Efectele Stresului In Familia Contemporana

ARGUMENT…………………………………………………………………………………….5

INTRODUCERE……………………………………………………………………………….6

STRESUL ȘI FAMILIA GENERALITĂȚI………………………………………..8

Generalități despre stres………………………………………………………………………………8

Definiția și accepțiunea termenului de stres…………………………………………..8

Teoriile stresului………………………………………………………………………………..11

Causele stresului………………………………………………………………………………..16

Factorii individuali și sociali de rezistență la stres………………………………….18

Forme de manifestare…………………………………………………………………………20

Caracterizarea sistemului familial……………………………………………………………….21

Familia ca sistem………………………………………………………………………………..21

Structura sistemului familial…………………………………………………………………22

Funcțiile familiei…………………………………………………………………………………25

Tipurile de familie………………………………………………………………………………26

Rolurile familiale………………………………………………………………………………..28

EFECTELE STRESULUI ÎN FAMILIA CONTEMPORANĂ…………..31

Stresul și traumele familiale……………………………………………………………….31

Stresul în familia copilului cu dizabilități……………………………………………..35

Stresul la locul de muncă…………………………………………………………………..37

Stresul școlar……………………………………………………………………………………….40

Stresul și insatisfacția profesională…………………………………………………………42

Stresul marele pericol pentru sănătate…………………………………………………….45

Stersul în societatea actuală…………………………………………………………………..47

PROBLEMELE FAMILIEI CONTEMPORANE……………………………..51

Celibatul…………………………………………………………………………………………..52

Cuplul fără descendenți…………………………………………………………………….53

Concubinajul……………………………………………………………………………………54

Coabitarea……………………………………………………………………………………….57

Familia monoparentală……………………………………………………………………..58

Căsătoria deschisă……………………………………………………………………………59

Familiile reconstituite și reorganizate…………………………………………………59

Semi-căsnicia, pseudo-căsnicia, uniunile homosexuale și parteneriatul Swingers………………………………………………………………………………………….59

Avortul……………………………………………………………………………………………61

Migrația …………………………………………………………………………………………61

Vindecarea stresului fără medicamente……………………………………………65

Inima și rațiunea………………………………………………………………………………65

Autovindecarea marilor suferințe: integritatea neuro-emoțională prin mișcările oculare…………………………………………………………………………………………….67

Energia luminii: reglarea ceasului biologic……………………………………………..68

Prozac sau exerciții fizice……………………………………………………………………..69

Iubirea o necesitate biologică………………………………………………………………..71

Spovedania remediu împotriva stresului………………………………………………….72

Duhovnicul medicul sufletesc………………………………………………………………..74

Concluzii………………………………………………………………………………………….78

Bibliografie ……………………………………………………………………………………..80

ARGUMENT

Familia este cea mai veche instituție pe care o cunoaște omenirea. Ea face parte din însăși ordinea creației, întrucât ,,cuplul bărbat-femeie, în paradis, a fost un cuplu conjugal’’. Precum afirmă teologia ortodoxă, omul este, prin însăși originea sa, o ființă conjugală, bărbatul și femeia având o vocație comunitară, fiind creați unul pentru altul. Prin crearea primei femei, Eva, Dumnezeu a umplut golul ființei lui Adam, printr-o persoană asemenea lui, de un chip cu el, de aceeași ființă cu el.

În mod deosebit, familia are crucea ei, care poate lua diferite numiri: boala, neputința sau suferința unuia dintre soți, lipsa posibilităților de procurare a celor necesare vieții, absența copiilor, neînțelegerea, lipsa de comunicare și comuniune între membrii familiei, tensiuni și neînțelegeri, dureri tainice ale sufletului, răni nevăzute ale familiei.

Nu puține sunt situațiile când unul dintre soți are de modelat temperamentul sau firea celuilalt, iar aceasta nu este un lucru ușor, iar aceasta implică în același timp, un sacrificiu, o cruce a familiei respective.

Nevoile locului de muncă și cele ale familiei interferă deseori. De exemplu șeful dorește sa rămâi la lucru peste program pentru a termina un proiect urgent, dar copilul are nevoie de tine la școala pentru a asista la primul lui meci. De cele mai multe ori ne simțim depășiți de rolurile pe care le avem de jucat la serviciu și acasă. În acele momente simțim că avem prea puțin timp și energie pentru a face tot ce trebuie pentru familia noastră, pentru serviciul nostru și pentru a mai avea timp pentru noi și pentru grupul nostru de prieteni.

Am ales acestă temă deoarece consider că este de actualitate, familia fiind pilonul central al societății; care din păcate este lovită și discreditată din toate direcțiile încercându-se desacralizarea și ruperea legăturii tainice dintre soț și soție. Stresul este unul dintre factorii care din păcate influențează negativ familia din ziua de astăzi; de aceea cred că este important să știm care sunt efectele lui pentru a le putea face față și a lupta cu el.

INTRODUCERE

În prezent, într-o societate debusolată și dezorientată, înțelegerea sensului vieții este o problemă din ce în ce mai grea. Valorile sunt neglijate și de aceea mulți nu reușesc să dobândească puterea de a discerne între ceea ce este util și ceea ce este nefolositor, între trecător și veșnic. Deși fiecare dintre noi își caută liniștea sufletească, împlinirea și desăvârșirea, totuși foarte puțini oameni trăiesc cu pacea în suflet, în tăcerea rugăciunii, comunicării și comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii.

Se constată, tot mai frecvent, că sănătatea și calitatea vieții omului contemporan, este supusă acțiunii adesea agresionale a vitezei crescute a desfășurării activităților umane-supraaglomerarea oscilațiilor mecanice, suprasolicitărilor psihomotorii, eforturilor adaptative ale urbanizării și industralizării, a modificărilor profunde din mediul de viață care, în final, conduc până la modificarea unității organism-mediu. Aceste modificări aduc cu ele impacte pe care ne place să le definim ,,bolile civilizației’’.

Referitor la corelația dintre civilizație (tehnicizare și urbanizare) pe de o parte și starea de sănătate pe de altă parte, există răspândita opinie că strămutarea populației din mediul rural în cel urban expune la îmbolnăvire și la scurtarea vieții. Pe plan științific, această opinie este argumentată prin longevitatea mai mare a unor persoane din mediul rural, îndeosebi prin numărul ridicat al centenarilor în unele zone de munte.

Într-o lume agitată, unde stresul afectează tot mai multe persoane, este nevoie de liniște, de regăsire, de afirmarea adevăratului eu, cel după chipul lui Dumnezeu. Pentru a ajunge unde ne este ,,locul”, avem nevoie de îndrumare, consiliere, povățuire, din partea unor persoane competente și responsabile, într-un mediu adecvat. În Biserică, într-o atmosferă plină de încărcătură duhovnicească sau într-un cabinet psihologic (unde există adesea cel puțin o icoană),

omul modern se poate liniști.

Stresul, blestemul cu care se confruntă omul modern, cauza atât de multor afecțiuni și a declanșării stărilor de anxietate ori chiar depresie. La origine, însa, stresul te ajută să supraviețuiești: datorită lui erai mai puternic, mai rapid și aveai mai multe șanse să rămâi în viață când diverse animale te vânau.

În prezent, însă stresul nu mai este de folos. Într-o lume sigură, ți-ai putea spune, ce nevoie mai este ca organsimul să se pregătească să facă față unor condiții de viață și de moarte?

De-a lungul vremurilor, în sânul celor mai multe popoare și în cadrul celor mai variate culture, familia a fost considerată a fi leagăn al vieții și al civilizației, loc al împlinirii de sine și comunitare a omului, spațiul spiritual ți mediul cel mai prielnic al existenței și afirmării vieții umane, în ceea ce aceasta are mai înalt și frumos-jertfa de sine, iubirea și dăruirea.

Răspunzând nevoii ontologice a omului de dialog și comuniunw, de împărtășire și primire a tainei sufletului persoanei iubite, a bucuriilor și împlinirilor acesteia, dar și a încercărilor și suferințelor ei tainice, familia a fost prețuită, elogiată și cultivată în istoria lumii și a omului, ca fiind cea mai înaltă formă de convețuire umană, de dobândire a fericirii în lumea aceasta, dar și ca anticipare și pregustare a bucuriilor viitoare și veșnice, ce se pregătesc încă de aici și de acum.

STRESUL ȘI FAMILIA GENERALITĂȚI

Generalități despre stres

Definiția și accepțiunea termenului de stres.

Din punct de vedere etimologic termenul de “stress” provine din limba engleză și înseamnă: presiune, încărcare, apăsare, apărare, solicitare, răspuns nespecific al organismului la orice solicitare.

În 1935 Hans Selye introduce și definește pentru prima dată termenul de stres în accepțiunea sa biologică modernă. Astfel, pentru prima dată, stresul apare într-o accepțiune limitată doar ca o caracteristică a materiei vii și a cărei lipsa totală este echivalentă cu moartea.

În teoria sa despre stres, autorul mai sus menționat a introdus distincția între stres văzut ca stare de disconfort și distres, termen provenit din engleza medievală ce semnifică necaz, dificultate,situație neplăcută. Un lucru care necesită a fi semnalat este faptul că în limba engleză curentă sunt folosite ambele expresii: stress/distress ca având semnifivații diferite sau asemănătoare în funcție de context. Utilizarea cuvântului stress poate să facă referire la tensiune sau presiune uneori în sens negativ, alteori în sens pozitiv, pe când utilizarea cuvântului distress face referire la o situație de durere psihică, suferință sau neliniște, totdeauna însă în sens negativ.

În prezent, stresul ce depășeste o intensitate critică, a carei valoare variază în limite largi de la individ la individ, este desemnat prin termenul de "distres", iar noțiunea care desemnează nivelul unei stimulări psihoneuroendocrine moderate, optime, care menține echilibrul și tonusul fizic, psihic al persoanei, starea de sănătate, și induce o adaptare pozitiva la mediu apare sub numele de “eustres”.

În limba română, cuvântul stres are o semnificație asemănătoare celei din limba engleză, dar lipsită de nuanța pozitivă. În general, acest termen este menționat pentru a indica o stare emoțională atât de intensă încât împiedică realizarea dorită a sarcinilor.

În concepția lui Seyle există trei stadii ale stresului:

Reacția de alarmă

Este primul răspuns al organismului, acest proces însemnând “mobilizarea generală” a forțelor de apărare ale organismului. În faza acută a reacției de alarmă rezistența generală a organismului scade sub nivelul mediu. Răspunsul complet însa nu se reduce la reacția de alarmă căci, în cazul în care agentul nociv continuă să acționeze se produce starea de adaptare sau rezistență. Cu alte cuvinte, nici un organism nu se poate afla în starea de alarmă permanentă. Această reacție inițială este urmată în mod necesar de un stadiu de rezistență.

Stadiul de rezistență

Acest al doilea stadiu se deosebește de primul prin reacțiile chimice și fiziologice care se produc. După ce organismul s-a adaptat, în stadiul de rezistență, capacitatea de rezistență a organismului crește peste cea medie.

Stadiul de epuizare

Dacă persoana este expusă mai mult timp acțiunii unui agent nociv, adaptarea obtinută dispare. Astfel se ajunge în al treilea stadiu ale cărui simptome seamană cu caracteristicile stadiului de alarmă. În stadiul de epuizare rezistența este mai mică decat cea medie.

Stresul determină blocarea alarmei la nivel cerebral, care raspunde de pregătirea corpului pentru acțiuni defensive. Sistemul nervos este trezit și hormonii sunt eliberați pentru a ascuți simțurile, a accelera pulsul, a crește frecvența respirației, a tensiona mușchii. Acest răspuns este important pentru ca ajuta în apărarea împotriva anumitor situații. Răspunsul este “preprogramat biologic”. Toată lumea răspunde aproximativ în același mod, indiferent dacă situația stresantă este prezentă la locul de muncă, în familie, în viața de zi cu zi. Viața scurtă sau lipsa de frecvență a episoadelor de stres nu pun probleme serioase. Dar când situațiile stresante nu se rezolvă, corpul este menținut într-o stare constantă de activare care crește rata de solicitare a sistemului biologic. În cele din urmă, apare oboseala sau distrugerea abilității organismului de a se repara și de a se apăra. Ca rezultat, riscul de boală este iminent.

Știința contemporană consideră incompletă definiția si teoria lui Selye datorită faptului că acesta abordează mai ales stresul provocat de stimulii fizici, neluând în calcul și alți factori care pot conduce la stres. În comparație cu acesta, majoritatea cercetătorilor de astăzi subliniază coexistența mai multor moduri de a defini și de a înțelege stresul. Acesta este motivul pentru care nu poate fi gasită o definiție clară, și unanim acceptată a stresului dată de catre specialiști. În cel mai bun caz, o definiție poate fi dedusă pe baza cercetărilor efectuate de-a lungul timpului având la baza teoria lui Selye.

Pe lângă definirea și luarea în considerare a stresului ca reacție a organismului la circumstanțele mediului ambiental (percepute ca având un efect nociv asupra bunăstării fizice), în prezent, specialiștii iau în considerare și stările provocate de alți factori cum ar fi cei personali sau sociali.

Dacă Selye a analizat stresul biologic, numeroase cercetări au analizat și alte tipuri de stres: psihic, psihosocial, organizațional, sau socio-cultural. Astfel, în literatura de specialitate din prezent, stresul este văzut și analizat nu numai ca o stare de tensiune sau încordare fizică ci deopotrivă ca o stare de tensiune psihologică.

Paul Popescu-Neveanu, în “Dicționarul de Psihologie”, precizează faptul că, în cazul omului, stresul psihologic este provocat de emoții prelungite datorate în special frustrării, conflictelor, sau anxietății.

Concluziiile la care au ajuns specialiștii de-a lungul timpului sunt referitoare la faptul că stresul nu reprezintă numai o stare nervoasă, că nu este intotdeauna consecința unei acțiuni nocive, că efectul stresului persistă și după încetarea influenței stresorului, și că stresul nu trebuie evitat ci trebuie menținut la un nivel optim.

Cercetările au arătat că există stres de solicitare dar și stres de subsolicitare, iar un stres moderat stimulează și antrenează vitalitatea organismului.

Stresul de solicitare se datorează acțiunii agenților stresori, când bruschețea, imprevizibilitatea, cantitatea sau intensitatea stimulilor se exercită în exces asupra individului și produc un stres acut. În marea majoritate a cazurilor însă, acțiunea agenților stresori nu atinge intensități insuportabile, dar se exercită intr-un timp îndelungat, efectele stresante acumulându-se și măcinând organismul.

Stresul de subsolicitare se datorează reducerii la minim a stimulării sau, nu atât deficitului propriu-zis de stimuli cît eliminării unor stimuli familiari, ambianței protectoare cum ar fi spre exemplu cazul copilului separat de familie, a adultului care ajunge într-o localitate nouă, etc.

În dicționarul său de psihologie, Paul Popescu Neveanu definește stresul prin prisma a două accepțiuni:

a) situație, stimul, ce pune organismul îmtr-o stare de tensiune;

b) însăși starea de tensiune deosebită a organismului prin care acesta își mobilizează toate resursele sale de apărare pentru a face față unei agresiuni fizice sau psihice.

Dacă utilizarea termenului de stres raportat la o situație stresantă ia în considerare condițiile dăunătoare, agresive, care asaltează sau amenință organismul, presiunile, constrângerile, privațiunile la care e supus individul, utilizarea lui ca pentru a defini o stare a organismului ia în considerare suferința, uzura acestuia, precum și răspunsurile psihologice și fiziologice ale individului la interacțiunea cu agenții stresori.

Deși există șase mituri despre stres nici unul nu a fost validat de cercetările în domeniu:

1. Stresul este același pentru toată lumea.

2. Stresul este întotdeauna rău pentru tine.

3. Stresul este oriunde deci nu poți scăpa de el.

4. Cele mai populare tehnici de reducere a stresului sunt cele mai bune.

5. Nu sunt simptome, nu este stres.

Doar simptomele majore de stres necesită atenție.

Teoriile stresului

Datele din literatura de specialitate subliniază existența mai multor teorii și modele ale stresului psihic dintre care teoria evenimentelor stresante de viață, teoria suportului social, teoria cognitivă a stresului, teoria vulnerabilității individuale.

Dintre toate teoriile și modelele existente, modelul propus de Lazarus și modelul propus de Holmes și Rahe este menționat de către cercetători ca fiind baza metodologică cea mai adecvată pentru studio.

Începutul cercetărilor evenimentelor de viață se leagă de publicarea în 1967 a metodelor de cuantificare a acțiunii evenimentelor prin scalele de evenimente de viață ale lui Holmes și Rahe. Astfel, scala Holmes- Rahe de evaluare a reajustării sociale măsoară stresul în termeni de schimbări de viață. Pentru a ajunge la această scală, cei doi cercetători au identificat prin intermediul interviurilor efectuate pe mii de persoane, tipurile de evenimente pe care lumea le consideră stresante.

Cercetătorii Holmes și Rahe, și-au argumentat teoria prin faptul că orice schimbare în viață care solicită numeroase reajustări poate fi percepută ca stresantă.

În concepția autorilor mai sus menționați cele mai diverse schimbări de viață (respectiv moartea partenerului, mutarea, schimbarea locului de muncă, divorțul, scadența unei ipoteci, concedierea etc.), implică aceeași încărcătură, readaptare și consecință pentru orice individ.

Ideea de bază a teoriei constă în aprecierea situațională a stresului, procesele mijlocitoare dintre stimulul stresant și reacția de stres rămânând ignorate.

Dintre criticile aduse teoriei s-a remarcat pe bună dreptate că pentru o mare masă de oameni, schimbările majore cele mai agresive din scala construită de Holmes și Rahe sunt irelevante pentru că n-au avut loc sau, faptul că teoria ignoră particularitățile de reacție extrem de diferite ale persoanelor la același stressor.

O altă critică adusă teoriei se referă la conceptul de evenimente de viață, la faptul că scala construită de autorii mai sus menționați nu surprinde o evaluare suficientă a calității emoționale ale evenimentelor, plasându-le deficitar în biografia și în contextual individului afectat, neluând în calcul totodată și posibilitatea de omisiune a percepției, a evaluării și a prelucrării specifice persoanei. În plus la toate acestea, evaluarea retrospectivă a evenimentelor de viață nu permite o apreciere condițională și cauzală a relațiilor dintre eveniment și consecințele sale.

Evenimetele de viață nu trebuie să aibă neapărat numai o acțiune patogenă, ci poate avea și o bună contribuție la dezvoltarea personalității, prin calitatea lor specific și efectul exclusive, evaluare, percepție și prelucrarea intrepsihică.

Unii oameni nu consideră că schimbările majore sau situațiile tensionate ar fi stresante. Ei resimt aceste situații ca provocatoare și sunt revigorați de ele.

Rezultatele unor cercetări, evidențiază că o acțiune patogenă a schimbărilor de viață nu trebuie gândită în mod liniar, ci probabil necesită o mijlocire multidimensională și o optică tranzacționistă așa cum este realizată de teoria cognitivă a stresului a lui Lazarus și Launier (1978) în care resursele și competențele individuale (comportamentul de coping) decid asupra faptului dacă o interacțiune între organism și agenții stresori duc la consecințe patologice; în familie acesta poate fi învins prin: dragoste, amabilitate, simpatie, bunătate, blândețe, compasiune, etc.

Printre cei care au criticat teoria lui Holmes și Rahe se află și cercetătorul Richard Moss care susține faptul că în scala evenimentelor de viață diferențierea nu se face în mod satisfăcător între evenimentele negative ale vieții și circumstanțele stresante de viață, ca problemele de sănătate sau conflictele de familie etc. În același timp, relația sau comunicarea dintre două personae nu se restrânge la limbajul verbal, ci îl cuprinde și pe cel nonverbal.

Pornind de la teoria evenimentelor de viață, mai mulți cercetători, schimbă accentul pus pe orientarea asupra acțiunilor negative ale evenimentelor de viață și se focalizează asupra relației dintre suportul social deficitar și sănătate.

In urma acestui lucru au fost formulate două ipoteze:

Ipoteza efectului principal care susține că greutățile sociale, precum și unele condiții deficitare ale suportului social acționează și funcționează ca și stresori care influențează direct sănătatea psihică și poate acționa și și independent, ori împreună. O conversație reală nu înseamnă o simplă înșiruire de cuvinte și expresii, de simple figuri de stil, oricât de înalte ar fi ele; indivizii își împrărtășesc experiențele, gândurile, sentimentele și dorințele într-un context echilibrat și într-o atmosferă prietenoasă.

Ipoteza tamponului implică faptul că stresul social este redus de suportul social. În consecință, persoanele cu un anumit suport social, au o tendință mai scăzută spre decompensare psihică atunci când apar anumite greutăți existențiale, în comparație cu persoanele cu un grad mai redus al integrării sociale și a suportului social. Părinții au îndatorirea de a veghea la creșterea fizică și spiritual a copiilor.

Din temele de cercetare consacrate depresiei Fiedler (1991) desprinde patru domenii în care leagă stresul de suportul social specificând urmările în plan psihologic:

1) stresul social și suportul social ca și antecedente ale tulburărilor depresive;

2) stresul social și suportul social ca și urmare a tulburărilor psihice depresive;

3) efectul moderator, protectiv al resurselor personale și a comportamentul de coping;

4) semnificația moderatoare a tuturor variabilelor personale.

În urma unei meta-analize făcută pe șaptezeci de studii empirice, reiese că interdependențele provenite dintre valorile unor tulburări, ca și consecințe ale stresului psihologic, și unele variabile ale suportului social, pot fi întrevăzute numai parțial deoarece ele apar ca inconsistente.

Pe măsură ce înaintăm în organizarea rațională a conceptelor, relațiile se instaurează într-o ordine apodictică, în fața căreia trebuie să cedăm. Simbolizarea și formalizarea transformă demonstrația într-o ordine supraumană.

Conceptul de rețea socială se diferențiază de cel de suport social desemnând un model al relațiilor sociale care poate fi descrisă mai exact cu trăsături precum mărime, densitate, durabilitate sau omogenitate, și care poate fi apreciat mai mult ca un concept orientat sociologic.

Față de rețeaua socială, suportul social este mai degrabă orientat psihologic fiind rezultatul interacțiunilor sociale și prelucrarea lor de către individ. La nivelul ființei umane, actul percepției senzoriale și cel al observației nu sunt separate în timp, această desfășurare simultană a două procese de nivel diferit nu justifică însă confundarea lor.

Pentru unii autori, componentele de conținut ale suportului social sunt: suportul emoțional; suportul informațional; suportul practic și/sau material; integrarea socială. Cel care propune o altă analiză a perspectivei suportului social este Barrera (1986). În viziunea sa, suportul social poate fi:

structural – persoane care într-o situație ajută ori ar ajuta; ;

cognitiv – percepția suportului ca și a certitudinii sau a conștiinței sprijinului social;

interactiv – suportul acțiunii.

Fondatorii acestei teorii susțin faptul că stresul psihic apare ca un dezechilibru intens, perceput subiectiv, între solicitările impuse organismului și capacitatea sa de răspuns. Pentru a descrie stresul psihologic, Lazarus introduce următoarele concepte: amenințarea, evaluarea și ajustarea.

Lazarus arată că stresul psihologic apare atunci când sunt anticipate de către individ amenințări reale sau imaginate asupra integrității fizice, a stării psihice pozitive și a relațiilor interpersonale și sociale. De asemenea, se face distincția dintre anticiparea amenințării, ce are un caracter subiectiv, și confruntare, ca fenomen obiectiv. Din punct de vedere științific, oponenții se conving cu ajutorul argumentelor și nu prin propagandă și intimidare, iar convingerile se schimbă pe baza cercetării, nu a trăirilor afective și a constrângerilor.

În viziunea lui Lazarus amenințarea este definită prin trei caracteristici de bază:

a)  anticiparea cofruntării cu o situație periculoasă ori cu o trăire negativă;

b)  orientarea conduitei în viitor;

c)  dependentă de procesele cognitive, precum: percepția, gândirea, memoriea, învățarea.

Studiile realizate tind să arate că anticiparea este mai intensă în reacții psihofiziologice decât confruntarea; acolo unde nu există momentul anticipativ, reacțiile psihofiziologice pot să apară după confruntare, iar uneori sursele amenințării rezidă în dinamica intrapsihică a individului și sunt conștientizate numai prin manifestările pe care le provoacă: anxietate, neliniște, depresie.

Evaluarea poate fi înțeleasă ca și activitate mentală ce implică, raționamente, judecăți, deducții, discriminări, și opțiuni prin care datele se asimilează într-un anumit cadru cognitiv. Stimulii care rezultă din anticiparea amenințării sunt apreciați de fiecare individ ca fiind nocivi, neutri sau benefici cu ajutorul proceselor cognitive de evaluare.

Pentru ca individul să se simtă amenințat mai înainte trebuie făcută o evaluare a situației pentru a vedea dacă răul care s-ar putea produce este semnificativ pentru el. La acest lucru contribuie deopotrivă și cunoașterea și credințele individului.

Lazarus distinge trei etape privind evaluarea:

1. Evaluarea primară – situația este definită ca dăunătoare sau nu, și se finalizeaă printr-un sentiment de încredere în propriile forțe, sau dimpotrivă sentimente de neputință.

2. Evaluarea secundară – subiectul poate să aleagă dintre alternativele adaptive avute la îndemână.

3. Reevaluarea- perceptia initială se poate schimba din benignă în nocivă, sau invers, ca rezultat unor noi informații, incluzând aici și succesul sau eșecul primelor tentative adaptative.

În situația în care stimulul este evaluat ca fiind amenințător se declanșează procesele ce vizează reducerea sau eliminarea lui, numite procese de ajustare (coping). Termenul de coping sau ajustare este utilizat pentru a face referire la strategiile de rezolvare a amenințărilor.

Copingul este considerat un concept cheie în înțelegerea stresului psihic, și este definit ca efort cognitiv și comportamental al organismului de reducere, tolerare sau stăpânire a cerințelor mediului ce depășesc resursele individului (autoevaluate).

Persoanele care privesc schimbarea ca pe o provocare (de exemplu, consideră că pierderea unei slujbe este mai degrabă o posibilitate de a începe o nouă carieră, decât un regres), trăiesc un stres redus și sunt apți să transforme situația în avantajul lor

Distingerea problemelor cu sens de cele fără sens sau de pseudoprobleme, operată de unii epistemologi neopozitiviști, considerându-se de ordinul celor dintâi doar problemele care admit o soluție anticipabilă, nu este gre șită.

Caracteristicile de personalitate ale indivizilor rezistenți la stres pot fi rezumate prin termenii de „angajament”, „control” și „provocare”. Aceste caracteristici sunt interrelaționate factorii care influențează severitatea percepută a stresorilor. De exemplu, sentimentul de a ține sub control evenimentele de viață reflectă sentimente de competență și influențează evaluarea evenimentelor stresante. De asemenea, provocarea implică o evaluare cognitivă, credința că schimbarea este normală în viață și că ar trebui privită mai degrabă ca o posibilitate de dezvoltare decât ca o amenințare la adresa securității.

Cauzele stresului

Făcând o analiză a stresului specialiștii au arătat că în general există două surse care îl produc. O primă sursă de acest gen sunt agenții stresori care provin din împrejurările exterioare ca: mediul, locul de muncă, familia sau școală. O a doua sursă este reprezentată de mediul intern: de felul în care fiecare caută să-și soluționeze problemele, personalitatea proprie, temperamentul sau nivelul autocontrolului. Astfel, originea stresului poate fi considerată externă sau internă.

În cazul stresului psihic, agentul stresor-reprezentat de o largă paletă de stimuli dotați cu o semnificație nocivă (în distres) sau intens favorabilă (în eustres)-acționează întotdeauna pe cale aorganelor de simț, cu proiecție corticală.

În urma intervenției sale, apar, la nivel cortical, procese psihice complexe și variate, având ca rezultată subiectivă o stare de tensiune care este resimțită aproape fizic datorită propagării unor influxuri nervoase cortico-subcorticale, cu activarea centrilor neuro-vegetativi superiori și punerea în funcțiune a sistemului simpato-adrenergic și a axului hipotalmo-hipofizo-suprarenal, cu eliberarea consecutivă a unei game polimorfe de hormoni și punerea în tensiune a tuturor organelor și aparatelor organismului.

Eforturile considerabile făcute de cercetare na u reușit totuși să ducă la o clarificare a conceptului de stres, să arate că manifestările stresului au cauze ușor de identificat și efecte indisolubile. Fletcher și Payne, doi importanți cercetători britanici, au făcut următoarea observație: ,,în rezumat, cu toate că 8 până la 10% din populația activă se dovedește a fi într-o situație suficient de tensionată pentru a deveni îngrijorătoare, foarte puține direcții generale de acțiune, sistematice, pot fi definite ca având drept punct de plecare lucrările existente, date fiind dificultățile de evaluare și insuficienta atenție acordată factorilor exteriori activității la locul de muncă, în cadrul cercetărilor anterioare. În plus, este greu de integrat și de dat un sens totalității datelor, fără a dispune de o mai bună definiție a conceptelor esențiale și de un model care să decrie legăturile dintre concepte’’.

Evenimentele generatoare de stres sunt nenumărate. Unele dintre ele reprezintă modificări majore ce afectează un număr mare de oameni (războaiele, accidentele nucleare, cutremurele de pământ, etc.), altele reprezintă modificări majore în viața indivizilor ( mutarea într-un nou oraș, schimbarea serviciului, căsătoria etc.).

Pe lângă problemele majore ce pot apărea, problemele minore zilnice pot fi fi și ele resimțite ca stresori ( pierderea portofelului, blocarea în traficul auto, o ceartă cu profesorul, etc.).

De asemenea, sursa stresului poate fi datorată nu numai cauzelor extene ci și cauzelor interne ale individului, sub forma unor motive sau dorințe conflictuale. Deși cele mai evidente surse de stres externe sunt considerate a fi evenimentele traumatice, majoritatea oamenilor nu au de-a face cu ele.

Nivelul la care un eveniment devine stresant diferă la fiecare individ. Oamenii evaluează același eveniment ca predictibil, controlabil și ca o provocare la adresa limitelor capacităților și propriei imagini în funcție de cât de semnificativ este efectul amenințării pentru ei. Evaluarea evenimentelor nu reprezintă o simplă percepție a elementelor ce constituie situația, ci un raționament în care datele despre eveniment sunt raportate la o constelație de concepții și expectanțe. Astfel, evaluările făcute de fiecare individ influențează percepția nivelului de stres al evenimentului.

Stresul psihic rezultă din acțiunea mai multor agenți stresori, cum ar fi: teama de eșec, evaluarea consecințelor școlare și a eșecului în familie sau alt microgrup, în planul evaluării propriilor posibilități, și starea de ,,start’’ dinainte de examen și momentul imediat premergător anunțării subiectului (amplificată de stimuli ,,indiferenți’’ în alte ocazii, cu rol ,,actual’’ declan șat prin semnificație: de exemplu, figura încruntată a examinatorului, etc.).

Condițiile favorizante pentru instalarea stresului psihic sunt reprezentate, între altele de motivația crescută a subiectului și eventuala suprasolicitare fizică și intelectuală impusă de pregătirea examenului și, mai ales, de stresul ,,latent’’ apărut în perioada premergătoare examenului.

Evenimentele majore ca și tracasările cotidiene, sunt sure certe de stres psihic, dar riscul de implicare etiologică a lor în apariția unei boli ulterioare se consideră în prezent mult mai redus, circa 9%, dar este de necontestat, de exemplu infarctul miocardic.

French și Caplan stabilesc într-una din cercetările lor că excesul de muncă, ca agent stresant, este fie de natură cantitativă, fie de natură calitativă (de exemplu, considerarea unei munci ca prea grea), fie asociat cu comportamentele disfuncționale. Unul dintre studiile lor indică astfel o puternică releție între cantitatea excesivă de muncă și consumul ridicat de țigări, consum considerat ca fiind unul din simptomele bolilor coronariene.

Pericolul fizic constitue o altă sursă de stres pe care o întâlnim în profesiile de mare risc, cum ar fi: poliția, minele, armata, serviciile de luptă împotriva incendiilor. O cercetare asupra militarilor însărcinați cu deminarea în Irlanda de Nord ne arată că acești experți, acre duc la bun sfârșit respectivele operații, par a fi personalități puțin emotive, cu dificultăți în stabilirea de relații personale durabile și care se conformează în foarte mică măsură valorilor convenționale dominante. Aceste trăsături de caracter le îngăduie să stabilească o distanță în relațiile interpersonale și le facilitează depășirea unor încercări care trezesc o mare teamă, moartea sau rănirea gravă a colegilor lor, în cursul periculoasei lor activități profesionale.

Factorii individuali și sociali de rezistență la stres

Este de la sine înțeles că sursele de stres nu pot ele singure explica declanșarea bolilor și că trebuie luați în considerare și alți factori, cum ar fi caracteristicile situației stresante, calitățile psihologice și biologice ale indivizilor, precum și, firește, în completare, caracteristicile sistemelor sociale care acționează ca niște bariere protectoare ale indivizilor: un model biopsihosocial.

Studii asupra perceperii unor asemenea schimbări, realizate pe studenți ai universităților americane (pe un eșantion de 678 de persoane), stabilesc o coreleație pozitivă între schimbarea percepută în mediul socila și nivelul de anxietate și de stres, măsurat pe scara de anxietate.

Nivelul de anxietate era și mai ridicat atunci când schimbarea percepută nu era una dorită și încă mai ridicat, atunci când schimbarea socială avea consecințe asupra vieții personale.

Consecintele biologice și psihice asupra fiintelor umane a unor evenimente stresante petrecute în condiții de mediu extreme se regăsesc și ca urmare a unor dezastre naturale; cutrmure de pământ etc. În plus, o altă consecință biologică a fost observată la supraviețuitorii de la Hiroshima, unde s-a constatat o îmbătrânire prematură, în medie de 15-20 de ani peste vârsta actuală. Aceste cercetări duc la următoarele concluzii:

Toate persoanele expuse unor situații de stres intens și de lungă durată nu-și mai regăsesc niciodată starea anterioară de bunăstare fizică, biologică și psihică

Toate persoanele supuse unor amenințări de durată privind viața lor, oricare ar fi caracteristicile lor psihologice, sunt proiectate ntr-un univers unde predomină numai reacția biologică profundă și univerală a vieții individuale.

În cazul în care toți agenții stresanți acționează simultan sau secvențial, se manifestă un efect de supraîncărcare și, oricare ar fi rezistența organismului, chiar o supraîncărcare minimă poate avea consecințe dramatice.

De la caracteristicile evenimentului stresant cercetătorii au trecut la studierea caracteristicilor persoanei, gândindu-se că este greu să prevezi consecințele unui eveniment, dacă nu cunoști trăsăturile de caracter ale personalității respective. B. P. Dohrenwend și B. S. Dohrenwend, au stabilit că perceperea stresului de către indivizi depinde de două mari categorii de variabile: factorii personali, cum ar fi pragul senzațiilor biologice și psihologice, inteligența, capacitatea verbală, tipul de personalitate, sistemele psihologice de apărare, experiența trecută și un anume simț de stăpânire a propriului destin, și factorii externi, cum ar fi vârsta, nivelul școlar, veniturile, ocupația profesională etc.

Putem afirma că extrem de numeroasele schimbări majore sociale și individuale pot duce la creșterea vulnerabilității la stres a populațiilor și a indivizilor. Toate cercetările efectuate până astăzi au permis identificarea, datorită unui număr de variabile, a acestor populații cu cotă mare de risc, dând astfel posibilitatea autorităților oficiale să pună în aplicare politici de prevenire.

Forme de manifestare

Stresul este o noțiune frecvent menționată la radio, televiziune, pe internet, in ziare, reviste și, bineințeles, in conversațiile particulare din viața de zi cu zi. Ideea de stres a devenit mai mult decat familiară, fiind considerată un lucru de la sine ințeles, insă mulți oameni au o concepție simplistă despre acest fenomen. De fapt, stresul este o realitate complexă, cu faze de

manifestare multiple, cu simptome derutant de numeroase, diverse și, in majoritatea lor, nespecifice. Psihologii americani disting mai multe tipuri de bază de stres: acut, acut episodic și cronic.

stresul acut este cea mai frecventă formă sub care apare stresul. Aceasta este forma de stres la care se gandesc cei mai mulți atunci cand vorbesc de stres. Stresul acut se face simțit prin dureri de cap sau de stomac, spaimă, agitație psihică sau alte emoții intense etc. Stresul acut este recunoscut cel mai ușor și datorită faptului că are legătură evidentă cu un eveniment considerat stresant. Datorită duratei relativ scurte, acest tip de stres nu are urmări importante și, in general, se rezolvă intr-o perioadă scurtă de timp.

stresul acut episodic. Persoanele care suferă de acest tip de stres se caracterizează printr-o viață agitată, sunt mereu grăbite, nerăbdătoare sau ingrijorate pentru fel și fel de pericole sau obiective, de multe ori fiind inzestrate cu o personalitate competitivă. Acest tip de stres este mai grav și se poate manifesta prin cefalee persistentă, migrene frecvente, iritabilitate accentuată și tendință la conflicte sau chiar prin hipertensiune arterială, dureri de inimă, afecțiuni cardiace, ulcer gastric etc. Stresul acut episodic este mai greu recunoscut de persoanele in cauză. Rezolvarea acestui stress necesită mai mult timp și impune modificări importante ale comportamentului și ale stilului deviată.

stresul cronic, care acționează aproape neobservat, dar continuu. Stresul cronic apare de obicei in condiții de sărăcie marcată, in cadrul unor familii disfuncționale sau in situații sociale conflictuale, caracterizate prin ostilitate sau violență. Efectele se cumulează in timp și pot fi deosebit de grave. Acest tip de stres subminează imunitatea, poate duce la depresie, sinucidere, infarct miocardic, atac vascular cerebral și chiar apariția unor forme de cancer. Tratarea acestui tip de stres necesită o perioadă lungă de timp și de cele mai multe ori necesită implicarea personalului calificat.

Se mai vorbește și despre stres acut traumatic și stres posttraumatic care apar atunci cand o persoană este expusă la un agent stressor de intensitate extremă cum ar fi calamitățile naturale, violențele sociale, atacurile teroriste etc. Manifestările psihice și fizice ale stresului traumatic

afectează profund viața persoanei și pot să dureze ani de zile. Fiecare dintre aceste forme de stres are importanță, simptome, durată și chiar tratament sau mod de rezolvare diferite.

Caracterizarea sistemului familial

Familia ca sistem.

Astăzi, erotizarea profundă a societății este o realitate obiectivă. Se clamează tot mai larg emanciparea femeii, se vorbește tot mai larg despre liberalizarea și democratizarea sexuală, se propovăduiește o nouă dezordine amoroasă.

Bertalanffy a lansat ideea conform căreia un sistem este mai mult decat suma părților lui, deci, cu alte cuvinte, aplicat la familie, familia este mai mult decăt suma membrilor ei componenți. Adică, ceea ce contează in abordarea familiei este și interacțiunea dintre acești membri, care se realizează după anumite reguli, avand anumite funcții și căutand să iși mețină un anumit echilibru.

După acest model, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul inconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, școală, alte instituții. Există sisteme inchise, care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător, și sisteme deschise, care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul înconjurător.

Astfel familiile pot fi:

mai închise, avand puține relații sau chiar deloc cu mediul, funcționand după regulile și

principiile proprii, acestea avand un grad mare de rigidizare și fiind chiar rezistente la

schimbare; de exemplu familiile cu puțini prieteni, la care nu vin in vizită rude, vecini, prieteni, care își educă copiii după propriile principii, nefiind prea disponibili la noi idei sau modalități de funcționare;

mai deschise, familiile cu multe relații de preietenie care presupun vizite reciproce, precum și preocupări pentru modificarea regulilor și a concepțiilor prin observarea celorlalte familii.

Familia folosește și ea mecanisme de feedback prin care iși menține stabilitatea și echilibrul dinamic Pe de altă parte, cibernetica, ca știință care se ocupă de studiul mecanismelor de feedback ale sistemelor cu autoreglare a contribuit la abordarea familiei prin conceptul de buclă de feedback – mecanism prin care sistemul preia informația pentru a-și regla starea, scopul final fiind echilibrul și stabilitatea lui. Astfel o căsnicie poate deveni împlinită și durabilă dacă: soția se străduiește să satisfacă nevoile soțului, iar soțul se străduiește să satisfacă nevoile soției. Combinația aceasta stă la baza virtuților durabile ale unei relații pline de dăruire.

Feedback-ul poate fi de două feluri:

·pozitiv – mecanismul prin care informația semnalează nevoia de modificare a sistemului, pentru a-l putea face să evolueze.

negativ – informația semnalează nevoia de a putea reechilibra sistemul, care se datorează apariției unei perturbări.

În cazul familiilor, mecanismele de feedback pozitiv sunt reprezentate de acțiunile pe le întreprind, de exemplu, cand copilul merge la grădiniță sau la școală. Studiile de specialitate arată că expectanțele sau universal de așteptare al bărbatului față de femeie și al femeii față de partener sunt mult diferite. Mecanismele de feedback negativ sunt pedepsirea, invinovățirea, umilirea, cearta, simptomele, bătaia, folosite pentru a corecta comportamentele greșite ale membrilor.

Îmbinarea între conducerea din partea soțului și supunerea din partea soției nu este de la superior la inferior, ci o relație de cooperare de sinergie.

Structura sistemului familial

Cind ne referim la structura sistemului familial, avem in vedere pe Salvador Minuchin. Salvador Minuchin definește structura familială ca fiind setul invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează. Tranzacțiile repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când și cine cu cine se relaționează. O familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor tranzacționale. Simțind că este iubită, femeia devine și ea iubitoare, iar bărbatul, la rândul său, văzând ascultarea și dragostea soției sale, devine și el îngăduitor și blând.

Pattern-urile tranzacționale pot fi verbale sau nonverbale, cunoscute sau necunoscute. Dar funcția lor este de a regla comportamentul membrilor familiei. In felul acesta, unicitatea fiecărei familii este dată de tranzacțiile repetitive care construiesc pattern-uri de funcționare a respective familii.

Aceste pattern-uri sunt menținute prin două tipuri de constrangeri:

Unul generic, referitor la regulile universale care guvernează organizarea familiei. De

exemplu, există in cadrul familiei o ierarhie a puterii și o complementaritate a funcțiilor

(copii nu au aceleași niveluri de autoritate ca părinții, iar aceștia din urmă au nevoie de o

interdependență pentru a acționa ca o echipă).

Unul idiosincratic, referitor la expectațiile reciproce ale unor membrii particulari ai

familiei. Fiecare dintre membrii familiei contribuie la dezvoltarea și intărirea acestor așteptări. Aceste expectații se construiesc in timpul numeroaselor negocieri, implicite sau

explicite, dintre membrii familiei și de regulă apar in mici evenimente zilnice. În lumea reală nu exită ,,și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți’’. Este nevoie de foarte multă muncă pentru a avea o căsnicie reușită.

Minuchin consideră că structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare (pană la un anumit nivel), dar să se și adapteze atunci cand circumstanțele o cer, pentru a-și putea menține integralitatea și funcționalitatea. Acest lucru se realizează prin intermediul subsistemelor familiale.

Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu

mamă – copil, soț – soție). Ele se pot forma după criterii precum: generația căreia membrii

aparțin, sex, interese, funcții. Cele mai importante și mai des intalnite subsisteme familiale sunt:

Subsistemul adulților – uneori acesta este denumit și subsistemul marital sau al soților, deoarece include, de regulă, diada soților. Rolul preponderent este cel de a modela intimitatea și angajamentul. Principalele abilități necesare pentru a-și indeplini acest rol sunt complementaritatea și acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soț să participe la viața familială, să “ofere” fără a considera că prin aceasta “pierde” ceva.

Adică ambii soți simt că pot fi independenți, dar in același timp și impreună. Dificultățile de relaționare pot apărea de exemplu, atunci cand unul dintre soți insistă in urmărirea propriilor scopuri, lăsand in urmă scopurile diadei ca intreg. Acest subsistem poate deveni un refugiu față de stresul extern, și o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. Prin Sfânta Taină a Căsătoriei, ei se unesc mai întâi cu Hristos și, prin intermediu acestei uniuni, se unesc între ei; și astfel se poate stimula învățarea, creativitatea și creșterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susținerea aspectelor pozitive ale partenerului și la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte ce erau inactive pană atunci.

Subsistemul marital are nevoie și de protecție față de cerințele și nevoile altor sisteme, mai ales in situația cuplurilor cu copii, pentru a-și oferi unul altuia suport emoțional.

Subsistemul parental apare atunci cand se naște primul copil și de regulă cuprinde

părinții, dar poate include și membrii ai familiei extinse (exemplu – bunica). Responsabilitatea lor este mai ales de a crește copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele și de a-i disciplina. Orice influență exterioară asupra copilului sau modificare in evoluția acestuia va avea efecte și asupra acestui subsistem, chiar și asupra celui marital.

Noi trebuie să păstrăm o atmosferă plăcută în familie, să facem totul, să ne străduim cât putem ca să fie liniște și pace în casele noastre.Acum apar de multe ori dificultăți, deoarece adulții devin in același timp partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar și părinte pentru copil și nu intotdeauna aceste două tipuri de funcții sunt eficient intrepătrunse. Asta poate uneori duce la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către cuplul marital.

Subsistemul fratriilor include copiii din familie și le oferă acestora primul grup social

în care sunt cu toții egali. In familiile cu mulți copii există o diferențiere a rolurilor și mai accentuată, cel mic incă acționand in aria securității, ingrijirii și a ghidării, timp în care cel mare deja experimentează contactele și contractele cu mediul extrafamilial. In acest subsistem copiii invață negocierea, cooperarea, competiția, submisivitatea, suportul reciproc, atașamentul față de prieteni. Ei preiau diferite roluri și poziții in familie, iar de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluția lor ulterioară in viață.

Fiecare subsistem are nevoie de granițe clare, dar și flexibile pentru a se proteja de cerințele și nevoile celorlalte subsisteme, dar și pentru a fi capabil să negocieze și să interacționeze cu acesta.

Funcțiile familiei

Există mai mulți autori care au descris pe larg funcțiile pe care le indeplinește o familie.

Acestea sunt:

Funcția economică – presupune a asigura resursele materiale, financiare necesare existenței familiei (locuință, hrană, haine, etc.). Această funcție este foarte importantă. Dacă ea este realizată corespunzător, atunci familia se poate concentra și poate indeplini și celelalte funcții. Această funcție este realizată de ambii soți prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii, cel mai des), prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de imbrăcăminte și de trai, prin transmiterea profesiei și/sau susținerea copiilor in alegerea profesiei.

Funcția de socializare – presupune a transmite cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar și de către toți membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Cu alte cuvinte, este vorba de funcția de educare. Scopul acesteia este integrarea in societate a persoanei (copilului). Educația se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Evident, familiile au diferite grade de manifestare a acestei funcții: unele se preocupă foarte mult de educarea membrilor săi, in timp ce altele mai deloc.

Funcția de solidaritate – presupune a asigura unitatea și stabilitatea familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul familial, a increderii membrilor unii in alții, a ajutorării și a susținerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimității. Creându-l pe om dual, Dumnezeu a înscris n el chemarea, și deci capacitatea și responsabilitatea de a se conforma pentru iubire și comuniune. Se observă că in ultima vreme această funcție pare din ce in ce mai slab indeplinită, fapt dovedit de creșterea ratei divorțurilor și a inmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale.

Funcția sexual-reproductivă – presupune ca cei doi soți să se satisfacă sexual reciproc și să dea naștere la copii. Aceste două componente ale acestei funcții sunt indeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanță mai mare nașterii copiilor, dar problema sexualității este legată de problema familiei. Evident acest lucru este dependent de cultura din care fac parte familiile, de gradul și tipul de educație avut, de credințele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi soți (parteneri). Actualmente, in societățile mai avansate economic cuplurile și familiile tind tot mai mult să pună in prim plan implinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.

Tipurile de familii

Literatura de specialitate oferă o multitudine de tipologii referitoare la familii. Făcand o sinteză a lor, vom lua in considerare cateva dintre cele care le consider a fi cele mai importante pentru identificarea și ințelegerea tipurilor de familii:

familii poligame, la randul lor de două tipuri: familii poliandrice – unde există mai mulți parteneri bărbați, femeia avand dreptul să se căsătorească cu mai mulți bărbați; familii poliginice – unde există mai multe partenere femei, adică bărbații au dreptul de a-și alege mai multe soții. Se dorește astfel constrângerea monogamiei familial, reclamând libertăți evazioniste fără precedent, în registrul unei animalități eliberatoare. De regulă, numărul de copii in astfel de familii este mai mare. Poligamia este intalnită la unele popoare și are rolul de a proteja societatea prin promovarea sexului masculin sau feminin, după caz.

familii monogame, in care un bărbat sau o femeie are dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. Societatea este cea care conferă dreptul de căsătorie cu unul sau mai mulți parteneri. Societatea romanească este, după cum se știe, o societate care promovează monogamia serială. La randul ei, monogamia, ca formă familială, poate fi serială, adică în cazul decesului partenerului sau al divorțului partenerul rămas se poate recăsători, sau monogamie strictă, atunci cand partenerul nu mai are dreptul să se recăsătorească.

familii nucleare – formate din cei doi soți și copiii lor necăsătoriți. Acest tip de familie este cel mai intalnit și mai dorit in toate societățile, deoarece el permite o legătură mai stransă între membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Din punct de vedere teologic și ecclesial, rolul familiei nu poate fi pus în discuție.

familii extinse – formate din mai mulți membri ai familiei care locuiesc in același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, părinți, bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și de cele mai multe ori este format din două familii nucleare. De exemplu, doi soți cu unul sau doi copii care locuiesc impreună cu părinții unuia dintre soți (sau doar cu un părinte). De regulă, se păstrează obiceiul ca cel mai in varstă bărbat să fie considerat capul familiei, cel care ia deciziile importante sau care cel puțin va fi consultat atunci cand trebuie luate hotărari importante.

Nu de puține ori se poate ajunge chiar la disoluția cuplului nou constituit datorită imixtiunii părinților în relația acestuia sau prin tendința prea rigidă de păstrare a vechilor obiceiuri. In alte cazuri, cuplul tanăr este cel care perturbă cuplul parental prin revoltă sau perturbare a relațiilor existente, ceea ce poate duce la tensiuni, conflicte sau chiar dezorganizarea vieții familiale.

Familiile reconstituite intampină o serie de dificultăți pe care vor trebui să le depășească și care provin din pierderile suferite anterior formării lor. Cele mai frecvente obstacole sau probleme întalnite de familiile reconstituite sunt:

neacceptarea părintelui vitreg de către copil (copii) din simplul fapt că il percepe

ca "inlocuind-ul" pe cel natural; această neacceptare este insoțită adesea de sentimente de respingere, furie, ură, gelozie. Aceste sentimente sunt insă destul de firești pentru copil, dar ele pot să se diminueze in timp. La această situație pot contribui și atitudinile sau greșelile de comportament ale părinților, cum ar fi devalorizarea părintelui vitreg in fața copiilor, retragerea dreptului de a educa sau admonesta copilul, tehnicile educative dure sau pur și simplu diferite pe care părintele vitreg le folosește.

copilul poate considera că părintele său natural ii oferă mai puțină atenție și iubire

după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferența dintre iubirea parentală și cea conjugală.

neacceptarea copilului de către părintele vitreg. Este uneori foarte dificil pentru

părintele vitreg să manifeste afecțiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta il respinge sau chiar se revoltă și luptă impotriva sa. De multe ori, părintele este cel care are nevoie să iși ajusteze comportamentul astfel incat să poată să facă față acestei situații.

conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri și/sau copiii proveniți

din căsniciile lor anterioare. Copiii din căsătoriile anterioare se pot simți mai puțin importanți, mai puțin doriți sau iubiți decat noul copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajați sau mai pedepsiți atunci cand greșesc decat fratele sau sora lor vitregă.

Mărturisind originea divină a instituției căsătoriei, Biserica a recunoscut, în fapt, demnitatea acordată de Dumnezeu căsătoriei, pe fundamental căreia este clădită întreaga familie și voia lui Dumnezeu în ceea ce privește căsătoria și familia.

În zilele noastre sunt din ce in ce mai multe cupluri fără copii. Apare un fenomen de

a intarzia momentul nașterii unui copil in cuplu din mai multe motive: partenerii doresc să

se bucure de intimitatea lor mai mult timp; doresc să își testeze stabilitatea relației pană se

adaptează unul la celălalt, pentru a nu crește șansele oferirii experienței de divorț viitorului copil; doresc să își consolideze statutul economic, fianciar (achiziția unei locuințe, obținerea unui serviciu bine remunerat, sau siguranța profesională); unul sau ambii parteneri se tem de responsabilitățile parentale (datorită unei imaturități emoționale, a unor dificultăți experimentate atunci cand erau copii, a neincrederii in abilitățile parentale, a neincrederii in sine); partenerii doresc o mai mare libertate de presiunile familiei de origine cu care poate și locuiesc.

Căsătoria creștină curățește coeficientul pasional al sexualității, retaurând funcția naturii umane în starea în care a fost creată.

Elementele sociale care facilitează intarzierea apariției unui copil sunt: folosirea pe scară largă a metodelor contraceptive; conștientizarea greșelilor educative făcute de părinții partenerilor care formează cuplul actual; creșterea ratei divorțialității; accentul pus pe implinirea profesională a tinerilor; creșterea timpului petrecut la serviciu care are impact direct asupra gradului de stres, ceea ce duce la scăderea capacității reproductive și a intimității in cuplu; influențele feminismului, ceea ce duce la reorientarea femeilor către viața personală și profesională și amanarea rolului matern.

De regulă, familiile care dintr-un motiv sau altul răman fără copii se caracterizează printr-o intimitate foarte mare, o foarte stransă legătură emoțională intre parteneri. De multe ori se ajunge la o similaritate accentuată, atat psihologică, cat și fizică.

Rolurile familiale

Rolurile sunt seturi coerente de comportamente așteptate de la o persoană in virtutea poziției pe care o are intr-un sistem, grup, societate. Dacă vorbim de familie, atunci rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl așteaptă de la fiecare celălalt membru în funcție de poziția pe care o ocupă în sistemul familial. Astfel, putem identifica următoarele tipuri de roluri familiale:

Rol conjugal (de partener, de soț/soție)

Rol parental (de părinte)

Rol fratern (de frate)

Problema este că nu există comportamente clare, stabilite și acceptate de toată lumea pentru fiecare dintre aceste roluri. Fiecare dintre noi consideră că anumite comportamente trebuie să existe la un partener, la un părinte, la un frate. Soții, în timp ce se ddică unul altuia, dau din ei o ființă reală, copilul, reflexia vie a iubirii lor, semn permanent al unirii conjugale și sinteză vie și indisociabilă a lor de a fi tată și mamă.

În unele familii pot exista carențe in indeplinirea rolurilor familiale. Acestea pot consta in:

exacerbarea rolului, adică de exemplu, soțul sau soția să se dedice exclusiv rolului conjugal, ceea ce poate duce la sentimente de sufocare, de culpă și control in partener și la ignorarea copiilor; exagerearea rolului parental: se intamplă des ca mamele să facă acest lucru, făcand din maternitate scopul de a exista, un scop in sine, punand totul, chiar și pe ele, pe planul doi intotdeauna; hipertrofierea rolului fratern apare in situațiile in care un frate iși poate indrepta intreaga atenție, grijă și viață spre frații săi, ignorand propriile nevoi și scopuri (de exemplu la copii parentali).

minimalizarea rolului familial; de exemplu, minimalizarea rolului conjugal și indreptarea spre relații extraconjugale, activități profesionale, rol parental sau fratern, etc.; minimalizarea rolului parental duce la neglijarea copiilor sau privarea acestora de grija, atenția și satisfacerea nevoilor pe care singuri nu și le pot indeplini, ceea ce lasă urme in dezvoltarea personalității lor; acest fenomen apare la părinții imaturi, la cei cu boli fizice și psihice grave, la cei care iși resping propria sexualitate (mame care iși resping feminitatea, tați care nu manifestă masculinitate), părinții dependenți (de alte persoane – părinți sau parteneri, de substanțe etc.), părinți dominatori și agresivi, părinți instabili.

Minimalizarea rolului fratern apare atunci cand frații se ignoră unii pe alții, sau există

multiple tensiuni și conflicte între ei.

Stresul este un răspuns nespecific al organismului la o acțiune nefavorabilă exercitată asupra sa. Uneori, prin stres se înțelege larga sferă de stări care apar la om ca răspuns la diversele interacțiuni extreme cu miediul. Stresul poate avea atât o influență pozitivă, mobilizatoare, cât și una negativă, dezorganizatoare. El acționează la nivel de celulă, țesut, organ ș.a.m.d.

A trăi tot timpul în stres este totuna cu a conduce mașina cu mare viteză fără să apeși pe frână și fără să iei în seamă starea drumului: accidental este inevitabil. Pe bună dreptate, cele mai periculoase sunt socotite a fi nu stresurile fizice, ci cele psihoemoționale. Tăișul lor e îndreptat în mod nemijlocit asupra sistemului nervos și, în mod corespunzător, provoacă afecțiuni pe teren nervos.

În mod evident, nu doar evenimentul ca atare, ci și atitudinea noastră față de el reprezintă o sursă de stress. El ne rănește în primul rând când reacționăm la el incorrect, necreștinește. Adeseori funcționează lanțul causal următor: păcat-stres-boală.

Efectele stresului în familia contemporană

Stresul și traumele familiale

Stresori periferici sunt dificultăți trecătoare, cum ar fi: vremea urâta, aglomerația, blocajele rutiere, etc. Stresori centrali sunt cei regăsiți în problemele importante ce pot provoca perturbări în viața unei persoane. O familie poate fi supusă unor factori de stres interni sau externi cum ar fi:

condiții profesionale speciale,

situații de separare fortuită pe perioade lungi

naveta pe distanțe mari,

situații de îmbolnăviri grave ale unuia din membrii grupului familial, în special copii,

condiții de război

catastrofe naturale (cutremure, inundații etc.)

Stresul este o “relație particulară între persoană și mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări care exced resursele proprii și amenință starea sa de bine, evaluare ce determină declanșarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective și comportamentale la feed-back-urile primite”. Stresul cu rezonanță afectivă pozitivă (eustres) și negativă (distres) reprezintă o solicitare asupra psihicului cu rezonanță asupra tuturor organelor.

Agenții stresori pot fi factori fizici, chimici, emoționali și biologici. Aceștia produc tensiune corporală sau mintală. Deosebit de importantă este relația persoană-agent stressor. ,,Efortul cognitiv și comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depășesc resursele personale se numește coping.’’

Agenții stresori sunt în mare parte inevitabili. Pentru a face față stresului există diferite mecanisme, tehnici. Perspectiva cognitivă și psihanalitică privesc mecanismele de coping diferit.

Paradigma cognitivistă pornește de la cel puțin două premise esențiale:

copingul presupune efort conștient, îndreptat asupra modului în care situația stresantă este percepută, prelucrată, stocată;

copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în:

anticiparea situației (evaluarea costului confruntării);

confruntarea propriu-zisă și redefinirea situației prin prisma confruntării;

analiza semnificației personale a situației post-confruntare

Conform clasificări clasice se delimitează copingul centrat pe problemă și coping centrat pe emoție.

Tradiția psihanalitică asupra mecanismelor de apărare situează conflictul id (sine) ↔ ego, ca tip de conflict primar, sursă a majorității mecanismelor defensive. Ego-ul, supus “principiului realității”, încearcă compromisul optim, reconcilierea între tendințele de sens contrar ale sinelui și supra-ego-ului, supuse exclusiv “principiului plăcerii”, respectiv “datoriei”. Această reconciliere se poate realiza într-o manieră mai mult sau mai puțin adaptativă , funcție și de gradul de maturizare a mecanismelor defensive.

Negarea- Desprinderea, din caracteristicile potențial nocive ale unor agenți stresori, a celor acceptabile sau mai ușor contracarabile ; unei dorințe inconștiente i se refuză, cu ajutorul negării, intrarea în câmpul conștiinței subiectului (nu o recunoaște ca aparținându-i, sau o recunoaște într-o formă deghizată).

Protecția- Subiectul atribuie altcuiva – dorințe , tendințe pe care nu le recunoaște ca fiind ale sale; alte forme de manifestare : asimilarea de către subiect a unei persoane cu o alta (ex. :transferul din psihanaliză), identificarea subiectului cu alte persoane sau cu creația sa.

Comutarea- Energia subiectului este deturnată de la scopuri intangibile, reprobabile, antisociale, spre scopuri tangibile ( cu utilitate socială): sublimare.

Refularea- Trimiterea și menținerea în inconștient de gânduri, imagini, amintiri, trăiri reprobabile, penibile, antisociale, psihotraumatizante ; are caracter de apărare temporara, deoarece conținuturile refulate exercita o presiune permanenta asupra conștiinței, tinzând sa iasă la suprafață intr-o maniera simbolica, vise , acte ratate, lapsusuri , sau (patologic) – ca simptome psihice.

Regresia- Reîntoarcerea la etape anterioare ale dezvoltării subiectului (etape legate de experiențe mai agreabile si satisfacții mai mari), produsă mai ales în condiții de frustrare reală sau imaginară.

Forma reacțională- Investirea în diferite obiecte – de sentimente de sens opus unei dorințe refulate, și comportamente inverse celor care corespund dorinței refulate.

Intelectualizarea- Epuizarea, în procesul analitic, al conținutului psihotraumatizant al unei situații de viață.

În fața stresului familia se află în dublă ipostază: reactor la stres și agent de focalizare a resurselor interioare pentru adaptare, combatere si depășire a stresului. A nu te întâlni cu prietenii sau rudele, pentru a nu plânge sau evitarea membrilor familiei să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat nu rezolvă impactul stresului. Sunt recomandate ca strategii de adaptare a familiei la stres petrecerea timpului împreună și apelul la sprijin specializat (medic, psiholog, profesor).

Se dezvoltă, strategii de adaptare și apărare la stres cum ar fi: creșterea coeziunii intrafamiliale, creșterea tranzacțiilor și legăturilor cu comunitatea.

Se pune întrebarea ce tip de familie ,,face față mai bine” pentru a depăși agenții stresori cele unite sau cele conflictuale ? După depășirea stresului multe familii conflictuale se recuperează bine, devin mai puternice, altele deși coezive rămân cu unele distorsiuni.

Una din discrepanțele dintre observațiile făcute asupra comportamentelor membrilor familiei în condiții de stres și literatura despre teoria stresului familiei rezultă din tendința de a sublinia adaptarea la stres ca un proces intrafamilial.

Analiza a trei studii de coping și adaptare în fața separărilor familie relevă faptul că familia este chemată atât să reacționeze cât și să folosească în mod activ comportamente de adaptare în cadrul sistemului de familie și în relație cu comunitatea.

Bengtson V.L. și Roberts R.E. L. emit o teorie privind solidaritatea între părinți și copii, în cursul vieții de familie la vârstă adultă. Au fost intervievate 363 de perechi de părinții în vârstă și copii lor de vârstă mijlocie adultă. S-au identificat șase dimensiuni ale coeziunii intergeneraționale a familiei: întovărășirea (legarea, asocierea), afecțiunea, consensul, împărțirea resurselor, puterea normelor familiei, și structura optimă pentru interacțiune. Prima constatare majoră se referă la găsirea de interdependențe între integrarea normativă, afecțiune, și întovărășire.

O menționare mai mare a normelor familiale primare de către părinți și copii a fost asociată cu evaluări mai înalte ale afecțiuni între generații. Afecțiunea mai mare a fost corelată cu o mai frecventă întovărășire atunci când oportunitatea pentru interacțiune a fost controlată.

S. Minuchin (1974) menționează patru surse de stres pentru sistemul familial:

Contactul stresant al membrilor al familiei cu forțe extraconjugale.

Contactul stresant din întreaga familie cu forțe extrafamiliale.

Stresul în perioada de tranziție din familie.

Stresul cauzat de o problemă idiosincratică.

Funcționarea familiei poate fi afectată de:

patologia granițelor.

patologia alianțelor – relații din cadrul familiei fără a avea vre-un interes comun; exista astfel doua tipuri de patologie a alianțelor.

deturnarea conflictului prin găsirea ,,țapului ispășitor”.

patologia triadelor – aranjamentele din cadrul familiei ce se formează între un membru ce se aliasă cu un altul împotriva unui al treilea membru.

patologia ierarhiei – părinții au mai puțină putere decisională decât copii.

Disfuncțiile care apar la nivelul cuplului, împiedică realizarea adecvată a funcțiilor specifice familiei și pot genera conjugopatii:

Conjugopatii biologice (incompetența sexuală) sau psihologice (alcoolism, violența).

Conjugopatii absolute sau relative putând fi descrise forme clinice precum:

conjugopatia psihosindromul în doi,

conjugopatii decompensate în adversitate,

conjugopatii etilice cu evoluție caracteriopată sau psihotică,

conjugopatie delirantă sau conflictuală

În 1968 T.H. Holmes si R.H. Rahe, profesori la Universitatea din Washington au identificat și clasificat agenții stresori centrali. S-au pus în evidență 43 de agenți stresori clasificați de subiecții investigați, cu ajutorul unei scale. Ierarhizarea primelor 10 evenimente de viață percepute ca agenți stresori centrali și punctajul lor este următoarea:

Decesul unuia dintre soți;

Divorț;

Separarea conjugala;

Timp petrecut in închisoare;

Moartea unei rude apropiate;

Îmbolnăviri sau accidente;

Căsătorie;

Concediere;

Reluarea vieții conjugale;

Pensionarea.

Stresul în familia copilului cu dizabilități

Părinții care cresc un copil cu o dizabilitate sau o boală cronică trebuie să facă față numeroaselor incertitudini despre sănătatea copilului, prognosticul, consulturi medicale repetate și nevoilor speciale de îngrijire ale acestor copii. Poate fi afectată sănătatea fizică și psihică a părinților cu creșterea incidenței tulburărilor depresive, a anxietății, a stresului, având totodată influență asupra rolului parental. Când strategiile de coping nu sunt adecvate, aceste provocări pot afecta relațiile de cuplu și familiale, cariera și serviciul părinților, ducând la numeroase conflicte în familie; însă un humus mental format de-a lungul miilor de ani rezistă cu stășnicie la metanoia evanghelică, la răsturnarea minții cerută de ea.

Familiile copiilor cu dizabilități dezvoltă anumite strategii de coping care reprezintă acțiuni, comportamente și gânduri pe care acestea le utilizează pentru a face față situației.

Pentru cei mai mulți dintre părinți nașterea copilului este un motiv de bucurie. Cu toate acestea, aprope 4% dintre părinți primesc vești stresante despre sănătatea copilului lor. Pentru acești părinți, momentul nașterii copilului poate deveni un amestec neplăcut de stres și disperare. Variabile cognitive, sociale și emoționale sunt în directă legătură cu reacția părinților la eventualele dificultățile ale copilului, fiind identificate ca markeri ai stării de bine atât a părinților cât și a copilului.

Părinții sunt de obicei blocați atunci când nou-născutul are probleme și de obicei le ia aproximativ 2 ani pentru a-și reveni din dezamăgirea sau depresia pe care o au la început, în timp ce alții părinți continuă procesul de „doliu” după copilul pe care au sperat să îl aibă toată viața.

Tot în această perioadă, cu siguranță va exista o creștere a riscului apariției problemelor de sănătate la părinți: anxietate și depresie. De aceea, în momentul nașterii unui copil cu risc este obligatoriu să se lucreze cu părinții.

Copiii cu dizabilități au aceleași nevoi de îngrijire din partea părinților ca și ceilalți copii. Ei au nevoie de dragoste, de hrană și de a fi tratați cu respect și demnitate. Ulterior acestor nevoi, ei mai pot avea unele special, care necesită timp, mai multe resurse material și anumite abilități din partea părinților, pentru a putea îngriji astfel de copii, și a învăța să le ofere dragoste.

Copiii sunt tot mai puținn doriți și așteptați, ca și cum ei ar fi o piedică în calea împliniri tuturor dezideratelor, numărul lor este dtrict limitat, la unul, maxim doi, iar părinții-tatăl și mama, acum angajată și aflată în plină afirmare de sine-nu mai accord relației cu aceștia semnificație spiritual. De aceeea este foarte importantă prima experiență a părinților în îngrijirea acestor copii, care contribuie la reducerea stigmei și ajută părinții și copilul cu dizabilități să se adapteze în societate.

Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, și credinței creștine, sexualitatea este un affect nevinovat sau neprihănit, care a intrat în firea omenească, în urma căderii protopărinților, Adam și Eva, în păcat. Ele ,,nu au fost create la început împreună cu firea oamenilor. Căci altfel ar intra în definiția firii’’.

Totuși, ele reprezintă aspectul de animalitate (necuvântător) al firii noastre, accentuat după căderea în păcat din viața paradisiacă spirituală, unită cu Dumnezeu.

Adaptarea este definită ca fiind un process prin care părinții sunt capabili să citească și să răspundă semnalelor copilului într-o manieră care să conducă la o dezvoltare sănătoasă. Percepțiile, gândurile și reacțiile emoționale ale părinților la starea de sănătate a copilului sunt căile spre adaptare. Părinții copilului cu o dizabilitate ori o boală cronică se va confrunta cu numeroae incertitudini privind starea de sănătate a copilului, prognosticul medicului, consulturi medicale periodice și nevoia continuă de de îngrijire special a acestor copii. Când strategiile de coping nu sunt adecvate, aceste provocări pot afecta relațiile de cuplu și familiale, cariera și serviciul părinților, ducând la numeroase conflicte în familie. Uneori sănătatea fizică și psihică a părinților poate fi afectată, și aici amintim: creșterea incidenței tulburărilor depressive, anxietate, stres, acestea toate având influență asupra rolului parental.

Cunoscând că viitorul este destul de sumbru în ceea ce privește căsătoria/familia, psihologul german Wilhelm Stekel afirma că este necesară o ,,reform a căsătoriei’’, considerând că ,,educația pentru căsătorie ar fi una dintre cele mai importante sarcini ale omenirii’’.

Atunci când li se spune diagnosticul, părinții pot să nu realizeze imediat gravitatea situației, până când fraze ca: autism, afectare cerebrală, spasticitate, sindrom Down, încep să fie pomenite în casă. Imediat ce părinții devin conștienți, de gravitatea și severitatea bolii copilului, ei pot avea o reacție intensă de șoc, astfel că informațiile primite imediat după pot să nu fie recepționate sau pot să fie percepute distorsionat.

Pentru unii părinți, amintirea momentului comunicării diagnosticului copilului, rămâne vie, astfel că ei pot retrăi acest moment multe luni și chiar ani după. Modul în care li se comunică diagnosticul copiulului este foarte important, încât poate afecta modalitatea prin care ei se adaptează mai târziu situației și neori chiar tratamentul copilului.

Stresul la locul de muncă

Primele semne ale crizei economice globale, resimțite și în România la sfârșitul anului

2008, anunțau, în mod firesc, o avalanșă de costuri sociale traduse prin scăderea drastică a

nivelului de trăi. Semnele de atunci sunt astăzi realități sociale dure: degradarea calității vieții,

tensiuni sociale și în sânul familiei. Odată instalată, în 2009, criză a adus cu sine și alte efecte

negative colaterale: șomaj, sărăcie, insecuritatea locului de muncă, scăderea nivelului salariilor.

Vârful crizei pare să fi fost atins în 2010, când situația economică a României a cunoscut un derapaj accentuat.

Stresul este denumit încă o boală a civilizației, sute de articole și lucrări despre acest

subiect au fost scrise până în prezent. Stresul ocupațional apare că tema recurentă în toate studiile

moderne referitoare la calitatea vieții și calitatea muncii, în toate societățile dezvoltate sau în curs

de dezvoltare. Numeroase studii demonstrează atât amploarea acestei probleme organizaționale,

cât și faptul că ea nu este susceptibilă a se rezolva de la sine, ci mai degrabă se va amplifică în perioada următoare.

În ultimul sondaj anual al Industrial Society, realizat în întreagă Uniune Europeană, s-a

relevat că 76% din angajații Europei consideră că stresul ocupațional este cea mai mare problema

de sănătate și siguranță cu care se confruntă și cu care se vor confruntă pentru următorii cel puțin

2 ani.

Stresul ocupațional este așadar un punct important în programele de dezvoltare organizațională. Este unul din cele mai importante preocupări, dacă nu chiar cea mai importantă

preocupare, a angajaților moderni. În plus, este o manifestare care crește atât că amploare și

intensitate, cât și că importantă percepută de comunitatea de business și de angajați deopotrivă.

În consecință, nu este de mirare că în Uniunea Europeană există presiuni legale pentru a obligă

angajatorii să ia serios în considerare aspectele legate de stresul ocupațional, în programele lor

interne de resurse umane. Din punctul de vedere al organizației analiză cost-beneficiu pentru

evaluarea oportunității implicării în programe de control al stresului ocupațional este relativ

simplă.

Costurile stresului ocupațional pot fi izolate că parte din ansamblul costurilor corporației cu absenteismul, fluctuația, lipsa de eficientă și de productivitate, conflictele interpersonale între membrii organizației, conflictele de muncă și accidentele de muncă.

Stresul ocupațional poate avea efecte deosebit de negative și asupra individului, cauzând pe termen lung probleme fizice și psihologice. Printre simptomele fizice care, au demonstrat studiile, pot fi generate de expunerea îndelungată la stresori, dintre acestea enumerăm: tensiunea ridicată, nivel ridicat de colesterol, ulcer gastric, diverse afecțiuni cardio-vasculare (culminând cu ateroscleroza și infarct miocardic), precum și comportamente de expunere compulsivă sistematică la stimuli nocivi, precum fumatul excesiv sau consumul excesiv de alcool.

Simptomele psihologice negative asociate stresului ocupațional cuprind o scădere a motivației, o scădere a stimei de sine, micșorare a încrederii în sine, diminuare a satisfacției muncii și anxietate crescută. Dacă nu se intervine în mod corespunzător, starea de oboseală se

accentuează, ajungând la faza de epuizare, de surmenaj cronic, cu apatie, deprimare și incapacitate de lucru. Problema specifică actuală la locul de muncă este oboseală cronică, sindrom caracterizat prin epuizare fiziologică și emoțională și adesea generat prin frustrare la nivel cronic, de locul de muncă cuplat cu volumul prea mare sau prea mic de muncă.

Lipsa atitudinilor sau a pregătirii necesare postului generează stres, în situațiile în care selecția și promovarea personalului se face după alte criterii decât cele legate de competență profesională. Stresul apare că urmare a conflictului dintre dorința de putere a cadrelor de conducere și cea de satisfacere a trebuintelor primare pe de-o parte și neliniștea datorată posibilei constatări a performanțelor profesionale scăzute, pe de altă parte. Deficiențe în proiectarea postului, exprimarea defectuoasă a obiectivelor sau chiar lipsa precizării lor în fișa postului, sarcinile nedelimitate care dau naștere unor lucrări repetate sau paralele la nivelul altor posturi sau compartimente generează nesiguranță, insatisfacția în muncă, frustrarea.

Personalitatea afectează în mod frecvent modul în care individul va răspunde la stres și de asemenea, modifică impactul stresului asupra organismului. Pentru unii oameni stresul face parte din viață lor. Oricine a văzut astfel de persoane care își privesc tot timpul ceasul în mod nervos sau care, pe șosea, claxonează cu disperare din autoturism.

În cazul în care femeia deține o funcție de conducere, s-a putut observă existența unor situații specifice ce se pot transformă cu ușurință în agenți stresori, și anume:conflictul de rol professional și familial generat de dorința de a rezolva sarcini multe și foarte diferite; absența susținerii atât din partea familiei, cât și din partea colegilor sau a persoanelor de gen feminin subordonate; posibilitățile reduse de relaxare după o zi de muncă, comparativ cu cele ale bărbaților, fapt ce provoacă oboseală fizică etc.

Consecințele comportamentale ale stresului sunt absenteismul, accidentele, abuzul de

alcool și medicamente, performanțele scăzute și comportamentele contraproductive incluzând

aici violență la locul de muncă. Stresul este numai unul din multipli factori care pot influență

performanță. Există multiple influențe care acționează mijlocit sau nemijlocit care afectează

comportamentul în muncă. Efectele stresului asupra performanței depind de câțiva factori,

incluzând complexitatea sarcinii realizate și trăsăturile de personalitate ale individului care este implicat într-o sarcina de muncă. Bineînțeles, stresul cronic, în mod obișnuit, are efecte negative asupra performanței în muncă.

Stresul școlar

În mod tradițional școala este instituția în care are loc transmiterea și asimilarea cunoștințelor, formarea competențelor cognitive, conștientizarea sensului vieții etc. Pentru realizarea obiectivelor primordial ale școlii este nevoie neapărat și de existența unui mediu social psihologic favorabil, relații interpersonale binevoitoare, ce au funcția unor stimuli externi în asimilarea cunoștințelor și competențelor acționale.

David Ausubel consideră că variabelele afective moderate au o funcție de energizare ce pot fixa facil noțiunile noi în formarea cunoștințelor și capacităților școlare. Climatul socioafectiv al clasei, interacțiunea elevilor, relațiile de cooperare sau de competiție din grupul școlar influențează pozitiv sau negativ parcursul de învățare al fiecărui elev.

Distresul în mediul școlar este un fenomen negativ care dăunează nu numai procesului de asimilare a cunoștințelor, dar afectează întreaga personalitate a elevului. Comportamentul delincvent la o vârstă timpurie, condiționat, nu în ultimul rând, de distres se înregistrează la 50% dintre elevi: utilizarea nicotinei, alcoolului, închistare, eiforie, gânduri suicidare, comportament violent etc. Dintre adolescenții fumători anchetați 46% indică că prima țigară au probat-o din motivul unui stres trăit la școală sau în familie.

Distresul psihologic, atat cel emoțional, cat și cel informațional, se reflectă sub diferite forme de conduită: impulsivitate, iriscitabilitate, inertitate, provocând tulburări somatice, transformări negative în calitatea proceselor psihice (memorie scăzută, dispersarea atenției), modificări în struc- tura sferei volitive, emoționale, motivaționale, schimbări contradictorii în conduit și comunicare cu ceilalți.

Cercetările realizate asupra persoanelor menținute o perioadă îndelungată în stres remarcă că în această situație se elimină o cantitate mai mare de cortizon (hormone secretat de glanda cortico – suprarenală). În consecință intervin diverse reacții fiziologice: sporește pulsul, se ridică tensiunea arterială, se intensifică respirația, devenind superficială, sistemul imun al organismului începe să scadă.

Totodată, în caz de distres în organism se reduce cantitatea de serotonină. Insuficiența acestui mediator influențează negative sfera emoțională, scade imunitatea organismului. Cantitatea redusă de serotonină conduce la sporirea agresivității, impulsivității, iar imunitatea scăzută a organismului generează contractarea bolilor infecțioase, somatice (gastrita, ulcerul stomacal, tulburări cardiovasculare), intervine astenia mentală și general

În urma distresului frecvent evoluează apatia, agresiunea, absenteismul, plecarea de acasă, vagabondajul, utilizarea alcoolului, drogurilor, autoagresia (tentative de suicid etc.), reușita scăzută la un obiect sau la majoritatea obiectelor, refuzul de a merge la școală etc., aderarea la grupul neformal.

Ținem să menționăm, că unul și același factor stresant influențează diferit asupra diferitor subiecți. Pentru unele persoane sursa stresului este atunci, când el devine „țapul ispășitor” în colectivul de elevi, suportă agresiunea zilnică a colegilor de școală; pentru altul este vocea ridicată a profesorului sau observațiile netacticoasă ale acestuia, iar pentru al treilea – situația conflictuală dintre părinți, care sunt în stadia de divorț; abuzul de alcool al părinților, lipsa părinților din familie, prezența membrilor familiei bolnave psihice.

Deasemenea în funcție de trăsăturile caracteriale individuale, unele valori importante pentru persoană, diferiți stresori afectează diferit persoana. Cele introvertite, de exemplu, sunt stresate dacă sunt impuse să vorbească în public, în fața clasei, sunt privite prea atent de profesor, li se face observașie netacticoasă; persoanele extrovertite, demonstrative, din contra, sunt stresate dacă nu li se permite să se manifeste în public, să fie în centrul atenției etc. Odată identificată cauza stresului, trebuie trecut la acțiune, căutând ieșirea din situația critică, înlăturând factorul stresant.

Pentru sănătate fizică și psihică în viața cotidiană supraîncordarea periodică, pentru un timp limitat, este benefică, iar stresul sistematic – distresul, generează, pe de o parte, explozii emoționale, tulburări în sfera somatică emoțională și în conduita persoanei, pe de alta – pasivitate, depresie, care la rândul ei poate genera agresiune față de cei apropiați sau autoagresie, până la suicid.

Stresul școlar devine și mai grav pentru elevii care nu sunt în siguranță în familie. Privirea acestor copii exprimă frică, neliniște, comportamentul este impulsiv, agresiv. Pentru ei este caracteristică forma regresivă de apărare psihologică – reacții agresive ca mechanism de apărare. Acești elevi se comport adecvat doar atunci, când trăiesc propriul succes.

Este important de știut că nu există un model standard de normalitate și că modalitățile de adaptare ale omului la mediu sunt foarte diferite. Soluțiile eficiente pentru o persoană pot să nu fie atât de eficiente pentru altele. Fiecare ființă are maniera sa de a suferi, de a fi bolnav și fiecare are modelul său de a depăși dificultățile vieți.

Necesitatea de a educa copilul, de a fi responsabil de sănătatea lui, de a-l învăța să poată ieși ușor din stresul cotidian este o necesitate a contemporanietății.

Stresul și insatisfacția profesională

Creșterea satisfacției în muncă este importantă atât pentru valoarea ei umanitară cât și pentru beneficiile financiare pe care le aduce datorită efectelor pe care le are asupra comportamentului angajaților. O organizație este competitivă numai dacă există un management performant în utilizarea resurselor. Pe lângă resursele materiale, resursele umane sunt la fel de importante pentru orice organizați. Comportamentul angajaților este un rezultat complex al intențiilor acestora, al percepțiilor lor imediate asupra situației și al presupunerilor sau al credințelor lor despre o anumită situație și despre oamenii implicăți în aceste situații.

,,Satisfacția în muncă se referă la reacția emoțională a angajaților făța de post și activitatea desfășurată. Performanțele angajaților nu sunt urmarea exclusivă a satisfacției în muncă, dar sunt în mare măsură influențate de ea”.

Satisfacția în muncă generează sentimente plăcute, pozitive, în urmă evaluării muncii depuse. Ea depinde atât de caracteristicile individului, cât și de cele ale postului. Cel mai popular etalon al satisfacției în muncă, este conceput în jurul a cinci fațete ale satisfacției: munca în sine, salariul, posibilitațile de promovare, relațiile cu șeful și relațiile cu colegii.

Conform teoriei bifactoriale a lui Herzberg privind satisfacția în muncă, munca în sine face parte din categoria factorilor motivatori, a celor cu efect stimulator asupra angajaților, este dătătoare de satisfacție, în măsură în care locul de muncă implică: diversitatea aptitudinilor pentru realizarea muncii; identitatea sarcinii, ceea ce presupune realizarea unei activități de muncă complete; importanța sarcinii, muncă realizată are un impact mare asupra altor oameni; autonomia adică libertate, independent, putere în ceea ce privește programarea propriilor activități de muncă a angajatului și feedback-ul care asigura informații directe despre eficiența activității angajatului.

Satisfacția privind promovarea în muncă, este considerată că o formă de recompensare complementară a valorii la nivel individual sau colectiv. Pe plan mondial, se discuta necesitatea redefinirii politicii de remunerare prin luarea în și a elementelor de remunerare complementare, prin promovare.

Satisfacția privind relațiile cu șeful este legată de relația cu șeful direct. ,,Angajații sunt foarte productivi atunci când simt că munca este apreciată și feedback-ul lor este bine primit de conducere” aprecia Max Messmer, șeful firmei Accountemps, o firmă internățională ce se ocupă de personal. Într-un studiu efectuat recent în 150 centre, 43% dintre cei chestionați au fost de părere că felul în care te înțelegi cu șeful și modul în care ești apreciat de acesta constituie factorii principali care aduc satisfacția în muncă. În satisfacția privind relațiile cu colegii au întotdeauna legătură cu conțunutul slujbei, chiar dacă munca unui individ este mai mult sau mai puțin independentă de ceea ce fac ceilalți. Aceste relații vizează comunicarea în grup în relațiile de pe orizontală și au o contribuție specifică la satisfacția în muncă, ele exprimând nevoia de comunicare și autoexprimare prin grup în privința conținutului muncii.

Efectele satisfacției pot fi încrederea în socitate și în angajații acesteia, pe când efectele insatisfacției pot lua forma absenteismului și a fluctuatiei de personal. Efectul advers apare atunci când așteptările individului privind munca sa nu sunt întrunite.

Stresul este unul din subiectele de mare interes pentru cercetătorii din foarte multe domenii. Stresul poate fi descris în termeni biologici, psihosociali, culturali etc, dar a fost definit de cele mai multe ori prin reacția indivizilor la anumiți factori. Astfel stresul este o ,,reacție psihologică la solicitările inerente ale factorilor de stres, care are potențialul de a face o persoană să se simtă tensionată și anxioasă.

Factori de stre frecvent întâlniți la agenții comerciali sunt:

Stilul de conducere – lipsa de comunicare, slabă comunicare și lipsa de informare în cadrul organizației, neimplicarea în schimbările și modificările de la locul de muncă, lipsa sprijinului din partea conducerii.

Statutul, rolul în organizație – statut neclar în organizație, obiective și priorități, nivel înalt de responsabilitate la locul de muncă.

Carieră – incertitudine în evoluția carierei, nesiguranța locului de muncă, insuficiența programelor de instruire.

Decizie și control – slabă participare la luarea deciziilor, lipsa controlului asupra propriei munci.

Relațiile la locul de muncă – izolare fizică sau socială, legături slabe cu superiorii lipsa de comunicare, conflicte interpersonale.

Proiectarea locului de muncă – sarcici de muncă repetitive și monotone, riscuri semnificatove de accidentare și îmbolnăvire profesională la locul de muncă, lipsa de competență.

Programul de lucru – program de lucru inflexibil, apariția imprevizibilă a unor supraîncărcări ale sarcinii de muncă, ore de lucru suplimentare neplanificate.

În colectivul agenților comerciali testați, un rol important pentru a desfășura o muncă de calitate o reprezintă relațiile cu colegi. Gradul ridicat de stres poate fi explicat prin faptul că există o slabă corelare între cele 5 fațete ale satisfacției profesionale.

Există o relație semnificativă între satisfacția profesională și nivelul de stres, cu cît nivelul de satisfacție față de muncă este mai scăzut cu atît gradul de stress este mai mare. Prin urmare angajații nesatisfăcuți de munca lor vor resimți și un nivel de stress crescut.

În condițiile lipsei locurilor de muncă, a șomajului și nesiguranței accentuate față de viitor, indivizii nu-și mai permit ,,luxul” de a pleca în căutarea unui loc de muncă și rămân în postul pe care îl au desfășurându-și activitatea chiar dacă nu obțin satisfacții. Ei rămân de cele mai multe ori în cadrul organizațiilor pentru că ,,trebuie”, pentru că nu au alternative salvatoare.

Totuși se impune acordarea unei atenții deosebite surselor de stres din organizația comercială și înlăturarea sau diminuarea lor pe cât posibil și a efectelor generate de acestea; ceea ce ar duce implicit o îmbunatățire a locului de muncă și creșterea satisfacției profesionale.

Stresul marele pericol pentru sănătate

Poluarea, felul în care ne hrănim, stresul de la muncă sau de acasă, poluarea, dar și temperaturile extreme și razele ultraviolete stimulează formarea radicalilor liberi în organism. Medicii spun că „atacul“ acestor particule agresive ar putea declanșa boli neurologice, depuneri de grăsimi și colesterol pe artere sau diferite tipuri de cancer.

Stresul oxidativ poate fi definit ca și perturbarea homeostaziei redox sau totalitatea deteriorărilor oxidative produse fie de o supraproducție de specii reactive ale oxigenului, fie de o diminuare a eficacității sistemelor antioxidante la nivelul celulei sau al întregului organism, fie a ambelor. Speciile reactive ale oxigenului apar în reacții de oxido-reducere, în care au loc modificări structurale mari, substanța schimbându-și funcția biologică, devenind mai hidrosolubilă, intervenind în alt lanț metabolic etc. Ele au roluri funcționale (comunicare intercelulară) sau citolitice (distructive).

Partea care trebuie cu adevarat să ne alarmeze este cea conform căreia peste 50% din bolile grave au ca primă cauză depresia sau stresul:

Tulburarile psihice

Atunci când vorbim despre tulburarile psihice, ne vom ax ape doua direcții: prima, când stresul cronic provoacă depresie și anxietate; cea de-a doua, cand depresia provoacă anxietate, nervozitate, atacuri de panică, delir.

Atunci când stresul domină starea de spirit, urmatorul pas este greutatea din ce în ce mai mare în a te concentra, în a realiza activități cotidiene. Următorul pas este starea tipică depresiei: oboseala accentuată, pasivitate, lipsa de interes chiar și pentru lucruri și persoane pe care le iubești, retragere din cercul de cunoștinte, scăderea în greutate, destabilizare emoțională.

Depresia netratată poate provoca o serie de alte tulburări: atacuri de panică, delir, uneori chiar automutilare și dependență de medicamente și/sau alcool. Practic, ar fi vorba despre o reacție în lant.

Bolile ale aparatului digestiv

Nivelul crescut al secretiei de cortizol, situație specifică stresului și depresiei, provoacă creșterea poftei de mâncare și a greutății, cu atât mai mult cu cât 70% dintre cei cu stres cronic sau depresie mănâncă noaptea.

Încă din adolescență suntem supuși riscului de ulcer duodenal sau gastric din cauza perioadelor de stres accentuat. Stresați din cauza încercărilor de tot felul, provocăm creșterea acidului gastric, ceea ce duce la ulcer, litiază biliară, crize biliare, crize de constipație sau diaree.

Bolile cardiovasculare

Bolile cardiovasculare sunt o consecință aproape nelipsită a stresului și depresiei. Este imposibil că dezechilibrul psihic și emoțional, accentuat de permanentă stare de agitație, să nu influențeze negativ activitatea inimii și a vaselor de sânge. Rezultatele? Vasoconstrictie, o cantitate scăzută de oxigen spre țesuturi, bătăi tot mai puternice ale inimii, hipertensiune arterială, angină, și, în final, infarct.

Migrene și sindrom vertiginos

Atunci când știi că nu suferi de nici-o altă boală, și durerile de cap nu îți dau pace, poți fi aproape sigur că se datorează stresului. Migrenele, netratate, asociate cu oboseală și anxietatea provoacă vertijul sau sindromul vertiginos, adică uele amețeli care apar din senin și care pot provoca un dezechilibru al mișcărilor și gândirii.

Boli de piele

Deși nu suntem conștienți de asta pe cât ar trebui, pielea este barieră între exteriorul și interiorul nostru. Că atare, piela este cea care resimte cel mai direct stresul factorilor interni și externi. Aproape până la 60% din cazurile de psoriazis, urticarie, eczeme, vitiligo, dermatite sau acnee pot apărea în urmă unor episoade legate de stres cronic sau depresie.

Cancer

Ironia sorții – una din bolile secolului (cancerul) poate fi cauzată uneori de o altă boală a secolului (depresia). Studiile o demonstrează: incidența cancerului de san este mult mai mare în rândul femeilor care locuiesc sau lucrează într-un mediu stresant sau poluat. Tot specialiștii ne atenționează că stresul slăbește sistemul imunitar și poate provoca înmulțirea celulelor canceroase, în orice zona a corpului.

Diabetul zaharat

Surprinzător, suntem supuși încă din timpul vieții intrauterine la dezvoltarea diabetului zaharat și asta dacă mama este foarte stresată sau face diabet gestational. Apoi, este doar o chestiune de timp și de grijă față de propria persoană dacă, când și cum se declanșează diabetul zaharat.

Bolile alergice

Bagajul genetic și un mediu de viață care predispune, alergiile, sau bolile alergice, își pot face apariția și se pot declanșa oricând, mai ales dacă contribuim și noi cu stres, depresie, stil de viață nesănătos sau agitație interioară. Nu te păcăli și ai grijă! Oricând se poate face o alergie la alimente, insect, flori sau în situații cu care ești obișnuit de ani de zile.

Alzheimer

Specialiștii confirmă faptul că după o perioada foarte lungă de timp în care organismul suferă de stres cronic ori depresie, acestea provoacă accelerarea distrugerii celulelor nervoase. Consecințele sunt ușor de înțeles: pierderea discernământului și a memoriei.

Stresul a fost și rămâne unul dintre cele mai disputate concepte din istoria științei. Astăzi nimeni nu poate nega că definirea stresului diferă flagrant în funcție de perspectiva disciplinei științifice din care ea este elaborată. Fiziologii și endocrinologii dovedesc experimental că stresul este un răspuns al organismului la stimulările externe; sociologii ne sugerează că stresul se datorează caracteristicilor mediului în care trăim, iar psihologii argumentează că stresul rezultă din perceperea unei stări de autoineficienta.

Stresul în societatea actuală

Când se vorbește de societatea zilelor noastre se afirmă că trăim într-o societate secularizată. Este societatea în care ,,ignorând cerul, omul de astăzi regăsește pământul”.

Evoluția societății omenești, schimbările sociale, culturale și de mentalitate au angrenat în mecanismul lor și instituția familiei, omul zilelor noastre, omul "modern", schimbându-și atitudinea față de familie, în general și căsătorie, în special. Omul contemporan a devenit un om care vrea să își "trăiască viața", un om "liber" și, prin urmare, fundamentele ce stăteau odinioară la baza societății, printre care se numără familia, sunt considerate acum "învechite". De aici avem numărul tot mai mare de cupluri care trăiesc în concubinaj și care fac copii fără să fie căsătoriți.

În societatea noastră secularizată umanitatea contemporană este gravată de o descentrare spirituală.

Cei mai mulți văd în căsătorie o simplă formalitate, scrisă pe ,,o bucată de hârtie", și nu adevărata dimensiune sacră a acesteia. Vedete care își schimbă ,,partenerii", acestea ne devin modele și exemple, prezentate obsesiv de televiziuni, sunt preluate, din păcate, cu foarte mare ușurință de privitori și considerate repere pentru propria viață.

Taina căsătoriei este tot mai des lăsată în plandoi, astăzi primând relațiile de concubinaj sau așa-numitele ,,căsătorii de probă". O altă experiență neplăcută este cea legată de 14 februarie, când sunt promovate căsătoriile de o zi, ceea ce este un atac la adresa familiei.

Familia așezată pe iubirea reciprocă izvorâtă din sinceritate, răspunde acelui dor ființial al omului de a avea un acasă, un loc privilegiat și binecuvântat în care să își găsească de fiecare dată refugiu, alături de persoanele iubite, pentru a păși mai departe și alături de ei prin evenimentele și experiențele vieții.

Sub pretextul libertății și al respectării acesteia, unele cupluri renunță inclusiv la fidelitate, având o ,,relație deschisă", atât soțul, cât și soția fiind ,,liberi" să se întâlnească și cu alte persoane.

Acestor cauze ale degradării familiei și vieții de cuplu în general se adaugă urbanizarea și individualizarea, secularizarea vieții de familie, stilul libertin promovat la rang de virtute în special de filmele americane, precum și o serie de factori, cum ar fi șomajul, violența domestică, alcoolismul, drogurile și plecarea la muncă în străinătate a unuia dintre soți sau în unele cazuri ambii soți. Importul masiv de mentalități, din țările mai dezvoltate, sunt și ele o altă cauză importantă ce a împins familia înspre criză, și putem menționa aici legalizarea avorturilor sau a căsătoriile între persoanele de același sex.

Pe plan național, criza familiei a luat amploare după 1989, ca un efect al libertății prost înțelese de români. Sub larga umbrelă a libertății au apărut comportamente deviante promovate și amplificate de-a lungul anilor, comportamente copiate în special de la țările "civilizate". Acestor cauze se adaugă situația materială în general precară ce a avut ca efect scăderea natalității, creșterea ratei divorțurilor și a abandonurilor sau creșterea numărului celor plecați la muncă în străinătate.

Lumea secularizată îl deturnează pe om de la scopul său principal: dobândirea Duhului Sfânt, după cum afirmă și Sf. Serafim de Sarov; și întoarce privirile omului de la lumea valorile spirituale/duhovnicești, către (non) valorile marcate și promovate de efemeritatea acestei lumi. Efectul negativ al secularizării îl arată pe om „înhămat la jugul spațiului și al timpului”, făcându-l să deplaseze centrul de greutate al vieții de la Dumnezeu la om, sau altfel spus, de la teocentrism la anthropocentrism, și aceasta se vede în aceea că lumea se gândește și pune preț mai mult pe trup decât pe suflet, dominată fiind mai mult de valorile pământești decât de cele cerești.

Societatea secularizată actuală nu va putea permite niciodată intervenția veșniciei în structurile ei, omul dorind să se debaraseze în totalitate de Dumnezeu, și de intervențiile sale. Astfel Dumnezeu este exclus treptat atât din viața cât și din familia respectivă. Un lucru important chiar este faptul că famiile care promovează valorile creștine și tradiționale sunt isolate și etichetate ca fiind învechite și perimate.

Problemele familiei contemporane

Societatea din zilele noastre trece prin tot felul de crize, atât fiananciare cât și familial, în care sacralitatea și valoarea familiei, nu mai sunt perene, fiind lăsate în plan second, locul fiind luat de noul sistem de valori, cel modern. Astfel tinerii noștri se căsătoresc mult mai târziu, motivând că așa este la modă, divorțurile cauzate de nepotrivirea de character sunt în continuă creștere, abandonul școlar și delicvența juvenilă se pare că cunosc o adevărată înflorire.

Biserica ajută și ea la întărirea familiei și conștientizarea acesteia asupra rolului pe care îl are, în biserică și în societate; ea contribuie prin rugăciunile ei, prin predici și cateheze, și prin sfătuirea pastorală. Există numeroase asociații creștine, plămădite și ocrotite de biserică în care tinerii pot afla adevăratul sens al vieții, socializează, și pun în practică sfaturile și îndemnurile Evangheliei . Biserica se preocupă mereu de viitorul tinerilor și al familiei, prin organizarea de tabere, concursuri cu premii, conferințe, cluburi sau activități atractive, în colaborare cu parohiile și cu școlile.

Armonia în familie se realizează prin buna înțelegere, respect și egalitate reciprocă în fața lui Hristos, Cel care stă la baza întemeierii unei familii creștine. Preotul este cel care cere lui Hristos “să încununeze mirii cu mărire și cu cinste”. Dacă despărțim pe Hristos de familie, slăbim astfel unitatea și comuniunea ei. În acest sens, Părintele Stăniloae spune: “Hristos este Cel care săvârșește Taina Cununiei, dar o săvârșește unindu-i pe cei doi în Sine, ca să rămână astfel mijloc de unire și comunicare între cei doi.”

“Taina Cununiei este un dar al Duhului Sfânt (I Corinteni VII.7). Ea trebuie să fie tratată în sfințenie și în cinste (I Tesaloniceni IV.4). Numai astfel trupul devine biosfera unde se dezvoltă și înflorește sufletul, sau în caz contrar devine mormântul deschis unde sufletul se înmormântează de viu.”

Astăzi, se încearcă parcă din ce în ce mai mult o denaturare a Sfintei Taine a Cununiei prin propunerea diferitelor “surogate” de genul: uniune liberă, concubinaj, cooabitare, căsătorie de probă, etc.

Oscilând între teama de singurătate și nevoia de asociere, între confuzie și căutare de sens, mulți oameni poate dezamăgiți sau chiar încercați de viață, experimentează sau sunt în căutare de noi stiluri de viață. Ei încearcă să-și ascundă remușcările și neîmplinirile în tot felul de uniuni, așa-zise “libere”, care nu au de fapt nici o legătură cu Taina Căsătoriei.

Odată cu evoluția familiei și trecerea ei de la forma tradițională la cea modernă o parte din funcțiile ei s-au modificat, în sensul că ea nu mai reprezintă o unitate productivă, ci membrii ei sunt dependenți de veniturile câștigate în afara căsătoriei, fapt ce a modificat și legăturile de solidaritate între ei.

Formele cele mai cunoscute ale desacralizării familiei sunt: celibatul, cuplu fără descendenți, concubinajul, coabitarea, familii monoparentale, căsătorie deschisă, familii reconstituite, familii reorganizate.

Celibatul

Reprezintă un model de menaj în care individualitatea se afirmă în deplină libertate. Definițiile date de către dicționarele de specialitate arată același lucru: celibat este o persoană necăsătorită, numită de obicei „burlac”. Acest mod de viețuire este ales în funcție de obțiunile dobândite: din punct de vedere economic – o mai bună realizare sau poate o decepție anterioară în ceea ce privește familia l-a constrâns să ia această decizie. Statistic vorbind, numărul cel mai mare de celibatari se înregistrează la cei cu vârsta peste 35 de ani, deși acest lucru trebuie analizat diferențiat. De exemplu, numărul este mai scăzut pentru bărbații cu studii superioare decât pentru muncitori, iar pentru femeile care au o diplomă numărul este mai mare decât pentru cele fără studii. Acest lucru se poate explica și prin faptul că bărbații sunt mai dispuși să-și transforme celibatul într-o căsătorie, decât femeia care preferă să rămână singură.

Cauzele extinderii fenomenului de celibatar sunt atât de natură obiectivă cât și subiectivă.

Cele de natură obiectivă pot fi grupate astfel:

– cauze de ordin psiho-relațional (lipsa unor aptitudini pentru parteneriat, stări depresive, complexe de inferioritate, sociofobie);

– cauze de ordin material (constrângeri economice, lipsa locuinței).

Cauzele subiective sunt:

– existența unor imagini deformate asupra familiei și sarcinilor ei;

– lipsa de curaj în asumarea responsabilităților familiale și parentale;

– psihotraume, datorate conflictelor conjugale grave din familia de origine.

Cuplul fără descendenți

Reprezintă o formă a manifestării familiale spre care se orientează o bună parte a populației tinere. Situațiile cele mai importante de familii fără copii sunt întâlnite în mediul urban și acolo unde soția urmează o carieră profesională. În societatea tradițională acestea erau foarte puține, constituind excepții, deoarece axul central al căsătoriei era reprezentat de copii. Nu același lucru se poate spune și despre societatea modernă în care cuplurile frecventează cabinetele de planing familial și conceptul de “contracepție” este cunoscut de la o vârstă foarte fragedă. Pionii centrali ai unei familii nu mai sunt copii, ci cuplul soț-soție în jurul căruia gravitează dorințele, așteptările, speranțele, plăcerile.

Unul din principalele motive invocate este independența față de copii, deoarece apariția unui copil crează anumite responsabilități, precum și restrângerea activităților profesionale..

Alt motiv depistat de analiști este emanciparea femeii care, renunțând la poziția de gospodină casnică, supusă soțului și societății, se depărtează treptat și de rolul de mamă. Lipsa unui copil în familie poate fi motivată de către unii și de dificultățile economice: șomaj, venituri foarte mici, instabilitatea slujbelor, etc. Aici se poate adăuga și lipsa unui program de încurajare și sprijinire a tinerilor căsătoriți.

Concluzionând, putem spune că familia fără urmași nu asigură reproducerea biologică, apreciată ca funcție fundamentală a cuplurilor, nu realizează funcția de socializare, dată fiind absența descendenților, iar comparativ cu familia nucleară, familia fără copii maximizează funcția economică și sexuală.

Concubinajul

Concubinajul un alt flagel al societății actuale care amenință familia numit și uniune liberă sau căsătorie de probă, reprezintă un mod de a trăi împreună în afara încheierii oficiale ale căsătoriei. Altfel spus, este o retragere din fața responsabilităților trăind mereu într-o nesiguranță și neîncredere oferită de instabilitatea relației.

Această formă de conviețuire a ajuns să aibă o oarecare popularitate, având la bază mai multe cauze invocate: un mod economic și confortabil de a trăi împreună, nevoia experimentării unei relații emoționale care să nu cadă sub incidența unui act legal. Fiind `ntrebat odată dacă e bine să te căsătorești, Socrate ar fi răspuns: “Dacă te căsătorești o să-ți pară rău, dacă nu te căsătorești o să regreți” Nicicum nu e bine. Citatul pare potrivit pentru a ilustra opțiunea concubinajului.

Cuplul decis pentru concubinaj optează pentru calitatea relației în defavoarea durabilității sale cu orice preț. Acest lucru arată în mod clar instabilitatea ce o oferă această formă de conviețuire, deoarece calitatea lasă în cele mai multe cazuri de dorit. Se poate observa la acești tineri (și nu numai) negarea statutului social și a rolurilor familiale, în special cele de părinte. Dincolo de aceste obțiuni alternative se observă refuzul mascat al unei societăți constrângătoare, decepționate în ansamblul ei, o disfuncție între individ și societate.

Această formă de conviețuire este foarte mult întâlnită mai ales în orașele mari, în rândul studențimii, dar nu numai. Lipsa unei educații în ceea ce privește căsătoria face ca unii oameni să nu-i acorde nici o importanță, ba din contră să o considere un fel de „temniță” și de aceea mulți nu vor să fie „legați de o hârtie”, cum deseori auzim spunându-se. Prin traiul în concubinaj, omul refuză să își asume responsabilități, iar dragostea pentru persoana cu care trăiește nu mai este una jertfelnică, ci este una carnală și adesea interesată. Din această cauză nici nu își doresc un copil, „o greutate în plus”, cum o numesc ei, și de aceea folosesc metode contraceptive sau, în cazurile cele mai nefericite, merg până la avort. Acest mod de trai este o realitate socială, foarte dezvoltată în Occident, dar care începe să prindă teren și la noi în țară.

“Uniunea liberă”, căsătoria de probă, nu e o uniune ci o asociere care include din capul locului posibilitatea despărțirii. Este o reuniune provizorie. Cel ce privește femeia în afara căsătoriei o vede limitată la calitatea unui obiect de plăcere, mai mult sau mai puțin valoros. În orice caz lipsește responsabilitatea care este esența iubirii. Privitor la “căsătoria de probă”, Papa Ioan Paul al II – lea a zis: “Nu te căsătorești de probă, după cum nu mori de probă”. Căsătoria de probă are ca și cauză teama sau egoismul față de celălalt. Divinul din căsătorie este înlocuit cu animalicul sau demonicul hedonismului.

Căsătoria are multe motive să fie Taină. Când familia nu va mai fi întemeiată pe taină, oamenii vor fi o turmă de fiare sălbatice.

Referitor la concubinaj, Sherrard afirmă: “desfrânarea este dorința pentru trupul altuia, în vederea satisfacerii propriului egoism, iar viața modernă este plină de desfrâu, datorită separării sexualității de spiritualitate”. Înclinația pentru concubinaj o poate constitui pentru unii și experimentarea unei căsătorii care a lăsat de dorit, sau exemplele negative care ne sunt oferite de societate – în special relațiile extraconjugale care există uneori în cadrul acesteia.

Lipsa fidelității ce se ascunde de multe ori sub “eticheta căsătoriei” face ca în „uniunile libere” să fie regula de bază, respectată probabil mai mult decât în unele familii întemeiate prin căsătorie. Această legătură formată prin concubinaj oferă iluzia libertății, inerentă unei noi iubiri, mai mult decât legalizarea prin acte.

Mulți dintre cei ce trăiesc în concubinaj nu ar avea nimic împotriva căsătoriei religioase, în schimb nu li se poate administra această Sfântă Taină deoarece nu au actul de cununie civilă. Prin proiectul de lege privind legalizarea concubinajului s-a făcut un pas înainte, întrucât, preotul, având la mână un act legalizat prin notariat, va putea săvârși Taina Sfintei Cununii celor care vor dori acest lucru. În fond, mai importantă decât căsătoria civilă este Sfânta Taină a Cununiei. Numai în această situație Biserica va accepta această lege.

Coabitarea.

Termenul de coabitare a fost introdus de Roussel în 1978 el fiind socialmente mai neutru decât cel de concubinaj. Coabitarea nu este o viață simplă sub același acoperământ, pe același teritoriu sau în apropierea cuiva, ci presupune întreținerea unui comportament senzual și sexual care se regăsește în viața sexuală. În accepțiunea lui Roussel coabitarea desemnează o nouă formă de conjugalitate a tinerilor din clasele de mijloc și superioare. Coabitarea se caracterizează prin următorii parametri: sexualitate în afara mariajului, viață în comun și fecunditatea.

Uniunile libere (concubinajul, coabitarea) reprezintă un mod de viață, o etapă tranzitivă spre căsătorie, practicată în special de studenți sau de alte persoane tinere până la satisfacerea profesională.

Familia monoparentală.

Acest tip de familie, după cum spune și numele, este formată dintr-un singur părinte și unul sau mai mulți copii. Se poate explica prin decesul unui pțrinte, prin divorț sau abandon familial, prin adopția realizată de o persoană singură sau a creșterii copiilor în afara căsătoriei. Comparativ cu societatea tradițională care dezaprobă monoparentalitatea, societatea modernă încurajează concepția potrivit căreia mai potrivită este pentru un copil o familie monoparentală, decât una bântuită de certuri și probleme.

În societatea zilelor noastre o structură tot mai des întâlnită este familia monoparentală. În societatea tradițională, era dezaprobată, pentru că avea la bază familia extinsă, însă viziunea asupra familiei s-a schimbat în societatea modern. Când apar probleme în cadrul unei familii, nu se prea ține cont că acesta este o mică biserică, considerându-se că-I mai bine pentru copi ca părinții să se despartă, nimeni astfel nu mai ține cont de integritatea ei. Acest lucru va declanșa un adevărat război, deoarece fiecare părinte va încerca să atragă de partea sa pe copii, astfel nu se iau cele mai bune decizii și toată familia suferă, nu numai copii, chiar și familia extinsă.

Familia monoparentală are legătură și cu concubinajul, referindu-ne aici la faptul că poate duce la acest tip de asociere, căci nu o putem numi familie. Un exemplu lămuritor este următorul: în urma nașterii unui copil, un părinte dorește să-l crească, fără a-l obliga pe celălalt să participle în vre-un fel la creșterea copilului. Acest aspect arată destul de limpede că o astfel de structură nu este sănătoasă și benefică pentru copil, în sensul că acesta e lipsit de dragostea părinților, nu-I este de ajuns doar dragostea unuia, și de comuniunea familială și în mod cert de posibilitatea unei educații adecvate.

Într-un astfel de climat de tip conflictual este indispensabilă intervenția Bisericii, care pe baza învățăturilor Mântuitorului Iiisus Hristos, și a experienței sfinților poate da totuși o soluție sau mai exact un remediu pentru a evita crearea unor noi familii (monoparentale, reconstituite etc) pe fondul unei rupturi apărute într-o familie sănătoasă din toate punctele de vedere.

Căsătoria deschisă

Este un alt “model” de conviețuire ce se află între concubinaj și familia modernă, adică are stilul de viașă al concubinajului fiind în același timp oficializată. Premisa acestei căsătorii este dragostea sexuală, calitatea întâlnirii și fericirii partenerilor și nu stabilitatea relației lor cu orice preț. Căsătoria deschisă reprezintă, pentru cei care o practică, o ieșire din cotidian încercând să schimbe principiile unei căsătorii tradiționale clasice.

Familiile reconstituite și reorganizate

Familiile reconstituite sunt acelea în care partenerii au mai fost căsătoriți și au copii (unul sau mai mulți) din căsătoriile anterioare. Astfel, în această familie se pot întâlni copii din mai multe familii la care se mai pot adăuga și proprii descendenți, unde se înțelege că astfel organizată familia se confruntă cu o multitudine de probleme în ceea ce privește funcționarea și viabilitatea ei.

Principalele probleme ce se ivesc, sunt cele legate de comportamentul față de copii. Aceștia sunt cei care observă cel mai ușor schimbările ce se produc, fiind puși de multe ori în situații neplăcute, cum ar fi: de “a-și împărți” afectiv părintele cu noul soț al acestuia, de a suporta modificări de reguli în noua familie; în caz că este iubit sau se simte atras de părintele vitreg se simte neloial față de părintele natural, iar visul de a-și revedea părinții împreună este prea greu de îndeplinit.

Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, ceea ce le deosebește fiind faptul, că cel puțin un partener nu are copii din căsătoriile anterioare. Familiile reorganizate pot fi alcătuite din doi parteneri divorțați sau văduvi, fără copii, fie cele în care unul dintre parteneri are copii din cealaltă căsătorie, fie acelea în care unul din parteneri a mai cunoscut o experiență maritală precedentă. Sunt considerate a fi mai dinamice decât cele reconstituite și, statistic vorbind, sunt mai frecvente.

Semi-căsnicia, pseudo-căsnicia, uniunile homosexuale și parteneriatul “Swingers”

Semi-căsnicia stă sub semnul “falselor soluții”, având ca scop prelungirea căsătoriei din punct de vedere legal, chiar dacă în interior aceasta suferă tulburări majore. În acest caz, unul din soți este implicat în viața familială doar parțial, având în paralel și o relație adulterină.

Pseudo-căsnicia numită și “vieți paralele” constituie “forma de manifestare cea mai gravă a psihopatologiei maritale și constă în adoptarea și exercitarea inautentică (falsă, aparentă) a rolului conjugal parental. Pseudo-căsnicia este un simulacru sociomorbid al unor habitaturi și funcții matrimoniale.”

De obicei în aceste căsătorii nu poate fi vorba de afecțiune între membrii acesteia, ci mai mult de interese reciproce, de obicei, economice și sociale. Ele sunt realizate de obicei sub influența sau hotărârea unor terți (părinți), pe baza unor neînțelegeri pe plan material. Oficializarea căsătoriei o constituie de multe ori problema locuinței și a investițiilor materiale comune. Un alt motiv pentru menținerea căsătoriei o constituie prezența copiilor, care sunt fie din cadrul căsătoriei, fie din alte căsătorii precedente. Însuși numele de “pseudo” arată imitarea, falsitatea și depărtarea de ceea ce constituie taina.

Uniunile homosexuale, “Să nu te culci cu bărbat ca și cu femeie; aceasta este spurcăciune” (Levitic XVIII.22). În dicționarele de specialitate, homosexualitatea este definită ca fiind o “atracție psihică sexuală predominantă și persistentă față de membri ai aceluiați sex”

“Poziția Bisericii Ortodoxe este că toate faptele homosexuale sunt inacceptabile din punct de vedere moral: ele denaturează scopul ți funcțiunea firească a organelor trupețti, nu au nici o valoare procreatoare și reprezintă o parodie a uniunii <<într-un singur trup>>. Caracterul de promiscuitate al comportamentului homosexual arată că este un păcat, în timp ce actele specifice (incluzând relațiile anale și stimularea oral-genital\ și oral-anală) provoacă multora repulsie și dezgust.”

Parteneriatul “Swingers”, provine din limba engleză –seingers- având înțelesul de oscilant, ritmat. El desemnează un schimb voluntar și temporar între perechi, în scop sexual; se poate produce între două persoane sau mai multe cupluri; ocazional, poate fi inclusă în grup și o persoană fără partener, de obicei o femeie – consimțământul fiind deplin al tuturor părților implicate.

Swingers utilizează două forme de “schimb”. În prima, două cupluri petrec o seară liniștită împreună, în timpul căreia “schimbarea” perechii înlocuiește de fapt relațiile sexuale. Într-o a doua formă, un număr de cupluri se întrunesc pentru o petrecere, în timpul căreia se practică progresiv o serie de schimburi sexuale. Mulți swingers încep printr-un aranjament de două cupluri și mai târziu, devin membrii unui grup secret.

Avortul

Practica avortului are o tradiție îndelungată, fiind răspândită în întreaga lume. În România avortul a fost ținut sub control, atât prin presiunea mentalităților, dominate de influența Bisericii Ortodoxe, cât și cu ajutorul Decretului 770 din anul 1966 care interzicea avortul, Datorită politicii pronataliste agresive a regimului Ceaușescu, metodele contraceptive au fost considerate în România prohibite iar avortul era considerat ilegal. Femeile își întrerupeau sarcina în mod ilegal, noaptea târziu, în locuri ascunse și cu cu frică de Miliție. Cu toate acestea, reglementările referitoare la avort au evoluat în favoarea acestuia, devenind legal după 1989. Unul dintre primele decrete postrevoluționare s-a referit la liberalizarea avorturilor și a mijloacelor contraceptive.

Urmările fizice cauzate de avort sunt următoarele: distrugereacavității uterine a femeii, răni ale colului uterin, perforarea uterului care atrage hemoragia, creșterea avorturilor spontane; și chiar sterilitate.

Urmările emoționale ar putea fi următoarele: sindromul post-avort, vinovăție, tristețe și regrete. Deși nu toate femeile care avortează devin victim ale sindromului post-avort , toate sunt expuse, pentru că au trecut prin evenimente ce predispun orice individ la tulburări psihice: moarte neașteptată, moartea unui copil, moartea unui sugar și vinovăția supraviețuitorului.

Marea majoritate continuă să-și trăiască activitățile zilnice în timp ce experimentează multe din urmatoarele stări: tristețe, momente bruște și necontrolabile de plâns; tulburări în ce privește somnul, pofta de mâncare; motivație redusă pentru activitățile normale ale vieții. Lucrurile care înainte de depresie îi umpleau viața, acum nu-și mai merită efortul.

Nu este surprinzător faptul că unele femei care au suferit un avort sunt atât de deprimate încât ajung să creadă că ar fi mai bine să moară. Dacă are și un plan în acest scop, inseamnă că această persoană trece printr-o formă gravă de depresie clinică și necesită supraveghere de specialitate. Deseori femeile retrăiesc avortul sub forma unor coșmaruri despre bebeluși în general sau despre propriul copil avortat. Preocuparea pentru a rămâne din nou însărcinată: inconștient femeia crede că o nouă sarcină, deseori numită „bebeluș de ispășire”, poate înlocui copilul avortat.

Biserica creștină apără întotdeauna fătul care e o ființă umană încă de la concepție și care este considerat un dar de la Dumnezeu. Deoarece fătul are suflet viu, creat de Dumnezeu chiar din clipa zamislirii (conceperi), din această cauză avortul este combătut de Biserică cu atâta tărie, pentru că se ucide o viață, se pierde sufletul, atat al celui ucis, cât și al celui care săvârșește uciderea și încalcă porunca lui Dumnezeu, care zice: "Creșteți și va înmulțiți". Se încalcă și porunca a V-a din Decalog, care zice: "Să nu ucizi". Prin avort se atentează la viața celor mai nevinovate ființe omenești, care sunt copiii iar peste cei vinovati se aduc cumplite pedepse dumnezeiești, atât în viață, cât și după moarte

Migrația

În unele țări civilizate au fot legalizate deja căsătoriile indivizilor de același gen, o degenerare sigură a noțiunii de familie. Mai mult, unele Biserici au aprobat acestă inovație și au organizat servicii divine special pentru aceștia.

Biserica Ortodoxă a acordat și acordă încă o importanță majoră căsătoriei și familiei creștine, pentru că de aceasta depinde nu numai destinul unui cuplu, ci și cel al comunității umane în general, al unei națiuni, al unei Biserici locale care oglindește într-un univers eshatologic Împărăția lui Dumnezeu. Căsătoria și familia sunt fondate nu doar pe necesitatea interioară a vieții în comunitate, ci de asemenea pe comunitatea care există între Dumnezeu și umanitate.

Migrația este un fenomen cu care se confront România, început prin anii 1990, odată cu redeschiderea granițelor, care s-a intensificat prin anii 2000 și care a ridicat și ridică atâtea problem, atât în ceea ce privește stabilitatea familiei, cât și educația copiilor ce au părinții plecați la muncă în străinătate. Acest fenomen crează câteva scenarii destul de sinister, nefavorabile familiei cât și Bisericii. Un părinte rămâne în țară, având grijă de copii și gospodărie, în timp ce celălalt lucrează în străinătate, unde dacă nu are o tărie de caracter este furat de mirajul financiar și de posibilitățile oferite de ,,noua casă’’, încât uneori uită de familia de acasă și de biserica neamului său, care este ca o mamă, după cum spunea și Eminescu. Un părinte mărturisea că ,,Ortodoxia rămâne o prezență discretă în Occident’’.

Un scenariu cu implicații mult mai grave este acela când ambii părinți pleacă la muncă, copii rămânând în grija bunicilor, a neamurilor, și câteodată chiar și singuri, ceea ce produce consecințe destul de grave.

Copii sunt cei care suferă, fiind privați de dragostea unui părinte, sau a ambilor, acestă afecțiune fiind cumpărată cu bani, ceea ce este foarte fals, pentru că dragostea nu se poate cumpăra cu bani. Copii cred astfel că totul se rezumă la bani, și că dacă ai bani ai totul; a-I posibilitatea să deschizi niște uși interzise, fără ca nimeni să controleze acest lucru, șI fără discernere.

Prin acest fenomen scade potențialul vieții religioase, familiile nu mai frecventează biserica, iar copii sunt lăsați ai nimănui.

Toate aceste abateri care se produc în societate nu vin decât să confirme încă o dată gradul de decadență și imoralitate la care pot ajunge unele persoane. Ele nu fac decât să stârnească repulsie și disprețuire din partea apropelui, dar mai ales din partea lui Dumnezeu.

VINDECAREA STRESULUI FÃRÃ MEDICAMENTE

Lipsită de emoții, viața nu are sens. Ce dă savoare existenței noastre dacă nu iubirea, frumusețea, dreptatea, adevărul, demnitatea, onoarea și satisfacțiile pe care ni le oferă? Sentimentele și emoțiile care le însoțesc sunt un fel de busole care ne călăuzesc pașii. Tindem mereu spre mai multă iubire, frumusețe și dreptate, și căutăm să ne distanțăm de tot ceea ce este opus lor. În absența emoțiilor, ne pierdem reperele de bază și devenim incapabili să optăm pentru ceea ce e cu adevărat important pentru noi.

Pe de altă parte, emoțiile în sine nu-ți fac viața un basm. Ele trebuie temperate prin procesele de analiză rațională pe care le furnizează creierul cognitive, deoarece orice hotărâre luată la cald periclitează echilibrul complex al relațiilor noastre cu ceilalți. Fără concentrare, fără gândire, fără planificare cădem pradă hazardului plăcerilor și al frustrărilor. Dacă suntem incapabili să ne controlăm viața, ea își va pierde curând sensul.

Conform unui raport al Observatorului Național al Medicamentelor, de câțiva ani încoace francezii se numără printer cei mai mari consumatori de antidepresive și tranchilizante din lume. Cu un francez din șapte care consumă în mod regulat un medicament psihotrop, Franța a ajuns în fruntea țărilor occidentale. Consumul este cu 40% superior celui din Statele Unite. De asemenea, utilizarea antidepresivelor de către francezi s-a dublat în cursul ultimilor zece ani. Și tot ei sunt cei mai mari consumatori de alcool din lume. Or, de cele mai multe ori, consumul de alcool e o manieră de a gestiona problemele legate de stress și de depresie.

O dată cu înmulțirea problemelor legate de stress, anxietate și depresie, bolnavii de o parte și de cealaltă a Atlanticului au început să pună sub semnul întrebări cei doi stâlpi tradiționali ai medicine emoțiilor: psihanaliza și medicamentele.

Inima și rațiunea

Cine nu a auzit povestea vreunui vecin mai în vârstă care moare la câteva lumi după soția sa? Sau a unei mame care se stinge la puțină vreme după ce și-a pierdut fiul? În limbajul comun se spune că aceștia au murit ,,de inimă rea’’. Multă vreme, știința medical a tratat cu dispreț incidentele de acest tip, considerându-le simple coincidențe. Abia în ultimii douăzeci de ani, mai multe echipe de cardiologi și psihiatri au cercetat atent aceste coincidențe. Și au descoperit că stresul că stresul e un factor de risc mult mai mare decât țigara în ce privește bolile de inimă. Ei au constatat, de asemenea, că o depresie ce survine în urma unui infarct este un indiciu mult mai exact al decesului în următoarele 6 luni decât orice altă măsurătoare a funcției cardiac. Când creierul emoțional se dereglează, inima suferă și, în cele din urmă, se epuizează. Dar cea mai uimitoare descoperire este aceea că relația funcționează în ambele sensuri. Buna funcționare a inimii influențează la rândul ei, creierul. Unii cardiologi și neurologi vorbesc chiar despre existența unui ,,sistem inimă-creier’’ indisociabil.

Una dintre cheile inteligenței emoționale este relația dintre creierul emoțional și ,,creierul mic’’ al inimii. Învățând să ne controlăm inima, învățăm să ne ,,domesticim’’ creierul emoțional și viceversa. Cea mai puternică relație dintre inimă și creierul emoțional e cea stability de așa numitul ,,sistem nervos periferic autonom’’, adică de acea parte a sistemului nervos care, dincolo de voința și de controlul conștient, reglează funcționarea tuturor organelor.

În experiențele de laborator, coerența permite creierului să fie mai raoid și mai precis. În viața de zi cu zi, resimțimacest lucru ca pe o stare în cere ideile curg firesc și fără effort. Găim repede cuvintele potrivite pentru a exprima ce vrem să spunem. Gesturile nostre sunt mai sigure și mai eficiente. Este, de asemenea, o stare în care ne adaptăm mai ușor la tot felul de situații neprevăzute. Fiziologia noastră este echilibrată, receptive la mediu și capabilă de a găsi soluții în funcție de nevoile care apar.

Programul de calculator care măsoară coerența ritmului cardiac e utilizat în cercetarea sistemului inimă-creier. El poate servi și pentru a servi și pentru a demonstra scepticilor că inima reacționează instantaneu la starea emoțională. În orice caz, e foarte posibil să intrăm în starea de coerență fără ajutorul unui calculator și să-I simțim imediat efectul binefăcător în viața de fiecare zi.

Autovindecarea marilor suferințe: integrarea neuro-emoțională prin mișcările oculare

Psihiatri și psihanaliștii știu că cicatricele lăsate în creier de accidentele cele mai grave din viață nu se șterg cu ușurință. Se întâmplă ca pacienții să mai aibă simptome la zeci de ani după trauma inițială. Fenomenul se poate observa cel mai adesea la foștii combatanți și la supraviețuitorii din lagărele de concentrare. Dar este valabil și pentru traumele ce se produc în viața de zi cu zi. Conform unui studio recent, majoritatea femeilor cu tulburare de stres post-traumatic în urma unei agresiuni (viol, dar și furt) sufereau acestă tulburarea chiar și la zece ani după eveniment. Uluitor este că mulți dintre acești pacienți sunt convinși că nu ar ma trebui să se simtă atât de rău. Ei sunt conștienți, desigur, că războiul s-a sfârșit, că lagărele reprezintă doar un coșmar al trecutului sau că violul nu mai e decât o amintire oribilă. Știu că nu mai sunt în pericol. Ei știu, dar nu resimt acest lucru.

Chiar dacă nu am simțit aceste traume, cu atât de mare intensitate, putem înțelege fenomenul, deoarece am suferit multiple trauma minore. Cine n-a fost umilit de un învățător aspru în clasele primare? Cine nu s-a trezit respins fără milă de un (o) prieten(ă)? Sunt și situații mult mai grave: multe femei avortează spontan, mulți oameni își pierd serviciul în mod neașteptat, fără a mai vorbi despre cei care și revin cu greu după divorț sau după moartea unei ființe apropiate.

Controlarea stresului este, fără îndoială, singurul și cel mai important element care ne asigură că avem posibilitatea de a ne apăra exact atunci când simțim nevoia.

Se pare că scăderea vigilenței creierului cognitiv și puterea de a raționa, activează cicatricile din creierul nostru. Creierul prefrontal este împiedicat de alcool pentru ca să funcționeze normal. De aceea ne simțim ,,dezinhibați’’ îndată ce bem mai mult. Dar din același motiv riscăm, dacă am fost lezați sau traumatizați în trecut, să interpretăm, sub efectul alcoolului, o situație benignă ca și cum ar fi iarăși agresați și să reacționăm cu violență. La fel se întâmplă și când suntem prea obosiți sau prea distrași de alte preocupări pentru a păstra controlul asupra fricii întipărite în creierul limbic.

Mișcările oculare similare celor care se produc spontan în timpul somnului cu vise ajută sistemul natural de vindecare al creierului să reușească ce nu a putut face singur. Asemenea anumitor remedii naturale și plante cunoscute de veacuri pentru capacitatea lor de a activa macanismele naturale de vindecare ale corpului după o traumă fizică (aloe pentru arsuri și gotu cola pentru plăgile deschise), mișcările oculare sunt un mecanism natural care accelerează vindecarea în urma unei traume psihologice.

Alți cercetători au arătat că mișcările ochilor induc, chiar de la primele serii, o reacție de ,,relaxare obligatorie’’, ceea ce determină reducerea imediată a frecvenței cardiace și o creștere a temperaturii corporale. Acest lucru ne face să ceredem că stimularea prin mișcarea ochilor, întărește activitatea sistemului nervos parasimpatic.

Convingerea mea este că mișcările oculare-sau alte forme de stimulare care captează atenția- îi ajută pe pacienți să rămână concentrați asupra prezentului în timp ce retrăiesc emoțiile care aparțin trecutului. E posibil ca această stare duală a atenției – când ei se află cu un picior în prezent și cu unul în trecut – să fie cea care declanșează reorganizare amintirilor traumatizante în creier.

Enegia luminii: reglarea ceasului biologic

Există o modalitate de a ne sincroniza toate ceasurile interne; ca floarea-soareleui care se întoarce după soare, hipotalmusul este programat biologic să antreneze tot corpul și creierul în ritmul creșterii și descreșterii zileleor în funcție de anotimp. Când este orientat, controlul hipotalamusului asupra secreției hormonilor și a neurotransmițătorilor este extrem de precis.

E adevărat că lumina artificială ne-a eliberat de ciclurile stricte de somn și veghe impuse de răsăritul și apusul soarelui. Cu toate acestea, chiar și ntr-o zi în care cerul este înnorat, lumina de afară este de 5-20 de ori mai intensă decât cea artificială. De aceea lumina artificială nu poate să substituie soarele în ce privește influența pe care acesta o exercită asupra ritmurilor noastre biologice.

Din anii 1980, cercetătoriii de la National Institute of Mental Health din Statele Unite și din alte țări au experimentat eficiența terapiei prin lumină în cazul depresiilor sezoniere. S-a demonstrat că treizeci de minute de expunere zilnică la o lumină artificială foarte puternică (10000 lucși, adică de douăzeci de ori mai puternică decât un brc normal) poate să vindece simptomele depresiei de iarnă în circa două săptămâni.

O serie de cercetări au arătat că terapia tradițională prin lumină poate fi utilă în ceea ce privește stabilizarea ciclurilor menstruale, reducerea apetitului pentru carbohidrați, calmarea execeselor alimantare cărora anmite persoane le cad pradă în timpul iernii, alimentarea calității somnului și a reacției la antidepresive.

În mod normal, ciclul viselor e aliniat la cel al somnului. Când schimbăm fusul orar, chiar dacă dormim de la miezul nopții până la opt dimineața în noua zonă, ritmurile biologice au nevoie de mai multe ore pentru a se coordona. Visele vor să se exprime în continuare la ora lor. Brusc, numeroasele funcții biologice sunt dereglate, fapt ce explică simptomele decalajului orar. Același fenomen se petrece, cu o intensitate mai mică, după o petrecere care s-a prelungit până spre ora patru dimineața. Chiar dacă dormim până la ora douăsprezece a doua zi, perioada de somn nu va mai fi sincronizată cu celelalte ritmuri biologice ale corpului. Ultimele ore de somn, de exemplu, vor avea loc când nivelul cortizolului și temperatura corpului au început deja să crească. Acesta este motivul pentru care a doua zi ne simțim apatici și extenuați.

Organismul, fiind un tot unitar, va răspunde la suprasolicitări ca atare, implicând în primul rând funcțiile de relație, sistemul nervos, sistemul endocrin, și apoi cooptând și celelalte organe și aparate.

Datorită controlului său asupra creierului emoțional, lumina ne poate influența toate ritmurile biologice. Mai există și alte metode de a interveni asupra schimburilor energetice dintre copr și creier. Metode ale căror efecete asupra depresiei și anxietății sunt atestate de aproape cinci mii de ani de medicina tradițională chineză și tibetană. În ciuda incredibilei lor simplități și eleganțe, aceste tehnici de reglare a echilibrului emoțional au început abia acum să fie recunoscute de știința occidentală.

Prozac sau exerciții fizice

Cu cât condiția noastră fizică este mai slabă, cu cât mâncăm mai mult și petrecem mai mult timp în fața televizorului sau la volanul mașinii, cu atât mai repede se resimt efectele benefice ale exercițiului fizic, chiar și atunci când este practicat în reprize scurte.

La universitatea din Miami, doctorul LaPerriere a studiat efectul protector al exercițelor fizice în cazul unor situații dificile. Pentru cercetarea lui, a ales unul dintre cele mai îngrozitoare momente prin care poate să treacă un om: acela în care i se spune că este seropozitiv. Oamnenii erau lăsați să înfrunte singuri, fără niciun sprijin psihologic, sentința devastatoare. Doctorul a observat că pacienții care făceau în mod regulat exerciții fizice de cel puțin cinci ori pe săptămână păreau să fie protejați împotriva fricii și disperării. Mai mult, sistemul lor imunitar (care de obicei se năruie în situații de stres) rezista mai bine atunci când primeau vestea îngrozitoare. Celulele ,,natural killer’’ reprezintă prima linie de apărare a organismului atât împotriva invaziilor externe cât și împotriva proliferării celulelor canceroase. Ele se dovedesc extrem de sesibile la emoțiile noastre. Cu cât ne simțim mai bine, cu atât ele își fac mai energic datoria. Dimpotrivă, în perioadele de depresie și de stres, tind să dezactiveze sau nu se mai înmulțesc. Acest fapt a fost observat de LaPerriere la pacienții care nu făceau exerciții fizice: numărul celulelor NK scădea brutal după anunțarea diagnosticului, situație opusă celei a pacienților care se antrenează în mod regulat.

Una dintre caracteristicile efortului fizic prelungit este tocmai faptul că poate opri, cel puțin temporar, acest flux neîncetat de gânduri negre. Rareori se întâmplă să apară spontan în timpul exercițiilor, iar în acest caz este suficient să ne concentrăm asupra respirației, senzației pe care o avem în picioare când călcăm podeaua sau poziția coloanei noastre vertebrale, ca ele să dispară de la sine.

Însă, trăirea și aprecierea situațiilor de stres diferă de la individ la individ și depinde de cultură, cunoștințe, experiență, constituția fiecăruia, dar și de stăpânirea strategiilor de combatere a stresului.

Exercitiu fizic regulat permite nu numai vindecarea unui episod de depresie, ci și prevenirea lui. Într-un grup de subiecți normali, cei care se antrenau la începutul studiului erau mult mai puțin predispuși la depresie în decursul următorilor douăzeci și cinci de ani.

Piața medicamentelor împotriva depresiei a fost zguduită de un imens scandal ce are la bază studiile făcute pentru aprobarea acestor pastile în SUA. Un grup de cercetători de la Universitatea Hull din Marea Britanie a obținut de la Food and Drug Administration, instituția americană care eliberează autorizațiile de comercializare pentru medicamente, o serie de asemenea studii care nu fuese date publicității niciodată.

Cercetătătorii au tras concluzia că medicamente precum Prozac, Seroxat și Efextor nu erau cu mult mai eficiente decât un preparat placebo (o pastilă care operează pe baza autosugestiei) când venea vorba de pacienții care sufereau depresii. Numai în cazul depresiilor extrem de severe s-au dovedit aceste medicamente a fi de un real ajutor pacientilor.

Pentru ca să liniștim stresul, și să trăim în armonie cu el, trebuie să gestionăm cu mai multă delicatețe relațiile noastre cu ceilalți. De fapt, e suficient să utilizăm câteva principii de igienă emoțională. Acestea sunt la fel de simple și eficiente pe cât sunt de ignorate.

Iubirea este o necesitate biologică

Fie că vrem sau nu, până și conflictele cu vecinii – care, la urma urmelor sunt niște străini- ne pot umple de resentimente și mânie pentru restul zilei. Pe de altă parte, simțim cum ni se topește inima văzând surâsul unui copil care își ia tatăl de mână și-i spune privindu-l drept în ochi: ,,Te iubesc, tăticule!’’ Sau în fața unei femei bătrâne aflate pe patul de moarte care îi destăinuie soțului: ,,M-ai făcut fericită. Nu regret nimic. Pot să plec cu inima împăcată. Și, când vei simți vântul adiind pe față, imaginează-ți că sunt eu care vin să te sărut’’. Sau în fața unui refugiat care îl strânge la piept pe medicul dintr-o organizație umană și-i declară: ,,Ești un trimis al lu Dumnezeu. Mi-a fost atât de teamă. Mi-ai salvat fiica!’’.

Cercetările au stabilit, că relațiile dintre părinți și copil, definite de gradul de empatie ale copilului determină, câțiva ani mai târziu, tonicitatea sistemului său parasimpatic- adică exact factorul ce favorizează coerența ritmului cardiac și îi permite să reziste mai bine la stress și depresie.

Un studiu apărut în British Medical Journal a arătat că rata de supraviețuire a unor bărbați în vârstă rămași văduvi era mult sub cea a bărbaților de aceeași vârstă a căror soție era încă în viață.

Conform altui studiu, bărbații siferind de boli cardiovasculare care au răspuns cu ,,da’’ la întrebarea: ,,Soția vă arată dragostea ei?’’ prezentau de două ori mai puține simptome decât ceilalți. Cu cât acești bărbați prezentau mai mulți factori de risc (cholesterol, hipertensiune, stres), cu atât dragostea soției părea să aibă un effect protector mai pronunțat. Fenomenul invers a fost demonstrate când 8500 de bărbați sănătoși au fot supravegheați timp de cinci ani. Cei care la începutul anchetei se recunoșteau în afirmația ,,Soția mea nu mă iubește’’ s-au îmbolnăvit de ulcer în proporție de trei ori mai mare decât ceilalți. Conform acestui studio, e mai bine să fii hipertensiv sau stresat decât să nu fii iubit de soție.

Visul tuturor psihologilor, sociologilor și teologilor conturează o organizare social în care membri acestei societăți se caracterizează prin ,,iubire aplicată față de aproape’’, o societate fără agresiuni inutile și dureroase, în care oamenii vârstnici să fie integrați iar tineretul pregătit pentru o viață lungă, sănătoasă și fericită. Această stare de eustres ar trebui să reprezinte într-un viitor îndepărtat însăși norma social.

Spovedania remediu împotriva stresului

,,Înzestrat de Dumnezeu cu aspirația spre comuniune, omul își dorește să comunice și altuia viața sa interioară. A dialoga cu altul despre lucruri exterioare, nu-l mulțumește, ci simte dorința de a-și comunica gândurile, sentimentele, înclinațiile sau neputințele sale interioare. Acest fapt implică și un effort deosebit, atunci când prin Spovedanie se înțelege nu destăinuirea a ceea ce este bun în ființa sa, ci dimpotrivă, descoperirea a ceea ce este negativ, a ceea ce constituie piedică, deficiență, neputință sau izvor al unor fapte și gânduri rele”.

În prezent, într-o societate debusolată și dezorientată, înțelegerea sensului vieții este o problema din ce în ce mai grea. Valorile sunt neglijate și de aceea mulți nu reușesc să dobândească puterea de a discerne între ceea ce este util și ceea ce este nefolositor, între trecător și veșnic.

Deși fiecare dintre noi își caută liniștea sufletească, împlinirea și desăvârșirea, totuși foarte puțini oameni trăiesc cu pacea în suflet, în tăcerea rugăciunii, comunicării și comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii.

Într-o lume agitată, unde stresul afectează tot mai multe persoane, este nevoie de liniște, de regăsire, de afirmarea adevăratului eu, cel după chipul lui Dumnezeu. Pentru a ajunge unde ne este ,,locul”, avem nevoie de îndrumare, consiliere, povățuire, din partea unor persoane competențe și responsabile, într-un mediu adecvat. În Biserica, într-o atmosfera plină de încărcătură duhovnicească sau într-un cabinet psihologic (unde există adesea cel puțin o icoană), omul modern se poate liniști.

Taina Sfintei Spovedanii are un dublu rol: unul soteriologic și altul educativ. Preotul trebuie să fie bine pregătit, să fie un bun pedagog, pentru a fi ,,destoinic a învăța pe alții” (I Tim. 3, 2). Cel care vine la Spovedanie, vine cu gândul la Dumnezeu și așteaptă un răspuns de la El pentru problemele sale, care nu sunt nici puține și nici ușoare. De aceea, preotul duhovnic trebuie să fie ,,conectat” permanent la dialogul cu Dumnezeu, prin rugăciune, pentru a da răspunsul potrivit la nevoile concrete ale celui ce se mărturisește.

Părinții pustiei au făcut cunoscută o psihologie a omului care se concentrează pe smerenie, ascultare, pocăință și dragoste. ,,Ele presupun toate aspectele procesului de transformare a minții umane, prin care se atinge iluminarea. Smerenia înseamnă negarea eului neautentic, printr-o mișcare voită de găsire a sinelui lăuntric. La conștiința de sine se ajunge prin lepădarea de sine. Moarteaeului implică totuși viața eului superior, viața în Hristos”.

Prin pocăință, creștinul are nevoie de o schimbare, înnoire personală printr-o stare dinamică și continuă. ,,Dacă păcătuiește trebuie să-și revină, iar dacă împlinește multe în viața lui, să intensifice strădaniile lui. Ortodoxia e o metodă terapeutică și o educație terapeutică. În Biserică, oamenii nu sunt separați în morali și imorali, în buni și răi, prin criterii etice exterioare, ci sunt împărțiți în trei mari categorii: oameni care sunt nevindecați sufletești, cei care luptă să se vindece și cei care au fost vindecați: sfinții”.

Prin spovedanie, creștinul primește curățire de păcate, pune început bun îndreptării, dobândește sănătate sufletească, într-un cuvânt, revine la normalitate. În zilele noastre, sunt unii creștini care nu apelează la Taina Spovedaniei, ci la consilierea psihologică.

Din punct de vedere etimologic, termenul de ,,consiliere” înseamnă sfătuire, îndrumare, povățuire (engl. counsel = sfat; counselor = sfetnic, sfătuitor). Dar consilierea psihologică nu presupune sfătuirea, ci conștientizarea problemei personale, pentru aflarea soluțiilor personale, fără a fi vorba de sugestionare și sfătuire din partea psihologului. Mai potrivit pentru adevăratul sens al noțiunii de ,,consiliere” este cuvântul latin consilium, care înseamnă consfătuire, deliberare, consultare.

Teologia și psihologia sunt așadar, două domenii complementare și compatibile, urmăresc susținerea și povățuirea oamenilor, într-o relație personală, ce-i vizează pe de-o parte, pe duhovnic și pe psiholog, iar pe de altă parte, pe cei care apelează cu încredere, la ei.

În Biserica Ortodoxă ,,se propovăduiește învățătura că sănătatea psihică și mentală se află în echilibru cu sănătatea spirituală. Știința ortodoxă a spiritualității (prin pocăință, credinciosul devine făptură nouă, cu o nouă psihologie), știința fizică a medicinei și știința mentală a psihologiei nu sunt incompatibile, ci lucrează mână în mână”.

Duhovnicul medicul sufletesc

Preotul duhovnic este înzestrat de Dumnezeu cu marea harismă a vindecării sufletelor, a îndrumării duhovnicești și părintești. ,,Dacă pentru vindecarea bolilor trupești nu e necesară sănătatea medicului, pentru vindecare bolilor sufletești este necesară. În Tradiția ortodoxă, vindecarea înseamnă în principal, ca omul să ajungă la îndumnezeire. E necesar ca terapeutul să aibă experiența personală, deoarece nu e vorba de simple povețe la nivel omenesc, ci despre o cale de îndrumare către mântuire”.

Fiecărei boli îi trebuie găsit leacul potrivit, de aceea, duhovnicul ,,trebuie să fie în prezent, stăpân pe sine; în viitor, capabil de prevedere, capabil în același timp să concureze cu atleții și să sprijine slăbiciunile celor slabi, să facă și să spună totul pentru a-și înainta confrații în desăvârșire”.

Părintele duhovnicesc nu trebuie să ia asupra sa povara trecutului, încât ucenicul să fie scutit de orice căință. Însăși mântuirea adusă de Hristos, Care a ridicat păcatele lumii, lasă pe seama fiecăruia necesitatea de a și-o însuși prin faptele virtuților teologice și prin întreaga asceză pe care acestea o cer pentru a exista și a se putea dezvolta. Regula oricărei îndrumări duhovnicești este de a nu ne îngriji de folosul nostru pentru folosul celorlalți.

Tratamentul duhovnicesc presupune conlucrarea activă și permanentă a celui bolnav, pentru conștientizarea personală și pentru încurajarea examenului de conștiință. Iertarea păcatelor este iluminarea minții, eliberarea ei de dominația rațiunii și a patimilor. Atunci când mintea omului se întunecă, atunci lucrează toate patimile și omul cade în diferite păcate. Astfel, iertarea păcatelor este pe de-o parte iluminarea minții, adică eliberarea minții de stăpânirea rațiunii și a patimilor, iar pe de altă parte schimbarea patimilor. Este necesară primirea dumnezeiescului har, care vine prin taina Spovedaniei, dar și o corectă îndrumare ortodoxă, încât să fie eliberată mintea omului și să fie iluminată.

Un medic al trupului, pentru a fi considerat un medic bun trebuie să cunoască următoarele aspecte: să poată să facă o diagnosticare corectă a bolii, să cunoască bine ce înseamnă sănătatea și să cunoască modalitățile terapeutice corecte care îl vor conduce pe pacient, de la boală la sănătate. Acest lucru e valabil și pentru medicul duhovnicesc. Trebuie să cunoască de fiecare dată lucrarea patimii și să aibă posibilitatea să cunoască întunericul minții. Apoi trebuie să cunoască din experiență cum să conducă omul spre vederea lui Dumnezeu, să-i lumineze mintea întunecată și să-l conducă la îndumnezeire.

Rolul terapeutic al părintelui duhovnicesc constă în aceea că, îl ajută pe credincios să treacă de la stadiul de ,,chip” al lui Dumnezeu, la cel al ,,asemănării” cu Dumnezeu. Călăuzindu-l spre îndumnezeire, îl călăuzește de fapt spre vindecare – căci îndumnezeirea este vindecare.

Dacă duhovnicii au datoria de a se preocupa de mântuirea sufletească a fiilor duhovnicești și ucenicii au responsabilități față de duhovnicii lor. Fiii duhovnicești trebuie să aibă o atitudine de ascultare față de preotul duhovnic. Pentru a se ajunge la acea relație autentică, de ajutor duhovnicesc, de valorizare personală, de siguranță, de apropiere este nevoie din partea ucenicului de perseverență, de încredere, respect, bunăvoință, smerenie și rugăciune.

Viața duhovnicească este hotărâtor influențată de relația cu duhovnicul. Orice decizie importantă în viață are consecințe folositoare la zidirea noastră duhovnicească doar dacă are binecuvântarea duhovnicului, dacă se face în puterea și sub ocrotirea harului dat de Dumnezeu prin acea binecuvântare.

Sfântul Simeon Noul Teolog prezintă rolul părintelui duhovnicesc prin îndemnul: ,,Frate, cheamă cu stăruință pe Dumnezeu, ca să-ți arate un om care să te poată păstori în chip frumos, pe care trebuie să-l asculți ca pe însuși Dumnezeu și să săvârșești fără șovăială cele spuse ție de către el, chiar dacă cele făptuite ți se par a fi potrivnice și vătămătoare… fă ceea ce îți spune și te

vei mântui”.

Omul modern are prea multe mijloace de comunicare, dar e prea puțin ,,cuminecat” (C. Noica), asistă la un ,,dialog al surzilor, în care toată lumea vorbește și nimeni nu ascultă. La un moment dat omul nu se mai aude nici măcar pe sine însuși. Astăzi, mijloacele de comunicare în masă au eliminate liniștea și reflecția personală… Importanța ascultării în relația de ajutor este subliniată de toți psihologii. Terapia începe prin ascultare; pentru a auzi se cere mai întâi să știi să taci. Un bun terapeut trebuie să fie exersat în ascultarea de sine și în autocunoaștere, trebuie să învețe să facă liniște în,, interiorul său, pentru a putea asculta… Există o liniște care înseamnă că nu e nimic de zis și o alta care arată că totul rămâne de zis”.

Mulți psihologi cred că sănătatea psihologică a omului constă în faptul de a nu avea conflicte psihologice interioare, ci de a dispune de un echilibru psihologic. ,,Psihologia contemporană consideră ca boală, conflictul interior sau chiar trăirile ascunse, experiențele traumatice, care se află în subconștient. Însă Sfinții Părinți învață că boala nu reprezintă doar trăirile ascunse, care creează conflictele interioare, ci deteriorarea puterilor sufletului, în principal moartea și întunericul minții. Mintea nu vede pe Dumnezeu, nu are comuniune cu Dumnezeu și îmbolnăvindu-se creează toate stările bolnăvicioase. Vindecarea sufletului presupune luminarea minții”.

Mulți oameni afirmă: ,,nu sunt nebun”, ,,n-am nevoie de psiholog” sau ,,eu n-am păcate, nu mă duc la preot că și el e păcătos” (nu fac decât să se autoamăgească, refuzându-și tratamentul și vindecarea). Aceștia trebuie să conștientizeze că preotul și psihologul nu sunt răufăcători, ci binefăcători, iar când omul are nevoie de ajutor nu trebuie să ezite să-l caute și să-l găsească. Atunci când omul vrea un ajutor, cu deplină convingere și cu credință, atunci reușește, căci ,,toate sunt cu putință celui ce crede” (Mc. 9, 23).

CONCLUZII

Soțul și soția trebuie să se detașeze psihologic de familiile de origine, investindu-și sentimentele în mariaj, creând o nouă identitate de cuplu; Trebuie să constitue o complicitate internă, dar în același timp să-și recunoască reciproc autonomia; Perechea trebuie să realizeze armonie perfectă în viața sexual; Partenerii trebuie să știe să înfrunte relațiile parentale, să nu se simtă privați de atenție odată cu venirea pe lume a copiilor; Soții trebuie să se ierte reciproc, să învețe să treacă împreună peste dificultăți și tragedii, rămânând uniți; Vorbind, chiar certându-se uneori, este mai util să rămână indiferenți la insatisfacții și conflicte; Perechea trebuie să ducă o viață armonioasă, plină de voie bună, să evite plictiseala și izolarea; Soții trebuie să se susțină unul pe celălalt, să-și satisfacă reciproc nevoile; Perechea trebuie să păstreze vii în memorie amintirile romantice ale primilor întâlniri.

Căsnicia creștină, deși are un punct de la cere pornește, se prelungește în veșnicie. Adevărații iubiți și soți au convingerea că nu se împrietenesc pentru o zi sau o noapte, o lună sau un an, nici măcar pentru o viață, ci pentru veșnicie, că ei își pecetluiesc viața pentru totdeauna și că în aceeași formulă se vor înfățișa și înaintea Dreptului Judecător, pentru a da seama cum a folosit fiecare talantul pe care l-a primit în persoana partenerului sau a partenerei sale. Dintre darurile pe care i le putem oferi persoanei iubite, parcă nimic nu echivalează cu dăruirea sinelui, cu prezența fizică, alături de ea, în momentele de criză din viața acesteia.

Viața de familie, ca o sporire în dragoste și în virtute, trebuie să fie, în același timp, o neîncetată descoperire a universului credinței, spre unirea cu Dumnezeu, întrucât familia nu poate construe relații bune fără Dumnezeu.

Omul modern are prea multe mijloace de comunicare, dar e prea puțin ,,cuminecat”, asistă la un ,,dialog al surzilor, în care toată lumea vorbește și nimeni nu ascultă. La un moment dat omul nu se mai aude nici măcar pe sine însuși. Astăzi, mijloacele de comunicare în masă au eliminate liniștea și reflecția personală… Importanța ascultării în relația de ajutor este subliniată de toți psihologii. Terapia începe prin ascultare; pentru a auzi se cere mai întâi să știi să taci.

Deși efectele stresului în familia contemporană sunt multiple, nu trebuie să ne sperie acest lucru, ci să avem încredere în noi înșine și încredere în Dumnezeu, căci ne îndeamnă: ,,îndrăzniți, Eu am biruit lumea’’. Familia contemporană nu trebuie să fugă de problemele care apar, ci să le facă față și să lupte cu ele, raportându-se la Dumnezeu și la semeni.

Un lucru important este faptul că preoții duhovnici ortodocși, prin vasta lor experiență, nu își rezervă singuri dreptul de-a oferi soluții familiilor aflate în dificultate (aici amintim stresul și problemele cu care se confruntă ea în societatea contemporană), ci susțin împreună lucrarea duhovnic-psiholog-asiatent social.

Dintre toate aprecierile viitorologilor, reținem convingerea plină de speranță a unei bune cunoscătoare a problemelor cu care se confruntă familia contemporană: ,,este o certitudine faptul că familia conjugal va continua să existe ca cea mai important verigă a dezvoltării societății, a supraviețuirii sale, purtătoarea cea mai fidelă a ștafetei vieții pașnice și creatoare de la o generație la alta’’.

A trăi tot timpul în stres este totuna cu a conduce mașina cu mare viteză fără să apeși pe frână și fără să iei în seamă starea drumului: accidental este inevitabil. Pe bună dreptate, cele mai periculoase sunt socotite a fi nu stresurile fizice, ci cele psihoemoționale. Tăișul lor e îndreptat în mod nemijlocit asupra sistemului nervos și, în mod corespunzător, provoacă afecțiuni pe teren nervos.

În mod evident, nu doar evenimentul ca atare, ci și atitudinea noastră față de el reprezintă o sursă de stres. El ne rănește în primul rând când reacționăm la el incorrect, necreștinește. Adeseori funcționează lanțul causal următor: păcat-stres-boală.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R, București, 2008

Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E.E., Bem, D.J., Introducere în psihologie, Ed. Tehnică, București, 2002,

Ausubel, D., F. Robinson, Învățarea în școală, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1981,

Avdeev, Dimitri, Femeia și problemele ei. Perspectiva psihiatrului ortodox, Ed. Sophia, București, 2010.

Baba, A. I., Rodica Giurgea, Stresul, adaptare și patologie, Ed. Academiei Române, București, 1993,

Băban, A., Stres și personalitate. Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998,

Băbuș, Pr. Prof. Dr. Emanuil, Ortodoxia națiunilor în Europa Occidentală, în vol.Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Ed. Universității din București, 2006,

Băiceanu, L., Dicționar ilustrat de psihologie, Englez-Român, Ed. Tehnică, București, 2004, p. 318

Barnet, D., Building new dreams. Supporting parents adaptation to their child with special needs. Infants and Young Children, 2003, Vol.16, No.3,

Basil, Zion W., Eros și transfigurare, trad. de Ioan Ovidiu Bobăilă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001,

Bellea, Nicodim, Funcția soteriologică și educativă a Tainei Spovedaniei, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6, 1982,

Birkenbihl, Vera, Sresul-un prieten prețios?, Ed. Gemma pres, București, 1999,

Boboc, I., Comportamentul organizațional și managerial. Fundamente psihologice și politologice, Ed. Economică, București, 2003, vol. 1, p. 61

Boca, Pr. Arsenie, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de taină, Ed. Agaton, Făgăraș, 2002,

Bogdan-Tucicov, A., Vocația familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România, Ed. Armonia, București, 1996,

Boncu, St., Psihologia influenței sociale, Ed. Polirom, Iași, 2002,

Breck, Pr. Prof. Dr. John, Darul sacru al vieții, traducere de PS. Dr. Irineu Pop Bistrițeanu, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2001,

Bulgaru, Maria, Sociologie, vol. II, Ed. USM, Chișinău, 2003,

Chelaru, Ioan, Căsătoria și divorțul- Aspecte juridice, religioase și de drept comparat, Ed. Acteon, București, 2003,

Choi, S. W., The wound-healinh effect of a glycoprotein fraction isolated from aloe vera, în British Journal of Dermatology, 2001, vol. 145,

Ciobanu, Monica, Studiul mobilității familial cu ajutorul genealogiei sociale, în rev. Sociologie Românescă, București, Anul V, nr. 5,

Clement, Olivier, Despre secularizare, trad. rom. Daniela Cojocariu, în rev. Contacts (SOP), anul LI (1999), nr. 187,

Costache, Diac. Asist. Dr. Doru, Rolul familiei în educația copiilor, în vol. Congreul Internațional Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002,

David, Daniel, Psihologie clinica și psihoterapie. Fundamente, Ed. Polirom, Iași, 2008,

Davis, H., R., Rushton, Counselling and supporting parents of children with developmental delay: a research evaluation. Journal of Mental Defiency Research. 1991 Vol.35,

Dejica, D., A. Mureșan, S. Tache, Stresul oxidtiv în bolile interne, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2000,

Derveco, P., I. Anghel, Sistemul cardio-vascular în condiții de stres, în Viața Medicală, 1988, nr. 9,

Dohrenwend, B.P., Stressfull Live Events, New York, 1974,

Dumitrașcu, Nicolae, Tehnici proiective în evaluarea personalității, Ed. Trei, București, 2005,

Fletcher, B.C., R.L Plyne, Stress and Work; a review and theoretical framework, Londra, 1980, nr. 1,

Floru, R., Stresul psihic, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974,

Foca, Pr. Mihai-Claudiu, Fenomenul secularizării, în rev. Slova creștină, anul II (2010), nr. 18,

French, J.R.P., R.D. Caplan, Organisational Stress and Individual Strain, în The Failure of Success, New York, 1973,

Glassman, A., Depression and the course of coronary artery disease, în American Journal of Psychiatry, 1998, vol. 155,

Goliszek, Dr. Andrew, Învingeți stresul, Ed. Teora, București, 1998,

Green, S.E., What do you mean what’s wrong with her?Stigma and the lives of families of children with disabilities. Social Science Medicine,2003, Vol. 57,

Hausherr, Irénée, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin, Ed. Deisis, Sibiu, 1999,

Hrisostom, Arhiepiscopul de Etna, Elemente de Psihologie pastorală Ortodoxă, Ed. Bunavestire, Galați, 2003,

Iamandescu, Dr. Ioan Bradu, Stresul psihic și bolile interne, Ed. All, București, 1993,

Idem, Stresul psihic, Ed. Info Medica, București, 2002,

Iurgea, N., Fiziologia efortului fizic, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2001,

Jonson, G., Comportamentul organizațional. Înțelegerea și conducerea oamenilor în procesul muncii, Ed. Economica, București, 1998,

Jung, C. G., Puterea sufletului-Antologie, Ed. Anima, București, 1994,

Jurca, Eugen, Spovedanie și psihoterapie – interferențe și diferențe, Editura Rotonda, Pitești, 2008,

Jurcan, Pr. Prof. Dr. Emil, Stabilitatea familiei, în Credința Ortodoxă, Alba Iulia, 2000, an I, nr. 1, ian.-iun. 2000,

Kach, F., The effects of exercise on the aging process, în The Physician and Suport Medicine, 1976, vol. 4,

Katz, L. F., Buffering children from marital conflict and dissolution, în Clin Child Psychol, 1969, vol. 26,

LaPerriere, A., Exercise intervention attenuates emotional distress and natural killer cell decrements following notification of positive serologic status of Hiv-1, în Biofeedback and Selfregulation, 1990, vol. 15,

Layer, R., Rate of change and stress: a test of the Future Shock, în Hypothesis Social Forces, 1974, nr. 52,

Lazarus, R. S., Psychological Stress and the Coping Process, New York, 1966,

Leviit, A. R., Bright light augmentation in antidepressant nonresponders, în Journal of Clinical Psychiatry, 1991, vol. 52,

Lupșan, Gabriela, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iași, 2001,

Maticek-Grossarth, R., Self-regulation and mortality from cancer, coronary heart disease and other causes: A prospective study, în Personality and Individual Differences, 1995, vol. 19,

Medalie, J. H., The importance of biopsychosocial factors in the development of duodenal ulcer in a cohort af middle-aged men, în American Journal of Epidemiology, 1992, vol. 136,

Melgosa, J., Fără stress, Ed. Viață și sănătate, București, 2000,

Mihoc, Pr. Constantin, Taina Căsătoriei și familia creștină, Ed. Teofania, Sibiu, 2002,

Minulescu, Mihaela, Teorie și practică în psihodiagnoză, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003,

Mirtrofan, Iolanda, Vasile D., Terapii de familie, Ed. Sper, București, 2000,

Idem, Cuplul conjugal-armonie și dizarmonie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989,

Idem, Introducere în psihosociologia și psihosexologia familiei, Ed. Alternative, București, 1997,

Idem, Psihologia relațiilor dintre sexe, Ed. Alternative, București, 1997,

Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Adevărul și frumusețea căsătoriei, Ed. Tipografia Ep. Ortodoxe Alba Iulia, 1996,

Moore, R. J., Neural control of the pineal gland, în Behavioural Brain Research, 1998, vol. 73,

Nădăsan, Valentin, Față în față cu stresul: o aventură în lumea stresului cu Robinson Crusoe, Ed. Viață și Sănătate, București, 2009,

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Ce probleme ridică pastorația familiei în vremea noastră(II), în Vestitorul Ortodoxiei, aug. 2002,

Idem, Familia azi, Probleme pastorale și sociale, în rev. Glasul Bisericii, anul LVII (2001), nr. 9-12,

Osterrieth, P., Copilul și familia, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1973,

Paffenbarger, R. S., Physical activity and personal characteristics associated with depression and suicide in American college men, în Acta Psychiatrica Scandinavica, 1994, vol. 377,

Parkimson, L., Separarea, divorțul și familia, Ed. Alternative, București, 1993, p. 75

Paul Popescu-Neveanu, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1978,

Percek, A., Stresul și relaxarea, Ed. Teora, București, 1993,

Perry, A., A model of Stress in Families of children with developmental disabilities: Clinical and research Applications, Journal on Developmental Disabilities, 2004, Vol.11,

Petroman, Pavel, Psihologia familiei, Ed. Eurobit, Timișoara, 2003,

Pitariu, H.D., Stresul profesional la manageri : corelate ale personalității în contextual situației de tranziție social-economică din România, Ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2004,

Popa, Pr. Dr. Gheorghe, Comuniune și înnoire spirituală în contextul lumii secularizate, Ed. Trinitas, Iași, 2000,

Popescu, Pr Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, E.IBMBOR, București, 1998,

Rada, Cornelia, Planificarea familial la limita dintre medical și social, o abordare antropologică și psiho-medicală, Ed. Paralele 45, Pitești, 2009,

Rască, L., A. Deaconu, Comportamentul organizațional și managmentul resurselor umane, Ed. ASE, Bucuresti, 2002,

Remete, Pr. Prof. Dr. George, Familia în concepția creștină, în Credința Ortodoxă, Alba Iulia, 1996, an I, nr. 1, apr.-iun.,

Savca, L., Autoreglarea emoțională, Ed. Didactică, Chișinău, 1993,

Schroder, Jorg-Peter, Reiner Blank, Managementul stresului: recunoașterea și combaterea eficientă a situațiilor stresante, Ed. All, București, 2011,

Servan-Schreiber, David, Vindecă stresul, anxietatea și depresia fără medicamente și fără psihanaliză, Ed. Elena Francisc Publising, București, 2004,

Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om: abisurile și culmile filosofiei, trad. rom. Pr. Prof. Ioan Ică și Diac. Ioan Ică jr., Ed. Sofia, București, 2010, p. 49

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 2003,

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică, E.I.B.M.B.O.R., București, 1978,

Idem, Taina Pocăinței ca fapt duhovnicesc, în Ortodoxia, nr. 1, 1972,

Stoleru, Pr. Nicolae, Viața morală a soților în cadrul unirii conjugale, în Studii Teologice, seria aII-a, XXVI, 1974, nr. 7-8,

Stora, Jean-Benjamin, Stresul, Ed. Meridiane, București, 1999,

Talbott, Shawn, Hormonul stresului: efecte și soluții, Ed. Paralela 45, Pitești, 2004,

Teșu, Pr. Prof. Dr. Ioan C., Familia contemporană între ideal și criză, în Vol. Familia în Societatea Contemporană, Ed. Doxologia, Iași, 2011,

Tunea, Simion, Stresul zilei, Ed. Helicon, Timișoara, 1995,

Velea, Ovidiu Popa, Mecanisme adaptative și implicații în practica medical, Ed. Infomedica, București, 1999,

Vincet, R., Cunoașterea copilului, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972,

Vlachos, Mitropolitul Hierotheos, Psihoterapia Ortodoxă – continuare și dezbateri, Ed. Sofia, București, 2001,

Vlăsceanu, L., Zamfir,C., Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București,

Ware, Kallistos, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, București, 1996,

Westminster Dictionary of Christian Ethics, Philadelphia, Westminster, 1986,

Wilson, D. S., Eye movement desensitization and reprocessing: Effectiveness and autonomic correlates, în Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry, 1996, vol. 27,

Zorin, K.V., Păcatele părinților și bolile copiilor, Ed. Sophia, 2007, București, 2007,

Zorlențan, T., E.Burduș, E. Căprărescu, Managementul organizației, Ed. Holdin, București, 1995, p. 145