Efectele Socio Psihologice Asupra Adultilor în Urma Divortului
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1 – Perspectiva generală asupra problematicii divorțului
1.1. Definirea conceptului de divorț și evoluția lui de-a lungul timpului
1.2. Factori de risc în ceea ce privește divorțul
1.3. Etapele divorțului
Capitolul 2 – Efectele emoționale ale divorțului. Studiu comparativ: experiența masculină, experiența feminină
2.1.Implicații afective și psihologice
2.1.1.Perspectiva feminină
2.1.2.Perspectiva masculină
2.2. Stresul între cauză și consecință a disoluției căsătoriei
Capitolul 3 – Dimensiunea socială asupra efectelor divorțului. Studiu comparativ. Familia monoparentală.
3.1. Omul divorțat în societate. Adaptarea la schimbarea statutului și a vieții.
3.2. Perspectiva unei noi familii.
3.3. Posibile consecințe ale divorțului pentru asistența socială
3.3.1. Criza separării
3.3.2. Posibilii clienți
3.4. Restructurarea familiei: familia monoparentală.
Capitolul 4 – Consilierea persoanelor divorțate. Intervenția asistentului social în ameliorarea efectelor negative ale divorțului.
4.1. Modalități și strategii de coping la persoanele divorțate
4.1.1. Divorț și coping
4.1.1.1. Studii empirice
4.2. Rolul asistentului social în familie – consiliere în caz de divorț
Capitolul 5 – Studiu experimental privind influențele divorțului asupra adulților care trec prin această experiență
5.1. Obiectivele studiului
5.2. Ipoteze de lucru
5.3. Metoda de lucru
5.4. Lotul de studiu
5.5. Rezultate obținute
5.6. Concluzii și perspective de studiu
Anexe
Bibliografie
INTRODUCERE
Divorțul oglindește căsătoria, în sensul în care sunt reluate, reevaluate, reconsiderate motivele care au stat la baza deciziei de căsătorie și raportate din nou sau poate pentru prima dată la propria persoană. Se constată adesea că motivațiile nu au fost trecute prin filtrul personal profund, ci mai degrabă au fost preluate pe nedigerate din mediul social înconjurător, ori că nu mai corespund cu ceea ce este persoana în prezent.
Întemeierea unei familii prin căsătorie este un obiectiv văzut ca fiind calea sigură spre împlinire, fericire, stabilitate, evoluție, creștere personală, profesională, financiară, integrare, creștere și validare socială și morală.
Când prezentul aduce ideea divorțului în prim-plan nu este un fapt de ignorat. Dacă a venit o dată, cu siguranță se va întoarce. Nu înseamnă că trebuie pusă în practică, ci este necesar să fie analizat contextul individual și cel relațional în care această posibilitate a prins viață. Orice căsnicie are astfel de momente și trecerea lor sub tăcere nu este o soluție bună pe termen lung, deși este cea mai folosită.
O plantă nu poate crește vlăstare în direcții noi până când ramurile vechi nu au fost scurtate. Oamenii nu pot să crească până nu descarcă povara vinei, a eșecului și a regretului și până nu privesc dincolo de trecutul lor.
Divorțul nu conține în sine doar o încheiere, ci și un început pentru un nou drum.
1.1 Definirea conceptului de divorț și evoluția lui de-a lungul timpului
Desfacerea căsătoriei, divorțul, este singura modalitate de disoluție a căsătoriei valabil încheiate. Divorțul, fie că este pronunțat la inițiativa unuia dintre soți, fie pe temeiul consimțământului ambilor, stinge, pe data rămânerii irevocabile a hotărârii instanței, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soți, în special efectele de natură personală.Conform Codului Familiei, divorțul este definit ca desfacerea căsătoriei printr-o hotărâre judecătorească, pe baza motivelor temeinice sau a acordului soților în vederea desfacerii uniunii dintre ei.
Atenția deosebită pe care legiuitorul a acordat-o acestei instituții se explică prin efectele serioase pe care le produce. De aceea divorțul este reglementat de norme imperative, desfacerea căsătoriei putându-se realiza numai cu respectarea condițiilor imperative ale legii.
Divorțul nu este o instituție perfectă, ci doar „un rău necesar, căci pune capăt deseori, unui rău și mai grav ”(Florian, Emese, 2003:81).Desfacerea cu prea mare usurință a căsătoriei, pentru motivemai degrabă iluzorii, ar risca transformarea căsătoriei-care se află la baza edificiului social- într-o simplă uniune temporară. De aceea recomandarea implicită a legiuitorului prin care a încredințat instanțelor judecătorești ( și nu altor autorități ) dreptul de a decide asupra menținerii sau desfacerii căsătoriei și a instituit o procedură specială, adaptată particularităților cauzelor cu asemenea obiect.
Divorțul este un fenomen psihosocial complex, reprezintă forma finală a desfacerii vieții conjugale, modificând viața partenerilor și a descendenților acestora. El antrenează stadii tensionale, conflicte, frustrări și insatisfacții ale unor efecte ce se prelungesc dincolo de pronunțarea instanțelor de judecată.
Legislația în vigoare (noul Cod Civil, art.373) prevede desfacerea căsătoriei prin divorț având în vedere următoarele posibilități:
a. prin acordul soților
b. la cererea unuia dintre soți, atunci când datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă
c. la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani
d. la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei
Evoluția divorțului de-a lungul timpului
Cel mai cunoscut caz de divorț din toate timpurile rămâne cel dintre Henric al VIII-lea și Papa Clement al VII-lea. Lupta a început în 1527, când regele Angliei a încercat să-l forțeze pe Papă să-i anuleze căsătoria cu Catherine de Aragon, care nu reușise să-i ofere un moștenitor. Hotărât să se căsătorească din nou – cu mai tânăra Anne Boleyn, Henric al VIII-lea a sfârșit prin a rupe legăturile cu Biserica Catolică în 1522, când s-a autoproclat șeful unei noi biserici: Biserica Angliei. A apărut astfel prima fisură într-un stil de viață care dura de mai bine de 1000 de ani, iar ca urmare a deciziei unilaterale ale regelui societatea engleză a trecut prin foarte multe transformări.
Cea de-a doua căsătorie a lui Henric al VIII-lea n-a durat mult: la doar trei ani după controversata căsătorie, Anne Boleyn a fost acuzată de trădare, adulter și incest, și a fost condamnată la moarte. Inamicii săi au acuzat-o că a distrus sfânta instituție a căsătoriei, stabilind un precedent foarte periculos. Adevărul este însă altul: așa-zisul precedent a dus doar la un singur divorț, în anul 1552. Apoi termenul nici nu a mai fost folosit până în anul 1670.
Biserica Angliei se opunea atât de tare divorțului încât singura modalitate de a-l obține era printr-un act al Parlamentului, deci o lege votată de ambele camere. Puțini erau însă cei care aveau mijloacele de a obține un astfel de act – sau erau măcar dispuși să-și expună problemele personale presei, publicului și celor câteva sute de parlamentari. Când într-un final o lege a divorțului a fost adoptată în Anglia – în 1857, numărul total de divorțuri din istoria țării era de 324.
Din aceste 324 de cazuri de divorț, doar patru fuseseră inițiate de femei. Dacă un bărbat putea obține divorțul printr-o dovadă de adulter, unei femei îi era de zece ori mai dificil: ea trebuia să probeze nu doar adulterul, ci și circumstanțe agravante serioase. De-a lungul anilor, femeile care încercau să divorțeze au descoperit că nici măcar violul, părăsirea căminului și problemele financiare nu erau luate în seamă. Și atunci, ce motiv era suficient de puternic încât să-i permită unei femei să divorțeze? S-a aflat abia în 1801, când o femeie pe nume Jane Addison a obținut divorțul după ce a demonstrat că soțul ei a înșelat-o cu propria soră chiar în căminul propriu.
Potrivit tradiției catolice, căsătoria nu poate fi desființată atâta timp cât ambii soți sunt în viață. În Franța în anul 1792 a fost instituit divorțul, incepând cu 1803 este supus unor restricții iar în 1816 este interzis. Redevine legal în 1884, conform legii Naquet,pe motivul vinovăției cel puțin a unuia dintre consorți. După 1884 putem observa o evoluție lentă și constantă a divorțurilor, apoi o stabilizare (în jurul cifrei de 1 divorț la 10 căsătorii în deceniile cinci și sase) iar începând cu 1975 asistăm la o creștere progresivă (până la 3 divorțuri la 10 căsătorii)
Cu toate că instituția divorțului a apărut mai târziu, o formă rudimentară a 'motivelor de divorț' o regăsim încă din cele mai vechi timpuri, respectiv în matriarhat, unde relațiile dintre soți erau dominate practic de poziția desosebită a femeii care nu era inferioară bărbatului, ci dimpotrivă o nesocotire a voinței acesteia și a hotărârii ei, exprimată în public ducea în mod inevitabil la ruperea legăturii conjugale și de cele mai multe ori rudele soției îi aplicau bărbatului o corecție fizică sau chiar una cu consecințe patrimoniale.
Apariția Codului Civil
Unirea Principatelor (1859) și perioada imediat următoare, caracterizată și sub aspectul familiei de numeroase reforme, a marcat practic schimbarea aproape în întregime a unui edificiu juridic: Codul Civil Român, promulgat de A.I.Cuza la 4-16 decembrie 1864, a fost principalul izvor care a stat la baza reglementării raporturilor de familie pentru aproape 100 de ani.
Potrivit Codului Civil nu se putea cere divorțul decat pentru anumite motive expres prevăzute de lege, în cazul în care cererea se intemeia pe alte motive, aceasta era respinsă.
Motive de divorț prevăzute de Codul Civil erau:
'bărbatul sau femeia pot cere divorțul pentru adulter'
Adulterul era considerat nu numai ca motiv de divorț dar și ca un adevărat delict penal, căci Codul Penal dădea dreptul soțului ultragiat prin adulter să ucidă pe cel ultragiator prins în flagrant și în casa conjugală.
'căsătoriții pot, fiecare în parte, să ceară divorțul pentru excese, cruzimi și insulte grave pe care și le-ar fi făcut unul altuia';
Prin excese, cruzimi și injurii grave se ințelegeau următoarele:
Excesele sunt acte de violență și vrăjmășie care întrec orice măsură și sunt de natură a pune în pericol viața sau sănătatea unuia dintre soți.
Cruzimile sunt acte de brutalitate, asprime, de rele tratamente personale, loviturile și rănile care nu pun însa în pericol viața sau sănătatea omului.
Injurii grave sunt cuvinte injurioase, termeni de dispreț, actele insultătoare, prin care unul dintre soți atentează, intenționat, la onoarea, demnitatea sau considerațiunea celuilalt și arată pentru el sentimente de ură, aversiune și dezgust.
'desființarea căsătoriei se poate cere și dobândii când unul din soți va fi osândit la munca silnică sau la recluziune'
Soțul inocent poate cere divorțul, când celălalt va fi condamnat la munca silnică sau recluziune, pedepse care degradează și șterg din rândul cetățenilor pe cel pedepsit. Această cerere nu putea fi admisă decât când hotărârea rămânea definitivă, și nu mai putea fi atacată cu nici o cale de atac. Soțul putea cere divorțul, chiar și în cazul când soțul condamnat era grațiat sau i se micșora pedeapsa. Nu se putea cere divorțul dacă soțul condamnat iși ișpășise pedeapsa înainte de a se fi căsătorit, deoarece se presupune că s-ar fi cunoscut acest lucru.
'vrăjmășirea vieții'
Acest motiv de divorț era considerat inutil introdus în Codul Civil deoarece putea fi contopit în motivul cu privire la excese, cruzimi și injurii grave'
De asemenea mai târziu a fost introdus și un alt motiv de divorț:
'alienația mintală'
Unul dintre factorii determinanți pentru care alienația mintală a fost introdusă ca motiv de divorț l-a constituit îngrijorarea societății care nu dorea transmiterea 'bolii' pe cale ereditară, existând opinia conform căreia : ' urmele bolii contactate de un individ nu se sting cu el, ele trec la descendenții săi într-o formă întotdeauna mărită.
Majoritatea normelor dreptului familiei se găsesc în Codul Familiei, respectiv Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1954, ce a intrat in vigoare la 1 februarie 1954. Adoptarea și punerea în aplicare a acestui cod a consacrat existența dreptului familiei ca ramură de-sine-stătătoare în sistemul de drept român.
Este evident că aplicarea Codului Familiei pe parcursul a 51 de ani a făcut ca acesta să fie supus unor numeroase completări și modificări.
Socitatea română acceptă divorțul fără rezerve, desfacerea căsătoriei putând rezulta inclusiv dintr-o manifestare tacită de voință dedusă dintr-o nouă căsătorie a unuia dintre soți. Lucrurile s-au schimbat radical sub influența doctrinei creștine care a propovăduit indisolubilitatea căsătoriei și a respins în mod categoric divorțul. Vreme de secole, sub influența Bisericii catolice dominante, divorțul a fost complet desființat; doctrina protestantă, ca și cea ortodoxă, s-au dovedit mai flexibile și au recunoscut valabilitatea despărțirii din punct de vedere al dreptului canonic. Revoluția franceză de la 1792 a marcat laicizarea căsătoriei, devenită un simplu contract civil, și a restabilit divorțul. Ca reflex al teoriei naturii contractuale a căsătoriei , divorțul avea la origine consimțământul soților exprimat în fața ofițerului de stare civilă; de asemenea pentru motive anume determinate, soțul era îndreptățit să ceară desfacerea căsătoriei în fața autorităților judiciare. Codul Napoleon a menținut instituția divorțului, dar i-a adus câteva îngrădiri, printre care stabilirea cu caracter limitativ a motivelor de divorț, instituirea unor reguli de procedură deliberat greoaie și de durată. Codul civil român, urmând modelul celui francez, reglementa divoțtul pentru cauze determinate (acestea fiind: adulterul, excese și cruzimi, insulte grave, pedeapsa la munca silnică sau recluziune, atentat la viața celuilalt soț) și divorțul prin consimțământ mutual.
În societatea contemporană divorțul a devenit un fapt aproape banal; pe măsură ce rata divorțialității a crescut, fenomenul a devenit mai lesne de perceput și mai usor de tolerat,treptat-treptat fiind acceptat-dar fără a fi încurajat-nu ca eșec, ci ca posibilă soluție a unor relații conjugale disarmonice. Atenuarea considerabilă a presiunii normelor și obiceiurilor tradiționale, o oarecare indulgență legală manifestată prin abandonarea unora din condițiile restrictive ale divorțului și, poate nu în ultimul rând, scăderea influenței bisericii și a religiei, au favorizat o mai mare permisivitate în ceea ce privește divorțul.
Formele Divorțului
– divorț emoțional – manifestarea divergențelor dintre parteneri,deteriorarea raporturlor afective; un divorț emoțional poate avea loc cu mult înainte ca un cuplu să se separe fizic;
– divorț legal – pronunțarea de către o curte de justiție a disoluției căsătoriei;
– divorț economic- divizarea proprietății între parteneri,separarea bunurilor casnice, stabilirea obligațiilor de plată a pensiei alimentare;
– divorț părintesc- încredințarea minorilor unui părinte,stabilirea drepturilor celuilalt părinte asupra copiilor minori;
– divorț comunitar- divizarea comunității de prieteni și izolarea de comunitatea de rudenie a fostului soț;
– divorț psihic- dobândirea autonomiei psihice față de fostul partener de căsătorie; indivizii care rămân afectați de pierderea partenerului pot să aibă dificultăți în constituirea unor noi relații și activități.
În țările europene, divorțul este reglementat de trei tipuri de legislații:
a) divorțul sancțiune – prevede că disoluția căsătoriei se face în urma constatării culpei unuia dintre soți
b) divorțul faliment- apare când legăturile dintre soți sunt puternic afectate, încât cei doi soți sunt conștienți ( deși nu în egală măsură ) ca uniunea lor nu mai poate continua;
c)divorțul remediu- este soluția unei căsătorii complet compromise pentru a permite partenerilor să se recăsătorească
Factori de risc în ceea ce privește divorțul
Există importanți factori macroscopici care ne dezvăluie fragilitatea unui cuplu. Deși se poate acționa (între anumite limite) și la nivelul macrosocial, în scopul prevenirii disoluției familiale, totuși, nivelul predilect de acțiune este cel microsocial. La acest nivel, principala orientare teoretică (și practică, pentru că modelează strategiile de intervenție) este cea care susține că există o legătură între satisfacție și stabilitate.
Gradul de compatibilitate între parteneri
Această teorie susține că este probabil ca stabilitatea cuplului să fie favorizată de o homogamie relativă. În contrast, diferențele mari dintre soți comportă riscuri, generând o incompatibilitate între ei și ducând, în final, la separare. Principalele dimensiuni de analiză a (in)compatibilității dintre parteneri sunt: vârsta, nivelul de educație, standardul economic, mediul de proveniență (rural sau urban), naționalitatea, religia, preocupările de timp liber, valorile și concepția despre viață în general. (Zamfirescu, Florin,1999: 3-15)
Aceste dimensiuni se reflectă concret în viața de familie, influențând gradul de acord/dezacord al soților asupra mai multor aspecte și activități (de exemplu, bugetul familial, timpul liber, prietenii, manifestarea afecțiunii).Aceste dezacorduri se pot transforma în surse de conflict.Un loc aparte în cercetările de sociologie a familiei ocupă variabila vârstă. Una dintre lucrările de pionierat în acest domeniu demonstrează că vârsta la căsătorie este un element important, această vârstă trebuind să asigure flexibilitatea, dar și maturitatea soților.(Burgess & Cottrell, 1939:115-117).Burgess și Cottrell ajung la concluzia că:„În marea majoritate a cazurilor sunt neîndoielnice efectele nefericite ale căsătoriilor încheiate la vârste foarte tinere”. Diferența de vârstă dintre soți nu creează probleme atunci când se înscrie în limitele mediilor statistice existente în populația dată.(Terman, Lewis,1938:183-187). Un alt studiu descoperă însă că egalitatea relativă a vârstelor celor doi soți este favorabilă stabilității cuplului. (Locke,Harvey,1951:103)
Teoria schimbului psiho-social
Această teorie pune accentul pe varietatea indivizilor în ceea ce privește așteptările și aspirațiile lor în raport cu căsnicia. De la un cuplu la altul, așteptările și obiectivele sunt diferite. Chiar în interiorul aceluiași cuplu, dorințele și aspirațiile pot varia și se pot modifica de-a lungul anilor.Așteptările influențează foarte mult nivelul de satisfacție maritală. Schimbul psiho-social ne permite să înțelegem cum soții își pot realiza propriile nevoi – chiar dacă sunt diferite, chiar opuse – prin mecanismele psihologice de pierdere/câștig, care devin criterii de evaluare a relației și opțiuni oferite soților.(J.W., Thibault, 1959:35-36) Repartizarea sarcinilor gospodărești, educația copiilor, banii disponibili, profesia fiecăruia, timpul liber, relațiile sexuale ș.a. – la un moment dat duc inevitabil la anumite tensiuni și fricțiuni care nu pot fi ocolite, atunci când soții au sentimentul că dau mai mult decât primesc
Socializarea în familia de origine
Accentuarea acestui factor este tipică abordării sociodinamice, care trasează, pe de o parte, relațiile între comportamentele manifeste între soți, și pe de altă parte, relațiile între sentimentele și gândurile lor latente. Dificultățile conjugale actuale sunt puse pe seama dificultăților emoționale trăite în copilărie.
Relațiile anterioare, în special primele relații familiale, au un impact direct asupra evoluției vieții maritale. Un mediu familial caracterizat prin practici educative coerente, care oferă afecțiunea necesară, pregătește individul într-un mod mai adecvat pentru relații intime satisfăcătoare. Dimpotrivă, un mediu familial distorsionat, dezorganizat, caracterizat de violență, abuzuri, neglijență, incoerență educativă – favorizează moduri de reacție afective, cognitive și comportamentale considerabil dăunătoare stabilității relațiilor intime și satisfacției conjugale.
Influența familiei de origine asupra stabilității cuplului a fost pusă în evidență de numeroase studii, existând o corelație statistică semnificativă între divorțul părinților și divorțul copiilor.(Bumpass,Larry,1991:28) Persoanele fericite în căsnicie provin din familii unde dorințele lor erau luate în considerare, pe când persoanele divorțate, din familii dominatoare.(Lewis,Terman,1938:228-229)
Factorii cognitivi
Abordarea socio-cognitivă, care aduce în prim plan acești factori, este o concepție despre relațiile intime, bazată pe diferitele principii de învățare. Sursele personale de satisfacție sau de insatisfacție, gesturile, acțiunile îndeplinite de către o persoană, explicațiile elaborate de fiecare pentru a înțelege mai bine viața sa intimă sunt interpretate ca tot atâtea comportamente învățate, în tinerețe sau în decursul primelor relații intime, dar și în timpul relației actuale.(Wright,John,1993:179-183)
Pornind de la teoria schimbului psiho-social, satisfacția/insatisfacția sunt determinate de raportul perceput în mod subiectiv de fiecare soț între beneficiile sau câștigurile și costurile sau pierderile suferite – un fel de bilanț, în același timp cognitiv și afectiv. În stabilirea acestui bilanț, criteriile fiecăruia sunt diferite. Indivizii care au trăit mai multe relații pline de satisfacții sau de la care au învățat multe lucruri noi, au , în general, criterii de evaluare mai ridicate decât cei care au avut mai puțin succes pe plan relațional – aceștia sunt mai flexibili, mai maleabili. Persoanele care sunt în mod regulat în contact cu alte persoane agreabile pun mai ușor capăt unei relații nesatisfăcătoare, decât persoanele care au o viață socială redusă.
Relațiile sexuale cu alți parteneri precum și căsătoriile (și divorțurile) anterioare actualei căsătorii au un impact negativ asupra acesteia. În schimb, legăturile numeroase de prietenie cu ambele sexe înainte de căsătorie cresc stabilitatea cuplului. Acest lucru se poate explica prin educarea sociabilității, trăsătură esențială pentru buna funcționare a unei căsnicii.(Locke,Harvey,1951:229)
Abilitățile relaționale
Comunicarea, rezolvarea problemelor, schimbul pozitiv (exprimarea afecțiunii, satisfacția sexuală) și exprimarea agresivității constituie zone unde abilitățile relaționale sunt deosebit de importante.Acestea sunt cele patru dimensiuni relaționale cruciale pentru stabilitatea cuplului. (Wright,John,1993:181)
Ele se pot operaționaliza în diferite manifestări ale interacțiunilor în cadrul cuplului: – schimbul de afecțiune între soți (comportamente verbale și nonverbale) – schimbul de ostilități între soți (comportamente verbale și nonverbale) – capacitatea de a asculta (comportamente verbale și non-verbale) – sprijin (comportamente verbale și non-verbale) – rezolvarea conflictelor (comportamente verbale și non-verbale) – sexualitate (comportamente verbale și non-verbale). Modelul nepotrivit al interacțiunii se formează din cauză că nu există abilități de a asculta pe celălalt, abilități pentru a face față situațiilor dificile. Cuplurile nu diferă numai după frecvența și motivele neînțelegerilor din căsnicia lor, ci și după intensitatea sentimentelor generate de aceste neînțelegeri.
Factorii economici
În studiul citat,(Locke,Harvey,1951:268-270) Locke găsește următorii factori economici care sunt asociați pozitiv cu stabilitatea maritală:
• mobilitate profesională scăzută
• locuință în proprietate
• dotare corespunzătoare a locuinței cu diverse utilități (aragaz, apă curentă, telefon, radio, televizor, frigider, mașină de spălat)
• valori peste medie ale indicatorului de siguranță economică
• soția este casnică
• serviciu stabil al soțului
• venit decent
Mediul social
Integrarea familiei în mediul social este foarte importantă pentru stabilitatea ei. Aceasta presupune integrarea în mediul de muncă și un grad relativ ridicat de satisfacție profesională a fiecăruia dintre soți, precum și o rețea socială bogată și suportivă (Grantham, Charles,1982:67-68). Sprijinul social oferit de această rețea constituie un adevărat „capital social”, o resursă semnificativă a familiei, care sporește șansele acesteia de a înfrunta diferitele dificultăți.(Tessier,Roger,1992:90-91)
Esențiale sunt și bunele relații cu familiile de origine (mai ales cu socrii)(Locke,Harvey,1951:114-115). Pericolele sunt reprezentate de dezaprobarea mariajului de către familiile de origine, atitudinea paternalistă a familiilor de origine în raport cu tânăra familie și coalizarea unuia dintre soți cu părinții săi împotriva celuilalt soț.
Divorțul ca proces
Una din semnificațiile instructive a gândirii despre divorț este să considerăm divorțul nu ca un singur eveniment ce influențează viețile oamenilor, ci mai degrabă ca un proces. Această conceptualizare a divorțului sugerează că maniera în care divorțul , în cele din urmă, afectează copiii implică o confluență de factori și procese care au loc la început/devreme în divorț, la fel ca și procesele care intervin după divorț. Mai mult, această linie de raționamente sugerează că multe efecte negative pentru copiii din familiile divorțate poate fi din cauza expunerii la experiențele traumatice și proceselor care nu au nimic de a face cu divorțul în sine. Aceastea sunt, copiii ai căror părinți divorțează asistă la interacțiuni familiale negative înaintea divorțului și, de asemenea, experimentează viața de tranziție și multe relații încordate după divorț.
Căsătoriile care se termină în divorț, de obicei, încep un proces al destrămării, înstrăinării, sau separării emoționale cu ani înainte ca actualul divorț legal e obținut. În decursul căsătoriei, unul sau amândoi parteneri maritali încep să simtă alienare dinspre celălalt. Conflictele între ei și cu intensificarea copiilor, devine mult mai frecventă, și adesea merg nerezolvate. Sentimente de amărăciune, neajutorare, și furie escaladează când soții cântăresc costurile și beneficiile continuării căsătoriei versus separării.
Etapele divorțului
Etapele divorțului sunt:
Fanteziile premergătoare divorțului
Când vorbim despre divorț, putem spune că acesta are o strânsă legătura cu separarea fizică. Aceasta este o etapă premergătoare divorțului sau concomitentă cu acesta. Pe măsură ce soțul care se distanțează, continuă să se îndepărteze de relație, dezechilibrul tot mai mare începe să producă tot mai mult stres în cadrul relației maritale și în cadrul relațiilor părinte – copil. Soții încep să își imagineze cum ar fi să trăiască unul fără celălalt, să evadeze din interiorul familiei sau să își satisfacă nevoile emotionale și fizice prin intermediul altor parteneri.
Aceasta este o perioadă de timp în care soții își dau seama gradual că divorțul devine de neevitat și planifică un curs de acțiune către acea decizie finală. Soțul care se distanțează începe să-și plănuiască o viață separată și poate începe să vorbească despre divorț într-o manieră mai deschisă, cu prietenii și membrii familiei. Fiecare dintre soți poate începe să construiască un plan de a economisi bani, pentru a căuta noi locuri de domiciliu sau pentru a căuta noi oportunități legate de un loc de muncă. În cele din urmă, alegerea unui mediator de divorț sau unui avocat poate demara procesul legal.
Pe măsurăce se apropie tot mai mult de decizia de a divorta, dezechilibrul din familia respectivă se poate agrava în continuare. Soțul care nu e pregătit să se resemneze poate resimți mai multă mânie, furie, o mai mare tristețe, o disperare mai intensă. Copiii se pot simți răniti și furioși. Fiecare membru al familiei poate trece prin perioade atât de neliniște, cât și de depresie. Mai ales pentru că, e puțin probabil ca cei doi soți să ia de comun acord decizia de a divorța. De obicei, unul îl părăsește pe celălalt
Decizia de a divorța
Aceasta reprezintă punctul central, de cotitură, în acest continuum pe care noi îl numim procesul de divorț.Probabilitatea soților de a fi din nou împreună se diminuează drastic acum. Sentimentul de finalitate poate fi epuizant pentru soțul părăsit, în timp ce el produce o senzație de ușurare celui care pleacă.
Până în acest punct, ambii parteneri încă mai examinau relația și se gândeau la modalități de a o repara. Chiar și sotul care se distanța se putea agăța de unele fire ale speranței. Însă, cea mai notabilă schimbare care are loc în acest moment, este pierderea unui sentiment de bază al protecției dintre soți, pierderea legăturii bazate pe coluziune (Toate relațiile care rezistă primilor ani împreună dezvoltă această legătură profundă și de obicei nerostită – dacă îmi protejezi punctele sensibile, eu le voi proteja pe ale tale; nu-ți voi divulga secretele, dacă nici tu nu le vei divulga pe ale mele. Toți soții cunosc intuitiv cele mai sensibile și mai vulnerabile aspecte ale partenerului lor. Știu pe ce butoane să apese dacă doresc să rănească. Știu totodată cât de departe să meargă și când să se oprească atunci când certurile se intensifică. Acestea sunt limitele legăturii coluzive sau protective). Păstrarea parțială a acestei legături dintre soți, reprezintă un ingredient esențial pentru continuarea activităților parentale în comun.
Trăirea ambivalenței
Chiar pe măsură ce cuplurile ajung atât de departe în cadrul procesului de divorț și cred că au luat o decizie finală de a pune capăt relației, în timpul procesului de divorț, un sentiment uimitor de ambivalență poate veni la suprafață. Singurătatea poate cauza adesea gânduri de reconciliere. Aceasta este o etapă a lipsei de curaj, în care soții se pot intreba dacă e bine că au ales calea divorțului.
În plus, nivelurile mâniei și ale animozității, precum și amenințările legate de copii și bani, pot crea soților senzația de a fi copleșiți; ei se pot intreba: „Merită cu adevărat să trec prin toate astea?” Distrugerea legăturii protective dintre soți creează adesea un sentiment al pierderii și al melancoliei. Apar senzații confuze, de ambivalență, iar soții pot tânji după amintiri ale unor momente fericite care le-au petrecut împreună ca o familie. Se poate să fie chiar nostalgici după înfruntările și conflictele ce au existat între ei cu doar câteva luni înainte.
Însă, de obicei, prin această ambivalență soții nu au nevoie decât să încetinească procesul de divorț. Terapeuții recomandă uneori soților să se întâlnească și să interacționeze unul cu celălalt, în prezența terapeutului, pentru a ocoli rolul intrusiv al avocaților. Scopul este de a-și clarifica motivele lor de îngrijorare și de a proceda într-o manieră mai obiectivă. A se lasă atrași din nou în interiorul căsniciei din motive de teamă, intimidare sau confuzie nu va furniza rezultate productive.
Capitolul 2 – Efectele emoționale ale divortului. Studiu comparativ: experiența masculină, experiența feminină
2.1.Implicații afective și psihologice
Divorțul: o reluare a relațiilor diplomatice și o rectificare a granițelor."
Ambrose Bierce
Implicații afective
Cel care părăsește, cu alte cuvinte partenerul rejectiv, este uneori mai stresat decât cel 'părăsit', dar acest lucru nu este întotdeauna adevărat.(Baumeister și Wotman,1992:76) Partenerii rejectivi se simt primii vinovați, se simt lipsiți de ajutor sau jenați. 'Abandonatul' nu este cel vinovat pentru ruperea relației, dar este rănit și se simte rușinat de faptul că este abandonat.
Conflictele maritale pot data din ultimele luni înaintea divorțului sau pot să fi debutat cu mulți ani înainte și în acest caz, distresul emoțional s-a instalat cu multe luni în urmă. De fapt, deși oamenii se așteaptă să se simtă mai bine imediat după divorț, în unele cazuri, cel mai greu moment este primul an după divorț. Pe parcursul primului an după separare, 73% dintre femei și dintre bărbați consideră că divorțul a fost o greșeală (Hetherington, Cox Cox, 1985:68-72). Jumătate dintre bărbați și 2/3 dintre femei declară că s-au simțit mai multumiți de viață abia după cinci ani de la divorț.
Se presupune că timpul vindecă toate rănile, dar acest lucru nu este neapărat valabil. În cazul divorțului, durerea provocată de pierderea partenerului fiind foarte persistentă, 10 ani după divorț 40-50% dintre femei și 30-40% dintre bărbați rămân încă foarte furioși pe fostul partener și se simt respinși și exploatați (Wallerstein, 1986:105-108). Femeile peste 40 de ani reprezintă mai ales dificultăți de acomodare. Ele au mai puține șanse de a se recăsători (28%), au un venit necorespunzător (50%) și se simt singure sau prezintă depresie clinică (50%). După 10 ani de la divorț, doar în 10% din cazuri, viața se imbunătățeste pentru ambii parteneri, în 27% dintre cazuri, ambii parteneri au o calitate a vieții mai redusă, iar în 63% dintre cazuri, unul dintre parteneri are o viață mai bună, pe când viața celuilalt este la fel sau mai rea. În aceste cazuri, partenerul mai puțin favorizat este femeia (55%), mai ales femeile de 20 și 30 ani.
În procesul de a face față consecințelor emoționale ale divorțului partenerii se pot confrunta cu experiențe traumatice și de durată. Psihologul de familie in ceea ce priveste divorțul, Renee A. Cohen, susține că suferința și stresul care un bărbat și o femeie îl pot simți în ceea ce privește divorțul “este chiar după suferința simțită după pierderea unei persoane iubite din cauza morții.” Deși bărbații și femeile trec prin experiențe emoționale similare în cadrul unui eșec conjugal, femeile au tendința de a se adapta emoțional mai bine decât bărbații.Psihologul și practicianul de mediere, Kathleen O’Connell Corcoran sugerează că această diferență apare din motive variate. Femeile sunt de două ori mai susceptibile de a iniția divorțul deoarece este mai probabil că acestea vor recunoaște problemele într-un mariaj. În articolul acesteia, “Aspecte psihologice si emoționale ale divorțului”, Corcoran susține că femeile care inițiază divorțul ar putea simți un sentiment de ușurare când mariajul ajunge la finalitate și sunt mai înclinate de a-și păstra un nivel superior în ceea ce privește nivelul de stimă de sine și independență după divorț. Bărbații de multe ori se bazeazăfoarte mult pe suportul social și ajutor din partea altora atunci când sunt confruntați cu un esec conjugal. În orice caz, indiferent de cel care inițiază divorțul, bărbații și femeile sunt supuși unui mix de reacții emoționale variind de la suferință, frică, anxietate, vină și depresie la furie și ușurare.
Deși indivizii sunt diferiți, cei mai mulți adulți au nevoie de 2 sau 3 ani pentru a se adapta la schimbările pe care separarea și divorțul le antrenează. Persoanele care se ciocnesc în această perioadă și de alte probleme, cum ar fi pierderea slujbei, boala, vor avea nevoie de mai mult timp.
Aproximativ 75% dintre femeile divorțate și 85% dintre bărbații divorțati se recăsătoresc. Jumătate dintre ei se casatoresc în primii trei ani. Cea de-a doua căsătorie are un scor încă și mai ridicat – în jur de 60%.
Oamenii se recăsătoresc din aceleași motive complexe care i-au determinat să se căsătorească. Este o a doua șansă de a fi fericit. Indivizii consideră că de data aceasta au mai multă experiență și vor alege mai bine partenerii a doua oară.
În majoritatea cazurilor, oamenii care divorțează sunt oameni obișnuiți supuși unor presiuni neobișnuite. Modul în care un individ se poate descurca cu succes după divorț depinde în mare măsură de nivelul lor bazal de funcționare psihică. Cei care sunt mai vulnerabili, vor avea dificultăți mai mari în a se descurca cu stresul divorțului.
Probabil că cele mai triste și mai dureroase situații printre cuplurile divorțate aflate în impas sunt cele în care unul sau ambii soți rămân puternic atașati de partenerul lor. În aceste cazuri, cuplurile continuă să caute să se împace, dar descoperă că expectanțele lor sunt dezamăgitoare și speranțele lor sunt în mod repetat distruse.
Tulburările de tipul depresiei și anxietății sunt prezente în numeroase cazuri. Johnston si Campbell descriu 'vulnerabilitatea narcisică' a indivizilor care divorțează. Pentru mulți, divorțul implică o amenințare la adresa propriei stime de sine și a elementelor centrale ale imaginii de sine ca soț sau părinte. Drept urmare, ei au nevoie să salveze aparențele. În timp ce unii trăiesc experiența divorțului ca pe o scădere a stimei de sine, alții o trăiesc ca un atacabsolut umilitor asupra sinelui. Gradul în care indivizii se simt amenințati depinde de nivelul vulnerabilității lor narcisice, adică forța și adecvarea integrării, presepararea self-identitate. Cei doi cercetători au descoperit că45% dintre cei studiați au fost ușor perturbați la nivelul narcisismului, 37% au fost afectați moderat și 9% au cunoscut perturbări grave ale narcisismului.
În condițiile în care sunt vulnerabilizați ca urmare a unei stime de sine scăzută sau supraevaluată, cei perturbați mediu din punct de vedere al narcisismului se simt abandonați, tratați fără respect, devalorizați și caută recunoaștere și validare din partea celorlalți. Mulți asemenea soți prezintă fantasma reparatorie că, dacă partenerul ar 'face ceva' (pentru a-i valoriza), 'totul ar fi mai bine'; nu s-ar mai simți 'atât de furioși'. Controlul nemulțumirilor lor este adesea dificil, până în momentul în care aceste nevoi narcisice sunt satisfăcute sau înlocuite. Dacă partenerul le refuză respectul sau confirmarea lor deschisă, soții mai puțin perturbați din punct de vedere narcisic se orientează spre cei din jur, pentru a le fi recunoscute sentimentele, validată justețea punctelor lor de vedere și faptul că nu au eșuat ca părințo, bărbați sau femei și că nu merită respingerea sau minimalizarea lor ca persoane.
Timpul nu este întotdeauna un vindecător pentru rănile soților divorțați.Wallerstein a observat că 1/3 dintre cuplurile studiate se confruntau încă cu aceeași intensitate după zece ani de la divorț.(Wallerstein,Immanuel, 2011:144)
Studiu comparativ: experiența feminină, experiența masculină
Un divorț îi afectează pe cei implicați mai mult decât psihologic, spiritual sau financiar. Ruperea unei căsnicii erodează puternic starea de sănătate fizică viitorilor foști soți, arată studiile.
Potrivit rezultatelor, probabilitatea unui infarct în rândul femeilor trecute printr-un divorț este cu 24% mai mare, în raport cu femeile căsătorite și nedivorțate, notează BBC. Pericolul a crescut până la aproape 50% în cazul femeilor care au divorțat de cel puțin două ori.
În cazul bărbaților aflați la primul divorț, riscul de infarct a fost cu 10% mai mare comparativ cu bărbații căsătoriți și nedivorțați și a crescut până la 30 de procente în cazul celor care au trecut prin mai multe divorțuri.
Mai departe, găsirea unui alt partener de viață în cazul femeilor nu a diminuat semnificativ riscurile de ordin cardiologic ale acestora, asociate actului de separare.În schimb, bărbații care s-au recăsătorit și-au diminuat astfel riscul de infarct până la nivelul unui bărbat căsătorit și nedivorțat.
Într-un alt studiu, cercetătorii de la Universitatea Rice au descoperit că persoanele divorțate au un risc dublu de a muri din cauza unor accidente care puteau fi prevenite, comparativ cu cele căsătorite. „Starea civilă este influentă pentru că poate oferi sprijin pozitiv, poate demonta unele riscuri ale partenerului și poate oferi sprijin imediat care salvează vieți în caz de urgență“, a explicat coordonatorul studiului, prof. asistent de sociologie Justin Deeney.
De asemenea, comparativ cu persoanele căsătorite, cele divorțate au un risc mai mare cu 20% de a dezvolta anumite afecțiuni grave, precum bolile cardiovasculare, diabetul și cancerul, avertizează cercetătorii de la Universitatea din Chicago. Destrămarea căsătoriei poate diminua mobilitatea individului cu până la 23%, lucru care se poate traduce, de exemplu, prin dificultatea de a urca scările. „Printre cei căsătoriți în prezent, cei care au fost la un moment dat divorțați stau cel mai rău în ceea ce privește sănătatea, pe toate planurile.Atât cei divorțați, cât și persoanele văduve care nu se recăsătoresc au cea mai șubredă sănătate din toate punctele de vedere“, a declarat coautoarea studiului, Linda Waite, expert în sociologie.
2.1.1. Perspectiva feminină
Față de femei domină convingerea că ele au greșit, că ele au păcate, că ele nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor unei căsnicii. Bărbatul are dreptul, tacit recunoscut, de a-și pedepsi prin divorț jumătatea pentru lipsa de performanțe sau pentru orice alt motiv, real sau imaginar. Iar gura lumii va prelua și va amplifica acuzele bărbatului. Nicidecum apărarea femeii. Încă mai subzistă atitudinea tradiționalistă conform căreia femeia trebuie să fie supusă bărbatului.Când femeia este părăsită de bărbat – statisticile indică frecvențe net superioare ale acestei alternative – devine atât ținta bârfelor cât și ale hărțuielilor cu tentă sexuală. O femeie singură, în timpul sau după un divorț, nu poate fi decât disponibilă pentru o aventură. Aceasta este tot o atitudine tradiționalistă, fixată adânc în mentalul colectiv, nereprimată și necenzurată de nici o instanță morală. Chiar luând în considerare numai cele două ipostaze ale mentalului colectiv, depresia se poate instala discret și temeinic.
Una din cele mai viabile soluții ale femeii în această situație este centrarea pe ea insăși. Cea mai importantă resursă de activat este și, poate, singura soluție în fața căderii psihice: refacerea echilibrului emoțional. Adică "înghețarea" reminiscențelor emoționale, indiferent de cât de pregnante ar fi ele sau cât de încărcate cu afecte. Sigur ca un bilanț, o analiză a greșelilor sau concesiilor de-a lungul perioadei căsătoriei este necesară. Analiza este bine să fie lucidă iar nu emoțională. În acest moment ar trebui să se aplice mai curând principiul învățării din propriile greșeli decât cel al învățării de pe urma greșelilor altora.
Concluzia analizei ar trebui să întărească femeia, că viața în doi prin căsătorie are limitele ei și că acestea depend în primul rand de ea și abia în al doilea rând de el. Această poziționare este foarte importantă psihologic. În primul rând pentru că autocentrarea o scutește pe femeie să-și inventeze defecte. În al doilea rând pentru că poate conduce la o mai mare obiectivitate în proiectarea propriei persoane în viitorul imediat. Adică o ajută să fie mai realistă în obiectivele de viață care o privesc. Să fie mai tranșantă și mai implicată în controlul și distribuția propriilor energii, fizice și emoționale.Să-și învețe propria valoare, cu alte cuvinte.
Multe studii au comparat bărbații divorțați față de femeile divorțate și au descoperit faptul că adaptarea post-divorț în ceea ce privește sănătatea și bunăstarea favorizează femeile (Stack & Eshleman, 1998:102). Un studiu subliniază diferențe în comportamentul în perioada pre-divorțului: femeile sunt mult mai conștiente de problemele maritale și fac investiții mai mari întru menținerea căsniciei (Baruch, Barnett& Rivers,1983, 87). În același timp, femeile au mai multe șanse de a iniția un divorț atunci când ajung în momentul acceptării faptului că efortul lor este deznădăjduit/fără speranță (Brinig & Allen, 2000:204). Din această cauză, femeile ar putea experimenta un sentiment de ușurare a terminării unei relații nefericite. Aceste concluzii sugerează nivelul de afectivitate în ceea ce privește sănătatea și bunăstarea: femeile suferă pentru terminarea divorțului deja în etapele pre-divorțului – pe de altă parte – acest proces este întârziat pentru bărbați; acest lucru însă nu este general valabil și sunt cazuri în care reacțiile au fost opuse (Asetline & Kessler, 1993:98); sau în care nu s-au găsit diferențe între perspectiva feminină și cea masculină după divorț (Horwitz, 1996:67). Statisticile arată că (Amato, 2000, 101-103) femeile tind să fie inițiatorii divorțului de două ori mai des decât bărbații, de asemenea femeile au mai multe șanse decât bărbații de a primi suport social și ajutor din partea celorlalți decât bărbații și s-a observat o creștere a stimei de sine în cele mai multe cazuri ale femeilor după divorț.
Conform statisticilor, numărul divorțurilor este mai mare în societățile dezvoltate față de cele mai slab dezvoltate. Cauza este emanciparea femeii: bărbatul se poate mulțumi cu o stare “acceptabilă” a cuplului din punct de vedere emoțional. El este mai tot timpul ocupat, este activ și cerebral. Susține material familia și de multe ori poate fi un dictator, în ideea că: “Eu vă întrețin, voi vă supuneți”. Dar când femeia nu mai depinde financiar de bărbat, când își poate asuma propria existență (și eventual întreținerea copiilor), ea găsește puterea de a alege, de a spune: “Nu mai vreau așa”. O femeie activă din punct de vedere socio-profesional nu mai este o anexă a bărbatului și a casei. Ea este o ființă inteligentă, are personalitate, dorințe și o capacitate de dăruire.
Un divorț se poate traduce la o femeie prin stare de depresie prelungită și ancorare în trecut, retrăire intensă a momentelor fericite, ceea ce acutizează dezamăgirea și sentimentul eșecului. În cazul în care căsnicia s-a destrămat din cauză că bărbatul este cu altă femeie, soția părăsită va face mult timp comparația între ea și “cealaltă”, ceea ce poate duce la o dezordine psihică majoră.
2.1.2. Perspectiva masculină
Conflictele maritale pot data din ultimele luni înaintea divorțului sau pot să fi debutat cu mulți ani înainte și în acest caz, distresul emoțional s-a instalat cu multe luni în urmă. De fapt, deși oamenii se așteaptă să se simtă mai bine imediat după divorț, în unele cazuri, cel mai greu moment este primul an după divorț. Pe parcursul primului an după separare, 73% dintre femei și dintre bărbați consideră că divorțul a fost o greșeală (Hetherington, Cox Cox, 1985:114-130). Jumătate dintre bărbați și 2/3 dintre femei declară că s-au simțit mai multumiți de viață abia după cinci ani de la divorț.
În perioada de după un divorț, bărbatul se simte sfârșitToată viața lui a fost dată peste cap..Este recunoscut faptul că barbații nu reacționează bine în aceste perioade și au tendinta de a lua hotărâri pripite și de a-și pierde atenția și energia.Un studiu publicat de o agenție britanică spune că la bărbații divorțați există de două ori și jumătate mai mare șansa de a se sinucide, decât există la cei căsătoriți.
Uneori, bărbații își refac mai rapid viața după o căsnicie eșuată. Dar aceasta nu este o regulă, ci un fapt pe care Ștefania Budacu îl explică prin caracteristicile creierului. “La femei predomină dezvoltarea emisferei stângi a creierului, care determină starea de receptivitate, empatie, sensibilitate. Într-o căsnicie, femeia este aceea care întreține emoția, poezia. Ea este intuitivă, se bazează pe instincte – mai mult sau mai puțin corecte. Femeia este punctul fix, creează «cuibul» și îl menține, dă naștere copiilor și se sacrifică pentru ei, renunțând de multe ori la propria persoană. La bărbați predomină emisfera dreaptă a creierului, ei sunt ancorați în real, sunt mai puțin receptivi și mai puțin emotivi.”
Divorțul poate avea un impact biologic dramatic asupra sănătății fizice.
Bărbații necăsătoriți trăiesc mai puțini ani decât bărbații căsătoriți.
Rata mortalității crescute pentru bărbații necăsătoriți ar putea fi și o urmare a creșterii obiceiurilor riscante pentru sănătate, precum consumul de alcool și abuzul de substanțe.
Decesele premature ale bărbaților divorțati au cauze cum ar fi bolile cardiovasculare și hipertensiunea arterială.
Rata de deces prematur cauzat de pneumonie este de șapte ori mai mare pentru bărbații divorțati.
Bărbații divortați au o rată de sinucidere cu 39% mai mare decât bărbații căsătoriți.
Căsătoria are influențe directe asupra mecanismelor cardiovasculare, endocrine, imunitare și psihologice.
Bărbații divorțati au mai multe probleme de sănătate decât cei căsătoriți, mai multe raceli, cancer, boli de inimă, afecțiuni cronice.
Bărbații căsătoriți își monitorizează mai frecvent starea de sănătate, au mai multe obiceiuri pozitive de sănătate și un grad mai mare de conformitate în privința indicațiilor medicale, în timp ce divorțul este legat de schimbări economice și de pierderea suportului social.
O altă problemă cu care se confruntă persoanele divorțate este pierderea grupului de prieteni, atrage atenția psihopedagogul Ștefania Budacu. Fie pentru că devin mai ocupate, preluând și îndatoririle celuilalt, fie pentru că oamenii nu doresc să aibă în preajmă persoane singure, pentru a nu-și pune în pericol căsnicia. Acest lucru înseamnă sărbători petrecute de unul singur.Momentul când, de obicei, se adună toată familia poate fi pentru persoana singură mai greu decât divorțul în sine.Se știe că de Sărbători crește numărul de sinucideri.
Totodată, după divorț urmează o perioadă de retragere în sine a individului, ceea ce e normal, el trebuind să își asume noua viață. Prin divorț, omul nu redevine singur, ci capătă un nou statut, diferit de cele două de până atunci: necăsătorit, căsătorit, divorțat. O altă dificultate o reprezintă aspectul material, care nu este deloc de neglijat și care marchează viața celui divorțat. În cazul în care nu este independentă financiar, persoana divorțată are dificultăți în a se adapta noii situații în care trăiește atât financiar (venituri și bunuri), cât și social (prieteni).
Credința că bărbații sunt duri, rezistenți și mai puțin vulnerabili la traume psihologice decât femeile poate fi nefondată.Divorțul afectează în mod direct și indirect sănătatea fizică, psihologică, socială și chiar spirituală a bărbaților. De exemplu, bărbații divorțati au o rată mai mare a mortalității, se confruntă cu abuzul de substanțe, depresie și lipsă de sprijin social, potrivit unui articol publicat în Journal of Men’s Health.
Autorii Daniel S. Felix, W. David Robinson și Kimberly J. Jarzynka demonstrează că există o nevoie urgentă de a recunoaște și trata problemele de sănătate legate de divorț ale bărbaților și oferă recomandări de evaluare și tratament pentru medici într-un studiu de caz intitulat “Influența divorțului asupra sănătății bărbaților” disponibil gratuit în Journal of Men’s Health.
“Mass-media prezintă bărbații ca fiind duri, rezistenți și mai putin vulnerabili la traume psihologice decât femeile. Cu toate acestea, acest articol trage un semnal de alarmă pentru a se renunța la astfel de percepții nefondate”, a declarat dr. Ridwan Shabsigh. “Adevărul este că bărbații sunt afectați în mod semnificativ de traume psihologice și evenimente negative din viață, cum ar fi divorțul, falimentul sau războiul. Astfel că sunt necesare cercetări care să investigheze impactul și efectele traumelor asupra bărbaților pentru a se elabora ghiduri de diagnostic și tratament pentru medici. Studiile au arătat faptul că bărbații experimentează de pe urma căsătoriei aspecte benefice din punct de vedere al sănătății, ceea ce determină faptul că divorțul îi vor pune la riscuri mai crescute ale unei sănătăți îndoilenice și chiar spre moarte. Această idee a fost coroborată totodată cu sănătatea mentală care de asemenea este afectată în cazul bărbaților divorțati (Berntsen & Kravdal, 2012:145). Deoarece decizia divorțului ia bărbații prin surprindere de obicei (Thomas, 1982:45), este mult mai probabil să experimenteze mai mult stres atunci când mariajul se termină. Bărbații de obicei se confruntă cu mai multe schimbări emoționale decât femeile; motivul acestor schimbări este corelat cu pierderea intimității, pierderea conexiunii sociale, reducerea venitului, și probabil întreruperea rolului parental.
2.2. Stresul între cauză și consecință a disoluției căsătoriei
Separarea maritală și divorțul pot fi două dintre cele mai dificile evenimente din viața unui adult.
Cea mai mare parte a stresului psihic uman provine din trei surse: sarcinile zilnice și responsabilitățile care trebuie reorganizate; pierderea unor relații și posesiuni importante; nevoia de a-și stabili o nouă identitate ca individ.
Se poate vorbi despre existența a trei tipuri de stres negativ:
1) cel al sarcinii de dezvoltare, comună tuturor oamenilor; aceasta este programată în biografia noastră
2) cel de-al doilea stres decurge din evenimente critice (cum ar fi moartea unei persoane iubite, pierderea unui obiect important etc.);
3) cel de-al treilea decurge din evenimentele cotidiene.
Stresurile negative nu sunt legate doar de perioada post-divorț, ci pot apărea și pe parcursul căsătoriei. Aceste stresuri se disting prin previzibilitatea lor, prin gravitatea și empatia care le acompaniază. Empatia se manifestă, în general, atunci când unul dintre partenerii unui cuplu este supus unei sarcini de dezvoltare sau unui eveniment critic. Empatia se manifestă, însă, mult mai puțin în cazul tracasărilor cotidiene. De exemplu, dacă unul dintre parteneri vine acasă iritat, pentru că nu și-a realizat scopurile, celălalt partener nu va fi foarte mulțumit: va avea o înțelegere redusă pentru stresul celuilalt și proasta dispoziție a acestuia nu i se va părea justificată. Dacă, însă, unul dintre parteneri își pierde slujba, lucrurile stau cu totul altfel.
Stresul diminuează satisfacția conjugală pe termen lung. Dintre agenții stresori, cel mai mare impact îl au neplăcerile cotidiene, care se dovedesc cele mai destructive pentru funcționarea unui cuplu.Stresul conduce la o sporire a șanselor de divorț. El corodează relația intimă într-un mod subtil, fără ca cei doi parteneri să sesizeze acest lucru.
Furie, durere, vină și rușine sunt emoții comune asociate cu experiența divorțului.Atenție particulară merită oferită furiei, care poate persista mult după încheierea experienței. Situația pierderii relației conjugale pe de o parte și continuarea relației cu fostul soț pentru ingrijirea copilului, pe de altă parte, a făcut adaptarea dificilă pentru majoritatea persoanelor divorțate. Întrucât femeile sunt mai orientate spre relație decât barbații, pierderea rolurilor și a identității după divorț este deseori sursa stresului (Hung, Kung & Chan, 2004:67-68).
Este de la sine ințeles, și nu spun o noutate, că divorțul este o sursă de probleme emoționale foarte diverse și eventual complicate și de lungă durată. Într-o ierarhie a evenimentelor de viață ce pot genera stres, divorțul își are locul său fruntaș. Și, din păcate, nu poți garanta că acțiunile nu te vor îndrepta spre acesta.
Să amintim principalele probleme emoționale ce pot apărea și să trecem în revistă dificultățile cărora urmează să le facă față o persoană ce iese dintr-un cuplu sau care încheie o căsătorie. Instituția căsătoriei are forme mai puțin formalizate; există cupluri în care relația are consistență și este asumată ca echivalenta unei căsătorii, fără a pastra clasica “certificare”. A divorța înseamnă schimbare, care implică modificări în relația personală, în plan social, cu efecte în plan profesional. În discursul public, general, schimbarea este percepută apriori ca un bun, ca și ceva valoros. Chiar și atunci când schimbarea este demersul spre ceva evident bun, valoros, dorit, procesul schimbării este o sursă de stres prin faptul că există o serie de modificări cărora trebuie sau suntem nevoiți să le facem față.
Căsătoria, un eveniment cel puțin teoretic pozitiv, poate fi o sursă de probleme emoționale, eveniment de viață ce-și are locul ei bine meritat în topul situațiilor generatoare de stres.
Dificultățile care pot apărea:
În primul rând, schimbarea relației personale, intime.Sigur că reacțiile sau efectele sunt diferite sau pot fi diferite în funcție de rolul în separare. Cu alte cuvinte ar putea conta dacă eu sunt cel care se hotărăște că vrea să divorțeze sau sunt cel care este părăsit. Diferența probabil făcând-o sentimentul subiectiv de control asupra propriei vieți. În primul caz, respectiv al celui care ia decizia separării, probabil că sentimentul cel mai frecvent este vinovăția. Este generată de faptul că, “indiferent ce a devenit relația, orice mi-aș dori sau mi-aș imagina despre ce ar putea fi viața mea, singurul lucru evident și teribil de prezent este faptul că rănesc persoana alături de care am trăit și față de care mi-am luat un angajament, pe care acum îl încalc, rănesc persoana care și-a proiectat un viitor alături de mine, viitor pe care îl refuz”.
Sentimentul vinovăției: vinovăția generează adesea comportamente care creează confuzie pentru celălalt: toate acestea adesea nu fac altceva decât să întrețină o speranță că, poate, dacă nu acum, mai incolo, cumva, or să se repare lucrurile.
Modul de reactive: Ele prelungesc perioada de incertitudine pentru celălalt, de care el se agață și pe care nu poate, în schimb, construi nimic altceva, mai “consumă” un timp în speranța că se mai potolesc emoțiile și în consecință, ele ar fi mai puțin vinovate.
Modificări în planul celorlalte relații și în cele sociale apar de obicei.Toți prietenii, cunoștințele vor avea o reacție. Partajul va presupune nu numai să fie împărțite cele câteva obiecte din rutina zilnică, dar sigur va însemna să fie împărțite sau gestionate altfel decât până atunci relațiile cu prietenii.
Vinovăția și teama pentru un viitor incert sunt doar două aspecte, dintr-o multitudine, cărora și cel din postura favorită, aceea de a fi cel care ia decizia de a desface relația, trebuie sa le facă față. Pentru el poate fi chiar mai dificil din punct de vedere psihologic.
Pasul înainte în proiectul de după despărțire este bazat pe un eșec sau o nereușită și atât cel care părăsește, cât și cel părăsit vor simți nesiguranța în ceea ce privește viitorul. “Ce mă face să cred că va fi mai bine? Speranța, dorința? Sunt acestea argumente pentru a crede că ce urmează este mai bun? Renunț la un prezent, imperfect, dar palpabil, pentru ceva ce cred că ar putea fi preferabil, dar care se poate dovedi la rândul său a fi un experiment echivalent. Și în plus, îl mai și rănesc pe cel de alături.”
Cel care suportă consecințele acestei decizii pare să aibă, totuși, sarcina cea mai dificila. Ce face să fie astfel? De ce impactul afectiv este atât de puternic? Așa cum arată o serie de studii, frecvența depresiilor crește de trei ori la femeile care trec printr-un divorț, iar în cazul bărbaților datele sugerează că sunt de nouă ori mai frecvente tulburările depresive la cei care au traversat un astfel de eveniment de viață. Pentru că este o schimbare pentru care cel părăsit nu era pregătit.
Depresia este consecința tuturor modificărilor pe care le presupune un divorț și probabil că nu poate fi atribuită doar unuia dintre aspecte. Deși separarea de “celălalt”, pierderea relației, este cel mai des invocată. Astfel, depresia este reacția la pierderea relației, dar și, sau mai ales, la pierderea sentimentului de om valoros, demn de a fi iubit, prețuit de celălalt. Depresia aduce cu sine un puternic sentiment de neîncredere în sine. Separarea înseamnă o punere sub semnul întrebării nu numai a unui prezent neclar, dar și a unui trecut despre care am crezut ca este valoros.
Dificultatea acestei situații rezidă, în continuare, și în faptul că pierderea acestui sentiment generează reacții în lanț, în sensul că “daca nu am fost o soție bună, sunt eu oare un bun profesionist, sau, de fapt, ce însemn pentru prietenii mei în condițiile în care mi se intâmplă acest lucru?”. Adaptarea la noua situație este și soluția la această problemă.
Divorțul este o situație complicată nu numai prin faptul că “pierd relația semnificativă din viața mea”, dar acest lucru presupune schimbări în plan financiar, schimbări în ceea ce privește spațiul locativ. Statisticile occidentale arată că, cel puțin în cazul femeilor, divorțul aduce după sine o scădere a nivelului financiar și în general a nivelului de trai, cel puțin în perioada imediat următoare. Și acest lucru, în unele cazuri poate atrage după sine, un sentiment profund de insecuritate legat de asigurarea nevoilor de bază.
Un lucru care i se poate întâmpla celui care ia hotărârea de a divorța este că poate trăi situația, la rându-i cu multă teamă, anxietate. În fond, mizează pe un proiect de viață, posibil mai bun, dar inconsistent ca și orice alt lucru posibil, însă nu palpabil, prezent.
Stresul – factor major în disoluția căsătoriei
Multă vreme, stresul și factorii de stres au fost definiți la un nivel individual – fenomen ce afectează indivizii și starea lor de bine (Lazarus, 1999; Lazarus & Folkman, 1984). Astfel, mulți teoreticieni au pus în evidență stresul ca fiind un fenomen individual, deși se presupunea că stresul personal are anumite consecințe sociale ce trebuie luate în calcul (Pearlin & Schooler, 1978). Un accent mai mare a fost pus ulterior pe aspectele mediului social în cadrul modelului conservării resurselor (Hobfoll, Dunahoo, Ben-Porath, & Monnier, 1994). Conform acestei teorii, percepțiile subiective ale stresului au loc într-un context social și efectele procesului de coping individual sunt analizate din prisma consecințelor sale sociale.
Modelele de stres familial propuse de Hill (1958) și rafinate de McCubbin& Patterson (1983) au pornit de la teoria ABC-X, unde A (evenimentul stresor și dificultățile asociate lui), interacționează cu B (resursele de coping ale familiei), care la rândul său interacționează cu C (modul în care familia evaluează și definește evenimentul), ceea ce produce în final X (criza). Aceste modele s-au ocupat doar de evenimentele majore de viață. Pe de altăparte, prin includerea unui număr mare de procese și variabile, ele sunt extrem de complexe, având o valoare practică scăzută (greu de testat empiric).
Karney and Bradbury (1995) au propus un model de stres în relațiile de cuplu numit vulnerability–stress–adaptation model. Ei considerau că există o combinație de trei factori care duc la stres marital sau divorț: puncte slabe de durată (trăsături de personalitate problematice – neuroticism- sau o familie de origine cu probleme), evenimente stresante (majore, circumstanțiale sau simple tranziții normative) și procese deficitare de adaptare (incapacitate de a empatiza și de a oferi sprijin partenerului, modalități de rezolvare de probleme de tip defensiv, ostil sau lipsit de implicare).
Un model care permite o înțelegere mai rafinată a rolului jucat de stres în cupluri a fost propus de Bodenmann (1995, 2000) și Bodenmann et al. (2007) – the stress–divorce-model. Analizând impactul factorilor de stres minori (acuți sau cronici) asupra funcționării cuplului (timpul petrecut împreună, comunicarea, starea de bine a partenerilor), este evidențiat modul în care acești mediatori covariază cu gradul de satisfacție maritală și cu probabilitatea unui divorț.
Într-un articol realizat de către Bodemann in 2007 intitulat “The role of stress on close relationships and marital satisfaction”el sugerează faptul că motivele de stres externe care nu sunt considerate majore sunt cele care în cele din urmă duc la alienare și deteriorează în timp calitatea relației de cuplu.
În detaliu, modelul propus de Bodemann sugerează faptul că stresul generează urmatoarele efecte:
În timp, slăbește coeziunea dintre cei doi parteneri.
Afectează negativ comunicarea dintre cei doi parteneri determinând interacțiuni pozitive rare, dominând cele care determină sentimentul de furie, reproș, renunț
Crește riscul apariției problemelor psihologice și fizice, cum ar fi insomniile, disfuncționalitățile sexuale, schimbări bruște și dese de atitudine
Crește șansele ca personalitățile celor doi parteneri vor fi expuse într-un mod rigid, anxios și câteodată, chiar ostil.
Aceste procese pot rezulta în cauzarea alienării în cuplu, într-o stare în care cunoașterea celuilalt se oprește, ambii parteneri dezvoltându-se separate și distant față de partener (vezi fig 1). Posibilitatea unui divorț crește atunci când partenerii dezvăluie foarte puțin din viața lor personală, nevoile lor, ambițiile și interesele lor și în acest fel, gradual, devin străini unul față de celălalt. După acest model, deteriorarea în ceea ce privește calitatea mariajului este de cele mai multe ori cauză a managementului slab al stresului de zi cu zi.
În timp ce toate cele trei modele se adresează stresului extern, doar cel realizat de Bodemann este centrat în principal pe impactul stresului extern asupra celui intern (ex. mai puțin timp petrecut împreună, interacțiune negativă, probleme de sănătate etc).
fig. 1 Modelul propus de Bodemann
Cap 3. Dimensiunea socială în ceea ce privește efectele divorțului. Studiu comparativ.Familia monoparentală.
3.1 Omul divorțat în societate. Adaptarea la schimbarea statutului și a vieții.
Divorțul reprezintă mult mai mult decât separarea din punct de vedere legal a două persoane care erau până nu demult căsătorite. Divorțul este acea separare a două persoane care și-au promis că vor trăi împreună pentru totdeauna. Pentru cei ce cred în acest angajament, divorțul vine în contradicție cu noțiunea „pentru totdeauna”. Nimeni nu își dorește să divorțeze, pentru mulți opțiunea iese cu totul din calcul. Totuși cu trecerea timpului, pe măsură ce persoanele ajung să se cunoasca mai bine, încep să apară și problemele. Unii se căsătoresc sub puterea unui impuls de moment, iar rezultatul acestor mariaje ajunge să fie separarea de cele mai multe ori. Căsnicia este o instituție și pentru a o face să reziste trebuiesc făcute uneori multe compromisuri și eforturi.
Conform unor statistici, s-a estimat că aproximativ 40% din căsătoriile din 2008 s-au finalizat prin divorț. Deși aceste cifre au o tendință descendentă în momentul de față, se pare că instituției căsătoriei nu îi mai este acordată aceeași importanță. Oricare ar fi motivul divorțului, efectele asupra fiecăruia dintre parteneri este traumatizant.
Un regres emoțional este unul din cele mai intâlnite efecte asupra bărbațior ce trec prin divorț. Este foarte ușor pentru o femeie să își facă prieteni și exteriorizarea sentimentelor poate fi mai ușoară. Bărbații însă, după divorț, rămân cu o grămadă de idei și de gânduri pe care nu mai au cu cine să le împărtășească, iar prietenii, deși sunt acolo și vor sa îi ajute, nu sunt tot timpul căutați. Conform bărbaților, este dificil să discuți despre astfel de probleme sensibile cu alte persoane decât partenerul de viață.
Eticheta socială este dificil de menținut după divorț. Femeile se descurcă de multe ori mai bine cu cuvintele și pot să abordeze problemele și întrebările altora mult mai bine decât bărbații. Pentru bărbați, viața socială cunoaște un regres, sentimentul de vinovăție, regretele și tristețea îi împiedică de multe ori să funcționeze la fel în mediul social.
Nici șansa de depresie nu trebuie ignorată în cazul unui divorț. Uneori divorțul apare și când există copii, iar în majoritatea cazurilor custodia acestora este dată mamei. Cu toate drepturile de a vizita copiii oricând, sentimentul nu mai e același, nu mai simte că se întoarce acasă la familie. Pentru bărbați divorțul este de întreaga familie, nu doar de soție.
Partea financiară este de asemenea afectată pe termen lung în cazul bărbaților. Dacă există și copii, bărbatul le va plăti pensie alimentară până la vârsta majoratului și îi va susține din acest punct de vedere, efortul financiar fiind considerabil mărit. Divorțul are efecte negative la fel de intense și în cazul bărbaților, nu doar în cazul femeilor. Dacă totuși nu mai există nici o altă soluție, trebuie menținută o mentalitate pozitivă, la urma urmei orice sfârșit e un nou început.
Stresul diminuează semnificativ comunicarea în cuplu. Atunci când vorbim despre sursele de stres care caracterizează fenomenul divorțului, putem diferenția o serie de asemenea surse:
restructurarea și pierderea vieții de familie – Pentru majoritatea cuplurilor cu copii, un divorț nu înseamnă sfârșitul familiei. În schimb, înseamnă că familia trebuie să-și restructureze modul în care se rezolvau sarcinile casnice, problemele financiare, rolurile parentale și relațiile cu familia extinsă și cu prietenii. Această reorganizare poate crea mult stres.
sarcini gospodărești- Sarcini cum ar fi curățenia, gătitul și cumpărăturile trebuie schimbate.Fiecare părinte trebuie să-și asume sarcini care anterior erau împărțite de către doi adulți, situație în care se pot simti depăsiți.
probleme financiare – Aranjamentele financiare trebuie reorganizate, ceea ce generează foarte mult stres și tensiune între părinți. Finanțele pot deveni o sursă majoră de furie.
relații cu familia extinsă și cu prietenii – Interacțiunea cu familia extinsă și cu prietenii trebuie reconsiderată.Membrii familiei pot lua partea unuia sau altuia dintre parteneri, pot rupe relațiile și acest lucru va constitui pierderea unor surse importante de sprijin și confort pentru unul dintre parteneri.
roluri și responsabilități parentale – Dacă un părinte era cel care asigura siguranța financiară a familiei și celălalt era cel care se ocupa predominant de copil, după divorț, fiecare părinte trebuie să acopere ambele roluri.
pierderea soțului și a securității
=> Pierderea unor relații, posesiuni și vise importante
Oricine are nevoie de iubire, securitate, apropiere și sentimente de apartenență, care provin din relațiile cu ceilalți. Căsătoria este una dintre cele mai importante relații. Pierderea ei cauzeazăcea mai mare parte din stresul și tulburarea emoțională a divorțului.Nu toți indivizii trăiesc cu aceeași intensitate pierderea, în acelasi mod sau în acelasi timp. Unii oameni experimentează pierderea intimității atunci când realizează că relația s-a incheiat. Pentru alții, ideea de separare poate fi insuportabilă și se agață de speranța că relația poate fi salvată. Alte pierderi care rezultă din separare și divorț contribuie la pierderea de către persoana a sentimentului de securitate și a stării de bine. Deși nu realizează acest lucru, mulți oameni se atașează de un mod de viață, de o casă și de anumite obiecte, de animale și de contactul zilnic cu copiii.
=> Schimbarea identității
Divorțul reprezintă o criză care afecteaza grav identitatea unei persoane.
Indivizii își pierd rolul de soț sau de soție. În același timp, ei trebuie să regândească schimbările care vor 'avea loc în rolurile lor de părinți, profesioniști și îngrijitori ai cuiva. Oamenii sunt prinși adesea cu garda jos atunci când trebuie să răspundă unor probleme cu ar fi: 'Cine sunt?'; 'Ce vreau să fac cu viața mea?'
Conflictul de rol
Deși ratele divorțurilor și căsătoriilor sunt afectate de către trendurile economice, rata crescută a divorțului în ultimii 100 de ani a fost atribuită emancipării femeii în societate și schimbarea așteptărilor. Oamenii așteaptă ca mariajul să ofere o oportunitate de dezvoltare și “self-fulfillment”, iar femeile au continuat să progreseze către independența financiară și emoțională.
Creșterea în durata generală a vieții este considerată un factor care afectează atitudinea asupra căsătoriei și divorțului. În 1870, doar 4 din 100 de persoane erau divorțate. În jurul acelui timp, durata generală a vieții era în jur de 40-45 de ani, majoritatea mariajelor fiind sfârșite din cauza morții unuia dintre soți. În perioada contemporană, un cuplu căsătorit în jurul anilor de 20-30 de ani este așteptat să mai trăiască pentru încă 50-60 de ani, poate și mai mult. Menținerea unei relații monogame pentru 60 de ani este ceva greu de obținut pentru mulți.
Chiar dacă decizia divorțului rareori este o surpriză în totalitate pentru unul dintre parteneri, ambii experimentează trauma, probabil unul dintre parteneri mai mult decât celălalt. În cele mai multe cazuri, decizia evoluează în decursul unor luni, chiar ani, dar nu este în cele mai multe cazuri, o decizie comună. De obicei un partener dorește divorțul mult mai mult decât celălalt, și de obicei femeia este cea care inițiază procedurile definitive care culminează în despărțire.
Conflictele de rol își întâlnesc veridicitatea în opiniile partenerilor în influența pe care acestea o au în privința divorțului: femeile se simt neiubite, bărbații neglijați; și tind în a învinovăți independența în creștere a femeii. Perspectiva feminină susține că bărbații nu au suficient respect pentru potențialul și inteligența lor.
Într-un studiu efectuat de către Wallerstein și Kelly (1980) se observă 6 indici comuni care descriu viața de după divorț pentru ambele sexe:
Furia
Furia a fost cea mai întâlnită reacție în cadrul experimentării unui divorț. În cele mai multe cazuri, conflictul a apărut după separare. 20% dintre bărbați și 50% dintre femei s-au dovedit a fi foarte nervoși după divorț. 10% dintre bărbați și 17% dintre femei au continuat să aibă acest sentiment și luni după separare și au susținut faptul că nu au putut funcționa eficient.
Depresia
Un procent egal de bărbați și femei au avut ca efect depresia severă (30%). Majoritatea dintre bărbați au fost preocupați și afectați despre pierderea custodiei asupra copilului.Pentru femei, anxietatea și perspectiva trăirii solitare au fost factorii principali care au condus la depresie. Femeile divorțate care nu se recăsătoresc experimentează de obicei un declin substanțial în ceea ce privește venitul chiar dacă lucrează.
Dezechilibrul
Un sfert din bărbații și femeile intervievate descriu o perioadă caracterizată de un comportament schimbat negativ post-divorț. Isteria, reacțiile violente au fost întâlnite chiar și printre persoanele care se considerau echilibrate (valabil pentru ambele sexe). Inițiatorii divorțului sau cei care nu au fost prea afectați, nu au arătat semne de violențe sau dezechilibru emoțional.
Atașament
Un număr mare de persoane au susținut faptul că au resimțit atașament față de fostul partener chiar după ce sentința de divorț a fost hotărâtă. Atașamentul ar putea fi legat mai mult de pierderea unui rol important decât de pierderea unei persoane importante, creează conflict, mai ales pentru femeile care au inițiat divorțul. În timp, acest atașament a fost ceea ce a dus la creearea unei relații de prietenie între cei doi foști parteneri după ce dezorientarea a luat sfârșit.
Ușurare
În special femeile au susținut că au simțit ușurare de la sentimentele de frică, tensiune și nesiguranță.
3.2. Perspectiva unei noi familii
Un divorț poate fi un act unilateral, al unuia din partenerii cuplului familial. Sau, un act bilateral, în care ambii consimt. În ambele cazuri se poate produce un sindrom traumatic care, în funcție de robustețea psihică a persoanelor implicate, poate conduce la depresie.
Divorțul este o despărțire de o parte din tine, din trecutul tău și, indiferent de cât de puternică este o persoană, este pentru moment o pierdere. Iar pierderea apare vizibilă ca rezultat al unui bilanț al propriei existențe, pe durata mai mare sau mai mică a căsătoriei.Depresia poate surveni atunci când bărbatul sau femeia nu poate amortiza pierderea și își blochează involuntar toate soluțiile de a reconstrui prezentul propriei persoane.
Divorțul mai este, dincolo de negarea trecutul cuplului, un fel de declarație de război la adresa propriei memorii. Oamenii uită începuturile, dragostea și tandrețea, proiectele, realizările. Fără acestea le este mai ușor să se agațe de atitudinea de respingere a celuilalt. Se spune că bărbații sunt mai rezistenți la presiunea psihologică și consecințele unui divorț.Rezultă că femeile au reacții opuse. Bărbatul, atunci când este inițiatorul procedurilor de divorț, aleargă de regulă după un miraj, o altă femeie care i se pare mai bună, mai potrivită pentru el. Și ignoră total ceea ce i-a oferit femeia de lângă el, alături de care cândva a fost fericit, pentru că ar fi nedemn pentru el să se considere prizonierul trecutului. El se proiectează în viitor cu aceeași ușurință cu care își uită trecutul.
Femeia, în schimb, nu are resorturi psihologce asemănătoare. Ea este fixată mai mult în trecutul relației și mai puțin dispusă să scruteze viitorul singurătății sale. Ea lucrează mai curând cu valorile prezentului și adoptă de regulă o atitudine defensivă. Din această perspectivă femeile par candidate mai probabile la depresie. Femeile agresive gândesc neasemănător celor resemnate. Ele pun capcane, obstacole, emit revendicări în calea bărbaților care pleacă. Ele vor să distribuie în mod egal efectele tensiunii sau dacă se poate să le transfere în totalitate acestora, evitând în acest fel depresia.
În primul rând să acorde importanța reală separării provocate de divorț. Importanța reala este convingerea că, într-adevăr, separarea este inevitabilă atâta vreme cât cel de lângă tine nu te mai vrea drept partener. O frână importantă în apariția acestei convingeri este mentalitatea comună, a celor în mijlocul cărora se trăiește. Atitudinea față de omul divorțat este încă una de oprobiu disimulat și, dacă se poate, anonim.
Cand femeia este părăsită de bărbat – statisticile indică frecvențe net superioare ale acestei alternative – devine atât ținta bârfelor cât și ale hărțuielilor cu tentă sexuală.Chiar luând în considerare numai cele două ipostaze ale mentalului colectiv, depresia se poate instala discret și temeinic.
Una din cele mai viabile soluții ale femeii în această situație este centrarea pe ea însăși. Cea mai importantă resursă de activat este și, poate, singura soluție în fața căderii psihice: refacerea echilibrului emoțional. Adică "înghețarea" reminiscențelor emoționale, indiferent de cât de pregnante ar fi ele sau cât de încărcate cu afecte. Sigur ca un bilanț, o analiză a greșelilor sau concesiilor de-a lungul perioadei căsătoriei este necesară. În acest moment ar trebui să se aplice mai curând principiul învățării din propriile greseli decât cel al învățării pe urma greșelil altora. Concluzia analizei ar trebui să întărească femeia, să-i poată explica că viața în doi prin căsătorie are limitele ei și că acestea depind în primul rând de ea și abia în al doilea rând de el. Această poziționare este foarte importantă psihologic. În primul rând pentru că autocentrarea o scutește pe femeie să-și inventeze defecte. În al doilea rând pentru că poate conduce la o mai mare obiectivitate în proiectarea propriei persoane în viitorul imediat. Adică o ajută să fie mai realistă în obiectivele de viață care o privesc. Să fie mai tranșantă și mai implicată în controlul și distribuția propriilor energii, fizice și emoționale.Să-și învețe propria valoare, cu alte cuvinte.
După ce ani de zile ai trăit alături de o persoană, ideea de a începe o nouă viață alături de o alta, poate fi foarte greu de acceptat. Din păcate, a fi din nou singură nu este deloc ușor. Multe femei nu își imagineză viața alături de un alt bărbat, în afară de cel caruia i-au jurat iubire până la moarte. Majoritatea se tem să își refacă viața și, mai ales, să își reînceapă viața sexuală după o căsătorie eșuată. Cel mai important lucru pentru o femeie divorțată este să realizeze faptul că, pentru a te rupe de trecut, nu îți trebuie un plan bine pus la punct, ci doar să înțelegi că bărbații sunt diferiți. Majoritatea femeilor divorțate cred că au un handicap sau un defect major care le pune în inferioritate în fața bărbaților. Acesta este unul dintre motivele principale pentru care viața sexuală are de suferit.
Sunt însă și femei divortațe care simt nevoia să își revină indiferent dacă vor avea de suferit sau nu.Însă cele mai multe dintre persoanele care au trecut printr-un divorț nu reușesc să își revină o perioadă lungă de timp. Depresia, anxietatea și libidoul scăzut sunt doar câteva dintre stările prin care trec femeile divorțate.
Aceste femei acceptă foarte greu o nouă întâlnire, precum și să cunoască persoane noi. Când știu că este momentul potrivit? Cât de repede trebuie să întâlnesc pe altcineva? Iată doar două dintre întrebările pe care și le pun femeile singure. După divorț, femeile se "refac" mult mai greu decât bărbații. Se simt foarte singure și au nevoie de o anumită perioadă de timp să își revină. Multe își revin abia după ce se simt din nou atractive și încep să iasă cu alte persoane.
3.3 Posibile consecințe ale divorțului pentru asistență socială
Schimbări în modele familiale și parentale
La sfârșitul anilor 1980 erau probabil puține familii a căror viață nu esteafectată direct sau indirect de separare sau divorț. Ceea ce până de curând a fost o chestiune intimă a devenit acum o problemă de preocupare publică. De mulți ani consecințeledivorțului au adus familiile în atenția asistenților sociali, care sunt pe deplin conștienți de dificultățile prin care trec multe gospodării cu un singur părinte.Totuși , abia în ultimii aniatenția a fost concentrată asupra procesului divorțului și a deficitului existent în asistențasocială a familiilor care trec prin perioade de tulburare majoră.
Preocuparea pentru a promova „cel mai bine” interesele copilului este unprincipiu bine stabilit atât în lege, cât și în practica de asistență socială. Asistenții sociali suntfamiliarizați cu situațiile în care copiii devin o minge de fotbal aruncată între părinții care serazboiesc între ei, sau sunt divizați și împărțiți împreună cu televizorul și mașina de spălat.Asistenții sociali au un rol cheie în prevenirea unor asemenea situații.
Multe cupluri trăiesc împreună fără căsătorie, dar creșterea înregistrată încoabitare nu a afectat sensibil rata divorțialității, de vreme ce coabitarea este adesea preludiulcăsătoriei mai degrabă decât un stil de viață alternativ. Căsătoria ca instituție rămâne foartepopulară, iar experiența divorțului nu impiedică neapărat oamenii să se căsătorească din nou.Recăsătoririle sunt totuși mai puțin stabile decât primele căsătorii care au loc la acea vârstă.
Modele familiale se schimbă rapid ca urmare a divorțului pe scară largă. Însăatitudinile față de rolul de parinte, atât în cadrul casniciei cât și după divorț, pot totuși să ținăpasul cu schimbările din structura familiei, de vreme ce ideile noastre despre rolurileparentale sunt condiționate în măsură de credințe și sisteme de valori considerateindiscutabile.
Sociologii și alți specialiști se referă adesea la schimbarea rolului femeii însocietatea de astăzi dar unii comentatori au arătat aspecte ale vieții femeilor s-au schimbatfoarte puțin în realitate. De-a lungul acestui secol s-a presupus în general in Marea –Britanie că femeile trebuie să fie primele între cei care se ocupă de copii și că femeile și copiii trebuie să fie economic dependenți de bărbați. Aceste presupoziții suntadânc înrădăcinate în tradițiile unei societăți patriarhale și influența lor poate fi urmarită în concepte și practica multor discipline profesionale. De exemplu ele sunt inerente în teoriapsihanalitică cu puternica ei concentrare asupra relației mama – copii. La rândul ei, teoriapsihanalitică a influențat teoriile dezvoltării copilului și practicile asistenței sociale și aleconsilierii.
3.3.1 Criza separării
Cercetările și munca de clinică au făcut oamenii mult mai conștienți de efectelestresului cumulativ asupra indivizilor și familiilor. S- a tras un semnal de alarmă în specialasupra stresului care însoțește tranzițiile în ciclul de viață, cum ar fi nașterea sauplecarea de acasă a copiilor și efectul pe care acesta poate să-l aibă asupra căsniciilor fragile.Terkalson face distincția între evenimentele „normative” ale vieții de familie și cele „ para normative ” ‚ cum ar fi boala, infirmitatea și șomajul. Rata de divorț pentru șomeri estedeosebit de ridicată și deși incidența divorțurilor descrește în randul cuplurilor căsătorite demultă vreme, ea continuă să fie ridicată chiar și la bărbații șomeri de 50 ani. O relație cauzalădirectă între șomaj și divorț nu a fost încă dovedită, dar sărăcia și pierderea de statut asociateinevitabil cu șomajul aruncă un stres teribil asupra șomerilor și familiilor lor. Cercetărilearată că bărbații șomeri au probabilitate de sinucidere de două ori mai mare, și cu 80 % maimare probabilitatea de a suferi un accident fatal, comparativ cu bărbații de aceeași vârstă care au o slujbă.
Ca și șomajul, divorțul tinde să fie invers corelat cu clasa socială, fiind de patru orimai ridicat la muncitorii manuali necalificați, decât la bărbații din grupul socio – economic.Ocupațiile care implică absențe frecvente sau prelungite de acasă, cum ar fi cele legate dearmată sau unele ocupații din domeniul serviciilor personale, implică și ele riscuri ridicate dedivorț.
Divorțul oferă o scăpare din stresul intolerabil în care se află partenerii, dar mulți nusunt pregătiți pentru stresul care urmează și care este inclus în procesul de divorț. Dacă seiau decizii pripite, fără să se ia în considerare sau chiar fără să se ia alternativele aflate ladispoziție atunci pot avea loc crize grave, iar readaptarea poate fi lentă și dureroasă.
În general criza implică:
– un eveniment sau o situație stresantă la care nu poate fi gasită o soluție imediată;
– o amenințare majoră la adresa identității și a rutinei, reînviind probleme nerezolvate din trecutul apropiat sau îndepărtat;
– reacții ce formează un model tipic al dezorganizării și stării tensionale, începând cu o fazăacută care durează de obicei de la șase la opt săptămâni.
Criza poate să conducă la schimbare pozitivă și dezvoltare.Această abordare pozitivă a crizei implică ca rezultatul depinde mai mult de modul în care este ea stăpânită,decât de evenimentele care se precipită. Brannen și Collard au arătat în studiul lor cu privirela căsniciile cu probleme ‚ că marea majoritate a cuplurilor au trecut cel puțin printr-uneveniment critic, o problemă sau o insatisfacție majoră, cel puțin înainte ca problemelecăsniciei să ajungă la o rezolvare. Autorii au formulat ipoteza că atunci când au locevenimente sau probleme critice în cazul cuplurilor ale căror relații sunt deja tensionate, eleau de regulă un impact mult mai mare asupra partenerilor care depind exclusiv unul de celălalt. Tipic pentru aceste cupluri este un sprijin redus dinpartea rudelor și prietenilor, iar adesea evită să caute un sprijin profesional până când criza nuajunge la nivele la care nu mai poate fi controlată.
În crizele maritale grave, unul dintre parteneri sau amândoi, se poate adresaunei agenții de asistență socială pentru a cere ajutor, în ciuda reținerilor de a dezvăluiproblemele personale unor străini care ar putea să nu fie demni de încredere sau să nu aibănici o simpatie pentru cei în cauză. Răspunsul agenției necesită o evaluare făcută cu multăgrijă a stadiului existent, astfel poate fi ratată cu ușurință posibilitatea unei intervențiistrategice. Evaluarea inițială trebuie să țină seama de lucrurile evidente, cum ar fi identitateaclientului, urgența situației și dacă este nevoie de asistență juridică. Conflictele destrămăriifamiliei pot implica riscuri înalte de violență fizică, crimă sau sinucidere. Asistenții sociali pot să fie nevoiți sătrimită oamenii pentru un ajutor medical de urgență și trebuie să aibă suficiente cunoștințejuridice pentru a putea acorda un sfat preliminar adecvat. De exemplu, un părinte care sehotărăște să-și părăsească copiii temporar, lăsându-i în seama celuilalt părinte, pentru a-șicăuta o altă locuință trebuie să fie atenționat cu privire la riscul de a pierde custodia copiilor.
3.3.2 Posibilii clienți
Unii autori au avertizat că „intervenția psihoterapeutică” pentru unul sau altuldintre partenerii unei căsnicii poate să distrugă posibilitățile de reconciliere. Există un numărde motive care îndeamnă să se ofere ajutor în mod egal ambilor parteneri decât unuia singur,între acestea:
– deciziile majore sunt adesea luate in situații de criza pe baza neînțelegerilor sau din cauza unei comunicări fie eșuate,fie în întregime negativă. Discuțiile simultane cuambii parteneri pot să le permită nu numai să vorbească unul cu celălalt, dar și astaeste important, să se asculte unul pe celălalt. Informația este un ingredient fundamental al elaborării deciziei iar calitatea deciziilor depinde în mare măsură de capacitatea de a absorbi și a prelucra informația. Partenerii cărora le lipsesc abilitățile comunicaționale de bază pot avea nevoie de ajutor pentru a-și orienta discuția și a-și controla mânia și frica,în timp ce identifică și evaluează acțiunile posibile. Deși este posibil ca nici unul dintre parteneri să nu fie pregătit să-și schimbe poziția, iar unele informații sau sentimente potențial explozive să fie încă ascunse, discuțiile simultane pot clarifica situația mai eficient decât interviurile separate, cu fiecare partener în parte;
– intr-o discuție cu ambii parteneri se poate ivi o nouă posibilitate, care nu li s-a părut pânăatunci nici unuia dintre ei ca reprezentând un viitor viabil;
– multe cupluri nefericite se simt profund ambivalente, fiecare partener în raport cu celălalt,șile este foarte greu să se descurce cu această ambianță. Incertitudinea și teama de pierdere potfi atât de insuportabile încât separarea să li se pară preferabilă de atașamentul lor nehotărâtpoate avea ca rezultat separări repetate și mesajele verbale și non-verbale confuze șicontradictorii. Lucrul simultan le poate permite să conștientizeze sentimentele lorambivalente și să clarifice mesajele pentru fiecare dintre ei, mai ales dacă asistentul socialîi ajută să normalizeze aceste sentimente amestecate, astfel încât ei să devină mai inteligibile.
Familiile rezultate din recăsătorie sunt adesea deranjate de amestecul fostului partener alunuia dintre părinți. Stabilitatea unei a doua căsătorii și a familiei rezultate poate depinde defaptul că și căsătoria sau relația anterioară s-a terminat într-un mod neambiguu pentru ambiiparteneri, echilibrându-l pentru o nouă relație;
– în afară de funcția cathartică a mâniei și frustrării, aceste discuții simultane potdemonstra că nici unul dintre parteneri nu a făcut din asistentul social sau din agenție unaliat personal. Imparțialitatea asistentului social îi poate asigura că amândoi au preocupărivalide care merită egală atenție din partea agențiilor de ajutorare;
– avându-i pe ambii parteneri, asistenții pot evalua împreună cu ei dificultățile pe care le ause datorează nevoilor lor contradictorii, unor probleme de comunicare, stresurilor dinfamilia lărgită sau tuturor acestor factori combinați. Pot examina împreuna sursele posibilede ajutor și se poate pune la punct un plan pe care să vrea amândoi să-l încerce, cel puțintemporar. Asistenții sociali trebuie să fie foarte grijulii în stadiile inițiale ale muncii săclarifice așteptările și obiectivele, în special atunci când partenerii au intenții diferite.Acceptând confruntarea lor de interese și alocând un timp egal pentru fiecare dintre parteneriîi poate convinge să coopereze mai târziu pentru organizarea de întâlniri simultane.
3.4. Restructurarea familiei: familia monoparentală
Statisticile arată că rata divorțului a crescut în ultimii ani. Unul dintre efectele divorțului este creșterea numarului de copii care cresc în familii monoparentale. Majoritatea cuplurilor divorțate au cel puțin un copil sub 18 ani.Pe perioada divorțului, cercetările au dovedit că mediul devine foarte stresant, chiar poate fi distrugător. În cadrul unei proceduri de divorț, cel mai dificil aspect pentru copii (ca și pentru parinti) pentru a depăși este problema în care părinții merg spre menținerea custodiei. Copiii implicați în litigiul custodiei sunt prinși la mijloc. Dacă părțile implicate lucreazăcu adevărat în interesul cel mai bun al copiilor, atunci tutorii legali și consilierul individual legal se află într-o poziție excelentă pentru a furniza îndrumare părinților despre cum să minimizeze impactul procedurilor. Ackerman (1995:68) notează că adesea, un copil ce este în conflict (asteptând să fie cu amandoi părințoo, simțind un părinte presându-l) se adaptează la proces mai slab. Așadar, părinții pot fi îndrumați împotriva stabilirii unui aranjament unde un părinte încearcă să practice necuvenit influența asupra copiilor cu privire la decizia despre celălalt părinte.
Familia monoparentala este acel tip de familie în care copiii locuiesc doar cu unul dintre părinți. Acest lucru se poate întâmpla ca urmare a divorțului, a separării părinților, a decesului unuia dintre părinți, a înfierii de către un adult a unui minor sau ca urmare a deciziei unei femei de a da naștere unui copil fără a fi căsătorită sau fără a locui cu un bărbat. În România, ca de altfel în majoritatea statelor lumii, cele mai multe familii monoparentale au ca unic părinte femeia. Atunci când familia devine monoparentală ca urmare a divorțului sau separării părinților legăturile dintre copil și părintele cu care acesta nu locuiește permanent tind să se întrerupă într-un foarte mare număr de cazuri.
Familia monoparentală este un tip de familie format dintr-un părinte și copilul sau copiii săi; grup de persoane aflate în relație de rudenie, rezultată prin filiație directă sau adopție. Adesea este abordată ca o abatere de la familia nucleară, formată din soț, soție și copiii lor minori.
Căsătoria nu mai reprezintă modalitatea unică de constituire legală a familiei, ci doar un prim element dintr-un conglomerat cauzal: căsătoria urmată de divorț, separare sau deces. Familia monoparentală poate rezulta și din asumarea copiilor în afara căsătoriei.
În comparație cu familia tradițională, care îndeplinea mai multe funcții cu impact pozitiv asupra societății (funcția de reproducere; de socializare a copiilor; de îngrijire, protecție, mediu securizant și climat afectiv suportiv; conferire de status ; reglementare a comportamentelor sexuale), (Mihăilescu, 1993:242) familia monoparentală este un efect al funcției reproductive, se regăsește privind socializarea copiilor, oferă îngrijire și protecție membrilor ei, un climat de strânsă afectivitate, dar este deficitară sub aspectul realizării mediului securizant și în modul de conferire a statusului. Nu îndeplinește funcția de reglementare a comportamentelor sexuale.Părintele singur (fără partener în cadrul familiei) caută relații afective și sexuale în afara familiei.
În analizele referioare la familia monoparentală, un accent deosebit este pus pe consecințele asupra evoluției copiilor: stare de sănătate, succes sau eșec școlar, abandon școlar, devianță, stabilitate în familiile pe care le formează. Mult mai puțin au fost studiate efectele asupra adulților, puși în situația de a îndeplini un cumul de roluri atât în plan public, cât și privat (părintele unic – adesea muncește mai mult pentru a susține economic familia; rezolvă mai greu și în timp mai îndelungat treburile administrativ – gospodărești, este solicitat mai mult în sprijinirea copiilor etc). Transmiterea moștenirii în cadrul familiei (proprietate, nume, status) se realizează fie matriliniar (pe linia mamei), fie patriliniar (pe linia tatălui), fie biliniar (pe linie maternă și paternă). În cazul existenței căsătoriei între părinți, atunci, în cele mai multe situații, numele purtat de copii este cel al tatălui. În modul de manifestare a autorității, față de maniera tradițională, în care autoritatea putea fi deținută de bărbatul cel mai în vârstă sau de soț (în patriarhat), de femeia cea mai în vârstă sau de soție (în matriarhat), în cazul familiei monoparentale autoritatea este exercitată de părintele unic, susținător al familiei. Din acest punct de vedere, familia monoparentală se apropie de modelul de autoritate specific pentru secolul XX, când autoritatea era deținută de persoana care aducea venit. Autoritatea se dobândea diferențiat pentru sfera publică, majoritatea deciziilor fiind luate de aducătorul de venit, și pentru sfera privată, unde hotărârile erau luate de cel / cea care desfășura preponderent munca domestică, se ocupa de creșterea și educarea copiilor. Autoritatea, în cadrul familiei monoparentale comportă tendințe contradictorii: o supralicitare a părintelui singur, dar și momente de criză atunci când acesta nu mai face față solicitărilor.
Familia poate fi abordată ca o instituție socială, care se află în legături cu alte instituții, inclusiv cu instituțiile statului.Raporturile de acest tip sunt satisfăcute preponderent de părintele singur. O altă perspectivă prezintă familia ca o unitate socio-afectivă (I.Mihăilescu, 1993: 240), dar și un grup în care au loc tensiuni și conflicte. Violența familială se manifestă, în cazul familiei monoparentale, ca un abuz fizic sau psihic la care este supus un membru al familiei de către un altul, cel mai frecvent din parte părintelui față de copil. Părinții violenți își proiectează asupra copiilor propriile frustrări și tensiuni, răspund cu agresivitate unui mediu ostil. Ca tendințe în dinamica familiei, se pot observa, creșteri ale vârstei medii la care oamenii se căsătoresc, a vârstei la care au copiii, o creștere a divorțialității și o creștere a ponderii nașterilor în afara căsătoriei legale. Scade rata natalității și a numărului mediu de copii.
În acest context, în a doua jumătate a secolului trecut, numărul familiilor monoparentale a început să crească, pe fondul destructurării modelului tradițional de familie, a apariției formelor alternative de familie. În momentul de față, se acreditează chiar posibilitatea unei crize a familiei. România prezintă un tablou aparte, cu o rată înaltă a căsătoriilor, cu o divorțialitate scăzută. Fenomenul mai frecvent, care conduce la familia monoparentală este separarea, fapt mai greu de surprins în studiile sociologice. De asemenea, numărul mare de copii în afara căsătoriei, explică existența acestui tip de familie. În România numărul familiilor monoparentale nu este cunoscut cu exactitate. Studii indirecte, pornind de la datele recensământului din 1992, estimează la 9, 7% procentul familiilor monoparentale.(G.Ghebrea, S. Stroie, Calitatea vieții, nr.1-2/1995: 51.)
Luând drept criteriu numărul persoanelor care constituie familia, acesata poate fi o familie monoparentală binară(doi membri), terțiară (trei membri) ș.a.m.d.
După calitatea și permanența interacțiunilor pot fi: familii monoparentale camuflate, în cadrul legal al familiei nucleare, când unul dintre părinți, deși prezent în cadrul familiei, nu interacționează sub aspect psihologic decât în mică măsură cu ceilalți membrii; familii monoparentale în care legăturile sunt păstrate numai cu copii, părinții evitând relațiile dintre ei (cum este cazul cuplurilor care s-au despărțit, au divorțat, dar își manifestă grija față de copiii comuni); familii monoparentale prin absența fizică a unuia dintre părinți, care este pentru o perioadă lungă de timp plecat din localitate, spitalizat, deținut, etc.; familia monoparentală datorată decesului unuia dintre părinți; familia monoparentală propriu -zisă, rezultată în urma divorțului. În cazul în care părinții nu au o relație legalizată, apare familia monoparentală, formată din copil și părintele său necăsătorit. Un tip aparte de familie monoparentală este rezultată din părinte și copilul său adoptat.
Date demografice in Romania
În România 84,5% din nucleele familiale monoparentale sunt de tipul "mame cu unul sau mai mulți copii", restul de 15.5% fiind "tați cu copiii”.
Din totalul nucleelor familiale cu copii (4.260.609), nucleele monoparentale reprezintǎ mai mult de o cincime (20,1%). Se constată că la toate nucleele monoparentale (materne și paterne) tipul predominant de nucleu monoparental este cel cu 1 copil (în jur de două treimi), urmat de cele cu doi copii. La polul opus, se situează nucleele monoparentale cu 5 copii și peste, care dețin mai puțin de 1% din total, pe fiecare dintre tipurile de astfel de nuclee monoparentale.
Nucleele familiale monoparentale dețin 13,4% din totalul nucleelor familiale, fiind repartizate între mediile de rezidențǎ diferențiat, 7,7% în mediul urban și 5,7% în mediul rural.
Figura nr. 2
Creșterea divorțalitate, a fertilității în afara căsătoriei, schimbările de mentalitate din ultimele decenii au făcut ca acest tip de familie, pe măsură ce înregistrează o creștere a frecvenței, să fie acceptat ca normal, nemaifiind privind ca o deviație, cum era considerat cu decenii în urmă. În prezent la nivel mondial, familiile monoparentale reprezintă aproape un sfert din totalul familiilor.
Între cele două recensăminte realizate în anul 1992 și 2002, se remarcă diferențieri în structura nucleelor familiale, în sensul diminuării ponderii cuplurilor cu copii cu 3,5 puncte procentuale în favoarea nucleelor monoparentale. Explicația rezidă în faptul că în societatea modernă, tot mai mulți adulți își cresc copiii singuri, fără a avea alături un partener (soț/soție), pe al cărui ajutor să se poata bizui.
Creșterea ponderii nucleelor monoparentale în defavoarea celorlalte tipuri de nuclee (respectiv cupluri cu sau fără copii) ar putea fi considerată un pericol pentru dezvoltarea familiei și pentru societate. Însă dezvoltarea și amploarea lor ne determină să considerăm că familiile monoparentale reprezintă din ce în ce mai mult o alternativă, perfect normală, la familia tradițională.
Capitolul 4 – Consilierea persoanelor divorțate.Intervenția asistentului social în ameliorarea efectelor negative ale divorțului.
4.1. Modalități și strategii de coping la persoanele divorțate
Când adversitățile lovesc, atunci cand funționalitatea optimă psihologică sau fizică este pusă în pericol, oamenii ripostează. Ei dezvoltă o serie de procese adaptative care le oferă potențialul necesear de a alunga dezastrul, de a reformula provocările și de a transforma experiențele stresante în dezvoltare psihologică. Strategiile de coping descriu câteva dintre aceste procese adaptative. Cercetătorii au căzut de acord asupra faptului că modul în care oamenii gestioneaza stresul este crucial în ceea ce privește impactul pe care evenimentele stresante ale vieții îl au asupra individului atât la momentul desfășurării evenimentului cât și pe termen lung. De aceea natura acestor procese de coping și modul de a le utiliza rămân o chestiune de real interes. (Skinner, 2007:67-68)
În lucrările mai vechi copingul și apărarea erau conceptualizate ca indicatori ai unui ego matur. Însă pe măsură ce au fost detașate de psihologia eului, copingul a început să fie văzut ca o manifestare a trăsăturilor de personalitate. Începând cu anii ’70 au apărut viziuni tranzacționale, contextuale și centrate pe proces ale copingului, care domină teoriile prezente din domeniul psihologiei. Din această perspectivă copingul suprinde modurile în care un individ face față unui factor stresor specific într-un context particular. Modul în care oamenii fac față acestor situații este creionat, nu numai de factori personali, dar si de agenții stresori cu care intră în contact, de resursele sociale disponibile și, în mod special, de evaluarea semnificației situației stresante. (Skinner, 2007:89-91)
Agenții stresori propriu-ziși nu sunt însă singurii declanșatori ai strategiilor de coping. În construirea tiparelor de coping indivizii nu intentionează doar să găsească acțiunile potrivite pentru a face față unei situații neplăcute ci ei vor de asemenea să iși apere scopurile, să își controleze emoțiile și să mențină relații cu apropiații. Un întreg repertoriu de moduri de coping este necesar pentru a face față acestor ‚cerințe’ care pot fi uneori contradictorii.
Numărul de răspunsuri de tip coping poate fi nelimitat în cazul fiecărui individ. Cercetătorii s-au ocupat de această situație problematică grupând răspunsurile în modalități de coping (eng. ways of coping); dintre cele mai des utilizate merită menționate evitarea, căutarea de sprijin social, distragerea, acțiunea directă, auto-învinovățirea, retragerea socială, apelarea la religie, căutarea de informații, acceptarea, negarea, centrarea pe rezolvarea problemei, ș.a.m.d.
Richard Lazarus vorbește în ‚Coping theory and research: past present and future’ (1993) despre două perspective ale copingului. Copingul ca stil individual de face față situațiilor stresante sau supărătoare pe de o parte, și copingul ca proces pe de altă parte. Din această perspectivă a procesualității, modalitățile de coping se modifică în timp și în concordanță cu situațiile contextuale în care se produc. (Lazarus, 1993). Considerentele acestei teorii au stat la baza dezvoltării instrumentului Ways of Coping (Folkman și Lazarus), unul din cele mai larg utilizate chestionare pentru analiza strategiilor de coping grupate în opt factori: coping confruntativ, distanțare, autocontrol, cautarea sprijinului social, acceptarea responsabilității, evadare-evitare, rezolvarea problemei prin planificări și reinterpretare pozitivă.
Se delimitează o clasificare clasică în coping centrat pe problemă și coping centrat pe emoție. Prima variantă, numită și coping direct, este direcționată spre analiza, rezolvarea, sau, dacă nu este posibil, minimalizarea situației stresante. Ea ar cuprinde, în principal, strategiile de acceptare a confruntării cu agentul stressor. Cea de-a doua (coping indirect), se centrează pe persoană, pe capacitatea ei de a face față stresului, și cuprinde inclusiv modalități paleative sau de autoînșelare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stresor este adesea amânată sau chiar nu are loc (Lazarus, 1993:154).
Alți autori concep copingul într-o manieră mult mai neomogenă. Înșiși Folkman și Lazarus procedează, în 1985, la o diversificare a structurii copingului (8 strategii: confruntare, 7 distanțare, autocontrol, căutarea suportului social, asumarea responsabilității, evadare-evitare, planificarea rezolvării problemei, reevaluare pozitivă) (Folkman & Lazarus, 1985:65-72).
Ways of Coping. În scopul evaluării modului în care oamenii fac față stresului cauzat de divorț Folkman și Lazarus (1988) au dezvoltat scala prin care se măsoară modalitățile de coping (Ways of Coping Questionnaire) și care constă într-o serie de afirmații, fiecare afirmație prezentând un gând sau o acțiune prin care oamenii fac fața problemelor în situația de stres și prin care s-a făcut distincția simplistă între cele două modalități generale de coping, coping focalizat pe problemă și coping focalizat pe emoții. Copingul centrat pe problemă țintește spre rezolvarea propriuzisă a situatiei, sau pe încercările active de a elimina sursa stresului, acesta fiind utilizat cel mai adesea când indivizii cred că agentul stresor se poate modifica sau elimina.
Copingul focalizat pe emoție se referă la reducerea sau managementul stresului emoțional care rezultă în urma acțiunii agenților stresori. Acesta este adesea utilizat când stresorul este perceput ca permanent, neputând fi modificat, ca ceva ce trebuie îndurat, suportat. Abordate într-o manieră mai complexă strategiile formează clasele menționate anterior (confruntare, distanțare, autocontrol, căutarea suportului social, asumarea responsabilității, evadare-evitare, planificarea rezolvării problemei, reevaluare pozitivă) (Partyka, 2004:120-129). Trebuie menționat faptul că instumentul ‚Ways of coping’ nu este destinat scopului măsurării strategiilor de coping ca trăsături sau stiluri personale de coping ci, este un intrument de măsurare a procesului de coping. Poate fi administrat însă si în prima situație în scopul de a analiza consistența strategiilor de coping în diferite situații, însă în mod repetat, urmat apoi de analize intraindividuale. Fiecare administrare însă este centrată pe procesul de coping într-o situație particulară (Forlkman, 1986:55).
Locus of control (locul controlului).Conceptul locus of control (locul controlului) își are originea în lucrările psihologului (Julien,Rotter 1966:35-36) și reflectă credința pe care indivizii o au cu privire la ce sau cine controlează evenimentele importante din viața lor – ei înșiși sau alți factori externi cum ar fi alți indivizi, șansa, norocul, Guvernul, Divinitatea, ș.a.m.d. Acei indivizi care își percep viața ca fiind controlată de propriile acțiuni, aptitudini și abilități sunt considerați internaliști, ca având un loc al controlului intern. În sens invers, aceia care consideră că viața lor este controlată de forțe externe, sunt externaliști, au un loc al controlului extern. Așadar, Rotter propune o așezare a expectanțelor personale pe un continuum cu extremele internalism-externalism. (Hodgkinson, 1992:58). Estimarea numărului articolelor publicate care fac referire la controlul intern sau extern este extrem de dificil de realizat. În ceea ce privește numărul investigațiilor, tezelor de master și doctorat nepublcate, acest lucru este imposibil. De neignorat este interesul activ dacă nu chiar în creștere asupra acestui subiect. Conceptul are în vedere atât parametri situaționali cât și diferențe individuale, majoritatea studiilor centrânduse pe cea de-a doua categorie (Rotter, 1975:65). Conceptul de control intern sau extern derivă din teoria învățării sociale (Rotter, 1954:67). În dezvoltarea teoriei sale, Rotter are la bază lucrările lui Albert Bandura despre determinism, ideea de bază fiind următoarea: comportamentul unui individ este influențat de mediu și caracteristicile individului, mai exact, comportamentul individului, mediul și atributele personale se influențează reciproc. În dezvoltarea propriei teorii a învățării sociale Rotter se bazează și pe legea efectului: oamenii sunt motivați să caute stimulii pozitivi și să îi evite pe cei negativi. El susține că efectul comportamentului are un impact puternic asupra motivației indivizilor de a se angaja în acel comportament specific. Dacă un individ se așteaptă la un rezultat pozitiv în urma unui comportament, sau crede că există o posibilitate ridicată a apariției rezultatului pozitiv, acesta va fi mai predispus să manifeste comportamentul respectiv. Comportamentul este întărit, cu rezultate pozitive, ceea ce determină persoana să îl repete. Teoria învățăii sociale sugerează un lucru cert: comportamentul este influențat de acești factori de mediu și nu doar de factori psihologici. Așadar personalitatea reprezintă, în viziunea lui Rotter, o interacțiune între individ și mediu, nu se poate vorbi despre o personalitate care să fie independentă de mediu. Pentru înțelegerea comportamentului este necesar să se aibă în vedere atât particularitățile individuale cât și environmentale (Rotter, 1945:78). În teoria sa, autorul mai sus menționat descrie expectanța ca fiind probabilitatea (percepută subiectiv) ca un comportament dat să ducă la un rezultat particular sau întărit. Astfel un comportament are loc datorită expectanței individului că va obține scopul către care este direcționat. Acest lucru relevă importanța locului controlului asupra motivației (Rotter, 1945:82). Interesul crescut pentru acest concept se poate datora unor probleme sociale persistente, care sunt legate de incredibila creștere demografică, creșterea complexității societății și sentimentul ulterior al lipsei de putere care pare să afecteze toate nivelurile societății, cel puțin în culturile vestice (Rotter, 1975:102).
Scala “locus of control”.Rotter (1966:56) susține că dimensiunea internalism-externalism este o variabilă a personalității stabilă, unidimensională, și propune un instrument cu 29 de itemi cu alegere forțată pentru măsurarea acesteia. În anii ce au urmat, cosnstructul locus of control (intern-extern), și in special scala lui Rotter și-a găsit aplicativitate în literatura psihologică. Mai mulți autori descriu aplicativitatea constructului în psihologia clinică, socială, educațională și organizațională.
Conținutul general al acestor descoperiri este acela că cei cu un loc al controlului intern au o mai bună capacitate de adaptare decât cei cu un loc al controlului extern, și mai capabili să facă față mai bine evenimentelor vieții. În particular, locul controlului extern a fost chiar asociat cu depresia și lipsa speranței (Ashkanasy, 1985:98-100). 12 În ciuda literaturii suportive consistente, o varietate de probleme au fost semnalate, mai ales în ceea ce priveste validitatea instrumentului lui Rotter. Acestea includ întrebări cu privire la pertinența formatului chestionarului și anume raspunsurile cu alegere forțată, la multidimensionalitate, influența dezirabilității sociale, specificitate culturală. Rotter respinge aceste critici sustinând că acestea apar numai datorită eșecului în a înțelege corect bazele sociale de învățare ale constructului și datorită aplicării greșite a scalei. El afirmă că scala originală a fost supusă procedurilor de validare (Ashkanasy, 1985:102).Rotter aduce argumente convingătoare în favoarea propriului instrument. În studierea locului contolului, pentru că avem de-a face cu un construct larg se dorește studierea comportamentului într-o varietate mare de situații, surprinderea mai multor situații fără a determina scorul total să depindă de o situație particulară (ca de exemplu reușita școlară) mai mult decât de alta ( de exemplu, implicarea politică). De accea autorul nu a țintit obținerea unui scor Alpha ridicat (scorul consisțenței interne), datorită presupunerii că corelațiile dintre diferiții referenți comportamentali ai conceptului sunt pozitive dar scăzute.‚Scoruri Alpha foarte ridicate se pot obține adresând aceiași întrebare în repetate rânduri, dar limitele predictive ale unui astfel de test sunt evidente’ (Rotter, 1990:491). Este adevărat că nu toate așa numitele caracteristici stabile suprind toate situațiile posibile și un scor alpha mare, în jurul valorii de 0.90 este suspect în sensul că poate măsura stilurile de răspuns mai mult decât să ofere o serie reprezentativă de comportamente și situații pe care cineva dorește să le prezică, sau mai rău decât atât acest lucru ar putea conduce la redundanța itemilor. În aceiași ordine de idei, pare redundant să se urmărească procedura deseori folosită care constă în selecția itemilor pe baza unui singur criteriu obținut într-o situație specifică pe un lot în mare parte omogen de subiecți, în condițiile în care se dorește ca testul să prezică un comportament ce apare în diferite situații pentru diferiți subiecți (Rotter, 1990:165).
4.1.1. Divorț și coping
Rata crescândă a divorțului este poate una din cele mai dramatice și ambițioase modificări în viața familială la care am fost martori în decursul secolului 20. Cercetătorii au atribuit creșterea ratei divorțului în societatea contemporană unui număr de factori, printre care independența economică a femeilor, creșterea expectanțelor de împlinire personală în cadrul căsătoriei și o mai mare acceptare a ideii de divorț. În ciuda prevalenței divorțului, acesta este considerat un eveniment stresant pentru cei implicați, cu potențialul de a creea un grad de nesatisfacție în viață. Când indivizii sunt forțați să se adapteze la un număr mare de schimbări negative pe care le întâlnesc într-o perioada scurtă de timp, abilitatea lor de a face față acestor situații poate fi deficitară, ducând la un declin în funcționarea psihologică și, per total, în starea de bine, mai exact la o slabă adaptare. Cercetările asupra mamelor divorțate au arătat că acestea au o predispoziție spre depresie și anxietate, și dau dovada de o adaptare socială mai scazută în 16 comparație cu cele căsătorite.Utilizând teoria lui Folkman și Lazarus asupra stresului și strategiilor de coping se poate presupune că adaptarea la divorț depinde în principal de stresul perceput și resursele de coping (Kulik și Heine-Cohen, 2011:179).
Divorțul nu este un eveniment care se produce într-un moment particular ci un proces continuu care începe odată cu separarea maritală și se extinde până la finalizarea legală a mariajului. Un alt model al divorțului este cel al lui (Bohannan, 1970:130-135), Modelul celor șase componente. El divide divorțul în șase arii diferite care pot fi studiate și analizate independent. El denumește aceste subdiviziuni după cum urmează: emoțională, legală, economică, coparentală, socială și psihică. Deși inițial Bohnnan a aplicat acest model cuplurilor cu copii mici, ulterior modelul a fost extins. Divorțul emoțional este o deteriorare a atașamentului dintre soți, considerat fiind drept cel mai stresant aspect al procesului de divorț cu atât mai mult cu cât este normal ca uneori atașamentul emoțional să se prelungească și după despărtirea cuplului. Divorțul legal face referire la împărtirea bunurilor și proprietății și acordarea custodiei copilului. Divorțul economic este un aspect ce afectează în special partea feminină a cuplului, femeile fiind în general financiar dependente de soț. Divorțul coparental este complexul proces de terminare a relației conjugale și in același timp menținere a relațiilor parentale. Stabilirea unei vieți independente, separate, și în același timp achitarea obligațiilor parentale este un proces care începe odata cu separarea emoțională și continuă mult după separarea legală. Divorțul social aduce în imagine schimbările în viața socială și în ceea ce privește prietenii care au loc ca urmare a dizolvării mariajului. Prietenii și roluri sociale sunt deseori pierdute în urma divorțului, ele fiind legate de viața de cuplu.
Divorțul psihic considerat de Bohannan drept cel mai dificil din cele șase tipuri, implică stabilirea unei identități autonome, independentă de fostul soț sau de rolul de soț/ soție. Acest lucru poate fi dificil pentru persoanele care au încheiat o căsătorie de lunga durată. Cu cât un cuplu a fost căsătorit mai mult timp cu atât mai multe expectanțe, experiențe și activități rutiniere s-au acumulat, așadar rolurile sunt mai bine cimentate. Desigur, ajustarea psihologică a femeilor în urma divorțului depinde de o serie de variabile, dintre care vârsta este foarte conturată. Femeile mai tinere au tendința de a se recăsători (mai repede), menținându-și astfel identitatea și asigurându-și stabilitate financiară și sprijin în creșterea copilului. Femeile mai în vârstă însă nu sunt încurajate de societate să facă acest lucru (Bohannan, 1970:148)
4.1.1.1. Studii empirice
Divorțul de obicei aduce cu sine o serie de schimbări. Situația economică a persoanelor divorțate deseori suferă un declin după dizolvarea mariajului, întrucât venitul familial este divizat. Mai mult, divorțul dizolvă relațiile în jurul carora indivizii își organizează viețile (soț/soție și părinte).Atunci când cineva pierde o relație importantă, rutina mariajului se dezintegrează, la fel ca si rutina vieții de zi cu zi.
Stresul adițional asociat cu divorțul derivă din pierderea prietenilor, la fel ca și din nevoia de schimbare a locației, deseori datorată lipsei de resurse financiare. Mai mult decât atât, literatura despre viața celor divorțați indică faptul că indivizii care au experimentat recent divorțul prezintă un risc mai mare al stresului fizic si psihologic. Experiența divorțului reduce nivelul bunăstării generale, așadar și nivelul fericirii si al auto-evaluării pozitive. Datorită faptului că oamenii sunt influențați de o mare varietate de factori, pot exista însă variații în modurile de ajustare la experiența divorțului (Kulik & Heine-Cohen, 2011:36)
O serie de studii au fost inițiate pentru a întelege funcționalitatea psihologică a familiilor monoparentale, și a părinților singuri în special, încluzând sanătatea lor mentală. Rezultatele se centrează pe anumite disfuncții psihologice ca anxietatea și insomnia, dar și pe emoții sau stări negative de tipul depresiei, singurătății, izolării sociale.De asemenea foarte comune în cazul părinților singuri sunt simptomele de oboseală, pierderea greutății, simptome somatice. Trebuie menționat faptul că strategiile femeilor în special de a face față divorțului sunt caracterizate prin prisma unui proces psihologic de detensionare emoțională, exprimare a emoțiilor și schimbări cognitive asupra semnificației divorțului. Detașarea și iertarea pentru reducerea furiei și renunțarea psihologică sunt cele mai comune strategii utilizate de acestea.Alte strategii includ utilizarea rețelelor de sprijin. Rezultatele prezentate au fost preluate de la femeile divorțate din regiunea Hong Kong (Hung, Kung & Chan, 2004:72-74)
Un alt studiu efectuat pe un grup de 24 de femei divorțate cu vârste între 34 și 53 de ani, selectate din centrele de suport (5) și din înregistrările asupra divorțului din statul Indiana (USA) , arată că participanții ce au trecut prin experiența divorțului utilizează o serie de strategii de coping dintre care se evidențiază suportul social instrumental, una din substrategiile utilizate de persoanele în cauză fiind interacțiunea cu persoane care au trecut prin experiențe similare. Trebuie notat insă șî faptul că s-a constatat și prezența startegiilor de coping ineficiente, astfel 54% dintre participante (13) s-au descris ca experimentând tristețe sau depresie și 29% (7) au 19 recunoscut faptul că luau antidepresive. Aceste rezultate susțin faptul că cele mai stresante evenimente de pe parcursul vieții sunt asociate cu apariția depresiei (Sakraida, 2005:152-155).
4.2. Rolul asistentului social în familie – consiliere în caz de divorț
Demers terapeutic
După divorț, unii reușesc să se redreseze, găsind în sine resorturile necesare. Mulți își schimbă meseria, fac altă facultate și își găsesc noi prieteni. Dar nu toți reușesc acest lucru, consideră psihopedagogul Ștefania Budacu. “Când viața este dominată de regrete (ale propriilor fapte) sau condamnări (ale partenerului de viață), când nu este văzut viitorul, ci numai trecutul, ființa nu are cum să depășească momentul critic.” Ancorarea în trecut predispune persoana la boli psihice și, dacă nu se intervine la timp, starea de sănătate se poate degrada până la extrem.
Pentru a evita aceste consecințe este indicată inițierea unui demers terapeutic. “Acesta vizează dinamizarea resurselor emoționale și chiar fizice ale persoanei pentru depășirea momentului de criză, redimensionarea imaginii de sine, care de multe ori este afectată. Restabilirea stimei de sine, reechilibrarea persoanei pe plan afectiv și motivațional duce la reintegrarea socio-profesională a individului”, explică Ștefania Budacu.
Evident, nu se poate spune că toate persoanele care trec printr-un divorț au nevoie de terapie. Dar majoritatea, dacă ar răspunde sincer la întrebarea “Este cazul să merg la psihoterapeut?”, ar recunoaște că le-ar face bine să discute cu o persoană neutră și specializată în astfel de probleme despre ceea ce a fost și ce urmează să facă.Din ce în ce mai mulți oameni apelează la serviciile specialiștilor, care îi ajută să treacă mai ușor peste etape și experiențe dificile și să își regăsească identitatea și scopul în viață”, a remarcat Ștefania Budacu. Femeile sunt cele mai deschise către ideea de a apela la psiholog. Evident, nu este o regulă, dar cele divorțate recurg la această soluție și fiindcă au de întâmpinat mai multe dificultăți decât bărbații, mai ales în cazul în care au copii.
Divorțul, care era o rușine în urmă cu 20 de ani, a devenit o realitate necondamnabilă și de multe ori de dorit în locul unei lupte mai mult sau mai puțin violente în cadrul cuplului – unde, mai ales, există și copii. Ideea că “nu divorțăm pentru copii, să aibă ei ambii părinți” este intens discutată, cu argumente pro și contra, de psihologi. Ce este de dorit: un sfârșit de groază sau o groază fără sfârșit?
Studiile care au avut ca subiecți persoane divorțate, au scos în evidență faptul că efectele divorțului sunt foarte diverse și s-a pus întrebarea, legitimă și importantă – pentru încercarea de a sprijini psihologic persoanele supuse stresului divorțului – care sunt factorii care fac ca provocările și stresurile asociate cu divorțul să fie suportate foarte bine de către unele persoane, iar altora să le producă nefericire și eșec?
Răspunsul este că există factor; de risc si factor; protectiv, care operează fiecare în mod distinct. Acești factori sunt prezenți permanent, dar obisnuințele zilnice ale familiei le modifică efectul. Până când nu se confruntă cu o criză așa cum este divorțul, oamenii nu știu cât de mari sunt rezervele lor emoționale și intelectuale sau ce talente și abilități ascunse există în ei.
Factorii protectivi includ:
Maturitatea socială, care constă în:
– abilitatea de a planifica viitorul;
– autocontrol, autoreglare;
– adaptabilitate;
– responsabilitate socială.
Autonomie Nimic nu protejează complet împotriva stresorilor în primii ani de viață, dar oamenii autonomi, care pot trăi absolut confortabil singuri și care sunt capabili să ia decizii în mod independent, găsesc ca 'singurătatea' post-divorț este destul de acceptabilă și nu au dificultăți în a se adapta la ea.
Locul Controlului Intern. Acesta se referă la simțul auto-suficienței și abilitatea de a fi proactiv și de a te ocupa singur de toate, în timp ce oamenii cu locul controlului extern tind să se simtă lipsiți de ajutor și să cedeze.Religiozitatea poate acționa ca o formă foarte puternică de rețea de suport social și emoțional.
Munca. Mai ales pentru bărbați, este unul dintre cei mai puternici factori de sprijin și protecție împotriva efectelor stresului.
Suportul social. O nouărelație intimă.Dar 15% dintre persoanele divorțate care au o relație romantică cu o altă persoană se căsătoresc cu acea persoană după divorț.
Factorii de risc majori sunt legați de personalitatea subiecților:
– Personalitate antisocială;
– Impulsivitate;
– Neuroticism sau depresie;
– Atașament foarte puternic față de fostul soț;
– Promiscuitate;
– Implicarea în relații sexuale întâmplătoare;
Status socioeconomic: adulții cu un grad mai înalt de educație tind să fie mai puțin deprimați, mai satisfăcuți de viețile lor și mai buni părinți, înainte și după divorț. Aceasta nu doar pentru că ei sunt, de obicei, mai bogați, dar și pentru că slujbele pe care le au le oferă o motivație și o gratificație superioară.
Pentru ca persoanele divorțate să poată face față divoțtului, este foarte important ca ele să facă eforturi pentru a cunoaște acele surse care provoacă stresul și pentru a-și conștientiza, totodată, stilul de a se descurca cu ele. Uneori, durează destul de mult până când o persoană reușește să preia controlul asupra propriei vieți, prin controlarea mediului și a furiei și antrenarea unor abilități pozitive de coping. Lucrul cel mai important este ca persoana să meargă înainte.
Pentru adulți, posibilitatea de a face acest lucru implică trei sarcini de bază:
a) acceptarea divorțului
Indivizii trebuie să accepte faptul că mariajul lor s-a încheiat și să-și construiască o identitate care nu îi leagă de fostul partener. Pentru că acest lucru să se poata realiza, individul trebuie să fie convins că nu mai merită să investească în această relație.
Foștii parteneri trebuie să stabilească relații amiabile. Acest lucru implică că aceștia să realizeze ca o șicanare permanentă nu face decât să creeze și mai multă șicanare. Odată realizat acest lucru, are loc o echilibrare a imaginii asupra relației. Un individ capabil să-și ierte fostul partener pentru eșuarea mariajului este capabil să aprecieze ceea ce este bun la această persoană.
Indivizii trebuie, de asemenea, să-și recunoască partea de vină în acest eșec. Ei trebuie să înceteze să-și blameze fostul soț și să analizeze cu onestitate propriul rol în cadrul relației. O asemenea auto-analiză include: amintirea motivelor care au dus la alegerea partenerului, acest lucru declanșând mai departe o reconsiderare a expectanțelor față de viitorul partener.Acceptarea contribuției proprii la modelele destructive de comportament din cadrul mariajului, în așa fel incat aceste modele să nu se mai repete în relațiile viitoare; explorarea modului în care experiențele individuale de maturizare au jucat un rol în dificultățile maritale.
b) echilibrul între statutul de persoană singură și părinte singur.
Indivizii trebuie să găsească resurse pentru fiecare dintre aceste roluri.Ei trebuie să se simtă competenți atât ca persoane singure, cât și ca părinți singuri.
c) stabilirea unor scopuri orientate spre viitor și nu spre trecut
Oamenii care se adaptează bine sunt gata să meargă mai departe. Ei incep să aibănoi hobbyuri și activități preferate, sau să intre în noi relații amoroase. În schimb, cei care nu sunt gata să meargă mai departe, au nevoie de timp pentru a face muncă de 'doliu' pentru pierderea soțului. Acești indivizi nu-și precupețesc eforturile pentru ca relația lor să reînvie, fără a înțelege că aceasta s-a încheiat.Există, de asemenea, ca și în cazul oricărei forme de stres, o serie de strategii de a prelua controlul asupra propriei vieți. Aceasta este o cale de a reduce stresul, această recâștigare a controlului se poate realiza în mai multe moduri:
– relaxare: să stea într-un loc liniștit, fără a se gândi la nimic, să asculte muzica.
– controlarea mediului în care trăiește: programarea activităților, în așa fel încât să nu trebuiască să se grăbească, stabilirea priorităților, îndeplinirea pe rând a sarcinilor, consumul de medicamente doar la prescripția medicului, capacitatea de a spune 'nu', echilibrarea muncii cu distracția.
– controlarea furiei prin: discutarea cu un specialist a modului în care se simțea înainte de a-și pierde controlul, distanțarea de o problemă, până când se liniștește, activități fizice pentru consumul de energie, respectarea dreptului celorlalți de a avea o parere diferită asupra unei probleme.
Rolul asistentului social
Rolul asistentului social în societate este multiplu și ține nemijlocit de problemele specifice, precum sunt : mizeria în care trăiesc familiile sărace, disperarea, tragedia persoanelor aflate în șomaj, copiii străzii, bătrânii fără suport, familiile dezorganizate, alcoolismul și altele.
Asistența socială a familiei este una dintre cele mai dezvoltate ramuri ale asistenței sociale.Asistentul social își găsește locul în cadrul familiei dezorganizate rezolvând cusucces problemele familiei.
O problemă majoră ce afectează familia este divorțul în ce privește definirea termenului divorț, divorțul reprezintă separația legală a relațiilor și intimității afective sau separarea responsabilităților morale care rezultă din căsătorie.
Asistenței sociale îi revine rolul de a se ocupa de rezolvarea problemelor maritale, fără a face referire la cele legate de financiar, de a oferi consiliere și de a-și ajuta ”pacienții să se ajute singuri’’ (teoria după care se conduce asistența socială). În consiliere, indiferent de problema socială, asistentul social trebuie să deprindă cunoștințe în principal de exprimare și de adresare a întrebărilor ; niciodată nu se vor folosi întrebări închise, sau indiscrete, nu se vor găsi alte preocupări în timp ce clientul povestește etc. În concluzie nu orice asistent social are calitatea de a asculta, de a nu întrerupe interlocutorul, de a nu vorbi deodată (acest efect Jacobs îl numește „două guri și o singură ureche”), de a-și păstra cumpătul și a nu izbucni și de a nu asalta cu întrebări rapide fără a lăsa loc de răspuns.
În cazuri de divorț, asistența socială urmărește scopul de a înlătura cauzele ce au cicumstanțiat această situație. În cazuri de familii dezorganizate, ca urmare a divorțului, asistența socială urmărește refacerea căminului dacă aceasta este posibil dacă nu –recăsătorirea cu altă persoană și adaptarea noului cuplu la noua situație.
De-a lungul anilor s-au observat că abilitățile de consiliere reduse, scot în evidență persoane care fac exces de zel, pentru a-și masca nesiguranța, și cum spuneam anterior asaltează cu întrebări, întrerupând des interlocutorul.
Alți factori care ar putea să afecteze relația de consiliere sunt diferențele de clasă, sex, rasă, etnie, naționalitate etc. De exemplu, să privim o relație de asistență socială între un asistent care e român și un client rrom, bazându-ne desigur pe faptul că în concepția noastră de români ei sunt mai săraci, mai murdari, fără cultură. Asistentul social s-ar putea lăsa condus de ideea discriminări, dar poate și simțindu-se oarecum descalificat deoarece nu cunoaște cultura rromilor, obiceiurile tradițiile lor, de traiul zilnic. În cazul abordării terapiei ‘’centrate pe client’’ Rogers evidențiază mecanismul egalizării distribuției puterii. Acesta implică ca asistenții sociali să accepte clienți indiferent de categorie să le corecteze ideile preconcepute.
În ceea ce privește diferențele de sex, literatură feministă a subliniat că clienții-femei ar trebui sa fie consultați de o femeie terapeut, căci numai femeile pot înțelege alte femei.
Bernard, în 1973, observă că fiecare căsătorie conține două experiențe subiective ale căsniciei- cea a soțului și cea a soției. Această idee își păstrează viabilitatea și în privinta divorțurilor, deoarece versiunea unuia dintre parteneri cu privire la destrămarea căsniciei contrazice adesea versiunea celuilalt.
Pornind de la aceasta, consilierii au început să ofere servicii atât individual cât și cu ambii parteneri,și separat cu copiii. Consilierea cu fiecare individual și consilierea simultană a ambilor parteneri se raportează tot așa cum intervievarea fiecărui membru al familiei la intervievarea grupului familial în strategiile metodologice ale studiului familiei (discuția descoperă adevărul). În cazul nostru sunt mai multe motive care îndeamnă să se ofere ajutor simultan ambilor parteneri:
Discuțiile simultane cu ambii soți oferă posibilitatea fiecărui partener nu numai să vorbească cu celălalt, dar și să se asculte reciproc
Avându-i pe amandoi prezenți asistentul social poate clarifica care sunt de fapt cauzele care duc la divorț.
În discuție se poate ivi o posibilitate de rezolvare care nu a fost observată până atunci :
posibila împăcare a soților
o relaționare amicală
cugetare asupra existenței copiilor
dezbaterea frontală a problemelor
Nimic nu costă mai puțin și nu este mai eficient decât prevenția. De accea rolul primordial al asistentului social este de a preveni dezorganizare, și în cazul nostru divorțul cu efectele lui. În același timp prin consilierea în caz de divorț, asistentul social nu încearcă să rezolve el însuși problema clientului, ci oferă o viziune corectă asupra problemei, o modaliate de soluționare care poate fi gasită de parteneri cu ajutorul său.
5. Studiu experimental privind influențele divorțului asupra adulților care trec prin această experiență
Pentru a concepe acest studiu m-am documentat și informat cu privire la efectele sociale și psihologice a divorțului asupra adulților din Baia Mare, nivelul la care sunt resimțite aceste efecte, durata de la divorț, sexul și în ce măsură aceste două din urmă afectează consecințele unui divorț. Divorțul ocupă locul al doilea
într-un top al celor mai solicitate evenimente de viață, prin multitudinea de schimbări pe care le antrenează o astfel de situație. Fiecare se raportează diferit la acest eveniment, în funcție de sistemul propriu de credințe și valori, de motivațiile care-l determină să acționeze sau să reacționeze, de nivelul de înțelegere și conștientizare a propriei persoane. Cu toate schimbările pe care le trăiește societatea actuală, divorțul rămâne un fapt inedit, privit ca o ruptură nefirească, ceea ce îngreunează mult sarcina persoanei care îl trăiește.
Nu este surprinzător faptul că în acest context apar și comportamente reactive față de constrângerile și presiunile sociale.
5.1. Obiectivele studiului
1. Primul obiectiv constă în analiza modului în care se modifică sentimentul de ușurare a persoanelor care trec printr-un divorț, ținând cont de genul persoanei, durata căsătoriei și durata de la divorț.
2. Al doilea obiectiv reprezintă analizarea nivelul de depresie după divorț a persoanelor care trăiesc această experiență, luând în considerare genul persoanei, durata căsătoriei și durata de la divorț.
3. Al treilea obiectiv implică o analiză a sentimentului de regret a persoanelor care trăiesc experiența divorțului ținând cont de fluctuența acestuia în funcție de durata de la divorț, ținând cont de durata căsătoriei și genul persoanei.
4. Al patrulea obiectiv constă în analizarea sentimentului de furie resimțit de către subiecți, care au trecut prin experiența divorțului, raportat la durata de la divorț, a căsătoriei și a genului persoanei.
5. Al cincilea obiectiv vizează imaginea de sine după experimentarea divorțului, eventualele schimbări ante și post divorț care au survenit, fapt raportat la genul persoanei în cauză.
6. Al șaselea obiectiv vizează aspectul material al experienței post divorț, având ca scop analizarea situației financiare a persoanei și evoluția (sau involuția) acesteia după experiența divorțului, studiu raportat totodată la genul persoanei.
7. Al șaptelea obiectiv urmărește aspectul social al experienței post divorț, în ceea ce privește implicarea subiecților care au trecut prin această experiență în activități sociale, ținând cont de genul persoanei.
8. Al optulea obiectiv vizează de asemenea aspectul social al experienței post divorț, în ceea ce privește pierderea suportului social de către subiecți, în raport cu genul persoanei.
5.2. Ipoteze de lucru
1. O primă ipoteză în ceea ce privește sentimentul de ușurare resimțit de către subiecți ar fi faptul că, depinzând de durata de la divorț, persoanele ar putea experimenta acest sentiment la un nivel mai puternic dacă experiența divorțului nu este recentă, din cauza faptului că natura firească a omului este să se vindece de experiențe traumatice și timpul să vindece rănile sufletești. În orice caz, nivelul general de ușurare este cel mai probabil să fie scăzut în cele mai multe cazuri deoarece majoritatea persoanelor care nu au fost cele care au inițiat divorțul nu se vor regăsi des în acest sentiment iar până și cele care iau această decizie există posibilitatea crescută de a simți îndoială față de propriile decizii atunci când confruntate cu o experiență traumatică.
2. A doua ipoteză vizează nivelul de depresie resimțit de către subiecți, susceptibil a fi înalt, deoarece divorțul este o experiență traumatică, și probabil durata de la divorț influențează acest aspect de asemenea din moment ce un eveniment recent este mult mai prezent și mai pregnant în consecințe decât unul care a devenit o realitate trăită și asumată într-un timp îndelungat.
3. A treia ipoteză constă în prezența și profunzimea nivelului de regret în ceea ce privește divorțul, care este așteptat să fie ridicat din toate punctele de vedere, dat fiind faptul că indiferent de persectivă și de cine a luat decizia, sentimentul de regret provine și din terminarea relației, chiar dacă a fost dorită de unul dintre parteneri sau ambii, sfârșitul căsătoriei este asociat cu sentimentul de regret și pierdere din ambele perspective.
4. A patra ipostază vizează sentimentul de furie existent ca și consecință a divorțului; este de așteptat ca furia să fie resimțită mai puternic dacă intervalul de timp de la divorț este mai scurt deoarece o experiență recentă are un efect mai puternic și are loc retrăirea acesteia ceea ce poate cauza sentimente negative din partea ambelor părți.
5. A cincea ipostază se referă la imaginea de sine și fluctuența acesteia în cadrul experienței post-divorț, este de așteptat ca imagine de sine să scadă datorită pierderea statutului și stabilității ceea ce poate influența încrederea in sine și implicit imaginea de sine percepută de către subiecți. Este posibil totodată ca, în cazul femeilor, imaginea de sine să crească datorită emancipării femeii în societate, din perspectiva independenței dobândite.
6. A șasea ipostază vizează aspectul financiar al persoanelor după experiența divorțului, fiind de așteptat ca acesta să fie influențat negativ datorită faptului că venitul nu mai este procurat de două persoane, ci independent (asumând faptul că ambii parteneri au fost salariați) ceea ce duce la o consecință negativă a divorțului din acest punct de vedere.
7. În ceea ce privește a șaptea ipostază aceasta vizează nivelul implicării persoanelor după divorț în activități sociale ceea ce se presupune a fi crescut din moment ce timpul petrecut înainte în familie devine timp liber, ceea ce este cel mai probabil să favorizeze implicarea persoanelor în diferite activități incluzând cele sociale.
8. Ultima ipostază propusă se referă la pierderea suportului social de către persoanele care experimenteză un divorț, ceea ce se presupune a fi regăsit în cele mai multe cazuri datorită familiei destrămate și a presupusei reticențe a persoanelor aflate în cauză de a căuta ajutor.
5.3. Metoda de lucru
Pentru a identifica și analiza tema propusă, am utilizat un chestionar (anexa 1) format din 13 întrebări.
Studiul a avut un caracter descriptiv iar principalul obiectiv a fost indentificarea efectelor psiho-sociale ale divorțului în ceea ce privește adulții.
Chestionarul a fost împărțit în așa fel incât să surprindă aspecte ale consecințelor din punct de vedere emoțional, social dar și aspectul financiar. Ca și date generale au fost surprinse următoarele aspecte: genul subiectului, durata căsătoriei și durata de la divorț. În ceea ce privește consecințele, s-a folosit un sistem numeric pentru a sublinia intensitatea sau prezența sentimentului sau situației propuse, de la 1-5, 1 echivalând “inexistent” sau “deloc” iar 5 însemnând cea mai puternică treaptă resimțită sau cea mai puternică/existentă în situația dată.
5.4. Lotul de studiu
Am ales un eșantion de 52 de persoane dintre care 24 au fost bărbați și 28 femei, adulți, cu vârste diferite, din medii sociale variate, alese nerepetitiv din zona Baia Mare.
5.5. Rezultate obținute
Studiul desfășurat a avut ca obiectiv descoperirea raportării subiective a persoanelor care au trecut printr-un divorț, încercând corelarea rezultatelor cu durata căsătoriei, genul persoanei și durata de la divorț pentru a descoperi eventualele influențe aceste aspecte ar putea avea asupra situației post-divorț și sentimentele resimțite.
În urma chestionarului aplicat am aflat că subiecții au fost constituiți din 24 de bărbați și 28 de femei, durata de căsătorie variind de la 3 la 17 ani, iar durata de la divorț variind de la 1 an la 11 ani.
Rezultatele identificate în cadrul primului aspect confirmă ipotezele corespondente, majoritatea subiecților resimțind acest sentiment la un nivel scăzut (55%), observându-se un factor în durata de la divorț și sentimentul de ușurare prezent. Cu cât durata de la divorț a fost mai mică, cu atât sentimentul de ușurare a fost mai scăzut (între 1-5 ani predomină răspunsurile 1-2 ceea ce reprezintă cele mai scăzute valori numerice atribuite în schema dată).
Fig. 3
În ceea ce privește următorul aspect și anume prezența și nivelul la care este resimțită depresia ca și consecință a divorțului care s-a dovedit a fi descrisă ca un efect resimțit puternic (45%) și mediu (20%) deci la o scară largă ca un efect prezent în majoritatea cazurilor, ceea ce confirmă ipoteza propusă inițial. De asemenea din răspunsurile care au resimțit acest sentiment la nivel scăzut sau deloc, s-a observat că majoritatea sunt persoane a căror durată de la divorț depășește 5 ani.
Fig. 4
Al treilea aspect studiat și anume regretul infirmă ipoteza inițială, reliefând că prezența acestui sentiment nu este simțit cu profunzime în majoritatea cazurilor la nivel înalt, cu un total de 40% recunoscând că regretul a fost unul dintre sentimentele puternic trăite după divorț. Marea majoritatea a persoanelor a căror durată după divorț a depășit 5 ani au fost cele care au răspuns afirmativ în ceea ce privește regretul.
Fig. 5
În ceea ce privește sentimentul furiei ca si consecință a divorțului, acesta s-a dovedit a fi puternic indiferent de durata de la divorț, cu un procent de 80%, ceea ce infirmă ipoteza inițială care atribuie acest sentiment în special dacă intervalul de timp de la divorț este scurt.
Fig. 6
Imaginea de sine este un aspect sensibil al experienței post-divorț și este deseori influențată negativ ca și consecință. Acestă analiză a fost împărțită raportat la doi indici și anume creșterea stimei de sine și diminuarea acesteia raportat la genuri. Rezultalte confirmă ipoteza inițială datorită procentului ridicat în ceea ce privește creșterea stimei de sine a femeilor după divorț (70%), în timp ce bărbații au avut un rezultat ridicat în ceea ce privește diminuarea acesteia (70%).
Fig. 7
Fig. 8
Aspectul financiar poate fi de asemenea afectat în urma divorțului. Rezultatele atestă faptul că 70% din femei au resimțit negativ această schimbare din viața lor, desemnând ipoteza inițială ca și incompletă dat fiind faptul că bărbații de opoziție nu au considerat acest aspect ca și unul afectat negativ în cea mai mare parte. Implicațiile pozitive au fost în marea majoritate desemnate la nivel de afectivitate mediu.
Fig. 9
În ceea ce privește aspectul social al consecințelor post-divorț, chestionarul a fost axat pe reliefarea implicării persoanelor în activități sociale cât și pierderea suportului social.
Rezultatele studiului certifică faptul că implicarea în activități sociale nu este ridicată (40%), din care majoritatea au fost femei, ceea ce infirmă ipoteza inițială din care reiese că persoanele ar avea mai mult timp liber ceea ce cauzează implicarea crescută în activități sociale.
Din perspectiva pierderii suportului social, un total de 60% de persoane atestă acest lucru ca și o consecință a experienței post-divorț, dintre care majoritatea bărbați (70%).
Fig. 10
Fig. 11
Fig. 12
Fig. 13
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectele Socio Psihologice Asupra Adultilor în Urma Divortului (ID: 114656)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.