Efectele Tratatelor Internationale In Raport DE Parti Si DE Terti

EFECTELE TRATATELOR INTERNAȚIONALE ÎN RAPORT DE PĂRȚI ȘI DE TERȚI

CUPRINS

INTRODUCERE

1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND TRATATUL INTERNAȚIONAL

1.1. Conceptul de tratat internațional

1.2. Efectele pe care le produce un tratat internațional

2. EFECTELE TRATATELOR INTERNAȚIONALE ȘI SUCCESIUNEA STATELOR LA ELE

2.1. Efectele tratatelor în timp și în spațiu și succesiunea statelor la ele

2.2. Efectele tratatelor față de părți

2.3. Succesiunea la tratate prin prisma efectelor acestora față de părți

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea lucrării prezintă un interes deosebit din câteva considerente. În primul rând, odată cu acceptarea unui tratat, acesta produce efecte juridice pentru părți, în anumite situații pentru terți, iar în general, în raport cu dreptul internațional.

Succesiunea statelor la tratatele internaționale este reglementată în primul rând prin Convenția de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratatelor internaționale, care a intrat în vigoare în anul 1996. În plus, problema coraportului între dreptul internațional și dreptul intern este nucleul teoriei dreptului internațional, deoarece, pe parcursul cercetării ei practice, apare posibilitatea de a suprapune exact obiectele de reglementare ale fiecărui sistem, de a scoate în evidență particularitățile specifice, sfera spațială și subiectiv-obiectivă de acțiune, metodele de reglementare care le sunt caracteristice, precum și de a determina formele și modalitățile de realizare a normelor juridice în cadrul unei țări. Raportul dintre dreptul internațional și dreptul național întotdeauna este un raport de legături directe și inverse, care în complexitatea lor alcătuiesc interacțiunea sistemelor. Ultima este condiționată de caracterul obiectiv al influenței reciproce și dependenței dintre politica internă și cea externă a fiecărui stat, de tendințele dezvoltării comunității internaționale în ansamblu, precum și de faptul că statele sunt făuritori atât ai normelor juridice interne, cât și ai normelor juridice internaționale.

Scopul urmărit în lucrare ține de determinarea și caracterizarea elementelor constitutive ale unui tratat internațional, condițiile de validitate și efectele participării unui stat la un tratat internațional. În plus, s-au analizat efectele tratatelor în timp și în spațiu și succesiunea statelor la ele. Un alt obiectiv este analiza procedurii de succesiune la tratate prin prisma efectelor acestora față de părți și importanța interpretării corecte a tratatelor internaționale și riscurile posibile.

Metodologia cercetării este caracterizată prin prezența de surse teoretice și practice, fiind utilizate așa metode cum sunt metoda istorică, logică, comparativă. Aceasta a permis abordarea problemei în cauză sub diverse aspecte. În plus, aceasta a permis acordarea lucrării a unui aspect aplicativ, fapt care la rândul său permite să constatăm nivelul înalt de cercetare și valoarea acestora pentru cei ce vor fi cointeresați de problema în cauză.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei poate fi determinată prin importanța tratatului în calitatea sa de izvor principal ale dreptului internațional. Problemei succesiunii sunt consacrate două convenții de bază – Convenția de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratatelor internaționale și Convenția de la Viena din 1983 privind succesiunea statelor la arhive, bunuri și datorii, care cu regret până în prezent nu a intrat în vigoare.

Totuși, luând în considerație influențarea procesului de codificare a dreptului internațional contemporan de către normele cutumiare, putem constata, că prevederile acestor convenții pot fi acceptate ca reflectând practica existentă și acceptată între state (cei drept fiecare caz trebuie studiat în mod separat).

Sumarul compartimentelor tezei

Lucrarea este compusă din introducere, două capitole, încheiere și bibliografie.

În introducere se atenționează actualitatea temei, sunt determinate obiectivele urmărite în lucrare, nivelul de cercetare a temei, inclusiv în România și Republica Moldova.

Capitolul I este consacrat determinării noțiunilor generale despre tratatul internațional, fiind descris fenomenul tratatului internațional și efectele pe care le produce un tratat internațional.

De natură tratatele sunt politice: tratate de pace, de alianță, de neagresiune sau neutralitate, etc.; sau de natură economică: comercială, financiară, militară, sanitară; sau juridică: convenții consulare de asistență judiciară, extrădarea; tot atunci și în domeniul transporturilor dreptului umanitar ți altor specializări apărate în urma evoluției relațiilor social – internaționale în prisma intereselor material – umanitare.

Capitolul II examinează efectele tratatelor în timp și în spațiu și succesiunea statelor la ele; efectele tratatelor față de părți; succesiunea la tratate prin prisma efectelor acestora față de părți, precum și importanța interpretării corecte a tratatelor internaționale și riscurile posibile în legătură cu aceasta.

O trăsătură esențială a studiului de dezvoltare a societății internaționale o constituie proliferarea tratatelor. Acest fapt este determinat pe de o parte de sporirea numărului statelor ca urmare a decolonizării și în prezent a tendințelor de disociere și pe de altă parte de sporirea dominațiilor de activitate supuse normelor dreptului internațional.

Pentru a fi respectat, un tratat trebuie să fie licit, iar împrejurările existente la încheierea tratatului să nu se fi schimbat în mod radical, în așa măsură încât respectarea tratatului să fie imposibilă sau net dezavantajoasă pentru una din părți. Survenirea unor evenimente excepționale poate face, însă, ca executarea tratatelor să se amâne, această amânare se hotărăște de comun acord de statele părți.

În încheiere sunt făcute unele generalizări în urma studiului efectuat și expuse viziunile proprii vis-a-vis de problemele abordate în lucrare.

1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND TRATATUL INTERNAȚIONAL

1.1. Conceptul de tratat internațional

În societatea internațională, formată, în principal din state suverane și organizații internaționale create de aceste state, tratatele îndeplinesc un rol fundamental, în sensul impactului de către societatea internațională și sunt ținute să respecte drepturile în raporturile dintre ele.

Dar până a ajunge la situația dată tratatul a evoluat mult timp până când nu a devenit cel mai principal instrument al relațiilor internaționale cu scopul menținerii păcii și dezvoltării umane.

Tratatul internațional atât din punctul de vedere al procesului său de formare cât și al frecvenței cu care intervine în relațiile internaționale, este în raport cu cutuma – izvorul cel mai important al dreptului internațional contemporan [].

În prima perioadă a evoluției dreptului internațional, formarea pe calea cutumiară a unor norme ale acestui drept reprezintă modalitatea cea mai frecventă de exprimare a acestora. Numărul redu al tratatelor încheiate în aceasta perioada a făcut pe unii autori să considere cutuma ca reprezentând mijlocul esențial de exprimare a unor norme ale dreptului internațional, sau chiar unicul mijloc „de testare” a acceptării generale a acestora în raporturile dintre state.

Începând însă cu a doua jumătate a secolului nouăsprezece, dar mai ales după al doilea război mondial, tratatele internaționale devin treptat mijlocul cel mai frecvent de formare a unor norme de drept internațional. Creșterea numărului tratatelor, se explica, printre altele, prin creșterea numărului statelor, apariția a numeroase organizații internaționale ale căror acte constituie ca și celelalte acorduri, încheiate de acestea în cursul activității lor, contribuie substanțial la înmulțirea tratatelor. Diversitatea domeniilor cooperării internaționale ca și complexitatea problemelor care formează obiectul acestei cooperări, pentru stabilirea cât mai exactă a drepturilor și obligațiilor statelor, au impus, de asemenea tratatele ca principale izvoare a unor norme de drept internațional.

Ca urmare, daca în 1914 erau în vigoare aproximativ 8000 de tratate, iar după aceea la Secretariatul Societății Națiunilor au fost înregistrate 4838 de tratate, la ONU au fost înregistrate până în prezent peste 20 000 de tratate.

Problemele sunt diverse – pacea și securitatea internațională, drepturile omului, revenirea și reprimarea crimei de genocid, dezvoltarea economică și comerțul, limitarea armelor de ucidere în masă. Convenția de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor (23 mai 1969) în articolul 2 al. 1 prevede: prin expresia „tratat” se înțelege un acord internațional încheiat în scris între state și guvernat de drept internațional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în doua sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară [].

Aceasta este definiția de la care ar trebui să pornim toate aprecierile doctrinare. Tratatul internațional în doctrină detaliat ar însemna – o înțelegere între două sau mai multe state sau alte subiecte ale dreptului internațional, de stabilire, schimbare sau încetare a drepturilor și obligațiilor între aceștia relativ de sfera politică sau economică.

Tratatul internațional constituie unul din instrumentele principale ale relațiilor internaționale și totodată principalul izvor al drepturilor și obligațiilor statelor în cadrul acestor relații []. Tratatele au constituit și în secolele trecute un important instrument al relațiilor dintre state, dar numărul acestora a crescut exponențial în ultimule decenii, datorită dezvoltării raporturilor internaționale în condițiile intensificării și adâncirii cooperării pe multiple planuri și în forme tot mai variate între membrii comunității mondiale. Vasile Crețu scrie că în sfera de reglementare, tratatele internaționale îmbrățișează o variată gamă de probleme de la principiile colaborării în probleme cardinale ale păcii și securității internaționale, până la probleme de strict interes bilateral în raportul dintre state [].

Tot Vasile Crețu spune că fără nici o îndoială cel mai important tratat este Carta O.N.U. actul constitutiv al organizației de securitate și colaborare din care fac parte marea majoritate a statelor lumii [].

În jurul noțiunii tratatului internațional se formează și ramura a dreptului internațional ce reprezintă totalitatea normelor convenționale și cutumiare, ce reglementează ordinea de încheiere, acțiune și încetare a tratatelor internaționale. Aceasta este unul din cele mai vechi ramuri ale dreptului internațional. O altă convenție de la Viena cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state și organizații internaționale, sau între organizații internaționale din 21 martie 1986 împreună cu convenția din 23 mai 1969, constată totodată menținerea cutumei în calitate de izvor al dreptului tratatelor, confirmând că problemele ce nu si-au găsit rezolvare prin dispozițiile acestor convenții vor continua să fie guvernate de dreptul internațional cutumiar.

Un rol important în procesul creării normelor dreptului tratatelor îl joacă și legislația națională a statelor în constituție, dar mai ales în actele normative speciale cu privire la tratatele internaționale, sunt reglementate în mod detaliat ordinea de inițiere și negociere, semnare, ratificare, intrare în vigoare, aplicare, încetare și suspendare a efectelor tratatelor, care organe și în ce cazuri au dreptul să încheie tratate internaționale, consecutivitatea îndeplinirii acțiunilor amintite [].

Conform Constituției Republicii Moldova art.4 al.1 „dispozițiile constituției privind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Alin.2 menționează: în caz de ne concordanță între tratate și legile interne – prioritate au reglementările internaționale [].

Un asemenea act legislativ special în Republica Moldova este Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova nr. 595-XIV din 24 septembrie 1999 – ce priveștprivind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Alin.2 menționează: în caz de ne concordanță între tratate și legile interne – prioritate au reglementările internaționale [].

Un asemenea act legislativ special în Republica Moldova este Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova nr. 595-XIV din 24 septembrie 1999 – ce privește tratatele care sunt încheiate de organizațiile internaționale, un rol echivalent legislației interne a statelor în domeniul tratatelor internaționale, îl joacă actele constitutive și practica de încheiere și aplicare a tratatelor de către entitățile amintite [].

Din punct de vedere al unor autori – tratatul internațional devine ca cel general izvor al dreptului internațional datorită a 3 fapte:

forma de înțelegere, ajuta cît mai detaliat de a formula drepturile și obligațiunile părților ce ușurează interpretarea și aplicare normelor prevăzute de tratate.

reglementarea tratativă, acoperă aproape toate ramurile a relațiilor internaționale, cutumele se schimbă de tratate.

tratate tot din ce în ce mai bine asigură coordonarea și corelația între norme internaționale și norme interstatale [].

Rol important în realizarea tratatelor internaționale aparține drepturilor internaționale.

Profesorul francez Ch. Rousseau consideră că denumirea de tratat poate fi recunoscută oricărui „acord încheiat între membrii comunității internaționale si destinat să producă anumite efecte de drept” – ceea ce se referă la teza dată. Tratatul internațional se consideră orice fel de angajament consensual făcut in baza dreptului internațional si constituie unul din mijloacele prin care subiectul de drept internațional dobândesc drepturi și își asumă unul față de altul obligații prin care se leagă în conformitate cu dreptul internațional, așa se exprimă Ion M. Anghel [].

Convențiile sus menționate nu fac excepție la concluderea unui tratat în formă orală (tratat de gentleman) dar asta n-ar însemna că tratatul a fost conclus demult șu nu corespunde cerințelor contemporane.

Tratat internațional după cum este prevăzut în Convenția cu privire (1969) prezintă în sine de obicei un cuplu de documente legate unul de altul. Nu este rar faptul când de un tratat de bază se alăturează anexe și protocoale care se consideră ca un întreg.

Se cunosc careva cazuri când se încheie un complex de tratate, fiecare dintre acestea se consideră ca izvor independent de drept internațional, dar interpretarea și aplicarea lor presupun o singură acțiune simetrică.

Bineînțeles, că tratatele sunt de natură diferită, de aceea fiecare din ele au o diviziune și denumire aparte. În doctrina de drept internațional s-a ridicat problema clasificării tratatelor, abordare care nu si-a găsit însă reflectare in Convenția de 1969. La baza unei asemenea clasificări este o diversitate de criterii cum ar fi: obiectul tratatelor, sfera de aplicare, participanți, durata, forma etc. Totodată apare problema discutată în doctrină, dacă orice tratat poate fi considerat ca izvor al dreptului internațional. Din acest punct de vedere se face distincția între tratate licite și tratate ilicite. Toate tratatele licite sunt izvoare ale normelor dreptului internațional, în timp ce tratatele ilicite nu pot fi invocate ca izvoare unor asemenea norme []. Rămâne sa reținem actualmente ca sunt considerate ilicite acele tratate , care contravin normelor imperative ale dreptului internațional și cele care sunt lovite de nulitate ca urmare a unor vicii de consimțământ deoarece nu pot fi existente efectele acestor greșeli.

În urma definiției și distincției ale tratatului, rămâne desfășurarea conceptului în profunzime, anume distincția între tratatele de codificare a dreptului internațional, care evident cuprind reguli de drept și au un caracter multilateral și tratatele bilaterale în care părțile își stabilesc anumite drepturi și obligații în domenii speciale.

Conform opiniei Dnei Raluca Miga Beșteliu și acestea din urmă sunt izvoare de drept internațional, întrucât conțin drepturi și obligații cărora statele trebuie să li se conformeze – tratate care se limitează să reglementeze situații specifice statelor contractante, care nu interesează societatea internațională în ansamblu: acestea sunt numeroasele tratate bilaterale [].

Referindu-ne la folosirea cuvântului „tratat”, ca termen generic aplicat tuturor categoriilor de acorduri internaționale in forma scrisă, este acceptată de majoritatea juriștilor încontinuu sunt folosite următoarele expresii []:

Tratatul, în sensul restrâns este folosit pentru a denumi înțelegerile privind domeniile importante ale relațiilor internaționale și care au un caracter mai solemn, ca de exemplu: tratatele de pace, de alianță etc.

Acordul este o expresie la care se recurge de foarte multe ori, el are o semnificație generală și adesea un pronunțat caracter tehnic, de exemplu: acordările româno-chiliene de cooperare economică și comercială (6 Iunie 1994).

Convenția, este un termen folosit pentru a desemna în special instrumentele juridice multilaterale prin care se creează norme de drept internațional cu valabilitate generală.

Pactul, este denumirea, dată de obicei, unui înțelegeri privind domenii concrete ale relațiillor politice dintre state și care au un caracter solemn. Exemplu: Pactul Briand-Kellog din 1982.

Protocolul, este un termen fără conținut precis, aplicat celor mai diferite înțelegeri internaționale. Este o denumire aplicată documentelor accesorii la un tratat, pentru a-l preciza, prelungi, completa, modifica, aplica; poate fi un act juridic de sine stătător, ca de ex: Protocolul de la Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii gazelor asfixiante, toxice sau a mijloacelor bacteriologice.

Actul general este un acord multilateral care stabilește norme într-un domeniu al relațiilor internaționale sau un anumit regim juridic: ex Actul general de la Bruxelles din 1890 privind interzicerea comerțului cu sclavi. Este necesar de a nu-l confunda cu actul final, document cu care se încheie conferințele internaționale și care se încheie conferințele internaționale și care , cel mai adesea, nu este un document juridic.

Statutul este denumirea dată actelor prin care se constituie organizații sau organisme internaționale sau se stabilește un regim internațional. Exemplu este Statutul de la Geneva din 1923 privind regimul internațional al porturilor maritime.

Schimbul de note este un acord de voință între state, prin note sau scrisori identice, folosit în cele mai diferite domenii pentru reglementarea mai rapidă a raporturilor dintre state.

Compromisul desemnează un acord între state pentru a transmite unei instanțe judiciare sau arbitrale internaționale probleme litigioase în vederea soluționării.

Modus vivendi este un act prin care se urmărește reglementarea unor probleme, încheiat de obicei cu intenția de a-l înlocui ulterior printr-un acord de pe o perioadă mai îndelungată.

Declarația este, de obicei, un document multilateral prin care se fixează reguli de conduită sau puncte de vedere comune ce urmează a deveni reguli de conduită. Ex: Declarația de la Londra din 1909 cu privire la dreptul războiului maritim.

Gentlemen’s agreement este o denumire folosită pentru acorduri încheiate în formă orală și au aceiași ca un acord scris [].

Carta este un instrument juridic prin care statele stabilesc anumite principii în vederea respectării lor, dar în special constituie un tratat prin care se înființează o organizație internațională importantă desemnându-i-se și competența și modul de funcționare.

Constituția este de regulă tot o înțelegere internațională care constituie actul fundamental al organizării unor organizații internaționale. Ex: Constituția FAO, Constituția OIM.

Aranjamentul se folosește în special în domeniul schimburilor comerciale.

Concordatul este o înțelegere încheiată între guvernul unui stat și Vatican cu scopul de a le reglementa situația și privilegiile bisericii catolice în acel stat.

Cartelul este o înțelegere între beligeranți, încheiată de obicei de comandanții militari, privind în special schimbul de prizonieri sau de răniți, circulația persoanelor, etc.

Tratatele internaționale dispun de anumite elemente definitorii prin care ele se deosebesc de alte acte internaționale. Acestea sunt:

tratatul internațional este principalul act juridic de drept internațional public;

tratatul internațional este încheiat între două sau mai multe subiecte de drept internațional.

Ca părți contractante ale unui tratat internațional apar nu numai statele, ci și organizațiile guvernamentale sau în anumite condiții mișcările de eliberare ale unui popor.

tratatul internațional se încheie pentru a produce anumite efecte juridice într-un anumit domeniu al relațiilor dintre părțile contractante. Prin ele se creează, se modifică sau se sting drepturi și obligații ale părților contractante și se stabilesc norme de conduită obligatorii pentru părțile sale;

tratatul internațional este guvernat de dreptul internațional public, iar nu de dreptul intern statelor. Dreptul internațional consacră deplina supremație a voinței părții contractante în materia tratatului;

tratatul internațional poate fi constituit dintr-un singur instrument sau din mai multe instrumente, inclusiv anexele sale. Toate aceste instrumente au valoare juridică, fiind obligatorii pentru părțile contractante.

Orice tratat, pentru a fi valabil din punct de vedere juridic, trebuie să satisfacă unele condiții esențiale de formă și de fond. El trebuie să cuprindă anumite elemente obligatorii și poate cuprinde și unele elemente accesorii sau referitoare la termene sau condiții, a căror includere în conținut este lăsată la aprecierea părților. Deci, fiecare din elementele esențiale trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru ca tratatul să fie valabil. Elementele tratatului internațional sunt de două tipuri:

Esențiale

Accesorii

Elementele esențiale ale tratatului internațional sunt

subiectele sau părțile tratatului;

consimțământul, acordul de voință al părților,

obiectul și scopul tratatului;

Părțile tratatului internațional trebuie să fie subiecte de drept internațional și anume stat, organizații internaționale și în anumite cazuri, națiuni care luptă pentru eliberare națională, mișcări de eliberare sau beligeranți. Orice stat suveran are capacitatea de a încheia tratate. Această capacitate este deplină. Documentele intervenite între stat și persoana fizică ori juridică, sau între persoane juridice din diferite state.

Acordul de voință sau consimțământul părților trebuie să fie exprimat de ele în modul liber și fără vicii de consimțământ. Numai în aceste condiții tratatul este considerat valabil. Tratatele încheiate prin alterarea voinței părților, sub orice formă s-ar manifesta aceasta sunt nule de drept. În legătură cu voința părților, dreptul internaționala stabilit, ca urmare a practicii, o serie de condiții de validitate a tratatelor, decurgând din cerința libertății voinței părților, respectiv a unui consimțământ care să nu fie afecta de vicii [].

Convenția asupra dreptului tratatelor din 1969, cuprinde reglementări privind viciile de consimțământ, care atrag după sine nulitatea tratatului internațional.

Ea a reținut următoarele vicii de consimțământ:

1. Eroare, care poate fi invocată ca viciu de consimțământ dacă:

eroarea se referă la un fapt pe care îl consideră existenta la data încheierii tratatului și care a reprezentat pentru el un motiv esențial al consimțământului de a încheia tratatul respectiv.

această parte contractantă să nu fi contribuit la producerea erorii;

deși partea contractantă a avut posibilitatea să o cunoască, ea n-a ținut seama de ea.

2. Dolul constă în conduita frauduloasă a unei părți contractante, prin care se urmărește determinarea altei părți contractante să-și dea consimțământul pentru încheierea ratatului. Colul poate lua forma unei declarații false, a unei reprezentări false sau a altor procedee înșelătoare.

3. Coruperea reprezentantului unui stat, participant la încheierea tratatului, pentru a accepta încheierea lui în anumite condiții.

Unii arată că actul de corupere trebuie să fie imputabil unei persoane care a acționat sub controlul și în contul unui anumit stat. Astfel poate fi invocată corupția reprezentantului său, prin acțiunea directă sau indirectă a unui stat participant la negocieri, dacă încheierea unui tratat a fost obținută în urma coruperii reprezentantului [].

4. Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat străin.

Acest viciu și altele, la rândul lor, au fost prevăzute de Convenția privind dreptul tratatelor din 1969.

Acest viciu este echivalent cu violența din dreptul civil. Constrângerea dată se poate realiza prin atentat la integritatea sa fizică sau împotriva persoanelor dragi lui, ca și atentate asupra reputației sale etc.

5. Constrângerea exercitată asupra unui stat participant la negocierea unui tratat internațional. Tratatul încheiat sub forma sau amenințarea este nul.

Nulitatea absolută nu trebuie să fie invocată pentru a lipsi tratatul de valabilitate. Tratatul dat este ilegal din momentul încheierii lui față de toate părțile contractante.

6. Sunt lovite de nulitate și tratatele internaționale care sunt contrare normelor imperative ale dreptului internațional public existente în momentul încheierii tratatului lor sau au apărut după acest moment.

7. Obiectul tratatului internațional îl reprezintă raporturile juridice internaționale create prin norme stabilite prin contract.

Obiectul tratatului trebuie să fie posibil și licit. Pentru a fi licit tratatul nu trebuie să fie în conflict cu vreo normă imperativă de drept internațional. În strânsă legătură cu obiectul tratatului se află și scopul tratatului internațional, respectiv obiectul urmărit de părți prin încheierea tratatului, prin stabilirea raporturilor juridice respective. Scopul tratatului este enunțat în preambulul acestuia sau decurge din denumire și ansamblul prevederilor sale [].

Elementele accesorii ale tratatului sunt:

1) termenul, care este un eveniment viitor și sigur;

2) condiția, care este un eveniment viitor, dar nesigur.

Elementele date au un rol important în cea ce privește intrarea în vigoare a tratatului sau încetarea efectelor unui tratat:

1. Termenul la împlinirea căruia un tratat intră în vigoare se numește suspensiv, iar la împlinirea căruia tratatul își stinge efectele se numește rezolutoriu.

2. Condiția este un eveniment viitor și nesigur de care depind de începerea sau încetarea executării obligațiilor prevăzute de un tratat; condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie.

Astfel conform Legii privind tratatele internaționale, art.3, se disting următoarele categorii de tratate:

Tratatele internaționale se încheie în numele

Republicii Moldova – tratate interstatale;

Guvernul Republicii Moldova – tratate interguvernamentale;

Ministerelor sau departamentelor Republicii Moldova – tratate interdepartamentale.

În doctrina de drept internațional s-a ridicat problema clasificării tratatelor abordare care nu și-a găsit încă reflectare în convenția de din 1969. La baza unei asemenea clasificări stau un șir de criterii. Dar este necesar de menționat faptul că încercările de clasificare făcute în doctrină sunt de multe ori pur convenționale și nu creează ierarhii sau diferențe de valori între tratate. Astfel putem enumera următoarele grupuri de tratate internaționale:

După numărul participanților, tratatele internaționale se clasifică în:

tratate bilaterale;

tratate multilaterale, care la rândul lor se împart în tratate multilaterale restrânse și tratate multilaterale generale. Cele din urmă sunt definite ca trate care referă la codificarea și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional și ale căror obiect și scop interesează comunitatea internațională a statelor în ansamblul său. Asemenea tratate trebuie să fie deschise participării tuturor statelor. Tratatele multilaterale mai pot fi închise – participarea la ele fiind de la bun început determinată în mod riguros, și semiînchise – la care pot adera și alte state, cu consimțământul participanților inițiali la aceasta.

După obiectul pe care îl reglementează avem:

a) tratate politice, care sunt printre cele mai importante, reglementând probleme legate de menținerea păcii și securității internaționale.

Din această categorie fac parte:

Tratate de alianță;

Tratate de pace și tratatele privind relațiile diplomatice;

Tratate de prietenie și bună vecinătate;

Tratate de garanție;

Tratate de soluționare pe cale pașnică a diferendelor internaționale, ș.a

b) tratatele economice cuprind mai multe tipuri de acorduri:

tratate de comerț;

acorduri comerciale;

tratate de navigație;

acorduri de navigație aeriană;

acorduri de cooperare și colaborare economică

c) tratate speciale, culturale, tratate în probleme juridice, șa.

După caracterul participării distingem:

tratate deschise, care sunt majoritatea;

tratate închise, în special cele regionale sau cu caracter militar.

După termenul de valabilitate avem:

Tratate cu termen sau cu aplicare limitată, până la o anumită dată;

Tratate fără termen, sau a căror expirare nu este legată de anumită dată (ex: tratate privind protecția victimelor de război;

Tratate cu termen, dar cu posibilitatea prelungirii prin tacita reconducție, dacă o parte nu-l denunță în termen.

După conținutul normativ tratatele internaționale pot stabili prin cuprinsul lor norme de drept internațional sau pot stabili pur și simplu drepturi și obligații reciproce cu respectarea normelor dreptului internațional. Astfel avem:

Tratate-legi, sunt tratatele care stabilesc norme noi cu un caracter de aplicabilitate generală, regulii de conduită pe care le-au elaborat în scopul de a fi urmate de un anumit număr de state și de a constitui o bază principială a relațiilor în domeniul respectiv. Exemplu în acest sens este Carta ONU și statutele institutelor specializate ale ONU;

Tratate-contract, ce vizează realizarea unor operațiuni juridice constând în prestații reciproce între părțile contractante, fiecare din ele urmărind totodată obiective diferite;

Tratate multilaterale generale, sunt tratatele ce cuprind norme generale de drept internațional, aplicabile tuturor statelor sau care se ocupă de probleme de interes general pentru întreaga umanitate.

Din punct de vedere al procedurii de încheiere:

Tratate formale;

Tratate în formă simplificată, care vizează acele acorduri internaționale care nu urmează întreaga desfășurare a fazelor de încheiere a lor, cum ar fi ratificarea.

După calitatea părților:

Tratate internaționale încheiate între state;

Tratate internaționale încheiate între state și organizații internaționale;

Tratate încheiate între alte subiecte ale dreptului internațional.

Aceste clasificări sau mai bine zis încercări de a clasifica au un caracter relativ și nu creează ierarhii sau diferențe de valoare între tratate. Din punct de vedere al conținutului, multe tratate cuprind clauze din diferite domenii, ceea ce face dificilă includerea lor într-o categorie sau alta [].

Reieșind din clasificările date mai sus putem deduce următoarele funcții ale tratatului internațional:

De a permite părților contractante să rezolve pe această cale diferendele dintre ele;

Să dea posibilitatea părților contractante să modifice sau să completeze normele cutumiare;

Contribuie la organizarea societății internaționale sub aspectul integrării ei;

Dă naștere și contribuie la recunoașterea instituțiilor internaționale;

Permite adoptarea dreptului internațional la noile realități din relațiile internaționale și la dezvoltarea lui, inclusiv, la codificarea acestui drept.

Dar sunt anumite categorii de acte care nu constituie tratate internaționale. Acestea sunt:

Actele încheiate între persoanele private, chiar dacă sunt din state diferite, chiar dacă au implicații și importanță internațională. Acestea nu sunt tratate internaționale , deoarece părțile lor contractante nu au calitatea de subiecte de drept internațional public, ceea ce este o condiție „sine qua non” pentru existența unui tratat internațional.

Acordurile încheiate între statele membre ale unei federații. Aceste acorduri sunt guvernate de dreptul federal al acestui stat, iar nu de dreptul internațional public.

Acordurile încheiate între un stat și o persoană fizică sau o întreprindere străină. În acest caz numai una din părțile contractante este subiect de drept internațional (statul). Ele nu sunt tratate internaționale.

Actele încheiate între individualități politice sau administrative din cadrul aceluiași stat.

Acordurile încheiate între autoritățile administrației publice din diferite state, când nu acționează pentru statele respective.

Tot pornind de la concept și clasificare, tratatul conține și denumirea pentru a desemna acordurile încheiate de către organizațiile internaționale și noțiuni de forme, (între state, șefii de stat, guverne, ministere, departamente și alte agenții), și elemente esențiale și accesorii; și etapele de încheiere, corectare, elaborare, ratificare, semnare, aprobare și în fine aplicare lor în spațiu și timp; și de persoane – la ce se referă și paragraful prezentei lucrări.

Reieșind din cele menționate tratatul internațional are următoarele semne conceptice:

Este un act juridic;

Se încheie între subiecte de drept internațional;

Este guvernat de drept internațional (principiilor dreptului internațional);

Are scopul de a crea efecte juridice într-un domeniu anumit al relațiilor internaționale și naționale;

După cum reiese, efecte juridice sunt acele noțiuni și impacte în jurul cărora se desfășoară toate relațiile și se întâlnesc interese internaționale.

1.2. Efectele pe care le produce un tratat internațional

După cum menționează autorii în lucrarea comună „Drept internațional public”, încheierea unui tratat internațional constă în crearea unor situații juridice noi, fie că se nasc drepturi și obligații fie că se modifică sau se sting anumite drepturi și obligații existente deja. Într-un cuvînt rațiunea încheierii unui tratat este tocmai crearea de efecte juridice, adică angajarea părților la o anumită conduită obligatorii []. Deci, după cum menționează autorii specifica-ți mai sus ratificarea unui tratat de către stat, creează pentru acesta drepturi și obligații, care necesită a fi respectate, altfel nu are sens încheierea tratatului internațional, de asemenea acesta produce anumite efecte juridice și nerespectarea lui ar putea produce urmări nefaste pentru statul în cauză.

Respectarea cu bună credință a tratatelor și a oricăror obligații internaționale este un principiu fundamental al dreptului internațional consacrat și de Carta O.N.U. care la art.2 pct.2 prevede că membrii organizației trebuie să-și îndeplinească cu bună credință obligațiile pe care și le-au asumat.

Principiul „pacta sunt servanda” este consacrat și de Convenția de la Viena și anume art.26 al convenției formulează acest principiu astfel: „Orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat de ele cu bună credință”.

Principiul „pacta sunt servanda” este uneori numit legea legilor, deoarece constituie o cerință primordială a execuției și a coerenței unei ordini juridice internaționale.

Orice tratat intrat în vigoare pe cale legală, juridic obligă statele participante la respectarea lui. Fiecare stat este obligat să respecte tratatul cu bună credință, să ia toate măsurile posibile pentru realizarea tratatului în toată complexitatea sa. Principiul bunei credințe interzice abuzul de drepturile conferite prin încheierea tratatului, adică folosirea lor în dauna drepturilor și intereselor legitime ale acestor state. De asemenea renunțarea la tratat sau refuzul la îndeplinirea obligațiilor rezultate din acestea este permis doar în corespundere cu dreptul internațional. Nu se permite referirea la dreptul intern ca temei al nerespectării tratatului internațional [].

Pentru a fi respectat, un tratat trebuie să fie licit, iar împrejurările existente la încheierea tratatului să nu se fie schimbat în mod radical în așa manieră încât respectarea tratatului să fie imposibilă sau net dezavantajoasă pentru una din părți. Survenirea unor evenimente excepționale (război, catastrofe naturale, declin economic etc.) poate face, însă, ca executarea tratatelor să se amâne. Această amânare se hotărăște de comun acord de statele părți printr-un moratoriu.

În ceea ce privește efectele tratatului asupra ordinii juridice interne a statelor părți, ar fi de menționat mai întâi, faptul că încheierea unui tratat nu înseamnă că, în mod automat și necesar, regulile din tratat trec direct în dreptul intern și că ele sunt astfel aplicabile subiectelor de drept intern. Recunoașterea valabilității unui tratat internațional în ordinea juridică internă nu face ca prevederile acestuia să fie aplicabile în mod automat; statele care declară această valabilitate au adeseori rezerve față de aplicabilitatea lor directă. Tot astfel, încheierea unui tratat nu înseamnă că organele și autoritățile statelor respective sau angajat, ori că ar fi ținute să asigure aplicarea prevederilor tratatului în calitate de părți. Riguros vorbind, un tratat internațional privește statele părți, deci subiectele de drept internațional, care sunt destinatarele prevederilor pe care acest document le cuprinde.

Opinia dominantă în doctrină se pronunță în sensul că tratatul operează în sfera internațională, el nu constituie în sine, o sursă de drept intern și că el creează numai un raport de la stat la stat, o obligație pe care statul contractant trebuie să o observe și să o pună în executare prin mijloace adecvate; și jurisprudența internă din diferite state continuă să se orienteze după această opinie. Drept urmare, majoritatea statelor subordonează introducerea tratatului în ordinea juridică internă, edictării unui act juridic intern, care reproducînd conținutul tratatului, îl transformă astfel în regulă internă obligatorie.

Exprimându-și consimțământul de a fi legat printr-un tratat (prin semnare, ratificare, acceptare, aprobare sau aderare etc.) și urmare a faptului că tratatul respectiv a intrat în vigoare, statul parte la tratat este ținut să ia măsurile corespunzătoare, edictînd legi și alte acte normative, pentru a asigura executarea obligațiilor asumate [].

În teorie, problema transpunerii tratatelor în norme de drept intern, aplicabile persoanelor fizice sau juridice, este tratată în cadrul tezelor moniste sau a celor dualiste privind raporturile despre dreptul intern și dreptul internațional.

În practică însă fiecare stat rezolvă problema aplicării tratatelor în dreptul său intern potrivit dispozițiilor constituționale. Astfel potrivit Constituției Republicii Moldova art.8 „Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizației Națiunilor Unite și tratatele la care este parte, să-și bazeze relațiile cu alte state pe principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional”. Art.2 „intrarea în vigoare a unui tratat internațional conținînd dispoziții contrare Constituției va trebui precedată de o revizuire a acestuia”. Alte state adoptă legi speciale de introducere a prevederilor tratatului în legislația internă.

În cazul în care totuși apare un conflict între o lege și un tratat – care a fost introdus în legislație prin Constituție sau printr-o lege specială – problema nu se poate tratat ca un simplu conflict între legi. Constituția Republicii Moldova dă prioritate în mod expres tratatelor în domeniul drepturilor omului și, în mod implicit, în ceea ce privește toate tratatele.

În legislația unor state se stabilește un raport ierarhic între legea internă și tratatul internațional. Practica este diferită: dreptul englez dă prioritate legilor și precedentelor judiciare interne; în Germania și Austria tratatele sunt asimilate cu legile interne, iar în Franța tratatele au o autoritate superioară legii, sub rezerva aplicării lor și de către cealaltă parte.

Majoritatea tratatelor produc efecte pe teritoriul statelor, deci pentru persoane fizice și juridice ale acestora, dar ele prevăd obligații numai între state []. Așadar un tratat încheiat între state nu poate produce efecte juridice pentru subiecții acestora, adică cetățeni, în parte. Tratatele (cu unele excepții) produc efecte juridice pentru întreg statul care este parte la tratat.

Reieșind din definiția tratatului internațional menționat în paragraful anterior, un tratat internațional creează raporturi juridice internaționale, adică se formează acea categorie de angajamente sancționate juridic, între subiectele de drept internațional și care sunt guvernate de dreptul internațional. De aici și rațiunea de a se încheia un tratat internațional – este să creeze efecte juridice, să angajeze părțile la un anumit comportament.

În afară de cazul în care părțile la angajamentul consensual intenționează să creeze obligații morale sau obligații juridice de un alt gen, efectul consimțămîntului dat în cazul încheierii unui tratat, în conformitate cu regulile dreptului internațional constă în crearea între părți de drepturi și obligații în baza dreptului internațional, stabilește deci un raport juridic [].

Efectul normal și principal al oricărui tratat este acela de a avea forță obligatorie față de statele care sunt părți la acesta. Efectul este general în sensul că se produce indiferent de forma pe care o are tratatul, categoria lui sau denumirea. În general însă, efectul depinde mai mult sau mai puțin, atît de numărul participanților la tratat cât și de obiectul pe care-l reglementează. Forța obligatorie a efectului este, întotdeauna, de aceeași natură și de valoare egală, forța obligatorie a efectului tratatului se impune pentru o perioadă de timp, mai mult sau mai puțin lungă, iar dacă suntem în prezența unui tratat care, prin natura sa, nu cunoaște termen de aplicare, regula internațională conținută în acest tratat se va impune pentru o perioadă mult mai întinsă decît acea care derivă dintr-un tratat – contract [].

Caracterizarea dată a efectului tratatului trebuie să fie desfășurată deoarece:

forța obligatorie a unui tratat este o noțiune pur juridică și nu poate fi confundată cu forța executorie a lui, care se referă la constrîngerea materială;

în dreptul internațional obligațiile nu sunt susceptibile de executare forțată ca în dreptul intern, fiind cunoscută insuficiența sancțiunilor;

violarea tratatelor nu se constată de cît pentru tratatele politice;

multe state sunt în culpă și mulți dintre suverani și-au încălcat obligațiile asumate prin angajamente juridice.

Cu toate aceste neobservarea încălcărilor comise sau neglijarea lor nu exclude forța juridică obligatorie a tratatului încheiat.

Astfel, dacă un stat este satisfăcut cu marea majoritate a prevederilor tratatului, dar nu este satisfăcut de una sau mai multe clauze, poate să refuze să fie legat de aceste clauze, consimțind la restul acordului [].

Ar fi exagerat să se admită că statul poate renunța la angajamentele la care tratatul îl obligă și la un avantaj pe care acest tratat îl oferă. Unele efecte ale tratatelor referitoare la poziția juridică a părților contractante constituie rezultatul regulilor care oferă independent de intenția părților în cauză, alte efecte derivă din interpretarea intenției părților la tratat.

În perioadele mai vechi din evoluția dreptului internațional asemenea reguli erau luate ca atare sau încorporate în mod expres în tratate; în mod treptat ele au fost considerate subînțelese și au ajuns să se bazeze pe procesul de creare a dreptului internațional cutumiar.

Întorcându-ne la principiul de origine latină ce reiese din art.26 al Convenției de la Viena „pacta sunt servanda”, acesta este un principiu „bine încetățenit” de practica internațională [], iar autorul Ion M. Anghel în lucrarea sa „Dreptul tratatelor” îl consideră „un principiu fundamental, nu numai al dreptului tratatelor, ci și al dreptului internațional general []. Astfel vorbind, respectarea cu bună credință a tratatelor de către statele părți este impusă prin însăși faptul încheierii tratatului internațional și este o condiție obligatorie existenței acestuia.

Regula bunei credințe este, după părerea unor autori, cea mai importantă și generală regulă de interpretare a tratatului internațional [], de aici rezultă regula sensului clar potrivit căreia, cuvintele folosite vor fi interpretate pe sensul lor uzual, dacă părțile nu le-au dat un alt înțeles special. În acest context este necesar de menționat că efectele pe care le poate produce un tratat depind în mare măsură și de interpretarea dată de fiecare parte.

De asemenea Preambulul Pactului Societății Națiunilor declară că, trebuie „să se respecte în mod riguros toate obligațiile din tratate în raporturile reciproce ale popoarelor organizate”.

La rândul său, Preambulul Cartei O.N.U. afirmă hotărîrea statelor membre „de a crea condițiile necesare… respectării obligațiilor născute din tratate și alte surse ale dreptului internațional”, iar în art.2 (2) al acesteia se prevede că „Membrii Organizației… trebuie să îndeplinească cu bună credință obligațiile pe care și le-au asumat în conformitate cu prevederile prezentei Carte”.

Nu numai că „pacta sunt servanda” constituie un principiu general de drept, dar el figurează și ca unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, astfel cum acestea au fost formulate în „Declarația asupra principiilor de drept internațional referitoare la relațiile prietenești și cooperare dintre state” (adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1970). În declarație se stipulează că un stat are îndatorirea de a îndeplini cu bună credință obligațiile pe care și le-a asumat în conformitate cu Carta O.N.U., în baza principiilor și regulilor de drept internațional general recunoscute, iar atunci cînd obligațiile care rezultă din acordurile internaționale ar fi în conflict cu obligațiile membrilor O.N.U. în baza Cartei O.N.U., obligațiile în baza Cartei vor prevala.

Documentul respectiv nu numai că a consacrat părților pe care o are „pacta sunt servanda” printre celelalte principii ale dreptului internațional contemporan dar l-a și dezvoltat, stabilind dimensiunile acestuia, prin precizarea sferei lui de aplicație.

Făcând o generalizare în virtutea celor menționate, fiecare stat participant la un tratat este obligat:

să respecte și să execute întocmai obligațiile sale ce decurg din tratat;

să nu încheie tratate ce ar contraveni obiectului și scopului tratatelor sale încheiate anterior;

să nu facă abuz de drepturile născute pentru el din tratatul încheiat, adică să nu folosească aceste drepturi în dauna drepturilor și intereselor legitime ale altor state părți;

renunțarea la tratat poate avea loc numai în conformitate cu prevederile dreptului internațional;

neexecutarea unui tratat nu poate fi justificată prin invocare dispozițiilor de drept intern a statelor părți [].

2. EFECTELE TRATATELOR INTERNAȚIONALE ȘI SUCCESIUNEA STATELOR LA ELE

2.1. Efectele tratatelor în timp și în spațiu și succesiunea statelor la ele

Încheierea unui tratat internațional constă în crearea unor situații juridice noi, fie că se nasc drepturi și obligații, se modifică și se sting.

Aplicarea tratatelor internaționale trebuie să se facă cu bună credință de către părțile contractante. În ceea ce privește aplicarea lor în timp, este în general admis principiul că tratatele sunt obligatorii pentru părți din momentul în care angajamentele statelor au fost legal perfectate și până când tratatul, în condițiile prevăzute de dreptul internațional încetează să-și producă efectele.

Regula generală, întemeiată pe practica statelor, jurisprudența și doctrina este că tratatele se aplică asupra ansamblului teritoriului statelor părți. Deci, între sfera de aplicare în spațiu a unui tratat și întinderea teritoriului supus suveranității statelor părți există de regulă, o coincidență perfectă. În acest sens art.29 al Convenției de la Viena din 1969 prevede că:

„Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau dacă aceasta nu este stabilită pe altă cale, un tratat leagă fiecare parte cu privire la ansamblul teritoriului său” [].

Fără a epuiza varietatea cazurilor concrete de aplicare în spațiu a tratatelor, practica convențională a statelor permite identificarea unor situații specifice, în care examinarea efectelor în spațiu ale tratatelor ridică unele probleme [].

În general aplicarea tratatelor în spațiu înseamnă aplicarea prevederilor lor pe întreg teritoriul părților contractante, cu excepția tratatelor localizate, care își produc efectele numai într-o anumită parte a statului. De asemenea, tratatele prin care sau stabilit frontierele dintre state se aplică numai la această regiune teritorială.

Ca regulă generală, tratatul internațional produce efecte pe ansamblul teritoriului supus suveranității sale de stat. Prin urmare există o coincidență totală între sfera de aplicare în spațiu a tratatului și întinderea teritorială asupra căreia își exercită suveranitatea de stat, jurisdicția sa teritorială.

De la regula aplicării teritoriale a tratatului internațional fac excepții tratatele internaționale prin care se creează o organizație internațională. Prevederile acestui tratat nu se aplică pe teritoriul statelor membre ale organizației. O serie de tratate stabilesc regimuri juridice aplicabile unor anumite zone geografice sau spații precis identificate, situate dincolo de limitele suveranității statelor părți la acestea (Tratatul de la Washington asupra Antarcticii, 1959, Acordul privind activitatea statelor pe Lună sau alte corpuri cerești etc.). În literatura de specialitate, opinia dominantă este că tratatul internațional nu este un izvor al dreptului intern al statelor prin el însuși. Statele părți contractante ale unui tratat internațional au îndatorirea să observe și să aplice regulile tratatului, prin mijloace proprii [].

Un rol dublu în aplicarea tratatele internaționale revine organelor jurisdicționale ale statelor. Acestea, pe de o parte pot aplica prevederile tratatului internațional, după ce a fost ratificat și publicat, pe de altă parte, ele pot să interpreteze un astfel de tratat.

În unele cazuri tratatul se referă în mod expres la un teritoriu sau la o regiune determinată, dar dacă acestea tac este necesar determinarea spațiului teritorial asupra cărora efectele se produc.

O întreagă categorie de tratate au ca obiect specific însuși teritoriul pentru diferite scopuri – definirea sferei teritoriale a suveranității statului, reglementarea vieții juridice a zonei de frontieră, stabilirea unei condiții juridice speciale pentru teritoriul respectiv. Dar există numeroase tratate susceptibile de aplicație teritorială ce nu comportă nici o dispoziție restrângând câmpul lor de aplicație teritorială. Este cazul tratatelor de extrădare sau al tratatelor referitoare la executarea hotărârilor [].

Problema aplicării teritoriale este dominată de considerațiuni multiple și contradictorii: favorizarea accesiunii la independență, generalizarea aplicării unor anumite dispoziții, definirea teritoriului ținând seama de anumite progrese tehnice.

Este posibil ca sfera de aplicare a unui tratat să exceadă teritoriul de stat sau teritoriul metropolitan al statelor contractante, înglobând teritorii nesupuse suveranității acelui stat (Franța și Principatul Monaco, Elveția și Principatul Liechtenstein).

În cazul teritoriilor de peste mare este posibil ca tratatul să nu se aplice dependențelor insulare ale statului, chiar dacă acestea nu sunt dependențe coloniale (Tratatul de la Versailles – prin Peare Treaty Act 1919, nu a fost extins la insulele anglo-nomade decât în 1935 cu ocazia aplicării sancțiunilor economice contra Italiei). În mod excepțional este posibil ca un tratat să nu se aplice în ansamblu teritoriului continental al statului contractant.

În unele multilaterale, problema efectului, lor în spațiu este rezolvată prin formula „ansamblul teritoriului sau teritoriile pentru care părțile contractante asigură relațiile internaționale.”

În tratate bilaterale se dă definiția descriptivă a teritoriului – „spațiul terestru, zona apelor interioare ale mării teritoriale și zona economică, precum și spațiul aerian aferent” [].

În cadrul lucrărilor de codificare a dreptului tratatelor, Comisia de drept internațional a fost de părere că câmpul de aplicare teritorială a unui tratat depinde de intenția părților și că este suficient deci să formuleze într-un articol regula generală care trebuie să se aplice în absența oricărei dispoziții sau indicații precise în tratat, în ce privește aplicarea sa teritorială.

În anumite condiții statele pot decide că un tratat nu se aplică unei părți din teritoriul său. La asemenea derogări de la regulă generală s-a ajuns de exemplu prin „clauza federală”, prin „clauza colonială”. Prin „clauza federală” un stat federal parte la tratat poate exclude teritoriul anumitor entități componente ale federației de la aplicarea acestuia în cazurile în care, în temeiul unor dispoziții constituționale acest lucru este posibil.

Evoluția practicii convenționale mai recente demonstrară că în cadrul federațiilor s-a ajuns însă la o solidaritate accentuată între entitățile componente, care exclude reprezentarea internațională separată a acestora și implicit, recurgerea la „clauza federal” [].

„Clauza colonială”, specifică tratatelor încheiate de fostele puteri coloniale, permitea, excluderea teritoriilor coloniale, sau părți ale acestora, de la aplicarea unor tratate ale metropolei.

Articolul 29 al Convenției din 1986 prevede că „afară dacă o intenție diferită nu rezultă din tratat sau nu este altfel stabilită, un tratat între unul sau mai multe state, una sau mai multe organizații internaționale leagă pe fiecare din statele părți față de ansamblul teritoriului său”.

În ceea ce privește clauza colonială, aceasta există în practică sub trei forme:

prevede o aplicare opțională a tratatului pentru teritoriile dependente ale statelor contractante

forma de clauză colonială ce prevede o excludere opțională de la aplicarea tratatului pentru teritoriile dependente de statele contractante.

clauză ce prevede aplicarea automată a tratatului asupra teritoriilor dependente ale tuturor părților contractante

Însă multe convenții internaționale nu conțin sub nici o formă clauza colonială, astfel încât problema aplicării teritoriale rămâne deschisă.

Situații dificile apar în timpul conflictelor, războaielor scopul cărora este de a nimici un stat sau de a ocupa un anumit teritoriu al altuia, mai ales luând în considerație hotarele marine, de râu sau aeriene.

Privind aceasta un grup de tratate stabilesc regimuri juridice aplicabile unor anumite zone geografice sau spații precis identificate situate dincolo de limitele suveranității statelor părți la tratat. De exemplu, tratatul privind Antarctica din 1959, acordul privind activitatea statelor pe Lună sau alte corpuri cerești din 1979, tratatul care interzice plasarea de arme nucleare și alte arme de distrugere în masă în zona internațională a spațiilor submarine din 1970. Actul referitor la recunoașterea și garanția a neutralității permanente a Elveției și suveranității teritoriale din 8 noiembrie 1815 semnat de reprezentații Austriei, Franței, Marii Britanii, Rusiei, Portugaliei și a Prusiei (Germania).

Se aduce exemplu de excepții așa numite tratate localizate, care își produc efectele numai într-o anumită zonă teritorială a statului []. Din categoria unor asemenea tratate fac parte acordurile de stabilire a frontierelor, acordurile de creare a unor servituți asemănătoare celor din dreptul civil prin care se acordă drepturi de tranzit prin teritoriul statului, de utilizare a apelor sau pășunilor.

Încă o excepție de la regula aplicării teritoriale a tratatelor internaționale este și aceea prin care se creează o organizație internațională. Dispozițiile acestor tratate nu se aplică pe teritoriul statelor participante la organizație [].

O altă tendință preda M. Anghel zicând că în principiu un tratat se aplică pe teritoriul sau cu privire la teritoriul părților contractante; în alte cazuri însă se poate aplica, nu numai pe o parte a teritoriului lor sau poate avea o aplicare „ultra teritorială”, adică este destinat să se aplice pe teritoriul statelor terțe (Tratatul de la Versailles 1919, art.109-114) [].

Sfera de aplicare în spațiu a tratatelor și întinderea teritorială se apreciază de suveranitatea de stat, jurisdicția sa teritorială. Aceasta este o consecință a ideii că, în lipsa unei intenții ca atare un angajament are efect asupra întregii ordini juridice care este delimitată în cazul unui stat pe teritoriul pe care el își exercită jurisdicția, iar în cazul unei organizații internaționale în raport cu organele acesteia [].

În cazul pactelor de asistență mutuală, s-au determinat uneori, teritoriile cu privire la care părțile contractante înțelegeau să se acorde beneficiul regimului de asistență.

Există o categorie de tratate pentru care problema efectelor în spațiu nu se pune deoarece, din cauza obiectului lor, nu sunt prin natura lor destinate aplicării teritoriale – tratat de conciliațiune.

Anumite tratate sunt cu aplicație în mod expres, de exemplu limitată la Marea Britanie și Irlanda de Nord și nu se raportează, nici la insulele Anglo-normande.

Până la prăbușirea sistemului colonial, statele metropole, în mod curent, căutau să precizeze căror teritorii li se aplicau tratatele încheiate de ele. Tot atunci, statele a căror teritoriu cuprinde numai anumite zone în câmpul de aplicație a unui tratat comercial – tratate de frontieră mixtă a populațiilor mixte.

Pe de altă parte numeroase tratate susceptibile de aplicație teritorială nu comportă nici o dispoziție restrângând câmpul lor de aplicație teritorială; este cazul tratatelor de extrădare sau a tratatelor referitoare la executarea hotărârilor.

O altă categorie de tratate care se referă la teritoriu sunt acele care au clauze specifice în intenția, fie de a scoate din sfera aplicării teritoriale, fie de a include zone sau regiuni în teritoriul național – sus menționate, „clauza colonială”.

Problema aplicării teritoriale este dominată de considerațiuni multiple și contradictorii: favorizarea accesiunii la independență, generalizarea aplicării unor anumite dispoziții, deținerea teritoriului ținând seama de anumite progrese tehnice [].

Chiar dacă aplicarea teritorială constituie principiul, acesta nu are un caracter absolut și comportă unele excepții. Este posibil ca aplicarea tratatelor să nu se extindă pe teritorii nesupuse suveranității acelui stat – Franța și Principatul Monaco, Elveția și Principatul Liechtenstein.

Este posibil ca tratatul să nu se aplice dependențelor insulare ale statului, chiar dacă acestea nu sunt dependențe coloniale.

În tratate multilaterale mai recente, problema efectului lor în spațiu este rezolvată formula „ansamblul teritoriului sau teritoriile pentru care părțile contractante asigură relațiile internaționale.”

În unele tratate bilaterale se dă o definiție descriptivă teritoriului – spațiul aerian aferent, spațiu terestru, zona apelor interioare ale mării teritoriale și zona economică.

Unele state formulează la ratificarea declarațiilor cu privire la neasumarea de obligații privind părți ale teritoriului lor care nu se află sub controlul guvernului central – Cipru cu privire la Ciprul de Nord, Republica Moldova cu privire la Transnistria, cu ocazia aderării la Convenția Europeană a drepturilor omului.

De asemenea unele tratate permit încă limitarea aplicării lor de către unele state părți, pentru teritoriul lor care se bucură de un anumit grad de autonomie în domeniile respective [].

După cum s-a menționat este greu de descifrat existența unui model unic sau universal care va exclude problemele de aplicare teritorială.

Încălcarea unui tratat dă naștere la răspunderea internațională a statului care a comis o astfel de încălcare. Tratatul internațional, la fel ca și legea internă nu are forță retroactivă.

„Dacă din cuprinsul tratatului – stipulează convenția de la Viena din 1969 – nu reiese o intenție diferită sau nu este stabilită pe altă cale dispozițiile unui tratat nu leagă o parte în ceea ce privește un act sau un fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat față de această parte sau în ceea ce privește o situație care încetează să existe la acea dată”.

Reieșind din prevederile date, trăsătura principală în ceea ce privește aplicarea tratatelor în timp este neretroactivitatea lor.

După cum prevede Convenția din 1969, nimic nu împiedică statele părți la un tratat să deroge de la regula neretroactivității. Cea mai cunoscută excepție de la principiul neretroactivității o constituie Tratatul de la Washington din 8 mai 1871, prin care în Cauza Alabama, SUA și Marea Britanie au convenit să supună arbitrajului fapte care se produseră în timpul războiului de secesiune din SUA din anii 1862-1865.

Un aspect special al aplicării tratatelor în timp este cel al tratatelor concurente sau succesive în timp, ce impune examinarea situațiilor de conflict între dispozițiile unor tratate, cu același obiect, intervenite succesiv între aceleași părți.

În practica internațională se ivesc următoarele situații referitoare la tratatele concurente:

Două tratate internaționale au același obiect și părți contractante. Tratatul anterior rămâne valabil numai dacă este compatibil cu tratatul posterior. Iar dacă tratatul posterior este contrar tratatului anterior, este valabil tratatul posterior.

Când tratatul anterior cuprinde reguli speciale, iar tratatul posterior cuprinde reguli generale, ambele tratate rămân valabile și se aplică în domeniile pe care le reglementează.

Părțile contractante ale unui tratat anterior nu sunt toate părți contractante și la tratatul posterior. În acest caz pentru statele care sunt părți contractante ale ambelor tratate, tratatul anterior rămâne valabil dacă este în concordanță cu tratatul posterior.

Două state sunt părți contractante ale unui tratat multilateral. Ele încheie ulterior un tratat bilateral care este contrar tratatului multilateral. Tratatul bilateral este valabil numai atunci când cele două state care l-au încheiat, se retrag din tratatul multilateral.

O altă situație este cea a tratatului internațional subordonat altui tratat, anterior sau posterior acestuia. Se aplică în primul rând tratatul față de care este subordonat celălalt tratat.

Voluntarismul este o regulă în cadrul dreptului taratelor, părțile contractante dispun de putere dacă ele sunt de acord, de a decide adaptarea, cum ele consideră de cuviință, a aplicării acordurilor pe care le-au încheiat.

Conform art.16, al.1, al legii privind tratatele internaționale „tratatul internațional sau o parte a acestuia se poate aplica în mod provizoriu până la intrarea în vigoare”

Aplicarea în timp a tratatelor, este în general admis principiul ca tratatele sunt obligatorii pentru părți din momentul în care angajamentele statelor au fost legal perfectate și până când tratatul în condițiile prevăzute de dreptul internațional încetează să-și producă efectele [].

Tot atunci părțile pot aprecia următoarele variante de intrare în vigoare a tratatului:

din momentul semnării (jumătate din tratate);

din momentul schimbării de declarații privind acordul tuturor guvernelor;

din momentul apreciat de părți;

din data apreciată (anul, luna, ziua);

din momentul înmânării actelor de ratificare sau depozitarea lor [].

Determinarea momentului din care există o obligație convențională se face prin jocul a două coordonate: principiul neretroactivității tratatelor și cel al autonomiei de voință a părților.

Dreptul internațional conține un principiu general de drept, după care, orice fapt, orice act și orice situație trebuie să fie apreciată în lumina regulilor de drept care-i sunt contemporane.

Art. 26 din Convenția de la Viena (1969), este formulat în felul următor „Orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie executat de ele cu bună credință” [].

Cuvintele cheie de interpretare sunt „tratat în vigoare” și „leagă”. Dacă tratatul nu a intrat în vigoare nu are nici un efect juridic de aceasta nu leagă părțile.

Cu privire la aceasta răspunde articolul 28 a acestei Convenții: „Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau aceasta nu este stabilită pe altă cale, dispozițiile unui tratat nu leagă o parte în ce privește un act sau fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat față de această parte sau în ce privește o situație care încetase să existe la acea dată.”

Din ce reiese și altă formulare a neretroactivității, nimic nu împiedică statele părți la un tratat să deroge de la regula neretroactivității, cu condiția ca această derogare să rezulte din clauzele tratatului. Asta se referă la Convenția CSI din 22 ianuarie 1993 art.25: „Acțiunea convenției în cauză se extinde și asupra relațiilor de drept ce au apărut până la intrarea ei în vigoare”. Dar cea mai cunoscută excepție a principiului neretroactivității o constituie Tratatul de la Washington din 8 mai 1871, prin care, în cauza Alabama, SUA și Marea Britanie au convenit să supună arbitrajului fapte care se produseseră în timpul războiului de secesiune din SUA din anii 1862-1865 [].

O altă excepție aduc Convențiile de codificare poartă denumirea de „aplicare provizorie” și este apreciat în art.25. Aplicarea provizorie a tratatului este un fenomen relativ nou în dreptul tratatelor. Acordul prin care s-a înființat O.P.E.C. în 1960 prevedea că se aplică în mod provizoriu [].

Deci în convenția aceasta art.25 prevedea:

Un tratat sau o parte a unui tratat se aplică în mod provizoriu până la intrarea sa în vigoare:

dacă tratatul însuși dispune astfel;

dacă statele care au participat la negociere conveniseră aceasta într-un alt mod.

Dacă tratatul nu dispune altfel sau dacă statele care au participat la negociere nu au convenit altfel aplicarea provizorie a unui tratat sau a unei părți dintr-un tratat față de un stat încetează dacă acest stat notifică celorlalte state, între care tratatul este aplicat provizoriu, intenția sa de a nu deveni parte la tratat” [].

Din cauza caracterului urgent al problemelor asupra cărora poartă tratatul sau pentru alte rațiuni, statele interesate inserează, uneori, într-un tratat o dispoziție, stipulând că tratatul va intra în vigoare în mod provizoriu.

Așa cum rezultă și din formularea de mai sus, nimic nu împiedică statele părți la un tratat să deroge de la regula neretroactivității, cu condiția că această derogare să rezulte din clauzele tratatului. În general, asemenea derogări se găsesc în tratate bilaterale privind evitarea dublei impuneri, asigurări sociale sau în domeniul vamal [].

Aproape toți savanții români se referă la tratatele succesive sau la tratatele de concurență.

Bunăoară Raluca Miga-Beșteliu contează: numărul tot mai mare al tratatelor bilaterale și multilaterale a impus examinarea situațiilor de conflict între dispozițiile unor tratate ca același efect, intervenite succesiv între aceleași părți [].

Problema normelor succesive contradictorii se întâlnește și în dreptul intern, unde conflictele care apar se rezolvă prin aplicarea următoarelor două principii:

atunci când două norme emană de la aceeași autoritate, ultima normă prevalează;

când normele emană de la autorități diferite, prevalează norma autorității ierarhic superioare.

Pentru evitarea unor asemenea situații, practica convențională conține uneori prevederi de reglementare a raporturilor între tratate succesive. Astfel, în această privință, tratatele mai importante prevăd că în caz de conflict între prevederile ce le instituie și acele ale unui alt tratat vor prevală dispozițiile sale. Asta prevede art.103 din Carta O.N.U. în caz de conflict între obligațiile asumate de membrii Națiunilor Unite în virtutea Cartei și obligațiunilor rezultând din orice alt acord internațional, vor prevala cele dintâi [].

Alte trate înserează clauze care declară tratatul compatibil cu tratatele încheiate anterior sau cu cele ce se vor încheia în viitor. Convenția asupra Mării libere (1958) în art.30 prevede ca dispozițiile convenției nu aduc atingere convențiilor sau altor acordori internaționale în vigoare în raporturile între statele părți la aceste convenții sau acorduri []. În același sens, a se vedea art.73 din Constituția de la Berna (1952) privind dreptul de autor; art.12 din Convenția cu privire la asistență, în caz de accident nuclear sau urgență radiologică (1986). În practică se întâlnesc și tratate încheiate de aceleași părți dar car cuprind dispoziții contrare unui tratat anterior, fără a prevedea o soluție pentru situația conflictuală [].

În materia tratatelor internaționale, potrivit art.59 al Convenției de la Viena, consideră Raluca Miga-Beșteliu: „un tratat este socotit a fi luat sfârșit dacă toate părțile la acest tratat încheie ulterior un tratat asupra aceleași materii”. Noul tratat se va aplica cu condiția ca din dispozițiile sale să rezulte intenția părților de a înlocui vechiul tratat sau dacă dispozițiile sale și cele ale vechiului tratat sunt incompatibile în așa măsură încât este imposibil să se aplice tratate în același timp. Deci noul tratat prevalează [].

Soluții diferite față de această regulă s-au dat în cazul unor tratate bilaterale intervenite între state care, în același timp sunt părți și la un tratat multilateral asupra aceleași materii. Exemple sunt diverse ca și cum se zice „doi juriști – trei opinii”.

Cazul convenției de codificare a relațiilor consulare – Convenția de la Viena din 1963 prin raport cu numeroase acorduri bilaterale, încheiate între statele părți la această Convenție, art.73 al acesteia s-a stabilit ca dispozițiile particulare din tratatele bilaterale se aplică în locul prevederilor generale ale convenției de codificare indiferent dacă acordurile bilaterale au intervenit înainte sau după încheierea acesteia.

O altă soluție o vede domnul Năstase – având în vedere Convenția din 1969 art.30, a consacrat reguli generale privind aplicarea tratatelor succesive, anume niște condiții:

prioritatea relativă a normelor contradictorii;

distincția între tratatele multilaterale care vizează relațiile bilaterale și cele de tip „integral”, sau „interdependent”;

regulile stabilite în Convenție au un caracter supletiv, în general ce se aplică numai dacă tratatele în cauză nu conțin reguli de rezolvare a conflictului dintre ele [].

Din aceasta reiese trimiterea art.103 din Carta O.N.U.:

Când un tratat precizează că este subordonat unui tratat anterior sau posterior sau că nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt, dispozițiile acestuia se vor aplica cu precădere.

Când toate părțile la tratatul anterior sunt părți și la tratatul posterior, fără ca cel anterior să fi expirat sau ca aplicarea sa să fi fost suspendată tratatul anterior nu se aplică decât în măsura în care dispozițiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior.

Prevederile art.30 din Convenția de la Viena se reflectă, de exemplu, în Convenția cu privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear 1986 (Decret de notificare 223 11mai 1990). Sau o soluție similară s-a adoptat în acordul ramural pentru tarife și comerț. (GATT). În comparație, ca doctrina Rusească care îndeobște nu prevede noțiunea efectelor tratatelor internaționale, nu discută problema succesiunii în cadrul conceptului în timp și spațiu.

Tot atunci este destul de întemeiată opinia lui Ion M. Anghel, care delimitează încă noțiuni de încetare a tratatelor atât și efectelor.

În sistemul Societății Națiunilor, tratatele la care erau părți membri aceștia, trebuiau să fie înregistrate pentru a produce efecte, prin urmare forța juridică obligatorie exista de la data înregistrării lor [].

Momentul încetării efectelor tratatului coincide de regulă, cu acela a încetării tratatului. Există însă și cazuri de tratate în care efectele acestora depășesc durata tratatului respectiv.

Pe de o parte cazuri în care obligațiile pe care, în conformitate cu tratatele părțile trebuie să le execute sunt acceptate ca rămânând efective indiferent care este soarta unor asemenea tratate (cedarea de teritoriu).

În același timp, există tratate în care se prevede ca anumite obligații se vor aplica pentru încă o durată de timp, după încetarea tratatului.

În sfârșit în cazul unor reguli de drept cutumiar sau a unor reguli generale de drept care au fost înscrise în tratat, încetarea acestuia nu implică și stingerea obligațiilor care rezultă din acele reguli care au o existență de sine stătătoare [].

Luând în considerație toate cele menționate se ridică problema efectelor tratatelor internaționale de a înlătura cu problema aplicării tratatelor internaționale în timp și în spațiu, deoarece discutând problema efectelor se folosește termenul tratat peste tot. Aceasta este opinia propriu zis subiectivă.

2.2. Efectele tratatelor față de părți

Efectul, în mod normal, al oricărui tratat, după cum rezultă și din noțiunea dată în capitolul I, este să creeze drepturi și să impună obligații celor care l-au încheiat; deci tratatul produce efecte între părți.

În principiu, tratatele nu au, decât un efect relativ; ele nu pot, nici dăuna, nici profita terților []. Ca regulă, pentru statele care nu sunt semnatare și nici nu au aderat la un tratat, acesta constituie „res inter alios acta” și prin urmare, nu poate, nici profita dar, nici dăuna altui stat. Acest principiu este formulat în dreptul internațional în adagiul „pacta tertiis nec nacent nec prosunt” (un stat nu poate să prevaleze de o convenție în vigoare între alte state pentru a deduce drepturi sau a fi ținut de anumite obligații).

Tratatul internațional nu obligă decât subiectele de drept care au participat la încheierea lor, un stat neputând fi ținut de obligații, printr-un tratat la care nu este parte, acesta este efectul obișnuit al tratatelor. Principiul de autonomie de voință are drept consecință că subiectele de drept internațional care nu sunt implicate în stabilirea și executarea tratatelor nu sunt legate prin acestea din urmă.

Principiul efectului relativ al tratatelor nu se materializează însă, după cum menționează și autorul Raluca Miga-Beșteliu, într-o strictă reciprocitate a prestațiilor și cu atât mai puțin, într-o egalitate a acestora, nici din punct de vedere al naturii și nici a cuantumului lor [].

Astfel singurul criteriu în aprecierea echilibrului între drepturile și obligațiile părților, decurgând din efectul relativ al tratatului, are în vedere exprimarea liberă a acordului părților asupra termenilor tratatului.

În contextul formulării sale, tratatul obligă statul ca subiect de drept internațional, tratatul nu creează deci, drepturi și obligațiuni juridice decât pentru statele respective și nu pentru organele acestuia sau pentru diferitele entități care există în ordinea lor juridică internă.

În ceea ce privește efectele tratatelor față de însăși părțile la acesta, ele comportă următoarele două situații juridice:

efectele tratatelor față de guvernanți și

efectele tratatelor față de guvernați

După cum se menționează în literatura de specialitate efectele tratatelor față de guvernanți implică trei categorii de situații și anume:

– efectele tratatelor față de puterea executivă

– efectele tratatelor față de puterea legislativă

– efectele tratatelor față de puterea judiciară [].

Analizând prima categorie, sus menționată, este necesar de atras atenție asupra faptului că trecerea la executarea tratatelor presupune că acestea să dobândească forță juridică și în planul dreptului intern și, deci, ca organele statului să ia măsuri necesare în acest scop. În legătură cu aceasta se pune problema dacă tratatele produc direct efecte în dreptul intern sau sunt necesare anumite acte pentru introducerea lor în ordinea juridică internă.

Dreptul internațional nu conține și nici nu putea conține reguli privind modul în care tratatele produc efecte în dreptul intern []. Pentru aplicarea tratatelor la care sunt părți, statele se conduc după constituțiile lor, care pot prevedea modalitățile de introducere a tratatelor în ordinea internă.

În practica statului nostru constituția nu prevede expres modalitatea introducerii tratatelor în ordinea internă, totodată se consideră că nu este necesară emiterea unui act special pentru introducerea tratatului în dreptul intern, această funcție îndeplinind-o actele normative de ratificare sau aprobare a acestuia sau semnarea lui. De asemenea considerăm strict necesar de menționat că Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova în art.23 alin (1) privind problema asigurării executării tratatelor internaționale prevede că Guvernul Republicii Moldova întreprinde măsurile necesare pentru a asigura executarea tratatelor internaționale. Deci puterea executivă reieșind din normele de drept are funcția de a supraveghea și coordona încheierea tratatelor internaționale și aplicarea lor în practică.

Altfel spus, sau după cum menționează unii autori în literatura de specialitate „de regulă, autoritățile competente să acționeze în legătură cu încheierea tratatelor sunt prevăzute în Constituție, ca și în legi speciale privitoare la încheierea tratatelor, astfel menționat anterior. În sistemul constituțional al multor state–și așa cum relevă și practica actuală a Republicii Moldova – în general, puterea executivă are atribuții în domeniul negocierii și semnării tratatelor. În S.U.A. spre exemplu, președintele are dreptul de a încheia o categorie largă de tratate denumite „executive agruments”.

Conform art.7 al legii sus menționate, Președintele Republicii Moldova sau Guvernul adoptă decizia cu privire la inițierea negocierilor, precum și semnarea [].

În ceea ce privește organele interne care pot exprima consimțământul statului de a deveni parte la tratate, Legea nr.585-XIV/1999 prezintă parlamentul – organ ce decide asupra ratificării acceptării aprobării sau aderării Republicii Moldova la tratatele internaționale [], cu excepția tratatelor internaționale în formă simplificată, a căror realizare revine Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova [].

În baza art.11 al legii Parlamentul Republicii Moldova decide asupra ratificării, acceptării, aprobării sau aderării Republicii Moldova la:

tratatele internaționale încheiate în numele Republicii Moldova

tratatele internaționale care sunt semnate la nivel de guvern și se încadrează în unele din următoarele categorii:

tratate de pace;

tratate politice sau care implică un angajament politic;

tratate cu caracter militar, care vizează capacitatea de apărare a Republicii Moldova, problemele dezarmării sau ale controlului internațional asupra armamentului, asigurarea păcii și securității;

tratate cu privire la teritoriu;

tratate care fac necesară adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare;

tratate care vizează participarea Republicii Moldova în organizațiile internaționale;

tratate care implică un angajament financiar;

tratate care vizează statutul persoanelor, drepturile și libertățile fundamentale ale omului;orice tratat a cărui ratificare este specificată în dispozițiile acestora.

În doctrina ca și în practica de drept internațional, s-a pus problema dacă încălcarea prevederilor legii interne în domeniul încheierii tratatelor afectează sau nu validitatea acestora. Potrivit Convenției 1969, pentru ca încălcarea unei norme interne să poată fi invocată ca viciind consimțământul și deci ca o cauză de nulitate a unui tratat, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) încălcarea să fie manifestată, obiectiv violență;

b) să privească o normă fundamentală a dreptului său intern, deci o normă constituțională [].

În Convenția de codificare a dreptului tratatelor, cum mai este numită Convenția de la Viena (1969), după ce se statuează că „Orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat de ele cu bună credință” (art.26), se adaugă că „O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat” (art.27). De aici, rezultă, cu alte cuvinte, că în situația în care o lege internă constituie un obstacol ori nu a fi de natură să conducă la îndeplinirea obligației contractuale asumate printr-un tratat, de vreme ce statul respectiv este obligat să-și îndeplinească obligațiile și atâta timp cât nu se poate prevala de acea lege, nu-i rămâne altă alternativă decât aceea de a modifica o asemenea lege și a crea o bază legală internă pentru aplicarea tratatului respectiv. Afirmația că prevederile tratatului trebuie să fie încorporate în legislația națională, pentru ca ele să capete aplicațiune, își găsește suportul în faptul că statele se angajează, în mod expres sau în acela că obligația respectivă decurge în mod logic din tratat, de a lua măsuri pentru aplicarea tratatului, iar principalele măsuri în acest sens sunt cele ca editarea de legi și alte reglementări care să conducă la această finalitate [].

În practică, unele state care nu adoptă principiul incorporării implicite a tratatelor până la adoptarea de legi exprese de încorporare, aplică prezumția concordanței, conform căreia parlamentul țării nu adoptă legi care să contravină tratatelor internaționale ratificate de statul respectiv , ceea ce în esență duce tot la interpretarea legii în conformitate cu tratatul.

Menționând opiniilor autorilor Dumitra Popescu Adrian Năstase „pentru ca dispozițiile tratatelor să producă efecte pe plan intern, organele statului trebuie „să ia măsuri necesare în acest scop” []. În cazurile pe care le soluționează, instanțele judecătorești aplică dispozițiile tratatelor internaționale în cauze privind persoane fizice sau juridice.

În Republica Moldova Curtea Constituțională prin hotărârea nr. 55 din 14 octombrie 1995 s-a referit tangențial la problema dată și anume aceasta menționează: „respectarea angajamentelor internaționale de către Republica Moldova este prevăzută de art. 8 din Constituție, potrivit căruia Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizației Națiunilor Unite și tratatele la care este parte, să-și bazeze relațiile cu alte state pe principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional. Deci în cazul în care între pactele și tratatele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului și legile interne ale țării există neconcordanțe, organele de drept aplică normele dreptului internațional” [].

Luis Delbez, în lucrarea sa „Les principes généraux du droit internaional public” observă că raportul dintre tratatul internațional și dreptul intern privește, de fapt, problema raportului dintre ordinea juridică internațională și ordinea juridică internă [].

Deci, făcând o generalizare a celor menționate până aici putem spune că, privitor la efectele tratatelor față de puterea executivă, acestea determină obligația executivului de a lua măsuri pentru aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă. Pe lângă aceasta, executivul mai are și obligația de a publica tratatele, pentru ca ele să fie cunoscute de cetățeni și de opinia publică (normă prevăzută la art.30 al Legii privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova).

Față de puterea legislativă a statului, efectele tratatelor apar în special în situațiile în care este necesară adoptarea unor legi pentru ca tratatul să-și poată produce efecte în ordinea juridică internă.

În ce privește efectele tratatelor față de organele judiciare, acestea pe de o parte, pot aplica prevederile lor, după ce au fost ratificate și publicate, iar pe de altă parte, ele pot interpretă prevederile tratatelor la care statul este parte [].

Referitor la efectele tratatelor față de guvernați, în dreptul internațional prevalează ideea că tratatele nu produc efecte directe față de particulari. După cum menționează și autorul Ion M. Anghel „în stadiul actual de dezvoltare a societății internaționale, care este alcătuită încă din state suverane, individul este, numai în situații excepționale, supus direct deciziilor și măsurilor luate de autoritățile internaționale” [].

Odată, însă cu încheierea în 1951 și 1957 a tratatelor de instituire a Comunității Europene, precum și prin elaborarea unor instrumente internaționale ce recunosc în favoarea indivizilor, persoane fizice, dreptul de acces în fața unor organe de anchetă sau judiciare internaționale, în cazul încălcării drepturilor omului prevăzute de aceste instrumente, conceptul respectiv a suferit modificări esențiale. Cu toate acestea, situațiile menționate nu reprezintă o tendință generală de natură să altereze esența însuși a dreptului internațional, ca drept ce reglementează preponderent raporturi între state suverane [].

După părerea altor autori, ca spre exemplu Ion Diaconu menționează „tratatele prevăd obligații pentru state; cu toate acestea majoritatea tratatelor sunt destinate să producă efecte pentru persoanele fizice și juridice a acestor state” [].

Pentru ca tratatele să producă efecte juridice, s-a pus problema transformării lor în norme de drept intern aplicabile persoanelor fizice și juridice, mai ales în cazul în care tratatele nu sunt, potrivit modului în care sunt redactate, direct aplicabile în dreptul intern.

Pornind de la încorporarea prevederilor unui tratat în legislația națională, se obligă la transpunerea pe plan intern, a tratatului, întrucât este vorba de două ordini juridice distincte cu particularități proprii și cu sfere separate de aplicare; existând două ordini juridice distincte, deși în raport de influență reciprocă, suntem, totuși, în prezența unor reguli de conduită care se stabilesc în două sfere distincte și aplicabile pentru acele subiecte de drept care sunt proprii fiecăreia dintre aceste două ordini juridice.

Într-o abordare care pleacă de la intersecția dintre dreptul inter și dreptul internațional, tratatul nu poate obliga decât statele părți, el constituind doar o regulă de drept internațional, în vreme ce indivizii fiind subiecți de drept intern, rămân complet străini de conținutul tratatului . []

Dar, luând în considerare cele menționate anterior, este necesar de menționat că înțelegerile intervenite între persoanele fizice sau juridice sau acordurile dintre unele state și întreprinderi străine, oricât de importante ar fi ele nu pot constitui tratate internaționale. După cum menționează doctrina de drept internațional, părțile între care intervine acordul trebuie să fie, în toate cazurile, state, organizații internaționale sau alte entități cărora sa le fie recunoscută calitatea de subiect de drept internațional []. Înțelegerile intervenite între persoanele fizice sau juridice de drept intern din diferite state ori între acestea și state și organizații internaționale, oricât de importante ar fi aceste înțelegeri din punctul de vedere al conținutului lor în planul relațiilor internaționale, nu pot fi incluse în categoria tratatelor. Nu vor fi astfel asimilate tratatelor acordurile ce intervin între Băncile centrale ale unor state, deși acestea joacă un rol important între stabilirea ratelor de schimb între monedele diferitelor state și, în general, în politica economică a acestora.

La fel nu pot fi calificate drept tratate internaționale acordurile care intervin între unele state, pe de o parte, și întreprinderi străine, de cele mai multe ori societăți transnaționale, pe de altă parte, care au drept obiect, de regulă, exploatarea unor resurse de materii prime, ori mai nou prestarea unor servicii.

Chiar dacă au reflexe, asupra ordinii juridice interne (obligații care revin puterilor legislative, executive și judecătorești de a acționa în sensul realizării prevederilor din tratat), obligațiile rezultate din tratat au un caracter de drept internațional și leagă numai statele ca subiecți de drept internațional și numai statele părți [].

În cazul conflictului între tratatul internațional și legea internă, practica juridică britanică dă prioritate legilor și precedentelor judiciare interne, indiferent de succesiunea în timp a tratatelor internaționale sau a legilor respective [].

Sunt sisteme juridice, cum este cazul sistemului juridic francez și olandez, care dau prioritate tratatului internațional, o asemenea opțiune este consacrată în constituțiile țărilor respective.

În sistemul juridic al Republicii Moldova se acordă în principiu, valoare egală tratatului și legii interne, cu excepția drepturilor omului, domeniu în care – în caz de ne concordanță între tratatele privind drepturile omului și legile interne – au prioritate dispozițiile tratatelor internaționale.

Tratatul are forță juridică obligatorie, numai în raport cu statele care sunt părți și în consecință, regulile din acestea se impun, desigur, organelor statelor respective, dar nu în virtutea dreptului internațional, care nu reglementează raporturile dintre un stat și autoritățile sale, ci în temeiul dreptului intern respectiv: organului executiv îi revine luarea de măsuri juridice necesare pentru casă fie asigurată aplicarea lui; organului legislativ, să edicteze legislația respectivă, iar organele jurisdicționale, să-l aplice ca pe o lege sau verifice aplicarea lui ca atare.

2.3. Succesiunea la tratate prin prisma efectelor acestora față de părți

Afirmarea principiului relativității efectelor tratatelor internaționale este adesea exprimată și prin intermediul unei negații: „pacta tertiis nec nocet nec prosunt” față de terți, tratatele nu creează nici obligații nici drepturi. În dreptul internațional excluderea terților de la efectele tratatelor internaționale decurge direct din principiu egalității suverane a statelor, în temeiul căruia acordul liber exprimat al fiecărui stat constituie unicul temei legal al unor drepturi și obligații asumate în raporturile sale cu alte state [].

În analizele doctrinare, ca și în practica convențională, regula „pacta tertiis nec nocet nec prosunt” este deseori utilizată nu ca o concluzie, ci, mai curând, pentru a prefața o largă și controversată problematică referitoare tocmai la diferitele categorii de situații în care tratatele pot produce totuși anumite efecte față de statele considerate terțe sau față de organizațiile internaționale care nu sunt părți la tratate []. Tratatul internațional nu creează obligații pentru terți, adică pentru statele care nu sunt parte la tratat. Această regulă reiese din faptul că baza juridică a drepturilor și obligațiilor reciproce este acordul liber exprimat al acestor state []. Tratatul, totuși, poate crea situația cu care ar trebui să o respecte statele terțe (spre exemplu statele despre schimbarea graniței de stat). De asemenea tratatul internațional poate oferi statelor terțe anumite drepturi, în aceste cazuri statul terț est obligat să respecte condițiile de folosite a drepturilor oferite prin respectivul tratat.

Este necesar de menționat că dispozițiile oricărui tratat internațional nu pot îngrădi sau leza drepturile și/sau interesele statului terț, de asemenea tratatul internațional poate fi modificat doar cu acordul reciproc al tuturor statelor părți, nu de o parte din acestea și nici de statele terțe.

Deci, dreptul internațional nu exclude posibilitatea ca tratatele să aibă efecte și asupra statelor terțe și acest principiu al efectului relativ al tratatului nu este absolut, deoarece el comportă anumite excepții, practica aducându-i un număr de rezerve și atenuări [].

În alte cazuri, există tratate care pot acorda drepturi persoanelor fizice și celor morale care țin de dreptul internațional ori să le supună la obligații fără ca actele lor juridice să fie impuse unei părți contractante (convențiile privind evitarea dublei impuneri, convențiile de stabilire, reguli de ducere a războiului etc.) [].

Tehnica tratatelor multilaterale a permis rândul ei, să se extindă efectele tratatului pe o bază convențională; mecanismul aderării reprezintă oferta pentru că, prin voința expresă a statului care aderă, efectele tratatului să fie extinse și astfel, să se ajungă la tratate quasi-universale. Chiar dacă participarea la tratat a unui terț (inițial) are loc ca exprimare a voinței de a se lega prin tratat prin actul aderării, tratatul ca atare include o invitație generală pentru terți de a deveni parte și-n acest sens, s-ar putea vorbi de un efect care excede cercul părților.

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. h) din Convenția de (1969) prin noțiunea de „stat terț” se înțelege un stat care nu este parte la tratat []. În general, în acest domeniu prevalează principiul efectului relativ al tratatelor, împrumutat din dreptul privat intern sub forma regulii de drept roman „res inter alios acta nec nocere prodesse potest”, ceea ce înseamnă că fașă de terți tratatele nu produc nici obligații și nici drepturi. În dreptul internațional, excluderea terților din sfera efectelor tratatelor internaționale decurge direct din principiul egalității suverane a statelor, în temeiul căruia acordul liber exprimat al fiecărui stat constituie unicul temei legal de dobândire a anumitor drepturi și de asumare a anumitor obligații în raporturile sale cu alte state [].

Totodată problema esențială pusă este de a afla dacă tratatele internaționale produc sau nu efecte față de statele terțe. De altfel, chiar prin formularea principiului efectului relativ al tratatelor internaționale, dată la art. 34 din Convenția de (1969) se întrevede o asemenea posibilitate: „Un tratat nu creează nici obligații nici drepturi pentru un stat terț fără consimțământul său” [].

Astfel articolul 36 din Convenția de la Viena (1969) stabilește două condiții la întrunirea cărora statele terțe pot dobândi drepturi în virtutea unui tratat:

dacă părțile la tratat înțeleg, prin asemenea dispoziții, să confere acest drept, fie statului terț sau unui grup de state căruia acesta îi aparține, fie tuturor statelor;

dacă statul terț consimte. Din formularea acestui articol rezultă că consimțământul statului terț poate fi și tacit. Spre exemplu Carta O.N.U. conferă anumite drepturi pentru statele terțe. În conformitate cu articolul 35 din Cartă, unui stat care nu este membru al O.N.U. i se acordă dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală în legătură cu un diferend la care este parte, cu condiția acceptării din partea acestuia, în privința acelui diferend, a obligațiilor de rezolvare pașnică a diferendelor prevăzute în Cartă [].

Expresie a unor derogări de la principiul efectului relativ al tratatelor practica convențională consacră existența unor înțelegeri internaționale care creează regimuri juridice general aplicabile, obiective, în interesul comunității internaționale în întreg ansamblul său. Prin aceste tratate sunt stabilite drepturi și obligații valabile pentru statele neparticipante la acestea: tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale, cum sunt acelea privind neutralitatea unor țări sau instituirea unor regimuri juridice speciale pentru unele regimuri localități sau pentru anumite arii geografice mai largi; tratatele ce stabilesc un anumit regim juridic pentru căile de comunicație internaționale, cum și cele care stabilesc regimul de navigație pe fluviile internaționale.

În literatura de specialitate de asemenea sunt menționate tratatele multilaterale prin care se instituie o organizație internațională în calitate de subiect nou de drept internațional. Odată ca o atare entitate este constituită, organelor sale le revine obligația să respecte dispozițiile actului constitutiv, chiar dacă însăși organizația nu are calitate de parte le aceasta, ci doar de obiect al tratatului în cauză.

Alta este însă situația statelor terțe vizavi de actele de constituire a organizațiilor internaționale. Acestea din urmă în funcție de specificul fiecăreia, nu beneficiază de unul și același grad de opozabilitate față de statele terțe. Dacă existența „obiectivă” a ONU sau a instituțiilor specializate ale ONU nu este astăzi pusă de către nimeni la îndoială, ea nu poate fi însă extinsă și asupra organizațiilor regionale. Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl reprezintă cazul fostului CAER și CEE, care printr-un acord intervenit în iunie 1988 s-au văzut recunoscute în mod reciproc.

Unele tratate internaționale cuprind stipulații speciale în favoarea terților. Este vorba în special de tratatele comerciale care prevăd clauza națiunii celei mai favorizate. În virtutea acesteia un stat A se angajează față de un stat B să-i acorde tratamentul cel mai favorabil pe care îl va fi acordat oricărui alt stat terț C. Cu alte cuvinte, se stabilește o legătură între regimul creat printr-un tratat.

(A-B) cu un alt regim, mai favorabil, prevăzut de un alt tratat, purtând asupra aceluiași obiect, însă încheiat cu un alt stat (C).

Regula generală este că tratatele produc efecte numai față de părți, nu și pentru terță, adică pentru statele care nu sunt legate prin tratat. Anumite categorii de tratate conțin clauze care prevăd drepturi în favoarea anumitor grupuri de state ori oricăror state care, din punct de vedere strict juridic, se aseamănă cu stipulația pentru altul din dreptul civil. Spre exemplu Cartea ONU prin art.35 conferă statelor membre dreptul de a supune spre rezolvare diferende Consiliului de Securitate ori Adunării Generale a ONU.

În această privință, problema pusă este dacă dreptul în favoarea statului terț ia naștere din tratat sau dacă trebuie ca statul terț să-l acopere printr-un acord colateral.

Practica convențională, jurisprudența și doctrina nu oferă un punct de vedere clar problemei discutate și nici în legătură cu faptul dacă dreptul prevăzut în favoarea statului terț este sau nu revocabil.

În jurisprudență stipulația pentru altul apare izolat, într-o singură speță, cea referitoare la zonele libere din Savoia și lex în care C.P.J.I. în hotărârea pronunțată în 1923, nu a adoptat nici o poziție clară în legătură cu faptul dacă este sau nu necesar consimțământul pentru ca dreptul stipulat în tratat să se nască în favoarea statului terț. În doctrină s-au exprimat opinii diferite – unii autori considerând că nu este necesar consimțământul, iar alții afirmând punctul de vedere opus.

Convenția de la Viena stabilește prin articolul 36 două condiții cumulative, în urma cărora statele terțe pot dobândi drepturi prin dispozițiile unui tratat la care nu sunt părți:

dacă părțile la tratat înțeleg, prin asemenea dispoziții, să confere acest drept, fie statului terț sau unui grup de state căruia acesta îi aparține, fie tuturor statelor;

dacă statul terț consimte [].

Cât privește consimțământul terțului, din precizarea alin.2 al art.36 (consimțământul este prezumat în lipsa unei indicații contrare) rezultă că acesta poate fi tacit []. Se impune însă ca exercițiul dreptului de către statul terț să se conformeze cadrului juridic stabilit prin tratatul din care izvorăște.

Totodată Convenția prevede că acest drept nu poate fi revocat sau modificat de părți dacă se stabilește că dreptul este destinat să nu poată fi revocat sau modificat fără consimțământul statului terț.

Asemenea menționează și autorul Ion M. Anghel „dacă statul terț a acceptat dreptul stipulat prin tratat în favoarea sa, el a devenit participant la un raport juridic cu statele contractante, iar acestea nu vor mai putea înlătura, printr-un act unilateral, raportul juridic creat. Pentru a dispune de o asemenea facultate, trebuie ca ea să fi fost înscrisă în tratatul respectiv și apoi, acceptată de statul terț.

Dacă statul terț nu a acceptat dreptul stipulat în favoarea sa, nu s-a format nici un raport între acest stat ți părțile contractante; ca atare, acestea din urmă sunt libere să-și modifice voința” [].

Tratatul internațional poate oferi statelor terțe drepturi determinate. În așa cazuri, statul terț este obligat să respecte condițiile de întrebuințare a drepturilor oferite, prevăzute în tratat [].

De asemenea Carta ONU conferă prin dispozițiile sale anumite drepturi pentru statele terțe. Conform art.35, unui stat care nu este membru al ONU i se acordă dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală în legătură cu un diferend la care este parte, cu condiția de a accepta în privința acelui diferend, obligațiile de rezolvare pașnică prevăzute în Cartă.

C.P.J.I. a recunoscut, în mod explicit în cauza „zonelor libere” posibilitatea de a stipula în favoarea statelor terțe.

Cazurile în care tratatele cuprind stipulări în favoarea unui terț anumit sau pentru alte state în general nu sunt prea frecvente. Totuși ca exemplu de tratate care conțin avantaje pentru terți, menționăm:

Tratatul de la Versailles din 1919 care conține mai multe stipulații pentru altul: conform art.109 și urm., Germania renunță la suveranitate, asupra țării din Schelswig septentrional, iar în art.355 acordă Elveției un loc în Comisia Rinului.

Cazurile acela mai frecvente în care se stipulează un drept pentru altul se întâlnesc în domeniul tratatelor privind comunitățile.

Dreptul internațional al comunităților de asemenea tinde să admită libertatea, ca pe un drept și nu ca o favoare, tuturor statelor, oricare ar fi statele contractante. Dreptul de pasaj profită tuturor, atât statelor semnatare cât și statelor terțe [].

În anumite condiții, statele terțe își pot asuma obligații prin dispozițiile unui tratat, la care nu sunt părți. Pentru aceasta art.35 al Convenției de la Viena (1969) stabilește două condiții:

părțile la tratat să se fi înțeles să creeze o asemenea obligație prin dispozițiile tratatului;

statul terț să accepte în mod expres și în scris această obligație [].

Altfel cum menționează unii autori în literatura de specialitate, și anume citându-l pe Aurel Preda-Mătăsaru „tratatele nu produc de regulă, efecte față de statele terțe. A admite ca, un tratat între două state impune altui stat obligații, ar însemna o încălcare a principiului fundamental al egalității suverane” [].

Totuși ca și în cazurile majorității regulilor există anumite excepții ca spre exemplu alianțele și convențiile încheiate în vederea realizării securității colective au o mare importanță, în ceea ce privește chestiunea obligațiilor impuse statelor terțe. Ele au ca scop principal să împiedice și să sancționeze actele de agresiune din partea statelor care nu participă la comunitatea contractuală. Statul agresor nu poate să obiecteze contra participării statelor aliate la sancțiuni și nu poate valorifica contra lor nici o pretenție pentru participare la un război de agresiune interzis. Spre exemplu art.17 alin.3 din Pactul Societății Națiunilor prevedea că statul membru care ar refuza să se supună procedurii de conciliere a Societății Națiunilor și ar recurge la război contra unui membru al acesteia, va trebui să suporte măsurile de sancționare îndreptate împotriva sa, în conformitate cu art.16 din Pact.

Validitatea juridică a unui asemenea norme de genul acelea din art.17 (3) din Pact depinde de posibilitatea pe care o are organizația internațională respectivă de a-i conferi atare efectivitate pentru a obliga statele terțe să se supună acestui sistem.

Astfel, menționează autorul Ian Brownlie: „nu este nici un act specific care ar consemna faptul de neaplicare ” a tratatelor internaționale asupra statelor terțe [].

Există tratate prin care se creează un regim obiectiv, regulile fiind valabile erga omnes (tratatele de neutralizare și demilitarizare a unor teritorii, tratate prin care se reglementează libertatea de navigație pe cursuri internaționale de apa, tratate prin care se modifică statutul teritorial în general și tratatele multilaterale mai recente); aceste tratate sunt opozabile oricărui stat, inclusiv celor străine de formarea lor, din cauza obiectivității și realității respective. Aici putem prezenta exemple de tratate care obligă statele terțe:

tratatele care stabilesc un statut politic și teritorial;

tratate referitoare la comunitățile fluviale și feroviare, considerate că obligă, fără discuție, toate statele suverane sau interesate;

tratate de pace.

De asemenea, este posibil să se înființeze un stat nou, printr-un tratat internațional, iar cu acest prilej sunt impuse acestuia obligații față de statele terțe altfel ar fi, tratatele privind căile de comunicație internațională. Aceste tratate conțin, destul de frecvent, stipulații care dau statelor terțe dreptul de a utiliza aceste căi de comunicații internaționale și obligații de a se folosi cu bună credință de ele.

Asemănător, se fac referiri la tratate de interes general, cum ar fi convenția privind genocidul sau cea interzicând comerțul cu sclavi care stabilesc reguli valabile pentru întreaga comunitate internațională. Se poate însă afirma că asemenea tratate fie că exprimă o cutumă, fie că au tendința de a se transforma în cutumă, ca atare „reguli ce le prevăd vor deveni aplicabile statelor terțe pe acest temei” [].

În concluzie la acest subiect putem spune dispozițiile Convenției de la Viena nu se opun „ca o regulă enunțată într-un tratat să devină obligatorie pentru un stat terț ca o regulă cutumiară de drept internațional, recunoscută ca atare” [].

Așa și art.34 al Convenției cu privire la dreptul tratatelor menționează „regulile unui tratat devin obligații pentru statele terțe prin formarea unei cutume internaționale” [].

Literatura de specialitate utilizează diferiți termeni în ceea ce privește tratatele ce fac excepție de la regula efectului relativ, și anume Raluca Miga-Beșteliu denumește tratate obiective. Aici, se menționează faptul că în practica convențională contemporană se înregistrează existența unui număr crescând de tratate care stabilesc regimuri juridice general aplicabile, obiective, în interesul comunității internaționale în ansamblul său.

Din asemenea tratate pot rezulta drepturi și obligații erga omnes deci și statele terțe, fără consimțământul lor, ca o excepție de la principiul consensualismului care domină materia dreptului tratatelor. Sunt considerate în această categorie:

Tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale;

Tratatele care stabilesc un anumit regim pentru căile de comunicație internațională [];

Tratatele multilaterale stabilesc anumite regimuri teritoriale sunt acelea privind neutralitatea unor țări sau instituirea unor regimuri juridice speciale pentru unele regiuni ori localități sau pentru anumite arii geografice mai largi. Tratatele citate în această categorie sunt, de exemplu, cele referitoare la statutul de neutralitate al unor țări, cum a fost actul final al Congresului de la Viena din 1815, prin care s-a stabilit statutul de neutralitate permanentă al Elveției sau, Tratatul de stat cu Austria din 1955, ca și cele referitoare la statutul de orașe libere.

Tratatele care stabilesc un anumit regim pentru căi de comunicație internațională sunt tratatele care stabilesc regimul de navigație pe fluvii internaționale sau canale internaționale.

De asemenea, sunt necesare de a fi menționate în acest context tratatele multilaterale prin care se creează o organizație internațională, ca subiect nou de drept internațional. O asemenea entitate este opozabilă tuturor membrelor comunității internaționale, nu numai statelor părți la actul său constitutiv. Acest punct de vedere își are originea în avizul consultativ dat de Curtea Internațională de Justiție în 1949, în legătură cu personalitatea juridică obiectivă ONU, prin raport cu statele membre.

Deci, unii autori susțin că anumite tratate ar crea unele regimuri juridice, drepturi și obligații opozabile erga omnes și ca astfel ar face excepție de la principiul efectului relativ (pacta tertiis nec nocet nec prosunt) []. Se fac, în acest sens, referiri la tratate care creează statute sau regimuri obiective, pentru o zonă (regiune), un teritoriu, o localitate, un fluviu, o zonă determinată a mării, cum sunt și tratatele de neutralizare, demilitarizare sau internaționalizare ori la tratate ce instituie statute de neutralizare pentru tratate neutre, sau cele care creează statute cu caracter politic, adică cele care constată existența unui nou subiect de drept internațional.

Opozabilitatea erga omnes a unui tratat internațional a fost pentru prima dată recunoscută în legătură cu insulele Aaland, care, în baza tratatului din 1856, intervenit între Franța, Anglia și Rusia în urma războiului Crimeii, urmau să fie demilitarizate.

Autorul Ion M. Anghel amintește astfel și alte categorii de tratate ca făcând excepției de la această regulă, cum sunt:

tratele tinzând la un efect normativ și consideră la rândul său că este posibil să se creeze reguli cu caracter absolut sau obiectiv pe calea tratatelor;

tratatele care cuprind reguli de natură a interesa comunitatea internațională în întregul ei;

tratele a căror efecte se extind la terți ca urmare a naturii lor – se menționează cazul regulii din tratat ce devine o regulă de drept internațional cutumiar [].

Convenția de la Viena (1969) în art.36 întitulat „Tratate prevăzând drepturi pentru statele terțe”, nu a reținut noțiunea de „regimuri obiective” ori alte noțiuni [], ci, a statuat că un drept, ia naștere pentru un stat terț din dispozițiile unui tratat, dacă părțile la tratat înțeleg să confere acel drept fie statului terț sau unui grup de state, fie tuturor statelor și dacă statul terț consimte. Consimțământul este prezumat în lipsa vreunei indicații contrare, afară numai dacă tratatul nu dispune altfel.

ÎNCHEIERE

Ca ansamblu de orientări și acțiuni în relațiile cu alte state și alte subiecte ale dreptului internațional, stabilirea și înfăptuirea raporturilor de drept internațional au loc în cadrul politicii externe a fiecărui stat. De aceea, există o interacțiune continuă între dreptul internațional și politica externă a statelor. Dreptul internațional acționează ca un factor de influențare și orientare a politicii externa a statelor în direcția realizării unor obiective și valori stabilite în comun. La rândul ei, politica externă a diferitor state tinde, explicit sau implicit, să respecte, să modifice sau sa completeze normele dreptului internațional.

Tratatul internațional, reprezentând un act juridic concretizat într-un acord scris, încheiat între state sau între state și organizații internaționale guvernamentale, ori numai între acestea di urmă și fiind consemnat în unul sau mai multe instrumente, oricare ar fi denumirea lor particulară, în scopul, reglementării raporturilor între părțile contractante stabilește expres drepturile și obligațiile acestora.

După cum a fost relatat pe parcursul lucrării date, tratatele internaționale ocupă un loc important în sistemul dreptului internațional public. Ele sunt considerate cel mai important izvor al dreptului internațional public, atât datorită clarității cu care exprimă normele de drept, tehnici sofisticate și precise, folosite cât și frecvenței utilizării sale.

Astăzi numărul tratatelor a crescut considerabil. Una din cauzele ce a contribuit la acest fapt este că în condițiile vieții contemporane, în care contractele dintre state au devenit tot mai frecvente, iar problemele de interes comun tot mai numeroase, tratatul internațional a devenit principalul instrument juridic de concretizare a colaborării internaționale în variate domenii: politic, economic, cultural, științific, etc.

Tratatele internaționale îmbrățișează o variată gamă de probleme, de la principiile colaborării în problemele cardinale ale păcii și securității internaționale, până la probleme de strict interes bilateral în raporturile dintre state.

Importanța tratatului a fost confirmată prin Convenția a XII-a de la Haga cu privire la „Curtea internațională de prize maritime” din 1907.

Acest rol al tratatelor este confirmat de următoarele situații:

tratatul exprimă în mod clar acordul de voință al părților contractante cu privire la normele consacrate de el;

stabilește precis drepturile și obligațiile părților contractante;

permite adoptarea mai rapidă a normelor dreptului internațional și adaptarea acestui drept la noile realități din comunitatea internațională.

Tratatele internaționale prezintă pentru state avantaje evidente ca: respectul egalității suverane, operativitate și oportunitate, eficiență, mijloc modern și flexibil de reglementare, forță probantă și siguranță sporită pentru participanți.

Între părțile contractante, tratatele produc efecte din momentul intrării în vigoare. Odată încheiat și intrat în vigoare, tratatul trebuie să fie respectat de organele de stat ale celor două parți și de cetățenii acestora la fel ca și legea internă, deoarece tratatele internaționale, din momentul intrării în vigoare, sunt considerate ca acte legislative ale părților.

Referitor la efectele tratatelor internaționale în spațiu, doctrine de drept internațional diferențiază efectele tratatelor în interiorul statelor care sunt părți la anumite convenții internaționale și efectele tratatelor în afara teritoriului statelor contractante, adică față de statele terțe.

Efectele tratatelor față de părți comportă două mari situații juridice: efectele tratatelor față de guvernanți și efectele tratatelor față de cei guvernați. Efectelor tratatelor față de guvernanți li se subscriu trei situații: prima situație privește efectele tratatelor internaționale față de organul executiv a statelor. Acestuia îi revine obligația de a lua măsuri pentru aplicarea tratatului în ordinea juridică internă. A doua situație se referă la efectele tratatelor față de organul legislativ, în special în situațiile în care este necesară elaborarea unei legi pentru ca tratatul să-și producă astfel efectele în ordinea juridică internă. Situația a treia face trimitere la efectele tratatului față de organul de jurisdicție al statului parte la tratat.

În ceea ce privește efectele tratatelor față de cei guvernați în dreptul internațional domină ideea că tratatele nu produc direct efecte față de indivizi. Cu toate acestea, în ultimele decenii, prin elaborarea unor instrumente internaționale ce recunosc drepturile particularilor de a se adresa direct unor instanțe de justiție internațională în cazul încălcării drepturilor omului, conceptul respectiv a înregistrat modificări semnificative.

Se constată că efectul tratatelor față de părțile la acesta este generat de principiul bunei credințe, constituind astfel criteriul pentru aprecierea condițiilor în care un stat parte la un tratat se achită de obligațiile sale.

În unele cazuri tratatele internaționale pot produce efecte și față de statele terțe – neparticipante la tratat. Dreptul internațional reține că acestea pot să apară dacă se îndeplinesc două condiții: părțile la tratat să se fi înțeles să creeze asemenea obligație prin dispozițiile tratatului și statul terț să accepte în mod expres, uneori ți în scris această obligație. În doctrină s-a apreciat că prin îndeplinirea celor două condiții se realizează de fapt un acord colateral între statele părți la tratat și statul terț, unicul fundament juridic posibil al forței obligatorii pe care dispozițiile unui tratat ar putea-o avea față de statele ce nu sunt părți la tratatul respectiv.

Tratatul internațional încheiat cu respectarea principiilor de drept internațional ți îndeplinind condițiile de valabilitate ce se cer acestora trebuie să fie respectate de către statele părți – acesta este principalul efect juridic al tratatului.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Carta Organizației Națiunilor Unite din 26 iunie 1945 [online] www.icj-cij.org/cijwww/cdocumentbase/unchart.pdf (consultat la 15.03.2015).

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994 [online] http://www.law-moldova.com/laws/rom/konstitut_rom.txt (consultat la 15.03.2015).

Constituția României din 21 noiembrie 1991 [online] http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339 (consultat la 15.03.2015).

Convenția de la Geneva din 1958 asupra mării libere [online] http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventie-din-29-aprilie-1958-asupra-marii-libere-emitent-consiliul-de-stat-publicat-n-buletinul-oficial-nr-25983.html (consultat la 15.03.2015).

Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state din 23 mai 1969 [online] http://www.parlament.md/LinkClick.aspx?fileticket=4mKw8IxR66Y%3D&tabid=144 (consultat la 15.03.2015).

Legea 276/2011 privind procedura prin care Romania devine parte la tratatele încheiate intre Uniunea Europeana si statele membre, pe de o parte, si state terțe sau organizații internaționale, pe de alta parte din 21 decembrie 2011 [online] http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_276_2011_procedura_romania_parte_tratate_incheiate_uniunea_europeana_state_membre.php (consultat la 15.03.2015).

Legea Republicii Moldova privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova din  24.09.1999 [online] http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311696 (consultat la 15.03.2015).

Monografii, articole de specialitate

Anghel I.M. Dreptul Tratatelor. Volum II. București: LUMINA LEX, 1993. 484 p.

Balan O., Serbenco E. Drept Internațional Public. Chișinău: Tipografia Centrală, 2001. 293 p.

Năstase A., Aurescu B., Jura C. Drept internațional public. Ediția a 5-a revăzută și adăugată. București: C.H. Beck, 2009. 257 p.

Brien J. International Law. London-Sidney: Oxford University Press, 2001. 670 p.

Brownlie I. Pricipies of Public International Law. Ediția a V-a. Oxford: Oxford University Press, 1998. 720 p.

Ciucă A. Drept Internațional Public. Ediția a 3-a. Iași: Cugetarea, 2011. 286 p.

Crețu V. Drept Internațional Public. București: Fundația România de Mâine, 2001. 295 p.

Delbez L. Les principes generaux du droit international public. Ediția a XIII-a. Paris: Dalloz, 2008. 264 p.

Diaconu I. Tratat de Drept Internațional Public. București: LUMINA LEX, 2002. 428 p.

Drept internațional public. Ediția a IV-a (revăzută și adăugată). Chișinău: Elena V.-I., 2012. 636 p.

Mazilu D. Drept Internațional Public. București: LUMINA LEX, 2002. 463 p.

Miga-Beșteliu R. Drept Internațional. Introducere în Dreptul Internațional Public. București: ALLEDUCATION, 1997. 310 p.

Popescu D., Năstase A. Drept Internațional Public. București: Șansa SRL, 1997. 382 p.

Preda-Mătăsaru A. Tratat de Drept Internațional Public. București: LUMINA LEX, 2002. 415 p.

Culegeri de documente, practica judiciară

Curtea Internațională de Justiție a ONU. Speța Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited din (Belgia v. Spania). Hotărârea din 24 iulie 1964 [online] http://www.icj-cij.org/docket/files/50/5340.pdf (consultat la 08.03.2015).

Curtea Internațională de Justiție a ONU. Speța privind demersul de interpretare a deciziei din 15 iunie 1962 în cazul Temple de Préah Vihéar (Cambodga v. Thailand). Hotărârea din 11 noiembrie 2013 [online] http://www.icj-cij.org/docket/files/151/17705.pdf (consultat la 08.03.2015).

Curtea Internațională de Justiție a ONU. Speța privind unele activități impuse de Nicaragua în regiunea de frontieră (Costa Rica v. Nicaragua). Ordonanța din 08 mai 2011 [online] http://www.icj-cij.org/docket/files/150/16325.pdf (consultat la 08.03.2015).

Curtea Internațională de Justiție a ONU. Speța privind vânătoarea asupra balenelor în Antarctica (Australia v. Japonia; Noua Zeelandă). Hotărârea din 31 martie 2014 [online] http://www.icj-cij.org/docket/files/148/18137.pdf (consultat la 08.03.2015).

Curtea Internațională de Justiție a ONU. Speța privind competența judiciară și executarea deciziilor în materie civilă și comercială (Belgia v. Elveția). Ordonanța din 21 decembrie 2009 [online] http://www.icj-cij.org/docket/files/145/15764.pdf (consultat la 08.03.2015).

Site Internet

​Comisia de Drept Internațional a ONU [online] www.commission-droits-homme.fr/binTravaux/affichageAvis.cfm?IDAVIS=653&iClasse=1(consultat la 22.03.2015).

Comentariile la Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor încheiate între state [online] http://daccessdds.un.org/doc/UNDOC/GEN/N00/251/35/PDF/N0025135.pdf?OpenElement (consultat la 22.03.2015).

Efectele tratatelor față de terți [online] https://suntladrept.files.wordpress.com/2011/06/dip.pdf (consultat la 22.03.2015).

Conceptul de tratat internațional si regula efectului relativ [online] http://academos.ro/ro/document/conceptul-de-tratat-international-si-regula-efectului-relativ (consultat la 22.03.2015).

Efectele tratatelor internaționale fata de state terțe [online] http://www.creeaza.com/referate/matematica/stiinte-politice/Efectele-tratatelor-internatio518.php (consultat la 22.03.2015).

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Carta Organizației Națiunilor Unite din 26 iunie 1945 [online] www.icj-cij.org/cijwww/cdocumentbase/unchart.pdf (consultat la 15.03.2015).

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994 [online] http://www.law-moldova.com/laws/rom/konstitut_rom.txt (consultat la 15.03.2015).

Constituția României din 21 noiembrie 1991 [online] http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339 (consultat la 15.03.2015).

Convenția de la Geneva din 1958 asupra mării libere [online] http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventie-din-29-aprilie-1958-asupra-marii-libere-emitent-consiliul-de-stat-publicat-n-buletinul-oficial-nr-25983.html (consultat la 15.03.2015).

Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state din 23 mai 1969 [online] http://www.parlament.md/LinkClick.aspx?fileticket=4mKw8IxR66Y%3D&tabid=144 (consultat la 15.03.2015).

Legea 276/2011 privind procedura prin care Romania devine parte la tratatele încheiate intre Uniunea Europeana si statele membre, pe de o parte, si state terțe sau organizații internaționale, pe de alta parte din 21 decembrie 2011 [online] http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_276_2011_procedura_romania_parte_tratate_incheiate_uniunea_europeana_state_membre.php (consultat la 15.03.2015).

Legea Republicii Moldova privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova din  24.09.1999 [online] http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311696 (consultat la 15.03.2015).

Monografii, articole de specialitate

Anghel I.M. Dreptul Tratatelor. Volum II. București: LUMINA LEX, 1993. 484 p.

Balan O., Serbenco E. Drept Internațional Public. Chișinău: Tipografia Centrală, 2001. 293 p.

Năstase A., Aurescu B., Jura C. Drept internațional public. Ediția a 5-a revăzută și adăugată. București: C.H. Beck, 2009. 257 p.

Brien J. International Law. London-Sidney: Oxford University Press, 2001. 670 p.

Brownlie I. Pricipies of Public International Law. Ediția a V-a. Oxford: Oxford University Press, 1998. 720 p.

Ciucă A. Drept Internațional Public. Ediția a 3-a. Iași: Cugetarea, 2011. 286 p.

Crețu V. Drept Internațional Public. București: Fundația România de Mâine, 2001. 295 p.

Delbez L. Les principes generaux du droit international public. Ediția a XIII-a. Paris: Dalloz, 2008. 264 p.

Diaconu I. Tratat de Drept Internațional Public. București: LUMINA LEX, 2002. 428 p.

Drept internațional public. Ediția a IV-a (revăzută și adăugată). Chișinău: Elena V.-I., 2012. 636 p.

Mazilu D. Drept Internațional Public. București: LUMINA LEX, 2002. 463 p.

Miga-Beșteliu R. Drept Internațional. Introducere în Dreptul Internațional Public. București: ALLEDUCATION, 1997. 310 p.

Popescu D., Năstase A. Drept Internațional Public. București: Șansa SRL, 1997. 382 p.

Preda-Mătăsaru A. Tratat de Drept Internațional Public. București: LUMINA LEX, 2002. 415 p.

Culegeri de documente, practica judiciară

Curtea Internațională de Justiție a ONU. Speța Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited din (Belgia v. Spania). Hotărârea din 24 iulie 1964 [online] http://www.icj-cij.org/docket/files/50/5340.pdf (consultat la 08.03.2015).

Curtea Internațională de Justiție a ONU. Speța privind demersul de interpretare a deciziei din 15 iunie 1962 în cazul Temple de Préah Vihéar (Cambodga v. Thailand). Hotărârea din 11 noiembrie 2013 [online] http://www.icj-cij.org/docket/files/151/17705.pdf (consultat la 08.03.2015).

Curtea Internațională de Justiție a ONU. Speța privind unele activități impuse de Nicaragua în regiunea de frontieră (Costa Rica v. Nicaragua). Ordonanța din 08 mai 2011 [online] http://www.icj-cij.org/docket/files/150/16325.pdf (consultat la 08.03.2015).

Curtea Internațională de Justiție a ONU. Speța privind vânătoarea asupra balenelor în Antarctica (Australia v. Japonia; Noua Zeelandă). Hotărârea din 31 martie 2014 [online] http://www.icj-cij.org/docket/files/148/18137.pdf (consultat la 08.03.2015).

Curtea Internațională de Justiție a ONU. Speța privind competența judiciară și executarea deciziilor în materie civilă și comercială (Belgia v. Elveția). Ordonanța din 21 decembrie 2009 [online] http://www.icj-cij.org/docket/files/145/15764.pdf (consultat la 08.03.2015).

Site Internet

​Comisia de Drept Internațional a ONU [online] www.commission-droits-homme.fr/binTravaux/affichageAvis.cfm?IDAVIS=653&iClasse=1(consultat la 22.03.2015).

Comentariile la Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor încheiate între state [online] http://daccessdds.un.org/doc/UNDOC/GEN/N00/251/35/PDF/N0025135.pdf?OpenElement (consultat la 22.03.2015).

Efectele tratatelor față de terți [online] https://suntladrept.files.wordpress.com/2011/06/dip.pdf (consultat la 22.03.2015).

Conceptul de tratat internațional si regula efectului relativ [online] http://academos.ro/ro/document/conceptul-de-tratat-international-si-regula-efectului-relativ (consultat la 22.03.2015).

Efectele tratatelor internaționale fata de state terțe [online] http://www.creeaza.com/referate/matematica/stiinte-politice/Efectele-tratatelor-internatio518.php (consultat la 22.03.2015).