Efectele Si Executarea Contractului Comercial de Vanzare Cumparare

Cuprins

Introducere

Capitolul I Noțiunea de vânzare-cumpărare comercială. Elementele contractuale

A. Noțiune

B. Caractere juridice

1. Consensual

2. Bilateral (sinalagmatic)

3. Oneros

4. Comutativ

5. Translativ de proprietate

6. Comercial

7. Alte Caractere

C. Condiții de valabilitate

1. Capacitatea părților

2. Consimțământul părților

Consimțământul trebuie să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ

3. Obiectul contractului

4. Cauza contractului

D. Forma contractului de vanzare-cumparare

Capitolul II. Efectele contractului comercial de vânzare – cumpărare

A. Transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor

B. Drepturile și obligațiile părților

a) Obligațiile vânzătorului

1. Predarea lucrului vândut

2. Modul de executare a obligației de predare

3. Sancțiunea obligației de a preda lucrul, în caz de neexecutare

4. Obligația de păstrare și întreținere a lucrului până în momentul predării

5. Obligația de garanție a posesiunii lucrului vândut

– Garanția contra evicțiunii

– Garanția pentru viciile lucrului vândut

6. Obligația de informare a cumpărătorului

b) Obligațiile cumpărătorului

1.Plata prețului

2. Obligația de a lua în primire lucrul vândut

3. Cheltuielile vânzării

Capitolul III. Executarea contractului de vânzare – cumpărare comercială

A. Necesitatea executării obligațiilor pe care părțile și le-au asumat prin contract

B. Executarea voluntară a obligațiilor

C. Executarea indirectă (prin echivalent) a contractului

D. Particularități ale excepției de neexecutare în materie comercială

E. Rezoluția contractului

F.Executarea silită și executarea directă

Studiu de caz

Bibliografie

Introducere

În perioada actuală, a regândirii unor factori care influențează funcționarea economiei de piață, studierea aprofundată a tuturor particularităților contractului de vânzare-cumpărare, reprezintă o necesitate de prim rang.

Necesitatea cunoașterii mecanismelor juridice care mijlocesc aceste transferuri de proprietate cu relevanță atât de semnificativă face ca lucrarea de licență să reprezinte un studiu al contractului de vânzare-cumpărare începând cu caracterele sale juridice, continuând cu aspectele juridice legate de formarea consimțământului, de capacitatea juridică de a încheia astfel de contracte sau de obiectul contractului, cu efectele specifice ale acestui tip de contract de vânzare-cumpărare, cu varietăți ale contractului de vânzare-cumpărare, și sfârșind cu jurisprudența în domeniu.

Prezenta lucrare încearcă să pună în relație normele specifice legislației cu principiile esențiale ale dreptului civil.

Contractul de vânzare-cumpărare pretinde a fi unul din cele mai vechi contracte cunoscute civilizației umane. Reglementarea raporturilor de vânzare-cumpărare cuprinde o perioadă de dezvoltare de aproximativ patru mii de ani.

Inițial, o dată cu apariția proprietății private, apare, căpătând o amploare deosebită, contractul chemat să asigure trecerea prin schimb a bunurilor dintr-o gospodărie în alta. Acest contract, și-a căpătat autoritatea cuvenită cu mult înainte de apariția monedei ca unitate de schimb, deoarece satisfăcea necesitățile societății romane timpurii, care se afla în faza trecerii de la gospodăria naturală la gospodăria bazată pe relațiile de schimb.

Din punct de vedere economic, vânzarea se prezintă ca o variantă mai evoluată a schimbului, din care își trage rădăcinile. Într-adevăr, vânzarea-cumpărarea în sens economic, inițial, pare a fi preluat forma schimbului dintre două lucruri,unul din ele având valoarea echivalentului general.

Mai târziu, o dată cu apariția monedei în sensul apropiat celui actual, vânzarea-cumpărarea capătă sensul schimbului unui lucru contra unei valori monetare – preț.

Dreptul roman clasic atribuia vânzarea-cumpărarea contractelor consensuale. În baza contractului de vânzare-cumpărare o parte, numită vânzător,se obligă să transmită altei părți, numită cumpărător un bun,iar cumpărătorul se obligă să plătească pentru acest bun o cantitate de metal numită preț.

Dreptul roman privat reglementa și vânzarea viitoarelor bunuri .Cum era considerată recolta așteptată. În așa caz contractul de vânzare-cumpărare se considera a fi încheiat sub condiție suspensivă.

Cunoscând o evoluție multiseculară, contractul de vânzare-cumpărare reprezintă și astăzi una din instituțiile tradiționale principale ale dreptului civil.

În prezent contractul de vânzare-cumpărare este cel mai răspândit contract ce asigură atât circuitul civil, cât și cel comercial. Existența și utilitatea acestuia este determinată de acțiunea legilor economice ale societății ce se reduc la circulația bunurilor de la producător/proprietar la consumator. Instrumentul juridic principal de realizare a circulației bunurilor rămâne a fi contractul de vânzare-cumpărare.

Capitolul I Noțiunea de vânzare-cumpărare comercială. Elementele contractuale

A. Noțiune

„Forma tipică a actului bilataral sau multilateral în afaceri este contractul”.

Contractul este, în întrega lume, instrumentul cvasiexclusiv al circulației averilor și unul dintre mecanismele juridice, esențiale ale activității economice.

Regulile comune instituției sunt date de teoria generală a contractului, domeniu abstract, cu rol principal în formularea conceptelor fundamentale.

În doctrina națională contractul a fost definit, în general, drept un acord de voință (voințe) realizat cu scopul de a produce (raporturi) efecte juridice.

„Oricărui contract i se aplică mai multe tipuri de reguli juridice; reguli generale aplicabile tuturor contractelor (teoria generală a obligațiilor contractuale); reguli speciale prevăzute de lege aplicabile speciei căreia îi aparține contractul (dreptul contractelor speciale); reguli particulare convenite de părțile contractante . ”

Din punct de vedere istoric, nașterea contractului de vânzare-cumpărare este legată de apariția banilor, când schimbul marfă contra marfă (troc) începe să fie înlocuit de schimbul marfă contra bani (vânzare-cumpărare).

„În prezent contractul de vânzare-cumpărare s-a răspândit atât de mult încât aproape zilnic încheiem un asemenea contract, fiind un mijloc de satisfacere a nevoilor economice și sociale ale oamenilor. Este cel mai perfect instrument juridic prin care se realizează circuitul civil al bunurilor și valorilor”.

Contractul de vânzare-cumpărare este reglementat de noul Cod civil, în Cartea a V-A ("Despre obligații"), Titlul IX ,de la art. 1650 la art. 1762. Aceste texte de lege reprezintă reglementarea de bază a contractului de vânzare-cumpărare, adică dreptul comun în materie.

Operațiunile de vânzare-cumpărare sunt mai des uzitate în activitatea comercială, atât contractul pentru producerea mărfurilor, cât și pentru circulația acestora de la producător la consumator, care finalizează circuitul economic.

Acesta se caracterizează prin intenția de revânzare sau închiriere a bunului, și prin limitarea obiectului vânzării la bunuri mobile corporale și incorporale, deci excluderea bunurilor imobile din domeniul dreptului comercial.

Vânzarea comercială, întocmai ca și cea civilă, „ este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmit cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”.

B. Caractere juridice

1. Consensual

Vânzarea este un contract consensual pentru că, în principiu, se formează valabil prin simplul acord de voință al părților, fără îndeplinirea vreunei formalități, fără predarea lucrului vândut și plata prețului.

Prin excepție de la principiul consensualității, în cazul vânzării imobilelor contractul de vânzare-cumpărare trebuie încheiat în formă autentică.

Principiul consensualității contractului de vânzare-cumpărare nu se aplică în cazul în care legea dispune contrariul. Astfel, art.2 alin.1 din Titlul X „Circulația juridică a terenurilor” din „Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente”, prevede că: „terenurile cu sau fără construcții, situate în intravilan, indiferent de destinația sau întinderea lor, pot fi înstrăinate si dobandite prin acte juridice între vii, incheiate in forma autenticâ, sub sancțiunea nulității absolute.”

Așadar, „terenurile indiferent de locul situării lor, de întinderea suprafeței ce se înstrăinează, de destinația lor și dacă sunt amplasate sau nu construcții pe ele pot forma obiectul actelor juridice translative și constitutive de drepturi reale, între vii, numai dacă actul se încheie în formă autentică, cerută „ad validitatem”. Sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării formei cerută de lege este nulitatea absolute”.

„În literatură au existat controverse în legătură cu faptul, dacă vânzarea-cumpărarea unui autovehicul între persoane fizice este un contract consensual sau solemn”.

„Însă atât timp cât nu există nici o prevedere legală care să menționeze în mod expres că înstrăinarea prin vânzare a autoturismelor se face în forma autentică, înseamnă că pentru transmiterea proprietății va fi suficient un act sub semnătură privată, cerut „ad probationem”, întrucât vânzarea-cumpărarea de autoturisme fiind un contract consensual, simplul acord de voință al părților valorează contract” (dar bineînțeles cu îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru încheierea lui valabilă).

2. Bilateral (sinalagmatic)

“În afaceri, marea majoritate a contractelor sunt sinalagmatice”.

„Vânzarea-cumpărarea este un contract bilateral (sinalagmatic)”, întrucât prin încheierea sa dă naștere la obligații reciproce între părți, fiecare din contractanți, fiind în același timp și creditor și debitor, unul față de celălalt. Astfel, vânzătorului îi revine obligația de a preda lucrul care formează obiectul vânzării-cumpărării și de a-l garanta pe cumpărător, iar cumpărătorului îi revine obligația de a plăti prețul și de a lua în primire bunul.

„Din reciprocitatea și interdependența obligațiilor vânzătorului și cumpărătorului decurg anumite efecte specifice (excepția neexecutării contractului, rezoluțiunea pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate și teoria riscului contractului), cunoscute de la teoria generală a obligațiilor” .

„Contractul unilateral, adică raportul juridic care ia naștere prin declarația uneia sau mai multor persoane care se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acesta din urmă să se oblige, este mai rar întâlnit în comerț, pentru că, în genere, participanții la raporturi juridice comerciale urmăresc obținerea de profituri.Ar mai putea fi consideratcontract unilateral în afaceri, promisiunea unilaterală de vânzare, dacă ia forma unui contract de sine stătător”.

3. Oneros

Vânzarea este un contract oneros pentru că fiecare parte contractantă urmărește să obțină un avantaj patrimonial în schimbul obligațiilor asumate cu titlu oneros. Astfel, vânzătorul urmărește să obțină de la cumpărător prețul, iar, corelativ, cumpărătorul urmărește să obțină de la vânzător bunul vândut. „În afaceri contractele nu pot fi decât oneroase”.

Literatura de specialitate definește actul juridic cu titlu gratuit ca fiind acel act prin care una dintre părți procura celeilalte un beneficiu, fără a obține în schimb un avantaj. Astfel de acte sunt testamentul, contractul de donație fără sarcini, contractul de comodat, renunțarea la moștenire, etc. Actele juridice cu titlu oneros sunt definite de asemenea în doctrină ca fiind acele acte prin încheierea cărora, în schimbul obligațiilor asumate, fiecare parte urmărește să își procure un avantaj. În această categorie includem contractul de locațiune, oferta de a vinde, contractul de rentă viageră, etc

Așadar, vânzarea comercială este un contract cu titlu oneros datorita faptului că fiecare parte urmărește să își procure un avantaj, și comutativ pentru că existența drepturilor și obligațiilor părților este certă iar întinderea lor este determinată sau determinabilă.

Prin încheierea contractului, vânzătorul urmărește să primească prețul, iar multe persoane, fără ca acesta din urmă să se oblige, este mai rar întâlnit în comerț, pentru că, în genere, participanții la raporturi juridice comerciale urmăresc obținerea de profituri.Ar mai putea fi consideratcontract unilateral în afaceri, promisiunea unilaterală de vânzare, dacă ia forma unui contract de sine stătător”.

3. Oneros

Vânzarea este un contract oneros pentru că fiecare parte contractantă urmărește să obțină un avantaj patrimonial în schimbul obligațiilor asumate cu titlu oneros. Astfel, vânzătorul urmărește să obțină de la cumpărător prețul, iar, corelativ, cumpărătorul urmărește să obțină de la vânzător bunul vândut. „În afaceri contractele nu pot fi decât oneroase”.

Literatura de specialitate definește actul juridic cu titlu gratuit ca fiind acel act prin care una dintre părți procura celeilalte un beneficiu, fără a obține în schimb un avantaj. Astfel de acte sunt testamentul, contractul de donație fără sarcini, contractul de comodat, renunțarea la moștenire, etc. Actele juridice cu titlu oneros sunt definite de asemenea în doctrină ca fiind acele acte prin încheierea cărora, în schimbul obligațiilor asumate, fiecare parte urmărește să își procure un avantaj. În această categorie includem contractul de locațiune, oferta de a vinde, contractul de rentă viageră, etc

Așadar, vânzarea comercială este un contract cu titlu oneros datorita faptului că fiecare parte urmărește să își procure un avantaj, și comutativ pentru că existența drepturilor și obligațiilor părților este certă iar întinderea lor este determinată sau determinabilă.

Prin încheierea contractului, vânzătorul urmărește să primească prețul, iar cumpărătorul urmărește să primească dreptul cumpărat. Este evident, așadar, caracterul oneros al contractului de vânzare-cumpărare comercială, ambele părți având un interes pe care îl materializează și care reprezintă cauza determinanta a realizării contractului. Lipsa oricăruia dintre aceste elemente face ca actul juridic încheiat să nu mai reprezinte o vânzare, modificând astfel întregul regim juridic aplicabil. De exemplu, dacă transmițătorul urmărește să înstrăineze dreptul fără a primi în schimb un preț, atunci contractul va fi unul cu titlu gratuit, respectiv o donație. De asemenea, dacă o parte urmărește să remită o sumă de bani celeilalte părți, fără a primi în schimb un drept sau proprietatea unui bun, contractul va fi unul de donație, iar nu de vânzare.

4. Comutativ

Vânzarea-cumpărarea este un contract comutativ, ceea ce înseamnă că existența și întinderea obligațiilor reciproce este cunoscută de părți din momentul încheierii contractului și nu depind de un eveniment viitor, incert și posibil, ca în cazul contractelor aleatorii, care ar face să existe șanse de câștig sau de pierdere pentru oricare dintre părțile contractante.

”De regulă, în afaceri contractele sunt commutative. Cunoașterea de la început a angajamentelor dă certitudine în afaceri.”

Pentru a se putea vorbi despre caracterul comutativ al unui act juridic se cer a fi îndeplinite două condiții :

certitudinea existenței drepturilor și obligațiilor;

întindere determinată sau determinabilă a drepturilor și obligațiilor.

Aceste două condiții trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

Diferența dintre cele două categorii de acte constă în întinderea acestor drepturi și obligații, în măsura în care proporția lor este sau nu cunoscută părților la momentul încheierii contractului.

Dacă ne gândim la un contract de vânzare cumpărare, este evident că drepturile și obligațiile părților cu privire la bunul care se transmite și la prețul acestuia sunt cunoscute încă de la încheierea actului, atât în privința existenței lor cât și în privința întinderii pe care o au. Vânzătorul nu va fi obligat să transmită altceva decât bunul asupra căruia s-a obligat, iar cumpărătorul nu va avea sarcina de a plăti o sumă mai mare decât cea stabilită inițial, de comun acord cu vânzătorul.

Elementele de bază ale analizei sunt determinate de cele două laturi ale vânzării – bunul sau dreptul care face obiectul vânzării și prețul vânzării.

5. Translativ de proprietate

Vânzarea este un contract translativ de drepturi întrucât transferă dreptul de proprietate sau alte drepturi, reale ori de creanță, din patrimonial vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului.

În acest sens, art. 1674 prevede că „proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă”.

Efectele translativ de proprietate se produc în baza contractului, de la data încheierii numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții:

a) Vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut iar contractul să fie perfect valabil încheiat;

b) „Efectul translativ de proprietate se produce numai în cazul lucrurilor determinate individual. În cazul bunurilor determinate generic, efectul translativ se produce numai din momentul individualizării”, ceea ce se face de obicei prin predare. „individualizarea poate avea loc și prin alte metode prin care să se asigure identificarea bunurilor ca fiind proprietatea cumpărătorului”.

c) „Trebuie ca părțile, prin convenția lor, să nu fi amânat transferul proprietății până la îndeplinirea unei condiții sau a unui termen”.

d) Lucrul vândut să existe. În cazul vânzării bunurilor viitoare (emptio venditio rei futurae), transferul poate opera numai din momentul în care bunurile au fost confecționate sau terminate, în stare de a fi predate cumpărătorului.

6. Comercial

Noul cod civil este extrem de riguros în privința stabilirii unor definiții legale ale diferitelor instituții juridice. Asemănător se petrec lucrurile și în privința contractului de vânzare-cumpărare comercială, care este definit de art. 1650 N.C.Civ. după cum urmează: „Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.”

Constatăm că vânzarea-cumpărarea în materie comercială nu se deosebește prea mult de vânzarea-cumpărarea în materie civilă, deosebirea dintre acestea este aceea că, în materie comercială, cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.

Vânzarea încă este definită apelându-se la termenul de schimb: transmiterea dreptului respectiv are loc în schimbul prețului plătit.

Așadar, vânzarea este contractul civil în temeiul căruia se transmite un drept de la vânzător la cumpărător, în schimbul plății făcute de acesta din urmă a unei sume de bani cu titlu de preț.

7. Alte Caractere

Se numesc principale acele contracte care au o existență de-sine-stătătoare și a căror soartă nu este legată de aceea a altor contracte încheiate de părți;

Contractele accesorii însoțesc unele contracte principale, de a căror soartă depind. Astfel, contractul de gaj si contractul de ipotecă sunt contracte accesorii, chemate să garanteze executarea unor contracte principale care pot fi, de exemplu, contracte de împrumut. În aceeași dependență față de un contract principal se află și contractul de fidejusiune. Tot un contract accesoriu este și clauza penală, convenție menită a contribui, și ea, la executarea unui contract principal, în cuprinsul căruia este inserată.

Importanța distincției dintre contractele principale și cele accesorii constă în faptul că, pe câtă vreme validitatea contractului principal și menținerea ființei lui se examinează în mod de sine-stătător și independent de alte contracte, soarta contractului accesoriu trebuie să fie examinată nu numai în funcție de elementele sale intrinseci, dar și în funcție de soarta contractului principal pe care îl însoțește, accesoriul urmează soarta principalului.

Așa fiind, încetarea sau desființarea, din orice cauză, a efectelor contractului principal va atrage, în mod automat, încetarea sau desființarea contractului accesoriu.

C. Condiții de valabilitate

1. Capacitatea părților

Ca parte a capacității de folosință, “capacitatea de a vinde și de a cumpăra aparține, în principiu, tuturor subiecților de drept civil, persoane fizice și juridice”. Astfel, conform art. 1652 din noul Cod civil C.civ. “pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege”. Rezultă că în material contractului de vânzare-cumpărare regula este capacitatea, iar incapacitatea excepția.

Ca parte a capacității de exercițiu, capacitatea de a vinde și de a cumpăra aparține tuturor persoanelor care au capacitate deplină de exercițiu.

Orice persoană poate încheia un contract de vânzare-cumpărare dacă are capacitate deplină de exercițiu (vânzarea-cumpărarea fiind un act de dispoziție juridică asupra bunului). Minorii sub 14 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească (lipsite total de capacitatea de exercițiu) pot încheia valabil asemenea contracte numai prin reprezentanții lor legali. Minorii între 14 și 18 ani (care au capacitate de exercițiu restrânsă) pot încheia personal contractul de vânzare-cumpărare, cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege și cu autorizarea instanței de tutelă.

Deși regula generală în materie de vânzare-cumpărare este aceea că pot cumpăra și vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege, totuși legiuitorul nostru a reglementat o serie de incapacități speciale de a cumpăra ori de a vinde

Incapacitățile speciale de a cumpăra sunt stabilite în scopul apărării unor interese generale ale societății sau a unor importante valori etice.

Astfel, potrivit art. 1654 alin.1 din noul Cod civil, “sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar și prin licitație publică:

a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă; excepția prevăzută la art. 1304 alin.1 rămâne aplicabilă; așa fiind, rezultă că, prin excepție, mandatarii pot cumpăra bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă “dacă au fost împuterniciți expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese”.

b) părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;

c) funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.”

“Încălcarea interdicțiilor prevăzute la lit. a) și b) se sancționează cu nulitatea relativă, iar a celei de la lit. c) cu nulitatea absolute”.

Incapacitățile de a cumpăra stabilite prin art.1654 alin.1 vizează toate bunurile, indiferent dacă sunt mobile sau imobile.

d) Conform art. 1653 alin.1 din noul Cod civil, sub sancțiunea nulității absolute, “judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea”.

“Vânzarea de drepturi litigioase este o operațiune speculativă, atât pentru vânzător, cât și pentru cumpărător; primul vinde ca să primească un preț, oricât de mic, în loc să aștepte ca – pierzând procesul – să nu mai obțină nimic; secundul cumpără, investind o sumă relativ mică, în schimbul șansei de a obține o valoare mult mai mare, dacă va câștiga procesul.”

“Pentru ambele părți contractul are un caracter aleatoriu 94, pentru că fiecare are o șansă de câștig, dar și un risc de pierdere, în funcție de verdictul dat la terminarea procesului”.

“Dreptul este litigios dacă există un proces început și neterminat cu privire la existența sau întinderea sa”

Sunt exceptate de la prevederile art.1653 alin 1 din noul Cod civil.:

cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părți din dreptul de proprietate de la comoștenitori sau coproprietari, după caz; este vorba despre ipoteza în care persoanele indicate la art. 1653 alin.1 au calitatea de comoștenitori ai drepturilor succesorale sau coproprietari ai dreptului de proprietate, situație în care pot cumpăra de la ceilalți deoarece, în acest caz, vânzarea nu urmărește scopuri speculative, ci să favorizeze ieșirea din indiviziune;

cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanțe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios; “în acest caz vânzarea s-a făcut de către debitor în favoarea unui creditor al său (cumpărătorul fiind una din persoanele prevăzute de art. 1653 alin.1), pentru plata creanței sale, ca o „dare în plată”; nu se urmăresc scopuri speculative întrucât cumpărătorul acceptă să primească o creanță litigioasă în locul creanței pe care o avea împotriva vânzătorului (cumpărătorul se mulțumește cu ceea ce debitorul său îi poate da efectiv, încercând să evite un prejudiciu)” ;

cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpânește bunul în legătură cu care există dreptul litigios; “această dispoziție a legii fiind insuficient de clară, literatura juridică mai veche a precizat că este vorba despre ipoteza în care dreptul de creanță litigios este garantat cu o ipotecă asupra imobilului care, inițial, a aparținut debitorului; creditorul reclamant vinde creanța litigioasă dobânditorului imobilului ipotecat (cel care cumpărase de la debitorul pârât imobilul grevat de ipotecă în favoarea creditorului reclamant); în acest caz, dobânditorul imobilului ipotecat cumpără creanța litigioasă nu în scopuri speculative, ci pentru a elibera imobilul de ipotecă (încercând să evite urmărirea silită a imobilului de către creditorul ipotecar).”

“Cetățenii străini și apatrizii precum și persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condițiile prevăzute de” Legea nr.312 din 10 noiembrie 2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine .

Conform art. 27 din noul Cod civil “Cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile legii, cu cetățenii români, în ceea ce privește drepturile și libertățile lor civile”.

Persoanele prevăzute la art.1654 alin.1 din noul Cod civil nu pot să vândă bunurile proprii pentru un preț care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz.

“Cei cărora le este interzis să cumpere ori să vândă nu pot să ceară anularea vânzării nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite”

Potrivit noului Cod civil, vânzare-cumpărarea între soți nu mai este interzisă. Însă, asemănător cu vechiul Cod civil de la 1864, noul Cod civil prevede la art. 1031 că: “orice donație încheiată între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei”. Pentru a împiedica pe soți să eludeze această dispoziție imperativă, art. 1033 prevede că: “Este lovită de nulitate orice simulație în care donația reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donațiilor între soți”. Prin urmare, donația deghizată într-un act de vânzare sau donația făcută prin persoană interpusă (indicarea unui alt donatar, în locul soțului gratificat în realitate) este lovită de nulitate întrucât donația ar deveni irevocabilă.

“Este prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la a cărui moștenire acesta ar avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul”

2. Consimțământul părților

”În privința consimțământului, contractul se consideră încheiat, atunci când se realizează acordul de voință, când ambele părți consimt la efectuarea tranzacției, când acceptarea coincide cu oferta”.

În materie de vânzare, consimțământul urmează condițiile dreptului comun, stabilite de art. 1204 din noul Cod civil., respectiv trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză.

a) Consimțământul vânzătorului și cumpărătorului este serios atunci când a fost dat cu intenția de a produce efecte juridice; consimțământul nu este serios dacă a fost dat din curtoazie sau glumă etc.

b) Libertatea consimțământului „decurge din principiul libertății contractuale, potrivit căruia orice persoană are libertatea de a încheia sau nu un contract sau orice alt act juridic”.

Însă, după cum s-a arătat în literatura juridică, „această libertate nu este absolută și neîngrădită, ci este limitată de necesitatea respectării normelor legale imperative (care ocrotesc ordinea publică), a regulilor de conviețuire social (care ocrotesc bunele moravuri) și a drepturilor și libertăților recunoscute de lege și celorlalte persoane, care se bucură în aceeași măsură de libertatea contractuală” . Astfel, libertatea de a încheia un contract de vânzare-cumpărare poate fi limitată de unele restricții legale (de exemplu, vânzarea armelor și munițiilor, a produselor stupefiante, a substanțelor toxice etc.) sau de unele restricții convenționale (de exemplu, încheierea unui pact de preferință, a unei promisiuni unilaterale sau bilaterale de vânzare-cumpărare etc.).

c) „Consimțământul părților la vânzare trebuie să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la persoane cu discernământ, care își dau seama de urmările faptelor lor și să nu fie afectat de vreun viciu de consimțământ (eroarea, dolul, violența și leziunea)”.

Lipsa discernământului în exprimarea voinței relevă nu lipsa consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece în acest caz consimțământul există. Fiind vorba despre un viciu de consimțământ, sancțiunea care intervine este anularea contractului (art.1205) .

„Doctrina română clasică reține alte două condiții ale consimțământului și anume: să existe și să fie exteriorizat”.

„În principiu, pentru încheierea valabilă a contractului,consimțământul vânzătorului și cumpărătorului trebuie să existe. Consimțământul părților se exprimă prin oferta de a contracta, adresată de una din ele, și respectiv prin acceptarea ofertei de către cealaltă”.

Vânzarea se perfectează în momentul învcare părțile se pun de acord asupra elementelor esențiale ale contractului,vrespectiv s-au învoit asupra lucrului și prețului.

„În mod excepțional, în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică nu se cere consimțământul proprietarului, exproprierea făcându-se chiar și împotriva voinței acestuia (art.44 alin.3 din Constituția României). Este vorba despre o vânzare forțată”.

Despăgubirile acordate țin loc de „preț” și se stabilesc de comun acord cu proprietarul bunului expropriat sau, în caz de divergență, de către instanța de judecată.

De asemenea, în cazul vânzării la licitație publică, în cadrul procedurii de executare silită a bunurilor debitorului, vânzarea este valabilă și fără consimțământul proprietarului urmărit.

În sfârșit, pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare vânzătorul și cumpărătorul trebuie să-și exteriorizeze consimțământul, întrucât o hotărâre de a contracta rămasă doar în forul interior al persoanei nu poate produce efecte juridice. În principiu, exteriorizarea consimțământului se poate face în orice formă: verbal, în scris, fax, e-mail, expunerea mărfii în vitrină împreună cu prețul, chiar prin gesturi sau atitudini etc.

Consimțământul trebuie să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ

Viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a încheia un act juridic.

Viciile de consimțământ sunt următoarele:

eroarea;

dolul

viclenia;

„Eroarea semnifică falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic. Codul civil prevede că eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenit și că eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția”.

Clasificarea erorii poate fi făcută în raport de două criterii; consecințele care intervin, adică gravitatea ei; natura realității fals reprezentată. În funcție de consecințele care intervin, eroarea este de trei feluri: eroare obstacol; eroare- viciu de consimțământ; eroare indiferentă.

„Eroarea obstacol numită și eroare distructivă de voință este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic. În cazul acesteia, falsa reprezentare cade fie asupra naturii actului juridic ce se încheie, în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, fie asupra identității fizice a obiectului. Sancțiunea care intervine în cazul erorii obstacol este nulitatea absolută a actului juridic civil.”

Eroarea viciu de consimțământ numită și eroare gravă, prespune că falsa repezentare cade fie asupra calităților substanțiale ale obiectului actului juridic, fie asupra persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic. Eroarea asupra identității sau însușirilor esențiale ale persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic vizează, de regulă, actele juridice încheiate intuitu personae. Eroarea – viciu de consimțământ atrage nulitatea relativă a actului juridic respectiv.

Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la încheierea actului juridic, neafectând însăși valabilitatea acestuia.Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a prestației, însă poate să rămână chiar și fără vreo consecință juridică.

În alcătuirea erorii – viciu de consimțământ intră un singur element, de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realității. Tocmai de aceea, probarea erorii – viciu de consimțământ se realizează cu dificultate.

Pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimțământ, trebuie întrunite cumulativ două cerințe – condiții:

elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor (determinant) pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat;

în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, cu titlu oneros; este necesar ca partea cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil în cauză.

dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. Dolul este o eroare provocată, și nu spontană precum eroarea propriu-zisă.

Codul civil prevede că dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți, sunt astfel încât este evident că fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat, și că dolul nu se presupune. În funcție de consecințele pe care le are sau nu asupra valabilității actului juridic, dolul se clasifică în: principal, incident.

„Dolul principal este acela care cade asupra unor împrejurări importante / determinante la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia.

Dolul incident numit și incidental sau secundar, este acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia, putându-se cere, cel mult, o reducere a contravalorii prestației, dacă este cazul.”

Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente:

un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene, manopere frauduloase, șiretenii – pentru a induce în eroare; un element subiectiv, ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească două cerințe cumulativ:

să fie determinant pentru încheierea actului juridic;

să provină de la cealaltă parte.

În actele juridice bilaterale, cerința ca dolul să provină de la cealaltă parte contractantă este îndeplinită și atunci când dolul provine de la un terț, dar cocontractantul are cunoștință de această împrejurare, precum și atunci când dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.

Întrucât dolul nu se prezumă, potrivit Codului civil, persoana care solicită anularea actului juridic pe motiv că a avut consimțământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului. Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă. Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai ușor de făcut datorită elementului său material.

“Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat ».

Violența poate fi clasificată în funcție de două criterii: natura răului cu care se amenință: – fizică; morală; caracterul amenințării: – legitimă; nelegitimă.

Violența fizică se întâlnește în ipoteza în care amenințarea cu răul privește integritatea fizică a persoanei ori bunurile sale. Violența morală se întâlnește în ipoteza în care amenințarea cu răul se referă la onoarea, cinstea, ori sentimentele unei persoane. Amenințarea legitimă / justă cu un rău nu constituie viciu de consimțământ. De exemplu cazul în care creditorul îl amenință pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu își execută de bunăvoie obligațiile. Amenințarea nelegitimă / injustă cu un rău constituie viciu de consimțământ atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat.

Ca structură, violența – viciu de consimțământ, este alcătuită din două elemente:

un element obiectiv care constă în amenințarea cu un rău;

un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei amenințate.

Două cerințe –condiții- trebuie întrunite cumulativ pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ, anume:

să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;

amenințarea să fie injustă.

Leziunea nu constituie un viciu de consimțământ, ci este prejudiciul material suferit de una din părți din cauza disproporției vădite de valoare între contraprestații, ce există în chiar momentul încheierii convenției. Așadar, leziunea constă în disproproția vădită de valoare între contraprestații.

Structura leziunii diferă în raport de concepția care stă la baza reglementării ei. În cadrul concepției subiective, leziunea presupune două elemente:

un element obiectiv, ce constă în disproporția de valoare între două contraprestații;

un element subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie în care se găsește cocontractantul.

În cadrul concepției obiective, leziunea are un singur element și anume prejudiciul material egal cu disproporția de valoare între contraprestații. Legislația noastră consacră concepția obiectivă despre leziune. În consecință, cel ce invocă leziunea trebuie să dovedească numai vădita disproporție de valoare între contraprestații. Dacă însă o parte a profitat de starea de nevoie în care se afla cealaltă parte, în momenul încheierii actului juridic, acesta nu mai este lovit de nulitate relativă, ci chiar de nulitate absolută pentru cauză imorală.

Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele cerințe:

prejudiciul material să fie o consecință directă a încheierii actului juridic respectiv –

prejudiciul material să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;

3. Obiectul contractului

Bunurile care alcătuiesc obiectul contractului sunt diferite. O derogare de la dreptul comun, dreptul civil, este manifestarea principiului transmiterii de drept a proprietății, ca urmare a acordului de voință între vânzător și cumpărător. În dreptul civil, o dată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se transmit, de la vânzător la cumpărător, și riscurile. În caz de pieire a lucrului vândut, chiar înainte de predare, riscul va fi suportat de cumpărător.

În dreptul comercial se consideră că, uneori, transferul proprietății, ca o consecință a acordului de voințe, nu este de esența vânzării-cumpărării. Vânzările în care cumpărătorul devine imediat, după încheierea contractului, proprietarul de drept al obiectului vândut, se restrâng tot mai mult. Astfel părțile contractante pot prevedea expres ca vânzarea să se facă prin amânarea transferului dreptului de proprietate până la împlinirea unui termen sau după realizarea unei condiții. Este cazul vânzării pe credit a bunurilor de larg consum, dreptul de proprietate urmând să se transfere de la vânzător la cumpărător la data rambursării integrale a creditului.

În privința bunurilor ce pot fi vândute, noul Cod Civil reglementează într-o manieră detaliată condițiile esențiale pe care trebuie să le întrunească bunul și prețul unei vânzări.

Codul Civil din 1864 prevedea atât în partea generală a contractelor la art. 963, cât și în cadrul dispozițiilor referitoare la contractul de vânzare la art. 1310, că bunul trebuie să se afle în comerț (să fie în circuitul civil) pentru a putea face obiectul vânzării. Noul Cod Civil elimină această mențiune din dispozițiile aplicabile contractului de vânzare – cumpărare, păstrând-o doar în partea aplicabilă contractelor în general..

Noul Cod civil face distincție între obiectul contractului și obiectul obligației.

“Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică precum: vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți”

“Obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul”

Contractul de vânzare-cumpărare fiind sinalagmatic dă naștere unor obligații reciproce în sarcina părților; vânzătorul se obligă față de cumpărător (de exemplu, să-i transmită dreptul de proprietate asupra unui bun), iar cumpărătorul se obligă față de vânzător (de exemplu, să-i plătească prețul).

Art. 1657 prevede că “orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenție ori testament”.

Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare, bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe, să fie determinat sau determinabil, să se găsească în circuitul civil și să fie licit.

În momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în principiu, bunul trebuie să existe. Vânzarea poate avea ca obiect și un bun viitor, care nu există în momentul încheierii contractului, dar care va exista în viitor. O asemenea vânzare este valabilă deoarece art.1228 din noul Cod civil prevede că “în lipsa unei prevederi legale contrare,contractele pot purta și asupra bunurilor viitoare”.

Dintre lucrurile viitoare, nu pot face obiectul unui contract de vânzarecumpărare succesiunile nedeschise. În acest sens, art. 956 din noul Cod civil dispune că, “dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolute actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii”.

“Motivele pentru care nu pot fi vândute drepturile eventuale asupra unei moșteniri nedeschise sunt, în conformitate cu literatura de specialitate, acelea că asemenea convenții ar fi imorale și ar putea trezi dorința morții persoanei despre a cărei moștenire viitoare ar fi vorba”

Printre condițiile esențiale de validitate ale unei convenții art. 1179 alin.1 pct. 3 prevede „un obiect determinat și licit”. De asemenea, art. 1226 alin.2 stipulează că „sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit”

Potrivit art.1229 din noul Cod civil “numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale”.

Pe cale de consecință, bunurile care nu sunt în circuitul civil nu pot face obiectul contractului de vânzare-cumpărare. în conformitate cu dispozițiile art. 136 alin.3 din Constituția României: „bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”, iar alin.4 adaugă că „bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică” . Alte bunuri declarate prin lege inalienabile sunt “bunurile culturale mobile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ teritoriale”

Aparțin domeniului public, conform art. 5 alin. 1 din Legea nr.18/1991, republicată, „…terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații,

rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public”.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, “numai bunurile din domeniul public formează obiectul proprietății publice și numai bunurile proprietate publică sunt inalienabile”.

“Bunurile din domeniul privat al statului sau al unităților administrativteritoriale nu fac parte din proprietatea publică, fiind supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Prin urmare, aceste bunuri, la fel cu bunurile proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, sunt susceptibile de înstrăinare, putând face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare.

Prin legi speciale poate fi restrânsă circulația juridică a unor bunuri, asupra cărora statul își poate rezerva monopolul vânzării sau cumpărării lor. În acest sens, art. 40 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale prevede că: „statul își poate rezerva activități economice pe care să le desfășoare în mod exclusiv, cu titlu de monopoluri de stat. Asemenea monopoluri, precum și modul lor de administrare, se stabilesc prin legi speciale”. Ca urmare, a fost adoptată Legea nr.31/1996 privind regimul monopolului de stat, potrivit căreia “o serie de activități de producție, extracție și prelucrare constituie monopol de stat și nu pot fi exercitate decât pe bază de licență acordată de stat pe timp determinat și cu titlu oneros, iar desfășurarea unei asemenea activități fără licență este sancționată ca infracțiune sau contravenție”.

Unele categorii de bunuri sunt în circuitul civil însă, din motive de ordine publică, au un regim de circulație restrictiv reglementat de lege, putând face obiectul vânzării-cumpărării numai în condițiile stabilite de lege. “De exemplu, garantarea executării unei obligații de plată a prețului, a unei rente viagere în favoarea unui terț, interdicția înstrăinării bunului transmis minorului până la majoratul lui etc.” .

“Dobânditorul poate fi autorizat de către instanță să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune”

“Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage nulitatea întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia. În contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se prezumă, până la proba contrară”

“Clauza de inalienabilitate este subînțeleasă în convențiile din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinate sau determinabilă”

“Dacă clauza de inalienabilitate este valabilă, dar a fost încălcată de către dobânditor, înstrăinătorul poate cere rezoluțiunea contractului”

“Obiectul contractului este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri”

“Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, “caracterul ilicit al obiectului contractului ar trebui să se refere mai degrabă la prestații decât la bunurile care concretizează obiectul actului juridic. Aceasta deoarece bunurile corporale sunt lucruri neînsuflețite, care prin ele însele nu pot contraveni legii sau bunelor moravuri”

Din dispozițiile art. 1650 alin.1 C.civ. rezultă că “vânzarea este un contract prin care vânzătorul transmite cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”. Deci, prețul este obiectul obligației cumpărătorului și cauza obligației vânzătorului.

Conform art. 1660 alin.1 C.civ.: “prețul constă într-o sumă de bani”. În literatura juridică anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, dar și în prezent, se admite că “stabilirea prețului într-o sumă de bani este de esența vânzării”

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească prețul sunt următoarele:

a)Prețul să fie fixat în bani. Stabilirea prețului în bani este de esența contractului de vânzare-cumpărare. Dacă contravaloarea lucrului vândut nu este stabilită în bani, atunci nu mai suntem în prezența unui contract de vânzare-cumpărare ci a altui contract (contract de schimb, contract de întreținere). Când prețul este fixat parte în bani și parte în alte prestații, instanța de judecată va determina dacă contractul este de vânzare-cumpărare sau de schimb, după cum prevalează sau nu suma plătită.

Analizând această cerință, doctrina a considerat că “stabilirea în bani nu e doar un element de valabilitate a prețului, ci și un element de calificare a contractului ce îl diferențiază de alte convenții precum schimbul, întreținerea, darea în plată ori alte contracte nenumite”.

O chestiune problematică ce subzistă în clipa de față este posibilitatea ca prestația cumpărătorului să nu fie exclusiv stabilită în bani. În general, atât doctrina română, cât și franceză au arătat că “e valabil contractul de vânzare ce prevede drept obligație a cumpărătorului remiterea unei sume de bani plus altceva ori un serviciu”.

Totuși, “această din urmă prestație trebuie să fie doar accesorie în raport cu suma de bani, care va rămâne un element principal al vânzării”. În plus, “în ceea ce privește executarea contractului, nu e necesar să fie realizată printr-o sumă de bani, luându-se în calcul că importantă din punct de vedere al validității vânzării e stabilirea monetară a prețului la încheierea convenției, iar modalitatea efectivă de plată nu prezintă relevanță”.

b) Prețul să fie determinat sau determinabil. “Prețul este determinat când părțile, cu ocazia încheierii contractului, au stabilit cu exactitate, suma de bani ce urmează a fi plătită”.

“Prețul este determinabil când nu este fixată suma de bani ce trebuie plătită cu ocazia încheierii contractului, dar sunt stabilite elementele cu ajutorul cărora părțile pot stabili prețul cu ocazia executării contractului (spre pildă în funcție de calitatea produsului) sau atunci când părțile lasă la aprecierea unui terț, stabilirea prețului (un specialist ales de părți sau numit de către persoana aleasă de părți)”.

În concordanță cu părerile exprimate în literatura de specialitate, “prețul determinat ar reprezenta cuantumul cert, stabilit în bani încă de la încheierea contractului, fie în mod forfetar, fie prin raportare la o unitate de măsură, în cazul bunurilor generice.” “Din acest punct de vedere, caracterul determinat al prețului nu impune ca părțile să stipuleze modalitățile efective ori termenul de plată, elemente ce nu afectează valabilitatea contractului, ci doar executarea și răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor asumate”.

Pe de altă parte, legea permite și numai existența unui preț determinabil, adică a unui preț „susceptibil de a fi determinat în viitor pe baza clauzelor contractului, prin relație cu alte elemente care nu mai depind de voința uneia sau alteia dintre părțile contractante".

În acest sens, art. 1661 aduce precizări suplimentare, arătând că prețul poate fi considerat determinabil – și vânzarea valabilă – atunci cand el nu a fost stabilit în contract, dar „părțile au convenit asupra unei modalități prin care prețul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plății și care nu necesită un nou acord de voință al părților".

Astfel, e obligatoriu de remarcat că această ipoteză presupune o întâlnire inițială a voinței co-contractanților, elementele ulterioare de determinare a prețului neputând depinde exclusiv de una dintre părți, soluție ce consacră legislativ cele susținute în doctrina franceză și română.

Totodată, potrivit art. 1662, “prețul poate fi considerat determinabil atunci când stabilirea sa este lăsată pe seama unui terț desemnat prin acordul părților”, care – conform art. 1232, alin. (1) – va trebui „să acționeze în mod corect, diligent și echidistant".

Când prețul nu e determinat în termenul stabilit (ori în lipsă de termen, în timp de 6 luni de la încheierea contractului), președintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna de urgență un expert pentru stabilirea prețului.

În plus, alin. (3) al aceluiași articol 1662 arată că dacă “după scurgerea termenului de un an de la încheierea contractului – prețul nu a fost stabilit, vânzarea va fi nulă, cu excepția cazului în care părțile au convenit un alt mod de determinare a prețului”. Din formularea acestui paragraf “se poate deduce că respectiva nulitate – absolută, după cum s-a arătat în doctrină – sancționează, de fapt, chiar și contractele care prevăd pentru stabilirea prețului de către terț un termen mai lung de un an.”

Caracterul determinabil al prețului – prin raportare la un factor de referință – trebuie coroborat cu prevederile art. 1234 ce arată că atunci când „acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuiește, în absența unei convenții contrare, cu factorul de referință cel mai apropiat".

Astfel, noua reglementare aduce o binevenită completare desemnând un mecanism automat de înlocuire a reperului de stabilire a prețului, pentru a se evita – în funcție de teoria la care ne raliem – constatarea nulității ori anularea contractului. “Bineînțeles, în practică nu va fi mereu facil a se stabili care e factorul de referință cel mai apropiat, în condițiile în care anumite repere des utilizate nu sunt ușor inter-șanjabile, chiar  și atunci când fac parte din aceeași categorie.”

Astfel, în alin. (1) al art. 1664, legea asimilează caracterului determinabil al prețului situația în care acesta „poate fi stabilit împrejurărilor". O asemenea de deschidere, în planul dreptului pozitiv, este destul de largă, lăsând instanței – în eventualitatea unui litigiu – posibilitatea de a stabili (uneori, poate, chiar în mod suveran) prețul datorat de cumpărător, fiind la aprecierea sa a considera ce constituie și ce nu constituie împrejurări relevante în cauză.

Totodată, alin. (2) instituie prezumția că, “atunci când contractul are ca obiect bunuri pe care le vinde în mod obișnuit, prețul este cel practicat în mod uzual de vânzător”. “În doctrină s-a arătat că o astfel de prevedere își poate găsi utilitatea – în condițiile inconstanței prețurilor în timp – doar dacă se arată că în aceeași perioadă au fost încheiate contracte similare cu alți cumpărători, la un anumit preț ce poate fi extrapolat.În plus, bunurile prezente pe piețe organizate sunt presupuse a fi fost vândute pentru prețul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piața cea mai apropiată de locul încheierii contractului.”

c) Prețul să fie sincer și serios În conformitate cu dispozițiile art.1660 alin.2 C.civ. „ prețul vânzării trebuie să fie serios……”. “Prețul este serios dacă constituie o cauză suficientă a obligației vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate cumpărătorului, dacă reprezintă un echivalent valoric al bunului vândut” .

“Seriozitatea sau neseriozitatea prețului este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței de judecată, care va rezolva problema în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte”.

“În situația în care există o disproporție vădită de valoare între prestațiile reciproce ale părților, în sensul că prețul stipulat este mult inferior sau superior valorii reale de circulație a bunului vândut, în literatura juridică se vorbește despre un preț lezionar” 138. Există leziune, conform art. 1221 alin.1 C.civ. “atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații”. “Existența leziunii se apreciază în funcție de natura și scopul contractului”

Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, “anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită”

Cu excepția cazului prevăzut la art.1221 alin.3 C.civ., “acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată”. “Disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare”

În toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații.

“Dispozițiile art.1213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător”

“Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului” . De asemenea, “vânzarea este anulabilă atunci când prețul este fictiv, adică este stabilit fără intenția de a fi plătit, numai pentru a crea o anumită aparență”

“Dacă prețul este fictiv (simulat), contractul este anulabil ca vânzare-cumpărare, dar convenția ar putea fi valabilă ca o donație deghizată, dacă părțile au urmărit în realitate înstrăinarea bunului cu titlu gratuit (contractul nefiind în întregime fictiv, ci doar prețul) și dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru validitatea donației”

4. Cauza contractului

Printre condițiile esențiale de validitate ale unei convenții, art.1179 alin.1 pct.4 C.civ. prevede o cauză licită și morală.

“În concepția modernă cauza include două elemente: scopul imediat al asumării obligației, element obiectiv, abstract și invariabil în toate contractele de același fel (în toate contractele de vânzare-cumpărare, pentru vânzător scopul imediat este încasarea prețului și pentru cumpărător obținerea bunului) și scopul mediat (mobilul determinant al consimțământului pentru fiecare dintre părțile contractante), element care este subiectiv, concret și variabil de la vânzător la vânzător și de la cumpărător la cumpărător.”

Cauza, motivul psihologic determinant al consimțământului, este alcătuită din două elemente:

-scopul imediat ( causa proxima) care, la contractul de vânzare-cumpărare, constă în considerația contraprestației cocontractantului și este elementul constant și invariabil în cadrul aceleiași categorii de acte juridice;

-scopul mediat (causa remota) care este motivul principal ce a determinat încheierea actului juridic și are în vedere însușirile, calitățile prestației sau ale persoanei, este subiectiv, variabil chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice.

La orice contract de vânzare-cumpărare scopul imediat al cumpărătorului este obținerea bunului, iar scopul imediat al consimțământului vânzatorului, obținerea prețului.

„Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, dacă, eventual, nu s-a făcut o calificare greșită, situație în care, constatându-se eroarea, contractul poate dobândi o altă fizionomie juridică cu efecte specifice.În schimb, dacă se constată că pentru ambele părți sau numai pentru una dintre ele, cauza este ilicită sau imorală contractul este lovit de nulitate absolută.

Nu este necesar ca în contract să se prevadă expres cauza. Ea se deduce din obligațiile și drepturile corelatieve acestora. Valabilitatea cauzei se prezumă. Cine o cotestă este obligat să producă și dovezi.”

D. Forma contractului de vanzare-cumparare

Regula consensualismului rezultă din dispozițiile art. .civ. potrivit cărora: “voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris”. De aceea, în principiu, vânzarea-cumpărarea este un contract consensual, valabil încheiat prin simplul consimțământ al părților, indiferent de forma în care acesta s-a manifestat sau exteriorizat.

În anumite cazuri, expres prevăzute de lege, contractul de vânzare-cumpărare trebuie încheiat – ad validitatem – în formă autentică.

Astfel, potrivit art.101 din Legea nr.114/1996 a locuinței, modificat prin Legea nr.170 din 16 iulie 2010 “locuințele și unitățile individuale pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică notarială, sub sancțiunea nulității absolute”.

Potrivit dispozițiilor art. .civ., în materie de vânzare de imobile, “strămutarea proprietății de la vânzător la cumpărător este supusă dispozițiilor de carte funciară”, iar art. .civ. dispune că “ în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează să fie înscrise în cartea funciară”.

Contractul încheiat în lipsa formei pe care legea o cere pentru încheierea sa valabilă, “este lovit de nulitate absolută”, iar “dacă părțile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se consideră valabil chiar dacă forma nu a fost respectată, conform art.1242 alin.2 C.civ..

“Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa”

În art. 1178 N.C.Civ. este enunțat principiul libertății formei, în sensul că încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voință al părților, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate.

Capitolul II. Efectele contractului comercial de vânzare – cumpărare

A. Transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor

Spre deosebire de vechiul Cod Civil, conform căruia obligațiile principale ale vânzătorului erau de a preda bunul și de a răspunde de dânsul, noul Cod Civil nominalizează expres și obligația de a transmite proprietatea bunului său, sau, după caz, dreptul vândut.

Mențiunea celei de-a treia obligații apare ca fiind una firească, având în vedere că transmiterea proprietății este specifică contractului de vânzare. Bineînțeles, transmiterea proprietății este circumstanțiată de obiectul contractului. În funcție de natura bunului vândut, cum ar fi imobil, bunuri de gen, etc., transmiterea proprietății va avea loc ulterior încheierii valabile a contractului de vânzare.

Până la adoptarea noului Cod Civil, în baza principiului res perit domino, împreună cu dreptul de proprietate se transfera și riscul contractului.

Având în vedere că transferul dreptului de proprietate opera la momentul întrunirii acordului de voință între vânzător și cumpărător, ca regulă generală, cumpărătorul prelua tot atunci și riscul pierii fortuite a bunului.

Conform art. 1274 noul Cod Civil, “în lipsă de stipulație contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului.” În acest sens, legiuitorul a adoptat principiul consacrat în dreptul roman vechi conform căruia, la contractele translative de proprietate, transferul riscurilor are loc la momentul predării bunului și nu la momentul transferului de proprietate, aceasta reprezentând o soluție mai echitabilă decât cea consacrată anterior.

“Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului proprietatea bunului vândut”. “Odată cu proprietatea, cumpărătorul dobândește toate drepturile și acțiunile accesorii ce au aparținut vânzătorului”.

Așa cum reiese din dispozițiile art. .civ.: “cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă” .

Pentru ca efectul translativ de proprietate să se producă automat, în chiar momentul încheierii contractului, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

Vânzătorul să fie proprietarul bunului sau titularul dreptului înstrăinat, iar contractul perfect valabil încheiat

Bunul vândut să fie individual determinat (cert).

Bunul vândut să existe în momentul încheierii contractului.

Părțile să nu fi amânat transferul proprietății la o dată ulterioară încheierii contractului.

În temeiul principiului libertății contractuale, părțile pot conveni încheierea vânzării cu o clauză prin care vânzătorul își rezervă proprietatea bunului vândut până la plata integrală a prețului. În acest sens, art. .civ. prevede că: “stipulația prin care vânzătorul își rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a prețului este valabilă chiar dacă bunul a fost predate”.

Așadar, “vânzarea cu clauza rezervei proprietății nu exclude ca bunul vândut să fie predate cumpărătorului, din chiar momentul încheierii contractului, dar proprietatea asupra acestuia rămâne la vânzător până la achitarea integrală a prețului. Aceasta înseamnă că vânzătorul, rămas proprietar, poate să revendice bunul vândut și neplătit de la cumpărător, dacă acesta este declarat în stare de faliment. Prin urmare, clauza de rezervă a proprietății reprezintă o garanție a executării creanței plății prețului”

Potrivit art. 1684 clauza de rezervă a proprietății poate fi opusă terților numai după îndeplinirea formalităților de publicitate cerute de lege, după natura bunului.

“Alteori, vânzătorul își asigură o garanție că va încasa prețul, pentru care a consimțit un termen suspensiv, combinând contractul de vânzare-cumpărare cu un contract de locațiune. Astfel, părțile pot conveni ca până la data plății prețului cumpărătorul să dețină și să folosească bunul în calitate de chiriaș, iar la data achitării integrale a prețului să opereze transferul dreptului de proprietate “.

În conformitate cu dispozițiile art.1676 C.civ.: “în materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietății de la vânzător la cumpărător este supusă dispozițiilor de carte funciară”. În ce privește imobilele înscrise în cartea funciară, “obligația de a strămuta proprietatea o cuprinde și pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii”

În acest sens, art. 885 alin.1 C.civ. stipulează că drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, “numai prin înscrierea în cartea funciară”, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.

Însă, potrivit art.56 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, art.885 alin.1 se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr.7/1996. Până la data respectivă, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, “se face numai în scop de opozabilitate față de terți”.

Astfel, conform art. art.1675 C.civ în cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terților decât după îndeplinirea formalităților de publicitate respective.

“Vânzătorul este obligat să radieze din cartea funciară, pe cheltuiala sa, drepturile înscrise asupra imobilului vândut, dacă acestea sunt stinse”

În anumite situații particulare, momentul strămutării proprietății nu corespunde cu momentul încheierii contractului de vânzare, astfel:

a) Vânzarea bunurilor de gen. Atunci “când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat (lot determinat), proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin alt mod convenit sau impus de natura bunului”

“Individualizarea bunurilor de gen se face prin predare, numărare, cântărire măsurare sau alt mod impus de natura bunului cum ar fi: ambalarea, etichetarea, marcarea, expedierea etc.”

b) Vânzarea în bloc a bunurilor. “Dacă mai multe bunuri sunt vândute în bloc și pentru un preț unic și global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate”, potrivit art.1679 C.civ..

c) Vânzarea după mostră sau model. “La vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la momentul predării bunului”, conform art.1680 C.civ.

Cumpărătorul poate refuza bunul dacă nu corespunde mostrei.

d) Vânzarea pe încercate. “Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiția suspensivă ca, în urma încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinației bunului, potrivit naturii sale”

Potrivit art. 1681 alin.3 C.civ “în cazul în care prin contractul de vânzare părțile au prevăzut că bunul vândut urmează să fie încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe încercate”.

Vânzarea pe încercate se aplică, de regulă, în cazul vânzării mașinilor, utilajelor, animalelor etc.

e) Vânzarea pe gustate. “Vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanțe” conform art.1682 C.civ.. În cazul în care un asemenea termen nu există, se aplică dispozițiile art.1681 alin. .civ.

Dacă bunul vândut se află la cumpărător, iar acesta nu se pronunță în termenul prevăzut la art. 1681 alin.2, vânzarea se consideră încheiată la expirarea termenului.

Legiuitorul a decis reglementarea expresă a unei alte instituții juridice controversate în literatura de specialitate, respectiv vânzarea bunului altuia. În lipsa unei dispoziții exprese în vechiul Cod Civil care să permită sau să interzică vânzarea bunului altuia, “doctrina a conchis în decursul timpului că aceasta este anulabilă, în principal pe motiv de viciere a consimțământului”. Inspirându-se din Codul Civil italian, legiuitorul român a validat vânzarea bunului altuia, delimitând astfel problema valabilității contractului de cea a transferului dreptului de proprietate.

Conform art. 1683 noul Cod Civil, “contractul de vânzare având ca obiect un bun individual determinat aparținând altuia decât vânzătorului este perfect valabil dacă vânzătorul se obligă astfel să obțină bunul de la adevăratul proprietar sau să-l determine pe acesta din urmă să ratifice contractul încheiat cu cumpărătorul bunului”. După cum se poate observa, proprietatea în acest caz se transferă doar la momentul la care cumpărătorul dobândește efectiv bunul, această regulă putând fi înlocuită în funcție de voința părților. Cele două modalități menționate la art. 1683 alin. (2) din noul Cod Civil, prin care poate opera transferul dreptului de proprietate, sunt prevăzute de legiuitor cu titlu de exemplu, existând posibilitatea ca părțile să prevadă și alte mijloace directe sau indirecte.

Sancțiunea prevăzută de noul Cod Civil în cazul în care cumpărătorul nu dobândește dreptul de proprietate asupra bunului este rezoluțiunea contractului, restituirea prețului și, eventual, plata de daune – interese. În acest sens, se pare că nu se va putea promova o acțiune în nulitate sau anulare a contractului de vânzare, decât în situația în care cumpărătorul va identifica o cauză de nulitate a contractului de vânzare alta decât faptul că bunul nu aparține vânzătorului.

Dispozițiile art. 1683 din noul Cod Civil fac referire și la situația în care un coproprietar înstrăinează bunul în întregul său, depășind astfel cota sa ideală din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv. Soluția adoptată până în prezent în doctrină și în practica judiciară a fost aceea a validării contractului de vânzare dacă în urma partajului dintre coproprietari bunul era atribuit în întregime coproprietarului care l-a înstrăinat. Alin. (4) al art. 1683 din noul Cod Civil recunoaște implicit validitatea vânzării bunului deținut în coproprietate de către unul din coindivizari, menționând totodată care sunt opțiunile cumpărătorului în cazul în care coproprietarul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate asupra întregului bun, respectiv, “acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea prețului proporțional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi proprietatea întregului bun”.

B. Drepturile și obligațiile părților

a) Obligațiile vânzătorului

1. Predarea lucrului vândut

În conformitate cu dispozițiile art. .civ.: “predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziția cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei”.

Așa cum s-a precizat în literatura juridică anterioară noului Cod civil, “prin sintagma predarea bunului vândut la dispoziția cumpărătorului nu se înțelege transferul posesiei la cumpărător, ci numai al detenției, deoarece cumpărătorul posedă din momentul transferului proprietății.

“Dacă obiectul vânzării este un bun imobil, predarea se face prin punerea acestuia la dispoziția cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului”, așa cum prevede art.1687 C.civ..

Dacă este vorba despre bunuri mobile, art.1688 C.civ. prevede că “acestea se predau prin remiterea materială, fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment. Se pot preda și prin remiterea cheilor clădirii în care se află bunurile mobile sau prin simplul consimțământ al părților, dacă cumpărătorul le avea deja în stăpânirea sa, cu orice titlu, la data încheierii contractului”.

Conform art.1686 alin.1 C.civ. “obligația de a preda bunul vândut se întinde și la accesoriile sale, precum și la tot ce este destinat folosinței sale perpetue”, vânzătorul fiind “obligat să predea cumpărătorului titlurile și documentele referitoare la proprietatea sau folosința bunului”

“În cazul bunurilor de gen, vânzătorul este obligat la predarea lor chiar dacă lotul din care făceau parte bunurile respective a pierit în totalitate, afară numai dacă lotul era anume prevăzut în convenție”

Predarea trebuie să se facă la “locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenția părților ori, în lipsa acesteia, din uzanțe”

Potrivit dispozițiile art.1690 alin.1 C.civ., “bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului”.

În conformitate cu art. 1691 alin.1 C.civ: “în cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziție, președintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligației de predare, la cererea oricăreia dintre părți, va desemna de îndată un expert în vederea constatării”. Prin aceeași hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului.

Potrivit art. 1691 alin. (3) și (4), “dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea acestuia pe cheltuiala proprietarului, în condițiile stabilite de instanță. Hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executare celeilalte părți sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceștia se află într-o localitate situată în circumscripția judecătoriei care a pronunțat hotărârea. În caz contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei”.

“Fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietății, dacă părțile nu au convenit altfel”

În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului “de îndată ce prețul este plătit. Dacă predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, împrejurare cunoscută cumpărătorului la momentul vânzării, părțile sunt prezumate că au convenit ca predarea să se facă la expirarea acelui termen” , conform dispozițiilor art. art.1693 C.civ.

Potrivit art. 1694 alin.1 C.civ.: “dacă obligația de plată a prețului este afectată de un termen și, după vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanțiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda executarea obligației de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanții îndestulătore că va plăti prețul la termenul stabilit”.

“În cazul executării cu întârziere a obligației de predare, din vina vânzătorului, cumpărătorul poate cere daune-interese, de la data punerii în întârziere a vânzătorului”

2. Modul de executare a obligației de predare

“Prin modul de executare a obligației de predare se înțelege ansamblul proprietăților bunului care formează obiectul contractului pe care părțile le-au avut în vedere atunci când și-au dat consimțământul. Ea se stabilește fie prin referire la prevederile contractuale, fie prin referire la un eșantion, fie prin referire la normele tehnice, administrative sau sanitare care sunt impuse unor anumite bunuri, fie prin referire la anumite uzanțe etc. De exemplu, în jurisprudența franceză s-a judecat că predarea este neconformă dacă în contractul de vânzare-cumpărare a unui hotel s-a stipulat că este „corespunzător normelor”, iar apoi s-a dovedit că instalația electrică nu corespunde normelor în domeniu” .

“Conformitatea funcțională (subiectivă) presupune nu numai identitatea dintre bunul predat efectiv de vânzător și cel stipulat în contract, ci și cerința ca bunul să fie apt a corespunde destinației pentru care a fost achiziționat de cumpărător. În această concepție, predare neconformă este nu numai cea a unui alt bun decât cel convenit în contract, ci și a unuia inapt să îndeplinească utilitatea pentru care cumpărătorul l-a destinat”.

Dovada îndeplinirii obligației de predare a bunului vândut este în sarcina vânzătorului, deoarece el este debitorul acestei obligații (obligație de rezultat).

“Cumpărătorul are obligația de a verifica, imediat după preluare, starea bunului potrivit uzanțelor”

Dacă în urma verificării se constată existența unor vicii aparente, cumpărătorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere.

“În lipsa informării, se consideră că vânzătorul și-a executat obligația prevăzută la art.1690 alin.1 C.civ. Cu toate acestea, în privința viciilor ascunse, dispozițiile art.1707 – 1714 rămân aplicabile.”

3. Sancțiunea obligației de a preda lucrul, în caz de neexecutare

Potrivit art. 1694 alin.1 C.civ.:"dacă obligația de plată a prețului este afectată de un termen și, după vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanțiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda executarea obligației de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanții îndestulătore că va plăti prețul la termenul stabilit".

Cu toate acestea, dacă la data încheierii contractului vânzătorul cunoșteam insolvabilitatea cumpărătorului, atunci acesta din urmă păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în mod substantial, potrivit art.1694 alin.2 C.civ.

Neexecutarea totală sau parțială a obligației de predare, din vina vânzătorului, dă dreptul cumpărătorului să solicite fie executarea silită în natură a obligației, fie rezoluțiunea vânzării cu daune-interese.

“În cazul executării cu întârziere a obligației de predare, din vina vânzătorului, cumpărătorul poate cere daune-interese, de la data punerii în întârziere a vânzătorului”

4. Obligația de păstrare și întreținere a lucrului până în momentul predării

Conform art.1485 C.civ., obligația de a preda un bun individual determinat o cuprinde și pe aceea de a-l conserva până la predare.

Prin urmare, dacă bunul vândut nu se predă cumpărătorului în momentul încheierii contractului, vânzătorul are obligația de a-l conserva până la predare.

“Această obligație presupune ca vânzătorul să păstreze cu grijă bunul, astfel încât să fie predat cumpărătorului în starea în care se afla la momentul încheierii contractului, evitându-se orice pierdere, deteriorare sau degradare. Cheltuielile de conservare sunt în sarcina cumpărătorului, dacă transferul proprietății s-a făcut în momentul încheierii contractului, deoarece conservarea se face în numele și pe seama cumpărătorulu”

În caz de deteriorare sau pieire, vânzătorul răspunde față de cumpărător pentru orice culpă, oricât de ușoară (ca un depozitar). Culpa vânzătorului se prezumă din simplul fapt al deteriorării bunului, el putându-se exonera de răspundere numai dacă dovedește o cauză străină și care nu-i este imputabilă – forța majoră, cazul fortuit, fapta cumpărătorului, fapta unei terțe persoane pentru care vânzătorul nu este ținut a răspunde.

5. Obligația de garanție a posesiunii lucrului vândut

– Garanția contra evicțiunii

Vânzătorul este obligat să-l garanteze pe cumpărător, atât pentru liniștita folosință a lucrului (adică împotriva evicțiunii), cât și pentru utila folosință a lui (adică împotriva viciilor ascunse). Garanția pentru evicțiune este prevăzută de art. 1695 – 1706 din noul Cod Civil

Art. 1695 alin. (2) noul Cod Civil stipulează că vânzătorul răspunde doar pentru evicțiunea provenită din fapta unui terț care pretinde un drept, nu răspunde și pentru tulburările de fapt ale terțului.

“Putem defini evicțiunea ca fiind pierderea totală sau parțială a proprietății lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea de către un terț a unui drept asupra lucrului, drept care exclude în tot sau în parte pe cel al cumpărătorului”.

Garanția pentru evicțiune a vânzătorului există nu numai față de cumpărător, ci și față de subdobânditori și se referă la garanția vânzătorului pentru faptele lui, precum și pentru faptele terțului.

Potrivit art. 1695 alin.1, “vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii. Ca urmare, această obligație a vânzătorului există chiar dacă părțile nu au stipulat-o expres în contract”.

De asemenea, în literatura de specialitate s-a arătat că “ne aflăm în fața unei garanții, întrucât obligația de garanție contra evicțiunii funcționează și atunci când vânzătorul nu are nici o culpa”. Un alt autor, susține că “vânzătorul nu se poate exonera de obligația de garanție, chiar dacă demonstrează existența forței majore, obligația fiind calificată ca o obligație de rezultat întărită”.

În doctrina clasică mai veche s-a susținut și opinia contrară conform căreia, “potrivit cu principiile generale, evicțiunea rezultând dintr-o împrejurare neprevăzută sau dintr-un caz de forță majoră, nu poate da loc la garanție.

Obligația de garanție a vânzătorului fiind obligație patrimonială, ea se transmite și succesorilor săi cu titlu universal, după moartea acestuia. Articolul 1706 din C.civ. dispune că “vânzătorul este obligat să garanteze contra evicțiunii față de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros sau gratuit”. Aceasta deoarece odată cu bunul vândut se transmit cumpărătorului și apoi dobânditorului subsecvent toate drepturile și acțiunile accesorii ce au aparținut vânzătorului, așa cum prevede art.1673 alin.2 C.civ..

Legea face deosebire între evicțiunea totală și cea parțială.

În cazul evicțiunii totale, “cumpărătorul are dreptul la restituirea prețului plătit, restituire care trebuie să fie integrală indiferent de scăderea sau creșterea valorii lucrului, cu excepția situației în care cumpărătorul a tras vreun folos din stricăciunile ce a cauzat lucrului, fapt ce-l poate face pe vânzător să ceară o reducere a prețului, echivalent cu folosul realizat de cumpărător”

De asemenea, “cumpărătorul are dreptul – la valoarea fructelor pe care a fost obligat să le restituie terțului evingător (dacă dobândește fructele în calitate de posesor de bună credință, nu se restituie); – la restituirea cheltuielilor de judecată atât ale procesului din care a rezultat evicțiunea, cât și ale acțiunii în regres în contra vânzătorului; – la daune interese. Legea precizează că aceste daune constau în diferența între prețul plătit și sporul de valoare dobândit de lucru, de la data încheierii contractului și până la data producerii evicțiunii, indiferent, din ce cauză s-a produs sporul de valoare(cheltuieli necesare sau utile, sau spor de valoare dobândit fortuit prin scumpiri)”.

Unul din aspectele care a suferit modificări conform noului Cod Civil este cel legat de efectele evicțiunii parțiale, potrivit art. 1703. În reglementarea anterioară, în cazul în care evicțiunea parțială nu atrăgea rezoluțiunea contractului, cumpărătorul avea dreptul “de a cere restituirea valorii părții de care a fost evins la momentul evicțiunii”

În prezent, dacă vânzarea nu se desființează în cazul evicțiunii parțiale, cumpărătorului i se va restitui “o parte din preț proporțională cu valoarea părții de care a fost evins, și dacă este cazul, daune – interese”. Astfel, reparația primită de cumpărător se raportează la prețul plătit și nu la valoarea bunului din momentul evicțiunii.

Conform art. 1705 alin. (1) noul Cod Civil, “cumpărătorul chemat în judecată de un terț care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător”; în caz contrar, cumpărătorul poate pierde garanția contra evicțiunii, “dacă vânzătorul dovedește că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea”. Prin alin. (2) al art. 1705, legiuitorul a introdus o nouă circumstanță, conform căreia “cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terțului, pierde dreptul de garanție, afară de cazul în care dovedește că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicțiunea”.

Diferența între cele două situații prezentate privește în principal partea căreia îi revine sarcina probei, respectiv vânzătorului în prima situație și cumpărătorului în cea de-a doua.

– Garanția pentru viciile lucrului vândut

Normele referitoare la garanția pentru vicii au fost extinse și detaliate în reglementarea noului Cod Civil, păstrându-se în linii mari, ca și în cazul garanției pentru evicțiune, aceleași principii de drept. Sediul materiei la garanția pentru vicii o reprezintă art. 1707 – 1718 noul Cod Civil.

Articolul 1707 alin.1C.civ. dispune că: “Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat sau care îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic”.

“Viciile bunului vândut se mai numesc și vicii redhibitorii pentru că în dreptul roman, atunci când lucrul vândut prezenta un viciu mai însemnat, vânzătorul era obligat să-l ia înapoi prin acțiunea numită redhibitorie (din verbul latin redhibere – a lua înapoi)”

Condițiile angajării răspunderii vânzătorului pentru vicii sunt:

1.Viciul să fie ascuns. O primă clarificare oferită de dispozițiile Codului Civil este cea referitoare la noțiunea de „viciu ascuns”. Codul Civil anterior nu conținea o definiție a viciului ascuns, determinarea acestuia se făcea în funcție de celelalte prevederi ale codului și de interpretările doctrinare. Astfel, în doctrină “calitatea de viciu ascuns se aprecia in abstracto, luându-se în considerare un cumpărător prudent și diligent.”

În prezent, alin. (2) al art. 1707 noul Cod Civil stipulează că “este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistență de specialitate, de către un cumpărător prudent și diligent”.

Lipsa de experiență, de documentare, informare, nepricepere a cumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie vicii ascunse.

Așadar, “nu orice viciu care n-a fost observat de cumpărător este un viciu ascuns, el are acest caracter numai dacă nu a putut fi observat la o atentă verificare a bunului. Aprecierea caracterului aparent sau ascuns al viciilor se face în abstract, în funcție de diligenta mijlocie a unei persoane cu aceleași cunoștințe tehnice ale cumpărătorului.”

Conform art. 1709 alin. (1) noul Cod Civil, termenul de denunțare a viciilor ascunse este unul “rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sub sancțiunea decăderii. Cu toate acestea, în cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, termenul prevăzut la alin. (1) este de două zile lucrătoare”. După cum se poate observa, în concepția legiuitorului, diligența cumpărătorului profesionist se diferențiază de cea a unui cumpărător obișnuit.

Termenele de prescripție pentru acțiunea privitoare la viciile ascunse ale bunului vândut erau, conform reglementării anterioare, de 6 luni sau de 3 ani de la descoperirea acestora, dar nu mai târziu de 1 an de la predarea bunului, în funcție de buna sau reaua – credință a vânzătorului. În lumina noului Cod Civil, nu se prevăd termene de prescripție distincte pentru acțiunea privind viciile bunului vândut. În acest sens, cumpărătorul va putea exercita oricare din acțiunile prevăzute la art. 1710 alin (1) în termenul general de prescripție de 3 ani, indiferent dacă vânzătorul a fost sau nu de bună – credință.

b) Viciul trebuie să fi existat în momentul vânzării. “Pentru viciile care au apărut după încheierea contractului, adică atunci când lucrul se defectează sau își pierde calitatea din cauze ivite după vânzare, vânzătorul nu răspunde, întrucât prin efectul vânzării riscurile trec odată cu dreptul de proprietate asupra cumpărătorului”.

c) Viciul trebuie să fie grav “adică din cauza lui, lucrul trebuie să fie impropriu întrebuințării după destinație sau să se micșoreze într-atât valoarea de întrebuințare, încât cumpărătorul, cunoscând acest fapt, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preț mai mic”.

Potrivit art. 1709 alin.1 C.civ., “cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la cunoștința vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a cere măsura prevăzută la art.1710 alin.1 lit.d (rezoluțiunea)”.

6. Obligația de informare a cumpărătorului

Creație a jurisprudenței și doctrinei, obligația de informare a cumpărătorului de către vânzător poate fi fundamentată legal, ca obligație grefată pe orice contract de vânzare-cumpărare, pe art.970, coroborat cu art.1312 Cod Civil, prevederi potrivit cărora: „Convențiile trebuie executate cu bună credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa” și respectiv „ Vânzătorul este dator să explice curat toate îndatoririle ce înțelege a le lua asupră-și. Orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului” . Corelativ cu obligația de informare stabilită în sarcina vânzătorului, subsistă și obligația de a se informa a cumpărătorului, obligație ce are ca sorginte, prevederea din art. 1353 Cod civil. Cumpărătorul trebuie să ceară relațiile și informațiile pe care le consideră necesare privitoare la bunul cumpărat, în special, în ceea ce privește bunurile de înaltă tehnicitate și complexitate. Totala sa ignoranță atrage doar parțial răspunderea profesionistului.

În considerația temeiurilor mai sus arătate, care prevăd, atât obligația cumpărătorului de a se informa, cât și a vânzătorului de a informa, se poate concluziona că în contractul de vânzare-cumpărare există o obligație generală de informare.

Importanța pe care a dobândit-o obligația de informare a cumpărătorului de către vânzător, în raporturile comerciale, a generat o exigență sporită față de comportamentul precontractual al vânzătorului, exigență concretizată în restabilirea naturii juridice a acestei obligații. Apreciată inițial ca o obligație de mijloace, obligația de informare tinde să fie asimilată unei obligații de rezultat. Dar, după cum reține și doctrina „obligația este de rezultat în ceea ce privește existența sa și de mijloace în ceea ce privește faptul, dacă, creditorul ei o ia în considerare sau nu. Vânzătorul trebuie să aibă un comportament loial, comunicând potențialului cumpărător toate informațiile privitoare la produsul sau serviciul care va constitui obiectul contractului.

Răspunderea pentru încălcarea obligației de informare de către vânzător, constând într-o îndeplinire necorespunzătoare sau o omisiune privitoare la informare este de natură civilă delictuală, deoarece obligația încălcată, nu este o obligație stabilită printr-un contract, ci, este o obligație cu caracter general, dar care, deși anterioară perfectării contractului de vânzare-cumpărare comercială, își produce efecte pe durata executării contractului. Sarcina probei, în cazul încălcării obligației de informare de către vânzătorul comerciant, îi revine acestuia, în temeiul unei prezumții de rea credință, deoarece a ascuns sau comunicat parțial informațiile referitoare la bun sau serviciu. Sancțiunea pentru încălcarea acestei obligații este nulitatea relativă a contractului pentru vicierea consimțământului și obligarea vânzătorului la plata de daune interese.

b) Obligațiile cumpărătorului

1.Plata prețului

Potrivit art. .civ. cumpărătorul are următoarele obligații principale: a) să preia bunul vândut; b) să plătească prețul vânzării.

În cazul contractului de vânzare, prețul constituie un element esențial, fără de care această convenție nu poate fi încheiată în mod valabil, el reprezentând nu numai un „obiect al obligației cumpărătorului, ci și cauza obligației vânzătorului

Potrivit art. 1720 alin.1 C.civ., în lipsă de stipulație contrară, “cumpărătorul trebuie să plătească prețul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului și de îndată ce proprietatea este transmisă”.

Dacă vânzătorul refuză primirea prețului, cumpărătorul poate să-și îndeplinească obligația prin procedura ofertei reale urmată de consemnațiune.

În cazul în care cumpărătorul nu plătește prețul, în condițiile stipulate în contract, vânzătorul are la dispoziție mai multe mijloace juridice, cu dreptul de a alege pe oricare dintre ele.

Astfel, conform art. .civ.: “când cumpărătorul nu a plătit, vânzătorul este îndreptățit să obțină fie executarea silită a obligației de plată, fie rezoluțiunea vânzării, precum și, în ambele situații, daune-interese, dacă este cazul”.

În cazul contractului de vânzare-cumpărare, ca și în orice contract bilateral, neexecutarea obligației de către una dintre părți, conferă celeilalte părți, posibilitatea de a invoca excepția de neexecutare sau de a cere fie executarea în natură, fie rezoluțiunea contractului.

“Acțiunea în rezoluțiunea vânzării este reală, ceea ce înseamnă că urmărește nu persoana cumpărătorului ci chiar bunul și deci poate fi intentată împotriva persoanei în mâna căreia se află lucrul vândut. Rezoluțiunea producându-se cu efect retroactiv se răsfrânge și asupra lucrului vândut”.

În cazul neplății prețului sau nepreluării bunului, vânzătorul are posibilitatea de a depune bunul într-un depozit pe cheltuiala cumpărătorului sau de a-l vinde. Potrivit art. 1726 alin. (2), “vânzarea se va face prin licitație publică sau chiar pe prețul curent, dacă lucrul are un preț la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea acte. Vânzătorul va avea totodată dreptul la plata diferenței dintre prețul convenit la prima vânzare și cel efectiv obținut, precum și la daune-interese”.

În sensul dispozițiilor de mai sus, legiuitorul reglementează noțiunea de preț curent, raportându-l la valoarea stabilită de bursă, de piață sau de lege prin persoane autorizate. De asemenea, cumpărătorul va fi obligat la plata diferenței dintre ceea ce a obținut vânzătorul și prețul convenit de părți inițial.

Alin. (3) și (4) ale art. 1726 din noul cod Civil prevăd cazul contractelor ce au ca obiect bunuri de gen supuse unui preț curent în sensul arătat mai sus și eventualitatea în care vânzătorul este partea în culpă, acordând cumpărătorului “dreptul de a cumpăra prin intermediul unei persoane autorizate bunuri de același gen pe cheltuiala vânzătorului”. În această situație, cumpărătorul va fi cel care va putea pretinde de la vânzător “diferența dintre suma ce reprezintă cheltuielile achiziționării bunurilor și prețul convenit cu vânzătorul, precum și daune – interese, dacă este cazul”.

Art. 1727 noul Cod Civil prevede cazul restituirii bunurilor mobile ce au făcut obiectul unui contract de vânzare. Astfel, conform alin. (1), în măsura în care cumpărătorul nu a plătit prețul, iar contractul nu prevede termen de plată, “vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluțiunea contractului de vânzare fără punere în întârziere și să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia cumpărătorului și nu a suferit transformări”.

2. Obligația de a lua în primire lucrul vândut

Corelativ obligației vânzătorului de predare a bunului vândut, există și obligația cumpărătorului de a primi bunul respective. Ridicarea bunului de către cumpărător trebuie să se facă la momentul și de la locul unde vânzătorul este obligat să-l predea.

În caz de neexecutare, vânzătorul are dreptul să ceară cumpărătorului despăgubiri pentru eventualele cheltuieli de depozitare sau de transportare a bunului în alt loc și posibilitatea de a solicita instanței obligarea cumpărătorului la executarea acestei obligații.

În situația în care cumpărătorul nu preia bunul la termenul stabilit, „vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziția și pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde” (art. 1726 alin. (4) C.civ.). Remarcăm că această normă nu are un caracter imperativ, ci unul facultativ.

3. Cheltuielile vânzării

Potrivit art.1666 alin.1 C.civ., în lipsă de stipulație contrară “cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului”.

“Dacă cumpărătorul pretinde că cheltuielile vânzării sunt în sarcina vânzătorului, deși nu s-a prevăzut în contract, atunci el va trebui să facă această dovadă. Cheltuielile vânzării nu pot fi puse pe seama vânzătorului pe bază de simple prezumții”

Măsurarea, cântărirea și cheltuielile de predare a lucrului vândut cad în sarcina vânzătorului. iar cele de preluare și transport de la locul executării, precum și cheltuielile aferente operațiunilor de plată, sunt în sarcina cumpărătorului.

În schimb, “dacă vânzătorul a suportat cheltuielile vânzării, el este îndreptățit să solicite restituirea lor de la cumpărător, dacă în contract nu s-a prevăzut că această obligație este în sarcina sa”.

Capitolul III. Executarea contractului de vânzare – cumpărare comercială

A. Necesitatea executării obligațiilor pe care părțile și le-au asumat prin contract

“În general, prin efect al obligației civile se înțelege dreptul pe care însăși obligația îl conferă creditorului de a pretinde și de a obține îndeplinirea exactă a prestației la care s-a obligat debitorul. Într-o altă definiție, prin efect general al obligațiilor se înțelege dreptul ce este dat creditorului de a urmări și a obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care s-a obligat sau de a cere despăgubiri în caz de neexecutare totală sau parțială. Sau, s-a arătat că "efectul comun al oricărei obligații civile este de a-l pune pe debitor în necesitatea juridică de a-și îndeplini prestațiunea promisă și raportul juridic este atins îndată ce prestațiunea datorată a fost făcută creditorului".

„Vocația comerțului este aceea de a satisface nevoile consumatorilor, iar contractele de vânzare sunt pârghiile prin care produsele ajung de la producător la consumator, sau dintr-un stadiu de producție în alt stadiu de producție. De aceea ele trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele asupra cărora au căzut de acord părțile contractante.

Pe de altă parte fiecare dintre ele au, la rândul lor și alte angajamente contractuale, astfel că se realizează un circuit în care neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei prestații are consecințe perturbatoare, uneori asupra unui lanț întreg de afaceri.

Potrivit legii, în situația în care una dintre părțile contractante nu-și execută obligațiile contractuale, așa cum sunt ele prevăzute în contract, cealaltă parte este îndreptățită să recurgă la excepția de neexecutare, să ceară rezoluțiunea sau rezilierea contractului, să ceară executarea silită, ori să recurgă la o altă modalitate, mai practică, numită executare directă.”

B. Executarea voluntară a obligațiilor

“Prin plată se înțelege executarea voluntară a unei obligații. Obligația poate fi executată de debitor, personal sau prin reprezentant, de un codebitor solidar, un fidejusor, un debitor delegat, de către o persoană interesată sau de către o persoană neinteresată. Obligația poate fi executată numai de către debitor în cazul obligațiilor intuitu personae sau dacă s-a stipulat expres că prestația nu poate fi efectuată de altă persoană.

Plata se face către creditor sau reprezentantul său, succesorul creditorului, cesionarul creanței sau către o persoană indicată de creditor. Plata efectuată către altă persoană nu este valabilă decât dacă profită creditorului, este ratificată de creditor sau se face cu bună-credință unui creditor aparent.

Plata este indivizibilă în principiu, în sensul că creditorul nu poate fi silit să primească o plată parțială.

Sarcina de a dovedi plata aparține debitorului. Remiterea voluntară a originalului titlului prezumă că plata s-a făcut. Plata în sine este considerată un act juridic și trebuie să îndeplinească toate condițiile aplicabile actelor juridice.

În dreptul comercial de obicei, obligațiile sunt afectate de termen. Părțile sunt libere să determine scadența. Odată stabilită o dată a plății, creditorul nu poate fi obligat să accepte nici prelungirea scadenței, nici plata în rate. Beneficiul termenului aparține în principiu debitorului. Părțile pot conveni și altfel.

Plata se face în moneda prevăzută în contract. Dacă moneda prevăzută în contract este diferită de moneda locului plății, plata se va efectua valabil în aceasta monedă, sub rezerva respectării regulamentului valutar al Băncii Naționale.

Dacă se produce o modificare a cursului între data scadenței și data plății efective, paguba va fi suportată de cel în vână.

Conform normelor privind taxa pe valoarea adăugată, furnizorii de mărfuri și servicii sunt obligați să emită factura pentru bunurile livrate, iar cumpărătorii sunt obligați să solicite facturi sau alte documente legal aprobate și să verifice înscrierea în documentele respective a datelor cerute de lege. Nu vor emite facturi cei care fac operațiuni expres prevăzute de lege ca fiind scutite de facturare. Dacă nu se emit facturi vânzătorul de mărfuri sau servicii emite alte documente precum: chitanțe, scrisori, bonuri, note.

Prin intermediul acestor documente evidențiate în registre contabile organele statului pot urmări derularea operațiunilor comerciale. Pe de o parte statul poate să-și încaseze taxele, contribuțiile și impozitele, iar pe de altă parte sunt protejați terții care pot afla despre eficiența și realitatea operațiunilor pe care le fac partenerii lor. Acest procedeu de lucru impus de lege între comercianți nu face altceva decât să exprime într-o formă juridică o realitate obiectivă: activitatea comercială și economică se derulează în lanț și situația unui comerciant poate afecta toate verigile ce-i succed.”

C. Executarea indirectă (prin echivalent) a contractului

Executarea prin echivalent a obligației înseamnă „dreptul creditorului de a pretinde și a obține de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației asumate.”

Pentru a opera în mod efectiv și eficient, executarea obligațiilor prin echivalent, trebuie îndeplinite in concreto condițiile răspunderii civile contractuale:

existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv patrimonial sau nepatrimonial al creditorului;

“existența unui prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial”, conform art. 1531 alin.3 Cod civil;

raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs;

vinovăția celui care săvârșește fapta ilicită, cu mențiunea că dispozițiile art. 1548 Cod civil instituie expressis verbis prezumția relativă de culpă în seama debitorului unei obligații contractuale prin simplul fapt al neexecutării.

Într-o altă exprimare „condițiile acordării daunelor-interese sunt următoarele: să existe o neexecutare culpabilă / fără justificare; debitorul să se afle în întârziere; creditorul să fi suferit un prejudiciu / să fie cert; creditorul să probeze existența prejudiciului; prejudiciul să fie consecința directă și necesară a executării. ”

Doar din perspectiva evaluării prejudiciului se va stabili cuantumul daunelor-interese în acord cu întinderea prejudiciului și cu natura sa juridică, sub aspect material, dar și sub aspect nepatrimonial, conform art. 1531 alin.Cod civil.

Prejudiciul material sau patrimonial constă în diminuarea patrimoniului creditorului cu o anumită valoare economică asupra căreia are un drept sau ar fi avut dreptul sau posibilitatea să o dobândească. Acesta include în substanța sa paguba efectiv suferită (damnum emergens), adică valoarea prestației datorate de debitor și neexecutată, precum și câștigul nerealizat (lucrum cessans), în sensul beneficiului de care este privat creditorul.

Potrivit art. 1531 alin.2 teza a II-a Cod civil, „la stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”, oferindu-se deplină autoritate principiului reparării integrale a prejudiciului.

“Din perspectiva prejudiciului moral sau nepatrimonial, atingerile aduse reputației, onoarei, numelui, respectului vieții private, dreptului moral al autorului asupra operei sale, inviolabilității corespondenței, prejudiciul estetic, pot determina sfera de definire a prejudiciului moral lato sensu. Potrivit acestei interpretări in extenso chiar persoanele juridice pot suferi o daună morală, conform doctrinei și jurisprudenței franceze în materie.

Stricto sensu, prejudiciul moral trebuie înțeles ca o atingere adusă sentimentelor, putându-se concretiza în prejudiciul de afecțiune, prejudiciu de decepție6 sau prejudiciu de stres”.

Prejudiciul corporal constă în atingerea adusă persoanei fizice. Acest tip de prejudiciu are o structură dihotomică: din perspectivă economică, se includ aici: costul îngrijirilor acordate în accidentele de circulație, incapacități de muncă, ce determină o pierdere de câștig sau de speranță de câștig, având consecințe prin ricoșeu asupra persoanelor la acoperirea nevoilor cărora participă victima imediată; din perspectiva drepturilor nepatrimoniale, sunt cuprinse în sfera acestui tip de prejudiciu suferințele morale, prejudiciul de agrement, prejudiciul specific de contaminare (reducerea speranței de viață).

Potrivt art. 1532 alin. 1 Cod civil, „la stabilirea daunelor-interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe.” Astfel, “certitudinea unui prejudiciu viitor se referă atât la existența, cât și la întinderea sa. Dacă un prejudiciu material sau corporal (având în vedere dimensiunea patrimonială) este sigur că se va produce, dar nu se cunoaște în prezent întreaga sa întindere, instanța de judecată va fi limitată procedural la obligarea debitorului numai la repararea prejudiciului evaluat cu certitudine. Repararea prejudiciilor viitoare și eventuale care vor deveni apoi certe după pronunțarea hotărârii judecătorești definitive de condamnare a debitorului va putea fi acordată numai în urma promovării de către creditor a unei acțiuni separate în justiție”.

Per a contrario, prejudiciile viitoare și eventuale, nu sunt certe, deoarece producerea lor nu este sigură. Aceste prejudicii vor deveni certe numai din momentul în care s-au produs sau este sigur că se vor produce. Până în acel moment ele sunt doar prejudicii virtuale, potențiale sau ipotetice.

În vădit contrast cu dimensiunea juridică și materială a prejudiciilor viitoare, prejudiciile constând în pierderea unei șanse se referă la pierderea posibilității unei persoane de a realiza un câștig sau de a evita o pierdere.

În esență, “constituie o pierdere a unei șanse reparabile numai dispariția actuală și certă a unei eventualități favorabile. Atunci când pierderea unei șanse este reparabilă, daunele-interese alocate victimei nu sunt decât o fracțiune din avantajul sperat, mai mult sau mai puțin puternic, în funcție de probabilitate. Indemnizația nu este deci egală cu totalitatea câștigului sperat, a cărui obținere, prin ipoteză, este aleatorie”.

Astfel, pierderea unei șanse are caracter cert și deci este indemnizabilă dacă acea șansă pierdută este reală și serioasă; dacă nu îndeplinește aceste condiții de fond, peremptorii, prejudiciul în cauză este calificat eventual sau ipotetic și este nereparabil.

“Repararea prejudiciului constând în pierderea unei șanse, este în principiu, inferioară avantajelor pe care victima, respectiv creditorul contractual, le-ar putea obține din valorificarea acelei posibilități sau șanse. Această operațiune juridică se va realiza ținând cont de calculul probabilităților, adică de procentul în care acea șansă se putea realiza, iar stabilirea despăgubirii se face de către judecător, de la caz la caz, în funcție de circumstanțe.

Daunele-interese includ numai prejudiciul care este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației; condiție repetată și în art. 1533 Cod civil după ce a fost enunțată expressis verbis în art. 1530 al aceluiași act normativ. Noua reglementare păstrează principiul consacrat de dispozițiile art. 1082 și 1086 din Codul civil de la 1864, potrivit cu care debitorul nu va răspunde pentru repararea consecințelor indirecte care în mod firesc s-ar fi produs și fără fapta sa culpabilă.

Un concept nou introdus în această materie este „prejudiciul imputabil creditorului”, instituție reglementată expres de dispozițiile art. 1534 Cod civil. Astfel, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător „dacă, prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului”, precum și în situația când „prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor”. În fine, aliniatul al doilea al articolului 1534 îl exonerează pe debitor de repararea prejudiciului pe care creditorul „l-ar fi putut evita cu o minimă diligență”. potrivit dispoziilor art. 1533 Cod civil, „debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la moemntul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia”, acest text reluând soluția de principiu instituită de dispozițiile art. 1085 și 1086 din Codul civil de la 1864, cu precizarea că prejudiciul imprevizibil se acoperă și în caz de culpă gravă a debitorului, însă sub rezerva că „chiar și în acest din urmă caz, daunele – interese nu cuprind decât ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației.”

D. Particularități ale excepției de neexecutare în materie comercială

În codul nostru civil nu există un text general care să reglementeze excepția de neexecutare a contractului, dar ea este consacrată în câteva cazuri, în materie de vânzare, de schimb și depozit remunerat.

“Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plătește prețul și nu are dat de vânzător un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel, cumpărătorul are și el dreptul de a opune excepția de neexecutare.

În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în schimb de către cealaltă parte, fără ca acesta să fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi constrânsă să predea lucrul pe care, la rândul său, l-a promis, ci numai să întoarcă pe cel primit (art. 1407 Cod civil).

În materia contractului de depozit, “depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).

Pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului se cer întrunite următoarele condiții:

-obligațiile reciproce ale părților să-și aibă temeiul în același contract. De exemplu, cumpărătorul nu poate refuza să plătească prețul pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o;

este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parțială, dar suficient de importantă;

neexecutarea să nu se datoreze faptei înseși a celui ce invocă excepția, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-și execute obligația;

părțile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părțile au renunțat la simultaneitatea de executare a obligațiilor și deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepției de neexecutare;

pentru invocarea excepției de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere.

Invocarea excepției de neexecutare are loc direct între părți, fără a fi necesar să se pronunțe instanța judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această excepție să sesizeze instanța judecătorească ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv.

Excepția de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părți, ci tuturor persoanelor ale căror pretenții se întemeiază pe acel contract. Așadar, ea poate fi invocată și față de un creditor al celeilalte părți care solicită obligarea la executare pe calea acțiunii oblice. În schimb nu poate fi opusă acelor terți care invocă un drept propriu și absolut distinct născut din contractul respectiv.

Efectul invocării excepției de neexecutare a contractului constă în suspendarea obligației asumate de partea care folosește aceste mijloc de apărare, până la momentul la care cealaltă parte își va îndeplini obligația a cărei neexecutare a determinat invocarea excepției.

E. Rezoluția contractului

Prin rezoluțiune se înțelege desființarea, pe cale judiciară sau convențională, a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligațiile asumate prin convenție, desființare care produce efecte retroactive.

Cu alte cuvinte, rezoluțiunea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului.

Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluțiunea nu operează de drept. Partea îndreptățită trebuie să se adreseze instanței judecătorești cu o acțiune în rezoluțiune.

În aceste condiții, legea recunoaște instanței dreptul de a verifica și aprecia cauzele rezoluțiunii, putând, după caz, să acorde un termen de grație părții acționate.

Acțiunea în rezoluțiune poate fi introdusă de partea în privința căreia angajamentul nu s-a realizat precum și de avânzii ei cauză. Dacă s-ar recunoaște o asemenea acțiune părții care nu-și execută obligația, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativității contractelor.

Clauzele contractuale exprese prin care părțile prevăd rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligațiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.

Pentru admiterea acțiunii având ca obiect rezoluțiunea unui contract se cer îndeplinite următoarele condiții:

una dintre părți să nu-și fi executat obligațiile sale;

neexecutarea să fi fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația. Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voința debitorului, nu se va pune problema rezoluțiunii, ci aceea a riscului contractului;

debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condițiile prevăzute de lege. Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligațiilor de către cealaltă parte contractantă.

Instanța judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiții, urmează să se pronunțe asupra rezoluțiunii contractului.

F.Executarea silită și executarea directă

În accepțiunea noului Cod de procedură civilă, executarea silită se integrează procesului civil, reprezentând cea de-a doua fază a acestuia, o procedură prin intermediul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori printr-un alt act executoriu, constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său care nu-și execută de bună voie obligațiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Întrucât este posibil ca debitorul să nu recurgă benevol la realizarea obligației dispuse

de instanță în sarcina sa, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procesuale de natură a face posibilă realizarea efectivă de către creditor a dreptului statuat fie prin hotărârea instanței de judecată, fie prin alt înscris care are putere executorie.

Pentru a se proceda la executarea silită a creanțelor trebuie întrunite cumulativ două condiții:

• dreptul de a executa să fie constatat printr-un înscris având valoare de titlu executoriu

• creanța să fie certă lichidă și exigibilă.

Creanța este certă când existența ei rezultă din însuși titlul executoriu, este lichidă când cuantumul ei este precizat în titlul executoriu sau acesta cuprinde elemente care fac posibilă stabilirea lui și este exigibilă când obligația debitorului este ajunsă la scadență sau debitorul a fost decăzut din termenul de plată.

Decăderea debitorului din termenul de plată se face, la cererea creditorului, de către instanța de executare dacă ne aflăm într-una din următoarele situații:

• debitorul se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor care îi revin potrivit legii în scopul realizării executării silite;

• debitorul își risipește averea;

• debitorul este în stare de insolvabilitate îndeobște cunoscută sau, prin fapta sa săvârșită cu intenție sau dintr-o culpă gravă, a micșorat garanțiile date creditorului său, ori nu le-a dat pe cele promise sau, după caz, încuviințate;

• alți creditori fac executări asupra averii lui

Executarea silită se pune în mișcare la cererea creditorului la care se atașează titlul executoriu în original sau în copie legalizată, după caz, dovada achitării taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar, precum și alte încrisuri cerute de lege, dacă este cazul.

Prima etapă în cadrul executării silite pentru recuperarea unei creanțe, adusă ca element de noutate de noul Cod de procedură civilă, constă în verificarea de către executorul judecătoresc a actelor depuse de către creditor și pronunțarea unei încheieri prin care dispune înregistrarea cererii și deschiderea dosarului de executare sau, după caz, refuzul deschiderii procedurii de executare silită. Încheierea executorului judecătoresc se comunică creditorului care, în cazul refuzului de deschidere a procedurii de executare, o poate ataca cu plângere la instanța de executare în termen de 15 zile de la comunicare.

În cazul deschiderii dosarului de executare executorul judecătoresc va solicita instanței de executare, în termen de maxium 3 zile de la înregistrarea cererii, încuviințarea executării, înaintând în copii certificate cererea de executare formulată de creditor, titlul executoriu, încheierea prin care s-a dispus deschiderea dosarului de executare, taxa de timbru și timbrul judiciar achitate de către creditor. Pentru a asigura celeritatea activității de executare silită, noul Cod de procedură civilă a adăugat termenului de 7 zile de la înregistrarea cererii în care instanța este obligată să se pronunțe cu privire la cererea de încuviințarea executării un termen de cel mult 7 zile pentru motivarea acesteia. De asemenea, încuviințarea executării își produce efectele pe întreg teritoriul României și se extinde și asupra titlurilor executorii emise de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare încuviințate.

După pronunțarea instanței în sensul admiterii cererii de încuviințare a executării, executorul judecătoresc va proceda, de îndată, la identificarea veniturilor si bunurilor urmăribile aparținând debitorului.

Executarea silită cunoaște două modalități:

a. executare silită directă;

b. executare silită indirectă.

Alegerea modalității de executare aparține creditorului și ar trebui să se facă în cunoștință de cauză, ținând cont de cuantumul creanței de recuperat și a solvabilității debitorului.

Executarea silită are loc până la recuperarea integrală a debitului, penalităților, cheltuielilor de executare, actualizate cu indicii de inflație.

a. Executarea silită directă constă în predarea silită a bunurilor și executarea unor obligații de a face sau a nu face.

b. Executarea silită indirectă se realizează prin:

1.Urmărire silită mobiliară;

2.Poprire;

3.Urmărire silită imobiliară.

Executarea obligațiilor contractuale este dominată de principiul executării exacte și în natură a obligațiilor. Executarea exactă a obligațiilor înseamnă ca obligația să fie executată așa cum a fost avută în vedere de părți la momentul încheierii contractului, în condițiile, la locul și data stabilite prin acordul lor de voință. 

Majoritatea contractelor comerciale se execută voluntar, prin plată.

În sens restrâns, prin plată se înțelege “a da o sumă de bani”.

În cele ce urmează, vom avea în vedere înțelesul în sens larg al noțiunii de plată, adică o prestație pozitivă de a da sau de a face.

Plata se va face, în principiu, de către debitor sau de către împuternicitul acestuia, dar ea se poate realiza și de o altă persoanã, chiar dacă ea este terț în raport cu acea obligație.

Potrivit dispozițiilor art.1475 NCC plata trebuie să fie fãcută creditorului, reprezentantului său legal sau convențional, persoanei indicate de acesta ori persoanei

autorizată de instanță să o primească. Plata se face în modul și/sau în moneda prevăzute în contract, în principiu ea fiind indivizibilă, în sensul că debitorul nu îl poate constrânge pe creditor să  primească doar o parte din datorie.

În ceea ce privește data plății, aceasta diferă dupã cum est

e vorba de o obligație pură și simplă sau de una afectată de modalități (de exemplu, de un termen). Astfel, în lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al  practicilor stabilite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de imediat după momentul nașterii sale.

Locul plății este în principiu cel stabilit în contractul încheiat între părți sau cel care rezultă din natura operațiunii respective. În cazul în care locul plății nu se poate

determina potrivit prevederilor contractuale, art.1494 NCC stabilește că: în cazul în care este vorba de predarea unui bun determinat, locul plății va fi locul unde este situat bunul; dacă este vorba de obligații bănești, acestea trebuie executate la sediul

sau domiciliul creditorului de la momentul plății; în toate celelalte situații, plata se realizează la sediul sau domiciliul debitorului.

Studiu de caz

Asupra recursului civil, de față, constată că:

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că pârâtul C. E. este fratele său, ei fiind singurii moștenitori ai părinților lor, C. C. și C. O.. După decesul tatălui lor, C. C., survenit la data de 07.05.2011, au rămas ca moștenitori el și pârâtul, precum și mama lor, C. O. care a continuat să locuiască singură în imobilul situat în satul Nicșeni. Arată că, el își vizita mai rar mama însă pârâtul avea depozitate în curtea părinților diverse materiale de construcții, având înființată o firmă în acest sens și, deci, era mai tot timpul împreună cu mama sa.

Odată cu trecerea timpului, starea de sănătate a mamei părților s-a agravat iar în anul 2008, a fost internată în repetate rânduri la Spitalul de Psihiatrie Botoșani și la Spitalul județean Botoșani, fiind diagnosticată cu ,,demență senilă cu simptome predominant depresive”, medicii constatând că este incapabilă de autoîngrijire, dezorientată tempo-spațial, cu tulburări de memorie, necesitând îngrijire.

Reclamantul susține că, într-un din vizitele efectuate la Nicșeni, mama sa i-a povestit că pârâtul a dus-o în municipiul Botoșani unde a semnat un contract la Romtelecom pentru a plăti mai puțin la telefon. Ulterior a aflat de la Primăria locală că mama sa vânduse imobilul pârâtului, prețul vânzării fiind de 8000 lei, sumă pe care mama sa nu a primit-o, pârâții profitând de starea ei de sănătate și punând-o să semneze un act pe care în condiții normale, dacă nu ar fi fost bolnavă și nu s-ar fi exercitat manopere dolosive din partea pârâților care îi administrau până și pensia C.A.P., defuncta nu l-ar fi încheiat.

Pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de anulare a contractului de vânzare – cumpărare, ca nefondată, cu motivarea că reclamantul ar fi trebuit să formuleze o asemenea cerere în urmă cu mai mult de doi ani atunci când vânzătoarea C. O. era încă în viață pentru ca în cadrul procesului să se poată administra o probă cu expertiză medicală de specialitate care să stabilească dacă vânzătoarea a avut sau nu consimțământul viciat. Întrucât vânzătoarea nu intra în categoria interzișilor judecătorești și nu exista nici o împrejurare, de fapt, sau de drept, care să-i limiteze dreptul de dispoziție, susținerile reclamantului referitoare la viciile contractului sunt nefondate și pure speculații.

Considerându-se legal investită Judecătoria Botoșani, prin sentința civilă nr. 5667 din 21.09.2011, a admis acțiunea civilă având ca obiect anulare act formulată de reclamantele C. T. și C. C. D. (introduse în cauză în calitate de moștenitoare legale ale reclamantului inițial C. MX., decedat în timpul procesului), în contradictoriu cu pârâții C. E. și C. M. și, în consecință:

– a dispus anularea contractului de vânzare cumpărar, Biroul Notarului Public Asociat ,,A. R. – V. A. M.”;

– a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 3.927 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa legală a acțiunii, contravaloarea raportului de expertiză medico-legală și onorariu avocat.

Motivându-și hotărârea prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat la un notar  public la data 19.09.2008, numita C. O., a vândut pârâtului C. E., cota indiviză de 5/8 din casa situată în comuna Nicșeni, județul Botoșani, construită din chirpici, acoperită cu tablă, și compusă din trei camere, hol și cămară; cota indiviză de 5/8 din grajdul construit din bolțari, acoperit cu azbociment; – cota indiviză de 1/4 din suprafața de 49.206 m. p. teren situată în intravilanul și extravilanul satului Nicșeni, precum și cota indiviză de 1/16 din suprafața de 70.000 m. p. teren situat în extravilanul aceleiași localități.

Prețul vânzării l-a constituit suma de 8000 lei, preț plătit odată cu semnarea contractului, pârâtul precizând că imobilul cumpărat devine bun comun în devălmășie cu soția sa, C. M..

Pentru a verifica susținerile reclamantului referitoare la lipsa discernământului vânzătoarei instanța de fond a dispus efectuarea unui raport de expertiză medico legală psihiatrică de către Institutul de Medicină legală Iași. În concluziile acestui raport de expertiză s-a precizat că numita C. O. prezintă diagnosticul de demență senilă iar la data de 19.09.2008, când s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nu avea păstrată capacitatea psihică de a semna acte civile. Starea de sănătate a vânzătoarei a fost confirmată și de martorii audiați la cererea reclamantului.

Cu adresa numărul 12691 din 23.05.2011, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului – Botoșani, a comunicat instanței documentația care a stat la baza emiterii certificatului de handicap nr. 3337 din 20 iunie 2008, al numitei C. O., evaluarea complexă fiind făcută pentru diagnosticul ,,demență senilă cu simptome predominant depresive”, diagnostic ce rezultă din certificatul medical nr. 4113 din data de 12 iunie 2008.

S-a efectuat și un supliment la raportul de expertiză medico legală psihiatrică care a confirmat diagnosticul numitei C. O. de ,,demență nespecificată”, aceasta nemaiavând păstrată capacitatea psihică de a semna acte civile.

Apreciind că probele administrate au confirmat lipsa discernământului vânzătoarei la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 19.09.2008 instanța a admis acțiunea și a dispus anularea acestui contract.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal și timbrând conform Legii nr. 146/1997 cu modificările și completările ulterioare, au formulat recurs pârâții C. E. și C. M., invocând aspecte de nelegalitate și netemeinicie și solicitând ca prin admiterea recursului, hotărârea să fie schimbată în sensul respingerii cererii de anulare a contractului de vânzare – cumpărare.

În motivarea petiției de recurs, se susține că în cursul desfășurări procesului reclamantul nu a produs nici o probă care să dovedească folosirea de manopere dolosive din partea pârâților care să determine vicierea consimțământului vânzătoarei și nici probe în sensul că prețul vânzării nu ar fi fost plătit.

Susțin recurenții că în cauză s-a administrat o singură probă respectiv o expertiză medico – legală psihiatrică și care ar fi fost inadmisibilă întrucât s-a realizat exclusiv în baza unor acte medicale și, ca atare, nu are nici o relevanță în cauză, iar formularea ,,capacitatea psihică de a semna acte civile” nu are nici o semnificați juridică.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale aplicabile în materie, se apreciază că recursul este neîntemeiat.

Prin acțiunea adresată instanței, reclamantul a invocat ca motive de nulitate a contractului neplata prețului și folosirea unor manopere dolosive din partea pârâților pentru a vicia consimțământul vânzătoarei.

Prin petiția de recurs pârâții susțin că motivele de nulitate invocate nu au fost dovedire și că acțiunea ar trebuit respinsă.

Criticile formulate de pârâții – recurenți nu pot fi primite.

Referitor la preț trebuie observat că în cuprinsul contractului se menționează că, plata acestuia s-a făcut în prezența notarului la semnarea actului.

Nu era necesară administrarea unor probe în legătură cu existența unor manopere dolosive din moment ce, un alt motiv de nulitate al contractului invocat prin acțiune, l-a constituit și lipsa discernământului vânzătoarei.

Din perspectiva acestui motiv de nulitate trebuie observat că, potrivit art. 949 Cod civil poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de către lege iar art. 950 din același act normativ prevede că ,,necapabili de a contracta sunt: minorii, interzișii, și în genere toți cei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.”

Din interpretarea celor două texte de lege, se impune concluzia logică că, capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiție de fond, esențială și generală a actului juridic civil.

Prin capacitatea de încheia actul juridic civil se înțelege acea parte a capacității de folosință a persoanei fizice și a persoanei juridice ce constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea actelor juridice civile. În această materie, regula sau principiul este capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepția.

În legătură cu regula capacității de a încheia acte juridice civile se impun două precizări: în primul rând, sub aspectul corelației dintre capacitate și discernământ, este de reținut că, în timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de facto); capacitatea izvorăște numai din lege, pe când discernământul este de natură psihologică.

În consecință, discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situație în care, vremelnic să nu aibă discernământ.

În speță, chiar dacă în legătură cu numita C. O. nu s-a emis o hotărâre judecătorească de punere sub interdicție, lipsa discernământului putea fi probată prin orice mijloc de probă, inclusiv printr-o expertiză medico – legală psihiatrică.

Ca atare, în mod corect prima instanță a procedat la audierea unor martori cât și la efectuarea unei expertize medico – legale, probe din care rezultă fără nici un dubiu că în luna septembrie 2008, vânzătoarea suferea de afecțiuni psihice de natură a-i afecta discernământul și, implicit capacitatea de a încheia acte juridice civile.

Relevante în acest sens sunt declarațiile martorilor D. E. și I. A. precum și concluziile raportului de expertiză medico legală psihiatrică nr. 145 din 17.02.2011 a Institutului de Medicină Legală Iași în ale cărei concluzii se precizează că: din documentația medicală examinată (bilete de ieșire din spital și foi de observație eliberate de Spitalul de psihiatrie Botoșani) rezultă că numita C. O. a prezentat diagnosticul ,,demență senilă” iar la data de 19.09.2008, când s-a întocmit contractul de vânzare cumpărare nu avea capacitatea psihică de a semna acte civile, concluzii confirmate și de suplimentul la raportul de expertiză efectuat tot de către de Medicină Legală Iași.

Medicii legiști au apreciat că o asemenea expertiză a putut fi efectuată și în lipsa bolnavului psihic (predecedat), actele medicale care le-au fost puse la dispoziție fiind suficient de concludente pentru a răspunde la obiectivele expertizei.

De altfel, este greu de presupus că pârâții – recurenți C. E. și C. M. nu au sesizat starea de sănătate psihică a numitei C. O. în momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare din moment ce actele aflate la dosarul instanței de fond relevă că în anul 2008 au internat-o în trei rânduri la Spitalul de Psihiatrie – Botoșani, unde i s-a stabilit diagnosticul ,,demență senilă cu simptome predominant depresive” cât și la Secția de neurologie a Spitalului ,,Mavromati” – Botoșani, cu diagnosticul ,,sindrom vertiginos persistent demență mixtă – vasculară și senilă”.

Tot înaintea încheierii contractului în discuție, respectiv în luna iunie 2008, pârâtul a însoțit-o pe mama sa C. O. la Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulți, unde i s-a eliberat un certificat de încadrare în grad de handicap, certificat la baza căruia au stat tocmai diagnosticele din foile de observație și celelalte acte medicale eliberate de Spitalul de psihiatrie – Botoșani.

Concluzionând, se poate aprecia că, în momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub numărul XXXX din 19.09.2008, vânzătoare C. O. nu avea discernământul critic păstrat care să-i permită încheierea acestui act juridic, și drept urmare, în temeiul art. 312 aliniat 1 Cod procedură civilă, va fi respins recursul declarat de pârâții C. E. și C. M., împotriva sentinței civile nr. 5667 din data de 21.09.2011, pronunțată de Judecătoria Botoșani, județul Botoșani, în dosar nr. XXXX/193/2010, cu consecința păstrării sentinței astfel pronunțate.

II. Prin cererea înregistrata la numarul 44174/3/2007 din 10 decembrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a VI a Comerciala, reclamanta SC B SA le-a chemat în judecata pe pârâtele SC RPO SA si SC F SA si a solicitat ca instanta sa constate nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare de active nr.103/2003, autentificat sub nr. 2864 din 2 decembrie 2003 de B.N.P. L si D si sa repună parțile în situația anterioară încheierii acestui act. A solicitat cheltuieli de judecata.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat cu precadere ca justifică interesul personal si calitatea procesuală activă întrucât este liderul consortiului P F, format din societățile comerciale care au încheiat cu A.P.A.P.S. – instituția publică implicata în procesul de privatizare – contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni prin care s-a realizat privatizarea participațiilor deținute de stat la SC F SA. Sub acelasi aspect, a aratat ca a devenit actionarul majoritar la SC F SA, deținând la momentul formularii acestei cereri 96,6% din capitalul social al acestei societați, prin urmare emolumentul drepturilor corporative se afla într-o legatură indisolubilă cu activul patrimonial net al pârâtei SC F SA, iar consecințele patrimoniale prejudiciabile pentru SC F SA decurgând din înstrăinarea activelor acestei societați îl interesează si pe acționarul majoritar, deoarece se reflecta si influențeaza activul net corespunzator acțiunilor deținute si îl legitimează în promovarea prezentei cereri.

A invocat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de active nr. 103/2003, autentificat sub nr. 2864 din 2 decembrie 2003 de B.N.P. Luca si Dumitrescu pentru urmatoarele motive:

1. Vânzarea efectuându-se în baza dispozitiilor HG nr.450/1999 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OUG nr.88/1997, aceasta trebuia sa respecte dispozițiile articolului 24 din acest act normativ, respectiv, conform articolului 4.7 din Norme, sa fie facuta urmare a unei oferte publicate prin mijloace electronice, întrucât prețul de ofertă este mai mare de 500.000.000 lei.

Sub acest aspect, reclamanta a aratat ca în procesul verbal de 1736 din 4 septembrie 2003, întocmit cu ocazia licitatiei pentru activul "Magazie pentru produse refractare", nu se mentionează existența unei publicari a ofertei prin mijloace electronice, în acest fel încălcându-se dispozițiile articolului 4.7 din Normele metodologice sus-amintite.

Reclamanta a susținut ca vânzarea activului s-a facut cu complicitatea la fraudă a conducerii societății, care, pe lângă faptul ca a omis să publice ofertele de vânzare prin mijloace electronice, a si înstrăinat activele în proporție de 90%.

A arătat si că a achiziționat pachetul de acțiuni cu referire la întregul patrimoniu evaluat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de active, în care se afla si terenul înstrăinat prin contractul a carui nulitate o invocă si că, atâta vreme cât activul influențeaza privatizarea, nu se putea efectua vânzarea în condițiile legale, acest activ vânzându-se de doua ori, iar reclamanta platind un preț pentru menținerea acestuia în patrimoniu.

2. A mai susținut reclamanta, ca motiv de nulitate a vânzării de active, ca la data semnării contractului de vânzare-cumpărare nu a fost prezentată dovada mandatului dat în forma autentică inginerului V.V.V. A apreciat ca acest mandat trebuia sa existe în forma autentică atâta timp cât actul de vânzare-cumpărare vizând un teren trebuia sa îmbrace aceeasi forma potrivit articolului 2 alineat 1 din legea nr.54/1998, întrucât mandatul formeaza un tot cu actul în vederea caruia a fost dat, potrivit regulii simetriei formelor .

Din acest punct de vedere, a susținut ca nerespectarea formei autentice a mandatului pentru un act de vânzare-cumpărare atrage sancțiunea nulității absolute în condițiile articolului 14 alineat 1 din legea nr.54/1998, astfel cum a fost modificat prin articolul 2 alineat 1 din legea nr.247/2002.

Cererea este întemeiată în drept si pe dispozițiile articolului 948 punctul 2 Cod civil, pe dispozițiile articolului 38 din legea nr.46/1995, precum si pe dispozițiile HG nr. 450/1999.

La 25 ianuarie 2008, reclamanta a formulat o cerere precizătoare, prin care a indicat că al doilea capăt de cerere vizează restituirea prestațiilor efectuate de partile din contractul de vânzare-cumpărare a carui nulitate o invoca, în sensul reintrarii în patrimoniul SC F SA a activului "Magazie pentru produse refractare", poziția Plan general 365 cu suprafața construită de 2.138,94 m.p. si termenul aferent de 2.408,47 m.p. situat în Bucuresti, B-dul Basarabia nr. 256, sector III si al restituirii sumei încasate de SC F SA, de 255.144 Euro. A aratat ca a avut în vedere la formularea acestui capăt de cerere principiul restitutio in integrum.

La 17 aprilie 2008, pârâta SC RPO SA a formulat întâmpinare, prin care s-a aparat în fapt si în drept fata de actiunea reclamantei, invocând urmatoarele excepții: excepția lipsei de interes, motivată în esența de împrejurarea ca reclamanta a cumpărat acțiuni, nu active; excepția lipsei calitatii procesuale active a reclamantei, derivând din lipsa interesului în actiunea de constatare a nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de active; excepția inadmisibilitații capătului al doilea din cererea de chemare în judecată, motivată pe nerespectarea dispozițiilor articolului 7201 Cod procedura civilă.

Pârâta a formulat apărări si pe fondul cererii de chemare în judecată, susținând ca această este netemeinica si lipsită de orice finalitate practică, atâta vreme cât bunul, daca s-ar admite acțiunea , s-ar întoarce în patrimoniul SC F SA, nu în patrimoniul reclamantei.

La 22 mai 2008, reclamanta a raspuns la întâmpinarea pârâtei SC RPO SA prin note de sedință.

La termenul din 9 octombrie 2008 tribunalul a respins exceptia lipsei de interes si excepția lipsei calității procesuale active, în considerarea calității de acționar a reclamantei. A respins excepția inadmisibilității celui de-al doilea capăt de cerere, cu motivarea că repunerea părților în situatia anterioară este o cerere subsecvență admiterii primului capăt de cerere relativ la constatarea nulității absolute si, câtă vreme nulitatea absolută se poate cere pe calea unei acțiuni în realizare, nu în constatare, nu ar fi avut nici o finalitate efectuarea procedurii prevăzute de articolul 7201 Cod procedură civilă, soluția în cererea de repunere în situația anterioară fiind condiționată de soluția în cererea de constatare a nulității absolute.

Tot la termenul din 9 octombrie 2008 pârâta SC RPO SA a invocat si exceptia prescripției capătului al doilea de cerere, excepție respinsă de tribunal în raport de dispozițiile articolului 520 Cod procedură civilă si cu motivarea ca acțiunea în constatarea nulitații absolute este imprescriptibila, aceeasi soluție fiind aplicabilă si cererii de repunere în situatia anterioară. A reținut si ca dispozițiile articolului 520 Cod procedura civilă nu sunt aplicabile, întrucât contractul denuntat nu a fost încheiat în cadrul procedurii executării silite.

Prin sentinta comercială nr. 3851 din 6 martie 2009, Tribunalul București – Secția a VI a Comercială a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotarâ astfel, prima instanță a reținut în esență ca Normele metodologice de aplicare a OUG nr.88/1997, aprobate prin HG nr. 450/1999 , au fost abrogate prin HG nr.577/2002, ca atare susținerile reclamantei referitoare la încălcarea de către pârâte a dispozițiilor imperative ale acestui act normativ sunt lipsite de orice suport juridic.

A apreciat ca neîntemeiat si motivul de nulitate referitor la încălcarea prevederile din legea nr.54/1998, care impuneau ca reprezentantul SC F SA sa fie împuternicit prin procura autentică, în virtutea principiului simetriei, întrucât reprezentantul SC F SA a semnat contractul ca reprezentant legal al societătii, ceea ce presupune dreptul legal de angaja societatea si de a semna acte juridice în temeiul atribuțiilor sale de serviciu.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel nemotivat reclamanta, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 25 mai 2009 pe rolul Curții de Apel București – Secția a V a Comercială.

Motivele de apel au fost depuse la termenul din 22 octombrie 2009, cu respectarea termenului prevăzut de articolul 287 alineat 2 Cod procedura civilă.

În motivarea apelului, au fost expuse motivele reținute de instanța de fond ca temei al respingerii acțiunii si a fost criticată hotarârea primei instanțe pentru urmatoarele motive de nelegalitate si de netemeinicie :

În primul rând, s-au invocat încălcarea dispozițiilor articolului 261 alineat 1 Cod procedura civilă, neanalizarea cererii precizătoare si lipsa motivarii hotarârii . Apelantă – reclamanta a susținut că la termenul din 6 noiembrie 2008 a depus la dosarul cauzei precizarea temeiului cererii de chemare în judecată, respectiv încălcarea prevederilor articolelor 105-106 din HG nr.577/2002, care prevăd posibilitatea vânzarii de active numai prin licitație deschisă cu strigare, cu adjudecare la cel mai mare preț obținut pe piata pe baza unei aprobări a adunării generale a acționarilor, în care se stabilesc oferta de vânzare, garantia de participare la licitație si persoana împuternicită sa efectueze vânzarea.

A susținut că, atâta vreme cât instanța de fond nu a analizat temeiurile de drept invocate prin cererea precizătoare, hotarârea pe care a pronuntat-o este nemotivata, fiind încălcate dispozițiile articolului 261 alineat 1 punctul 5 Cod procedura civilă.

A doua critică vizează omisiunea primei instanțe de analiză a motivului de nulitate referitor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului prin fraudarea legii.

În acest sens, apelanta-reclamanta a reiterat argumentele expuse în cererea de chemare în judecată relative la complicitatea la fraudă a conducerii societății care, pe lânga faptul ca a omis cu buna știință să publice ofertele de vânzare prin mijloace electronice, a si înstrăinat activele societații în proporție de 90%. A reiterat si argumentele relative la activul care influentează privatizarea, precum si pe cele relative la dubla vânzare a aceluiași activ si la plata pe care a facut-o pentru menținerea acestuia în patrimoniu.

A treia critică este întemeiată pe susținerea că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală si netemeinică, întrucât nu a verificat îndeplinirea condițiilor legale privitoare la dovada calitații de reprezentant legal al SC F SA, mandatat sa încheie contractul de vânzare-cumpărare de imobile.

Sub acest aspect, a reiterat susținerile referitoare la lipsa mandatului în forma autentică acordat inginerului VVV în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare de active, astfel cum impun prevederile articolului 2 alineat 1 din legea nr.54/1998 si principiul simetriei formelor.

În plus, apelanta – reclamanta a arătat si ca operațiunile de vânzare-cumpărare de imobile nu sunt asimilate operațiunilor necesare pentru îndeplinirea obiectului de activitate al societații, pentru a putea intra sub incidența dispozițiilor articolului 70 alineat 1 din legea nr.31/1990. De asemenea, a aratat ca modificarea sus-amintitului text legal a survenit abia prin edictarea OUG nr.52/2008 si ca, în lipsa unui mandat legal, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută.

Apelanta – reclamanta a solicitat în principal anularea hotarârii atacate în conformitate cu dispozițiile articolului 297 alineat 2 teza finală Cod procedură civilă, reținerea cauzei spre rejudecare si admiterea acțiunii formulate. În subsidiar, a solicitat , în conformitate cu dispozițiile articolului 296 Cod procedură civilă , admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate si admiterea acțiunii precizate, cu cheltuieli de judecat.

La 26 noiembrie 2009, intimata – pârâta SC RPO SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, mentinerea hotărârii atacate si obligarea apelantei – reclamante la cheltuieli de judecată. A invocat excepția lipsei interesului reclamantei în promovarea acțiunii si a formulat aparări pe fondul cauzei.

La termenul din 18 februarie 2010, la solicitarea Curții, intimata – pârâta SC RPO SA a precizat ca excepția lipsei de interes vizează acțiunea de drept comun, motiv pentru care Curtea, astfel cum reiese din practicaua prezentei decizii, a apreciat ca aceasta excepție va fi analizata în cadrul apelului.

Procedând la analiza cu prioritate a acestei excepții, potrivit dispozițiilor articolului 298, raportat la articolul 137 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că excepția, astfel cum este motivată în fapt în întâmpinarea depusa în apel, a fost respinsă de prima instanță prin încheierea de sedință de la 9 octombrie 2008. Această încheiere nu a fost atacată de intimata – pârâta cu apel, așadar a căzut în puterea lucrului judecat, astfel că intimata – pârâta nu o poate reitera pe cale apelului.

Fata de actele si lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea apreciază apelul ca nefondat si îl va respinge cu această motivare si pentru urmatoarele considerente:

Primul motiv de apel este nefondat. Apelanta – reclamanta a susținut că la 6 noiembrie 2008 a învestit instanța de fond cu o precizare a temeiului juridic al nulitații, indicând în acest sens dispozițiile articolelor 105-106 din HG nr.577/2002. Aserțiunea este vadit nefondată.

Din examinarea întregului dosar al instanței de fond se constată, asa cum de altfel a aratat si intimata – pârâta SC RPO SA, ca apelanta-reclamanta nu a învestit instanța de fond cu o astfel de cerere precizătoare, acest aspect reieșind atât din examinarea filelor 156 – 300 din vol. I al dosarului de fond si a filelor 1-122 ale vol.II al aceluiași dosar, acestea reprezentând înscrisuri depuse între termenele din 9 octombrie 2008 si 6 noiembrie 2008, cât si din mențiunile încheierii de sedința de la 6 noiembrie 2008 în care nu se face referire la nici o precizare de genul celei pretinse de apelanta-reclamanta si nici la depunerea de note de sedința , cum a susținut oral apelanta în replică la apărarea intimatei , la termenul din 18 februarie 2010 .

Si daca o astfel de "precizare" ar fi fost dovedită a se fi făcut, aceasta, reprezentând o modificare a cererii initiale, nu putea fi luată în analiză întrucât fusese făcută cu depăsirea termenului prevăzut de articolul 132 alineat 1 Cod procedură civilă , termenul din 6 noiembrie 2008 nemaifiind prima zi de înfățisare .

Aceasta fiind situația de fapt a dosarului de fond, Curtea apreciază ca prima instantă s-a pronuntat în limitele învestirii, conform articolului 129 alineat 6 Cod procedură civilă si principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, reținând în mod judicios că nu pot fi primite motivele de nulitate întemeiate pe încălcarea dispozițiilor HG nr. 450/1999, câtă vreme la data ținerii licitației pentru vânzarea activelor – 2003 – aceste dispoziții erau abrogate prin HG nr. 577/2002.

Curtea reține, în plus, că dispozițiile articolelor 105 -106 din HG Nr. 577/2002, pretins neanalizate culpabil de prima instanță, nici nu pot face obiectul examinării direct în apel, câtă vreme acestea nu se referă la aceeași situație avută în vedere de dispozițiile pretins nesocotite din HG nr.450/1999, respectiv nu fac trimitere la obligația de publicare a ofertei de vânzare prin mijloace electronice.

A le lua în examinare în calea de atac a apelului echivalează cu încălcarea nepermisa a dispozițiilor articolului 299 alineat 1 Cod procedura civilă, care prevăd că parțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive , mijloace de apărare si dovezi decât cele invocate la prima instanță, ca si a dispozițiilor articolului 295 alineat 1 Cod procedura civilă, care prevăd că în apel nu se poate schimba cauza cererii chemare în judecată, apelanta – reclamanta invocând drept motiv de nulitate încălcarea dispozițiilor altor norme legale (articolele 105-106 din HG nr.577/2002), decât cele din cererea introductivă de instanță (dispozitiile HG nr. 450/1999 privitoare la publicarea ofertei prin mijloace electronice).

În ce priveste a doua critică adusa hotarârii primei instanțe, Curtea reține urmatoarele:

Strict formal, se constată că prima instanță nu a luat în analiză motivul de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare de active relativ la complicitatea la fraudă a conducerii SC F SA. Numai ca acest aspect nu poate conduce la o soluție de admitere a apelului si de anulare a hotărârii atacate, câta vreme prin aceasta hotărâre prima instanță a amanat fondul pricinii, iar problema neluată în analiză constituie doar unul din motivele de nulitate a hotarârii , care poate fi examinat în apel grație caracterului devolutiv al acestei cai de atac, cu atât mai mult cu cât ambele parți au avut posibilitatea de a-si exprima punctul de vedere si de a-si propune probele considerate adecvate sub acest aspect.

Curtea apreciază acest motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare de active ca neîntemeiat. Se reține în primul rând ca în cererea introductiva de instanță s-au invocat complicitatea de fraudă a conducerii SC F SA, precum si faptul ca s-au vândut circa 90% din activele societății. Nu s-a făcut referire la faptul că "precizarea" de la 6 noiembrie 2008 ar fi adus alte elemente si argumente în susținerea acestei cereri.

Curtea apreciază că acest motiv de nulitate este neîntemeiat , întrucât nu a fost dovedit în condițiile articolului 1169 si urmatoarele cod civil si în conformitate cu dispozițiile principiului de drept actori incumbit probatio . Ca atare , în privința acestui motiv de nulitate operează principiul de drept idem est non esse et non probari.

De la început se cuvine a se preciza faptul că doctrina si o jurisprudența constante au statuat asupra faptului ca exista frauda la lege atâta vreme cât ambii contractanți au reprezentarea caracterului ilicit al tranzacției pe care o încheie si acționează în cunostință de cauză în intenția de a contraveni unei norme legale imperative , aceasta tranzacție fiind, asadar, fundamentată pe o cauză ilicită si lovită de nulitate în condițiile articolului 948 punctul 4 Cod procedura civilă.

În spetă, însă, se constată că motivul de nulitate absolută se fundamenteaza pe o ipoteză care de plano nu se circumscrie situației sus-menționate, întrucât apelanta – reclamanta, invocând "complicitatea" la fraudă, omite sa indice care este cocontractantul complice, care este norma legala a carei ocolire s-a convenit , în ce s-a materializat coniventa frauduloasă si care sunt dovezile care atestă aceste împrejurari.

Curtea constată că motivul de nulitate întemeiat pe coniventa la fraudă a parților contractante se sprijină si pe afirmația ca au fost vândute 90% din activele SC F SA. Dincolo de faptul că o astfel de afirmație nu este dovedită, ea nu este nici de natură a conduce spre concluzia nulitații contractului de vânzare-cumpărare de active ce formează obiectul prezentei cauze,câtă vreme acesta vizează parte din activele intimatei – pârâte si câta vreme nu s-a invocat si dovedit care este actul normativ care ar impune o limitare a vânzarii de active.

Toate aceste argumente au condus la concluzia că acest motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare de active este neîntemeiat si se cuvine a fi respins cu această motivare.

A treia critică este neîntemeiată. Din modul în care fost formulată sintetic această critică se reține ca apelanta-reclamanta schimbă în mod nepermis în apel motivul de nulitate, reprosând primei instanțe că nu a verificat îndeplinirea condițiilor legale privitoare la dovada calitații de reprezentant legal al SC F SA ,mandatat sa încheie contractul de vânzare-cumpărare, în timp ce prin cererea introductivă de instanță a susținut nulitatea contractului pentru lipsa procurii date în forma autentică.

Acest al treilea motiv de apel este neîntemeiat si în funcție de argumentele prezentate in extenso în susținerea lui, argumente care de această data sunt identice cu cele din cererea de chemare în judecată. Curtea constată că, în realitate, apelanta – reclamanta nu face decât sa reitereze cererea de chemare în judecată, fără a arăta în ce constă eroarea savârsita de prima instanță si fără a aduce contra argumente celor reținute în considerentele hotărârii atacate.

Curtea, chemata a verifica , în limitele motivelor de apel si cu respectarea dispozițiilor articolului 295 alineat 1 Cod procedura civilă , stabilirea situației de fapt si aplicarea legii de catre prima instanța, a raspuns prin considerente comune acestui al treilea motiv de apel.

Calitatea de reprezentant legal al semnatarului contractului de vânzare-cumpărare de active documentat în cauza de fată este doar formal contestată de apelanta – reclamanta, care nici nu a pretins si cu atât mai puțin a dovedit ca, la momentul încheierii contractului, o alta persoana o deținea.

În plus, Curtea constată că în procesul verbal nr. 1736 din 4 septembrie 2003 în care s-a consemnat cursul licitației publice cu strigare pentru vânzarea activului în discuție s-a facut mențiune expresa cu privire la faptul că vânzarea acestui activ a fost aprobată de A.P.A.P.S. (în prezent A.V.A.S. ), prin mandat special si de hotărârea A.G.A. a SC F SA nr.1 din 7 august 2003. Aceste aspecte nu au fost contestate de către apelantă – reclamanta si nici infirmate prin probe contrarii, desi apelanta – reclamanta, ca actionar majoritar al SC F SA, avea acces la actele societății ale cărei acțiuni le deține, așadar avea posibilitatea de a dovedi eventualele neregularitați ale actelor în care s-a concretizat vointa societara.

Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că în cauza contractul de vânzare-cumpărare de active s-a încheiat din partea vânzatorului pe baza consimțământului valabil exprimat, manifestat în hotărârea adunarii generale a acționarilor, iar la încheierea contractului SC F SA a fost reprezentata de director general VVV , cel care avea calitatea de reprezentant legal conform actului constitutiv si articolului 8 litera g, raportat la articolul 71 alineat 1 si la articolul 72 din legea nr.31/1990, în forma pe care aceasta lege o avea la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În raport de aceste considerente, Curtea conchide ca respectivul contract de vânzare-cumpărare de active este actul societații înseși, întrucât, potrivit articolului 35 alineat 2 din decretul nr.31/1954, este încheiat de organul reprezentativ, în limitele puterilor ce i-au fost conferite.

Cu aceste argumente, Curtea raspunde tuturor criticilor apelantei – reclamante ce vizează reprezentarea legala a SC F SA, vânzătoare în contract, prin inginer VVV.

Curtea a înlaturat ca neîntemeiate susținerile apelantei – reclamante despre necesitatea unei procuri autentice care sa fi fost acordată reprezentantului SC F SA. Indiscutabil ca principiul simetriei formelor impune ca mandatul acordat pentru încheierea unui act juridic pentru care forma autentică este prevazută ad validitatem trebuie să îmbrace, la rândul lui, forma autentică. Această problemă s-ar fi pus în spetă daca actul de vânzare-cumpărare de active ar fi fost încheiat de SC F SA printr-o tertă persoana, care sa încheie contractul în numele si pe seama SC F SA. Numai că acest act este încheiat de SC F SA, în mod nemijlocit, nu prin mandatar, iar în această situație nu era necesar un mandat autentic, câta vreme societatea a semnat actul constitutiv prin reprezentantul legal, ale cărui puteri decurg din actul constitutiv si din lege.

Astfel spus, principiul simetriei formelor juridice este aplicabil în cazul reprezentării convenționale, respectiv între mandant si mandatar ca părti ale contractului de mandat, nu si în cazul reprezentării legale, ca în spetă, întrucât raportul juridic ce se naste între o societate comercială si administrator, ca reprezentantul său legal, este mult mai complex, izvoraște din contractul de societate si din lege si nu poate fi redus doar la reprezentare.

A impune, în lipsa unei dispoziții legale din legea specială, imperativul existenței unui mandat în forma autentică ori de câte ori pentru o operațiune juridică determinată legea cere forma autentică, echivalează nu numai cu o cerintă fără temei legal, dar si în contradicție cu dispozițiile articolului 35 alineat 2 din decretul nr. 31/1954, câtă vreme persoana juridică este o ficțiune juridică si nu își poate exercita drepturile si nici îndeplini obligațiile altfel decât prin organele sale.

Toate aceste considerente au format convingerea Curtii ca prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt si a facut o riguroasă aplicarea a normelor legale incidente, motiv pentru care , văzând dispozițiile art. 295 si ale art.296 Cod procedura civilă , va respinge apelul ca nefondat .

Bibliografie

I. Acte normative

Constituția României

Noul Cod civil

Noul Cod de procedureă civilă

Codul civil de la 1864

Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în M.Of. nr.139 din 2 iunie 1994

Legea nr.170 a locuinței din 16 iulie 2010 publicată în Monitorul Oficial nr.507 din 21 iulie 2010.

II. Tratate, Cursuri universitare, Reviste de specialitate

Alexandru Amititeloaie – Dreptul afacerilor Ediția a III-a, revăzută și adaugită cu prevederile noului cod civil, Ed. Junimea Iași 2012

B.Dumitrache, Antecontractul de vânzare-cumpărare și promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare,, în „Dreptul” nr.2/2002

C.Bîrsan, Gh.Beleiu, F.Deak, Instituții de drpt civil, Curs selectiv pentru licență 2004-2005

C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, volumul II, Editura ALL, București, 1997

C.Toader, Drept civil.Contracte speciale, Editura All Beck, București, 2003

C.Toader, M-Nicolae, R.Popescu, B.Dumitrache, C.Bîrsan, Gh.Beleiu, F.Deak, Instituții de drpt civil, Curs selectiv pentru licență 2004-2005

C.Stătescu, C.Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a III-a, Editura All Beck, 2000

C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Editura All, București, 1993

Dumitru C. Florescu, Contractele civile, Editura Universul Juridic, București, 2011

D.Chirică, Dolul, viciu de consimțământ în materie contractuală, în „Curierul judiciar” nr.2/2005,

D.Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Volumul 1. Vânzarea și schimbul, Editura C.H. Beck, București, 2008

D.Chirică, Contractele speciale civile și comerciale, volumul 1, Editura Rosetti, București, 2005

D.Chirică, Eroarea, viciu de consimțământ în materie contractuală, în „Dreptul” nr.7/2005

D.Chirică, Dolul, viciu de consimțământ în materie contractuală, în „Curierul judiciar” nr.2/2005,

D.Chirică, Condițiile de validitate și efectele promisiunii sinalagmatice de vânzarecumpărare, în SUUB nr.2/2001

D.Chirică, Denunțarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzarecumpărare în temeiul unei clauze de dezicere sau a unei clauze rezolutorii, în „Dreptul” nr.3/2001

E. Safta-Romano, Examen al jurisprudenței privitoare la acțiunea în rezoluțiune, în Dreptul nr. 8, 1990

Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, București, 2001

F.Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediția a IV-a actualizată de L.Mihai și R.Popescu, Editura Universul Juridic, București, 2006

F.Moțiu, Contractele speciale în noul cod civil. Curs universitar, Editura Wolters Kluwer, București 2010

G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012

I.Albu, Drept civil, Contractul și răspunderea contractuală, Editura Dacia, 1994

ICCJ, Drept civil si de proprietate intelectuală, dec. nr. 2001/2005, în Jurisprudența Secției civile pe anul 2005

I.Dogaru, E. G. Olteanu, L. B. Săuleanu , Bazele dreptului civil, Vol. IV – Contracte speciale, Ed. C.H. Beck, București, 2009

I.Mihuță, Probleme de drept civil în RRD nr. 2, 1989

L.Pop Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul II. Contractul, Editura Universul Juridic, București, 2009,

L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, București 2012

L.Giurgiu, Considerații în legătură cu domeniul public, în „Dreptul” nr.8/1995

M.Mureșan, Drept civil. Contractele speciale. Curs universitar, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1999

M.Nicolae, Publicitatea imobiliară și noile cărți funciare, Editura Press, București 2000

O. Podaru, Regimul juridic al vânzării bunurilor de gen limitate. Comparație cu regimul juridic al altor specii de vânzări, în Dreptul nr. 1, 2000

P.Malaurie, L.Aynes, P-Y.Gautier, Drept civil. Contractele speciale, Editura Wolters Kluwer, 2009

V. Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractului civil, Editura All, București, 1997

V.Babiuc, V.Stoica, Libertatea contractuală și dreptul constituțional, în „Dreptul” nr.7/1995

III. Site-uri accesate online

www.jurisprudenta.com/speta

http://portal.just.ro/281/SitePages/jurisprudenta.aspx?id_inst=281

http://portal.just.ro/281/SitePages/jurisprudenta.aspx?id_inst=281

http://studia.law.ubbcluj.ro/

http://ro.scribd.com/doc/189149565/96679522-Curs-Drept-Comercial-2012