parl_md.pdf Accesat la 05.04.2015.

Poziția parlamentelor naționale în UE în baza Tratatului de la Lisabona – documente și publicații alese. Disponibil pe: http://libr.sejm.gov.pl/oide/en/index.php?option=com_content&view=article&id=28&Itemid=54 Accesat la 04.04.2015.

Summaries of EU Legislation. Available: http://eur-lex.europa.eu/browse/summaries.html Accesat la 07.04.2015.

Politica socială. Disponibil pe: http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0023_ro.htm Accesat la 07.04.2015.

Politica economică și monetară. Disponibil pe: http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0031_ro.htm. Accesat la 07.04.2015.

Tratatul de la Lisabona. Europa în secolul al XX-lea. Tratatul pe scurt. Disponibil pe http://ec.europa.eu/archives/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm. Accesat la 07.04.2015.

Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE). Disponibil pe http://www.mae.ro/node/1534. Accesat la 07.04.2015.

Mahony, Honor (9 February 2010) UE voteaza noua comisie după multe amânări, EU Observer. Disponibil pe https://euobserver.com/institutional/29436. Accesat la 05.05.2015.

Comisia Europeană. „Departamente (Directorate-Generale) și servicii”. Disponibil pe http://ec.europa.eu/about/ds_en.htm. Accesat la 05.05.2015.

Comisia Europeană. „Despre Comisia Europeană”. Disponibil pe http://ec.europa.eu/about/index_en.htm. Accesat la 05.05.2015.

„Comisia Europeană”. CVCE. Disponibil pe http://www.cvce.eu/obj/european_commission-en-281a3c0c-839a-48fd-b69c-bc2588c780ec.html. Accesat la 05.05.2015.

„Glosar: Dreptul de inițiativă”. Europa (web portal). Disponibil pe http://europa.eu/legislation_summaries/glossary./ Accesat la 05.05.2015.

Wallis, Diana; Picard, Severine. „Dreptul cetățenilor la inițiativă în Constituția Europeană: A doua șansă pentru democrație”. Arhivat la 6 martie 2006. „Interviu cu Secretarul General al Comisiei Europene Catherine Day”. EurActiv. 25 septembrie 2006. Disponibil pe http://www.euractiv.com/future-eu/interview-european-commission-secretary-general-catherine-day/article-158149. Accesat la 05.05.2015.

„Executive body”. CVCE. Disponibil pe http://www.cvce.eu/obj/executive_body-en-1ea2c754-b3fe-42ea-b6ab-44f07291d9ee.html. Accesat la 05.05.2015.

„Bruxelles spune OK”. The Economist. 20 septembrie 2007. Disponibil pe http://www.economist.com/node/9832900. Accesat la 05.05.2015.

La Lobbycracia Europea – Aparicio Caicedo, analyst, Gertrude Ryan Law Observeratory, opinion piece in Legal Today magazine. Disponibil pe http://www.legaltoday.com/actualidad/noticias/la-lobbycracia-europea. Accesat la 05.05.2015.

„Glossary: Comitology”. Europa (web portal). Disponibil pe http://europa.eu/legislation_summaries/glossary. Accesat la 05.05.2015.

„The European Commission”. Europa (web portal). Disponibil pe http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/index_en.htm. Accesat la 05.05.2015.

Castle, Stephen (5 august 2004). „After 13 years of hold-ups and incompetence, the EU's 'Berlaymonster' rises like a phoenix”. The Independent. Disponibil pe http://www.independent.co.uk/news/world/europe/after-13-years-of-holdups-and-incompetence-the-eus-berlaymonster-rises-like-a-phoenix-6164222.html. Accesat la 05.05.2015.

„Instituțiile UE: Comisia Europeană”. Europa (web portal). Disponibil pe http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/index_en.htm. Accesat la 05.05.2015.

Amies, Nick (21 septembrie 2007). „Former EU Mandarin Spills the Beans on Commission Intrigue”. Deutsche Welle. Disponibil pe http://www.dw.de/former-eu-mandarin-spills-the-beans-on-commission-intrigue/a-2790009-1. Accesat la 05.05.2015.

„Serviciul Civil: date drespre personal”. Europa (web portal). Disponibil pe http://ec.europa.eu/civil_service/about/figures/index_en.htm. Accesat la 05.05.2015.

Consolidated versions of the Treaty on European Union and the Treaty on the functioning of the European Union. Available of http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/st06655-re01.en08.pdf. Accesed 07.05.2015.

Art. 13 al Tratatului Uniunii Europene. Disponibil pe http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:C:2010:083:SOM:EN:HTML. Accesat la 07.05.2015.

Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene. Disponibil pe http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=OJ:C:2010:083:FULL&from=EN. Accesat la 07.05.2015.

Articolul 2, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Disponibil pe http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Tratat_functionare_UE_consolidat.pdf. Accesat la 07.05.2015.

The Institutions of the Union: The European Council. Disponibil pe http://europa.eu/scadplus/constitution/europeancouncil_en.htm. Accesat la 07.05.2015.

„BBC News — Primul-ministru belgian a fost desemnat președintele consiliului”. Disponibil pe http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/8367589.stm. Accesat la 07.05.2015.

Peers, Steve (2 august 2007). „Tratatul de reforma a UE nr. 2.2: prevederile referitoare la politica externă din Tratatul de functionare a UE (TFUE)”. Disponibil pe http://www.statewatch.org/news/2007/aug/eu-reform%20treaty-csfp1-2-2.pdf. Accesat la 07.05.2015.

Peers, Steve (2 august 2007). „Analiza tratatului de reforma a UE 1: JHA preveder. Disponibil pe http://www.statewatch.org/news/2007/aug/eu-reform-treaty-jha-analysis-1.pdf. Accesat la 07.05.2015.

Mahony, Honor (13 Decembrie 2007). „Liderii UE semnează noul tratat/EU leaders to sign up to new treaty”. EU Observer. Disponibil pe https://euobserver.com/news/25320. Accesat la 07.05.2015.

Peter Sain Ley Berry (1 Noiembrie 2007). „Comentariu: Călătoriile în circuit nu merită Comentariu: Călătoriile în circuit nu merită/Travelling circuses are not worth the carbon”. EU Observer. Disponibil pe https://euobserver.com/opinion/25073. Accesat la 07.05.2015.

http://lexmag.ro/module.php?ModuleName=com.summercart.news&list=&page=5

http://spyn.ro/legislatie/legislatie-internationala/tratatul-de-la-lisabona/

Lista abrevierilor:

AFSJ – Spațiul libertății, securității și justiției

BCE – Banca Centrală Europeană

CE – Comunitatea Europeană

CECO – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului

CEE – Comunitatea Economică Europeană

CEEA – Comunitatea Economică a Energiei Atomice

CESE – Comitetul Economic și Social European

CIG – Conferința InterGuvernamentală

CJ – Curtea de Justiție

CPE – Cooperarea Politică Europeană

COSAC – Conferința a Comitetelor Parlamentare pentru Afaceri Unionale a Uniunii Europene

CPJMP – Cooperarea Polițienească și Judiciară în Materie Penală

DG – Direcții Generale

EIB – Banca Europeană de Investiții

Euroatom – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

EUSC – Centrul de Sateliți a Uniunii Europene

EWM – Mecanism de avertizare timpurie

MOPE – Marile orientări ale politicilor economice

PE – Parlamentul European

PESC – Politica Externă și de Securitate Comună

PSAC – Politica de Securitate și Apărare Comună

SEAE – Serviciul european de acțiune externă

TCE – Tratatul Constituției Europene

TCE – Tratatul Comunității Europene

TUE – Tratatul Uniunii Europene

UE – Uniunea Europeană

Bibliografie:

Monografii, manuale, broșuri:

Dragomir, Eduard, Niță, Dan. Tratatul de la Lisabona. București: Editura Nomina Lex, 2009.

Sidjanski, Dusan. Viitorul federalist al Europei. Iași: Editura Polirom, 2010.

Llorente, Mercedes Guinea, Luzarraga, Francisco Aldecoa. Europa Viitorului. Tratatul de la Lisabona. Iași: Editura Polirom, 2011.

Buru, Grațiela Călina Livietta. Uniunea europeană. De la Roma la Lisabona. Editura Economică, București, 2012. – 303 p., ISBN 978-973-709-603-6

Profiroiu Marius, Profiroiu Alina, Popescu Irina, Instituții și Politici Europene. București: Editura Economică, 2008.

Construcția Europeană. O scurtă prezentare. Îndrumar metodico-didactic / Valeriu Efremov; Acad. Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”, Catedra Științe Umanistice și Limbi Străine. – Ch.: Pontos, 2011 (Tipogr. „Reclama” S.A.). – 132 p. – (Seria „Construcția Europeană”). ISBN 978 – 9975-51-078-3

Versiunea Consolidată a Tratatelor și a Cartei Drepturilor Fundamentale, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2012.

Duțu, Petre, Bogzeanu, Cristina. Reforma instituțională a UE din perspectiva politicii de securitate și apărare comune. București : Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2011. – 80 p. ISBN 978-973-663-908-1

Cassese, A. International Law In A Divided World, Clarendon Press, Oxford, 1996.

George, S., Bache, Ian. Politics in the European Union, Oxford University Press, 2001.

Labouz, M.F. Les accords de Maastricht et la Constitution de l’Union Européenne, Cedin, Cahiers internationaux, ed. Montchrestien, Paris, 1992.

Manin, Ph. Les communautés européennes. L’Union européenne, Paris, 1993.

Rideau, J. Droit institutionnel de l’Union et des Communautés Européennes, ed.a 3-a, L.G.D.J., 1999.

Rideau, J. Le droit de l’Union Européenne, PUF, Paris, 1995.

Sakwa, R., Stevens, A. Contemporary Europe, Macmillan Press, 2000.

Shaw, M.N. International Law, Cambridge, ed. a III-a, 1991.

Dragomir, Eduard, Niță, Dan. Tratatul de la Lisabona. Ed. Nomina Lex, 2009.

Bușoi, Cristian. Ghid pentru Tratatul de la Lisabona.

Duff, Andrew. Ghidul Tratatului de la Lisabona.

„The Treaty of Lisbon: an impact assesment” – House of Lords, Londra 2008.

„Glosar privind Tratatul de la Lisabona” – Institutul European din România, 2009.

Varela, Diego. Guvernarea Uniunii Europene, Iasi: Editura Institutul European, 2008.

Comisia Europeană (pdf). How the European Union works: Your guide to the EU institutions. 2006, p. 20. ISBN 9279022253.

Tratatul Uniunii Europene: Articolul 17:7.

Hix, Simon. „Sistemul politic al Uniunii Europene”. MacMillan, Basingstoke.1999, 32 p.

Murray, Alasdair (30 septembrie 2002). „Reform not or languish later”. Centrul European pentru Reformă.

Peterson, John and Shackelton, Michael. „Instituțiile Uniunii Europene”. 2006, p. 152.

Verhofstadt, Guy. Statele Unite ale Europei. Londra: Federal Trust. 2006, p. 69. ISBN 1-903403-86-3.

Dougan, M. The Treaty of Lisbon 2007: Winning Minds, Not Hearts. // Common Market Law Review. 2008. Vol. 45. P. 617-703.

Eppink, Derk-Jan; Ian Connerty (translator). Life of a European Mandarin: Inside the Commission (ed. 1st). Tielt, Belgium: Lannoo. 2007, p. 213. ISBN 978-90-209-7022-7.

Кавeшникoв, H.Ю. Eвpocoюз в пpoцecce тpанcфopмации. / H.Ю. Кавeшникoв // Coвpeмeнная Eвpoпа. – 2005. – № 3. – C. 31-45.

Eвpoпeйcкий Coюз в XXI вeкe: вpeмя иcпытаний / Пoд peд. O.Ю. Пoтeмкинoй (oтв. peд.), H.Ю. Кавeшникoва, H.Б. Кoндpатьeвoй — M.: Издатeльcтвo «Becь Mиp», 2012 — 656 c. — (Cтаpый Cвeт — нoвыe вpeмeна) ISBN 978-5-7777-0547-1

– Кавeшникoв, H.Ю. Лиccабoнcкий дoгoвop и eгo пocлeдcтвия для pазвития EC. // Aктyальныe пpoблeмы Eвpoпы. № 2, 2010. C. 54-76.

Кавeшникoв, H.Ю. Tpанcфopмация инcтитyциoнальнoй cтpyктypы Eвpoпeйcкoгo Coюза. M.: Hавoна, 2010.

Eвpoпeйcкий Coюз. Ocнoвoпoлагающиe акты в peдакции Лиccабoнcкoгo дoгoвopа c кoмeнтаpиями. / Пoд peд. C.Ю. Кашкина. M.: Инфpа-M, 2008.

Энтин, M.Л. Eвpocoюз: Дoгoвop o peфopмe. // Coвpeмeнная Eвpoпа. № 4, oктябpь-дeкабpь, 2007. C. 19-32.

Энтин, M.Л. Пpавo Eвpoпeйcкoгo Coюза. Hoвый этап эвoлюции: 2009-2017 гoды. Cepия «Oбщиe пpocтpанcтва Poccия-EC: пpавo, пoлитика, экoнoмика». Bып. 5. M.: EУИ пpи MГИMO(У) MИД Poccии, Изд-вo «AКCИOM», 2009.

Articole științifice din reviste și alte surse:

Mutulescu, Antonia. Punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă. Studii de drept românesc nr. 1/2010.

Pătru, Ștefan Radu. „Anumite considerațiuni privind personalitatea juridică a Uniunii Europene în urma Tratatului de la Lisabona”. Revista Consilier European nr. 1/2010.

Popescu, Andreea. Lisabona pune bazele unei armate a Uniunii? Revista Modulul Jean Monet, nr. 2 (decembrie 2007 – februarie 2008). Tratatul de la Lisabona. pag. 20-21.

Dinu, Andrei. Noua configuratie institutionala a Uniunii – 6 puncte. Revista Modulul Jean Monet, nr. 2 (decembrie 2007 – februarie 2008). Tratatul de la Lisabona. pag. 37-41.

Charter, David (2007). „Un nou mediu legal”. E!Sharp (People Power Process).

„Contra-terorism – Acțiunile UE intensificate cu viteză”. Comisia Europeană. 6 noiembrie 2007.

„Politica de securitate a UE si rolul Comisiei”. Comisia Europeană. Arhivat din original la 22 octombrie 2007.

„Tratatul de la Nisa” (PDF). Comisia Europeana. 21 Februarie 2001. Arhivat din original la 22 noiembrie 2006.

„Reconstrucția „Residence Palace””. UIA Architectes. 26 septembrie 2005.

Surse Internet:

Popescu Andrei, „Tratatul de la Lisabona – un tratat modificator și reformator al Uniunii Europene”, Buletin de informare legislativă nr. 1/2008, Consiliul Legislativ, Disponibil pe www.clr.ro Accesat la 07.04.2014.

Tratatul de la Lisabona– varianta consolidată, Bruxelles, 30 aprilie 2007, Disponibil pe http://europa.eu/eu-law/treaties/index_ro.htm Accesat la 07.04.2014.

Popescu, Maria. Tratatul de la Lisabona – arhitect al unei noi structuri instituționale europene. Revista Juridical Tribune, Volume 3, Issue 1, June 2013, pag. 101 -115. Disponibil pe http://www.tribunajuridica.eu/arhiva/An3v1/art6.pdf Accesat la 06.04.2014.

Jura, Cristian. Reprezentarea internațională a Uniunii Europene. Disponibil pe http://www.ugb.ro/Juridica/Issue1RO/12_Reprezentarea_internationala_a_UECristian_JuraRO.pdf Accesat la 06.04.2014.

Drăgan, Gabriela. Tratatul de la Lisabona – un nou pas în crearea unei Europe unite? Revista Sfera Politicii, nr. 5 (147), 2010. – pag. 10-16. Disponibil pe http://issuu.com/sferapoliticii/docs/sfera_147/19?e=1423808/3689306 Accesat la 06.04.2014.

Bărbulescu, Iordan Gheorghe. Tratatul de la Lisabona. noi provocări la adresa spațiului administrativ european. Document-suport pentru panelul 1. 14 pag. Disponibil pe http://www.prefecturaalba.ro/Panel1.pdf Accesat la 06.04.2014.

Strategii ale Uniunii Europene și ale Alianței Nord-Atlantice în prevenirea și combaterea fenomenului terorist. Disponibil pe https://www.sri.ro/fisiere/studii/strategieue.pdf Accesat la 06.04.2014.

Arat, Gheorghe Teodor. Uniunea Europeană în contextul globalizării politice. Disponibil pe https://www.proceedings.univ-danubius.ro/index.php/eirp/article/viewFile/1021/940 Accesat la 06.04.2014.

www.europedirect.centras.ro Accesat la 13.04.2014.

www.euractiv.ro Accesat la 13.04.2014.

http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm Accesat la 13.04.2014.

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0009_ro.htm. Accesat la 13.04.2014.

Integrarea demersului de cercetare documentară în practicile pedagogice. Disponibil pe http://www.rasfoiesc.com/educatie/didactica/INTEGRAREA-DEMERSULUI-DE-CERCE31.php Accesat la 13.04.2014.

Bușoi, Cristian. Ghid pentru Tratatul de la Lisabona. Disponibil pe http://www.cristianbusoi.eu/wp-content/uploads/2014/11/815-Ghid-pentru-Tratatul-de-la-Lisabona.pdf, pag. 17-21. Accesat la 14.02.2015.

Tratatul de la Lisabona și influența sa asupra construcției europene. Disponibil pe http://www.prefecturailfov.ro/Afaceri-Europene/tratatul-lisabona/Tratatul%20de%20la%20Lisabona%20(sinteza%20DAE).pdf Accesat la 03.03.2015.

Tratatul de la Lisabona. Disponibil pe http://europedirect.centras.ro/assets/editor/file/continut%20brosura.pdf. Accesat la 03.03.2015.

Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene. Disponibil pe http://www.presidency.ro/static/Versiunea_consolidata.pdf Accesat la 03.03.2015.

Ghidul Dumneavoastră privind Tratatul de la Lisabona. Disponibil pe http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-62/Legislatie/europeana/4_Tratat_Lisabona/2_Ghid_Tratat_Lisabona.pdf Accesat la 03.03.2015.

Poziția parlamentelor naționale în UE în baza Tratatului de la Lisabona – documente și publicații alese. Disponibil pe http://libr.sejm.gov.pl/oide/en/index.php?option=com_content&view=article&id=28&Itemid=54 Accesat la 04.04.2015.

Dezbatere asupra rolului parlamentelor naționale în UE în baza Tratatului de la Lisabona –

Informații OIDE Disponibil pe:

http://libr.sejm.gov.pl/oide/en/index.php?option=com_content&view=article&id=510&Itemid=296 Accesat la 04.04.2015.

Poziția parlamentelor naționale în UE conform Tratatului de la Lisabona. Disponibil pe: http://www.parl2011.pl/prezydencja.nsf/lexi/md_DKUS-8EZCVT/$File/poz_parl_md.pdf Accesat la 05.04.2015.

Poziția parlamentelor naționale în UE în baza Tratatului de la Lisabona – documente și publicații alese. Disponibil pe: http://libr.sejm.gov.pl/oide/en/index.php?option=com_content&view=article&id=28&Itemid=54 Accesat la 04.04.2015.

Summaries of EU Legislation. Available: http://eur-lex.europa.eu/browse/summaries.html Accesat la 07.04.2015.

Politica socială. Disponibil pe: http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0023_ro.htm Accesat la 07.04.2015.

Politica economică și monetară. Disponibil pe: http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0031_ro.htm. Accesat la 07.04.2015.

Tratatul de la Lisabona. Europa în secolul al XX-lea. Tratatul pe scurt. Disponibil pe http://ec.europa.eu/archives/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm. Accesat la 07.04.2015.

Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE). Disponibil pe http://www.mae.ro/node/1534. Accesat la 07.04.2015.

Mahony, Honor (9 February 2010) UE voteaza noua comisie după multe amânări, EU Observer. Disponibil pe https://euobserver.com/institutional/29436. Accesat la 05.05.2015.

Comisia Europeană. „Departamente (Directorate-Generale) și servicii”. Disponibil pe http://ec.europa.eu/about/ds_en.htm. Accesat la 05.05.2015.

Comisia Europeană. „Despre Comisia Europeană”. Disponibil pe http://ec.europa.eu/about/index_en.htm. Accesat la 05.05.2015.

„Comisia Europeană”. CVCE. Disponibil pe http://www.cvce.eu/obj/european_commission-en-281a3c0c-839a-48fd-b69c-bc2588c780ec.html. Accesat la 05.05.2015.

„Glosar: Dreptul de inițiativă”. Europa (web portal). Disponibil pe http://europa.eu/legislation_summaries/glossary./ Accesat la 05.05.2015.

Wallis, Diana; Picard, Severine. „Dreptul cetățenilor la inițiativă în Constituția Europeană: A doua șansă pentru democrație”. Arhivat la 6 martie 2006. „Interviu cu Secretarul General al Comisiei Europene Catherine Day”. EurActiv. 25 septembrie 2006. Disponibil pe http://www.euractiv.com/future-eu/interview-european-commission-secretary-general-catherine-day/article-158149. Accesat la 05.05.2015.

„Executive body”. CVCE. Disponibil pe http://www.cvce.eu/obj/executive_body-en-1ea2c754-b3fe-42ea-b6ab-44f07291d9ee.html. Accesat la 05.05.2015.

„Bruxelles spune OK”. The Economist. 20 septembrie 2007. Disponibil pe http://www.economist.com/node/9832900. Accesat la 05.05.2015.

La Lobbycracia Europea – Aparicio Caicedo, analyst, Gertrude Ryan Law Observeratory, opinion piece in Legal Today magazine. Disponibil pe http://www.legaltoday.com/actualidad/noticias/la-lobbycracia-europea. Accesat la 05.05.2015.

„Glossary: Comitology”. Europa (web portal). Disponibil pe http://europa.eu/legislation_summaries/glossary. Accesat la 05.05.2015.

„The European Commission”. Europa (web portal). Disponibil pe http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/index_en.htm. Accesat la 05.05.2015.

Castle, Stephen (5 august 2004). „After 13 years of hold-ups and incompetence, the EU's 'Berlaymonster' rises like a phoenix”. The Independent. Disponibil pe http://www.independent.co.uk/news/world/europe/after-13-years-of-holdups-and-incompetence-the-eus-berlaymonster-rises-like-a-phoenix-6164222.html. Accesat la 05.05.2015.

„Instituțiile UE: Comisia Europeană”. Europa (web portal). Disponibil pe http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/index_en.htm. Accesat la 05.05.2015.

Amies, Nick (21 septembrie 2007). „Former EU Mandarin Spills the Beans on Commission Intrigue”. Deutsche Welle. Disponibil pe http://www.dw.de/former-eu-mandarin-spills-the-beans-on-commission-intrigue/a-2790009-1. Accesat la 05.05.2015.

„Serviciul Civil: date drespre personal”. Europa (web portal). Disponibil pe http://ec.europa.eu/civil_service/about/figures/index_en.htm. Accesat la 05.05.2015.

Consolidated versions of the Treaty on European Union and the Treaty on the functioning of the European Union. Available of http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/st06655-re01.en08.pdf. Accesed 07.05.2015.

Art. 13 al Tratatului Uniunii Europene. Disponibil pe http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:C:2010:083:SOM:EN:HTML. Accesat la 07.05.2015.

Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene. Disponibil pe http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=OJ:C:2010:083:FULL&from=EN. Accesat la 07.05.2015.

Articolul 2, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Disponibil pe http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Tratat_functionare_UE_consolidat.pdf. Accesat la 07.05.2015.

The Institutions of the Union: The European Council. Disponibil pe http://europa.eu/scadplus/constitution/europeancouncil_en.htm. Accesat la 07.05.2015.

„BBC News — Primul-ministru belgian a fost desemnat președintele consiliului”. Disponibil pe http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/8367589.stm. Accesat la 07.05.2015.

Peers, Steve (2 august 2007). „Tratatul de reforma a UE nr. 2.2: prevederile referitoare la politica externă din Tratatul de functionare a UE (TFUE)”. Disponibil pe http://www.statewatch.org/news/2007/aug/eu-reform%20treaty-csfp1-2-2.pdf. Accesat la 07.05.2015.

Peers, Steve (2 august 2007). „Analiza tratatului de reforma a UE 1: JHA preveder. Disponibil pe http://www.statewatch.org/news/2007/aug/eu-reform-treaty-jha-analysis-1.pdf. Accesat la 07.05.2015.

Mahony, Honor (13 Decembrie 2007). „Liderii UE semnează noul tratat/EU leaders to sign up to new treaty”. EU Observer. Disponibil pe https://euobserver.com/news/25320. Accesat la 07.05.2015.

Peter Sain Ley Berry (1 Noiembrie 2007). „Comentariu: Călătoriile în circuit nu merită Comentariu: Călătoriile în circuit nu merită/Travelling circuses are not worth the carbon”. EU Observer. Disponibil pe https://euobserver.com/opinion/25073. Accesat la 07.05.2015.

http://lexmag.ro/module.php?ModuleName=com.summercart.news&list=&page=5

http://spyn.ro/legislatie/legislatie-internationala/tratatul-de-la-lisabona/