Efectele Si Reglementarile Urmaririi Penale

Efectele si reglementarile urmaririi penale

CUPRINS :

I.Aspecte introductive privind urmarirea penala

I.1.Notiuni generale

I.2.Obiectul urmariii penale

I.3.Limitele urmaririi penale

I.4.Trasaturile caracteristice urmaririi penale

II.Etapele urmaririi penale

II.1..Aspecte premergatoare urmaririi penale

II.2.Desfasurarea urmaririi penale

II.3.Finalizarea urmaririi penale(solutii)

III. Analiza comparativa privind reglementarea urmaririi penale intre vechiul si noul Cod de procedura penala

III.1. Contul judiciar

III.2.Camera de prima instanta

IV.Concluzii

V.Bibliografie

Capitolul I : Aspecte introductive privind urmarirea penala

I.1. Aspecte generale :

Anchetarea unei persoane care a săvârșit o infracțiune este desfășurată de către instanțele judecătorești, după realizarea unor activități care alcătuiesc procesul penal. Instanțele judecătorești nu sunt singurele care pot trage la răspundere o persoană , ele sunt ajutate de către organele de urmărire penală , a căror activitate o urmează pe cea a instanțelor judecătorești și care strâng probe pentru a dovedi vinovăția infractorului , de a-l identifica și dacă este cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Procesul penal are trei faze : urmărirea penală , judecată , punerea în executare a hotărârilor penale .

Această compartimentare a procesului penal corespunde specificului activităților ce se impun a fi desfășurate în vederea bunei rezolvări a cauzei penale.

Urmărirea penală are că obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constată dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.Urmărirea penală se face de către procuror și de organele de cercetare penală ( organele de cercetare ale poliție sau organele de cercetare speciale).

A două faza a procesului penal este judecată care permite continuarea soluționării cauzei penale în condiții de publicitate , deplină contradictorialitate și de exercitare a dreptului la apărare .

A treia faza a procesului este punerea în executare a hotărârilor judecătorești care are menirea realizării scopului legii penale și ale legii procesuale penale.

Aceste faze se se deosebesc de sarcinile procesuale fixate prin lege pentru fiecare dintre ele, organele judiciare care le realizează, activitățile procesuale desfășurate.

Faza procesuală constituie un complex de acte și măsuri procesuale și procedurale pe care legea e cere a fi efectuate de către organele judiciare într-o anumită ordine și în anumite forme și care au anumite sarcini în vederea realizării unor elemente ce compun scopul procesului penal.

Etapă procesuală este o subdiviziune a fazei procesuale , care are un anumit obiectiv, dar care se încadrează obiectivului fazei procesuale cu care se derulează , prin actele și măsurile dispuse contribuind la realizarea acestuia. Urmărirea penală are că etapă procesuală cercetarea penală, rezolvarea cauzei de către procuror, iar judecată are că etape judecată în prima instanța , judecată în apel , judecată în recurs.

Studiul procesual constituie o ramură a etapei procesuale, prin actele și măsurile dispuse de acesta se urmărește finalizarea etapei procesuale.

Participanții implicați în soluționarea cauzei penale care realizează activitățile procesuale , pe faze , etape și stadii procesuale , nu înlătura caracterul unitar al procesului penal ; toate măsurile și actele au un caracter unic , mai exact aplicarea legii în cazul persoanelor care au săvârșit infracțiuni.

Prin O.U.G. nr.60/2006 au fost introduse în Codul de procedura penală, dispoziții privind procedura dării în urmărire penală. Așadar, darea în urmăriea penală se solicită și se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în față organelor judiciare ori punerea în executare a unei hotărâri judecătorești.

Cazurile în care se solicită și se dispune darea în urmărire sunt câteva : nu s-a putut execută un mandat de arestare preventivă, un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate,măsură educativă a internării într-un centru de reeducare ,măsură expulzării, întrucât persoană în cauza nu a putut fi găsită; persoană a evadat în stare legală de reținere sau deținere ori a fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea în care execută măsură internării medicale; în vederea depistării unei persoane urmărite internațional despre care există date că se află un România.

Organele judiciare care care desfășoară activități specifice urmăririi penale sunt organele de urmărire penale: procurorii ( care fac parte din Ministru Public și sunt consituti în parchete pe lângă fiecare instanța judecătorească ) și organele de cercetare penală . În anumite situații, expres prevăzute de lege, în cadrul urmăririi penale poate interveni și instanța de judecată, respectiv judecătorul( pentru dispunerea arestării preventivă a învinuitului sau inculpatului, prelungirea arestării preventive a inculpatului, dispunerea percheziției domiciliare, autorizarea unei înregistrări audio sau video ori soluționarea cailor de atac îndreptate împotriva unor măsuri procesuale ).

I.2. Obiectul urmaririi penale :

Porivit articolului 285 Cod de procedura penală, urmărirea penală are că obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor , la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constată dacă este sau nu cazul să se dispunsă trimiterea în judecată.

Urmărirea penală reprezintă prima faza a procesului penal și, datorită obiectului sau specfic,nu poate lipsi din desfășurarea nici unui proces penal.

Din punct de vedere al conținutului activităților precizate în articolul 285. C. proc pen ne putem da seama că obiectul urmăririi penale are două mari componente și anume : strângerea de probe care vizează incriminarea ce poate fi încredințată unei anumite persoane și apoi evaluarea probelor în condițiile prevăzute de lege, mai apoi să se decidă cu privire la soluția găsită , adică trimiterea sau nu în judecată .

Atunci când spunem „strângerea de probe necesare” ne gândim la adunarea de probe, examinarea și evaluarea lor , acest lucru pentru a constată dacă sunt suficiente probe pentru trimiterea sau netrimiterea în judecată.

Prin „identificarea făptuitorilor”, în ceea ce privește urmărirea penală , probele adunate trebuie să ajute la aflarea celor care au săvârșit fapta penală ( autori, instigatori , complici),prin această se înțelege stabilirea faptului că urmare periculoasă ce se datorează unei activități umane , cât și depistarea datelor a celui care a săvârșit fapta.

În ceea ce privește „stabilirea răspunderii făptuitorilor”, probele adunate în timpul urmăririi penale trebuie să ajute la clarificarea și deslușirea aspectelor privind vinovăția făptuitorilor, dacă aceștia pot sau nu să fie subiect al răspunderii penale.

Activitățile privitoare la martori , identificarea, citarea și interogarea lor , inclusiv atunci când se impune aducerea silită a acestora , fac obiectul urmăririi penale.

În vederea realizării obiectului de urmărirea penală, organele de cercetare penală și procurorului își concretizează activitatea în acte de urmărire penală , acestea sunt acte procesuale sau de dispoziție și acte procedurale prin care sunt aduse la îndeplinirea cuprinse în actele procesuale.

Punerea în mișcare a acțiunii penale , luarea măsurilor de prevenție, trimiterea în judecată , etc sunt acte de dispoziție ce aparțin procurorului, uneori și organele de cercetare penală își pot manifestă voință printr-un act procesual, cum ar fi : începerea urmăririi penale , luarea măsurii de reținere,etc.

Ca acte de urmărire penală, actele procedurale, sunt realizate de organele de cercetare penală, spre exemplu: efectuarea perchezițiilor,cercetarea la locul faptei, ridicarea de obiecte , etc.

Pentru realizarea obiectului urmăririi penale sunt necesare dosare care cuprind înscrisuri procedurale constatatoare care reflectă întreagă activitate.

I.3 Limitele urmaririi penale

În ceea ce privesc limitele urmăririi penală , structura de ansamblu a procesului penal este bine delimitată, în acest caz întâlnim două aspecte foarte importante : aspectul activităților și aspectul desfășurării în timp .

Limitele activităților sunt stabilite prin competență funcțională și materială a organelor de urmărire penală , încălcarea acestor limite atrăgând aplicarea sancțiunilor procedurilor penale.

Din punct de vedere al desfășurării în timp , este delimitată în două momente : momentul începerii urmăririi penale și momentul când procuror da o soluție în ceea ce privește procesul.

Limitele urmăririi penale sunt caracterizate astfel: limita inițială- este dispoziția începerii urmăririi penale care poate fi dată de obicei , prin rezoluție . Actele prin care se concretizează în scris această limita sunt: procesul-verbal sau denunț anonim, în cazul sesizării din oficiu ; rezoluția- în cazul celorlalte moduri de sesizare prevăzute în lege.

Limita finală înseamnă soluționarea cauzei de către procuror fie prin netrimiterea în judecată(scoaterea, încetarea sau clasarea urmăririi penale ), fie prin întocmirea rechizitorului.

Limita finală se materializează în: rechizitoriu,ordonanță,rezoluție.

Pe parcursul urmăririi penale , prin rezoluție , se dispun soluții pentru încetarea și scoaterea de sub urmărirea penală , în cazul în care nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală .

Urmărirea penală ia sfârșit în momentul soluționării cauzei de către procuror, printr-o soluție de trimitere în faza următoare a procesului penal sau de netrimitere în judecată .

I.4. Trăsăturile urmăririi penale :

La baza procesului penal există o serie de principii fundamentale specifice care răspund nevoilor de înfăptuire a justiției penale.

Urmărirea penală este o componentă importantă a procesului penal și o faza deosebită a acestuia, ea având conținutul și unele trăsături ce o apropie dar și o deosebesc de celelalte două faze respective judecată și punerea în executare a hotărârilor penale.

La baza procesului penal stau o serie întreagă de reguli, adică de principii fundamentale specifice care răspund nevoilor de înfăptuire a justiției penale.

În literatură de specialitate sunt menționate că trăsături caracteristice ale urmăririi penale: lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală , nepublicarea activităților judiciare , subordonarea ierarhică în efectuare actelor de urmărire penală , caracterul necontradictoriu expres al procesului penal , formă dominant scrisă a urmăririi penale .

Ultimele patru trăsături sunt specifice urmăririi penale, deoarece lipsa colegialității a organului de urmărire penală poate fi întâlnită și în faza de judecată , în ceea ce privește lipsa colegialității în faza de punere în executare a hotărârilor judecătorești constituie regulă.

1. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală

Această trăsătură a fazei urmăririi penale este una importantă pentru de aici ne dăm seama atât de competențele organelor judiciare care lucrează la faza urmăririi penale , cât și de statutul lor , din punct de vedere al legii.

Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție judecatoriii sunt independenți și se supun numai legii, în cuprinsul art. 132 din legea fundamentală se prevede că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității , imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției .

Art.63 al Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară reiese că principala atribuție a procurorului este aceea de a supraveghea urmărirea penală, el conduce și controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare specială .

Pentru procurorii în subordine , gii, în cuprinsul art. 132 din legea fundamentală se prevede că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității , imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției .

Art.63 al Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară reiese că principala atribuție a procurorului este aceea de a supraveghea urmărirea penală, el conduce și controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare specială .

Pentru procurorii în subordine , dispozițiile date în scris și în conformitate cu legea ale procurorului ierarhic superior , sunt obligatorii. În condițiile legii , pentru soluțiile dispuse procurorul trebuie să fie independent. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii , în cadru procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor , intervenția procurorului ierarhic superios , în orice formă , în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției .

2. Lipsa de publicitate a urmăririi penale

Publicitatea este unul dintre principiile care guvernează desfășurarea ședinței de judecată. Diferența dintre cele două faze și anume : judecată și urmărirea penală este că , în faza de judecată , publicitatea este obligatorie ( cu excepția cazurilor prevăzute de lege ), iar în urmărirea penală multe dintre activități sunt cu caracter secret.

Caracterul secret al urmăririi penale este prin simplu fapt că unele activități desfășurate în proces , cum ar fi strângerea de probe pentru stabilirea vinovăției infractorului, conservarea unor urme care să ajute la aflarea adevărului ,luarea unor măsuri preventive, etc , ar îngreuna desfășurarea procesului sau în unele cazuri ar fi imposibil de realizat dacă persoanele implicate direct , ar cunoaște sau ar lua la cunoștiință amănunte despre strategia de cercetare a organelor de urmărire penală.

În doctrina de specialitate , caracterul secret nu este absolut ,spre exemplu: într-un process inculpatul are dreptul să cunoască conținutul dosarului.

Nu este considerat secret ceea ce știu martorii ,interpreții, persoanele care asista la cercetări locale sau la percheziții.

3. Caracterul necontradictoriu în faza de urmărire penală

Ca desfășurarea procesului penal să se facă sub semnul contradictorialității participanții la proces trebuie să aibă interese opuse. Că aceste persoane să se afle sub semnul contradictorialității este nevoie că ei să fie informați permanent în legătură cu probele aflate la dosar, acest lucru nefiind posibil, deoarece s-ar încalcă dispoziții legale cu privire la confidențialitate.

La efectuarea unor acte procedurale cum ar fi : percheziția, constatarea la fața locului, etc pot sau trebuie să fie prezentate, dar aceste activități nu sunt cu caracter contradictoriu, potrivit normelor procedurale în materie. În cazul cercetării la fațăa locului organul de urmărire penală poate interzice persoanelor aflate la locul unde să face cercetarea, să comunice între ele sau cu alte persoane.

4. Formă preponderent scrisă

În faza de urmărire penală , există anumite acte procedurale atât în faza de judecată , cât și în cea de urmărire penală , se desfășoară , cu condiția notarii lor în acte de documentare procedurală care rămân la dosar . Participanții la ambele faze trebuie să comunice oral, prin viu grai .

Cu toate aceastea ,majoritatea actelor din procesul penal se realizează în scris . În faza de urmărire penală , întâlnim probațiunea, adică părțile nu pot ridică excepții , formulă cereri sau depune memorii decât în formă scrisă . Chiar dacă această formă scrisă nu este o condiție de valabilitate , decât o probațiune , putem spune că spre deosebire de judecată , urmărirea penală are un caracter preponderent scris .

Capitolul II. Etapele urmaririi penale :

II.1. Aspecte premergatoare urmaririi penale :

Declanșarea activităților ce compun procesul penal este condiționată , în primul rând , de comiterea unei fapte penale , apoi de descoperirea și , bineînțeles , de cunoașterea acestor aspecte , prin diferite modalități , de către organele judiciare .

Pentru declanșarea procesului penal nu este suficientă numai aducerea la cunoștiință organului de urmărire penală a săvârșirii infracțiunii , sesizarea acestuia trebuie făcută în condițiile legii . Învestirea organului de urmărire penală și începerea cercetărilor nu se pot face în lipsa sesizării legale , care constituie temeiul și punctul de plecare al desfasurariii procesului penal .

Pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, cunoașterea de către organele de urmărire penală a comiterii infracțiunilor se face că urmare a activităților desfășurate.

În lege au fost reglementate mai multe moduri de sesizare , care să acopere toate posibilitățile de infomare. Un mijloc prin care organele de urmărire penală iau la cunoștință comiterea de infracțiuni este modul de sesizare. Modul de informare este totodată pe lângă un mijloc de infromare și un act procesual care are că efect juridic obligația organului de urmărire penală de a se pronunță în ceea ce privește începerea sau nu a procesului penal pentru infracțiunea pe care a comis-o .

În funcție de persoanele care fac sesizarea , această poate fi externă ( din afară organelor judiciare ) sau internă ( din oficiu ) .

Sesizarea externă , adică acea sesizare făcută de persoane sau funcționari din afară organelor de urmărire penală, se poate realiza prin plângere sau denunț .

Sesizarea internă , atunci când organele de urmărire penală se sesizează prin mijloace proprii.

În funcție de efectele care le produc , modurile de sesizare pot fi generale sau speciale.

Modurile de sesizare generale au că scop informarea organului de urmărire penală despre săvârșirea unei infracțiuni , fără că urmărirea penală să fie începută . În acest caz , sesizarea se poate face și din oficiu .

Modurile speciale de sesizare declanșează procesul penal de existența acestora . Dacă legea prevede că sesizarea trebuie făcută într-un anumit mod , organul de urmărire penală nu poate începe .

În lipsa a unei plângeri prealabile , sesizării sau autorizării organului prevăzut de lege , urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora .

Plângerea este înștiințarea făcută de o persoană fizică sau juridică care se referă la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune .

Pentru producerea efectului prevăzut de lege, și anume determinarea începerii urmăririi penale, plângerea trebuie să aibă un anumit conținut, să cuprindă : numele, prenumel , codul numeric personal, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și mijloacele de proba . În cazul în care cererea nu conține cele enumerate mai sus, atunci ea se va resituti petiționarului pe cale administrativă, cu indicarea elementelor care lipsesc.

Plângerea nu trebuie să conțină încadrarea juridică a faptei . Plângerea se poate face personal sau prin mandatar . Mandatul trebuie să fie special , iar procura rămâne atașată plângerii . Plângerea se poate face în scris , dar și oral , o dată cu această se menționează într-un proces verbal de organul care o primește .

Pentru persoană lipsită de capacitatea de exercițiu , plângerea se face de către reprezentatul sau legal . Persoană cu capacitatea de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanei prevăzută de lege .

Dacă infracțiunea a avut loc pe alt teritoriu din afară României , iar plângerea este întocmită de către o persoană care locuiește pe teritoriul României , cetățean român , străin sau persoană fără cetățenie , organul judiciar este obligat să o primească și să o transmită organului competent din țară pe teritoriul căruia a fost comisă infracțiunea .

Denunțul . Potrivit art. 290 , noul Cod proc. penală , denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni . Deosebit de plângere , denunțul este încunoștințarea făcută de către o altă persoană decât partea vătămată , astfel asigurându-se posibilitatea sesizării cu privire la comiterea unei infracțiuni oricărei persoane care dorește să facă acest demers . De aici provine și caracterul facultativ al denunțului , fără a fi obligatoriu depunerea lui.

Denunțul poate fi făcut de orice persoană ( chiar și de o persoană fără capacitatea de exercițiu ) , spre deosebire de plângere care trebuie să ai consimțământ .

Denunțul poate fi făcut și de către făptuitor – autodenunț . În unele situații prevăzute expres de lege , autodenunțul poate constitui o circumstanță atenuată ( de exemplu , în cazul infracțiunii de denunțare calomnioasă , conform art. 268 , Noul Cod Penal , sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că această este nereală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă) . În alte situații , autodenunțul poate constitui o cauza de înlăturare a răspunderii penale ( spre exemplu ,potrivit art.290 alin.3 din noul C. penal mituitorul nu se pedepsește atunci când mărturisește fapta mai înainte că organele de urmărire să se fi sesizat pentru acea infracțiune ) .

Orice persoană care deține o funcție de conducere într-o unitate la care se referă art. 176 din noul Cod penal sau cu atribuții de control , care are cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în acea unitate, este obligată să anunțe imediat procurorul sau organul de urmărire penală și să se ia măsuri pentru a nu se pierde urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de proba . Aceleași obligații le are orice funcționar care a luat la cunoștință despre vreo infracțiune săvârșită în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile .

În Codul penal sunt incriminate unele fapte care constau în omisiunea de a denunță anumite infracțiuni . Potrivit art. 410 din noul Cod penal rezultă că se pedepsește omisiunea de a denunță imediat orice infracțiune săvârșită contra statului / securității naționale ( spre exemplu trădarea , spionaj , etc. ) . Art. 266 din noul Cod penal reiese că se pedepsește omiterea de a denunță imediat infracțiunile precum : omorul , omorul calificat, omorul deosebit de grav, tâlhăria, delapidarea, etc. ), iar în art.267 nou Cod penal (omisiunea seiszarii organelor judiciare ) este învinuită fapta funcționarului public care a luat la cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul unde își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală .

Art. 23 din Legea nr.78 / 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea actelor de corupție, persoanele cu atribuții de control sunt obligate să instiinteze organele de urmărire penală sau, după caz, organele de constatare, despre săvârșirea infracțiunilor de corupție .

Sesizarea din oficiu este atunci când săvârșirea unei infracțiuni se face pe alte cai decât prin denunț sau plângere și nu este necesar alt mod special de sesizare , când organele de urmărire penală se sesizarea din oficiu ( autosesizare ) .

Organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu, în următoarele situații : cu ocazia constatării în mod direct a săvârșirii unei infracțiuni, atunci când prin intermediul mijloacelor de masă se iau la cunoștiință despre săvârșirea infracțiunii, în urmă denunțării anonime, în urmă efectuări urmăririi penale , se descoperă fapte noi care constituie infracțiuni.

Potrivit Legii nr. 356/2006 , în cazul în care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu , încheie un proces-verbal în acest sens.

Modurile de sesizare speciale din punct de vedere a anumitor cazuri, legea determina declanșarea procesului penal de un anumti mod de sesizare , numit și mod special de sesizare. Luare la cunoștință de către organul de urmărire penală prin una din modalitățile obișnuite de sesizare nu este suficientă , fiind necesară îndeplinirea unor condiții prevăzute de lege. Urmărirea penală nu poate începe dacă lipsesc plângerea prealabilă sau sesizarea.

Plângerea prealabilă este un act procesual prin care persoană vătămată în urmă săvârșirii unei infracțiuni solicită angajarea răspunderii penale a făptuitorului. Lipsa plângerii prealabile înlătura răspunderea penală.

Un alt mod special de sesizare este și autorizarea prealabilă din partea autorității prevăzute de lege . Spre exemplu în cazul infracțiunilor săvârșite de membrii Guvernului în funcție , îndreptățiți să ceară declanșarea urmăririi penale este numai Senatul , Camera Deputaților și Presendintele României . ( art. 109 , alin. 2 din Constituție ).

Dacă legea prevede că începere urmăririi penale nu se poate face fără o sesizare specială , această trebuie făcută în scris și semnată de către organul competent.

II.2. Desfasurarea urmaririi penale :

1. Inceperea urmaririi penale :

După începere , urmărirea penală presupune realizarea următoarelor activități , în funcție de datele concrete ale fiecărei cauze : luarea măsurilor preventive, punerea în mișcare a acțiunii penale, continuarea cercetărilor și ascultarea inculpatului, extinderea cercetării penale, suspendarea urmăririi penale, soluționarea cauzei .

Porivit art.228 C.proc.penală, se începe urmărirea penală dacă organul de urmărire penală sesizat în vreunul dintre modurile prevăzute de lege constată că din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare nu rezultă cauzele de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute la art. 10 din C.proc.penală. Actul de dispoziție al procurorului prin care se începe urmărirea penală este o rezoluție , care cuprinde pe lângă mențiunile pe care îl justifică, dată și ora la care a fost întocmită, după care se înregistrează într-un registru special .

Începere urmăririi penale este un moment procesual foarte important , pentru că marchează în timp declanșarea procesului și stabilește pozițiile procesuale a celor implicați în soluționarea cauzei , a drepturilor și obligațiile acestora .

Potrivit art . 229 C.proc.penală , învinuitul este persoană față de care se efectuează urmărirea penală , cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva să . După începerea urmăririi penale fapuitorul , devine învinuit , este subiectul de drepturi și obligații , iar organele de urmărire penală pot efectua acte sau dispune măsuri care nu ar fi fost posibile dacă urmărirea penală nu este începută ( de exemplu , nu se pot efectua percheziții sau lua măsuri procesuale ) .

Conform art.228 C.proc.penală, pentru dispunerea urmăririi penale, sunt necesare îndeplinirea următoarelor condiții :

o condiție pozitivă, care constă în existența unei sesizări legale . Organul de urmărire penală cercetează dacă sesizarea ( plângerea , denunțul , sesizarea din oficiu sau cazurile speciale de sesizare ) este conform legii.

o condiție negativă, acestea sunt cazuri de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale , care pot fi arătate din sesizare sau din actele premergătoare efectuate .

Din cercetarea acestor condiții rezultă că , pentru soluționarea unei sesizări , dar nu în toate cazurile este necesară începerea urmăririi penale.

Pe parcursul urmăririi penale , dacă se constată fapte noi în ceea ce îl privește e învinuit sau date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea infracțiunii ori împrejurări noi care pot conduce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru acre s-a dispus începerea urmăririi penale , organul de urmărire penale face propuneri procurorului pentru a extinde cercetarea penală sau schimbarea încadrării juridice ( art. 238 C.proc.penală ).

Pentru a putea extinde cercetarea penală sau schimbarea încadrării juridice, organul de urmărire penală trebuie să înainteze cu propunerile în cel mult 3 zile de la dată constatării faptelor, împrejurărilor sau persoanelor noi. Procurorul va decide, prin ordonanță, în maxim 5 zile .

Atunci când, urmărirea penală este efectuată obligatoriu de către procuror acesta poate dispune din oficiu atât reținerea , cât și înaintarea propunerii de arestare preventivă a învinuitului către instanța. Chiar și atunci când urmărirea penală trebuie obligatoriu să fie efectuată de către procuror, acesta poate dispune (prin delegare ) că unele acte de cercetare să fie efectuate de organul de cercetare penală.

2. Efectuarea urmaririi penale fata de inculpat :

O dată cu începerea urmăririi penale față de făptuitor , acesta devine inculpat și urmărirea penală se va efectua față de inculpat.

După analiză referatului cu propunere de punere în mișcare a acțiunii penale, împreună cu dosarul cauzei , procurorul , dacă este de acord cu propunerea , pune în mișcare acțiunea penală, prin ordonanță : ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale trebuie să cuprindă pe lângă mențiunile arătate în art. 203 C.proc.penală, dată cu privire la inculpat, fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a faptei.

În situația în care procurorul a pus în mișcare acțiunea penală, organul de cercetare penală are obligația de a-l chema pe inculpat pentru a-i comunica fapta pentru care a fost pus sub acuzare și de a-i spune drepturile și obligațiile pe care acesta le are. Când inculpatul nu locuiește în țară se va ține seama, la fixarea termenului de prezentarea în față organului de cercetare penală, de reglementările speciale privind asistență judiciară internatioanala în materie penală ( art.237 alin.2 C.proc.penală ).

Potrivit art. 237 alin. 3 C.proc.penală, organul de cercetare penală îi aduce la cunoștiință inculpatului aflat în stare de libertate că este obligat să se prezinte în față instanței de câte ori este chemat și că are obligația să comunice orice schimbare de adresa .

Dacă inculpatul este dat dispărut , se sustrage de la cercetare sau nu locuiește în țară , organul de cercetare penală a continuă urmărirea, după punearea în mișcare a acțiunii penale, și fără a-i oferi dreptul de a fi ascultat inculpatului.

Dacă organul de cercetare penală crede că inculpatul poate fi pus sub arestare preventivă, face propunere în acest sens, pe care o înaintează procurorului . După analiză dosarului și a referatului cu propunere de arestare preventivă a inculpatului, procurorul dacă este de acord cu acestea și mai apoi ascultarea inculpatului în prezența apărătorului, acesta prezintă dosarul cauzei cu propunere motivată de luare a măsurii de arestare preventivă a inculpatului, către instanța.

Dacă procurorul dorește extinderea cercetării penale, această va avea că efect, pentru organul de cercetare penală , extinderea activității de strângere a probelor cu privire la noile fapte și persoane, iar ordonanță de schimbare a încadrării juridice poate determina fie administrarea probelor în raport cu nouă încadrare juridică , fie modificarea de competență.

3.Suspendarea urmaririi penale :

Pentru o bună desfășurarea a urmăririi penale, este obligatorie participarea învinuitului sau inculpatului la efectuarea a numeroase activități procesuale. Sunt activități a căror realizare presupune, în mod necesar, participarea persoanală a invinutitului sau inculpatului, de exemplu ascultarea învinuitului sau inculpatului, confruntarea acestuia cu anumite persoane (părți sau martori), efectuarea reconstituirii sau prezentarea materialului de urmărire penală către învinuit sau inculpat .

În cazul în care învinuitul sau inculpatul are probleme de sănătate, acesta este împiedicat de a participa la desfășurarea urmăririi penale, urmărirea penală se suspendă .

Potrivit art.239 alin.1 C.proc.penală, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale , sunt necesare îndeplinirea următoarelor condiții: învinuitul sau inculpatul să sufere de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal , boală de care suferă învinuitul sau inculpatul să fie dovedită printr-o expertiză medico-legală.

În ceea ce privește prima condiție , trebuie amintit că nu au releventa natură , durata sau cauza bolii, întrucât această poate fi independența de voință învinuitului sau chiar provocată de acesta; important este că boală să fie atât de gravă încât să împiedice participarea învinuitului sau inculpatului la activitățile procesuale .

Urmărirea penală este suspendată și atunci când boală poate avea urmări și asupra celorlalți participanți la procesul penal.

Dacă boală de care suferă învinuitul sau inculpatul este una de natură psihică fiind, deci , o cauza de iresponsabilitate, atunci nu mai este vorba de suspendarea urmăririi penale, ci de scoaterea de sub urmărire penală (art.10 lit.e. C.proc.penală ).

După îndeplinirea condițiilor suspendării urmăririi penale , organul de cercetare penală înaintea procurorului propunerea (referat cu propunerea de suspendare a urmăririi penale), împreună cu dosarul cauzei .

După dispunerea suspendării urmăririi penale , procurorul are următoarele obligații: să comunice , în copie, învinuitului sau inculpatului și persoanei vătămate ordonanță de suspendare; să restituie dosarul organului de cercetare penală ;

În timpul suspendării urmăririi penale , organul de cercetare are următoarele obligații : să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu esre împiedicată de situația învinuitului sau inculpatului ( de exemplu , poate ascultă celelalte părți sau a martorilor , la ridicarea de obiecte sau înscrisuri , cercetări la față locului , etc ); să se intereseze periodic dacă cauza care a condus la suspendarea urmăririi penale se menține, în situația în care această a încetat și învinuitul sau inculpatul poate participa la activitățile procesuale, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului pentru a putea relua urmărirea penală.

II.3. Finalizarea urmaririi penale :

1. Consideratii generale privind finalizarea urmaririi penale :

Reprezintă ultima etapă a fazei de urmărire penală , în care organul de cercetare penală, după ce a administrat toate probele în cauza, pregătește și înaintează dosarul la procuror, pentru că acesta să dispună trimiterea sau netrimiterea în judecată.

Terminarea urmăririi penale trebuie să nu se confunde cu epuizarea urmăriri penale – că moment final al urmăririi penale în care procurorul dispune una din soluțiile de trimitere în judecată, încetare a urmăririi penale, scoaterea sau clasarea de sub urmărirea penală .

În cazul în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, ea se finalizează fără a mai fi parcursă etapă de terminare a urmăririi penale .

În funcție de cum a fost pusă sau nu în mișcare acțiunea penală pe parcursul urmăririi penale, se poate face deosebire între două modalități de terminare a urmăririi penale : terminarea urmăririi penale fără punere în mișcare a acțiunii penale și terminarea urmăririi penale cu acțiune penală pusă în mișcare .

A ) Terminarea urmăririi penale fără punere în mișcare a acțiunii penale :

Atunci când cercetarea penală este efectuată de către organul de cercetare penală și nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală, etapă de termiare a urmăririi penale presupune realizarea a trei activități : ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării, înaintarea dosarului la procuror , prezentarea materialului de urmărire de către procuror .

1. Ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării ( art.255 Cod proc. Pen.)

Atunci când organul de cercetare penală crede că a parcurs toate actele de cercetare și a strâns toate probele impotrivia învinuitului, procedează la o nouă ascultare a acestuia, aducându-i la cunoștiință învinuirea și îl întreabă dacă are noi mijloace de apărare .

Că învinuitul să poate fi ascultat, sunt necesare îndeplinirea următoarelor condiții : să existe învinuit și acesta să fie prezent .

În cazul în care învinuitul este dispărut sau se sustrage de la urmărirea penală acesta nu poate fi ascultat, moment în care dosarul va fi înaintat procurorului fără că învinuitul să fie ascultat de către organul de cercetare penală.

După ascultarea învinuitului, acesta nu a depus probe noi, cercetarea e consideră terminată. Dacă învinuitului a propus probe noi, dar propunerea să nu a fost una teminica, de asemenea cercetarea se consideră terminată.

Când învinuitul a propus probe noi și propunerea să a fost găsită temeinică , organul de cercetare este obligat să completeze cercetările, iar mai apoi cercetarea se consideră terminată . Admiterea sau respingerea probelor se dispune prin rezoluție.

2. Înaintarea dosarului privind pe învinuit :

După ce procurorul apreciază că cercetarea penală a fost terminată , înaintează dosarul împreună cu referatul în care se consemnează rezultatul cercetării , potrivi art. 259 și 260 Cod proc.pen. , trebuie să conțină următoarele mențiuni : date referitoare la persoană învinuitului, fapte și încadrarea juridică a acestuia, probele administrate și date suplimentare, dacă este cazul, care să cuprindă mijloacele de proba și măsurile acestora luate în cursul cercetării penale .

Prezentarea materialului de urmărire este o condiție pentru terminarea activității organelor de cercetare penală. Când urmărirea penală privește mai multe fapte și mai mulți invinuti, referatul trebuie să cuprindă mențiunile arătate anterior cu privire la toate faptele și la toți învinuiții, și dacă este cazul să se arate pentru care fapte ori făptuitori s-a încetat urmărirea penală, s-a dispus scoaterea sau suspendarea urmăririi penale .

3. Prezentarea materialului de urmărire penală de către procuror :

După primirea dosarului de la organele de cercetare penală, procurorul este obligat să prezinte materialul învinuitului, astfel procurorul trebuie să-l cheme pe invinuti și să-i prezinte materialul de urmărire penală .

B) Terminarea urmăririi penale cu acțiune penală pusă în mișcare :

Atunci când acțiunea penală a fost pusă în mișcare pe parcursul urmăririi penale, până în etapă de terminare a urmăririi penale potrivit art . 258 Cod proc.pen., după completarea cercetării și îndeplinirii dispozițiilor privin prezentarea materialului de urmărire penale, cercetarea penală se consideră terminată .

Nu se poate prezenta materialul de urmărire penală inculpatului înainte de terminarea cercetării doar în cazul în care acesta este dispărut sau se sustrage de la urmărire ; în cazul în care inculpatul se prezintă , este prins sau este adus după înaintarea dosarului la parchet , procurorul procedează la prezentarea materialului de urmărire penală.

Organul de cercetare penală după ce consideră că cercetarea este terminată înaintează dosarul procurorului împreună de un referat.

Referatul de terminare a urmăririi penală se întocmește doar atunci când există suficiente probe pentru că inculapatul să poată fi tras la răspundere penală.

Dacă urmărirea penală este efectuată personal de către procuror, nu mai este obligatoriu întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale , deoarece , într-o asemenea situație, actul prin care procurorul finalizează urmărirea penală (rechizitoriu sau ordonanță ) va suplini referatul, cuprinzând inclusiv datele suplimenatre prevăzute în art.260 Cod proc.pen.

Capitolul III. Analiza comparativa privind reglementarea urmaririi penale intre vechiul si noul cod de procedura penala

Potrivit dispozițiilor noului Cod de procedura penală, procesul penal va avea 4 faze: urmărirea penală (care se desfășoară cu privire la fapta imediat după sesizare și apoi cu privire la persoană); camera preliminară; judecată (în prima instanța și, eventual, în calea de atac a apelului); executarea hotărârilor judecătorești definitive.

În comparație cu vechiul Cod de procedura penală, actualul Cod de procedura penală a restrâns categoriile de infracțiuni pe care procurorul era obligat să le îndeplinească în urmărirea penală proprie, prin urmare au fost extinse cazurile în care procurorul controleaza urmărirea penală efectuată de organele de cercetare penală.

Cu privire la faza de judecată, tribunalul nu va mai judecă în cai de atac, ci în prima instanța, infracțiunile grave enumerate în cuprinsul art.36 lit. a C.pr.pen, în timp ce, judecătoriile judecă în prima instanța celelalte infracțiuni.

Odata cu începerea cercetării judecătorești, nu mai este posibilă declinarea de competență decât în favoarea unei instanțe superioare.

Strămutarea unei cauze de la curtea de apel se poate hotara de Înalta Curte de Casație și Justiție doar la o curte de apel învecinată. Strămutarea de la o judecătorie sau de la un tribunal se dispune de curtea de apel doar la o instanța de același grad din circumscripția ei și numai pentru suspiciuni care vizează imparțialitatea tuturor judecătorilor instanței. (art.71-74 C.pr.pen)

Conform art.89 C.pr.pen, suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulți avocați in tot cursul urmăririi penale, al procedurii de camera preliminară și al judecății, iar organele judiciare au obligatia să îi aducă la cunoștință acest drept. Asistență juridică este asigurată atunci când cel puțin unul dintre avocați este prezent.

Comparativ cu vechiul Cod de procedura penală , în noul Cod de prrocedura penală s-au introdus măsuri preventive precum : reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă. (articolul 202 , Noul Cod de proc.penală)

În afară de reținere pentru care se poate dispune dacă sunt indicii temeinice sau probe care să fundamenteze o suspiciune rezonabilă cu privire la comiterea faptei , pentru celelalte măsuri sunt necesare probe.

Instituția controlului judiciar și cea a controlului judiciar pe cauțiune au fost cele mai discutate sub vechea reglementare procesual penală, mai ales din pricina caracterului lor mixt . Liberarea provizorie sub cele două forme ale sale, instituție relativ recentă, nu poate fi văzută separat de arestul preventiv, deoarece ambele se aflau într-o strânsă legătură de interdependență una față de cealaltă . În ceea ce privește realitatea, liberarea provizorie sub control judiciar și pe cauțiune nu era altceva în afară de o diminuare a stării de detenție preventivă, pentru că în contrar cu arestul, liberarea presupune starea neprivativa de libertate a persoanei inculpate .

În vechiul cod procesual penal , nu se poate concepe o liberare provizorie fără o stare de arest preexistentă , deoarece doar persoană privată de libertate putea beneficia de acest act de clemență pe care îl poate acordă un judecător .

În noul Cod de procedura penală, controlul judiciar este prevăzut că fiind o măsură preventivă cu existența de sine stătătoare, însă controlul judiciar pe cauțiune are o existența de sine stătătoare parțială, sau mai degrabă o dependență limitată, fiind necesară preexistentă condițiilor arestului pentru a putea fi dispusă, dar nu și a arestului însuși. noul Cod renunță la denumirea de liberare tocmai pentru aceste motive. Persoană în privința căreia se ia măsură controlului nu mai este liberată dintr-o stare anterioară de deținere.

Judecătorul de drepturi și libertăți era sesizat de procuror cu cel puțin 3 zile înainte de expirarea termenului de 5 zile pentru care se ia măsură, îl cîtă pe inculpat a cărui prezența nu este obligatorie, însă este obligatorie prezența asistenței judiciare a inculpatului și a procurorului.

Potrivit proiectului inițial, dacă inculpatul era prezent urmă a fi ascultat de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul se va pronunță prin încheiere mai înainte de expirarea celor 5 zile asupra legalității și temeiniciei ordonanței procurorului, putând confirmă măsură luată de procuror dacă această a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale sau, dimpotrivă revoca dacă au fost încălcate dispoziitiile legale privitoare la condițiile de luare a acesteia. În teremen de 48 de ore de la pronunțarea încheierii motivate, dosarul cauzei se restituie procurorului. Această reglementare nu a rezistat însă modificărilor din anul 2013, apreciindu-se că nu se impune luarea măsurii de către judecătorul de drepturi și libertăți, extinzându-se astfel sfera competențelor procurorului în urmărirea penală.

Această măsură se poate dispune, pe lângă procuror, de către judecătorul de camera preliminară sau instanța de judecată în față căreia se află cauza spre judecată poate dispune prin încheiere că și în celelalte situații, luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, la propunerea motivată a procurorului sau din oficiu. Ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat și prezența avocatului inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.

Controlul judiciar poate fi luat doar față de inculpat, nu și față de suspect, prin urmare, atunci când intenționează să ia această măsură, procurorul trebuie să pronunțe prin ordonanță, punerea în mișcare a acțiunii penale.

Noul Cod de procedura nu a mai menținut procedura admiterii în principiu a liberării provizorii sub cele două forme ale sale, în mare parte deoarece a renunțat la condițiile formale ale vechii reglementări, la limita maximă de pedeapsa și la condițiile negative prevăzute de vechiul art. 160. Potrivit vechii dispoziții, “liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedică pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte asemenea fapte.”

Conținutul cautiunii este aproape similar celui din vechiul cod, valoarea cautiunii fiind tot de cel puțin 1.000 lei și această se determina avându-se în vedere gravitatea acuzației aduse inculpatului, obligațiile legale pe care inculpatul le are, situația materială a inculpatului, procurorul sau instanța având o largă posibilitate de apreciere asupra acesteia. Obligațiile ce pot fi impuse persoanei liberate pe cauțiune sunt aceleași cu cele din situația controlului judiciar. Dispozițiile procedurale sunt similare. În cazul în care pe durata măsurii controlului judiciar sau a controlului pe cauțiune inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva să, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de camera preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsură arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege.

În Noul Cod de procedura penală apare o nouă măsură preventivă aceea de arest la domiciliu (art.218). Măsură arestului la domiciliu constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioada determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsură sau în față căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta. (art.221)

Măsură nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie și cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracțiunea de evadare. (art.218 alin.3)

Persoanei față de care s-a dispus măsură arestului la domiciliu i se comunica, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83 (drepturile inculpatului), dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) și (2) (încunoștințarea cu privire la măsură luată), dreptul de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsură și dreptul de a solicită revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoană nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.

Neprezentarea inculpatului la judecată nu împiedică judecătorul de drepturi și libertăți să soluționeze propunerea înaintată de procuror. (219 alin.4)

Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligații:

a) să se prezinte în față organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de camera preliminară sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să nu comunice cu persoană vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alți participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori experții, precum și cu alte persoane stabilite de organul judiciar.

Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de camera preliminară sau instanța de judecată poate dispune că pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.

Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul prevăzut la alin. (1) pentru prezentarea în față organelor judiciare, la chemarea acestora.

La cererea scrisă și motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de camera preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învățământ sau de pregătire profesională ori la alte activități similare sau pentru procurarea mijloacelor esențiale de existența, precum și în alte situații temeinic justificate, pentru o perioada determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.

În cazuri urgențe, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de camera preliminară sau a instanței de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre această, instituția, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea să și organul judiciar care a luat măsură arestului la domiciliu ori în față căruia se află cauza.

Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligațiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliție poate pătrunde în imobilul unde se execută măsură, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.

În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durata de cel mult 30 de zile. Poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile. Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

Durata privării de libertate dispusă prin măsură arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.

Arestarea preventivă se poate dispune în patru situații:

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;

b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de proba sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;

c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu această;

d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva să, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni. (art.223 alin.1)

Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Durata reținerii nu se deduce din durata arestării preventive. (art.226 alin.2)

Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durata de cel mult 30 de zile. Judecătorul de drepturi și libertăți poate acordă în cursul urmăririi penale și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30 de zile. Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător. Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile. (art.236)

În ceea ce privesc cazurile de posibilitate a aplicării arestului preventiv, se consideră că acestea sunt mai dure decât în vechea reglementare. Chiar dacă se renunță la neclară exprimare de indicii temeinice, fiind necesare în prezent probe, privarea preventivă de libertate se poate lua mai ușor decât în baza vechiului cod. Astfel, primele situații nu mai sunt condiționate de o pedeapsa minimă prevăzută de lege pentru fapta pentru care este cercetat inculpatul, acesta putând fi arestat pentru orice fapta, chiar sancționată cu o pedeapsa infimă.

III.2 Camera de prima instanta

Aspecte generale privind judecătorul de camera preliminară și procedura camerei preliminare

Atât judecătorul de camera preliminiara cât și procedura camerei preliminare , aflată în competență acestuia , sunt elemente de noutate introduse în legislația din România.

Judecătorul de camera preliminară este reglementat în noul Cod de procedura penală că organ judiciar de sine stătător, diferit de instanța de judecată [conform art.30 lit. d)]. Judecătorul de camera preliminară îndeplinește și alte atribuții decât verificarea-filtru din camera preliminară. Atribuțiile sale fiind, în mod general, de îndeplinirea unor acte sau luarea unor măsuri după finalizarea (încheierea) urmăririi penale fie prin soluții de netrimitere în judecată, fie prin soluție de trimitere în judecată, dar până la începerea judecății.

În noul Cod de procedura penală, la art.54 este prevăzută competență generală a judecătorului de camera preliminară, el fiind cel care: verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror, verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmarire sau de netrimitere în judecată, soluționează alte situații expres prevăzute de lege. Doar primele două atribuții sunt desfășurate în cadrul procedurii de camera preliminară, celelalte fiind alte proceduri desfășurate de judecătorul de camera preliminară.

Reglementarea de la art.342 noul Cod de procedura penală care face referire la obiectul specific fazei de camera preliminară, legea procesuală reglementează și alte activități asupra cărora judecătorul de camera preliminară este chemat a dispune în cursul procedurii de camera preliminară.

Articolele 342-348 noul Cod de procedura penală, în ceea ce privește activitățile date în competență judecătorului de camera preliminară, efectuate în afară procedurii-filtru , menționează următoarele: confirmarea sau infirmarea ordonanței de redeschidere a urmăririi penale [art.335 alin.(4) noul Cod de procedura penală]; soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmarire și netrimitere în judecată (art.340 ); soluționarea cererilor în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale ori a desființării unui înscris în ipoteza dispunerii de către procuror a clasării ori a renunțării la urmărirea penală (art.549 noului Cod de procedura penală).

Alte activități decât cele specifice obiectului procedurii, date în competență judecătorului de camera preliminară, efectuate în timpul procedurii-filtru reglementate în art.342-348 noului Cod de procedura penala, sunt: instituirea ori menținerea măsurilor de protecție specifice martorului amenințat [conform art.126 alin.(7) raportat la art.127 și art.128 noului Cod de procedura penala]; luarea măsurilor asigurătorii (art.249 noului Cod de procedura penala); sancționarea cu nulitatea a încălcării unor dispoziții în cursul procedurii în camera preliminară [art.128 și art.282 alin.(4) lit. a) noului Cod de procedura penala]; luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau constatarea încetării de drept cu privire la măsurile preventive privind inculpatul, de asemenea, verificarea legalității și temeiniciei măsurilor preventive.

Potrivit art.348 alin.(2) noului Cod de procedura penala , față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de camera preliminară este obligat să verifice din oficiu, fără solicitarea procurorului -legalitatea și temeinicia măsurii preventive. Procurorul, în această situație, este obligat să trimită cauza la instanța cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, pentru că această să o poată verifică, dacă este cazul, anterior expirării duratei pentru care fusese dispusă [art.207 alin.(1) noului Cod de procedura penala]. Judecătorul de camera preliminară, la rândul sau, în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, verifică din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, înainte de durata expirării acesteia, cu citarea inculpatului, dispunând prin încheierea distinctă, supusă separat caii de atac a contestației.

Precizări prealabile:

În art.342 noul Cod de proc.penală, în ceea ce privește procedura de camera preliminară organul judiciar are obligația de a verifică, după trimiterea în judecată, patru aspecte legate de cauza penală și de sesizarea realizată de procuror și anume: competență instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor (în cursul urmăririi penale), legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală.

Rolul procedurii în camera preliminară este acela de a reprezenta un filtru privind aspectele exclusiv de legalitate asupra cauzei penale (soluționate de procuror prin dispoziții de trimitere în judecată), filtru exercitat după trimiterea în judecată și până la momentul începerii judecății. Conform noului Cod de procedura penală, procedura în camera preliminară se diferențiază de alte faze reglementate anterior în România, în cursul acestei proceduri nu se analizează temeinicia acuzației, substanță probelor ori numărul lor.

Consecințele verificării întreprinse de judecătorul de camera preliminară, cum ar fi vinovăția sau nevinovăția inculpatului, nu se va definitivă acțiunea penală, dar în funcție de caz, la finalul procedurii se poate permite trecerea cauzei în faza de judecată, iar în anumite situații, cauza poate fi reîntoarsă, în faza de urmărire penală. Prin urmare, procedura în camera preliminară nu poate fi încadrată niciodată între punctul de plecare și cel de terminare a acesteia, ci este doar o etapă de parcurs a cauzei penale. Odată cu începerea judecății nu mai este posibil restituirea cauzei la procuror, dar soluția poate fi valabilă și în cazul în care o dată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedura penală, se începuse cercetarea judecătorească, neexistând dispoziții tranzitorii în acest sens.

Această procedura în camera preliminară, se diferențiază de reglementările existente în vechiul Cod de procedura penală (din 1968), prin stabilirea a unui organ judiciar distinct și a unui moment procesual pentru realizarea verificărilor.

După trimiterea în judecată, potrivit vechiului Cod de procedura penală, se efectuau verificările legate de competență instanței, regularitatea sesizării, legalitatea probatoriilor, legalitatea actelor de urmărire penală. Potrivit Cod de procedura penală 1968, se întâlneau următoarele prevederi: excepțiile de necompetență puteau fi ridicate de procuror, de oricare dintre părți sau puse în discuția părților din oficiu; în ceea ce privește actul de sesizare, instanța era obligată să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare; iar în privința probelor, statua că mijloacele de probe obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal; actele efectuate cu încălcarea legii, atrăgeau, după caz, nulitatea relativă sau absolută, cea din urmă neputând fi acoperită, ci invocată în orice stare a procesului, luată chiar în considerare și din oficiu.

1.Verificarea competenței instanței. După emiteriea rechizitorului, acesta se înaintează, împreună cu dosarul cauzei și un număr necesar de copii certificate (câte una pentru fiecare inculpat trimis în judecată), către instanța competență să judece cauza în fond. În funcție de manieră de apreciere de către procuror a regulilor privind competență funcțională, tertoriala, materială și după calitatea persoanei se stabilește sesizarea unei anumite instanțe.

Procurorul sesizează instanța de judecată competență să soluționeze cauza în fond, trimiterea cauzei la judecătorului de camera preliminară fiind făcută după înregistrarea cauzei la instanța sesizată. Odată ce s-a constatat întemeiată excepția de necompetență a instanței sesizate de către judecătorul de camera preliminară se dispune declinarea de competență.

2.Verificarea legalității sesizării. Noțiunea de regularitate a actului de sesizare a fost interpretată de practică judiciară că reprezentând o verificare exclusiv a condițiilor de formă și conținut ale rechizitorului. Distincția este una importantă, pentru că în cazul neregularităților actului de sesizare, acestea, fiind constatate în procedura de camera preliminară, odată aduse la cunoștiință procurorului, având posibilitatea de a le remedia în termenul stabilit de lege.

În legislația actuală, conținutul și formă rechizitorului, că act de sesizare a instanței, sunt reglementate de art.328-329 noul Cod de procedura penală. Atât judecătorul de camera preliminară, cât și inculpatul sunt obligați a analiză actul de sesizare, procurorul trebuie să înainteze actul prin prisma conținutului obligatoriu a acestuia : se limitează la fapta și persoană pentru care s-a efectuat urmărirea penală; cuprinde în mod corespunzător mențiunile prevăzute la art.286 alin.(2) referitoare la cuprinsul ordonanței (denumirea parchetului și dată emiterii; numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește; fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și datele privitoare la persoană inculpatului; obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi; alte mențiuni prevăzute de lege; semnătură celui care a întocmit-o); cuprinde date referitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia; menționează probele și mijloacele de proba; stabilește cheltuielile judiciare din faza de urmărire penală; cuprinde mențiunile prevăzute la art.330 și art.331 noul Cod de procedura penală (privitoare la măsurile prevenție sau asigurătorii și măsurile de siguranță); conține expres dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei.

În mod obișnuit, cele mai întâlnite neregularități ,în practică ale actului de sesizare sunt cele legate de obligația că acesta să se limiteze la faptele și persoanele ce au făcut obiectul urmăririi penale. Referitor la acestea, verificările implică analiză ordonanțelor de începere a urmăririi penale, eventualele ordonanțe de extindere a urmăririi penale pentru noi acte, fapte și persoane, pentru a se putea observă cât a evoluat obiectul urmăririi penale până la finalizarea acesteia și soluționarea fazei prin emiterea rechizitorului și trimiterea în judecată.

Trebuie precizat că actul de sesizare a organului de urmărire penală nu este un mijloc de proba, ci o manieră de înștiințare cu privire la presupuse fapte prevăzute de legea penală, iar faptele sunt validate doar prin administrarea de probatorii în cursul urmăririi penale.

Descrierea de o manieră rezonabilă a faptelor sesizate este una dintre cele mai importante condiții de regularitate a actului de sesizare a instanței. Această importantă o regăsim în dispozițiile art.371 noul Cod de procedura penală, care fixează obiectul judecății la faptelesi persoanele arătate în actul de sesizare a instanței.

3.Verificarea legalității administrării probelor și a legalității actelor efectuate. Judecătorul de camera preliminară este dator a analiză, din oficiu sau la cererea inculpatului, probele și actele prin prisma respectării dispozițiilor legale, iar unde se constată neregularități, să le sancționeze în măsură și cu sancțiunea permisă de lege.

În conformitate cu acest obiect al producerii de camera preliminară, judecătorul va trebui să realizeze o verificare amănunțită, exclusiv prin prisma legalității, a fiecărei probe, mijlocul prin care această a fost administrată, a fiecărui act procesual și act procesual efectuat sau dispus în cursul urmăririi penale fie de către procuror, fie de organele de cercetare penală.

Din această etapă se exclude, de exemplu: corectă stabilire a prejudiciului. Evaluarea concluziilor raportului de expertiză financiar-contabila fiind o chestiune ce ține de fondul cauzei, în procedura camerei preliminare verificările rezumându-se la respectarea condițiilor procedurale în administrarea unui mijloc de proba.

4.Sanctiunile procesuale ce pot fi aplicate de judecatorul de camera preliminara: sunt diferite, dacă se vorbește de probe sau de acte.

Cu privire la actele de procedura penală, sancțiunea ce poate interveni este nulitatea. Conform art.280 alin.(1) noului Cod de procedura penală, „ încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condițiile prevăzute expres de prezentul cod”. Se cer a fi întrunite simultan trei condiții de fond:să existe o încălcare a legii la momentul efectuării actului respectiv(prcedural sau procesual); să se fi produs o vătămare a drepturilor părților sau subiecților procesuali; vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.

Nulitatea poate fi de două feluri: relativă sau absolută.În ceea ce privește nulitatea absolută încălcarea unora dintre dispozițiile legale la efecuarea actului respectiv prezumă în mod absolut îndeplinirea celorlalte condiții, așadar, pentru a opera nulitatea absolută, se cere doar a se face dovadă încălcării textului de lege. În ceea ce privește procedura de camera preliminară, nulitatea absolută poate fi invocată din oficiu de către judecătorul de camera preliminară, dar inculpatul, personal sau prin apărător, în exercitarea dreptului de apărare trebuie să manifeste promtitudine și să o invoce personal.

În cazul nulității relative, trebuie dovedite, de cel ce o invocă, nu doar încălcarea legii dar și existența vătămării și împrejurarea că vătămarea nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea actului respectiv.

Odată stabilită, nulitatea produce aceleași consecințe, indiferent de caracterul ei relativ sau absolut, și anume desființarea actului, lipsirea acestuia de efectele juridice. Potrivit art. 280 alin. (2) noul Cod de procedura penală, actele procesuale sau procedurale aflate în interdependență „actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea și actul declarat nul”.

Analizând probatoriul administrat prin perspectiva conformității acestuia cu principiul loialității administrării probelor, judecătorul de camera preliminară va sancționa cu excluderea probelor obținute: prin întrebuințarea de violente, amenințări sau alte mijloace de constrângere, precum și prin promisiuni sau îndemnuri [art. 101 alin. (1) noul Cod de procedura penală]; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele, chiar dacă persoană ascultată ar consimți la astfel de metode sau tehnici [art. 101 alin. (2) noul Cod de procedura penală]; prin provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (3) noul Cod de procedura penală].

În ipoteza în care judecătorul de camera preliminară constată că probatoriul administrat în faza de urmărire penală, înfrânge princiupiul legatitatii probelor, sunt exculse: probele care au fost obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea [art.102 alin.(1) noul Cod de procedura penală]; probele care au fost obținute în mod nelegal [art.102 alin. (2) noul Cod de procedura penală].

5.Durata procedurii în camera preliminară.Participanți

Durata procedurii.Potrivit art. 343 noul Cod de procedura penală, durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la dată înregistrării cauzei la instanța. Este vorba de un termen de recomandare, a cărui depășire, în absența unor sancțiuni exprese nu atrage vreo consecință procesuală. Referitor la procedura de soluționare a caii de atac a contestației îndreptate împotriva încheierii judecătorului de camera preliminară, acestea făcând referire la aplicabilitatea acelorași reguli că în procedura de camera preliminară. Procedura de soluționare a contestației la încheierea de camera preliminară nu poate depăși 60 de zile.

Dacă inculpatul locuiește în străinătate și nu a indicat o adresa pe teritoriul României sau o adresa de poștă electronică, atunci termenul nu va putea fi respectat din motive neimputabile judecătorului.

Participanții. În ceea ce privește participanții, se prevede expres derularea procedurii în camera preliminară cu participarea judecătorului de camera preliminară, a procurorului și a inculpatului. La această procedura nu pot participa: persoană vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente, legea neprevazand posibilitatea de a fi înștiințate, de a li se face comunicări de acte procedurale și de a avea drepturi în această faza a procesului penal.

Structura procedurii in camera preliminara

Etape. Procedura in camera preliminara cuprinde o strctura formata din trei parti, dar in anumite cazuri structura poate cuprinde doar doua etape.

Cele 3 etape sunt: etapa “masurilor premergatoare” (art. 344 noul Cod de procedura penala); etapa solutionarii cererilor si exceptiilor invocate (denumita de legiuitor “procedura de camera preliminara” – art. 345 noul Cod de procedura penala); etapa solutionarii camerei preliminare (“solutiile” – art. 346 noul Cod de procedura penala).

Etapa masurilor premergatoare este prima etapa a procedurii de camera preliminara si presupune efectuarea unor masuri de ordin administrativ, realizarea de comunicari ale instantei catre inculpat, ale inculpatului catre instanta, ale instantei catre parchet, ale parchetului catre instanta. Aceasta etapa a masurilor premergatoare presupune urmatoarele activitati:

Activitatile indeplinite de camera preliminara sunt: judecatorul de camera preliminara este desemnat aleatoriu, ca urmare a inregistrarii cauzei la instanta de fond; judecatorul astfel desemnat stabileste un termen care nu poate fi mai mic de 20 de zile, in acest termen inculpatul va avea dreptul sa invoce cereri si exceptii legate de obiectul procedurii de camera preliminara, iar un alt termen este termenul distinct care la fel ca primul nu poate fi mai mic de 20 de zile si se va stabili ori de cate ori asistenta juridica obligatorie a inculpatului obliga la desemnarea unui avocat din oficiu; judecatorul de camera preliminara dispune ca potrivit regulilor de comunicare a actelor procedurale ca fiecare inculpat trimis in judecata sa i se comunice o copie certificata de pe rechizitoriu, impreuna cu o adresa din partea instantei in care sa il informeze: obiectul procedurii de camera preliminara, dreptul de a-si angaja un aparator, termenul pana la care inculpatul (personal sau prin aparator) se poate pronunta prin cereri si exceptii cu privire la legalitatea administrarii probelor si a efectuarii actelor de urmarire penala; atunci cand asistenta juridica a inculpatului este obligatorie si nu a fost numit un aparator ales, judecatorul de camera preliminara poate desemna un aparator.

Judecatorul de camera preliminara va lua masurile necesare pentru desemnarea unui aparator din oficiu (emiterea unei adrese catre baroul de avocati – serviciul de asistenta juritica) doar in cazul in care asistenta juritica a inculpatului este obligatoriu iar la dosarul cauzei nu a fost depusa delegatia unui aparator ales. I se va comunica acestuia termenul pana la care va putea formula in scris, in apararea inculpatului, cereri si exceptii cu privire la legalitatea administrareii probelor si a efectuarii actelor de urmarire penala. Legea nu prevede ca aparatorului desemnat sa i se aduca la cunostinta nici obectul procedurii de camera preliminara, nici copie dupa rechizitoriu. Datorita acestui fapt, nu ar fi fost indicat ca judecatorul de camera preliminara sa-i faca cunoscut aparatorului din oficiu desemnat in cauza, avocat, un text de lege din codul de procedura penala ori invocarea unei vatamari procesuale in acest sens.

Cu privire la lipsa comunicarii unei copii de pe rechizitoriu catre aparatorul desemnat din oficiu, acesta ar trebuii sa fie informat de actul de sesizare fie de inculpatul pe care il asista juritic, fie studiind dosarul cauzei.

Referitor la durata termenului stabilit de judecatorul de camera preliminara, i se ofera posibilitatea inculpatului sa poata face cereri si ridica exceptii privind aspectele ce fac obiectul verificarii in aceasta etapa, dincolo de obligatia impusa de lege de a se tine seama de complexitatea cauzei la stabilirea lui. In ceea ce priveste actul de sesizare cumonicat inculpatului de catre judecatorul de camera preliminara, s-ar putea verifica in parte elemente referitoare la regularitatea sesizarii ori aspectele cu privire la competent instantei sesizate. Este important ca, in interiorul termenului stability, inculpatul sau aparatorul acestuia sa aiba disponibilitatea de a solicita si obtine copii de pe inscrisuri aflate la dosar, pentru pregatirea apararii.

O modalitate de a garanta dreptul la aparare al inculpatilor in aceste situatii (numar mare de inculpati, de avocati si de volume de urmarire penala) ar fi aceea ca aparatorilor sa li se ofere, la cerere, varianta electronica a dosarelor de urmarire penala, valabila doar la acele instante, unde este posibila efectuarea activitatilor de arhivare electronica a documentelor.

Cu privire la etapa masurilor premergatoare, o alta activitate a judecatorului de camera preliminara, este aceea de a analiza din oficiu sesizarea (in privinta competentei si legalitatii), respective probele si actele de urmarire penala ( sub aspectul legalitatii). Atat judecatorul de camera preliminara cat si inculpatul au dreptul sa-si spuna parerea cu privire la verificarile ce fac obiectul procedurii de camera preliminara, idee ce se despinde din cuprinsul art. 344 alin. (4) noul Cod de procedura penala, ce se refera la exceptiile ridicate “din oficiu”.

Activitatiile efectuate de inculpat, personal sau prin aparator (ales sau din oficiu), dupa primirea comunicarii din partea judecatorului. Inculpatului i se ofera dreptul de a formula cereri si de a ridica exceptii cu privire la legalitatea sesizarii instantei, competenta acesteia, legalitatea probelor si a actelor de urmarire penala, oferindu-i astfel oportunitatea de a obtine o clarificare a actului de sesizare, rezultand astfel exercitarea unui drept si nu o obligatie.

Cererile si exceptiile sunt obligatorii a fi atat invocate, cat si motivate corespunzator prin memoriu scris.In cazul in care au fost gasite aspect de nelegalitate se impune a fi inaintat instantei in termenul stabilit de judecator ( termen procedural, pe zile pline ), altfel se sanctioneaza cu decaderea inculpatului sau aparatorului din a mai inainta aceste cereri si exceptii.

Judecatorul de camera preliminara trebuie sa tina cont si de prevederile art. 270 alin. (1) si (2) noul Cod de procedura penala, cu privire la respectarea termenului de catre inculpat, cat si a termenului pana la care se impune sa astepte comunicarea din partea acestuia a cererilor si exceptiilor.

Comunicarea cererilor si exceptiilor catre parchet. Judecatorul de camera preliminara este nevoit sa comunice catre parchet cererile si exceptiile invocate de inculpat precum si cele invocate din oficiu, dupa executarea ultimului dintre termenile stabilite.

Comunicarea punctului de vedere al parchetului. Instiintarea de catre instanta la parchet a tuturor cererilor si exceptiilor citate in procedura de camera preliminara cu posibilitatea ca acesta sa poata raspunde celor invocate, in termenul impus de lege, si anume cel de maxim 10 zile. Chiar daca parchetul nu formuleaza un punct de vedere asupra celor invocate, nu va fi un obstacol pentru solutionarea fazei de camera preliminara, deoarece este un drept al organului judiciar, nu o obligatie.

Atat inculpatul cat si aparatorul acestuia au modalitatea de a cunoaste concluziile parchetului doar in masura in care studiaza dosarul cauzei deoarece nu I se aduc la cunostiinta de catre judecatorul de camera preliminara.

Etapa solutionarilor si cererilor invocate.(denumita de legiuitor “procedura in camera preliminara” – art. 345 noul Cod de procedura penala ). In cazul in care nu s-au formulat cereri sau exceptii de catre inculpat (personal sau prin aparatorul sau), si nici nu s-au solicitat din oficiu de catre judecatorul de camera preliminara, atunci la savarsirea termenului stabilit conform art. 344 alin. (2) si (3) noul Cod de procedura penala, judecatorul va putea trece imediat la solutionarea fazei de camera preliminara, dispunand prin incheiere inceperea judecatii.

Judecatorul de camera preliminara va analiza cererile sau exceptiile care s-au formulat, dupa incheierea termenului in care parchetul poate da un raspuns, putand decide, dupa caz admiterea sau respingerea acestora, in tot sau in parte, prin incheiere motivate.

Definitivarea cererilor si exceptiilor se intocmesc de catre judecator in camera de consiliu, fara citarea si fara participarea partilor, respective fara participarea procurorului.

In cazul in care respinge integral cererile si exceptiile invocate, judecatorul de camera preliminara, constatand competent si legalitatea sesizarii instantei, legalitatea probelor si actelor de urmarire penala, va decide inceperea judecatii, se va incheia faza de camera preliminara.

In ceea ce priveste admiterea cererilor sau exceptiilor, procedura urmata tine de natura cererilor ori exceptiilor: daca se regaseste si exceptia de necompetenta a instantei si aceasta a fost admisa, judecatorul de camera preliminara trebuie sa actioneze la declinare, fara sa se mai afirme asupra celorlalte aspecte invocate; in cazul in care s-au invocate si s-au admis cereri si exceptii privitoare la neregularitati ale actului de sesizare ori cu privire la legalitatea probatorului si actelor de urmarire penala, judecatorul de camera preliminara poate stabili care sunt neajunsurile din actul de sesizare, incalcarea legii cu privire la anumite sau la toate probatoriile, penalizandu-le cu excluderea, incalcarea legii cu privire la anumite sau la toate actele de urmarire penala, sanctionandu-le cu nulitatea.

Solutiile ce pot fi date fazei de camera preliminara

Actul prin care se dispune. Procedura. Judecatorul da o solutie in ceea ce priveste camera preliminara prin incheiere motivata, actiunea fiind facuta, solutia cererilor si exceptiilor, in camera de consiliu, fara participarea procurorului sau a inculpatului. Solutiile rezultate la finalul fazei de camera preliminara sunt declinarea, inceperea judecatii sau restiuirea cauzei la parchet.

Declinarea de competenta. Judecatorul de camera preliminara a admis exceptia de necompetenta a instantei de judecata investite, dispunand prin incheiere motivata declinarea de competenta [art. 346 alin. (6) noul Cod de procedura penala].

Inceperea judecatii. Potrivit art. 346 alin. (2) si (4) noul Cod de procedura penala solutia de incepere a judecatii se dispune: nu au fost invocate cereri sau exceptii nici de catre inculpat , nici de catre instanta din oficiu, iar judecatorul constata legalitatea sesizarii, a probelor si a actelor de urmarire penala; desi au fost invocate astfel de cereri sau exceptii ele au fost respinse ( ca neintemeiate); au fost invocate astfel de cereri sau exceptii, insa, desi admise.

Restituierea cauzei la parchet. Judecatorul de camera preliminara dispunea urmatoarele ipoteze reglementate de art. 346 alin. (3) noul Cod de procedura penala: cand rechizitoriul este neregulamentar intocmit, iar neregularitatea nu a fost remediate de procurer in termenul prevazut la art. 345 alin. (3), daca acesta atrage imposibilitatea stabilirii obectului sau a limitei judecatii; judecatorul de camera preliminara a exclus toate probele administrate in cursul urmariri penale; procurorul solicita restituirea cauzei, in conditiile art. 345 alin. (3), ori nu raspunde in termenul prevazut de aceleasi dispozitii.

Calea de atac impotriva solutiilor date in camera preliminara

Titularii cererii, termen si competent de solutionare a contestatiei. Ca titularii caii de atac, potrivit art. 347 alin. (1) noul Cod de procedura penala, parchetul si inculpatul, care au asistat in etapa fondului camerei preliminare pot introduce contestatia .

Termenul de introducere a contestatiei este de trei zile, conform unui termen procedural calculat pe zile pline.

Competenta de solutionare a constestatiei apartine judecatorului de camera preliminara de la instant ierarhic superioara celei la care s-a derulat procedura in fond [conform art. 347 alin. (2) noul Cod de procedura penala].

Obiectul contestatiei se concluzioneaza atat din dispozitile speciale reglementate in art. 347 alin.(1), cat si din cele generale ale art. 425 alin. (7) noul Cod de procudura penala. Exista doua cazuri ale cailor de atac acestea putand fi respinse ca inadmisibile: potrivit art. 346 alin. (6) noul Cod de procedura penala, judecatorul de camera preliminara a dispus declinarea de competenta iar potrivit alin. (2) nu sunt invocate cereri si exceptii, judecatorul constatand legalitatea sesizarii, a probelor si a actelor de urmarire penala, in cele din urma hotarandu-se inceperea judecatii.

Procedura de solutionare. Solutii. Judecatorul de camera preliminara, dupa primirea dosarului va putea dispune comunicarea contestatiei parchetului catre inculpat, acesta din urma pana la termenul stabilit poate formula cereri si ridica exceptii si isi poate angaja un aparator.

Judecatorul de camera preliminara de la instanta ierarhic superioara va solutiona contestatia prin incheiere, fiind definitive si neputand fi supusa cailor de atac.

In ceea ce privesc solutiile ce pot fi date in contestatie, sunt aplicabile prevederile art. 425 alin. (7) noul Cod de procedura penala: respingerea contestatiei (cand contestatia este tardiva, inadmisibila, nefondata), admiterea contestatiei (desfiintarea hotararii atacate, solutionarea cauzei si dispunerea rejudecarii cauzei de catre judecatorul care a pronuntat-o).