Efectele televizorului asupra copiilor. [309519]

Efectele televizorului asupra copiilor.

[anonimizat] a împlinii vârsta pentru a merge la grădiniță.

[anonimizat], [anonimizat], surse de distracție și educație pentru copii. [anonimizat]-urilor, depășește anumite limite. [anonimizat], sau jucând jocuri.

Un studiu efectuat de Asociatia Americană a Pediatrilor, interzice total expunerea la TV sau la computer a copiilor cu vârsta cuprinsă între 0 si 2 ani, iar in cazul copiilor mai mari să se limiteze la 1-2 ore pe zi de programe de calitate.

Voi continua studiul de caz cu câteva date privind prezența computerului, a televizorului și a altor mijloace audiovizuale în viața copiilor (date obținute din studii realizate asupra copiilor din USA)

2/3 din copiii până la 6 ani se uită 2h/[anonimizat] 8-18 ani, petrec 4h/[anonimizat] 2h jucând jocuri video sau stând la computer.

71% dintre copiii cu vârste cuprinse între 8 și 18 ani au televizor în camera lor, 54% au DVD playere și 20% au acces la canale premium

Copiii care au TV în camera lor petrec în medie cu 1,5 h [anonimizat], [anonimizat], ceea ce a [anonimizat] a [anonimizat].

În 2/3 [anonimizat]-ul este deschis în timpul meselor.

În 53% din familiile chestionate care au copii cu vârste cuprinse intre 10 și 18 ani NU exista reguli legate de vizionarea programelor TV.

Violența in programele destinate copiilor.

[anonimizat] "Haplea", creeat de Marin Iorda în 1927. La 30 iunie 1964 a luat naștere studioul "Animafilm", primele personaje fiind "Vulpoiul Campion" și "Zdreanță".

Dupa revoluția din 1989, Televiziunea Română a început difuzarea desenelor animate foarte cunoscute peste hotare: "Tom&Jerry", "Bugs Bunny", însă cele mai vizionate au fost producțiile japoneze "Sandybell", "Sailor Moon", "Pokemon".

Despre ”Tom și Jerry”, [anonimizat]: ”[anonimizat], poți să îl altoiești pe celălalt și să îl faci să sară în aer cu explozivi.” Filmele cu ”Tom și Jerry” sunt foarte cunoscute în țările arabe. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], sau alte arme albe.

[anonimizat] a [anonimizat], Jetix și Minimax.

[anonimizat], s-a [anonimizat] 65% din scenele de desene animate conțin violență.

[anonimizat], pe durata a 637 de ore de emisie, având drept motiv violența ficțională și verbală.

Doar intr-o singură zi, sunt difuzate aproximativ 542 de scene de violență, care desigur, este întâlnită sub mai multe forme. Pe toată durata monitorizării, pe ambele posturi s-au înregistrat 7581 de scene de violență, dintre care 4908 conțineau violență fizică, iar 2673 violență verbală.

Constatăm din cele două grafice că violența fizică și cea verbală sunt mult mai des întâlnite în cursul săptămânii, decât in weekend.

Pe de altă parte,violența psihologică e mai scăzută în cursul săptămânii, și mai frecventă în weekend.

Trebuie specificat însă că tipurile de violență diferă de la un post la altul. Spre exemplu, la Jetix sunt întâlnite mult mai des scene de violență verbală, pe când Cartoon Nework se remarca atât prin violență fizică cât și verbală.

Fox Kids- durata scenelor de violență din durata totală a emisiunilor(min)

Cartoon Network- durata scenelor de violență din durata totală a emisiunilor(min)

Scenele de violență reprezintă, pentru perioada monitorizată, aproximativ, 12% din durata totală.

Putem observa din grafice că zilele de week-end au, comparativ cu zilele lucrătoare mai puține scene de violență(10%, față de 13%)

Datele arată că desenele animate, conțin scene extrem de violente, mai puțin în week-end.

Observăm cu ajutorul graficului că în cadrul acelor minute de emisie, s-au înregistrat 4920 scene de violență, acestea fiind segmentate astfel: 948 de scene de violență în week-end și 3972 scene în restul săptămânii.

Aceste numere reprezintă numărul total al scenelor de violență difuzate de respectivul post în perioada monitorizată.

În urma graficelor de mai sus, putem observa, statistic vorbind, că lucrurile sunt asemănătoare între cele două posturi TV, în ceea ce privește numarul de scene de violență difuzate.

La Cartoon Network, există o ușoară creștere, în zilele lucrătoare.

În genere, scenele de violență întâlnite în desenele animate sunt scurte,însa sunt foarte frecvente, ceea ce rezultă că micuții sunt expuși la cel puțin o scenă de violență pe minut.

Chiar și în ceea ce privește numărul de scene de violență, în zilele de week-end, situația seamănă, ca tendință, cu cea din zilele lucrătoare.

Astfel, observăm aceeași tendință descrescătoare a numărului de scene de violență pe parcursul zilei.

(Evoluția violenței pe parcursul unei zilei- analiză comparativă)

Din punct de vedere comparativ, repartizarea violenței pe cele două tipuri de zile și cele trei intervale orare, arată astfel: discutând despre durată, putem remarca o tendință descrescătoare în timpul week-end-ului, și o tendință oscilatorie pe durata săptămânii, în timp ce, sub aspect cantitativ. putem remarca faptul că, indiferent care ar fi intervalul de timp considerat, durata violenței în timpul zilelor lucrătoare, este mai mare decât oricare interval din zilele de lucru.

Așa cum era de așteptat, tipul de violență predominant în filmele de desene animate, este cel fizic, fiind urmat apoi de violența verbala, și în cele din urmă, de cea psihologică.

Având în vedere că discutăm despre programe destinate copiilor, pe ultimele locuri se află violența sexuală și cea socială.

S-a constatat că Cartoon Network este ”campion” la insulte, țipete și limbaj licențios. Pe Jetix apar mai multe certuri decât pe celelalte canale.

Un nou studiu, efectuat recent, a dezvăluit că desenele animate, sunt mult mai violente, comparativ cu filmele pentru publicul matur, iar protagoniștii lor riscă să fie ucise, aproape de trei ori mai mult.

Potrivit aceluiași studiu, protagoniștii desenelor animate prezintă un risc de 2,5 ori mai mare de a muri, față de protagoniștii filmelor destinate publicului matur, și de aproape trei ori mai mare de a fi ucise.

În filmele create special pentru copii, moartea unui personaj intervine în două treimi din cazuri, pe când în filmele destinate publicului adult, acest lucru se întâmplă doar în jumătate dintre cazuri.

Desenele animate pentru copii, sunt de fapt, un focar de dezordine și crime, în loc să fie alternative mai blânde ale unor drame sau ale unor filme de groază.

James Kirkbride și Ian Colman, realizatorii studiului, au vizat desene animate de succes, începând cu ”Albă ca Zăpada și cei șapte pitici” în 1973, și ajungând până la ”Regatul de gheață”/”Frozen” în 2013.

Studiul a continuat apoi cu compararea ratelor de mortalitate ale protagoniștilor din aceste desene animate, cu conținuturile a două filme pentru publicul matur, care au rulat în aceeași perioadă, excluzând însă filmele de aventuri și de acțiune, care au fost create pentru a fi și pe gustul copiilor.

În urma studiului, s-a mai constatat că părinții personajelor principale, riscă de 5 ori mai mult, să moară în desenele animate.

După multe cercetări, am remarcat că numărul deceselor marcante este unul foarte ridicat.

Anumite personaje principle sunt ucise prin împușcare în ”Peter Pan”, ”Bambi”, ”Pocahontas”, in urma atacurilor unor animale în ”Tarzan” și ”În căutarea lui Nemo”, sau mor în urma atacurilor cu arme albe în ”Frumoasa din pădurea adormită” și ”Mica Sirena”.

(Mica Sirena)

(Frumoasa din padurea adormita)

(Pocahontas)

(Bambi)

Nu au fost luate în calcul filmele care aduc în prim plan jucării și mașini, deoarece nu s-a putut determina dacă conceptul și ideea de moarte pot fi aplicate protagoniștilor lor.

În cotinuare, psihoterapeutul Sînziana Burcea, v-a răspunde câtorva întrebări esențiale în înțelegerea pericolului la care sunt expuși copiii, atunci când sunt lăsați nesupravegheați în fața televizorului.

Î: E clar că desenele animate sunt foarte importante la vârstele mici. În ce măsura părinții sunt aceia care aleg desenele animate ale copiilor, și în ce măsură lasă această alegere la latitudinea posturilor TV?

R: Tema desenelor animate a fost, și va fi una de actualitate. Nu am cunoștiință însă, în ce măsură aleg părinții desenele animate pentru copiii lor, dar vă pot împărtăși cu siguranță că desenele animate au un efect uluitor în schimbarea și modelarea comportamentului copiiilor noștri la vârste mici, iar în acest context conținutul desenelor devine foarte important. Mai multe cercetari arată că majoritatea părinților preferă să lase copilul în fața televizorului, pentru a-și termina treaba, sau ceea ce este cel mai îngrijorător, pentru a-l hrăni pe micuț.

Î: Cât de mult îi influențează pe copii aceste desene animate?

R: Să ne gândim la creierul unui copil, ca la un burete, pregătit să absoarbă toate informațiile ce vin spre el. Deși putem specula că bebelușii s-au născut deja cu un bagaj genetic, interacțiunea cu mediul și chiar și experiențele timpurii, sunt aspecte, care contribuie la modul în care copilul va percepe lumea.

Un copil de 3 ani, are creierul de 3 ori mai activ, decât un adult, acesta absorbind informația cu o viteză covârșitoare.

Copiii sunt atrași de conținutul desenelor animate. Pentru ei, privitul la desene animate, devine un mod de a invăța despre cum să se poarte de la personajele favorite, despre cum ar putea comunica, despre cum ar putea reacționa, despre cum ar putea socializa, și exemplele pot continua.

Copiii mici nu au nevoie de atenție specială și nici de jucării scumpe pentru a se dezvolta sănătos, ci au nevoie de iubire, noi experiențe de viață și o grijă continuă. Cântatul, comunicarea constantă,cititul, joaca împreună, sunt cărămizi ce pun bazele dezvoltării creierului lor.

Este necesar ca părinții, să depună un efort suplimentar pentru a se putea păstra în topul preferințelor copiilor lor, deoarece este foarte dificil ca aceștia să concureze cu personajele preferate ale copiiilor, din desenele animate.

Este evident că există o mare diferență, între modul de gândire al copiilor care au acces la programe socio-educaționale, comparativ cu cdei expuși constant emisiunilor de divertisment cu conținut violent.

În munca mea cu adulții și adolescenții, obișnuiesc sa îi întreb care era personajul lor preferat din desenele animate. Am observat că răspunsul la această întrebare îi pune pe majoritatea în dificultate, realizând impactul puternic al personajului preferat asupra vieții lor.

Această influență este uimitoare, căpătând semnificație atunci când realizezi că ai ales să te identifici cu un anumit erou, negativ sau pozitiv, în funcție de modul în care ai perceput lumea înconjurătoare sau, în modul în care erai perceput de alții.

Î: Exista desene animate pe care copiii nu ar trebui să le urmărească? Ne puteți da și niște exemple?

R: Sigur că da. Putem face referire la conținutul violent al serialelor animate, ce influențează în mod negativ comportamentul copiilor. Genul acesta de desen animat, poate fi considerat mult mai periculos, comparativ cu orice altă experiență negativă, la care copilul ar putea fi expus până la vârsta de 12 ani.

Mesajele subliminale și efectele psihologice ar putea aduce confuzie în mintea copiilor, influențând comportamentul acestora, în confruntarea cu realitatea adevărată.

Pentru unii, afirmația poate părea puțin ridicolă, desenele animate având un caracter distractiv. Copiii sunt pur și simplu lipiți de ecranul televizorului în momentul în care favoriții lor se luptă fără să se rănească vreodată sau sar de la înălțime. Acest gen de desen, prezintă copiilor un fals simț al realității.

Copiii care urmăresc personaje animate violente, devin, încet-încet mai puțin sensibili la durerea celorlalți,nu îi deranjează violența în general, nu manifestă frică față de oamenii agresivi. Acești copii riscă să dezvolte un comportament agresiv, imitând gesturi, un limbaj agresiv asemenea eroilor animați.

Copiii între 2 ani și 6 ani nu ar trebui expuși la desene animate precum : ”Țestoasele Ninja”, ”Bambi”, ”Tom și Jerry”, ”Richie Rich”, ”Looney Tunes”, ”Pokemon”, ”Scooby-Doo”, ”Mica Sirenă”, ”Dragon Ball-Z”.

Î: Ce se poate întâmpla dacă totuși micuții privesc aceste desene? Care pot fi efectele?

R: Mesajele personajelor din desene animate variază. ”Bambi” este un desen animat foarte trist. Fetița mea l-a vizionat în jurul vârstei de 3-4 ani. A fost unul dintre cele mai traumatizante momente, atât pentru ea, cât și pentru mine. Nu am dispus de cuvintele potrivite pentru intrebările pe care ea mi le-a adresat apoi. Am reușit cu greu să o liniștesc, și m-am bucurat enorm că am luat parte la reacțiile ei de spaimă, uimire, tristețe și groază, pentru a i le ”prelucra”.

”Țestoasele Ninja”, sunt luptătoare și mari consumatoare de pizza, promovând de asemenea un conținut agresiv, și implicit ideea de a mânca mai mult decât este necesar, fapt care încurajează obezitatea la copii.

”Mica Sirena”, este preferata tatălui său, în ciuda faptului că aceasta are un comportament rebel, și se simte mereu liberă sa își ia propriile decizii, neținând cont de nimeni și nimic, Acest comportament poate transmite un mesaj total greșit copiilor care îndrăgesc acest personaj.

”Richie Rich”, este un film animat care evidențiază și promovează importanța banilor,ca un răspuns confortabil a tuturor problemelor pe care copiii le-ar putea avea.

Î: Care este modalitatea optimă prin care un părinte i-ar putea explica micuțului său că nu poate viziona anumite desene animate?

R: Recomandat ar fi,ca părinți, să avem cunoștiință asupra desenelor animate preferate de copiii noștrii, astfel încât să le putem explica anumite scene care ar putea produce confuzie în mintea lor. În ciuda faptului că nu le putem fi mereu alături, putem profita de anumite momente, urmărind împreună cu ei episoade, atrăgându-le atenția asupra mesajelor subliminale, care ar putea fi în contradicție cu realitatea.

Întrebarea pe care noi, ca părinți ar trebui să ne-o punem este ce anume îl determină pe copilul meu să urmărească desene animate cu conținut violent? Cu care dintre personaje se identifică el? Cel negativ, sau cel pozitiv?

Probabil, nu ne-am pus problema că desenele animate ar putea influența și chiar dăuna comportamentului copiilor pe termen lung,

Cu toții ne bucurăm de acele momente de liniște în care copiii noștrii petrec timp cu eroii lor preferați. Însă nu trebuie să uităm că numarul orelor petrecute în fața televizorului, influențează în mod ireversibil comportamentul lor.

Argument:

Am ales să abordez această temă, deoarece consider că este o problemă socială, de actualitate, cu care vrem nu vrem, ne confruntăm zi de zi.

Cu toții am urmărit desene animate precum :”Looney Tunes”, ”Scooby-Doo”, ”Johnny Bravo” etc. și în mod evident, nu ne-am gândit că acestea ar putea avea și efecte negative asupra psihicului nostru, în afară de a ne distra.

În lucrarea mea încerc să răspund la următoarea întrebare: ce impact au desenele animate asupra copiilor?

La sfârșitul acestei lucrări, doresc sa evidențiez care sunt efectele nocive ale programelor destinate special copiilor, asupra psihicului, dezvoltării și comportamenului acestora.

Capitolul 1

”Lupului îi sfârâie gâtlejul de flămând ce e, și niciuna nici două,haț! pe ied de gât, îi retează capul pe loc, și-l mănâncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune.”

”Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una: așează cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă unge toți pereții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei, și apoi iese și își caută de drum”.

”Mă rog, scoate-mă, că-mi arde inima-n mine! Mă pârlesc, ard de tot, nu mă lăsa!”

”Moarte pentru moarte și arsură pentru arsură!”

”Apoi la urma urmelor, năpădiră asupra lui și-i mai trântiră în cap un bolovan și ce-au apucat, până-l omorâră de tot”

”De la o vreme, ursul nemaiputând de durerea cozii și de frig, se zmucește odată, cu toată puterea, dar în loc să scoată pește, rămâne făr de coadă! Începe a mormăi cumplit și a sări în sus de durere și, înciudat pe vulpe ca l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie.”

”Îl răpune pe zmeu și fiți atenți ce mai face: o orbește pe soră-sa cu…măruntaiele lui fierbinți, blestemând-o să vadă numai atunci când va umple nouă buți de lacrimi.”

”După ce plânge ca proasta și umple cele nouă buți cu lacrimi, ea se spală de păcate și-și recapătă vederea. Dar nu poate să fie cuminte deloc. Nu uită că ticălosul de frate i-a ucis gagiul bocciu, așa că, păcătuiește din nou, urmărindu-l și ucigându-l, înfigându-i sadică, după ureche, un os din scheletul zmeului.”

Violența în produsele de divertisment, destinate copiilor nu e ceva nou. Violența a apărut în prima dată în basme, și abia apoi în desene animate.

Altfel spus, copiii au fost expuși scenelor de violență, cu mult înainte ca desenele animate să apară.

1.1 Acest sub-capitol are drept scop definirea conceptului de „violență”. Studiile în domeniul violenței au o istorie de mai bine de un secol. Acestea au reapărut în atenția publicului în momentul în care s-a conștientizat ce efecte negative ar putea avea asupra telespectatorilor, acest lucru, întâmplându-se odată cu extinderea mijloacelor de comunicare în masă.

Sunt foarte variate perspectivele din care a fost abordat fenomenul, studiile fiind și ele, bineînțeles foarte numeroase. În ciuda acestor lucruri, există totuși o serie de trăsături caracteristice, ce se regăsesc în mai multe definiții.

Etimologic vorbind, cuvântul „violență” provine din limba latină, și are rădăcina „vis”, care reprezintă forța. De aici, am putea înțelege că violența ar putea fi definită ca o practicare a forței, pentru a afirma superioritatea.

O definiție mai complexă este dată de George Gerbner :„ forța fizică împortiva altuia, a sinelui sau îndreptarea acțiunilor împotriva cuiva pentru a provoca durere, a răni sau a omorâ…. Violența este o acțiune care deranjează dureros și periculos dn punct de vedere fizic, psihic și social bunul trai al persoanelor și grupurilor…. Violența poate apărea natural sau poate fi creată de oameni, poate acționa împotriva oamenilor sau împotriva proprietății, poate fi justificată sau nu, poate fi reală sau simbolică, spontană sau graduală.”

De altfel, această definiție este destul de asemănătoare cu cea invocată de Nicolae Mitrofan într-un eseu, în care afirma că agresivitatea este o „caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, mora-psihologice sau mixte.”

Violența simbolică este un tip de violență specific culturii media. Pierre Bourdieu definește acest tip de violență ca fiind:„ violența exercitată cu complicitatea tacită a celor ce o îndură, ca și, de multe ori a celor ce o exercită, în măsura în care niciunii nu sunt conștienți de faptul că o îndură sau o exercită.”

Pentru a ne face să înțelegem mai bine termenul de violență simbolică, Ioan Drăgan, îl prezintă ca fiind „mecanismul care asigură reproducerea mascată a relațiilor de putere din interiorul sistemului social.”

Interesul pentru violența din mass media, a crescut într-un mod exorbitant în jurul anilor 40, când nimeni nu prea credea în ceea ce era prezentat în mass-media. De asemenea, în această perioadă, se crede că mass-media este atotputernica, fapt concretizat prin teoria „glonțului magic”, numită de Harold Laswell „injecția hipodermică”.

Eu, pentru a defini termenul de ”violență”, voi folosi definiția dată de Eric Debarbieux, și anume :”violența este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv, sau social și care se traduce printr-o pierdere a integrității, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să opereze prin agresiune, prin utilizarea forței, conștient sau inconștient, însă poate exista și violență doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenția de a face rău.”

Din punctul meu de vedere, utilizarea acestei definiții este potrivită, deoarece Eric Debarbieux, include perspectiva asupra violenței, conform căreia, aceasta poate fi percepută numai de către cel vătămat, agresorul, în cazul nostru, desenele animate, neavând scopul de a dăuna psihicului copiilor.

În continuare, atunci când voi face referire termenul ”desene animate”, voi face referire și la următoarea definiție:„desene animate”= însușire de desene care reprezintă fazele unei mișcări și care, redate succesiv pe ecran, dau impresia unor ființe vii cinematografice”. Cel mai important aspect al acestei definiții, este acela că, având în vedere crearea impresiei unor ființe reale, vii, copiii pot confunda ușor realitatea cu ficțiunea, fapt care ulterior se poate transpune în modul lor de a acționa în diferite situații.

1.2 Istoricul desenelor animate/ cartoons.

Etimologic, ”desen animat”, provine din limba latină, de la cuvântul ”cartone”, care semnifica ”hârtie mare”, reprezentând un desen făcut pe hârtie ca studiu pentru o operă de artă.

Prima dată, desenele animate au fost utilizate în secolul al XVI-lea pentru fresce, tehnică ce implică aplicarea pigmentului pe un perete proaspăt. După ce modelul era desenat pe hârtie, aceasta a fost transferată pe perete, folosind una dintre cele două tehnici. Artistul, fie utiliza un instrument pentru a trasa peste desen, fie utiliza un instrument de perforare, după ce a aplicat praf de cărbune pentru a marca liniile de compoziție.

”Desenele animate” ale pictorilor celebri, spre exemplu Leonardo da VInci și Rafael, pot fi admirate în muzee, peste tot în lume.

La ”John and Mable Ringling Museum of Art” în Sarasota, Florida, se găsește o colecție de desene animate de renume mondial, realizate de Peter Paul Rubens, renumit artist al secolului al XVII-lea.

(Sfânta Ana, desen animat realizat de Leonardo da Vinci)

Termenul de ”desen animat”, a fost folosit până în jurul anului 1843 doar pentru a desemna o schiță preliminară în arta plastică.

Revista britanică ”Punch”, foarte cunoscută pentru desenele sale satirice, a fost cea care a inventat utilizarea modernă a termenului ”desen animat”.

În acea perioadă, Casa Parlamentului fusese reconstruită, în urma unui incendiu, iar artiștii erau încurajați să prezinte desene sau ”desene animate”, pentru a ajuta la selectarea de picturi murale și noi tablouri.

O serie de desene, au dat numele de ”desene animate”(John Leech ”Desen Animat, Nr. 1: Substanță și Umbra”). Acest desen era plin de sarcasm, pentru a ataca guvernul, care cheltuise banii publici pe opulența inutila, timp în care oamenii de rând mureau de foame.

(Desenul animat, Nr.1 Substanță și Umbră)

De-a lungul anilor, termenul de ”desene animate”, a fost utilizat ca referire la orice formă de desen umoristic.

Începând cu secolul XX, acest termen a fost folosit pentru a descrie ”desenele animate” în adevăratul sens al cuvântului.

”Desene animate” editoriale.

Desenele animate editoriale, sunt desene, cunoscute și sub numele de caricaturi sau ”benzi desenate”, conținând mesaje sociale sau politice.

Prima apariție a acestor desene, a avut loc la începutul anilor 1500, în timpul ”Reformei Protestante” în Germania.

Martin Luther, a apelat la imaginea tipărită, cu scopul de a răspândi ideile sale la o populație în mare parte formată din analfabeți.

Un mijloc foarte eficient ca mesajul să ajungă la populație a fost distribuirea pe foi de hârtie, pamflete ilustrate și afișe, imagini în care se protestau acțiunile în fața Bisericii Catolice.

Peste ocean, Benjamin Franklin a fost cel care a tipărit prima bandă desenată în ”Pennsylvania Gazette” la 9 mai 1754. În binecunoscuta imagine, se regăsește un șarpe tăiat în bucați, fiecare segment, reprezentând guvernele coloniale și legenda ”Alătura-te sau mori” sub imagine. Imaginea a fost retipărită în ziare în toate coloniile.

(”Alătură-te sau mori”, desenul animat al lui Benjamin Franklin)

Efectul desenelor animate după Războiul Civil American, este explicat cu ajutorul luptei dintre Thomas Nast și William M. Tweed.

Desenele animate ale lui Thomas, erau atacuri clare asupra mașinii politice, condusă de Tweed. Fiind exasperat de desenele rivalului său, Tweed a exclamat :”Opriți acele nenorocite imagini!”

Desenele animate editoriale moderne se pot găsi în aproape toate ziarele. Acestea pot fi foarte diverse, însă există un stil, foarte bine stabilit. Majoritatea desenelor animate editoriale folosesc caricaturi și metafore vizuale, pentru a emoționa, pentru a explica evenimente curente cu o imagine umoristică sau pentru a explica situații politice.

Printre cele mai cunoscute metafore vizuale sunt măgarul si elefantul(simbolizând partidele politice Americane), leul(simbolizând Marea Britanie), castorul(simbolizând Canada) și ursul(simbolizând Rusia).

Deși tehnica, stilul sau punctul de vedere al caricaturiștilor pot varia, cu toții atrag atenția asupra problemelor politice și sociale.

Desenele animate editoriale sunt considerate o formă narativă, motiv pentru care în 1922 a fost înființat și un premiu Pulitzer în desen animat. Acestea sunt descrise cu termenul de ”fotografii vorbitoare”.

Desenele animate editoriale, sunt, prin natura lor, controversate. Acestea au fost folosite, pentru a descrie o multitudine de puncte de vedere politice, sociale, religioase, atingând adesea subiecte sensibile. Caricaturiștii, au cel mai mare impact, în perioadele de tulburări sociale.

Aceste desene pot avea de multe ori o influență pozitivă, însă, în același timp, pot agrava tensiunile existente. Rareori, în cazuri extreme, desenele animate editoriale au creat violențe și proteste.

Desenele animate de gag și benzile desenate.

Desenele animate de gag, se găsesc în ziare, reviste și chiar și felicitări. Acestea reprezintă în general, un singur desen, având alăturat un discurs sub formă de balon sau o legendă.

Benzile desenate, sunt o serie scurtă de desene, afișate în ordine sau aleatoriu, și pot fi găsite zilnic în ziare din întreaga lume.

În State, acestea poartă numele de ”comics” sau ”funnies”. Deși umorul este subiectul principal, în benzile desenate pot fi reprezentate și aventura și drama.

Filmul de desene animate.

Azi, folosirea termenului ”desene animate” ne duce cu gândul, și chiar face referire la canalele de televiziune dedicate copiilor. Cel mai adesea este folosit în acest mod, deși termenul se poate aplica la orice prezentare animată.

”Părintele animației”, Winsor McCay, a stabilit, în 1914, un reper cu desenul animat ”Gertie Dinozaurul”. Aceasta a fost prima animație în care s-a creat un personaj, arătând adevăratul potențial al domeniului.

Legendarul regizor de animație, Chuck Jones spune: ” Sunt două persoane extrem de importante în animație. Winsor McCay și Walt Disney. Însă nu sunt sigur pe care ar trebui să-l aleg ca fiind cel ma bun.” Otto Messmer a creat 5 ani mai târziu pisica ”Felix”.

Primul film de desene animate care a inclus sunet sincronizat, a fost creat de Walt Disney și s-a numit ”Steamboat Willie”. Filmul a fost lansat în 1928, fiind primul film în care a apărut celebrul Mickey Mouse.

Disney a clădit un imperiu de animație, încurajând amatorii sa portretizeze persoanje cu mișcări cât mai realiste și mai ample, creând capodopere precum ”Fantasia” și ”Albă ca Zăpada.”

Doi ani mai târziu, în 1930, a luat naștere Looney Tunes, avăndu-i ca fondatori pe Hugh Harman și Rudy Ising, animatori ai lui Disney, care împreună au format studioul MGM, trei ani mai târziu.

Primul desen animat de comedie a fost creat de către Tex Avery șI Bob Clampett, și persistă și în prezent. Personaje ca Daffy Duck și Bugs Bunny demonstrează talentul celor doi animatori.

Totul s-a desfășurat cu o viteză covârșitoare, întrucât, până la sfârșitul anului 1940, desenele animateau fost prezentate în cinematografe. Multe dintre desenele animate din anii 1930-1950, au fost special concepute să ruleze pe marele ecran. Odată cu creșterea în popularitate a televiziunii, desenele animate au devenit produse și pentru micul ecran. Studioul Disney a fost unul dintre primele studiouri care a produs animații de acest tip, venind cu programe ca ”The Mickey Mouse Club”.

În jurul anilor 1950, United Productions of America(UPA), un studio format din animatori ex-Disney, a început sa creeze animații mult mai simple, modelul lor fiind urmat, treptat, de cât mai mulți animatori, pentru a economisi bani și timp, în ciuda faptului că se pierdea foarte mult din estetică în acest nou proces. Două dintre cele mai cunoscute și importante animații de acest gen sunt ”The Flinststones”(Familia Flintstone) care a fost creat în 1960, și ”The Simpsons”(Familia Simpsons), care a luat naștere în 1989.

Desenele animate continuă să aibă succes și ca filme de lung metraj, deoarece tehnicile actuale de animație computerizată permit animatorului să creeze imagini, care ar fi imposibil de creat cu procesele tradiționale. Avem ca și exemple de imagini generate de calculator sau CGI, filme animate cum ar fi: ”Toy Story”(1995), ”Finding Nemo”(2003).

Utilizarea tehnologiei CGI, nu înseamnă mai puțin de lucru pentru animatori. Spre exemplu, pentru a finaliza filmul ”Toy Story”, au fost nevoie de 4 ani, exact aceeași perioadă de care au avut nevoie și animatorii Disney pentru a finaliza ”Albă ca Zăpada și cei Șapte Pitici”.

Deoarece audiența predominantă a desenelor animate este formată din copii, acestea au fost pentru mult timp obiectul unor controverse în sfera violenței.

1.3 Mesajele subliminale în desenele animate.

De-a lungul generațiilor de copii, desenele au fost mereu urmărite cu entuziasm. Anumite imagini, pe care aceste animații le aduc în prim plan, într-adevăr, într-un mod voalat, pot fi considerate jignitoare, sau chiar periculoase pentru cei care le privesc, în special dacă publicul telespectator este format în mare parte din copii.

10. Spongebob Pantaloni Pătrați

Spongebob, se situează pe locul 10, datorită „glumelor murdare” care sunt prezente de-a lungul episoadelor.

Unul din episoadele reprezentative în acest sens, se numește „Sailor Mouth”. La începutul episodului, Spongebob este pus de Mister Krabs să ducă gunoiul afară. Pe pereții de langă containerul de gunoi, se putea distinge un mesaj jignitor la adresa domnului Krabs.

Spongebob a citit mesajul în gura mare, iar Nickelodeon a cenzurat momentul cu efectele sonore ale unui delfin.

Imediat lângă Spongebob, apare un bărbat care îl întreabă pe un ton nervos:„Cu gura aia îți pupi mama?”.

O altă scenă din acest episod, este aceea atunci când Spongebob ajunge la muncă și salută pe toată lumea într-un mod nu prea politicos.

Într-un alt episod, numit „Gary Takes a Bath”, apare una dintre cele mai „murdare glume” folosite de Spongebob.

Aici, Spongebob îi ofera lui Gary două săpunuri în același timp, rostind celebra frază:„Nu scăpa săpunul!”.

9.Lonney Tunes naziștii

Disney? Nazist? Nu…probabil că nu, dar Donald Duck sigur a fost unul in episodul numit „Der Fuehrer's Face”(Fața Fuehrer-ului) în 1942.

Donald ia rolul unui nazist în acest episod, purtând o uniformă verde, cu o svastică roșie pe mâneca dreaptă.

Episodul începe cu trei soldați naziști marșând și cântând. Apoi, Donald se trezește, și începe sa salute imaginile de pe peretele lui, ridicându-și mâna și strigând:„Heil, Hitler!” „Heil, Hirohito!” „Heil, Mussolini”!(„Trăiască, Hitler”! „Trăiască, Hirohito”! „Trăiască, Mussolini!”, imagini ale respectivilor conducători în cauză. Nu este o coincidență faptul că Germania, Italia și Japonia au fost aliate pe durata celui de-al doilea război mondial.

Intențiile lui Walt Disney, ar putea fi chestionate, cea mai elocventă întrebare fiind: De ce Walt Disney, a solicitat ajutorul directorului nazist Leni Riefenstahl în crearea acestui episod?

8. Ed, Edd și Eddy.

Nu încape urmă de îndoială. Acest desen este suspectat în mod evident că ar conține un limbaj și gesturi, nepotrivite, specifice adulțlor.

Trei adolescenți, un cartier, fără bani. Am putea spune că redă ceva din lumea reală. Un episod din „ Ed, Edd și Eddy” , numit „Look before you Ed”(„Uită-te în față Ed”) îi prezintă pe cei trei băieți, jucându-se în zăpadă, moment în care Eddy spune următoarea frază, care nu poate fi tradusă în limba română:” After all, what’s winter without a snow job, eh, Sockhead? Get it? Snow…Job?”. Replica lui Dublu D sau „Cap de Șosetă” nu întârzie să apară: “Yes, well…that was clever…”

Majoritatea copiilor nu înțeleg mesajul transmis, însă într-o zi vor înțelege conotațiile sexuale.

7. Casa Foster pentru prieteni imaginari.

Vă mai amintiți desenele animate cu un băiețel micuț cu părul șaten și prietenul lui, o pată de cerneală albastră? Sau poate că era o fantomă..?

Într-unul din episoadele acestui serial, intitulat „Squeeze the day”(„Strânge-ți ziua”), Mac, băiețelul, îl convinge pe Bloo, prietenul lui imaginar, să meargă și să urmărească niște videoclipuri pentru adulți pe care sora sa, Frankie, le are sus, în camera ei. Mac spune:” Am întrebat-o pe Frankie dacă pot vedea și eu videoclipurile, însă mi-a spus că doar adulții le pot viziona.”

Deși știa că este interzis să le vadă, Mac îl ia pe Bloo în camera surorii sale. Nu au fost găsite clipuri explicite acolo, ci doar un chelner care i se adresa unei doamne așa:„If I could look upon your garden everyday, I'd die a happy man”.

6. Adventure time

Adventure time, este un desen animat , devenit destul de popular, difuzat pentru prima dată în 2010, la Cartoon Network.

În epidosul „Burning Low”(A arde la foc mic), personajele desenului, Jack și Flinn au o mică discuție:„ Lasă-mă să-ți explic, cateva chestii despre prostia asta cu întâlnirile. În acest moment, te afli la nivelul 1, care înseamnă îmbrățișări. Însă, în curând vei trece la nivelul 2, care înseamnă sărutări. Apoi, ușor, ușor, vei ajunge la nivelul 5, moment în care ea te va lăsa să-i descoperi picioarele lungi. Nu va mai trece mult, și în sfârșit vei ajunge la nivelul 8! La nivelul 8 o vei atinge pentru prima oară „hornul” ei”.

5. Curaj, câine fricos.

Curaj , câine fricos, este un desen clasic, difuzat de Cartoon Network. De asemenea, se situează pe locul 3 în topul celor mai înfiorătoare desene animate. Anumite episoade, cum ar fi „The Clutching Foot”, „Violin Girl” și „King Ramse's Curse”, difuzate în jurul anilor 2000, sunt de-a dreptul terifiante.

„The Clutching Foot”, este un episod, în care Eustache capătă o infecție la picior, atât gravă, încât piciorul sau devine violet, crește pe zi ce trece, ajunge să îl înghită, și chiar vorbește. Apoi, piciorul vorbitor, începe s-o calce pe Muriel, și nu se oprește, până nu-l determină pe Curaj să îl transporte la bancă. Judecând după accent, este posibil ca aceasta să fie o glumă referitoare la mafia sau la infractorii din New York.

Epidosul cu „Violonista”, a fost unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri pe care un copil l-ar putea vedea la televizor.

In acest episod, Curaj, deschide o ușă, a unui apartament roșu, unde găsește o fată, stând pe un scaun și cântând la pian.

Brusc, fata se întoarce cu fața la Curaj, și expune o față îngrozitoare, cu ochii bulbucați. bineînțeles că Curaj fuge, ieșindu-și din minți.

„Duce-ți înapoi placa!” sunt cuvintele pe care fantoma regelui Ramses le repetă de câte ori apare în fața lui Muriel și a lui Eustache.

Câteodată, fantoma este auzită spunând:„ Duce-ți înapoi placa, sau veți suferi blestemul meu!”.

4. Fetițele Powerpuff (EL)

Se crede că personajul din Fetițele Powerpuff, EL, este întruchiparea lui Satan. Cu vocea lui îngrozitoare, cu ecou, înaltă, halucinogenă, poate înfricoșa copiii.

Personajul este roșu, cu coarne, și câteodată apare arzând în flăcări. În episodul „Octi Evil”, unde caracatița de pluș a lui Bubbles este posedată, povestitorul desenelor spune:„Acest rău făcător, este atât de rău, încât până și pronunțarea numelui său, aduce teamă în inimile oamenilor. Singurul mod, mai sigur de a te referi la regele întunericului este simplu… EL.”

Demonul, vrea să le distrugă pe fetițele Powerpuff.

3.Johnny Bravo

În episodul numit „Johnny Bravo și Zeița”, Johnny ajunge pe o insulă pustie, populată doar de femei.

Johnny este bine cunoscut ca fiind un mare „gigolo”, întruchipând acel bărbat cu mușchi, care arată bine, neavând însă nimic în cap.

Dupa ce acostează nenumărate fete, și este respins de fiecare dată, Johnny este luat prizonier, de către un grup de băștinașe.

Acolo avea loc o ceremonie, unde zeiței Atena, i se aducea drept omagiu o…virgină.

Într-un alt episod, apare din nou, o glumă cu conotații sexuale, foarte greu înțeleasă de către copii.

2. Laboratorul lui Dextrer

Si în „Laboratorul lui Dexter”, apar mai multe secvențe cu caracter cel puțin indecent. Iată câteva exemple:

După ce o concediaza pe Dee Dee, sora sa, Dexter este în căutarea unei noi „asistente”, care are o imagine destul de vulgară pentru un public format în mare parte din copii. Când Dexter, îi cere acesteia să danseze, noua asistentă a lui Dexter vine cu o replică, greu de înțeles de către copii. „-E în regulă, însă te va mai costa 50 de dolari.”

1. Regele Leu

Cele mai multe mesaje subliminale, le găsim în „Regele Leu”.

În momentul în care Simba, se trântește la pământ, praful de pe stâncă se ridică, formând cuvantul „sex”.

Chiar și în coperta filmului, putem găsi un mesaj subliminal.

Capitolul 2

Televizorul și violența

Majoritatea studiilor realizate în jurul acestei teme, aduc în discuție următoarele aspecte:

Televizorul preia locul altor activități din viața copilului, pe care ar fi de preferat ca micuțul să le practice (joaca cu prietenii, ieșitul în aer liber, activitățile fizice etc). Spre exemplu, cititul solicită mult mai mult gândirea, comparativ cu televizorul, ajutând la dezvoltarea sănătoasă a creierului.

Copiii care petrec mai mult timp în fața televizorului, computer-ului sau a gadget-urilor, interacționează mai puțin cu membrii familiei lor.

Majoritatea programelor TV, nu îi învață pe copii, lucrurile pe care părinții acestora spun că ar dori să le învețe copiii lor- mai multe programele de televiziune exagerează în stereotipii, comportamente antisociale, soluții violente.

Vizionarea în exces a programelor TV, provoacă probleme de somn, obezitate, comportamente de risc, și corelează cu note slabe.

Reclamele sunt urmărite și de copii, ceea ce înseamnă că aceștia ajung să vadă zeci de mii de reclame anual, care se referă de cele mai multe ori la hrană și băuturi nesănătoase.

La televizor, copiii își vad idolii fumând, consumând alcool și droguri și implicându-se în situații sexuale și comportamente riscante.

Mai multe studii, au atribuit vizionarea televizorului la vârste mici cu dezvoltarea de probleme atenționale ulterioare, cum ar fi ADHD.

Chiar și așa, nu toți cercetătorii sunt de acord cu aceste rezultate, aceasta fiind încă o chestiune controversată.

Asociația Pediatrilor Americani susține că preferă să adopte o strategie preventivă, și chiar le recomandă părinților să nu își expună copiii sub 2 ani, sub nici o formă la televizor.

Peste 200 de studii realizate începând cu anii 1950, au conturat o clară legătură între comportamentul agresiv și expunerea la violență în mass-media. „Violența vizionată la televizor sau prin alte mijloace, poate ajuta la dezvoltarea unor comportamente agresive, coșmaruri, desensibilizarea la violență, scăderea empatiei față de alții, teama de a fi rănit”.

În mod evident, măsura în care conținutul violent afectează un individ, depinde în principal și de alți factori, cum ar fi: dezvoltarea cognitivă, vârsta, temperamentul, experiența.

Tocmai de aceea, când un părinte dorește să ia o decizie cu privire la programele ce vor fi vizionate de către copil, caracteristicile individuale și vârsta acestuia trebuie luate în considerare.

Până la vârsta de 18 ani, copiii văd la televizor, aproximativ 200.000 de acte violente și 16.000 de crime.

În urma mai multor studii s-a constatat că 2/3 din toate programele TV conțin violență.

Programele destinate adulților conțin mai puțină violență decât cele dedicate copiilor.

Multe emisiuni promovează violența; actele de violență sunt prezentate ca fiind distractive și drept o cale eficientă de a obține ceea ce dorești, fără a avea consecințe negative.

Majoritatea actelor de violență difuzate la televizor, sunt tratate umoristic, nefiind pedepsite.

Violența este ceva obișnuit chiar și în desenele animate, fiind foarte des utilizată chiar și de către personajele pozitive, pentru a-și rezolva problemele. De asemenea numărul actelor violente, care au intenția de a răni pe cineva, a crescut de-a lungul timpului în desenele animate.

Chiar dacă intriga prezintă personajele pozitive învingând personajele negative, mesajul transmis cum că violența este ceva normal, nu este în regulă, majoritatea copiilor încercând sa fie asemenea eroilor lor preferați, folosind involuntar acte de violență.

Copiii sub 8 ani nu fac diferența între realitate și ficțiune, ceea ce îi face mai vulnerabili la a învăța, și a adopta ca realitate violența pe care o văd la televizor. Este foarte important de reținut că cei mici imită ceea ce văd.

Expunerea repetată la violență, îi face pe copii mai puțin sensibili la suferința cauzată de violență.

Studiile au mai arătat, că expunerea la violență în mass-media poate reduce inhibițiile, poate afecta disponibilitatea de a-i ajuta pe alții și pot conduce la mai multe comportamente agresive.

Există din păcate și efecte pe termen lung ale expunerii la violență în mass media. Un studiu efectuat pe o durată de 17 ani, a arătat faptul că tinerii care au crescut vizionând TV multe ore pe zi, sunt mai predispuși la acte violente, comparativ cu cei care au vizionat TV mai puține ore pe zi.

Până și simpla prezență a televizorului în casă, a fost corelată cu mai multe comportamente agresive la copiii în vârsta de aproximativ 3 ani, indiferent de ce tip de program se vizionează sau dacă copilul se uită sau nu la televizor.

Scenele în care agresorul este un caracter atractiv sunt o adevărată problemă, deoarece, publicul spectator, este format în mare măsură din copii, iar aceștia, se pot identifica ușor cu astfel de personaje. O altă problemă este prezentarea violenței ca fiind ceva justificat. Nepedepsirea actelor violente și prezentarea unor consecințe minime pentru victimă, pot împinge copilul să adopte un astfel de comportament.

Violența care are un caracter foarte realist, este printre cele mai riscante aspecte ale acestor scene.

„Din păcate, studiile arată că din toat actele de violență, 40% sunt realizate de personaje atractive și în 75% din cazuri actele violente nu sunt pedepsite, agresorii nemanifestând nici un regret pentru faptele comise. În 37% din cazuri, personajele negative nu sunt pedepsite, și în mai mult de jumătate din cazuri nu a fost prezentată suferința victimei.”

Preluarea comportamentelor agresive este favorizată de atractivitatea agresorului, de prezența armelor, de prezența detaliilor grafice, de caracterul foarte realist al violenței, de prezentarea violenței ca fiind justificată, dacă este prezentată ca fiind distractivă, sau dacă este recompensată. Învățarea comportamentelor agresive este inhibată de prezentarea violenței ca fiind nejustificată, de prezentarea efectelor dureroase ale violenței sau de pedepsirea agresorilor.

Desensibilizarea la violență se referă la acea idee, conform căreia, exxpunerea la un mediu violent, crește toleranța față de acesta. Cel mai grav este însă faptul că, cele mai violente programe, sunt desenele animate, destinate exclusiv copiilor, în care violența este prezentată ca fiind distractivă, iar consecințele acesteia nu sunt niciodată prezentate.

Josephson, consideră că vârsta de 7-8 ani este punctul critic în raport cu vizionarea de scene care conțin acte de violență la televizor, și în dezvoltarea agresivității, datorită modificărilor emoționale și cognitive ce au loc în procesul de dezvoltare la această vârstă.

În momentul în care copiii încep școala, se uită mai puțin la televizor, nemaiavând atât de mult timp liber. Începând însă cu clasa a-II-a și chiar și a-III-a, aceștia încep din nou să se uite din ce în ce mai mult la programele preferate, deoarece, de obicei, părinții le permit să se culce mai târziu.

Acesta este momentul crucial, deoarece din acest moment, timpul petrecut în fața televizorului, crește treptat până în adolescență. Aceasta este de asemenea și vârsta la care copiii încep să renunțe la a mai viziona programe educaționale, îndreptându-și atenția către comedii, sau chiar filme de aventură și acțiune.

O perioadă semnificativă pentru înțelegerea efectelor televiziunii aspra agresivității copiilor este perioada învățământului primar. Mai multe studii s-au focalizat pe copiii cu vârste cuprinse între 9 și 12 ani, motivând că aceștia se uită mai mult timp la televizor, existând deci, mari șanse, să fie expuși la o multitudine de scene violente în mass media.

Mai sunt și alți cercetători, care consideră că vârsta de 10-12 ani este cea mai importantă, în opinia acestora aceasta fiind vârsta în jurul căreia se conturează interesele pe termen lung ale copiilor, și în același timp, se dezvoltă tiparele de comportament.

Pe de altă parte, majoritatea specialiștilor, au căzut de comun acord că vârsta critică, este vârsta de 8 ani, deoarece, la această vârsta apare o comutare de la fundamentarea raționamentelor despre lume, în principal pe informații perceptuale, la o înțelegere bazată pe informații conceptuale a lumii, conform teoriei lui Piaget.

„În studiile sale, Piaget a elaborat o teorie originală asupra genezei și mecanismelor gândirii denumită teoria operațională. El a delimitat stadii și serii de operații ale inteligenței. În ce privește stadiile:

stadiul senzorialo-motor, desfășurat de la naștere până la vârsta de 2 ani, când copilul este preocupat cu câștigarea controlului motor și învățarea obiectelor fizice.

stadiul preoperațional, între 2 și 7 ani, când copilul este preocupat cu calificarea verbală.

stadiul concret operațional, între 7 și 12 ani, când copilul începe să se descurce cu conceptele abstracte, cum ar fi numerele și relațiile, înrudirile.

în fine, stadiul, formal operațional, între 12 și 15 ani, etapă în care copilul începe să raționeze logic și sistematic.

Într-o altă concepție aceste stadii sunt denumite: stadiul animist infantil, cel al gândirii magice, al gândirii referențial egocentrice-sincretice, subiectivist-autistă și în fine, al constituirii gândirii concrete și apoi a celei formal-logice.

Teoria lui Piaget conform căreia capacitatea intelectuală este calitativ diferită la vârste diferite și copiii au nevoie de interacțiunea cu mediul înconjurător pentru a câștiga competență intelectuală, a influențat știința educației și psihologia. Acest nou concept asupra inteligenței a afectat modelul, proiectul învățării naturale pentru copiii mai mici și dezvoltarea matematicii și a programelor științifice”.

2.1 Procesarea informației și televizorul.

Între 7 și 8 ani, copiii dezvoltă anumite așteptări cu privire la modul în care sunt structurate poveștile, și o memorie a acestei structuri. Aceștia devin mult mai eficienți în procesarea informației din povești(putem include aici scenariul programelor TV), deoarece acum sunt capabili să anticipeze și să-și direcționeze atenția spre aspectele importante ale conținutului, pot stoca informația în memorie, în funție de cât de importantă e aceasta, și pot realiza un proces de potrivire a informației prezentate cu așteptările lor cu privire la ceea ce urmează să se întâmple.

În jurul vârstei de 7 ani, atenția vizuală a copiilor crește la aproximativ 70% din timpul de vizionare.

În ciuda faptului că la această vârstă copiii încă sunt atenți la caracteristicile formale vii, sunt mai capabili, comparativ cu copiii mai mici să le ignore în favoarea caracteristicilor de conținut, importante pentru intriga sau pentru motivele pentru care copilul urmărește programul respectiv.

La 8 ani, copiii pot interpreta anumite caracteristici formale ale programelor TV. De la maniera în care în sunt prezentate la televizor secvențe care prezintă vise sau amintiri, trecerea timpului, perspectivele prezentate din compilarea imaginilor de la mai multe camere, până la caracteristici ale filmării care indică conținuturi reale sau fantastice.

„ Imaginea filmică restituie exact, în totalitate ceea ce i se oferă camerei de luat vederi, iar înregistrarea realității, efectuată de ea, este prin definiție, o percepție obiectivă. Deci, imaginea filmică este, înainte de toate,realistă, sau mai bine zis, înzestrată cu toate(sau aproape toate) aparențele realității. În primul rând, bineînțeles, este mișcarea, care a stârnit odinioară uimirea admirativă a primilor spectatori, impresionați să vadă frunzele copacilor tremurând sub adierea vântului, sau un tren țâșnind spre ei: în această calitate, mișcarea constituie într-adevăr caracterul specific și cel mai important al imaginii filmice.

Sunetul este și el o componentă hotărâtoare a imaginii, prin dimensiunea ce o adaugă redând mediul ambiant al ființelor și lucrurilor, pe care îl percepem în viața reală: câmpul nostru auditiv înglobează, în orice moment, totalitatea spațiului înconjurător, în timp ce ochiul nu poate să acopere în același timp un unghi mai mare de șaizeci de grade, ci chiar unul de abia treizeci de grade, în cazul unei priviri atente.

Cât despre culoare, vom vedea mai departe ce probleme pune prezența ei: trebuie să subliniem, de altfel, că ea nu este indispensabilă „realismului” imaginii.

Imaginea filmică, suscită, deci, la spectator un sentiment al realității, destul de puternic în unele cazuri pentru a antrena credința în existența obiectivă a ceea ce apare pe ecran. Această credință, această adeziune, merge de la reacțiile absolut elementare ale spectatorilor neinițiați sau cu puține cunoștiințe în acest domeniu.”

La această vârstă, copiii își dezvoltă capacitatea de a recunoaște proprietățile neschimbătoare ale obiectelor aparent schimbătoare și sunt capabili să utilizeze sisteme de clasificare mult mai complexe, pentru evenimente și obiecte, ceea ce le permite o înțelegere mai subtilă a caracteristicilor formale și a conținutului scenelor.

În consecință, copiii pot înțelege intrigile poveștilor prezentate într-un mod mult mai complex și le pot interpreta în lumina motivațiilor și emoțiilor personajelor.

Micuții pot utiliza stereotipuri pentru a clasifica personajele ca fiind pozitive sau negative, în condițiile în care aceștia nu au informații despre comportamentul trecut sau motivele personajului, însă în momentul în care acestora le sunt oferite aceste informații, le vor lua în considerare și le vor încorpora în evaluarea personajului.

In jurul vârstei de 8 ani, copiii sunt mult mai sensibili la influențele moderatoare ale conținutului programelor TV, aceștia nedezvoltând comportamente violente, dacă violența pe care o văd este prezentată ca fiind rea, provocând suferință, sau fiind dezaprobată sau pedepsită.

De asemenea, la această vârstă, copiii au capacități impresionante de a da sens lumii prezentate la televizor.

Cantitatea de efort mental mobilizată de copil, determină măsura în care abilitățile critice și cele cognitive sunt folosite, sau dacă copilul se comportă superficial, nefocalizat sau doar reactiv, în raport cu programul vizionat.

Este demonstrat faptul că micuții investesc din ce în ce mai puțin efort intelectual atunci când urmăresc programele TV favorite, deoarece, în genere, ei nu se uită la televizor pentru a învăța sau pentru a obține anumite informații, ci îl folosesc drept o metodă de amuzament, relaxare, sau metodă de petrecere a timpului liber, ceea ce înseamnă că procesează informația superficial și necritic.

În mod sigur, există câteva motive pentru care vârsta de 8 ani a fost considerată critică în raport cu violența prezentă în mass media.

În jurul vârstei de 8 ani, copiii sunt mai predispuși să capete un comportament agresiv în urma vizionării scenelor de violență difuzate la TV, în cazul în care aceștia consideră că violența văzută reflectă realitatea.

Însă, ce reprezintă termenul „real” pentru un copil de 8 ani?

Pentru un copil de 8 ani, „real” definește ceva ce există în mod fizic în lume. El conștientizează că eroii cu puteri supernaturale nu sunt reali, deoarece, realizează că acțiunile lor, nu sunt fizic posibile. Însă, cu toate acestea, copilul, s-ar putea să considere filmele polițiste ca fiind reale, deoarece, poliția este ceva care există și în lumea noastră.

Dacă mai înaintăm puțin, observăm că în jurul vârstei de 10 ani, termenul „real” este definit ca ceva ce este posibil în lumea reală. În această situație, programele TV care prezintă lucruri care s-ar putea întâmpla teoretic, sunt considerate reale de către copii, deoarece, aceștia nu știu că rănile sunt realizate cu ajutorul machiajului și că sângele este defapt vopsea.

Orice conținut violent este considerat real și în consecință un posibil model de comportament, care ar putea fi reprodus în viața reală, în cazul copiilor care echivalează violența cu realitatea.

Datorită faptului că în viziunea lor aceste personaje sunt curajoase și puternice, copiii se identifică mai mult cu personajele de la TV, decât cu persoane reale. Din păcate, aceste personaje își exprimă curajul și puterea prin acțiuni violente. Victimele lor sunt portretizate ca fiind vicioase, periculoase, meritându-și soarta, nesuferind durere cu care privitorul ar empatiza.

Copiii cu vârste cuprinse între 11 și 12 ani, sunt capabili de evaluări destul de complexe în ceea ce privește conceptul de „justificare a violenței”, făcând foarte ușor diferența între violența justificată și cea nejustificată.

În jurul acestei vârste, copiii se confruntă cu nevoia de a dobândi independență și competență în viața personală și socială, tema puterii și a curajului fiind în mod clar legată de acest fapt.

Copiii care își iau drept modele personaje din lumea reală, dovedesc o înțelegere mai sofisticată a lucrurilor, menționând calități umane pentru care le aleg: disponibilitatea de a ajuta, răbdare, bunătate etc., susțin anumite studii.

Mai mute cercetări au arătat faptul că bebelușii sub 2-3 ani, sunt foarte puțin receptivi în a imita o sarcină în momentul în care o văd la televizor, comparativ cu momentul în care o văd în realitate.

Mai mult decât atât, imaginile de pe ecran, se comportă extraordinar de diferit, față de cele din lumea reală. Micuții au nevoie să își dezvolte vederea și gândirea tridimensională, în timp ce la televizor, imaginile prezentate sunt bidimensionale,

Spre exemplu, o minge rostogolită, are în realitate o mișcare mai rapidă la început, apoi încetinește și într-un final se oprește, pe când la televizor, mișcarea mingii este sacadată, întreruptă: mingea pleacă din mâinile unui copil, apoi ne este arătată mingea în mișcare, iar apoi, o imagine cu mingea care s-a oprit. La scurt timp, mingea dispare de pe ecran, fiind înlocuită cu un alt obiect. Bineînțeles că, pentru cei mici, această însușire de imagini nu are nici o noimă.

Nu trebuie omis faptul că, de cele mai mult ori, televizorul nu relaxează copilul, ci îl suprastimulează sau îl agită. Montajele rapide, secvențele audio stridente și imaginile luminoase care se succed cu o foarte mare rapiditate, obosesc creierul, acesta fiind motivul pentru care majoritatea copiilor sunt mult mai agitați și mai agresivi după ce se uită mult timp la televizor, chiar dacă desenele animate nu conțin urme de violență.

În timp, creierul copilului se va obișnui cu acest schimb rapid de imagini, realitatea părându-i mult prea plictisitoare, iar cel mic va avea dificultăți în a-și menține concentrarea asupra unui lucru, spre exemplu un puzzle.

Privitul la televizor, poate avea efecte negative, inclusiv asupra dezvoltării inteligenței emoționale, a limbajului, a capacității de memorare, și, mai târziu, asupra aptitudinilor de citire. Problema nu este ceea ce fac copiii în timp ce se uită la televizor, ci ceea ce nu fac.

Aceștia nu se joacă liber, nu explorează, nu-și pun imaginația la contribuție, nu învață activ prin manipularea obiectelor din jur, nu mișcă. Acesta doar privește fără a interacționa, nu învață cum să reacționeze la sentimentele altora, nu-și exersează limbajul.

În mod evident, și somnul celor mici are de suferit, atunci când acestora le e permis să se uite ore în șir la televizor. La această concluzie au ajuns cercetătorii de la spitalul de pediatrie MassGeneral Hospital for Children și de la Școala de sănătate publică de la Harvard.

În urma acestui studiu, s-a demonstrat că cei mici, dorm în medie cu 7 minute mai puțin pentru fiecare ora de stat în fața televizorului, însă băieții sunt mai vulnerabili din acest punct de vedere decât fetele. Acest studiu a fost realizat asupra a 1.800 de copii, cu vârste cuprinse între 6 luni și 8 ani.

Deși cei mici nu sunt tot timpul în fața televizorului, acesta stă pornit non-stop în fundal, lucru care nu este indicat. În ciuda faptului că nu pare interesat de imaginile prezentate la TV, copilul își poate modifica modul în care se joacă, prin simpla existență a unui zgomot permanent pe fundal.

Universitatea din Massachusetts, a realizat un studiu asupra copiilor cu vârste cuprinse între 1 și 3 ani, care arată că atunci cand televizorul este pornit în background, copiii se joacă mult mai puțin, iar jocurile de imaginație iau naștere cu mai multă dificultate.

Pe de altă parte, copiii nu pot ignora în totalitate prezența unui televizor pornit, aceștia aruncând în medie o scurtă privire către ecran, aproximativ odată la 20 de secunde. De asemenea, atunci cand televizorul este pornit în fundal,

S-a demonstrat că un părinte, spune în media 940 de cuvinte pe oră când un copil este în preajmă, în schimb, dacă televizorul este pornit, chiar dacă nimeni nu urmărește ceva, numărul cuvintelor scade la 770 pe oră.

Și maturizarea precoce poate fi influențată de televizor, din punct de vedere sexual, din cauza faptului că părinții nu au tot timpul control asupra grilei de programe, acest lucru întâmplându-se atunci când copilul are televizor în propria cameră.

Chiar și jocurile pe calculator au efecte mult mai pervazive și mai negative decât vizionarea de programe TV, deoarece sunt interactive, interactivitatea fiind cunoscută că favorizează procesul de învățare.

Jocurile pe calculator au un impact foarte mare asupra copiilor, deoarece:

-sunt foarte antrenante

-copiii sunt recompensați pentru comportamentele violente

-copiii repetă aceste comportamente de multe ori, pe parcursul jocurilor.

Din punct de vedere psihologic, implicarea activă, recompensarea și repetiția, sunt factorii care favorizează procesul de învățare.

Gloria DeGaetano și Kathleen Bander, atrag atenția asupra mesajelor pe care jocurile pe calculator le transmit copiilor:

-problemele se pot rezolva fără a fi nevoie de o implicare personală prea mare.

-cea mai eficientă și corectă metodă de a rezolva o problemă este eliminarea sursei acestei probleme.

-probleme sunt clar definite: lucrurile sunt bune sau rele, albe sau negre.

-cel mai bine este să-ți rezolvi problemele instinctual, nu rațional.

-imaginația nu este utilă în rezolvarea de probleme.

Impactul jocurilor este extensiv, și nu doar în ceea ce privește modul de reacție la stimuli,ci și prin faptul că prin aceste jocuri, se dezvoltă principii morale și etice, și mai mult decât atât, modalități de raportare la probleme și rezolvarea acestora.

De asemenea, trecând peste mesajele absorbite din cadrul jocurilor, s-a demonstrat faptul că practicarea acestora, reduce sensivitatea socială și comportamentul presocial.

Timpul petrecut la calculator, a fost asociat cu efectele pe care le are asupra sănătății, și aici vorbim despre obezitate, probleme posturale, musculare sau scheletice.

Cel mai important de reținut este faptul că modul în care ne utilizăm creierul, contribuie foarte mult la felul în care creierul se structurează, în special în copilărie, când neuroplasticitatea cerebrală este mare.

Repetarea anumitor experimente, determina o creștere și o întărire a structurilor sinaptice asociate.

Introducere:

În general, desenele animate sunt ignorate în studiile de specialitate. Deși sunt foarte populare în rândul publicului căruia i se adresează, și anume copiilor, subiectul desenelor animate este evitat de teoreticieni, motivele fiind încă neclare.

În cadrul cercetării mele, cel mai dificil mi s-a părut găsirea materialelor de care aveam nevoie. Lipsa surselor bibliografice a fost un adevărat impediment.

În ciuda acestor lucruri, din punctul meu de vedere, acest domeniu este cu adevărat unul de interes, și merită atenția unor studii mai amănunțite.

Lucrarea mea, urmărește studierea efectelor negative pe care desenele animate le au asupra copiilor.

Prima parte a lucrării mele urmărește definirea conceptului de „violență”, care, consider eu, este esențial pentru a înțelege la ce ne referim mai exact ,când asociem termenul de „violență” cu programele de divertisment pe care copiii le urmăresc.

Apoi, lucrarea continuă cu un scurt istoric al desenelor animate, lucru foarte interesant de altfel. În urma cercetărilor pe care le-am efectuat asupra acestui subiect, am descoperit parcursul interesant pe care desenele animate l-au avut din 1914 și până azi.

Urmează așadar, ultimul sub-capitol al primei părți, ce se referă la mesajele subliminale care apar în desenele animate, și care pot afecta inconștient comportamentul copiilor.

În cel de-al doilea capitol, am decis să dezbat problema efectelor expunerii excesive la televizor a copiilor.

În urma cercetărilor pe care le-am realizat asupra acestui fenomen, veți descoperi în lucrarea mea la ce riscuri sunt expuși copiii care sunt lăsați să vizioneze excesiv programe TV.

În acest capitol, de asemenea, puteți afla și despre cât de mult poate influența televizorul creșterea, dezvoltarea și comportamentul unui copil și la ce boli pot fi supuși copiii din cauza sedentarismului.

Studiul de caz al lucrării, este construit ca o analiză comparativă între două posturi TV, care difuzează desene animate, respectiv Fox Kids și Cartoon Network. Criteriul de diferențiere este rata de difuzare a materialelor cu caracter violent a celor două posturi.

Consider de asemenea că necesitatea acestei analize este suficient de mare, întrucât, este foarte important să știm care sunt zilele și intervalele orale în care să evităm să lăsăm copiii singuri în fața televizoarelor.

Cercetarea mea, vizează în mod special, elementele de violență care se regăsesc în cadrul desenelor animate destinate copiilor, urmărind îndeaproape efectele pe care acestea le au asupra publicului țintă. Ce aduce nou lucrarea mea? Faptul că abordează un subiect foarte puțin discutat de către specialiștii în domeniu, și anume desenele animate.

Concluzii:

În urma efectuării analizei de conținut, câteva dintre supozițiile de la care plecasem au fost demontate, unele susținute, iar altele completate. Această analiză a demonstrat complexitatea și dificultatea procesului de stabilire a nivelului de violență din desenele animate, cauzată de meticulozitatea contorizării actelor de violență din cadrul scenelor mai complexe.

În urma mai multor analize, a reieșit faptul că desenele animate sunt predispuse la ilustrarea violenței fizice. Acest aspect este în concordanță cu o informație imprevizibilă, și anume faptul că violența fizică este mai des întâlnită decât cea verbală. (7581 de scene de violență, dintre care 4908 conțineau violență fizică, iar 2673 violență verbală.)

Prin lipsa ilustrării consecințelor violenței și prin prezența ei frecventă, aceasta devine alarmant de familiară, lucru care o face să fie foarte ușor de preluat de către un public naiv.

Zoom in, zoom out și travelling, sunt efectele de cameră preferate din desenele animate, care fac mai ușoară o trecere fără tăiere de cadru de la un personaj la altul, nesegmentând inutil coerența acțiunii.

În capitolul I al lucrării mele, am plecat de la ideea că desenele animate reprezintă o nouă generație de basme. Rolul momentelor violente în povestire, ne oferă o altă concluzie interesantă.

La fel ca în basme, și în desenele animate protagoniștii parcurg un fel de drum de inițiere, aici, drumul constând în dezvoltarea unor abilități emoționale.

Scenele violente continuă să apară în desenele animate, chiar dacă organismele de control au avut încercări repetate de a le diminua.

Acestea reprezintă un semnal de alarmă care trebuie luat în considerare cât mai repede, deoarece răspândirea violenței în programele destinate special copiilor, a devenit un lucru acceptat ca atare.

O ultimă concluzie a studiului este că în desenele animate este prezentată, în mod special, violența de tip fizic, fără a se încerca cel puțin, o evitare a prezentării unor tipuri foarte grave de violență, spre exemplu folosirea armelor sau omuciderea.

Desenele animate se axează foarte mult pe tehnica de desen, adică pe aspectul vizual, în care programele de specialitate au un rol esențial.

Lucrarea mea, intenționează să semnalizeze importanța pe care trebuie să o acordăm în mod constant produselor media, deoarece deși s-au făcut eforturi în a controla conținuturile violente pe care acestea le difuzează, tendința de a șoca prin orice mijloace ramane încă valabilă, iar, din punctul meu de vedere, violența este una dintre cele mai accesibile soluții din acest punct de vedere.