Efectele Si Consecintele Avortului Asupra Vietii Cuplului

Introducere

Una dintre cele mai dezbătute probleme ale lumii de astăzi o constituie respectarea principiilor vieții. Omul de astăzi manifestă o oarecare „înclinație în favoarea morții determinată de scăderea încrederii în ființa sa înalt spirituală și a acceptării unei vieți dominate de comoditate, limitată la procurarea de satisfacții materiale” (Patapievici,2001,p.136). Astfel, individual nu dorește decât „confort și binefacere”, iar cel mai evident semn al instalării unui asemenea stil de viață determinat de aceste dimensiuni, îl constituie banalizarea actuală a avortului. Acest act brutal care, în toată istoria sa, a fost considerat o crimă gravă, se insinuează în societate sub forme rafinate (2001,p.137).

Din nefericire, astăzi, copilul este privit ca un “obstacol” în calea fericirii mamei și a tatălui, iar conceptul de „emancipare a femeii” se întemeiază pe cel al „sacrificării copilului”(Ciochină,Iftime,2003,p.13).

„Menirea familiei este de a promova viața, de a fi izvor de viață și leagăn ocrotitor al copiilor. Dumnezeu l-a creat pe om, nu ca pe ceva abstract, ci l-a făcut bărbat și femeie, cu dorințe și simțăminte, cu legi și instincte, cu minte și voință liberă ca toate aceste însușiri să le pună în slujba unei mari meniri, aceea a procreației. De aceea, valoarea persoanei și a vieții umane nu lasă loc de interpretare cu privire la gravitatea păcatului avortului. El înseamnă ucidere, iar aceasta este o jignire adusă lui Dumnezeu. A ucide un om înseamnă a opri revelarea lui Dumnezeu prin actualizarea umană a întregii lui frumuseți, care se revarsă din cer pe pământ” (Mocanu,Marius).

“Nașterea unui copil constituie un eveniment însemnat în viața omului. Acest act, încărcat de o bogată mitologie culturală, nu poate explica începutul vieții omului. Taina începutului vieții nu a fost pătrunsă de științe. Progresul lor, însă, a adus multe detalii edificatoare, ce întăresc aspectul sacru al vieții. Genetica arată că, din primele momente ale evoluției proceselor biochimice, ce se declanșează după actul conceperii, embrionului i se incumbă o structură cu o bogăție de date cu nimic mai prejos decât cea a omului matur” (Ciochină, Iftime, 2003, p.14).

Din orice perspectivă am privi, “avortul înseamnă până la urmă suprimarea unei vieți omenești. Astfel, din punct de vedere religios, Părintele Galeriu ne spune că: „Din momentul concepției, se instituie o nouă existență umană, care are atâta viață și drept la viață, cât are și un nou-născut, un copil de școală, un tânăr, un adult”. De aceea, „mama nu are voie să-l ucidă, precum nu are voie să se ucidă nici pe ea”. Aceasta viziunea creștină asupra concepției omului este confirmată și de oameni de știință. Astfel, fiziologul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, consideră că: „… zămislirea se face în momentul întâlnirii celor două celule sexuale, a căror unire formează oul fecundat. În acel moment, Dumnezeu trimite sufletul, care, supunându-se poruncii divine, se pune imediat la lucru, ca să-și construiască trupul care va viețui” (Ciochină, Iftime, 2003,p.22).

Refuzul de a avea copii a ajuns un stil de viață consacrat al majorității tinerilor majori și adulților din țările „civilizate”. Aici, inamicul numărul unul, public și privat, al fericirii umane este desemnat în vremea noastră prin expresia „sarcină nedorită” sau „copilul nedorit” (Todea-Gross,Moldovan ,2008,p.8).

Odată cu trecerea timpului, ”viața de familie este înconjurată de tot mai multe primejdii și ispite, venite fie din afară, fie dinăuntrul ei. De unele se fac vinovați membrii ei, altele sunt neprevăzute și nedorite. Se poate afirma că cea mai mare primejdie care duce la dezmembrarea familiei este reprezentată de degradarea morală a unora dintre membrii ei, păcate care tind la înlăturarea iubirii și a respectului, noțiuni esențiale în viața de familie” (Mocanu,Marius).

Așadar, dintre calitățile vieții cotidiene se evidențiază schimbarea, instabilitatea, diversitatea. Bauman vorbește despre „sindromul turistului”(Bauman, 2005). Acest sindrom „ar caracteriza viața individului în contemporaneitate, confruntată cu instabilitate pe toate planurile: își schimbă frecvent locul de muncă, rezidența, prietenii, partenerul de viață, fiind un „turist” prin propria viață. Omul contemporan are față de propria viață detașarea călătorului care se află într-un loc căruia nu îi aparține „(Popescu, 2010,p.6-2).

I.ELEMENTE LEGATE DE CONCEPTE ȘI TEORII

„Avortul reprezintă cel mai mare pericol pentru pacea de astăzi, căci el distruge vieți inocente, încă din uter, pervertește inocența tinerelor mame însărcinate și distruge morala celor care îl produc” (Ciochină,Iftime,2003,p.9). Aceiași autori afirmă că “avortul trebuie să fie înțeles ca o cale care duce întotdeauna la moartea unui om, a unui copil inocent și neajutorat și afectează, foarte adesea, atât viața emoțională a mamei, cât și viața altor oameni din familia ei” (2003,p.9).

I.1.Definiții (avort, impact, cuplu, cuplu legal constituit, concubinaj)

În limbajul curent, avortul este sinonim cu suprimare, cu uciderea unei vieți la începuturile ei. „Practica aceasta constă în expulzarea din uterul matern a unui făt viu, care nu este capabil să trăiască în afara sânului matern. În foarte multe cazuri este vorba de embriotomie care constă în uciderea fătului care se află încă în uter” (Chinez,2009,p.96).

Dicționarul de Medicină Oxford definește avortul ca "expulzarea sau îndepărtarea embrionului sau fătului /copilului din uter în stadiul de sarcină când acesta este incapabil să supraviețuiască independent” (adică în orice moment între concepție și a-24-a săptămână de graviditate) (Vasilescu,2005, p. 81).

Din definiția dată avortului în Dicționarul de Sociologie, acesta este definit  ca "întreruperea sarcinii prin expulzia spontană sau provocată a fătului din cavitatea uterină înainte ca acesta să fie născut normal." Însă aceasta este o definiție incompletă deoarece avortul nu înseamnă numai expulzia spontană sau provocată a fătului din cavitatea uterină înainte ca acesta să se fi născut normal, ci avortul este, în același timp, și omorârea ființei umane în curs de dezvoltare, a copilului, numit embrion sau făt. Acesta este scopul final al avortului (Zamfir,Vlăsceanu, 1993, p. 62).

Definiția dată avortului de Organizația Mondială a Sănătății este limitată la terminarea (oprirea) sarcinii înainte de 22 săptămâni de gestație, calculată în funcție de data primei zile a ultimei menstruații și expulzarea unui făt nou-născut care cântărește mai puțin de 500 grame. În România, această definiție se concretizează prin terminarea sarcinii înainte de 28 de săptămâni de gestație, după data primei zile a ultimei menstruații normale și expulzarea unui făt nou-născut care cântărește mai puțin de 1000 de grame (Horga,Lüdicke,Campana,2000, p.13).

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul de impact este definit ca ” 1.ciocnire a două sau mai multor corpuri; 2.influență, înrăurire a unei idei, a unei lucrări,etc. asupra persoane, asupra evenimentelor etc.; 3.șoc; surpriză”(2009).

Mitrofan și Ciupercă definesc cuplul ca o “structură bipolar de tip bio-psihosocial, bazată pe interdeterminism mutual ( partenerii se satisfac, se stimulează, se susțin, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt” (Irimescu, 2008, p.10 ).

Când aceste elemente sunt statuate și prin lege, atunci cuplul se transformă în cuplu conjugal prin intermediul căsătoriei. Căsătoria este definită de către Dicționarul Explicativ al limbii române ca fiind “ uniunea legală, liber consimțită între cei doi parteneri, pentru întemeierea unei familii”. (2009). Tot DEX-ul ne mai spune că mariajul reprezintă o “convenție încheiată printr-un act de stare civilă între un bărbat și o femeie (la noi în țară, căci în unele state ale lumii ea poate fi încheiată și între două persoane de același sex) care și-au luat obligația să trăiască împreună”.

Iolanda Mitrofan definește căsătoria ca fiind „un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente, de autocunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este creșterea personală prin experiența conjugalității și parentalității” (Mitrofan,Ciupercă,1998,p.16)

Tot în Dicționarul Explicativ al limbii române este definit și termenul de concubinaj ca reprezentând “conviețuire a unui bărbat cu o femeie fără îndeplinirea formelor legale de căsătorie; căsătorie nelegitimă”.

Altfel spus, a trăi în cuplu, căsătorit sau necăsătorit, presupune implicarea, manifestarea și dezvoltarea fiecăruia dintre noi ca ființe. Provocarea vine din mai multe ramuri ale psihicului nostru, respectiv ale sentimentelor, ale convingerilor și credințelor noastre, precum și ale comportamentelor de la cele mai superficiale la cele mai profunde. Viața în cuplu presupune, așadar, o mare provocare pentru fiecare om, o provocare pentru autodezvoltare și autoinvoluție. Orice relație presupune să ajungi și „pe culmile raiului și în adâncurile iadului” (P.,Ferrini, 2002, p. 130).

I.2. Istoric al avortului / al vieții de cuplu

Problematica avortului a însoțit societatea umană pe măsură ce organizarea grupurilor de indivizi a început să capete un aspect din ce în ce mai complex, cert fiind faptul că atunci când o femeie nu își dorea copilul, a căutat și a găsit întotdeauna metode pentru a avorta și oameni dispuși să o ajute.

În perioada preistorică și în antichitate, practicarea avortului se baza pe folosirea mercurului ca metodă de întrerupere a sarcinii, rețetă din tradiția chineză și descoperită în arhiva împăratului chinez Shennong, mileniul al III lea î.Hr. Reglementarea legală cea mai veche privind avortul o reprezintă Codul lui Hammurabi care prevedea că cel care provoca unei femei pierderea sarcinii trebuia să plătească o compensație bănească (Franț,2011, p.34).

Conform aceluiași autor, majoritatea lucrurilor ce se cunosc cu privire la avort provin din operele autorilor clasici timpurii din Roma și Grecia Antică. Astfel, Roma antică permitea avortul, așa cum reiese din scrierile lui Seneca, Ovidiu, aceștia făcând referire la anumite substanțe care induceau avortul, de exemplu silphium cu puternice efecte abortive. Avortul era realizat pentru a controla creșterea populației, din motive sociale sau pentru a ascunde un adulter. Imperiul Roman era, în mod paradoxal, așa cum observa Michael J. Gordan, “pro-familie, dar nu fundamental anti-avort”. Marii gânditori ai Greciei Antice, respectiv Platon și Aristotel susțin ideea că avortul trebuie permis, însă, în anumite circumstanțe, cum ar fi reducerea membrilor familiei (2011, pp.35-37).

Poziția medicilor cu privire la avort este reprezentată de Jurământul lui Hipocrate care cuprinde promisiunea de a nu procura unei femei un pesar pentru a-i provoca un avort. În ceea ce privesc metodele străvechi de întrerupere a unei sarcini, aceastea erau metode fizice, de exemplu, muncă asiduă, scufundări, ridicarea de greutăți, vâslitul, urcare unei pante cu înclinare accentuată, așezarea pe o coajă de nucă de cocos încinsă, turnarea de apă fierbinte pe abdomen, postul negru, luarea de sânge din picior sau abdomen, folosirea unor plante iritante (Franț, 2011, pp.38-39).

Același autor consemnează faptul că evoluția ulterioară cu privire la avort este marcată de religie. Astfel, Papa Grigorie al XIV‐lea consideră că avortul, înainte de acel moment în care fătul dobândește suflet, nu ar trebui să atragă sancțiuni ecleziastice mai mari decât cele civile. Abia în secolul XIX ,comunitatea științifică descoperă că dezvoltarea ființei umane începe din momentul fertilizării (2011, pp.39-40).

Astfel că, la începutul secolului al XIX-lea, primele state americane au interzis avortul, după momentul în care apăreau mișcările fetale. Avortul era considerat infracțiune, însă se admiteau excepții în scopul salvării vieții mamei. Un secol mai târziu nu mai sunt luate în considerare riscurile salvării mamei și a copilului, Biserica Catolică reîncepând să condamne vehement avortul, indiferent de momentul sarcinii. În aceeași perioadă, mișcările feministe americane au impus conceptul de „maternitate voluntară” ce desparte viața sexuală de procreare. La începutul anilor ’60, un alt concept, planificarea familială mută atenția dinspre autonomia femeii spre controlul nașterilor. Pe acest fundal organizațiile feministe solicită legalizarea avortului (Ciochină, Iftime,2003,p.107).

Aceiași autori afirmă că în secolul XX, prima țară care a legalizat avortul a fost URSS, în 1920. După acest an, majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est, aflate după cortina de fier, au urmat modelul sovietic. După căderea cortinei de fier, multe dintre țările foste comuniste au restrâns libertățile pro-avort , singura țară care a adoptat o legislație antiavort fiind Polonia (1993). Țările scandinave au început liberalizarea legislației avortului în 1930. Prima țară necomunistă care a legalizat avortul la cerere a fost Japonia (1948), urmată de Marea Britanie (17 octombrie 1967). România, îngrijorată de reducerea populației, urmare a regimului liberal, a aplicat o politică de control a populației, începând cu 1966. A fost singura țară din blocul comunist, care s-a abătut de la modelul sovietic, elaborând un sistem legislativ antiavort. Toate aceste legi și decrete au fost abrogate în decembrie 1989 (2003,p.108).

În ceea ce privește un scurt istoric asupra modificărilor intervenite în viața de cuplu/de familie, valul schimbărilor, de-a lungul anilor, și-a pus amprenta și asupra acestui aspect.

Astăzi, tot mai prezent este model familiei nucleare, centrată doar pe cei doi părinți. Stilul de viață modern și valorile promovate de acesta au la bază egalitatea, schimbarea și comunicarea, valori ce susțin aptitudini ca spirit competitiv, nonconformism și însingurare.

Pe fundalul acesta, funcția socială a femeii a crescut. Aceasta tinde să devină egală cu bărbatul, fiind din ce în ce mai frecventă în activitățile din afara familiei, participă mai intens la viața social și politică, își mărește gradul de profesionalizare și școlarizare. Toate aceste tranformări presupun o relație din ce în ce mai deschisă dintre familie și societate, astfel încât membrii familiei sunt mai preocupați de problema societății, de situația economică, de calitatea vieții și de crizele economice. Odată cu pierderea valorilor tradiționale, importanța familiei a scăzut, fiind din ce în ce mai frecvente cuplurile fără copii, familiile monoparentale, persoane celibatare, persoane divorțate și a crescut frecvența concubinajului (Ciochină, Iftime,2003,pp.127-131).

Ciochină L. și Iftime C. consideră că au apărut mari schimbări la nivelul relațiilor economice în ceea ce privește producerea de bunuri și administrarea bugetului de venituri, de cheltuieli ale familiei. Acum familia este dependență de câștigurile din afara gospădăriei, iar oamenii trebuie să facă față unei mobilități sociale din ce în ce mai mare. În felul acesta, familia se macină, căci crește separarea fizică și afectivă între membrii ei și se deteriorează și relația conjugală. Funcția de procreație este golită de virtuți și responsabilități, fiind asumată ca o funcție de ordin biologic. Scade interesul pentru copii și importanța acestora în structura familială (2003,p.132).

Tot aceiași autori afirmă că, încet-încet, familia extinsă din perioada interbelică, cu 5-6 copii s-a împuținat dramatic, ajungând la familii care nu au nici un copil. Actul de procreație devine un act de reproducere, iar nașterea copiilor este guvernată de o viziune materialistă, centrată pe conceptul „controlului”. Caracterul individualist se extinde în structura familiei și impune relații impersonale între oameni, relații care exclud afectivitatea, comuniunea, iubirea. Absența afecțiunii și a cadrului moral pune pe gânduri nu numai pe promotorii ideilor pro-vita, ci și pe cei care susțin practicile abortive. Mitrofan Iolanda consideră că „meditând asupra evenimentelor sale psihologice, dar și asupra resurselor ei afective, morale, biologice și culturale, întru- autogenerare, în a face față prezentului și viitorului, familia rămâne pentru fiecare din noi o întrebare la care nu se poate răspunde decât cu iubire” (2003,p.133).

I.3.Teorii

Conform definiției dintr-un Dicționar de Neologisme, termenul de teorie se referă la  „1. reflectare sistematizată, generalizată a unui ansamblu de cunoștințe și de idei, privind unele domenii ale realității obiective sau ale conștiinței sociale; respectiv, 2. termenul de teorie reprezintă, pe de o parte, un ansamblu de principii care servesc ca îndrumător în practică, iar pe de altă parte, un ansamblu de cunoștințe, de idei, de ipoteze care dau explicația unor fenomene”.

Pornind de la această definiție, teoriile abordate privind problematica studiată sunt teoria pierderii, teoria atașamentului și teoria dezorganizării familiale.

Teoria pierderii

Această teorie are la bază ideea că nu există om care să nu piardă ceva sau pe cineva foarte drag, foarte apropiat sufletește, de-a lungul vieții sale, pierdere care să îi provoace dureri și stări afective foarte „puternice” necunoscute până atunci. Într-o asemenea situație, Howe D. consideră că omul trece, de regulă, prin următoarele stadii de evoluție afectivă:

șoc, neîncredere în faptul ca atare, derută;

negarea pierderii „faptul că nu poate fi real”;

dorința puternică de căutare și regăsire a obiectului pierdut, a ființei pierdute;

mânia, resentimentul, vina pentru pierderea suferită ; se acceptă faptul și se caută vinovații;

disperare, deprimare, retragere în sine „dezorganizarea personalității” celui afectat;

acceptarea situației, reorganizarea interioară a vieții persoanei atașate, vindecarea rănilor sufletești (Miftode,2010,p.143 )

Pierderea mamei lasă urme adânci în existența copilului, dar cu totul altele decât pierderea copilului pentru o mamă. Persoana atașată (copil,mamă) va trece, în maniere diferite, prin fazele enumerate mai sus.

Teoria atașamentului

Această teorie are ca scop înțelegerea corectă a procesului de dezvoltare psiho-socială normală a personalității în general și a copiilor în special. Calea spre analiza acestui aspect a fost deschisă de către John Bowlby care studia cazurile atât din perspectiva prezentului, cât și a viitorului. Orice om, la orice vârstă, este înclinat spre relații de afecțiune cu persoanele din imediata apropiere, iar pierderea unor astfel de relații este, de regulă, foarte dureroasă, uneori chiar tragică și provoacă efecte dezastruoase asupra stării de atașament a persoanei în cauză. În acest caz, individul se simte rănit sufletește, trist, devine mânios sau dezordonat în reacții. Această stare de atașament vizează toate vârstele, dar manifestările cele mai clare și definitorii se observă din timpul copilăriei. Aceste relații de atașament sunt îndreptate spre protejarea persoanei mai slabe, mai vulnerabile și atașamentul poate fi definit, din acest punct de vedere, mecanism de protecție. Lipsa acestui sentiment de siguranță generează un dezechilibru psihic și induce stări de anxietate mai puternice la copiii care sunt internați în insitituții publice, transferați unor familii substitut, lăsați acasă în grija altcuiva (Miftode,2010,pp.135-139).

Miftode descrie cele trei tipuri de atașament existente, în funcție de natura și gradul de constitutire a bazei de atașament, și, anume: atașament sigur ( copilul simte o protecție puternică și definitivă din partea părinților) , atașament nesigur/anxios (copilul nu este sigur de sentimentele părinților) și atașament foarte nesigur/ ambivalent (lipsa unei relații normale dintre părinți și copii, lipsită de afectivitate, de dragoste (2010, p.139).

Același autor consideră că este necesar să facem diferența între două situații cu efecte negative puternice asupra copilului, respectiv starea de privațiune (a nu avea ceva încă de la început) și starea de privare (pierdere sau deprivare de ceva de a fost deja obținut). Cei care nu și-au cunoscut niciodată părinții și, ca urmare, nu și-au format atașamentul afectiv necesar, resimt starea de privațiune în care se află, stare ce favorizează dezvoltarea sentimentului de instabilitate în relație cu adulții. Așadar, prezența și acțiunea familiei de origine sunt indispensabile pentru evitarea unor asemenea destine, atât de periclate (2010, p.141).

Teoria dezorganizării familiale

Pentru a înțelege ce înseamnă o familie dezorganizată, W.J. Goode (1961) face o clasificare a acestei tipologii familiale:

familia incomplet unită sau nelegitimă (concubinaj);

familia dezmembrată ca urmare a îndepărtării unuia dintre soți prin: divorț, separare, părăsire;

familia tip “cămin gol” în cadrul căreia părinții trăiesc împreună, însă relaționarea și comunicarea sunt realizate minimal, fără a fi unul pentru altul suport emoțional;

familia în criză, datorită unor cauze ce determină absența temporară sau permanentă a unuia dintre soți: decesul, detenția, concentratrea, războiul, etc.;

existența în familie a unor situații care determina fundamental eșecurile comportamentului de rol marital: retardarea mintala severă a copilului, psihoza copilului sau a partenerului, boli cronice incurabile,etc.

Conform același surse, există și familii care sunt organizate, dar se caracterizează prin „accentuate stări conflictuale de intensitate diferită și care se pot întinde pe o lungă perioadă de timp. În situația în care intensitatea, conținutul, forma de manifestare și frecvența conflictelor conjugale capătă valențe dezorganizatoare acestea devin simptome pentru sindromul disfuncțional familial”.

Profesorul universitar doctor Elena Zamfir, șef de Catedră Asistență Socială și Psihologie Socială din cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, este de părere că „cea mai mare problemă a zilei de astăzi este lipsa de repere morale și spirituale. Omul de astăzi nu mai are o orientare spre valorile ce dau stabilitate familiei. Societatea omenească s-a schimbat, și-a schimbat structurile, politicile pentru familie și educație și toate acestea au afectat viața și dimensiunea a familiei. Dacă este să vorbim despre rezolvarea problemei, cred că în primul rând trebuie schimbate politicile față de familie și educarea tinerei generații. Este sigurul lucru care poate duce spre salvarea de la această decădere a familiei și a individului" (Dascălu,2010).

I.4.Evaluarea avortului- importanța fenomenului în date statistici

România ocupă un îngrijorător loc 4 la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește întreruperile de sarcini nedorite pe an, fiind pe poziția a 6‐a la nivel global, cu un număr total al întreruperilor de aproximativ 100.000 ‐ 128.000 pe an. Cifra totală, aferentă anului 2011, este în descreștere față de 1990 – an când s‐au înregistrat cifre record la numărul întreruperilor de sarcină, dar suficient de îngrijorătoare, statul român având, așadar, o serioasă provocare căreia însă, la acest moment nu‐i răspunde corespunzător (Alexandru,2012,p.3).

Din afirmațiile unui psihoterapeut din cadrul Asociației ProVita, București, Roxana Puiu, invitată într-o emisiune “Universul credinței” (TVR, decembrie 2014) aflăm că, din cercetările realizate, din păcate, la ora actuală, unul din doi copii sunt avortați, iar România a ajuns pe primul loc în Europa cu privire la acest fenomen.

Graficul de mai jos reflectă evoluția sinuoasă a acestui fenomen din 1958 până în 2011 din România, următorul comparând situația din țara noastră cu cea a altor țări.

Figura 1. : Evoluție întreruperi sarcini nedorite România 1958 ‐ 2011

Sursă: Alexandru,Violeta, Mihai,Raluca,Institutul pentru Politici Publice,București,2012,p.11

Un alt grafic surprinde evoluția întreruperilor de sarcină din România comparativ cu alte state europene:

Figura 2. : Evoluție întreruperi de sarcină România vs.alte state europene (Bulgaria,Polonia,Ungaria)

Sursă: Alexandru,Violeta, Mihai,Raluca,Institutul pentru Politici Publice,București,2012,p.11

Așa cum observăm din aceste figuri, România a întregistrat o creștere spectaculoasă a acestui fenomen în 1990, odată cu liberalizarea avortului, în acest moment înregistrându-se o continuă descreștere a numărului de sarcini. În pofida acestui aspect, România înregistrează valori superioare comparativ cu alte state europene.

Din datele puse la dispoziție de Institutul Național pentru Politici Publice, putem observa și grupele de vârstă la nivelul populației feminine la care se înregistrează cea mai crescută pondere de înreruperi de sarcină. Astfel, din figura 3 deducem că 68% dintre femeile fertile din România au vârsta cuprinsă între 20 și 34 de ani, respectiv 23%-20-24 de ani; 23%-30-34 de ani și 22% 25-29 de ani. Ceea ce este cel mai alarmant este procentul de 10% al celor cuprinde cu vârsta între 15-19 ani, dar și acel 1% privind vârsta sub 15 ani.

Figura 3. : Pondere întreruperi de sarcină pe grupe de vârstă la nivelul populației feminine fertile din 2011

Sursă: Alexandru,Violeta, Mihai,Raluca,Institutul pentru Politici Publice,București,2012,p.12

În anul 2013 se menține o situație asemănătoare cu anul precedent, astfel încât din totalul avorturilor, 53,4% au fost făcute de către tinerele cu vârsta sub 30 de ani. Intensitatea cea mai mare a avorturilor s-a înregistrat la grupa de vârstă 25-29 ani (23,7% din totalul întreruperilor de sarcină) (Situația demografică a României în anul 2013, figura 9, 2014, pag.16).

Figura 4. : Numărul întreruperilor de sarcină,pe grupe de vârstă în anii 2012 și 2013

Sursă: Situația demografică a României în anul 2013,figura 9, 2014, pag.16

Acest fenomen capătă o amploare și mai mare dacă luam în calcul și toate consecințele ce apar după un asemenea act, consecințe nu numai asupra femeii în cauză

( consecințe medicale, psihologice), ci și aspra partenerului acesteia, a familiei și a relațiilor familiale (destrămarea familiilor, divoțul) , precum și asupra societății.

Studiul "Generații și Gen" arată că foarte puține cupluri își doresc mai mult de unul sau doi copii. Mai îngrijorător este faptul că peste 70% dintre cupluri au declarat că nu își doresc deloc copii. Aspectele financiare – situația financiară, munca plătită a femeilor – sunt determinante în decizia de a (mai) avea un copil, ele fiind cele care vor avea cel mai mult de suferit la venirea pe lume a unui copil.

„Emanciparea femeii și participarea crescândă a acesteia la activități economice în afara gospodăriei, intensificarea fenomenului de migrație, reducerea influenței normelor culturale, creșterea mobilității sociale, sporirea cheltuielilor pentru creșterea și educarea copiilor, incertitudinea și stresul sunt tot atâția factori care au dus la scăderea natalității”(Evoluția natalității și fertilității în România, 2012).

Plecând de la o analiză a Fundației Soros România,, putem spune că „cei mai mulți dintre cetățenii români resping din punct de vedere moral avortul. Însă procentul celor mai conservatori a scăzut de la 56% în 2005, la 52% în 2008 și apoi la 43% în 2011. Este o tendință ce nu arată semne de inversare. Totodată, procentul celor care ar fi dispuși să accepte o îngrădire legală a avortului este mai mic, de aproximativ o treime dintre cetățeni. Există o disponibilitate ridicată de acceptare a întreruperii voluntare a sarcinii în situații de urgență, când viața sau sănătatea mamei sau a fătului sunt puse în pericol” (Voicu,2011,p.11).

“Trăim într-o lume în care mentalitățile pro-avort domină. Aceasta este o constatare pe care nimeni nu o poate infirma. Nici măcar cei care acceptă avortul ca o soluție de viață.

Conform datelor Institutului Allan Guttmacher, la ora actuală, 40,8% din populația lumii trăiește de fapt în țări în care avortul este permis fără restricții. Într-un alt grup masiv, adică 33,2%, se află țările în care avortul este acceptat pe motive socio-economice, iar restul, cu excepții nesemnificative, se pronunță pentru avort numai în cazul salvării mamei”(Ciochină,Iftime,2003,pp.33-34).

Putem concluziona prin faptul că țara noastră se menține încă în topul țărilor cu cea mai mare rată a avorturilor, iar explicațiile acestei stări de fapt pot fi următoarele:

existența, încă, a unei slabe educații sanitare a populației feminine (conștientizarea încă insuficientă a riscurilor manevrei, a repercusiunilor asupra sănătății fizice, psihice și reproductive);

receptivitatea redusă a populației feminine la mesajele educației sanitare, stare de fapt care este în strânsă legătură cu nivelul precar al cunoștințelor în acest domeniu;

slaba instruire în ceea ce priveste regulile planificării familiale;

accesibilitatea redusă la metode contraceptive moderne, datorită costurilor ridicate, persistenței unei mentalități încă „tradiționale” în ceea ce privește utilizarea lor, neîncrederii în eficiența acestora etc (Miftode, Răzvan, p.236).

II.PERSPECTIVE PRIVIND MENTALITĂȚILE ABORTVIE/

CAUZE,MOTIVE ALE RECURGERII LA AVORT

Individul uman de astăzi poate fi considerat drept „ prizonierul unui subiectivism exacerbat”(Iftime,2010) , asumându-și o libertate nelimitată. Același autor consideră că viața umană, în orice stadiu ar fi, pornește de la demnitatea și valoarea ei inerentă și trebuie protejată din momentul concepției până în cel al morții naturale. Însă, civilizația modernă, odată cu legalizarea avortului, a devenit mult mai permisivă față de crimele îndreptate împotriva demnității vieții, iar această problematică a avortului este dezbătută, în cele prezentate mai jos, din mai multe perspective, precum și a cauzelor ce stau la baza practicării acestui act.

II.1.Perspectiva religioasă/ cauze morale

Un prim aspect din această perspectivă se referă la momentul considerat a fi începutul vieții. Din perspectivă religioasă, viața umană începe odată cu conceperea. “Fiecare ființă umană fiind creată de către Dumnezeu, poartă chipul lui Dumnezeu și primește darul vieții pentru a‐L slăvi pe Dumnezeu și a se bucura de comuniunea veșnică cu El. Învățătura creștină insistă, așadar, asupra sfințeniei vieții omenești din momentul concepției”(Breck,2001,p.125).

Conform aceluiași autor, există și unele excepții din această perspectivă, cum ar fi acele cazuri, tot mai rare, privind alegerea medicală ce trebuie făcută între viața mamei și viață copilului nenăscut, fiind moral să se acorde prioritate mamei. “Aceasta nu pentru că ea ar fi o “persoană” integră, în timp ce copilul este doar o “viață potențială” – deoarece amândoi sunt oameni, în aceeași măsură – ci pentru că mama își are locul ei și responsabilitatea ei în familie, unde prezența sa iubitoare influențează direct viața soțului și a celorlalți copii ai săi”(2001,p.126).

Alte două cauze ce sunt invocate ca fiind justificate pentru avort sunt traumele violului și ale incestului, ambele acte fiind, prin natura lor, brutale și dezumanizante. Deși cazurile de acest fel sunt foarte rare, când o femeie devine victimă a unui asemenea act, ar trebui să caute imediat un tratament medical pentru a opri concepția cât mai rapid, cel mult o zi fără a exista riscul de a avorta un “ rod al concepției”, recunoscut de către Biserică drept o “persoană” umană, un “individ” uman. În ceea ce privesc cazurile în care există pericolul ca fătul să fie anormal și să prezinte un handicap cu care să trăiască toată viața, Biserica nu poate și nici nu acceptă avortul, neexistând o explicație pentru avortarea unor astfel de copii, decât aceea că se ucide un nou‐născut “anormal”, care poate supraviețui cu îngrijirea medical necesară și îngrijirea părintească plină de iubire (Breck, 2001, pp.126-127).

II.2.Perspectiva socială /cauze socio-economice

Din această perspectivă, avortul poate fi explicat ca o consecință directă a mentalităților. Mentalitatea care străbate astăzi societatea, de la instituțiile statului la omul singur sau integrat familiei, induce modul nefast al schimbărilor în salturi.

Într-un articol, Irina Nastasiu afirmă faptul că societatea de astăzi promovează metodele contraceptive ca alternative la avort. „Utilizarea contraceptiei pe scară largă, în România, și-a arătat, însă, efectele, rata avorturilor menținându-se, în continuare, la un nivel foarte ridicat. De asemenea, absolut toate mijloacele contraceptive hormonale sunt abortive. Efectele ucigașe ale contraceptivelor sunt, însă, cu totul ignorate de statul român” (Nastasiu,2013).

Societatea a devenit prea tolerantă la noile comportamente sexuale, iar formula ei de funcționare nu mai este asociată cu stabilitatea, echilibrul, moralitatea și durabilitatea. Un element important și nou pentru modul de a gândi și de a trăi al omului de astăzi îl reprezintă limitarea numărului de copii. Dacă până nu demult lumea trăia sub îndemnul biblic: “creșteți și vă înmulțiți”, astăzi lumea fuge de acest îndemn urmându-și instinctul într-o manieră hedonistă. Nu există vre-un motiv important care să justifice avortul. El poate fi înțeles mai degrabă ca un fenomen social, potențat de vulnerabilitățile omului, dintre care cea mai evidentă este acceptarea comodității (Chinez, 2013).

Același autor este de părere că, atunci când vine vorba despre un avort, femeile invocă un arsenal de motive pentru a-și justifica decizia de a nu da naștere unui copil. O sarcină nedorită poate avea la bază motivul refuzului unui copil, dar și o situație defavorabilă primirii lui determinată de anumite condiții conjecturale în care se află femeia sau familia.

În ceea ce privesc condițiile economice, pot să existe cazuri în care sarcina poate constitui o circumstanță agravantă care influențează asupra sănătății psihice a mamei. „Uneori există temerea că acela care se va naște va avea asemenea condiții de viață încât s-ar părea că ar fi mai bine pentru el să nu se nască” (EV 58). În acest caz sunt puse față în față persoana umană și condițiile economice: în confruntare prevalează condițiile economice. În ceea ce privesc condițiile sociale, cum ar fi numărul copiilor, obligația educării reprezintă unele dificultăți pe care femeile le invocă pentru a-și justifica decizia și care pot să stingă în femeie dorința de a avea un copil,dar niciodată aceste motive nu legitimează recurgerea la un avort. „De fiecare dată trebuie înfruntată, rezolvată sau îndepărtată acea dificultate, nu suprimată viața, care constituie un bun superior, care nu poate fi comparat și măsurat cu oricare alt bine care ar veni în conflict cu ea. Avortul nu este cale sau mijloc de reglementare a nașterilor sau a procreației responsabile, iar dacă cineva îl vede ca pe un remediu în fața unei sarcini neprevăzute sau după un act sexual iresponsabil, acest remediu este inacceptabil (Chinez,2013).

Chinez I. consideră că „din punct de vedere ontologic, persoana are prioritate față de societate, întrucât la baza originii societății se află persoana umană. Societatea este, deci, pentru persoane și a persoanelor. De aceea, atunci când societatea autorizează uciderea directă a unei persoane nevinovate lovește valoarea de bază a întregii societăți și a fiecărei persoane”(2013).

“Avortul a devenit un fenomen care polarizează atenția întregii societăți. Atenuarea lui nu depinde de câțiva factori, ci solicită participarea tuturor actorilor sociali. Deși este înregistrat ca o realitate incontestabilă, care, prin consecințele sale, amenință viața tuturor, la nivelele decizionale, mai ales de administrație și clasa politică, se manifestă o anumită ignoranță în gestionarea sa.”(Ciochină,Iftimie, 2003, pp.33-41).

II.3.Perspectiva medicală / cauze medicale

Din această perspectivă, avortul medical are la bază strict motive medicale-materne sau fetale, dintre care putem exemplifica: cauze materne (afecțiuni cardiance; boli infecțioase-rubeola; tuberculoza pulmonară; sifilis; endocrinopatii-boli hormonale; boli neurologice; boli psihice; boli renale; etc) și cauze fetale (anencefalie; hidrocefalie; polimalformații) (Bunescu, 2000, p. 12).

De asemenea, tot în cadrul acestei perspective intervine și avortul spontan ce are la bază cauze externe, ce nu depind de mamă, fiind o întrerupere neimpusă a sarcinii. Dintre cauze, putem enumera cauzele fetale (dereglările numărului sau calității cromozomilor în celulele fătului) și cauze materne (prezența infecției persistente în organismului matern-infecții virale, bacteriene, micotice; boli cornice-hipertensiunea arterială cronică,diabetul zaharat; dereglarea imunității, incompatibilitatea rezus-factor al fătului cu Rh-ul mamei; probleme ginecologice; tulburări endocrine, hormonale din partea ovarelor; factorii psihogeni-stres, nervozitate excesivă; intoxicațiile acute și cronice apărute în primele săptămâni de graviditate) (Gross,Moldovan, 2008,p.203).

Din perspectivă medicală se consideră că avortul este justificat întru-cât are la bază doar motive de această natură, motive exterioare care nu o pot învinui pe femeia în cauză.

II.4. Perspectiva psihologică /cauze psiho-afective

Factorii de natură psihologică pot constitui cauze ce conduc la un avort. Există studii ce consideră că există o legătură între stresul cotidian și decizia femeii de a avorta. Mai mult decât atât, între mamă și făt există o legătură incontestabilă, iar toate stările negative, dezechilibrele emoționale prin care poate trece femeia însărcinată afectează și fătul din pântecele său. Stresul are tendința de a impinge persoana spre tabieuri periculoase pentru viața fătului, cum ar fi consumul de tutun, de alcool ce afectează profund dezvoltarea fătului (Ganciu,2013).

Ganciu D. identifică printre stările psihologice cu un impact profund asupra deciziei de a întrerupe o sarcină, stări ce,uneori, se transformă în adevărate traume psihologice profunte: un divorț, o pierdere a unei persoane dragi prin deces; probleme financiare foarte grave (un faliment, o pierdere brusca a locului de munca); probleme familiale grave,etc. Și, să nu uităm faptul că, toate aceste dispoziții psihologice influențează funcționarea organismului din punct de vedere fizic, iar majoritatea afecțiunilor somatice au cauze psihologice. La acestea, se poate adăuga și depresia ce reprezintă un real pericol pentru femeia însărcinată. O femeie depresivă are tendința să se neglijeze, fiind incapabilă să se îngrijească singură: hrănire deficitară; consum de alcool; consum de droguri; consum excesiv de cofeină; fumat; tentativa de sinucidere,iar toate acestea pot conduce la un avort( Ganciu,2013).

Printre puținele acte ce aduc o atingere atât de profundă sanctității vieții umane se numără avortul, un act ce nu rămâne fără consecințe fizico-emoționale. Avortul este un act distrugător pentru o femeie, dincolo de ipoteze precum că acest lucru îi oferă putere, control asupra propriei vieți. Consecințele majore și efectele ireversibile se răsfrând direct și pe termen lung asupra femeii,și nu numai, și asupra partenerulu său, a familiei, a societății.

Dincolo de consecințele fiziologice, experiența avortului lasă în urmă răni adânci în sufletul femeii care a ales această cale, iar amalgamul de consecințe generate de acest fenomen, din perspectivă psihologică, poartă denumirea de sindromul post-avort și poate apărea la unele femei imediat dupa efectuarea avortului sau la ani de zile. Dintre reacțiile acestui sindrom post-avort putem da ca exemple sentimentul de eliberare de sub povara unei sarcini nedorite, sentimentul de durere și vinovăție, sentimentul de negare, sentimente de rușine, de jenă,etc., toate acestea putând determina adevărate psihoze depresive cu idei de culpabilitate, stări anxioase, complexe sexuale, frigiditate, etc.

Conform aceleiași surse, avortul este privit uneori ca o portiță de ieșire dintr-o situație dramatică în care se poate afla o femeie, însă acesta nu reprezintă decât începutul unor neliniști și drame interioare profunde. Pentru a face față acestor traume emoționale, femeia își dezvoltă un set de mecanisme de apărare ce includ raționalizarea deciziei, aceasta căutând să își justifice fapta prin invocarea unei serii de motive pentru care nu putea păstra sarcina. Dintre aceste mecanisme, putem enumera refularea, care apare când femeia își șterge din minte orice sentiment negativ privind avortul. Uneori mai pot apărea astfel de sentimente, care sunt rapid anihilate în conștiință, evitând reflecția asupra gândurilor care apar. În unele situații intervine reprimarea când femeia nu este conștientă de niciun sentiment negativ pe care l-ar putea avea în legătură cu avortul. Pot apărea situații în care o femeie își reprimă nu numai sentimentele dureroase, dar și detaliile efective ale acelei experiențe. Un alt mecanism este reprezentat de compensare ce intervine atunci când femeia rămâne însărcinată imediat după un avort, încercând astfel să compenseze pierderea primului copil. La unele femei se produce reacția inversă reprimării sentimentelor neplăcute legate de avort prin adoptarea unui comportament corespunzător opusului acelor sentimente, spre exemplu militarea pentru dreptul femeii la avort – “libera alegere”.

Există și o terapie privind consecințele de natură psihologică determinate de un astfel de act, respectiv terapia post-avort care cuprinde, conform sursei menționate mai sus, mai multe etape, dintre care enumerăm:

ieșirea din negare, prin acceptarea faptului că avortul a avut o influență puternică asupra vieții psihice și sociale;

recunoașterea adevăratelor sentimente și a pierderii reale,exprimarea sentimentelor poate fi o experiență dureroasă în măsura în care aceste emoții nu sunt exprimate, ele putând avea efecte negative asupra psihicului femeii;

împăcarea cu sine;

exprimarea suferinței, etapa eliberării din starea de tristețe provocată de pierderea copilului, fiind momentul cu cea mai mare încărcătură emoțională, femeia trecând prin diverse stări afective;

asumarea responsabilității și acceptarea răspunderii pentru actul săvârșit;

etapa iertării ce constă în iertarea de sine și iertarea celorlalți implicați direct sau indirect în producerea avortului.

II.5. Perspectiva juridică

Această perspectivă are în atenție dreptul mamei de a hotărî asupra a ceea ce urmează să se întâmple cu propriul ei corp și dreptul la viață al fătului.

Rezoluția nr. 1607 din 2008 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind accesul la avort sigur și legal, recunoaște în primul rând dreptul femeii însărcinate de a decide cu privire la realizarea unui avort. Drepturile fătului nu sunt total ignorate, dar sunt recunoscute doar într-o mică măsură și doar condiționat, dacă nu contravin unui interes (oricât de mic, dar legal sau cel puțin legitim) al mamei (Franț,2013,p.50).

„Astăzi, la nivel legislativ, avortul nu mai este considerat o culpa sau infracțiune, ci este asimilat, în generel, ca un drept al femeii. În spațiul vestic, dezbaterea cu privire la avort a fost determinată atât de promovarea dreptului femeilor la auto-determinare (prin mișcările de emancipare ale femeilor), cât și de schimbarea viziunii asupra sexualității și a vieții maritale, de progresul tehnologiei medicale și de creșterea populatiei. Mișcările pro-avort au la bază două valori fundamentale pentru a susține legalitatea avortului: sanctitatea individualității și integritatea alegerii personale din care a derivat ulterior dreptul femeilor la auto-determinare. Acest drept implica existența unei sfere de decizii pe care femeia le poate lua fără interventia altora sau a statului” (Dumitrașcu,2012).

Dreptul la viață „reprezintă un drept fundamental al omului, care, prin importanța sa depășește sfera interesului personal, având relevanță pentru întreaga societate. De aceea, aceste drept fundamental capătă o dimensiune socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele și convențiile internaționale, dar și prin normele dreptului intern(Ruxandra Răducanu).

Același autor apreciază dreptul la viață al oricărei persoane este garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează, în același timp, și cazurile în care se poate aduce atingere acestuia. În articolul 1 se precizează că: "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege." Dispozițiile articolului 2 vin în completare arătând că "moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale; pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute; pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție”.

Conform celor afirmate de Răducanu R., Comisia Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că termenul "orice persoană" folosit în textul Convenției nu poate fi aplicat unui copil care nu s-a născut. Prin prevederile Convenției nu este recunoscut și garantat fetusului un drept la viață absolut, deoarece viața acestuia este intim legată de viața femeii care îl poartă și nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera că articolul 2 se aplică și fetusului și că protecția acordată de acest articol ar trebui, în absența unor limitări exprese să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul este interzis, chiar și atunci când sarcina ar pune în pericol viața mamei. Acest lucru ar însemna că viața fetusului ar fi considerată ca fiind mai prețioasă decât viața mamei însărcinate”.

Nu doar din punct de vedere științific, ci și din perspectivă sociologică, psihologică și religoasă, rezultă, în mod necesar, că omul este om de la zămislire, fiind o unitate psihosomatică unică și irepetabilă care trebuie să se bucure, fără excepție, de protecție. Cu toate acestea, legea nu recunoaște răul făcut de avort, iar societatea românească în ansamblul său a transformat avortul într-un act banal, benign și foarte accesibil. Așadar, „din secunda în care prima celulă a trupului uman se formează, fie prin fecundarea ovulului de către spermatozoid (concepție), fie prin procesul de fiziune embrionară (cazul gemenilor), acea celulă poartă în sine demnitatea umană și dreptul inalienabil la viață. De aceea nu putem accepta că chipul minunat al pruncilor din perioada intra-uterină este chipul unei non-persoane” (Mavrichi,2011).

Ne-am obișnuit să percepem mama și copilul ca fiind aceeași entitate. Trebuie, însă, să-i înțelegem ca pe două persoane separate, chiar din perioada prenatală, pornind de la argumentul oferit de medicii embriologi, care subliniază că cei doi au fluxuri de sânge diferite. „Toți părinții trebuie să știe că ființa pe care au conceput-o împreună este autonomă, că are dreptul să trăiască o viață numai a ei, care nu este nici a tatălui, nici a mamei, ci propria sa viață, care începe să se dezvolte in utero…”(Martino,2002, p.61).

II.6. Perspectiva biologică

Problema privind momentul a fi considerat începutul vieții este din nou ridicată dintr‐o perspectivă diferită, care încearcă să fundamenteze reflecția teologică pe datele biologice. Tehnologia modernă a permis studierea comportamentului individual al copilului în uter și a demonstrate că fătul are aceleași caracteristici ca și cele ale copilului deja născut. Toate etapele evoluției intrauterine constituie nu etapele oricărei ființe, ci ale uneia înzestrate cu suflet rațional. Datele biologiei ne permit astăzi să constatăm că ființa umană își începe ciclul vital de la forma zigotului, de la fuziunea gameților, fiind același individ biologic cu adultul de mai târziu (Ciochină,Iftimie, 2003,p.16).

Un medic american ginecolog Bernard Nathanson, fost director al unei clinici speciale de avorturi a ajuns la concluzia c㠄fătul este ființă omenească separată, cu toate caracterele personale specifice. Pentru fundamentarea concluziilor sale, Nathanson a folosit filmarea cu ultrasunete a avortului unui făt de 12 săptămâni. Video-caseta înregistrată, care poartă titlul „strigătul mut” ” dovedește că:

fătul presimte amenințarea instrumentului ucigaș al avortului;

manifestă perceperea pericolului care reiese din următoarele acțiuni;

se mișcă într-un mod violent și agitat;

cresc bătăile inimii de la 140 la 200 pe minut;

deschide gura larg ca într-un „strigăt mut.

Astăzi, concluziile lui Nathanson au fost depășite de medicina nucleară care constată că:

la 18 zile de la concepere se face simțită bătaia inimii fătului și se pune în funcțiune sistemul circulator;

la 5 săptămâni se văd clar nasul, obrajii și degetele fătului;

la 6 săptămâni începe să funcționeze sistemul nervos, se distinge clar scheletul și începe să funcționeze stomacul, rinichii și ficatul fătului;

la 7 săptămâni se fac simțite undele encefalice, micuțul copil are toate organele interne și externe definitiv conturate;

la 10 săptămâni copilul nenăscut are toate caracteristicile pe care le vedem clar la copil după nașterea sa.

Contrar celor afirmate, Jeff Mitchel consideră că nu putem fi de acord cu ideea că viața începe în momentul concepției decât dacă considerăm că ființa umană este strict rezultatul unei uniuni între două materiale genetice diferite. Ființa umană este mai degrabă rezultatul unui ciclu continuu de dezvoltare atât fizică cât și psihică. Abilitățile care disting ființa umană de alte specii, precum conștiința de sine, vorbirea și gândirea abstractă, se dezvoltă în luni, chiar ani de la naștere (Mitchell,2010,pp.39-45).

III.LEGISLAȚIA PRIVIND PROBLEMATICA AVORTULUI ȘI ALTERNATIVE

Legislația română în privința avortului a cunoscut fluctuații majore, începând cu interzicerea aproape totală a avortului prin Decretul nr. 770/1966 care a avut drept urmare realizarea multor avorturi ilegale ce au dus, adesea, la moartea femeii care a avortat, continuând cu liberalizarea totală a avortului, după Revoluția din 1989 care a determinat o scădere drastică a sporului demografic și încheind cu permiterea avortului în primele paisprezece săptămâni de sarcină, la simpla cerere a femeii însărcinate ce ne face să ne punem întrebarea dacă există vreun minim interes al legiuitorului față de făt. Totuși, Noul Cod penal în vigoare (Legea nr.286/2009) aduce incriminări suplimentare, arătând că este avut în vedere, într-o anumită măsură, și interesul fătului. Însă, sunt în continuare multe aspecte care trebuie lămurite, inclusiv stabilirea clară a drepturilor fătului (Franț, 2014,p.1).

III.1.Cadru legal privind agresiunile contra fătului

Reglementarea penală actuală prezintă infracțiunile ce implică femeia gravidă și produsul de concepție în articolul 177 (Pruncuciderea), articolul 185 (Provocarea ilegală a avortului) precum și ca element circumstanțial pentru existența infracțiunii de omor deosebit de grav (articolul 176 alin. 1 lit. e Codul Penal), vătămarea corporală gravă (articolul 182 alin. 2), infracțiuni în care starea de graviditate are rolul unei condiții pentru ca femeia aflată într-o astfel de situație să poată fi subiect activ sau pasiv, protejat de legea penală (Ciobanu,2011,p.3).

Același autor consideră că „avortul implică o abordare complexă întrucât protejează viața, integritatea corporală și sănătatea femeii, viitoare mamă în principal și în subsidiar apariția unei noi vieți. În România există în prezent o libertate totală a vieții sexuale. Lucrurile nu au stat dintotdeauna astfel: în trecut, într-un context în care politica statului interzicea utilizarea mijloacelor contraceptive și se dorea atingerea unei cote demografice demne de aplaudat, Codul penal anterior incrimina faptele de avort prin articolele 185-188, care ulterior au fost dezincriminate prin Decretul-lege 1/1989. Avortul delictual, empiric subzistă și astăzi, consecințele sale dramatice punându-și accentul în viața și sănătatea femeii”(2011, p.4).

„Pruncuciderea aduce atingere dreptului la viață al noului născut, relațiile sociale referitoare la acest drept impunând respectarea vieții încă de la debutul ei” (Cioclei, 2009,p.79).

„Infracțiunea de pruncucidere este considerată de majoritatea doctrinei ca fiind o faptă de omor în esență, supusă însă unei sancțiuni atenuate” (Dongoroz,2003, p.191). Dongoroz V. afirmă faptul că „nevoia incriminării acestei fapte a apărut datorită progreselor din științele medicale, dar și pe fondul evoluției societății și , pe cale de consecință, a procesului de umanizare progresivă a sistemului penal. Prezența acestei infracțiuni apără tocmai o persoană în viață, fiind depășită sfera discuției cu privire la făt. Astfel se observă ca legiuitorul nu a avut în vedere stadiul ce precedă nașterea și starea nou-născutului înainte de naștere” (2003,p.191).

În cazul medicinei legale când se analizează infracțiunea pruncuciderii, se accentuează ideea că „moartea unui „nou-născut” se poate produce intrauterin, deci înainte de naștere, în timpul sau după naștere. Atunci când se vorbește de viabilitatea nou-născutului se afirmă că aceasta nu este posibilă sub 1500-1700 grame, deci sub luna a VII-a de sarcină, ce exprimă limita extremă a viabilității, în afara unor condiții speciale de îngrijire. Trebuie evidențiate și eventualele malformații congenitale incompatibile cu viața sau afecțiunile contractate intrauterin” (Beliș,2002,p.263 ).

„Avortul reprezintă în prezent, acea acțiune prin care se întrerupe sarcina, prin mijloace diverse. Fapta de provocare a avortului reprezintă pericol social dacă nu se realizează în condiții de siguranță pentru viața femeii însărcinate și pentru reușita intervenției. Manoperele abortive, realizate într-un cadru impropriu, pot conduce, în caz de nereușită, la nașterea unor copii cu malformații. Din cauza acestor considerente, precum și pentru asigurarea sporului de natalitate, a fost reincriminată fapta de provocare ilegală a avortului” (Toader,2011, pp. 86-87).

Înainte de reglementarea actuală, prin Decretul 770/1966 întreruperile de sarcină au fost interzise, iar prin Decretul 771/1966 avortul a fost incriminat din nou (prin Decretul nr. 496 din 30 septembrie 1957 a existat o oarecare liberalizare a avortului, acesta putând fi efectuat la cererea femeii gravide). Existau unele excepții, dar foarte stricte determinate de rațiuni medicale, etnice sau demografice. Medicul era obligat să anunțe imediat procuratura sau, dacă nu exista posibilitatea, în primele 24 de ore de la internare. Procurorul stabilea, pe baza avizului medicului legist, dacă întreruperea a fost sau nu necesară. Se pedepsea și femeia care își întrerupea singură sarcina (Ciobanu,2011,p.4).

III.2. Noul Cod Penal (Legea nr.286/2009)

În Noul Cod Penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 se poate întâlni un nou capitol, denumit „Agresiuni contra fătului” ce include în cuprinsul său două infracțiuni: la articolul 201 este incriminată întreruperea cursului sarcinii, iar în articolul 202, vătămarea fătului.

Întreruperea cursului sarcinii

Art. 201 din Noul Cod Penal incriminează infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii.

Analizând acest articol, putem afirma că el „reprezintă fapta de provocare ilegală a avortului existentță înactualul Cod penal, numai că este prevăzută sub denumirea marginală (nomen juris) a urmării imediate a acestei fapte, întreruperea cursului sarcinii. S-a operat la această schimbare deoarece s-a simțit nevoia unei protecții suplimentare a fătului dincolo de perioada de 24 de săptămâni, termen până la care se poate pune în discuție avortul”(Ciobanu,2011,p.9).

Același autor consideră că „ în cazul infracțiunii din acest articol este important de menționat faptul că textul din noul Cod penal cuprinde la alin. (1) lit. b) și indicarea calității subiectului activ, aceea de a nu fi medic de specialitate în materie de obstetrică-ginecologie și având drept de practică medicală în această specialitate. Tot în scopul de a identifica subiectul activ fără riscul unei interpretări deficitare, s-a precizat în mod explicit nepedepsirea femeii însărcinate care comite această faptă (Expunerea de motive a Noului Cod Penal,pag.37). Fapta comisă de femeia însărcinată este o infracțiune dar aceasta nu va fi sancționată dar în situația în care există participanți, aceștia vor răspunde penal” (2011,p.9).

Ciobanu V. concluzionează că „obiectul juridic al acestei infracțiuni este unul complex. Se protejează viața, integritatea fizică, sănătatea femeii însărcinate, precum și libertatea acesteia de a duce la bun sfârșit o sarcină și de a naște, precum și produsul de concepție ca viață în curs de devenire, implicând și integritatea fizică și sănătatea nou-născutului (nașterea unor copii normali, fără malformații). Elementele schemei infracțiunii coincid în cea mai mare măsură cu schema infracțiunii de avort. Noutatea poate fi regăsită în cazul subiectului activ, unde se reduce sfera specialității medicului la obstetrică-ginecologie, existând și obligația acestuia de a avea un drept de liberă practică în domeniul menționat” (2011, p.9).

Vătămarea fătului

În art. 202 al Noului Cod Penal este introdus textul unei noi infracțiuni, aceea de vătămare a fătului.

„Prin intermediul acesteia se urmărește modernizarea dreptului penal român, care încearcă astfel să protejeze viața dincolo de limitele percepției simțurilor umane clasice, depășire realizată cu ajutorul progreselor științifice. În prezent nu se oferă o protecție concretă a fătului între momentul declanșării procesului nașterii (care depășește intervalul în care infracțiunea ar fi încadrată drept avort) și cel al încheierii acestui proces, moment din care atingerea vieții nou-născutului atrage implicarea altor infracțiuni și, pe cale de consecință, a altor sancțiuni (Ciobanu,2011,p.10).

Conform aceluiași autor, săvârșirea acestor fapte de violență asupra fătului sau asupra mamei trebuie să aibă loc „în timpul nașterii” sau „în timpul sarcinii”. Intenția este necesară în cazurile prevăzute la alin. (1)-(4), iar culpa reduce la jumătate limitele speciale ale pedepsei. Există și două cazuri de nepedepsire: medicul sau persoana autorizată să asiste nașterea sau să urmărească sarcina nu se va sancționa în cazul în care primează interesul femeii gravide sau fătului ca urmare a riscului atras de actul medical – alin. (6) iar femeia însărcinată care produce vătămarea fătului în timpul sarcinii de asemenea nu se va pedepsi – alin. (7).

Ciobanu consideră, de asemenea, că prin articolul 202 va exista posibilitatea soluționării problemelor legate de agresiunile săvârșite direct asupra fătului după parcurgerea primelor șase luni de viață intrauterină. Aceste probleme sunt legate de faptul că, din punct de vedere medico-legal se poate vorbi de avort în primele 24 săptămâni de viață (în mod excepțional, legea prevăzând ca limită termenul de 14 săptămâni), după care expulzarea produsului de concepție, indiferent de motivul intervenit, reprezintă o naștere prematură, nu un avort. Fătul va deveni subiect pasiv în mod direct, toate acțiunile fiind îndreptate împotriva integrității și a existenței sale” (2011,p.11).

III.3.Dreptul la viață în lumina instrumentelor internaționale

În ceea ce privește dreptul la viață vom avea în vedere câteva aspecte principale reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin prisma unor prevederi ale acesteia. Astfel, Pactul privitor la drepturile civile și politice cuprinde în articolul 6, punctul 1 faptul că „dreptul la viață este inerent persoanei umane”. Acest drept la viață trebuie apărat, conform articolului 4 al Convenției Americane a Drepturilor Omului „în general cu începere de la data concepției”. Și Convenția de la Oviedo asupra drepturilor omului și biomedicinei încearcă să eludeze definirea conceptului de „persoană”, lăsând statelor membre această atribuție (Ciobanu,2011,pp.5-6).

„În articolul 2 al Convenției europene a drepturilor omului este prevăzut dreptul la viață al fiecărei persoane. Prima teză a alineatului 1 introduce doi termeni extrem de importanți, pe care nu îi definește și nu îi delimitează. „Viață” și „persoană” devin prin esență, punctul central al reglementărilor ulterioare, fără de care acestea nu ar avea obiect fără a se ști în concret ce reprezintă. Așadar, în articolul 2 al Convenției nu se definește „persoana” a cărei „viață” este protejată de către Convenție” (Renucci, 2009, p.100).

Iorgovan și Tănăsescu consideră că „dreptul la viață poate fi privit în două accepțiuni. Una restrânsă, reținută și de Constituția României în articolul 22, care privește viața persoanei numai în sensul ei fizic ( și apreciată ca fiind o soluție eficientă din punct de vedere juridic ) iar într-un sens larg, viața persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerințe și dorințe ce se adaugă și permit existența fizică” (Iorgovan,Tănăsescu, 2004, p.36).

„ În cauza Vo c. Franța, în încercarea găsirii unei soluții problemei de a ști dacă în momentul în care o sarcină este întreruptă din culpă medicală (deci, fără voința mamei), fătul se bucură de protecție penală în lumina articolul 2 din Convenție, Curtea a decis că punctul de plecare îl constituie interpretarea dată de fiecare stat în parte. Este admis faptul că nu există o soluție unanim acceptată la nivelul statelor și nu există nicio definiție științifică și juridică concretă cu privire la începutul vieții. Cel mult, se poate admite că embrionul/fătul au ca origine specia umană, dar Curtea are tocmai această atribuție, aceea de a găsi, în materia drepturilor omului, un pilon comun de la care statele pot interveni și dezvolta ulterior interpretări. Este un mod delicat al Curții de a lăsa drum liber unor lungi liste de viitoare cauze” (Popescu, 2004, p. 29).

Dreptul la viață reglementat prin articolul 2 trebuie și poate să se aplice embrionului și fătului întru-cât se poate face dovada existenței unei forme de viață cu ajutorul mijloacelor medicale actuale .Astfel, „embrionul nu poate fi redus la o entitate materială, deoarece s-ar considera astfel că femeia însărcinată a pierdut „ceva” care cu siguranță nu echivalează cu valoarea unei vieți”(Renucci, 2009, p.104).

III.4.Măsuri de protecție și instituții sociale implicate

Există câteva alternative promovate de către diferite asociații pentru viață ( de exemplu, Asociația Primul Pas, Iași; Fundația Solidarite și Speranță, Iași ; Asociația ProVita,etc) ce au ca scop prevenirea recurgerii la un avort.

Aceste asociații oferă gratuit următoarele servicii: 

teste de sarcină; 

trimiteri pentru consultații ginecologice și ecografii gratuite; 

consiliere pre-avort și post-avort, direct sau prin e-mail; 

informare cu privire la implicațiile și alternativele unui avort; 

oferire de ajutor material de urgență, atât înainte, cât și după naștere; 

găzduire; 

grup de suport pentru mămici; 

informare despre alte servicii de îngrijire.

Printre aceste alternative se numără, în primul rând, anumite drepturi și facilități

de care beneficiază femeia însărcinată, atât înainte de naștere,cât și după naștere.

De asemenea, alte indemnizații oferite sunt indemnizația unică la nașterea copilului, indemnizație pentru creșterea copilului, indemnizație pentru îngrijirea copilului bolnav, toate aceste oferite pentru a facilita creșterea unui copil, menite spre încurajarea femeilor de a renunța la decizia de a avorta.

O altă alternativă are în vedere centre maternale unde sunt primite femeile, tinerele și adolescentele însărcinate. Ele pot ramâne în aceste centre maternale cu masă și cazarea gratuite, până la un anumit timp după naștere. Un astfel de centru este Centrul Maternal Maternus din Iași ce oferă astfel de servicii, venind în ajutorarea cuplului mamă-copil.

Cu privire la măsurile de protecție se încurajează asistența maternală, plasamentul, adopția.

Asistența maternală

Plasamentul / încredințarea copilului la asistentul maternal este o măsură de protecție de tip familial realizată în interesul superior al copilului aflat în dificultate, prin care copilul este ocrotit în cadrul unei familii, alta decât cea biologică, de către o persoană special selectată și pregătită în acest scop. Este o măsură de îngrijire familială temporară (limitată în timp) planificată, care se încadrează în sistemul de servicii oferite copilului aflat în dificultate de către Serviciile Publice Specializate pentru Protecția Copilului (SPSPC) sau Organismele Private Autorizate (OPA). Ea oferă copilului posibilitatea de a trăi într-un mediu familial în timp ce se explorează identificarea unei familii permanente. În această definiție sunt cuprinse mai multe concepte:

îngrijirea familială temporară este planificată;

îngrijirea familială temporară este limitată în timp; aceasta este un serviciu temporar oferit copilului și familiei sale pentru o perioadă de timp stabilită in funcție de particularitățile fiecărui caz; finalitatea acestei măsuri trebuie să fie un mediu stabil, permanent pentru copil;

resursa esențială este asistentul maternal care acordă îngrijire în propria familie unui copil care nu îi este rudă;

îngrijirea familială temporară implică munca în echipă cu toți profesioniștii din rețeaua de servicii existente (Irimescu,2008,p.92).

Plasamentul

Conform art. 62, alin. (1) din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condițiile prezentei legi, după caz, la:

persoană sau familie;

un asistent maternal;

un serviciu de tip rezidențial.

Persoana sau familia care primeste un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România si să fie evaluată de către direcția generală de asistență socială si protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament( art.62,alin 2).

Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis, însă prin excepție se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial al copilului mai mic de 2 ani, în situația în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri în servicii de tip rezidențial specializate ( art.64,alin.1,alin.2)

La stabilirea măsurii de plasament se va urmări:

plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;

menținerea fraților împreună;

facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul si de a menține legătura cu acesta (art.64, alin.3);

Măsura plasamentului se stabileste de către Comisia pentru Protecția Copilului, în situația în care există acordul părinților sau de către instanța judecătorească, la cererea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, când nu există acordul părinților (art.65).

Adopția

Potrivit Legii nr. 273/ 2004 privind regimul juridic al adoptiei, republicata 2012, în articolul 2 se definește adopția internă „adopția în care atat adoptatorul sau familia adoptatoare, cât și adoptatul au reședința obișnuită în România”; respectiv adopția internațională „adopția în care adoptatorul sau familia adoptatoare și copilul ce urmeaza să fie adoptat au reședința obișnuită în state diferite, iar, în urma încuviințării adopției, copilul urmează să aibă aceeași reședință obișnuită cu cea a adoptatorului”.

“Adopția se realizează în exclusivitate pentru protejarea drepturilor și intereselor copilului, eliminându-se de la început orice intenție de a folosi acest act pentru satisfacerea unor dorințe subiective din partea persoanei care adoptă. Din momentul stabilirii filiației prin adopție (pe care o putem numi filiație adoptivă spre a o deosebi de filiația firească sau naturală rezultată din căsătorie sau din afara căsătoriei), încetează filiația naturală dintre copilul adoptat și părinții săi firești. Prin adopție, adoptatorii își asumă obligațiile și răspunderea ce revin părinților firești” (Irimescu, 2008,pp.102-103).

Noțiunea de adopție poate fi înțeleasă în următoarele sensuri :

“instituție juridică – reprezintă ansamblul normelor juridice cu privire la nașterea, efectele și desfacerea căsătoriei, norme ce reglementează cerințele legale la adopție, actul adopției, încuviințarea acestuia, raportul și efectele sale;

act juridic – acordul de voință al persoanelor care trebuie să consimtă la adopție și care prin încuviințarea instanței judecătorești dă naștere la raportul juridic de adopție, respectiv la legături de rudenie prevăzute de lege;

raport juridic – prin care se evidențiază legăturile de rudenie care se stabilesc între adoptat pe de o parte și adoptator, și rudele acestuia pe de altă parte” (Filipescu, 1998, p. 438).

Concluzionând, folosesc o metaforă ce mi-a atras atenția în cadrul dezbaterii ”Embrionul-persoană umană sau produs de contracepție?” organizată cu ocazia Zilelor Asistenței Sociale, și anume, aceea a „copii dorinței” (Stamatin,Maria). Așadar, principala motivație de a renunța la decizia unui avort trebuie să existe, în primul rând, înăuntrul oricărei femei, în gândul, deschiderea și disponibilitatea de a da naștere unei vieți. În pofida alternativelor descrise mai sus ce pot să se dovedească a fi eficiente în influențarea femeii de a renunța la decizia avortului, dacă nu există o minimă voință interioară din partea acesteia, și aceste alternative își pierd eficiența.

IV.CONSECINȚE/ COMPLICAȚII/ EFECTE ASUPRA MEMBRILOR DIN CUPLU/ ASUPRA CUPLULUI

Înregistrat ca o realitate incontestabilă, avortul își pune amprenta tuturor actorilor implicați în realizarea sa, începând prin consecințele tragice asupra mamei, în particular, dar și asupra familiei/ a cuplului, în general, având efecte de nebănuit.

IV.1.Consecințe asupra femeii

Nancy-Jo Mann, președinta Asociației Women Exploited By Abortion afirma urmăroarele : „Sunt convinsă că există femei care nu sunt deloc afectate de avort, neavând nici un fel de tulburări emoționale sau fizice. Totuși, vă pot spune că 98-99% sunt afectate pe o perioadă de timp variabilă, de la caz la caz, unele pentru toată viața. La o extremă sunt cazurile în care femeile suferă doar puțin, însă există și extrema opusă, când complicațiile care apar pot duce la moarte. Avortul nu este sfârșitul unei probleme, ci începutul unui lung șir de probleme noi.”

IV.1.1.Consecințe medicale

Imediate: survin în primele 3 ore de la avort:

hemoragia uterină: ele sunt cauzate de retenții placentare, atonie uterină (lipsa contracțiilor uterine care produc o hemostază bună), boli de coagulare a sângelui, anestezia generală;

perforația uterină: este o complicație de temut, ea poate apărea în timpul histerometriei (măsurarea uterului cu ajutorul histerometrului), a dilatării sau a chiuretajului; pericolul mare constă în urmările perforației: hemoragia și lezarea organelor interne abdominale (vezică urinară, intestin, trompă uterină), cele mai grave fiind provocate de chiureta ascuțită;

leziunea colului uterin: este o complicație frecventă și foarte serioasă, care poate să apară în timpul chiuretajului, mai ales în timpul dilatării colului; aceste leziuni se pot extinde lateral, unde se află vasele mari de sânge ale uterului, și pot cauza o sângerare foarte mare, care uneori necesită histerectomie (extirparea uterului);

complicațiile anesteziei: folosirea anesteziei generale se asociază cu rate crescute de leziune cervicală, perforație uterină și tratamentul acestor complicații, dar convulsiile sunt mai frecvente când se folosește anestezia locală;

embolismul: pot apărea după avort 3 tipuri de emboli letali: trombi sanguini, aer și lichid amniotic.Moartea intervine prin colaps cardiovascular, hemoragie și comă (Horga,Lüdicke,Campana, 2000,pp.8-13).

Precoce: apar după primele 3 ore, până la 28 de zile după avort :

retenția produsului de concepție: rămâne una din cele mai importante cauze ale morbidității prin avort (cauză de boală), având ca rezultat infecția sau sângerarea sau ambele;

infecția este deseori asociată retenției de țesuturi fetale și este cea de-a doua complicație importantă din cele precoce. Avortul infectat poate avea ca rezultat avortul septic sau chiar toxico-septic; este o complicație foarte gravă, frecvent mortală; (Horga,Lüdicke,Campana,2000,pp.13-10).

Tardive: apar după 28 zile de la avort:

anomaliile menstruale: apar din cauza manevrelor instrumentale uterine destinate inducerii avortului, dereglările consecutive ale menstrelor fi ind posibile ca urmare a retenției unor resturi intrauterine;

infertilitatea sau sterilitatea secundară: este posibilă prin inflamația postavort a trompelor uterine cu ocluzia (închiderea) acestora;

avortul spontan;

nașteri premature ;

imunizarea Rh: se poate dezvolta la femeile Rh negative prin pătrunderea hematiilor fetale în circulația maternă în timpul actului operator. Acest risc crește odată cu creșterea vârstei gestaționale, efectele psihice sunt caracterizate prin remușcări obsesive sau sentimentul de vinovăție. Apariția lor este legată de anumite sentimente moral-religioase (…)(Horga,Lüdicke, Campana,pp.10-13)

Mortalitatea

„După sincopa din 2010, în 2011 și 2012 se continuă fenomenul pozitiv de scădere a numărului de decese materne prin avort. Astfel, de la 15 cazuri în 2005 decesele scad până la 8 în 2009, cresc la 11 cazuri în 2010 și scad la 3 decese prin avort în 2012. Rata de mortalitate maternă prin avort coboară de la 0,07 decese la 1000 de născuți vii în 2005 la 0,036‰ în 2009 crește la 0,0518‰ în 2010 dar scade la 0,015‰ în 2012. Numărul totuși mare al deceselor prin avort, dovedește că, pentru populația feminină și nu numai, ar trebui aplicate programe speciale de educație sanitară în domeniul planningului familial și găsite facilități de abordare a acestei problematici astfel încât să se ajungă la scăderea numărului deceselor prin avort, care în prezent rămâne printre cele mai mari din Europa. În 2012 din cele trei decese(cauzele imediate ale morții au fost infecția pentru 2 dintre ele,iar în celălalt caz au intervenit alte complicații) prin avort unul este autoprovocat și numărul avorturilor autoprovocate crește alarmant la 119 cazuri cu 42 din rural. Decesul prin avort autoprovocat provine din urban, la grupa de vârstă 35 – 39 ani” (Ghenea, 2013,pp.16-19).

Fig.5:Structura deceselor materne prin avort după cauza de deces în 2012

Sursa:Antal,Mihaela,Ghenea Gabriela,”Mortalitatea maternă în România” raport 2012, Ministerul Sănătății,Institutul Național de Statistică Publică,Centrul Național de Statistică și Informare în Sănătate Publică,2013,p.23

Hipertensiunea

Avortul provocat crește incidența hipertensiunii. Un studiu efectuat în California (SUA) a arătat că „în comparație cu femeile care au născut, femeile care au avut un avort au un risc mai mare, din punct de vedere statistic, de deces cerebrovascular (5,46%). Aceasta este o dovadă că avortul provocat crește incidența de hipertensiune la femei”( Reardon,2001).

Diferite tipuri de cancer

Un alt pericol pe termen lung ce poate apărea în urma unui avort se referă la diferite tipuri de cancerul se pot surveni în urma practicării avortului, respectiv cancerul de sân, de col uterin.

IV.1.2.Consecințe sociale

Dintre urmările sociale ale avortului provocat la femeia care a avortat putem enumera: izolarea socială și retragere din relațiile cu cei din jur, în special cu cei implicați în decizia de avort (cum ar fi tatăl copilului), aplatizarea afectivă sau inhibarea vieții emoționale (indiferență, labilitate emoțională), dificultatea de a oferi dragoste sau sentimente tandre, destrămarea relațiilor interpersonale. Acestea pot genera consecințe cum ar fi disfuncțiile sexuale (pierderea sentimentului de plăcere din timpul actului sexual, aversiune în legătură cu sexul sau dezvoltarea unui stil de viață ce duce la promiscuitate), pierderea respectului față de sine, probleme ale cuplului, divorț, avorturi repetate, (Sh.Sergiu,2008).

Din același articol extragem ideea că „avortul modifică atitudinea societății față de persoanele cu handicap, față de bolnavii în fază terminală și față de bătrâni. Sondajele au arătat predispoziția unor cupluri de a avorta copii cu probabililtate ridicată de a dobândi boala Alzheimer la o vârstă înaintată, sau cu risc de obezitate. Știm că există un risc ridicat să se producă un avort în cazul unui copil cu un posibil retard sau o boală rară precum Sindromul Dawn, sau un posibil handicap. Avortul la cerere a contribuit la conturarea unei societăți în care o generație de tineri este educată să își avorteze copiii nedoriți, cu handicap, neconvenabili și neproductivi”.

Tot în acest articol identificăm și efectele avortului asupra:

„structurilor sociale, dintre care se pot număra: „dezvoltarea unei atitudini pasive față de tragediile umane; dispariția unui principiu moștenit de la străbuni, acela de a ocroti copilul și pe cei slabi; împietrire emoțională în fața crimei și a violenței; promovarea eutanasiei și a eugeniei; tendința de a planifica tot mai strict numărul nașterilor;

asupra sferei medicale, legalizarea avortului produce scăderea încrederii în relația medic-pacient; compromiterea imaginii publice a profesiunii medicale; conformarea medicinii la o moralitate decăzută; denaturarea adevărului și îngrădirea publicațiilor care critică avortul; persecutarea medicilor care apără viața; creșterea costurilor pentru sănătate prin creșterea numărului de consultații, a bolilor psihice;

asupra  sferei juridică și economică, legalizarea avortului are următoarele consecințe: legea nu mai servește ca linie directoare morală; pierderea încrederii în Guvern și în sistemele de valori morale; condamnarea nedreaptă a celor care luptă pentru viață; diminuarea eforturilor de a-i ocroti pe cei slabi; creșterea neliniștii și a neîncrederii sociale; obținerea de profit financiar în urma uciderii copiilor nenăscuți și altele”.

IV.1.3.Consecințe psihologice

Dr. Vasile Luca definește tulburările psihice ca fiind „consecința șocului emoțional, a sechelelor organice ale avortului sau a complexului psihic rezultat din interpretarea suferințelor, complicațiilor postabortum, a consecințelor lor personale, familiale și sociale, a fricii de o nouă sarcină etc. Se pot întâlni adevărate psihoze depresive cu idei de culpabilitate, stări anxioase, complexe sexuale, frigiditate etc (1987, p. 76).

Toate aceste stări expuse mai sus sunt cuprinse în ceea ce se numește sindromul post-avort. Din punct de vedere spiritual, sindromul post-avort reprezintă “o exteriorizare, prin intermediul simptomelor psihice, a stării de păcat în care se află persoana respectivă, după un avort provocat. Cu alte cuvinte, este vorba de o suferință sufletească, sufletul fiind bolnav după săvârșirea păcatului. Aceste simptome psihice sunt variate, de la cele mai ușoare până la cele mai grave inclusiv suicid din cauza deznădejdii” (Gross,Moldovan,2008,p.211).

Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește sindromul ca fiind „totalitatea semnelor și a simptomelor care apar împreună în cursul unei boli, dându-i nota caracteristică” (Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 991). În contextul de față, putem defini sindromul postavort ca reprezentând totalitatea simptomelor psihice apărute imediat sau la un anumit interval de timp după avort.

Gross și Moldovan, alături de alți autori (Antun Lisec, Rudolf Ehmann) au grupat simptomele specifice acestui sindrom:

“depresii nervoase cu tentative de suicid;

tulburări de somn; insomnii și vise terifiante (căderi în gol, urmăriri, naștere de copii morți, rupți sau înfometați);

tulburări în alimentație;

afective, sentimente de frustrare; atacuri frecvente de plâns și strigăte disperate;

gânduri / tentative de sinucidere izvorâte din tristețe, lipsă de speranță, inutilitate;

destrămarea relațiilor interpersonale, cu partenerul,cu copiii, cu prietenii;

răceală emoțională, pesimism;

atacuri de panică;

tulburări de memorie;

dificultăți de concentrare; pierderea interesului pentru activitățile desfășurate;

sindromul „aniversării”;

psihoze acute;

reacții schizofrenice;

sentimentul de vinovăție;

predispoziție pentru boli de dependență; consum de alcool sau / și droguri;

dereglări sexuale,

insomnii și vise terifiante;

negarea sau evitarea sentimentelor, gândurilor și a situațiilor care amintesc de trauma trăită(„Nu vreau să mai mă gândesc la asta!”; „Nu trebuie să mai mă gândesc la asta!”; „Ce a fost a fost!”; „Nu aveam altă soluție” etc “(Gross,Moldovan,2008,pp.214-216).

“În literatura de specialitate nu s-a găsit decât o superficialitate în tratarea problemelor emoționale de după avort; sunt descrise în special sentimentele de eliberare, mai puțin cele psihice negative; efectele psihice sunt caracterizate ca fiind complicații tardive care se manifestă prin„remușcări obsesive sau sentimentul de vinovăție,care sunt puțin frecvente. Apariția lor poate fi legată de anumite sentimente moral-religioase. Inducerea avortului în sine nu traumatizează sănătatea psihologică a femeii. Reacțiile după avort pot varia, depinzând de vârsta pacientei, trecutul ei religios, vârsta sarcinii, gradul de suport social și alți factori […]”(Horga, Lüdicke, Campana,2000,pp.11-13).

IV.2.Consecințe asupra bărbatului

Multe studii de specialitate abordeată această problemă și din privința implicațiilor partenerului când este vorba de o relație de cuplu,cu atât mai mult trăirile psihice ale acestuia pot fi la fel de intense ca și cele ale femeii implicate.

IV.2.1. Consecințe psiho-emoționale

Reacția bărbaților depinde de rolul lor în avort. Ei pot fi incluși în câteva categorii separate:

„Bărbați care se opun în mod violent procedurii de avort. Aceștia reacționează rapid, cu furie, durere profundă, manifestând neputință. Impactul este imediat. Ei vor deveni obsedați de hotărârea mamei copilului și încercarea de a întelege decizia sa. Acești barbati nu prevăd că femeia va alege avortul. Ei vor încerca să țină contact cu ea, uneori devin obsedați.

Bărbați care se opun avortului, dar care nu au mers la extremă ca să-l oprească. Aceștia exprimă o mare tristețe și supărare. Această experiență va urmări aceste două grupuri de bărbați pentru tot restul vieții lor. Ei adesea sunt obsedați, în mod inconștient, să lase femeia din nou însărcinata, uneori tot pe cea care a facut avortul (dacă mai rămân împreună).

Bărbați care se pare că sunt neutri față de problema avortului. Ei vor susține orice alege femeia. Ei,de obicei, nu manifestă simptome ale urmărilor avortului în cursul vieții lor, decât mai târziu, când sunat gata să devina tați din nou sau au devenit tați și suferă din cauza unei pierderi de sarcină ulterioara. Puterea emoției îi ia prin surprindere.

Bărbații care forțează avortul sau amenință că își vor retrage sprijinul, dacă femeia nu alege avortul. Acești bărbați nu mai sunt încercati de pierderea prin avort, decât în momentul în care în viața lor se întâmplă o experiență importantă de transformare și ei se simt responsabili. Adesea acești bărbați sunt narcisiști și continuă relațiile care le servesc doar nevoilor lor.

Bărbații cărora nu li se vorbește despre avort decât în momentul în care acesta a fost comis. Acești bărbați pot suferi imediat și se luptă și cu alte sentimente deoarece au fost lăsați în afara luării de decizie. Ei se pot simți foarte lezați și furioși. Un asemenea tată ar putea să înceapă să urmarească femeia, dacă ea l-a respins când a vrut să afle de ce a făcut avort și nu l-a inclus și pe el în luarea sa de decizie.

Bărbații care nu știu niciodata cu siguranță că avortul a avut loc, însă, atunci când aud despre simptomele urmărilor post-avort descrise la femei, recunosc aceste simptome la fostele lor partenere. Acești bărbați trăiesc cu o întrebare perpetuă: „Dar dacă? Mă întreb dacă…?” De obicei nu există nici un mod de a afla dacă avortul a avut loc pentru că partenera nu mai are demult nici o relație cu el” ( Vicki Thorn).

În același articol identificăm principalele consecințele post-avort, descris de bărbați în felul urmator:

„furie;

neputința – sentimentul de fi incapabili de a-și proteja partenera sau copilul;

îngrijorare deosebită pentru partenera sa sau pentru sănătatea acesteia;

incapacitatea de a comunica cu partenera despre experiența ei și a lor;

consumul și abuzul de substanțe (de obicei, consumul excesiv de alcool sau substanțe (narcotice sau medicamente);

adoptarea de comportament de risc, cum ar fi vitezomania, îmblânzirea căilor, sărituri cu parașuta sau alte activități de sfidare a morții;

doliu/suferință și tristețe;

gânduri obsesive despre pierderea copilului;

bătăi între soți – bărbatul pe femeie sau femeia pe bărbat. Se pare că există o predispoziție pentru cei cu un istoric de avort să-și găseasca parteneri cu un istoric similar. Dinamica evoluției relației dintre cei doi este următoarea: ea ii amintește lui despre femeie că i-a avortat propriul copil, împotriva dorinței lui și el îi amintește ei despre bărbatul care a insistat ca ea să facă un avort;

urmărirea partenerei, chiar dacă relația a luat sfârșit;

unii bărbați par să devină tați deosebit de protectori, asumându-și și rolul pe care, în mod normal, mama trebuie să-l joace în relația cu copilul;

unii bărbați au o mare anxietate când soția este însărcinată din nou, fiind obsedați de teama că ar putea face din nou un avort;

ocazional, unii bărbați se pot implica în acțiuni distrugătoare din punct de vedere social, cum ar fi incendierea unei biserici, aruncarea de bombe incendiare sau omor/suicid;

coșmaruri cu cineva sau ceva vulnerabil, care este amenințat și el nu-l poate ocroti;

dorința de a avea un alt copil și comportament în consecință, încercând să-și atinga acest scop;

gânduri sinucigașe – acestea apar în special la tații care și-au dorit copilul;

incapacitatea de a discerne sentimentele prin care trec. Dacă sunt implicați în mai multe avorturi, ei se vor vindeca în urma unuia, dar vor respinge nevoia de a trece la vindecarea celorlalte”.

Când bărbații identifică problema care îi deranjează, ea se numește pierderea paternității. Vincent Rue, doctor în psihologie, scrie în articolul „The Effects of Abortion on Men” („Efectele avortului asupra bărbaților”) că „bărbații deplâng avortul, însă e mai curând posibil ca ei să-și nege durerea sau să-și interiorizeze sentimentele de pierdere mai degrabă decât să și le exprime în mod deschis. Când băbații își exprimă durerea, ei încearcă să o facă în tipare prescrise „bărbătești” din punct de vedere cultural, adică supărare, agresivitate, comenzi. Bărbații deplâng pierderea unui avort în mod particular. Din cauza aceasta, cererile bărbaților de ajutor nu pot fi recunoscute adesea și pot fi ignorate de cei din jurul lor”.

Acesta completează: „Un bărbat copleșit de vină, suferind nu iubește cu ușurință sș nici nu acceptaă ușor dragostea. Preocuparea lui față de partenera sa, propria sa negare și sentimentele sale persistente de goliciune după avort pot anula chiar și cele mai bune intenții. Vina sa îl poate împiedica să caute compasiune, susținere sau afecțiune. La rândul său, el „uită” cum să răspundă reciproc la aceste sentimente.”

IV.3.Consecințe asupra cuplului

„Foarte des, avortul este un punct de cotitură într-o relație, lăsând în urmă cicatrici care pot zdruncina viitorul unui cuplu.”(Philip Sarrel, psihoterapeut)

Psihoterapeutul Roxana Puiu afirmă într-un articol privind efectele avortului asupra cuplului că „foarte multe cupluri aleg terminarea unei sarcini neplanificate prin avort bazându-se pe convingerea că această decizie va consolida relația lor, în cazul în care unul sau ambii partenerii se simt nepregătiți pentru a avea un copil. Contrar așteptărilor, după efectuarea procedurii, de cele mai multe ori, apar probleme de comunicare și crește riscul de divorț sau despărțire. Avortul, rana de moarte a iubirii, afectează cuplul în multe aspecte ale relației: în ceea ce privește comunicarea, iubirea, intimitatea, viitorul.

R. Puiu consideră că decizia avortului este bazată, în principal, pe factori legați de relația cu partenerul – cei doi fie  sunt abia la început, fie au o relație conflictuală sau își doresc separarea – sau pe factori economici și familiali. Astfel, este foarte probabil ca în cazul acestei decizii să apară conflicte între parteneri, în funcție de dorințele celor doi: dacă sunt implicați cu adevărat în relație și văd un viitor comun, dacă își doresc sau nu să aibă copii, dacă fiecare are sau nu încredere în abilitățile celuilalt de a fi părinte, („nu va fi un tată bun”) precum și de planurile pe termen lung, cum ar fi studiile sau cariera. Urmările procedurii asupra ambilor parteneri se pot adăuga conflictelor deja existente, ducând astfel la noi probleme relaționale. Spre exemplu, avortul poate declanșa, așa cum am descris anterior, emoții negative ca furie, tristețe, vinovăție și/sau anxietate, care pot duce, la rândul lor la comportamente ambivalente față de partener, antagonice, agresive sau dimpotrivă, de retragere, de izolare”.

Același autor consideră că „experiența avortului ocupă un loc important în istoria multor cupluri. De cele mai multe ori, acestea se referă la relație ca fiind împărțită în două perioade: înainte și după avort. Cea care va resimți cel mai puternic durerea pierderii este femeia. Multe femei ajung să ia o astfel de decizie în pofida principiilor lor morale sau religioase. Această lipsă de congruență între comportament și convingeri determină, atât la femei cât și la bărbați, sentimente de vinovăție, lucru care arată cât de greu este de luat o astfel de decizie. De cele mai multe avortul se arată ca fiind o soluție rapidă la presiunile familiale, personale sau situaționale.

Femeile se atașează mult mai devreme de copilul lor nenăscut, spre deosebire de bărbați, lucru explicabil prin prisma legăturii biologice existente între mamă și făt. Această diferență determină formarea unor perspective diferite asupra semnificației avortului, de aici și probabilitatea apariției unui conflict în interiorul cuplului. Un partener poate vedea avortul ca pe o modalitate prin care se curmă viața unei persoane, iar celălalt, ca pe o simplă procedură medicală fără conotații morale. În timp ce unul poate trece prin stări profunde de durere și tristețe, celălalt poate să nu sufere deloc și să-și dorească să dea uitării acel eveniment. Fără să poată fi empatic la suferința celuilalt, acesta îi poate agrava starea de tristețe, iar partenerul se poate simți neînțeles și singur în suferință, aspecte care pot contribui, ca într-o spirală, la răcirea și distanțarea celor doi”.

De asemenea, Puiu R. enumeră și descrie și principalele dereglări ce apar în viața intimă a cuplului, manifestate prin „interes și dorință scăzută de unire trupească, mai ales la femeie (se pare că bărbații găsesc mult mai confortabilă intimitatea sexuală și suferă mai puțin după avort). Lipsa de interes și disconfortul din timpul relației intime se datorează faptului că aceasta amintește de sarcina concepută anterior, precum și temerii de a rămâne din nou însărcinată și de a suferi o nouă pierdere. Toate acestea contribuie la răcirea emoțională a celor doi și de aici mai sunt doar câțiva pași până la despărțire. În cazul în care ambii parteneri regretă decizia avortului și trec prin perioade de tristețe și depresie, se poate declanșa și aici un conflict cauzat de diferențele de exprimare și manifestare a acestor trăiri. Tăcerea care învăluie experiența avortului a lăsat multe cupluri să se lupte singure cu rănile pe care acesta le-a lăsat în urmă, atât în conștiința fiecăruia cât și în familie sau în relația lor”.

V. DESIGNUL CERCETĂRII

În viața de zi cu zi, oamenii obișnuiți observă, analizează și evaluează mediul social în care trăiesc, precum și o serie de fenomene și evenimente despre care primesc informații pe diverse canale.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cercetarea este definită ca „1. Acțiunea de a (se) cerceta și rezultatul ei. 2. Investigație originală în scopul dobândirii de noi cunoștințe științifice sau tehnologice. 3. (Jur.) Activitate desfășurată de organele de urmărire penală pentru strângerea și verificarea probelor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și pentru descoperirea și prinderea infractorului. 4. (Mil.) Acțiune de culegere și de studiere a datelor despre inamic, teren, populație” .

„Aproape în orice situație, imediat după momentul în care am stabilit ce anume dorim să realizăm, apare o altă provocare: cum vom face ceea ce ne-am propus? În limba engleză, această chestiune este numită „know-how”, adică a ști cum se procedează în mod practic pentru realizarea unui anumit lucru. Scopul major al sociologiei este furnizarea de cunoștințe despre traiul laolaltă al oamenilor” (Precupețu, p.1).

V.1. Aspecte metodologice (definiții, scop, beneficii)

Cu toții facem cercetare în viața de zi cu zi, iar acest lucru este cu atât mai evident cu cât ne uităm atent la ceea ce pare a fi cea mai întâlnită formă de cercetare: cercetarea calitativă de teren. „Într-un anumit sens, facem o cercetare de teren de fiecare dată când observăm sau participăm la comportamentul social și încercăm să îl înțelegem” (Earl, 2010, p.394).

Același autor consideră că „unul dintre aspectele cheie ale acestui tip de cercetare pe teren este perspectiva complexă pe care aceasta o oferă cercetătorilor. Mergând direct la fenomenul social studiat și observându-l dintr-o perspectivă cât mai complexă cu putință, cercetătorul dezvoltă o înțelegere cât mai profundă și complexă a acestuia. Astfel, acest mod de observare este potrivit, mai ales, acelor subiecte de cercetare care nu pot fi pur și simplu cuantificate, cercetătorii de teren putând recunoaște nuanțe de atitudine și comportament care pot scăpa altor cercetători ce utilizează alte metode” (2010,p.395).

Povestea vieții. Interviul

Interviul de tip povestea vieții este o metodă de cercetare calitativă care permite colectarea unor informații despre esența subiectivă a întregii vieți a unei persoane. „O poveste a vieții este o relatare pe care o persoană decide să o facă despre viața pe care a trăit-o, narată cât mai complet și mai sincer posibil, atât cât își amintește și în funcție de ceea ce vrea alții să afle, de regulă, ca rezultat al unui interviu dirijat de altcineva”(Atkinson, 2006, p.18).

Conform aceluiași autor, rolul acestei tehnici este „de a pune la un loc elementele esențiale,evenimentele și credințele din viața unei persoane spre a le integra într-un tot, să le ofere semnificație, să învețe din ele, să educe tânăra generație, să le reamintească tuturor celorlalți membri ai comunității care este cel mai important lucru în viață. Când e spusă în această manieră, povestea vieții reprezintă sub formă narativă, nu numai o serie de evenimente care sunt importante pentru povestitor, ci și o narațiune structurată ce ilustrează cine a devenit povestitorul, cum au fost înfruntate diferite situații, arătând dacă este vorba de o dramă, comedie, tragedie, etc” (2006,p.38).

Am ales această tehnică deoarece consider că relatarea povestea vieții are un dublu avantaj : poate fi, pe de o parte, o experiență valoroasă pentru persoana care o spune și, pe de altă parte, un efort de cercetare încununat de succes pentru cel ce culege datele.

Consider că în fiecare poveste a vieții putem identifica o bogăție unică a fiecărei vieți. Tendința de a utiliza acest instrument în care se spune propria poveste cu propriile cuvinte este una de acceptare a adevărului personal văzut dintr-un punct de vedere subiectiv și a validității narațiunii.

De asemenea, această tehnică am folosit-o pentru a încuraja revelarea sinelui și pentru a ajuta persoana intervievată să se concentreze și să povestească pentru a înțelege cât mai bine propria experiența prin care a trecut, sentimentele pe care le are cu privire la această experiență și semnificația dată acestei experiențe. „Pentru unii oameni faptul de a-și spune povestea poate echivala cu o autodemascare. Poate fi un mod de a-și asuma o dată pentru totdeauna toate valorile și atitudinile pe care le-a acumulat de-a lungul vieții de la familie sau de oriunde altundeva. Pentru alții, relatarea povestirea vieții face ca atât imaginea de sine cât și stima de sine să câștige în claritate și putere” (Atkinson,2006, p.25).

Un alt scop al utilizării acestei tehinici este reprezentat de scopul terapeutic pe care această tehnică îl poate avea asupra celui ce povestește.Deși nu e relatată în scop terapeutic, povestea vieții poate ajuta o persoană să-și clarifice sau să înțeleagă ceva care poate nu era la fel de limpede înainte de a fi povestit. „A-ți povesti și a-ți repovesti viața cuiva oferă ocazia de a crea relatări noi, dintre care unele pot oferi un sentiment de eliberare”(Atkinson, 2006, p.27).

Probabil că nu există o altă metodă mai bună decât relatarea subiectivă a povestirii vieții din punctul de vedere al creării de semnificații, de identificare a influențelor vieții și de interpretare a experiențelor trăite, toate acestea contribuid la ajutorarea cercetătorului de a înțelege viața din punctul de vedere al celui care a trăit-o și o povestește.

R. Atkinson enumeră și câteva beneficii care pot să rezulte din împărtășirea propriei povestiri:

„se obține o perspectivă mai clară asupra experiențelor și trăirilor personale,cu o importantă semnificație în viața cuiva;

se ajunge la un grad mai mare de autocunoaștere, o stimă și o imagine de sine mai ridicate;

se împărtășesc cu alții experiențe și trăiri interioare;

a-ți povesti viața conduce la o stare de pace interioară, satisfacție și bucurie;

împărtășirea povestirii vieții este un element central într-un proces de recuperare, o modalitatea de purificare,de descărcare a sufletului și de validare a experienței personale;

împărtășirea povestirii vieții ajută la crearea comunității și ne poate arăta că avem mai multe în comun cu alții decât ne-am fi imaginat;

poveștile vieții îi ajută pe alții să aibe o imagine diferită sau mai clară asupra vieții lor și pot fi surse de inspirație care să-i ajute să schimbe ceva în viața lor;

ceilalți vor putea să ne cunoască și să ne înțeleagă mai bine,cum nu au făcut-o înainte;

putem să ne facem o idee cât mai bună despre modul în care am vrea să se termine povestea noastră ori să îi dăm un final fericit;” (2006,pp.49-50).

Există, însă și cazuri în care unii oameni pot să aibe regrete legate de anumite aspecte ale vieții lor și povestirea poate reprezenta un proces dureros. Dar chiar și acest tip de reacție poate avea aspecte pozitive.

V.2.Aspecte etice

Încă de la început se vor ridica anumite probleme etice și va trebui să se respecte un protocol standard de etică în derularea interviului. Interviurile de tip povestea vieții reprezintă un schimb ce transformă relația cercetătorului cu povestitorul întrucât împlică tipurile de experiențe, punctele de vedere și sentimentele cele mai personale. „Etica realizării unui astfel de interviu se referă la a fi corect, onest, clar și neprefăcut.Este o relație fondată pe responsabilitate morală, în principal datorită darului care ne este încredințat” (Atkinson,2006, p.67).

Conform aceluiași autor, pentru început, tot ceea ce trebuie să facă un cercetător este să-i spună persoanei ce face și de ce până la ce se întâmplă cu interviul și cine are acces la el, toate acestea având implicații etice în utilizarea acestei tehnici. Un alt aspect etic este reprezentat de faptul că posesorul poveștii vieții pe care o ascultăm aparține în mod obligatoriu celor care le relatează, iar rolul cercetătorului este acela de a proteja drepturile povestitorului, totul trebuind să fie clarificat și înțeles de la început, negociat, acceptate definitiv și respectat cu strictețe (2006, pp.67-68).

Un set standard de principii etice aplicabile pentru povestea vieții ar include următoarele aspecte:

„în primul rând să se țină cont de povestitor și să se ia în considerare mai presus de toate interesele, drepturile și siguranța persoanei care își spune povestea;

să se protejeze drepturile povestitorului, interesele și sensibilitatea acestuia, acest lucru însemnând a privi cercetarea cu înțelegere, iar dacă vine vorba de publicare trebuie dat povestitorului ultimul cuvând în ceea ce privește alegerea termenilor, modificările, eliminările sau adăugirile, precum și dreptul de a beneficia de cel puțin jumătate, dacă nu mai mult, din drepturile de autor;

obiectivele trebuie clar stabilite, naratorii având dreptul să știe ce se plănuiește să se facă cu povestirile lor, iar dacă scopurile se schimbă, naratorii trebuie să fie anunțați de acest lucru;

povestitorul are dreptul să rămână anonim, el va hotărî dacă numele său va însoți sau nu povestirea;

încă de la început trebuie să fie clar faptul că participarea persoanei la interviu este voluntară, că poate să refuze să răspundă la orice întrebare dorește, să încheie interviul în orice moment dorește și că va avea ultimul cuvânt asupra formei finale a transcrierii și o oricărei versiuni publicate a interviului” (Atkinson, 2006, pp.68-71).

V.3. Obiectivele și întrebările cercetării

Cercetarea trebuie să fie proiectată în funcție de scopurile pe care le urmărim, iar obiectivele cercetării pot fi extrem de variate, în principiu, urmărind dobândirea de noi cunoștințe. În cazul cercetării calitative, obiectivele sunt orientate către descriere și înțelegere(Șandor, p.49). Pentru a realiza acestea, avem nevoie de întrebări de cercetare ce reprezintă tocmai întrebările la care noi încercăm să răspundem prin această cercetare spre realizarea obiectivelor.

Obiective:

1.să analizăm comparativ percepțiile cu privire la avort din perspectivele ambilor parteneri, respectiv partea feminină și partea masculină ce formează un cuplu;

2.să comparăm cauzele ce au favorizat recurgea la avort în cazul cuplului legal constituit față de cuplul ce trăiește în concubinaj;

3.să identificăm părerile și concepțiile persoanelor intervievate privind dreptul la viață al fătului”nenăscut”;

4.să analizăm opiniile cuplurilor intervievate, fie ele legat constituite, fie cupluri ce trăiesc în concubinaj, cu privire la identificarea soluțiilor și a alternativelor pentru a împiedica realizarea avortului

5.să identificăm consecințele (trăiri,sentimente,gânduri,reacții) cu care s-au confruntat partenerii din cuplu, atât ca individualități, cât și ca întreg, înainte și după realizarea avortului;

6. să identificăm strategiile de coping ale partenerilor de cuplu ;

7. să identificăm ce au învățat persoanele intervievate din această experiență din viața lor;

Întrebări de cercetare:

Cum este perceput avortul într-un cuplu din perspectiva ambilor parteneri?

Cum explică partenerii implicați într-o relație de cuplu, fie relație legal constituită, fie concubinaj, motivele ce au stat la baza deciziei unui avort?

În ce mod privesc partenerii implicați în cuplu dreptul la viață al „copilului nenăscut” ?

Cum privesc persoanele intervievate alternativele existente pentru a împiedica recurgerea la un avort?

În ce mod consecințele ce au apărut înainte, cât și după realizarea avortului, și-au pus amprenta asupra partenerilor din cuplu, atât individual, cât și ca întreg?

Cum au făcut față persoanele intervievate acestui eveniment din viața lor?

Cu ce învățături au rămas persoanele intervievate din acest eveniment din viața lor?

V.4. Elaborarea instrumentului de lucru- ghidul de interviu

Ghidul de interviu cuprinde o listă de întrebări ce vor fi adresate persoanei intervievate și are rolul de a ușura realizarea acestei suite de întrebări.

Întrebări introductive

Ce vârstă aveți?

Ce îmi puteți spune despre studiile dvs.?

Dar despre profesia dvs.?

Sunteți căsătorit(ă)/implicat(ă) într-o relație de cuplu?

Ce anume v-a făcut să vă îndrăgostiți de partenerul(partenera) dvs.?

Aveți copii?

Ce roluri joacă aceștia în viața dvs.?

Cum sunt relațiie din familia dvs.?

Care au fost cele mai bune lucruri din căsătoria/relația dvs.?

Îmi puteți descrie unul din aceste lucruri bune care vi s-au întâmplat?

Dar cele mai rele?

Vă rog,sa îmi povestiți și un lucru mai puțin bun care vi s-a întâmplat în căsnicia/relația dvs.

Se împacă munca și dragostea din viața dvs.?

Ce îmi puteți spune despre relația cu părinții dvs.?

Dacă ne-am reîntoarce în copilăria dvs…din cele ce vă amintiți, îmi puteți spune dacă ați simțit că erați ocrotit(ă) când erați copil?

Îmi puteți povesti o situația în care v-ați simțit ocrotit(ă) de părinții dvs.?

Vi s-a spus vreodată ceva neobișnuit despre nașterea dvs.?

Există povestiri spuse în familia dvs.de când erați bebeluș?

Îmi puteți relata una dintre aceste povestiri?

Ce credeți că ați moștenit de la părinții dvs.?

Cine v-a modelat și v-a influențat cel mai mult în viața?

Cum este perceput avortul într-un cuplu din perspectiva ambilor parteneri?

Ce credințe majore vă ghidează viața?

A fost religia importantă în familia dvs.?

Ce înseamnă religia pentru dvs.?

În ce context a apărut sarcina în viața dvs.?

Vă doreați să aveți un copil?

Foloseați anumite metode contraceptive?

Care a fost primul gând al dvs. când ați aflat că sunteți însărcinată?

Care credeți că a fost primul gând al partenerului(partenerei)/ soției(soțului) la aflarea veștii?

Cum ați defini dvs. avortul?

Ce a reprezentat acest act pentru dvs.?

Cum ați reacționat atunci când ați aflat că sunteți însărcinată? /Cum ați reacționat când ați aflat că soția este însărcinată?

Îmi puteți descrie acel moment?

Cum a reacționat soțul(soția)/ partenerul(partenera) dvs.?

Vă rog, să îmi povestiți momentul când i-ați dat vestea aceasta / momentul când ați primit vestea aceasta?

Care au fost reacțiile dvs.atunci?

Cum v-ați descrie pe dvs. în acel moment?

Îmi puteți relata o situație în care v-ați simțit așa cum ați afirmat anterior?

Cum explică partenerii implicați într-o relație de cuplu, fie relație legal constituită, fie concubinaj, motivele ce au stat la baza deciziei unui avort?

Cum era starea de sănătate a dvs. în momentul aflării veștii?

Ați făcut anumite controale medicale pentru a afla starea de sănătate a fătului?

Cum arăta situația financiară din familia/ cuplul dvs. în acel moment?

Ce îmi puteți spune despre locul dvs. de muncă din acel moment când ați aflat că sunteți însărcinată?

Ați resimțit în acel moment anumite presiuni?

Îmi puteți oferi mai multe detalii privind aceste presiuni?

Ce sentimente vă stăpâneau în acel moment când ați aflat că sunteți însărcinată?

În ce context a apărut primul gând în care ați luat în calcul posibilitatea unui avort?

Îmi puteți povesti cum ați gândit atunci?

Ați luat această decizie singur(ă)?

Cum erau relațiile dintre dvs. și partener(ă)/soț(soție) în acel context?

Care au fost motivele pentru care ați decis să avortați?

Considerați că ați luat o decizie corectă?

Dacă ați da timpul înapoi, ați lua aceiași decizie?

Ce ați schimba dacă ați putea să vă reîntoarceți în acel moment al vieții dvs.?

În ce mod privesc partenerii implicați în cuplu dreptul la viață al „copilului nenăscut” ?

Cum ați privit sarcina dvs. când ați aflat că sunteți însărcinată?

La ce v-ați gândit din perspectiva „ființei” ce exista în pântecele dvs.?

Cum ați privit această”ființă”?

Care erau prioritățile dvs. din acel moment?

Cum privesc persoanele intervievate alternativele existente pentru a împiedica recurgerea la un avort?

A existat vre-un moment în care să vă gândiți să nu avortați?

Considerați că aveați alte posibilități în acel moment care să vă determine să nu avortați?

V-ați gândit la alte posibilități înainte de a lua decizia de a avorta?

Îmi puteți enumera câteva dintre aceste posibilități la care v-ați gândit?

Ați discutat cu cineva anume despre aceste alternative?

Care a fost părerea partenerului(partenerei) /soțului(soției) cu privire la aceste posibilități?

Îmi puteți povesti ce alternative ați identificat împreună cu partenerul(partenera)/soțul(soția) dvs.?

Cine v-a fost alături în acel moment?

În ce mod v-au sprijinit persoanele care v-au alături în acel context?

Vi s-au propus și alte alternative de cei apropiați?

Îmi puteți spune care?

V-a influențat cineva în această decizie?

Considerați că opțiunile identificate atunci nu erau eficiente spre a vă determina să nu avortați?

În ce context aceste alternative ar fi putut să vă împiedice să avortați?

În ce mod consecințele ce au apărut înainte,cât și după realizarea avortului, și-au pus amprenta asupra partenerilor din cuplu,atât individual,cât și ca întreg?

Cum erau relațiile cu partenerul(a)/ soțul(soția) înainte de a afla vestea că așteptați un copil?

Considerați că acest lucru a schimbat relațiile cu soțul(soția)/partenerul(partenera) dvs.?

Îmi puteți povesti o situație din care v-ați dat seama de aceste schimbări?

Cum ați reacționat în acel moment?

Cum v-ați simțit după ce ați făcut avortul?

V-ați confruntat cu anumite probleme medicale?

Au intervenit anumite probleme în viața dvs. din punct de vedere social după ce ați avortat?

Dar în ceea ce privește profesia dvs.?

Ce sentimente au pus stăpânire asupra dvs.?

Îmi puteți povesti o situația în care v-ați simțit cum ați afirmat mai sus?

Dar asupra partenerului(partenerei)/ soțului(soției) dvs.?

Îmi puteți detalia în ce mod v-ați dat seama de aceste sentimente ale partenerului(partenerei)/ soțului(soției) dvs.?

Cum au evoluat relațiile dintre dvs. după realizarea avortului?

Cum ați reacționat în acel moment?

Cum au făcut față persoanele intervievate acestui eveniment din viața lor?

Cum ați depășit dificultățile?

Ce anume v-a determinat să mergeți mai departe?

Ați apelat la anumite servicii specializate pentru a depăși această situație?

Cine v-a fost alături în acel moment?

În ce mod v-au ajutat persoanele care v-au fost alături?

Cum v-ați reîmprospătat forțele?

Ce ați învățat din această situația din viața dvs.?

Există ceva ce ați schimba în viața dvs.?

Întrebări de încheiere

Există ceva ce am omis din povestea vieții dvs.?

Credeți că ați oferit o imagine corectă în ceea ce vă privește?

V.5.Construirea grupului țintă

Grupul țintă este constituit din femei și bărbați ce se află, fie într-o relație legal-constituită, fie în concubinaj. Deoarece nu am avut acces la aceste persoane prin intermediul unei anumite instituții sau organizații ce se ocupă cu problematica avortului, am ales să folosesc tehnica „bulgărului de zăpadă” pentru a-mi construi grupul țintă al temei de cercetare.

Sondajul “bulgăre de zăpadă” este o tehnică de înregistrare a datelor ce se utilizează de regulă în cadrul studiilor de sociologie, psihologie sau management.

„Această tehnică nu este folosită pentru estimarea caracteristicilor populației generale, ci pentru estimarea caracteristicilor unei rețele de populații în populațiile “ascunse”. Bulgarele de zăpadă , care, împins pe zăpadă își mărește dimensiunea, eșantionul cercetării crește până atinge o dimensiune considerată suficientă de către cercetător” (Maniu,2013,p.3).

Conform aceluiași autor, cea mai bună metodă de cercetare este contactul personal, când se studiază comportamente, percepții, obiceiuri, pentru descrierea unori cazuri “tipice” ce nu pot fi generalizate pentru întreaga populație. Principiul de funcționare al acestei metode de eșantionare implică identificarea, de către cercetător, pe baza unor raționamente specifice, a unui număr de respondenți care vor fi intervievați și care, la rândul lor, vor indica (recomanda) alți respondenți care vor face, și ei , obiect al cercetării “(2013, pp.4-5).

Astfel, printre cunoștințele mele se află un cuplu ce a trecut prin această experiență, un cuplu căsătorit care a acceptat să discute despre acest subiect și să îmi răspundă la întrebări. Acest cuplu mi-a recomandat alte două cupluri despre care știau că au trecut prin aceiași experiență, respectiv un cuplu căsătorit și un cuplu ce aveau o relație de concubinaj, iar cuplul implicat într-o relație de concubinaj a fost rugat să îmi mai recomande încă un cuplu în aceiași situație care îl consideră disponibil pentru a participa la acest interviu.

Mai exact, schema bulgărului de zăpadă este exprimată în următorul grafic:

Criterii de selecție a grupului țintă:

cupluri legal constituite ce au trecut prin experiența unui avort;

cupluri aflate într-o relație de concubinaj ce au trecut prin aceiași experiență;

vârsta persoanelor implicate între 25 și 45 de ani;

disponibilitatea ambilor parteneri implicați în relație de a povesti despre experiența avortului din viața lor;

V.6. Aplicarea efectivă a instrumentului de lucru grupului țintă

După identificarea persoanelor care constituie grupul țintă al acestei cercetări, am trecut la o altă etapă, respectiv aplicarea interviului de tip povestea vieții.

Înainte de aplicarea propriu-zisă a instrumentului, au avut loc două întâlniri preliminiare cu fiecare cuplu în parte.

Astfel, în prima întâlnire pe care am avut-o cu cuplurile le-am adus la cunoștință faptul că aș dori să le iau un interviu, iar participarea lor constă în faptul că vor trebui să răspundă la o serie de întrebări. De asemenea, le-am oferit detalii despre subiectul principal al discuției, le-am precizat faptul că toate datele personale vor fi păstrate confidențial, fără a include numele dumnealor și nici o altă dată personală care ar putea să le identifice în mod direct și că participarea lor la acest studiu este voluntară, nefiind însoțită de o recompensă financiară, precum și că nu va implica costuri nici din partea dumnealor.Și nu, în ultimul rând, le-am specificat faptul că sunt liberi să nu răspundă la o anumită întrebare dacă nu doresc, indiferent de motiv.

După ce am primit acordul lor de a participa la discuție, a avut loc a doua întâlnire preliminară, la cerința acestora, în care le-am prezentat temele de discuție pe baza problematicii avortului, respectiv cum percep ei avortul, cum explică ei cauzele care i-au determinat să ia o astfel de decizie, cum văd ei dreptul la viață al „copilului nenăscut”, care este părerea lor despre alternativele care există pentru a împiedica recurgerea la un avort, în ce mod consecințele care au apărut atât înainte, cât și după realizarea avortului, și-au pus amprenta asupra lor și cum au făcut față acestui eveniment din viața lor. Specific faptul că aceștia și-au luat notițe pe baza celor prezentate afirmând că vor să fie cât mai bine pregătiți pentru a-mi răspunde la întrebări.

După aceste două întâlniri, a avut loc aplicarea efectivă a interviului povestea vieții privind problematica avortului în care intervievații au răspuns la întrebările propuse.

VI. INFORMAȚIILE OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA LOR

Din informațiile obținute prin aplicarea interviului povestea vieții, din rândul întrebărilor introductive prin care am cunoscut în detaliu persoanele ce urmează a povesti despre experiența avortului, voi realiza o descriere a caracterisicilor acestora pentru formarea unei imagini cât mai concrete și specifice asupra grupului țintă, pentru ca mai apoi să trec la interpretatea efectivă a datelor pe baza temelor de interes ale problematicii cercetate.

VI.1. Scurtă prezentare a grupului țintă din răspunsurile acestora

Grupul țintă este alcătuit din 8 persoane, dintre care 4 persoane de gen feminin și 4 persoane de gen masculin, cu vârsta cuprinsă între 25 și 45 de ani. Aceste persoane se află într-o relație legal constituită (4, două cupluri legal constituite) și ,de asemenea, într-o relație de concubinaj ( 4, două cupluri în relație de concubinaj). Specific faptul că cele 2 cupluri căsătorite au câte un copil.

În ceea ce privește nivelul de educație, un singur cuplu a finalizat studiile superioare, în rest celelalte doar studiile liceale sau școli profesionale.

În ceea ce privesc relațiile din cuplul lor, cu toții au afirmat că sunt relațiile normale, obișnuite ca ale oricărui cuplu, atât cu lucruri bune ( de exemplu, sănătatea, faptul că au un copil, faptul că sunt împreună, că au trecut peste greutățile vieții), cât și cu lucruri rele ( de exemplu, certurile, neînțelgerile, contradicțiile, lipsa locurilor de muncă, greutățile economice, pauzele din relație ce duceau la despărțire), iar cele două variabile, munca și dragostea, doar jumătate dintre cei intervievați reușesc să stabilească un echilibru.

Relația persoanelor intervievate cu părinții lor este, în general, bună, unii dintre ei având un singur părinte ( o persoană intervievată) sau chiar niciunul în viață (două persoane intervievate). Toți cei intervievați afirmă că s-au simțit mai mult sau mai puțin ocrotiți de părinții lor și își amintesc povestioare despre cum erau protejați de aceștia. De asemenea, părinții rămân persoanele care i-au influențat și i-au modelat cel mai mult în viață, cu o singură excepie când „nu m-a modelat și nu m-a influențat nimeni. Singur m-am descurcat de când mă știu”.

Nici una dintre persoanele intervievate nu își amintește să le fi spus cineva ceva neobișnuit despre nașterea lor, din contra, își amintesc fel și fel de întâmplări povestite de părinți sau de rude, cu o singură excepție, al persoanei intervievate ce nu are nici un părinte.

În această epocă agitată în care trăim, dorința de a avea copii trece printr-o perioadă de „inflație”, foarte multe femei fiind convinse că prin existența atâtor metode contraceptive își pot controla fertilitatea și că dorința de a avea un copil poate și trebuie să fie amânată până când vor hotărî singure acest lucru. De fapt, lucrurile au o imagine diferită și din cuplurile intervievate, nici un cuplu nu folosea vre-o metodă contraceptivă pentru a se preveni o eventuală sarcină, și totuși, s-au declarat surprinși când au aflat de această sarcină, fiind un lucru total neașteptat de ei. Femeia intervievate au aflat că sunt însărcinate, în general, când nu le-a venit menstruația luna următoare prin intermediul unui test de sarcină.

VI.2. Interpretarea datelor obținute pe baza temelor cercetării

Problematica avortului este una extrem de complexă ce poate fi analizată din diferite perspective, iar acest lucru se poate realiza în funcție de sistemul de valori, de cunoștințe, de semnificații, de prejudecăți, de opinii pe care le deținem, căci cu toții avem o părere despre acest subiect.

În cercetarea de față, pe baza întrebărilor de cercetare și spre îndeplinirea obiectivelor, s-a pus accentul pe câteva teme de interes, respectiv:

percepția avortului din perspectiva ambilor parteneri implicați într-o relație, fie ea legal constituită, fie relație de concubinaj;

motivația recurgerii la un avort comparativ între cuplurile legal constituite și cele în concubinaj ;

concepțiile persoanelor intervievate privind dreptul la viață al „ființei nenăscute”;

opiniile privind soluțiile și alternativele identificate de aceștia spre a împiedica realizarea avortului;

consecințele care au apărut atât înainte, cât și după realizarea avortului, asupra cuplurilor, dar și asupra partenerilor ca individualități;

strategiile de coping ale persoanelor ce au trecut prin experiența unui avort;

învățăturile acestora din această experiență.

Una dintre temele identificate este reprezentată de modul în care partenerii implicați într-o relație legal constituită sau concubinaj percep avortul.

În ceea ce privesc cuplurile legal constituite și care mai au un copil, dacă luăm în calcul faptul că nu există dorința de a mai avea un copil, femeile percep avortul ca o „problemă care apare pe neașteptate și căreia nu i se poate face față, ca o greutate a vieții la care le supune Dumnezeu” pentru a vedea de ce sunt în stare să facă. Însă, într-o căsnicie în care urmează să mai vină un copil la fel de dorit și de așteptat, avortul este văzut ca un „mod prin care se ia viața unui copil nevinovat, ca un lucru groznic”.

Partenerii acestor femei au păreri diferite când vine vorba despre avort. Deși ambii soți înțeleg avortul ca un „serviciu la care apelează o femeie care rămâne însărcinată fără să își dorească sau o decizie pe care o ia o femeie prin care nu își dorește un copil”, în cazul cuplului în care a intervenit un avort spontan, partea mascultină oferă acestui act o semnificație aparte, respectiv o „tragedie și o mare durere”.

În cazul cuplurilor ce au o relație de concubinaj, avortul este perceput de ambii parteneri ca o „operație prin care se întrerupe o sarcină și se împiedică nașterea unui copil, respectiv o soluție în cazul în care nu îți dorești sarcina respectivă și o modalitate de a renunța la o sarcină nedorită”.

Observăm că avortul intervine, în principal, când nu există dorința cuplului respectiv de a avea un copil. Această dorință de avea un copil presupune aspecte atât conștiente, cât și inconștiente, a căror ambivalență semnifică faptul că la dorința ca nou-născutul să trăiască se poate asocia oricând dorința contradictorie ca acesta să nu trăiască.

Așa se face că opțiunea avortului devine în mintea părinților izbăvirea de o situație complicată, care altmiteri ar presupune efort susținut pentru întreaga viață. Avortul este perceput de cei doi părinți ca un fel de comandă Undo, prin care se încearcă restaurarea stării inițiale de familie/de cuplu. Noua persoană, care prin simpla ei existență amenință planurile, idealurile, ambițiile, așteptările și confortul părinților, este pur și simplu ștearsă din existență precum literele tastate greșit în editorul de texte.

De fapt, avortul înseamnă instrumentarea intereselor părinților împotriva propriului copil. El, copilul, în loc să fie luat în planurile de viitor ale părinților, în loc să fie primit în universul ideal, este dat afară din corpul mamei ca o „persona nongrata”. Este un dușman al idealului celor doi. Este un "produs biologic" care nu corespunde standarelor stabilite de familia care la procreat. Este pur și simplu o "sarcină nedorită".

Următoarea figură surprinde percepțiile persoanelor intervievate asupra problematicii avortului și ce semnificație dau aceștia actului:

Figura 5. Percepții asupra problematicii avortului

O altă temă de interes se referă la motivațiile ce stau la baza recurgerii la un avort, identificate de către persoanele intervievate.

Atunci când vine vorba de o „sarcină nedorită”, cuplurile invocă o sumedenie de motive pentru a se justifica. Astfel că, într-un cuplu legal constituit ce nu își dorește un copil, avortul este justificat de femeie prin faptul „ că nu aveam servici niciunul, că nu mă înțelegeam cu soțul deloc, că nu îmi doream un copil atunci, în acea situație și că nu suportam gândul să am un copil care să se nască dintr-o situația ca aceasta, când soțul era beat zi de zi și eu, deși nu îmi doream, trebuia să am relații cu el pentru a nu face și mai mult scandal și să audă băiatul mai mult decât auzea deja”, iar partenerul susține acest lucru „cred că tot aceste probleme au împins-o să facă acest lucru”.

În această situație, apariția unei noi ființe a adus mai mult îngrijorarea decât bucuria fireasca. Greutățile vieții de familie sunt, uneori, de-a dreptul de nesuportat, încât se recurge la avort ca la un mijloc salvator de supraviețuire. Însă, de fiecare dată trebuie înfruntate, rezolvate sau îndepărtate dificultățile, nu suprimată viața.

Lucrurile stau total opuse când există un cuplu căsătorit în care sarcina reprzintă o „binecuvântare” pentru ei și își doresc cu ardoare acel copil , dar, din păcate, intervine un avort spontan. În acest caz, partenerii dau o cu totul și cu totul altă explicație motivelor pentru care a intervenit un avort, respectiv „pentru că nu puteam să duc sarcina la capăt, pentru că medicul așa a hotărât…strcit din aceste cauze medicale, că organismul meu nu putea să mai ducă la bun sfârșit sarcina”.

În relațiile de concubinaj, motivul invocat de ambele cupluri a fost cel al influenței și presiunii partenerului și părinților asupra femeii în decizia de a avorta „iubitul meu nu și-a dorit această sarcină și m-a pus oarecum să aleg între el și sarcină, faptul că și părinții mei au considerat că acest lucru este cel mai bun atunci întrucât nu eram pregătită pentru o sarcină”; „motivul a fost unul clar: nu pot să dau naștere unui copil care se naște într-o relație din asta, nu dintr-o căsnicie, nu se accepta acest lucru de familia mea”.

Rolul de concubină așează femeia într-o situație nefirească. Într-o relație de concubinaj, ea nu este sigură de viitor și nu se știe care va fi rezultatul acestui „test”, de aceea se rezumă la a face ceea ce îi spune partenerul. În astfel de relații este prezentă anxietatea însoțită și de gelozie și temeri ce deriva din frica de a fi părăsită, de aceea femeia face tot ceea ce îi spune partenerul ei pentru a nu fi părăsită, intervenind pentru ea senzația de a te simți pierdută fără partener, de a simți că fără el încetezi să mai exiști, că nu poti trăi fără el, existând o dependență față de acesta „n-am vrut să îl pierd. A fost foarte serios când a vorbit cu mine și cu un ton rece încât eram sigură că dacă păstrez sarcina, îl voi pierde. El nu vroia un copil atunci și nu puteam să suport atunci o despărțire, de fapt nici acum nu aș suporta…practic trebuie să aleg între iubitul meu și sarcină”. Dacă la toate acestea, se adaugă și influența exercitată de ambii părinți față de sarcină, considerând că „ăsta este cel mai bun lucru ”, atunci femeia nu face decât un singur lucru: avortează.

Potrivit Codului Familiei (Cod nr.1316 din 26.10.2000) “toate persoanele căsătorite au drepturi și obligații egale în relațiile familiale, indiferent de sex, rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, opinie, apartenență politică, avere și origine socială” (art.5,alin.1), iar toate problemele ce apar în viața familială se soluționează în comun de ambii parteneri. Și Noul Cod Civil (Legea 287/ 2009) prevede principiul egalității în drepturi dintre bărbat și femeie. Deși noul Cod civil, în același art. 258, consacră expres egalitatea femeii cu bărbatul, atât în relațiile lor personale și patrimoniale, cât și în acelea care privesc raporturile lor cu copiii (art. 483), nu înseamnă că acest principiu este specific numai dreptului familiei; el se aplică în toate domeniile vieții sociale.

Astfel, decizia pe care trebuie să o ia o femeie de a avorta sau de a păstra copilul trebuie luată împreună cu partenerul. Este de preferat ca partenerul să nu pună presiune într-un sens sau altul, însă nu poate fi ignorată opinia și sentimentele sale. Parterii în relație de conbuninaj găsesc și ei motivații pentru a-și justifica presiunea pe care o pun asupra partenerelor lor prin faptul „că nu eram pregătiți pentru un copil, era primul an în care ne-am mutat împreună, stăteam în chirie, ea era în ultimul an cu facultatea, avea de terminat studiile…toate astea adunate”, precum și „au decis părinții ei pe motiv că nu suntem căsătoriți și e rușine și păcat să avem un copil dintr-o relație care nu e binecuvântată de Dumnezeu. Ăsta a fost motivul lor pentru care s-a întâmplat ce s-a întâmplat”.

Din perspectivă religioasă, este cunoscut faptul că un copil născut înafara căsătoriei este expresia unui păcat. Însă a omorî un copil are consecințe dezastruoase pentru întreaga viață și veșnicie a copilului și a părinților. O mulțime de tinere fac avort pentru că sunt necăsătorite și se tem că nu se vor mai căsători dacă nasc. Nu pentru că nu au cu ce să îl crească, ci de „gura lumii“, care spune că dacă a făcut un avort nu e nici o problemă, dar că are un copil e o problemă. O mentalitate pe care nici o lege nu poate să o schimbe, decât dragostea și bunul-simț: Spre cine caută Dumnezeu cu bucurie? Spre aceea care a greșit și a făcut o greșeală și mai mare făcând avort sau spre cea care a greșit, dar care apoi și-a asumat consecințele și își crește copilul așa cum trebuie? Dar noi, societatea, o învinuim pe cea cu copil.

Se pare că femeia nu prea are ce să aleagă, pentru că în preajmă sunt foarte mulți „susținători”, chiar partenerul ei de viață și/ sau proprii ei părinți. În general, tinerele gravide sunt foarte vulnerabile, dependente de maturi, de aceea avortează cu o mare ușurință la îndemnul părinților. Este adevărat faptul că părinții au dreptul fundamental de a-și crește și educa propriii copii după cum consideră de cuviință, dar, la fel de adevărat este și faptul că și copilul are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme îl privește. Bineînțeles că influența cea mai mare asupra modului în care copiii privesc lumea o au părinții. Conștient sau nu, părinții pun în practică cu copii lor propriile opinii, prejudecăți și atitudini față de diferite „întâmplări ale vieții” , iar copiii și-o însușesc automat, iar cazul de față este exemplul tipic al acestui lucru.

Următoarea figură surprinde principalele motivații care au stat la baza realizării avortului în cuplul intervievat, fie el legal constituit, fie în concubinaj:

Figura 6. Motivații ce au stat la baza avortului

În susținerea vieții nu trebuie să spunem „ faceți avort“, indiferent oricare ar fi motivul, pentru că o femeie ajunge la această decizie pentru că i se pare că nu are altă soluție. Dar cei din jur sunt responsabili că ea nu vede soluțiile, ei ar trebui să i le ofere.

Să nu uităm că sub expresia aceasta de „sarcină nedorită” se află, totuși, o ființă umană, deplină, unică, lipsită de apărare. Însă, acest lucru este privit în diferite modalități de fiecare dintre noi și intervine o altă temă prezentă în cercetare, respectiv cum privesc persoanele intervievate dreptul la viață al „ființei nenăscute”, în funcție de tipul de relație în care se află, căsătorie sau concubinaj.

„Sarcina nedorită” e o întâmplare tristă în viața unei femei pentru că, deși nu și-a propus să aibe un copil, e dificil sa iei o decizie privind ceea ce vei face în continuare, dacă păstrezi copilul sau dacă avortezi, cert fiind faptul că   nu exista femeie care să nu simtă o strângere de inimă când e pusă într-o astfel de situație.

Persoanele intervievate privesc această sarcină ca o „pedeapsă, ca o problemă de care trebuie să scape”. Ei nu văd sarcina ca pe o persoană umană care trebuie să fie protejată, din contra, consideră că nu există „ nici o ființă” întrucât sarcina era la început.

Deși a fi mamă e un lucru frumos, un copil e o ființă nevinovată pe care nu poți să n-o iubesti, unele mame nu pot trece peste faptul că anumite împrejurări le-au pus în poziția de a avea un copil nedorit. Ele vor considera că această situație le forțează să trăiasca altfel decât și-au plănuit. Puține mame care au un copil nedorit sunt în stare să accepte faptul că nu au decis ele exact când îl vor avea. De aceea, fie că ne referim la un cuplu căsătorit, fie un cuplu în concubinaj, toate cuplurile privesc „această ființă” cu „ură, cu disperare, cu neputință, fiind o piedică în viață lor, un lucru care nu trebuia să se întâmple”. Excepția este reprezentată de cuplu care își doreau copilul, aceștia privind sarcina ca o „binecuvântare” din partea lui Dumnezeu pentru a deveni din nou părinți, așteptând cu „bucurie, cu emoție, cu dragoste” nașterea copilului.

Sentimentul de dragoste de mamă apare, inevitabil, în viață oricărei femei care află că este însărcinată și preferabil ar fi ca acest sentiment să fie susținut și întărit de cei din jur. Însă, când cei din jur, mai cu seamă partenerul de viață și/sau părinții, sting acest sentiment, lucrurile iau calea contrară, iar sarcina ajunge să fie privită ca „un lucru rău, ca o rușine și o greșeală față de părinți”, existând în sufletul tinerei mame o luptă dusă între două sentimente extreme: dragoste și ură.

Foarte important când apare o sarcină la un moment nepotrivit este dacă femeia se va bucura de ajutor practic și de sprijin emoțional de la cei apropiați: partenerul, familia și prietenii. Singure, pe cont propriu, puține femei au curajul să continue cu o sarcină neplanificată. Sprijinul celor dragi este vital, așadar acest lucru este încă unul de luat în vedere în luarea unei decizii corecte.

Avorturile apar din cauza lipsei de dragoste și a dorinței de a avea un copil. Acestea  nu ar avea loc dacă mama ar avea pe cineva în preajmă, un singur om care să o sprijine necondiționat pentru păstrarea copilului. Esențială este apărarea vieții, iar acest lucru trebuie afirmat în orice cuvânt al nostru, în orice discuție, în orice relație, în mod firesc.

Lucrurile devin mai dificule atunci când vorbim despre povara pe care foarte multe femei o poartă singure atunci trec prin situații de criză majoră în momentul în care în viața lor apare o sarcină neașteptată și abordăm o altă temă de interes privind soluțiile și alternativele identificate de partenerii din cuplu pentru a împiedica realizarea avortului.

În cuplurile căsătorite nu se găsesc alte posiblități pe motive, fie strict medicale întrucât sarcina nu putea fi dusă la termen „nu aveam alte posibilăți pentru că a fost o problemă medicală și așa trebuia să se întâmplă. Sarcina nu puteam să o duc la termen și ce să se facă altceva? Medicul nu mi-a dat alternative, singura lui decizie a fost să avortez pentru că este necesar și e singurul lucru care se poate face. Nu puteam lăsa sarcina să înainteze pentru că puteau să fie după alte probleme mai grave pentru mine”, fie că decizia s-a luat strict de femeie, într-un moment dificil și fără nici o altă părere „erau posibilități, dar am preferat să decid singură și nu mai puteam să mă gândesc la alte posibilități. Mi-a intrat această decizie în cap și nu m-am mai gândit la nimic altceva. Singură am decis să avortez, singură, singură și nu am vorbit cu nimeni despre asta”.

Oferim mai mult atenție acestui ultim exemplu, căci în primul caz lucrurile sunt clare fiind vorba despre probleme de sănătate, așa cum această femeie intervievată afirmă că erau posibilități, și partenerul său spune că „orice problemă are o soluție” și crede că se puteau găsi și în acest caz soluții, totuși au ales calea cea mai ușoară. Nu și-au propus un avort, dar totuși s-a întâmplat, căci erau altele mai „importante și urgente de rezolvat”. Este adevarăt că sarcina venită la un moment nepotrivit poate da totul peste cap, iar femeia, în acel moment, este tentată să termine cât mai repede cu această situație dificilă, să avorteze, nemaiapelând la nimeni să o ajute și să mai vadă alte păreri și luând această decizie singură.

Însă, nu trebuie să se ia nici o decizie pripită, sub influența șocului, a furiei sau a fricii. Important este să se încerce să treacă peste dificultăți și să se gândească limpede situația. O decizie corectă este cea luată după ce s-a analizat rațional situația, nu cea luată doar sub impulsuri.

Nașterea unui copil nu mai reprezintă o prioritate pentru cuplurile de astăzi, mai ales pentru cele care au o relație de concubinaj. Tânărul cuplu de astăzi are alte priorități, are o altă ierarhie a priorităților și a valorilor,respectiv „Prioritățile mele atunci erau să termin facultatea, să mă înscriu mai departe sau să îmi găsesc un loc de muncă, relația cu iubitul meu, relația cu părinții mei”; „ În primul rând era vorba despre ea, că trebuia să termine studiile și apoi noi ca și cuplu să ne realizăm ca să putem da naștere unui copil, nu așa cum trăiam atunci”.

Nici în cazul cuplurilor ce trăiesc într-o relație de concubinaj nu se găsesc alte posibități sau soluții spre a împiedica realizarea avortului, fie pentru că „nu m-am gândit pentru că nu nimeni nu își dorea sarcina…nici iubitul meu, nici părinții mei… și mi-a fost ușor să aleg varianta avortului, așa că n-am mai luat în calcul nimic altceva”, fie că „totul ar fi fost foarte simplu dacă părinții mei acceptau acest lucru și nu erau atât de drastici și atât de învechiți să zic așa. Nu s-au gândit la nimic altceva…asta era concepția lor și așa au făcut”.

Cu toții avem probleme în viața noastră, singura diferență este modul unic de a le trata și ce facem atunci când apare o problemă în viața noastra. Renunțăm, perseverăm până găsim o cale de rezolvare sau așteptăm să vină altcineva, care să ne scoata din încurcătură. Toate persoanele intervievate nu au discutat cu nimeni despre posibilitățile și alternativele care ar fi putut împiedica avortul: „n-am discutat cu nimeni”; „nu au fost alte alternative”; „nimic n-am discutat”; „nu am discutat despre alternative că nu aveam cu cine să discut”.

Figura 7. Identificarea de alternative/ soluții pentru împiedicarea avortului

Dacă ar fi să avem concepția că putem găsi o soluție pentru fiecare problemă cu care ne confruntăm și am discuta cu cei din jurul nostru, cu siguranță am obține mereu alte posibilități și alternative la situațiile criză din viața noastră. Însă, sunt evenimente în viața oricărui om care apar pe neasteptate, astfel încât puțini dintre noi știm cum ar trebui să reacționam pe moment, fapt deosebit de important pentru a depăși momentul și pentru a evita întâmplări dintre cele mai nefericite.

Punctul culminant al lucrării este reprezentat de următoarea temă privind consecințele care au apărut atât înainte, cât și după realizarea avortului, asupra cuplurilor, dar și asupra partenerilor în mod individual.

Multe femei recurg la avort fără să presupună, măcar, ce se poate întâmpla după, foarte puține persoane cunoscând adevăratele consecințe ale avortului. Avortul e o problemă umană complexă, o experiență personală deosebit de intensă pentru majoritatea femeilor și care pune față în față, în mod contradictoriu raționamente morale, convingeri referitoare la dezvoltarea umana, identitatea persoanei, structura familiala și funcțiile acesteia, relațiile interumane și încrederea în viitor.  Fiecare femeie tratează în mod diferit această pierdere, de la adânci mustrări de conștiință și suferință, până la indiferență totală.

În ceea ce privesc consecințele ce au apărut asupra femeilor intervievate după ce au făcut un avort, identificăm, în primul rând, probleme medicale „probleme cu menstruația după aceea, mici hemoragii și am mai fost de câteva ori la spital pentru controale”; „hemoragie, probleme cu menstruația”; „aveam dureri groaznice”; „ dureri, hemoragii, vedeam spitalul zi de zi aproape, am fost și internată”.

O altă arie asupra căreia experiența avortului și-a pus amprenta este viața socială a femeilor. După realizarea unui avort, femeile își pierd liniștea interioară și reperele, dereglându-re relațiile cu cei din jur și cu propria familie. Astfel, femeile intervievate au afirmat că după realizarea avortului s-au izolat, nu mai ieșeau din casă, nu mai comunicau cu cei din jur, nici măcar cu propriul copil sau soț. De asemenea, au observat o schimbare și în ceea ce privește comportamentul lor față de copilul și soțul lor, o răcire și o indiferență în gesturile față de aceștia „m-am izolat mai mult decât eram. Abia, abia mai vorbeam cu băiatul meu. Nici cu soțul nu mai puteam vorbi. Eram rece în gesturi și față de copil, și cu atât mai mult față de soț”; „ m-am închis în mine și nu mai vorbeam cu nimeni, nici cu soțul, nici cu părinții mei, că nu ieșeam din casă, eram indiferentă față de tot ce se întâmpla în jurul meu”; „eram mai retrasă, nu mai eram la fel de veselă și preferam mai mult să fiu singură…”; „nu mai aveam viață socială, nu mai știam ce înseamnă asta…m-am izolat total și m-am închis în mine că nu am scos un cuvânt nu știu cât timp că toți erau speriați de ce se întâmpla”.

Decizia de a întrerupe viața care crește în pântecele unei femei este foarte dificilă, chiar dacă este uneori cea mai evidentă alegere care se poate face. Este extrem de greu să se treacă prin toată această poveste atât emoțional cât și fizic. Chiar dacă femeia este sigură de alegerea pe care face, aceasta lasă o urmă de neșters în mintea sa, făcând-o să se simtă vinovată la un anumit moment. Frustrarea, vina și neputința sunt principalele motive pentru care femeile suferă de depresie după un avort.

Sentimentele enumerate mai sus se regăsesc și în răspunsurile femeilor intervievate care mi-au împărtășit ce sentimente au pus stăpânire asupra lor după ce au făcut avortul: „vinovăție, și vina că puteam să fac mai mult și să nu renunț”; „tristețe, dezamăgire oarecum că a fost o fracțiune de secundă parcă să renunți la o sarcină”; „Indiferență, durere, neputință”; „Doamne, ce am putut să fac” ?atât eram în stare să spun atunci la orice, oricui vorbea cu mine…dacă v-am zis că nu mai știam ce e cu mine, vă dați seama”.

Figura 8. Consecințe avortului asupra femeilor

Avortul declanșează toate aceste emoții negative ca tristețe, dezamăgire, vinovăție, indiferență, neputință, care conduc, la rândul lor la comportamente de retragere, de izolare față de partener.

Indiferent că au un simț matern foarte dezvoltat sau nu, indiferent de vârsta pe care o au, indiferent dacă sunt într-o relație legal constituită sau în concubinaj, orice femeie care face avort va simți tristețe și chiar poate intra în depresie după întreruperea voluntara a sarcinii. Tristețea profundă de dupa avort este absolut fireasca, iar rezistenta emoțională a unei femei poate ține aceasta durere ascunsă pentru saptamani, însă la un moment dat ea iese la suprafață, putând dura și ani buni după avort. Iar vina ce pune stăpânire pe aceste femei este un sentiment ce ajunge să-l simtă o persoană când conștiința îi este chinuită de o acțiune pe care a făcut-o și care se află în afara sistemului său de valori.

Femeile care au recurs la un avort se văd nevoite să țina un fel de “doliu ascuns” care, însă , le poate afecta toate aspectele vieții, chiar și în condițiile în care acel avort a fost cea mai “bună” soluție la momentul apariției sarcinii.

Deși, din punct de vedere social și familial, bărbatul și femeia au drepturi egale în ceea ce privește relația de cuplu și existența copiilor, de cele mai multe ori, problematica avortului este privită doar din perspectiva femeii, neavându-se în vedere faptul că decizia și consecințele avortului afectează deopotrivă și bărbații.

În vreme ce, despre consecințele negative ale avortului asupra organismului și psihicului femeii se cunosc foarte multe, despre efectele sale asupra bărbatului se știu foarte puține. Cele mai des întâlnite situații apar atunci când femeia află că este însărcinată și alege să întrerupă sarcină, fără să îi spună partenerului; când bărbatul alege să își ascundă adevăratele sentimente în legătură cu sarcina și susține dreptul femeii asupra corpului ei, sprijinind astfel decizia partenerei, sau, din contră, situația în care se opune avortului și își exprimă în mod deschis dorința de a avea copilul, situații întâlnite, de altfel, și în această cercetare.

Din răspunsurile obținute de la bărbații intervievați, am aflat despre modul în care s-au simțit ei după ce soția sau partenera de cuplu a avortat. Printre sentimenele împărtășite se regăsesc „m-am simțit ca un nimeni, că nu contez în familia mea, că eu nu decid ce se întâmplă acolo. Am simțit supărare și furie pe soția mea, că am plecat și de acasă câteva zile ca să nu o mai văd”; m-am simțit cam ca un nimeni că nu prea am făcut parte așa din proces, să zic…nici cu ea n-a mai fost la fel, nici după aceea”, acestea fiind răspunsurile bărbaților care nu au fost implicați în decizia de a avorta. Absența puterii de a influența decizia afectează imaginea despre sine a bărbatului. Acești bărbați suferă imediat și se luptă și cu alte sentimente deoarece au fost lăsați în afara luării de decizie.

Există și bărbați care decid să-și accepte sentimentele, în loc să le dezmintă și descriu adesea experiența avortului ca fiind dureroasă „a fost o tragedie și o durere mare”, mai presus de capacitatea lor de a-i face față „eram depășit de situație”, asta în cazul în care sarcina era dorită a se duce la bun sfârșit, iar avortul a fost un lucru mai mult impus decât ales, persoana intervievată simțind „ regret și tristețe că s-a întâmplat așa și nu am avut altă soluție că am fi făcut orice altceva”.

Dar există și bărbați care pun presiune asupra femeii și forțează femeia în alegerea de a avorta, acest gen de bărbați fiind narcisiști, lucru ce reiese și din răspunsurile persoanei intervievate ce se regăsește în această situație „m-am simțit liniștit, parcă simțeam că lucrurile vor reveni la normal, așa cum erau cu toate planurile și visele noastre”. Atunci când bărbații încurajează avortul pentru partenerele lor, această poziție este definită drept constrângere, lipsă de compasiune, nesimțire sau egoism.

Bărbații sunt obișnuiți să sufere în tăcere și nu sunt chiar atât de dispuși să plângă, așa cum sunt femeile, dar asta nu înseamnă că ei nu suferă „sunt bărbat și era de datoria mea să fiu puternic și să nu mă arăt și eu slab în fața soției care plângea”.

Figura 9. Consecințele avortului asupra bărbatului

Aceste sentimente trăite de persoanele intervievate confirmă teoria pierderii , conform căreia atunci când o persoană pierde pe cineva, aceasta trece prin diferite stadii de evoluție afectivă, respectiv șoc, mânie, vina pentru pierderea suferită, retragere în sine, deprimare,acceptarea situației, vindecarea rănilor sufletești. Persoanele intervievate au trecut prin aceste faze în maniere diferite.

Odată prezentate cele de mai sus, este lesne de înțeles că toate aceste reacții și sentimente trăite de fiecare persoană în parte, în mod diferit, se răsfrâng asupra cuplului ca întreg și afectează bună funcționare a acestuia. Avortul este un moment de cumpănă în viața unui cuplu. Fie că este vorba de tensiune, conflicte ori disfuncții sexuale, întreruperea sarcinii lasă urme adânci în bunăstarea vieții de cuplu.

Dacă ne referim la perioada de dinainte a realizării avortului, toate cuplurile intervievate au afirmat că relațiile erau normale, iar apariția sarcinii a schimbat relațiile dintre ei. Din răspunsurile primite din partea persoanelor intervievate reiese faptul că, după realizarea avortului, a urmat o perioadă grea în viață lor în care „am crezut că nu ne vom mai reveni” ; „mă gândeam că nu voi mai trece peste asta și nu știam cum să fac față”, iar relațiile dintre membrii implicați „au devenit mai tensionate, mai reci, mai indiferente”.

Toate cuplurile trec printr-o perioada de “rearanjare” după un avort. Așa se explică faptul că situații care până mai ieri erau foarte ușor rezolvate amiabil, acum pot escalada foarte repede. Și, în unele cazuri, partenerii pot simți că mariajul lor de destramă, ca și când n-ar fi fost destul de supărătoare pierderea sarcini „mi-a fost frică, frică să nu ne despărțim”.

Apariția unui conflict în interiorul cuplului poate avea la bază perspectivele diferite asupra semnificației avortului, astfel că un partener poate vedea avortul ca un mod prin care se curmă viața unei persoane „un mod prin care iei viața unui copil, un copil nevinovat și acest lucru este groaznic”, iar celălalt poate percepe avortul în cu totul și cu totul alt sens, de exemplu ca pe o simplă procedură medicală.

Răcirea și distanțarea celor doi sunt alte aspecte ce intervin în viața de cuplu datorită stărilor și sentimentelor trăite diferit de partenerii implicați în cuplu, fie unul poate trece prin stări profunde de durere și tristețe, iar celălalt poate să nu sufere deloc și să-și dorească să dea uitării acel eveniment. Faptul că nu pot fi empatici unul la suferința celuilalt, acesta lucru poate agrava starea de tristețe a unuia dintre parteneri, iar acesta se poate simți neînțeles și singur în suferință.

Un alt lucru ce contribuie la răcirea emoțională a celor doi este reprezentat de dereglările ce apar în viața intimă a cuplului ce se manifestă prin dorință și interes scăzut de unire trupească, mai ales la femei „am simțit așa un dezgust și o neplăcere față de soțul meu, nu mai suportam să îl văd, să vorbesc cu el, să stau lângă el, să mă atingă”. Lipsa de interes și disconfortul din timpul relației intime se datorează faptului că aceasta amintește de sarcina concepută anterior, precum și temerii de a rămâne din nou însărcinată și de a suferi o nouă pierdere. Toate acestea contribuie la răcirea emoțională a celor doi și de aici mai mai pot fi doar câțiva pași până la despărțire.

În cazul în care ambii parteneri regretă decizia avortului și trec prin perioade de tristețe și depresie, se poate declanșa și aici un conflict cauzat de diferențele de exprimare și manifestare a acestor trăiri. Spre exemplu, bărbații tind să-și controleze mai mult emoțiile și să exprime mai puțin durerea, să raționalizeze tristețea și să încerce să depășească aceste momente singuri „sunt bărbat și era de datoria mea să fiu puternic și să nu mă arăt și eu slab în fața soției”.

Figura 10. Consecințele avortului asupra cuplului

Pentru a face față tuturor acestor schimbări apărute în viața lor de pe urma avortului, fiecare persoană trebuie să își găsească propriile motivații și căi de a le depăși. Astfel, pentru a identifica toate acestea, am abordat o altă temă, respectiv modalitatea în care persoanele care au trecut prin experiența unui avort au făcut față acestei situații dificile din viața lor, restrânse în două cuvinte: strategii de coping.

Vindecarea după avort nu este una obișnuită. Rănile pe care le lasă acesta în trupul și sufletul femeilor sunt adânci și dureroase. Este important de știut că fiecare femeie și fiecare persoană afectată de avort este unică și drept urmare are nevoie de un parcurs unic, care să o poată aduce la împăcarea și iertarea de sine.

Pentru a reuși aceste lucruri, persoanele intervievate identifică următoarele modalități:

Figura 11. Strategii de coping

Fiecare om cu care interacționăm și fiecare întâmplare din viață noastră poartă cu ele lecții pe care le avem de învățat. În cazul ideal  învățăm din greșelile altora și devenim mai înțelepți cu fiecare poveste de viață pe care o auzim. În realitate învățăm cel mai des din propriile noastre greșeli.

Abordăm și ultima temă a acestei cercetări reprezentată de învățăturile cu care au rămas persoanele intervievate după ce au trecut prin această situație dificilă din viața lor. Majoritatea dintre aceștia au afirmat că conștientizează faptul că oricând se pot confruna cu lucruri la care nici nu se așteaptă și că trebuie să fie pregătiți, că tot ce se întâmplă în viață are un scop și că lucrurile nu ies întotdeauna cum vrem noi, dar trebuie înfruntate așa cum sunt.

Alții au afirmat că și-au dat seama cât de importanți sunt pentru ei persoanele din jurul lor, respectiv copilul, părinții, parterenul de viață și au nevoie de aceștia pentru a înfrunta situațiile dificile și a merge mai departe.

De asemenea, în urma acestei situații dificile, au constat ce au greșit în acel moment în viața lor, iar acuma știu că „înainte de a lua o decizie, ar trebui să faci tot posibilul să gândești cu mintea clară și să iei în calcul toate posibilitățile, pentru ca mai apoi, să nu îți pară rău de ceea ce ai făcut” ; „că trebuie să vorbești cu familia ta când ești în impas și nu știi ce să faci” și „să nu decizi singur pentru că există posibilitatea să nu fie tocmai cea mai bună decizie”.

Iar concluzia finală și specifică problematicii studiate o constată femeile, mai mult ca nimeni altcineva, care au învățat „că un avort te poate face să nu te mai recunoști, să își pierzi mințile, să ajungi să simți că nu își mai vrei soțul, copilul…că niciodată nu treci peste și toată viață te va urmări”.

Limite ale cercetării

În ceea ce privesc limitele cercetării, aș putea menționa:

faptul că, deși și-au dat acordul de la început și au acceptat să vorbească despre acestă întâmplare din viața lor, femeile intervievate s-au arătat intimidate, rușinate, emotive și reținute când am început să povestim;

bărbații intervievați au fost mult mai atenți la răspunsurile oferite, mai reticenți în povestire și în detalii;

faptul că, înainte de povestirea propriu-zisă, persoanele intervievate au cerut să le ofer niște exemple de întrebări și și-au notat câteva idei. Asta presupune că au avut timp de gândire și răspunsurile nu au fost pe loc, ci pe baza notițelor pe care ei și le-au luat și și-au formulat răspunsurile, fiind mereu atenți la ceea ce trebuie să spună, cum trebuie să spună și ce să povestească ;

deși au fost de acord să povestească despre această etapă din viața lor, tot s-a creat o senzație de discomfort, căci si-au reamintit ceea ce au trăit atunci ;

Concluzii

Prima parte a lucrării cuprinde informații privind problematica avortului și a impactului său asupra vieții de cuplu, pentru o cunoaștere cât mai detaliată a subiectului în cauză, din perspectiva definițiilor conceptelor fundamentale a temei, a unui scurt istoric privind amploarea problematicii de-a lungul timpului, a diferitelor perspective ce există asupra problematicii studiate, a identificării de cauze și motive ce pot sta la baza recurgerii la un avort, a legislației în vigore privind această problemă și a alternativelor existente astăzi ce încearcă a împiedica realizarea unui avort, și nu în ultimul rând, al posibilelor consecințe ale acestui act asupra femeii ce avortează, asupra partenerului acesteia și asupra cuplului ca întreg.

Astfel că a vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârși cineva în lume. La începutul creștinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea și desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă și încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la suferință a femeii ce avortează și a tuturor celor implicați în realizarea acestuia.

Viața nu are nevoie de argumente apologetice. Dar, astăzi familia creștină se confruntă cu criză economică (sărăcie, șomaj, nesiguranța zilei de mâine), criză morală (avortul, divorțul, abandonarea copiilor, libertinajul), cu criză spirituală (sectarismul, fanatismul, etc). De aceea, fenomenul avortul, alături de violența domestică, țin capul de afiș al scenei sociale, în care femeia, cât și ceilalți membri implicați, ca actori social, își trăiesc viața sub influența riscurilor de orice natură.

Avortul constituie un fenomen social foarte “la modă” în ziua de azi. Odată cu afirmarea revoluției sexuale din anii ’60 ai secolului trecut, societatea și-a schimbat complet atitudinea față de avort. Până atunci , avortul era un păcat contra moralei și contra lui Dumnezeu. Așa cum afirma Coduneanu F. „avortul și toate practicile abordive sunt păcate grele pentru că:

prin ele se ucide o ființă umană

prin ele este afectată demnitate femeii

ele reprezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii și morții premature a mamei și a femeii tinere” (2012,p.168).

Avortul nu poate fi niciodată justificat moral de starea economică a familiei, de neînțelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.

Însă, cu timpul, pentru majoritatea femeilor aceasta a devenit “un drept de a alege”. Astfel, avortul sau întreruperea de sarcină reprezintă o modalitate utlizată destul de frecvent pentru a scăpa de o sarcină nedorită. În România, datorită unei educații sexuale extrem de precare și a unei educații contraceptive foarte vagă, avortul rămâne o soluție foarte la îndemână la care apelează cuplurile. Țara noastră deține un loc fruntaș în ceea ce privește numărul de avorturi, în ultimii ani, în Europa. Acest fapt reprezintă consecința propriilor noastre acțiuni, și anume lipsa de informare în ceea ce privește o viață sexuală potrivită, o educație mult mai riguroasă în privința metodelor de contracepție și de evitare a bolilor cu transmitere sexuală, și prin urmare, și a sarcinilor nedorite.

Complexitatea acestui fenomen vine din faptul că repercusiunile unui asemenea act afectează nu doar femeie, ci toții actorii implicați în realizarea acestuia. Amprenta unui avort se infiltrează în toate aspectele esențiale ale vieții și pe toate planurile: social, economic, medical, religios, psihologic, politic. Pe lângă bine cunoscutele implicații fizice ce pot apărea după o întrerupere de sarcină, cele mai importante implicații sunt cele psihice și emoționale, care duc și la probleme în viața de cuplu. Așa cum arată și rezultatele cercetării pe acestă problematică,  după un avort, toți actorii implicați se confruntă cu mai multe tipuri de simptome. Apar regretele tardive, sentimentul de vinovăție de ambele părți, tristețea și melancolia,vina și remușcările, modificări în viața intimă a cuplului, teama de a nu face față acestei situații și chiar teama față de despărțirea de partener.

Pentru toate acestea, prezentate mai sus, este necesară o tehnică specială pentru a înțelege înțelege cum își percep oamenii propriile experiențe, propria viață și interacțiunile cu cei din jur, iar povestea vieții unei persoane” este, în esență, expresia felului în care se înțelege pe sine. Nu există o afirmare mai clară și mai puternică a modului în care o persoană își vede și își înțelege viața decât propria povestire” (Atkinson, 2006, p.113).

Acest lucru este dezvoltat în a doua parte a lucrării ce cuprinde o descriere a problematicii din perspectiva celor ce au trecut prin această situație în viața lor. Prima parte a cercetării s-a axat pe aspectele metodologice și etice a tehnicii folosite, pe stabilirea obiectivelor și a întrebărilor de cercetare, pe elaborarea instrumentului de lucru și construirea grupului țintă, iar apoi s-a trecut la aplicarea efectivă a acestui instrument persoanelor ce alcătuiesc grupul țintă al cercetării. Iar, după adunarea informațiilor, s-a realizat interpretarea acestora pe baza temelor de cercetare spre îndeplinirea obiectivelor propuse inițial.

R. Atkinson consideră că cercetătorul joacă un rol foarte important în acest proces. Atunci când ceri cuiva să-și spună povestea vieții, ți se oferă un moment sacru, iar subiecții redau ceea ce contează mai mult pentru ei ori semnificația a ceea ce li s-a întâmplat.

În această abordare, accentul cade pe acceptarea poveștii înseși ca text care ne spune ceva despre viață, în general, și despre o anumită viață, în particular. Intepretarea unei asemenea povești a vieții e o problemă foarte personală, intuitivă și empatică în același timp, întrucât fiecare narațiune este văzută, cel puțin, ca fiind unică.

Unică este și poziția unui anume individ în fața avortului, din punct de vedere etic, moral, filozofic, biologic sau legal este strâns legată de un sistem de valori individuale. Această poziție este, însă, deseori influențată și de către poziția guvernamentală, de către biserică, de către drepturile și responsabilitățile pe care le are o femeie atunci când realizează un avort.

În prezent, din toate informațiile publice cunoscute, autoritățile statului nu au demarat nicio inițiativă care să vizeze prevenția fenomenului negativ al creșterii numărului de avorturi. Din păcate, cu excepția efortului ocazional al unor medici sau al unor organizații neguvernamentale în Romania, nu se face educație tinerilor pentru o viață sexual echilibrată, nu se face prevenție pentru evitarea sarcinilor nedorite, nu se încurajează în mod efficient folosirea mijloacelor contraceptive, practic investindu‐se mult mai mult în tratare decât în prevenție (Institutul pentru Politici Publice, 2012,p.3).

În ultimă instanță, putem spune că problematica avortului este într-adevăr una extrem de complexă. Există numeroase aspecte implicate și dezbătute de-a lungul timpului, astfel încât ajungerea la un consens pare într-adevăr imposibilă. Cu siguranță, la fel cum fiecare stat și-a format propria opțiune în fața accesibilității avortului, fiecare dintre noi și-a format propria opinie și atitudine cu privire la legalizarea, moralitatea sau aspectele etice ale avortului.

Bibliografie

Volume de autor

Atkinson, Robert, (2006), Povestea vieții. Interviul, traducere de Năstuță,Sebastian, Editura Polirom,Iași;

Bauman, Z., (2005) Globalizarea și efectele ei sociale, Filipeștii de Târg, Antet;

Beliș, Vladimir, (2002), Medicina legală în practica judiciară, Editura Juridică,București;

Breck, John, (2001), Darul sacru al vieții ,Editura Patmos,Cluj Napoca;

Ciobanu, Valentin, (2011), Agresiunile contra fătului-realitate și perspective, Facultatea de Drept,Universitatea din București;

Ciochină, Larisa, Iftime, Constantin, (2003), O viziune asupra vieții ,cap.I, Asociația Pro Vita Media, București;

Cioclei, Valerian, (2009), Drept Penal. Parte special. Infracțiuni contra persoanei, Editura C.H. Beck, București;

Corduneau, Felicia, (2012), Condiția socială a femeii în ortodoxia contemporană , Editura Lumen, Iași ;

Dongoroz, Vintilă, Kahane, Siegfried, (2003), Explicații teoretice ale Codului Penal român , ediția a III-a, vol III, Editura All Beck,București;

Earl, Babbie, (2010), Practica cercetării sociale, tradusă de Gherghină Sergiu, Jiglău George, Andriescu Monica, Editura Polirom,Cluj Napoca;

Ferrini, P., (2002), Cuvinte de înțelepciune pentru fiecare zi , Editura For You, București;

Iorgovan, Antonie, Tănăsescu, Elena Simina, (2004), Constituția României revizuită. Comentarii și explicații ,Editura C.H. Beck,București;

Miftode, Vasile, (2010), Tratat de asistență socială.Protecția populațiilor specifice și automarginalizate , Editura Lumen,Iași;

Mihai Horga, Frank Lüdicke, Aldo Campana, (2000), Manual de planificare familială. Text de referință , Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii,Universitatea Geneva, Departamentul de Ginecologie și Obstetrică;

Mitrofan I., Ciupercă,C., (1998), Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei ,Editura Mihaela Press,București;

Patapievici, Horia-Roman, (2001), Omul recent ,Editura Humanitas,București;

Popescu, Corneliu Liviu, (2004), Jurisprudența, CEDO, Editura C.H.Beck, București;

Renucci, Jean-François, (2009), Tratat de Drept european al drepturilor omului , Editura Hamangiu,București;

Toader, Tudorel, (2011) , Drept penal român.Parte specială , Editura Hamangiu, ed. a 5-a revizuită și actualizată,București;

Todea-Gross, Christa, Preot Prof. Dr. Moldovan, Ilie, (2008), Îndrumarul medical și creștin despre viață , Federației Organizațiilor Ortodoxe Pro-Vita din România,Editura Renașterea, Cluj-Napoca;

Dicționare

A.Martin, Elizabeth, (2005), traducere Vasilescu, Gheorghe, Dicționar de Medicină, ediția a VI a, Oxford, Editura All, București;

Academia Română, Insititutul de lingvistică”Iorgu Iordan” (2009), Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ed.a II a, Editura Univers Enciclopedic Gold;

Litera Internațional, (2002), Noul Dicționar explicativ al limbii române, Editura Litera Internațional;

Zamfir,Cătălin, Vlăsceanu,Lazăr, coord., (1993), Dicționarul de Sociologie, Editura Babel, București;

Studii, analize, cercetări

Alexandru, Violeta, Mihai,Raluca, (2012), Fenomenul întreruperilor sarcinilor nedorite în România: radiografie și soluții , București,Institutul pentru Politici Publice;

Antal, Mihaela, Ghenea, Gabriela, (2013), Mortalitatea maternă în România, raport 2012, Ministerul Sănătății, Institutul Național de Statistică Publică, Centrul Național de Statistică și Informare în Sănătate Publică;

Carroll, Patrick, (2001), Abortion and Other Pregnancy-Related Risk Factors in Female Breast Cancer, Pension and Population, Research Institute (PAPRI), 4 decembrie;

Raport Evoluția natalității și fertilității în România (2012) http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Evolutia%20natalitatii%20si%20fertilitatii%20in%20Romania_n.pdf disponibil online la data de 28.03.2015;

Reardon, D., (2001), Suicide Deaths Associated with Pregnancy Outcome: A Record Linkage Study of 173,279 Low Income American Women, în “Clinical Medicine & Health Research”;

Situația demografică a României în anul 2013, http://hymerion.ro/wp-content/uploads/2014/10/12.Situatia-demografica-a-Romaniei-in-anul-2013-2.pdf disponibil online la data de 28.03.2015;

Studiul Generații și Gen, (2007) Raport valul I, Fondu ONU pentru Populație, Institutul Max Planck pentru Cercetări Demografice, Institutul Național de Statistică;

Voicu, Ovidiu, (2011), Avortul între drept câștigat, respingere morală și practică larg răspândită , analiză a Fundației Soros România realizată pe baza datelor cercetării”Religie și Comportament Religios”, realizată în cadrul programului Studii Electorale Românești;

Suporturi de curs

Irimescu, Gabriela, (2010), Asistența Socială a familiei și copilului ,suport de curs id,Editura Universității Alexandru Ioan Cuza,Iași;

Isidor, Chinez, (2008), Responsabilitatea față de viața umană.Curs de bioetică, Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif”,Iași;

Miftode, Răzvan, suport de curs Medicina socială și Asistența Socială a persoanelor cu boli cornice și Hiv/Sida;

Răducanu, Ruxandra, Protejarea dreptului la viață-drept fundamental al omului-prin normale penale ,Universitatea din Craiova,Facultatea de Drept și Științe Administrative;

Articole și reviste

Chinez, Isidor, (2013), Probleme etice ale avortului, articol https://isichi.wordpress.com/2013/04/18/problemele-etice-ale-avortului/ disponibil online la data de 19.03.2015;

Dascălu, Silvia, (2010) , Suferințele familiei contemporane, articol http://ziarullumina.ro/biserica-si-societate/suferintele-familiei-contemporane disponibil online la data de 02.04.2015;

Dumitrașcu, Nicoleta, (2012), Avortul:între dreptul la viață al copilului nenăscut și dreptul femeii de a decide asupra propriei persoane, articol http://www.revista22.ro/avortul-intre-dreptul-la-viata-al-copilului-nenascut-si-dreptul-femeii-de-a-decide-asupra-propriei-persoane-14751.html disponibil online la data de 20.03.2015;

Franț, Ancuța Elena, (2011), Incursiune în istoria sancționării faptei de provocare a avortului pana la inceputul secolului XX.Aspecte de drept comparat, Analele Științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza, Tomul LVII, Științe Juridice, Nr.1;

Franț, Elena Ancuța, (2014), Elemente definitorii ale legislației românești în materie de avort.O perspectivă istorică , Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica – Volume 3. Issue 2;

Ganciu, Daniela, (2013), Traumele emoționale pot provoca avort, articol http://www.copilul.ro/articole/factori+psihologici+pierdere+sarcina/ disponibil online la data de 20.03.2015;

Iftime, Larisa, (2010), Eutanasia,lipsa de respect față de viață , Pro Vita, articol http://ziarullumina.ro/pro-vita/eutanasia-lipsa-de-respect-fata-de-viata,disponibil online la data de 26.04.2015;

Isaic Maniu, Alexandru, (2013), Sondaje non-probabiliste ;

Luca, Vasile, (1987), Avortul provocat. Medicina pentru toți , nr. 69, Editura Medicală, București;

Mavrichi, Ionuț, (2011), Personalitatea-concept cheie în dezbaterea etică despre avort, articol http://www.asociatiaprovita.org/133/personalitatea-concept-cheie-in-dezbaterea-etica-despre-avort/ disponibil online la data de 21.03.2015;

Mitchell J., (2010), If contraception is ethically permissible then so is early therm abortion, The Royal Institute of Philosophy,9(25);

Mocanu, Marius, Viața de familie între primejdii și ispite, articol http://comunicarepersonala.com/viata-de-familie-intre-primejdii-si-ispite/ disponibil online la data de 03.04.2015;

Nastasiu, Irina, (2013), Avortul-cauza dispariției neamului, articol http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/avortul-cauza-disparitiei-neamului disponibil online la data de 19.03.2015;

Popescu, Raluca, (2010), Profilul familiei românești contemporane , Revista Calitatea vieții, XXI, nr. 1–2;

Precupețu, Marius, Metode de cercetare socială și politică- MCSP , material disponibil online la data de 23.05.2015;

Puiu, Roxana, (2012), Efectele avortului asupra cuplului , articol http://www.culturavietii.ro/2012/06/03/efectele-avortului-asupra-cuplului/ disponibil online la data de 30.03.2015;

Sh. Sergiu, (2008), Consecințele avortului, articol http://www.caleamaestrului.ro/2008/12/22/7-consecintele-avortului/ disponibil online la data de 30.03.2015;

Thorn, Vicki, Impactul avortului asupra celor din jur , Pro VitaMedia, articol http://www.provita.ro/detalii-trauma-post-avort.php?id=8 disponibil online la data de 30.03.2015;

Teze de doctorat

Bunescu, Sorin Marius, (2000), Avort terapeutic în trimestrul II de sarcină, Teza de doctorat, UMF Cluj-Napoca;

Răducanu, Ruxandra, Protejarea dreptului la viață-drept fundamental al omului-prin normale penale ,Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept și Științe Administrative http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/raducanu_ro.pdf disponibil online la data de 20.03.2015;

Legislație

CEDO, 8 iulie 2004, cauza Vo c. Franța, cererea nr. 53924/00;

Convenția Americană a Drepturilor Omului;

Convenția de la Oviedo asupra drepturilor omului și biomedicinei;

Convenția Europeană a drepturilor omului;

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului;

Legea nr. 273/ 2004 privind regimul juridic al adoptiei, republicata 2012;

Legea Nr. 332  din  23.12.2013, pentru modificarea și completarea Legii nr. 289-XV  din 22 iulie 2004 privind indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă și alte prestații de asigurări sociale;

Noul Cod Penal adoptat prin Legea nr. 286/2009;

Ordin nr. 101 din 15/03/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 458 din 26/05/2006 privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru centrul maternal și a Ghidului metodologic de implementare a acestor standarde;

Pactul privitor la drepturile civile și politice;

ANEXE

Anexa 1. Tabel Identificarea temelor principale ale cercetării pe baza întrebărilor de cercetare și corelarea accestora cu răspunsurile obținute

Anexa 2. Povestea vieții

Anexa 2.1. Persoană de gen feminin în relație legal constituită

Date despre persoana intervievată

Nume și prenume: A.S.

Genul: feminin

Vârsta: 42 de ani

Stare civilă: căsătorită

Locuiește: mediu urban,apartament cu două camere,proprietate personală;

Domiciliu: Dorohoi, Jud. Botoșani

Copii: 1 copil

Desfășurarea interviului

Data: 24.04.2015

Orele: 10-13

Locație: la domiciliul persoanei intervievate

Am 42 de ani. Am terminat 10 clase și Școala Profesională în Industria Textilă.

Am avut multe greutăți în profesia mea. Am început să lucrez de tânără, de la 18 ani. Am terminat Școala Profesională de Industrie Textilă și chiar am fost angajată pentru că Școala avea contract încheiat pe 5 ani și am lucrat ca țesătoare. Dar, după aceea, am tot schimbat locuri de muncă, am fost de multe ori în șomaj pentru că nu aveam unde lucra. Îmi amintesc că de vre-o 5 ori am fost în șomaj.

Sunt căsătorită de 20 de ani cu soțul meu. Ce m-a făcut să mă îndrăgostesc? Înainte parcă erau vremurile altfel…eu l-am întâlnit pe soțul meu când lucram în Arad printr-o prietenă de-a mea. Am ieșit în oraș împreună, am făcut cunoștință, ne-am plăcut amândoi și de atunci am rămas împreună.

Am un băiat de 16 ani. Băiatul este alintatul familiei, fiind singurul nostru copil. Este foarte important pentru amândoi, pentru el muncim și ne zbatem zi de zi ca el să aibe tot ceea ce își dorește.

Relațiile cu familia mea sunt bune. Ne înțelegem bine, dar ca la orice familie, mai sunt și certuri și neînțelegeri, nu se poate să fie totul bine.

Lucrurile bune din căsătoria noastră sunt faptul că suntem sănătoși, că avem un copil frumos și deștept, că suntem împreună și că ne-a ajutat Dumnezeu să trecem peste necazurile vieții. Cred că cel mai important lucru a fost faptul că am rămas împreună indiferent de necazurile și problemele cu care ne-am confruntat. Am știut să lăsăm de la noi, când unul, când altul și așa am mers mai departe până în momentul de față.

Printre lucrurile mai puțin bune din căsătoria mea se numără greutățile vieții de zi cu zi…neînțelegeri între noi, faptul că rămâneam fără servici, faptul că mai se îmbolnăvea copilul, că nu ne ajungeau banii pentru cele necesare și multe alte greutăți la care viața ne-a supus. Îmi amintesc de o perioadă grea din viața nostră când eram amânoi în șomaj că am rămas fără loc de muncă și atunci soțul meu a început că bea mai mult decât era normal și nu era zi în care să nu ne certăm. Venea seara târziu acasă, venea beat și căuta scandal. Băiatul era și el mic și nu înțelegea ce se întâmplă. A fost greu, foarte greu pănă să își găsească servici și să înceapă iar munca. Am avut noroc de cumnatul nostru că i-a găsit servici la el acolo unde lucra că dacă nu, nu știu unde ajungeam.

În ceea ce privește relația cu părinții mei , mă înțeleg bine cu mama. Doar pe ea o mai am, tata a murit acum câțiva ani. Nu prea ne vizităm noi, dar vorbim la telefon. (În copilărie), oarecum, (am simțit că sunt ocrotită) , adică eram mulți copii acasă la părinții mei…ei aveau mult de muncă, tata era plecat aproape toată ziua la muncit pământul și mama rămânea acasă cu noi toți și trebuia să facă toate treburile pe lângă casă și pentru animale, mâncare pentru noi toți, spălat…ș-apăi nu stătea toată ziua după noi, ne lăsa afară să ne jucăm și ea își făcea treaba. (Un moment când m-am simțit ocrotită) cred că (ar fi) atunci când mă loveam și plângeam și venea mama să vadă ce am pățit…cred că atunci mă simțeam ocrotită, să zic așa.

Nu țin minte să mi se spună ceva neobișnuit despre nașterea mea. În ceea ce privesc povestirile de când eram bebeluș, îmi amintesc că mi-a povestit mama odată despre o întâmplare prin care a trecut după câteva luni după ce m-a născut. Mi-a povestit că era la Arad la un târg și erau foarte mulți țigani acolo și a fost urmărită de o familie de țigani până s-a apropiat de ea și i-a cerut să mă vândă.Vroiau să mă cumpere și i-au oferit foarte mulți bani, dar mama nu a acceptat.

De la părinții mei, cred că am moștenit dorința asta de a munci toată ziua, de a face bani pentru ca să ne descurcăm, să facem toate treburile și acasă, și la servici. Cred că asta de la ei am luat.

Religia în familia mea a fost importantă, dar mai mult de când s-a îmbolnăvit tata. De atunci, a început să meargă la slujbe la biserică și mama la fel. Adică cât am fost noi copii acasă, nu îmi amintesc că meargă des la biserică că zi de zi erau cu treabă și nici noi nu mergeam că ne mai punea la treabă și pe noi. Dar după ce tata s-a îmbolnăvit, da…au început să meargă la biserică aproape de fiecare dată când făcea preotul slujba în sat.

Ce înseamnă religia pentru mine?…Zic că înseamnă credință, dar nu neapărat acea credință prin care mergi de fiecare dată la biserică, ci mai degrabă acea credință pe care o ai în suflet și ai grijă la cum vorbești de cele sfinte și la cum te rogi la Dumnezeu. Eu nu am nevoie neapărat să merg la biserică să mă rog, pot să mă rog oriunde, oricând simt să fac asta.

În viața mea, în ceea ce privește echilibrul dintre profesie și dragoste, pot spune că doar dragostea are un echilibru pentru că nu lucrez în momentul de față, deci îs toată ziua acasă cu treburile casnice.

În viață, nu știu dacă m-a influențat cineva. Adică, când eram mică au decis părinții pentru mine, când am crescut am decis eu, iar de când m-am căsătorit împreună cu soțul am luat deciziile.

Viața îmi este ghidată de o vorbă a mea : „că totul în viața asta se plătește și că Dumnezeu ne dă la toți atât cât merităm”.

Sarcina a apărut atunci când eram amândoi în șomaj, când soțul a început să bea peste măsură, când băiatul era micuț…Atunci s-a întâmplat să rămân din nou însărcinată. Sincer, nu (îmi doream un copil)…adică nu ne gândeam să mai facem un copil…și cu atât mai puțin în acel moment greu din viața noastră când aveam atâtea probleme pe cap.

Când am aflat că sunt însărcinată am rămas fără cuvinte, fără gânduri…Eram atât de necăjită că nu aveam servici, că soțul venea beat acasă și căuta scandal…Am simțit că a fost picătura care să umple paharul ca eu să explodez, să simt că nu mai pot.

Cred că soțul meu a simțit același lucru ca și mine. Mai ales că soțul atunci își vârsa amarul în băutură, nici nu cred că a dat mare importanță faptului că sunt din nou însărcinată. Adică eu asta am văzut pentru că, după ce i-am spus, el nu s-a schimbat cu nimic.

Când am aflat că sunt însărcinată, am plâns, am plâns atât de mult și nu credeam că mi se poate întâmpla asta chiar în acel moment în care aveam atâtea probleme. Nu eram deloc pregătită pentru o sarcină și tot ce implică ea. Țin minte că îmi întârziase menstruația și am început să mă îngrijorez. Nu am vorbit cu nimeni, nu am spus nimănui nimic, dar am decis să iau totuși un test de sarcină și să elimin această posibilitate. Mi-am făcut testul și rezultatul a fost pozitiv. Nici prin cel mai ascuns gând al meu nu-mi trecea ideea că aș putea să fiu însărcinată tocmai atunci. Dar uite că rezultatul a spus altceva.

I-am spus soțului chiar în acea zi când am aflat. Era acea perioadă când venea numai beat acasă, dar nu am putut să tac. Și în acea zi când am aflat, când a ajuns acasă seara, i-am spus că sunt însărcinată. El a crezut că eu glumesc și că îi spun asta anumit că el să nu mai bea. Nu m-a crezut și a început să râdă. În acel moment, m-am simțit neputincioasă, indecisă, fricoasă și fără spirijn din partea nimănui.

În momentul aflării veștii, starea mea de sănătate era bună, nu sufeream de nici o boală…doar că aveam căderi de calciu, amețeli și mă supăra și inima căci mă enervam foarte mult cu soțul. Nu am apucat să fac nici un control că am decis imediat ce am aflat că sunt însărcinată să avortez, nu am lăsat să se dezvolte sarcina mai mult.

În ceea ce privește situația financiară, eram amândoi în șomaj, băiatul erau micuț…deci vă dați seama că nu aveam cum să ne descurcăm…ne târam de pe o zi pe alta… Nu munceam nici unul. Eram amândoi în șomaj,cum am zis.

În acel moment, am simțit presiuni din toate părțile. Mă simțeam încolțită și singură într-o problemă din care nu vedeam decât o singură soluție să ies. Nu aveam cu cine să vorbesc și să mă ajute. Mama era bolnavă săraca, nu puteam să o încarc și eu cu această problemă, surorile mele erau plecate în străinătate și vorbeam foarte rar, iar soțul…soțul era căzut în patima băuturii și trebuia să suport și asta…Și eu eram singură, încolțită de această sarcină la care avortul era singura soluție pe care o vedeam atunci.

Aveam sentimentul că nu mi se poate întâmpla acel lucru atunci când eram distrusă de alte probleme, că Dumnezeu nu ține deloc cu mine și că va trebui să trec printr-un avort singură. Teama, panica și fel și fel de gânduri urâte au pus stăpânire asupra mea.

Aș defini avortul ca una dintre greutățile vieții la care Dumnezeu ne supune pentru a vedea de ce suntem în stare să facem, pentru a „ne duce crucea” , să zic așa. Atunci când am avortat a fost ceva de genul că am rezolvat o problemă căreia nu îi mai puteam face față în acel moment, mai ales că a apărut așa pe neașteptate, nu se aștepta nimeni la așa ceva.

Prima dată când m-am gândit să avortez a fost exact atunci când i-am dat vestea soțului meu și am văzut că el nu mă crede, că râde de mine și că nu i-a păsat de o astfel de veste. Și mai mult decât atât, continua să vină beat acasă și nu s-a schimbat cu nimic că i-am spus că sunt însărcinată.

Am gândit că avortul este singura soluție pe care o am ca să pun capăt acestei probleme. Eram atât de speriată, de îngrijorată, de supărată pe ceea ce se întâmpla atunci, încât am ales opțiunea cea mai ușoară. Nu mai puteam să mă gândesc la nimic altceva, numai la faptul că această sarcină venea într-un moment în care nu puteam să îi fac față, simțeam că nu îmi doresc să fiu însărcinată în acel moment, că nu pot și că nu vreau să mai am un copil când zi de zi soțul venea beat, când zi de zi erau certuri în casă, când trebuie să fiu puternică și să am grijă și de băiat că era mic și nu înțelegea ce se întâmplă și tot așa.

Am luat singură decizia pentru că nu aveam cu cine altcineva să decid. Așa am crezut atunci că este cel mai bine. Relațiile cu soțul meu erau groaznice. Eu eram distrusă că nu aveam nici unul servici, eram nervoasă și mă enervam și mai tare când vedeam că el venea beat acasă și ne certam, și copilul îmi punea fel și fel de întrebări și trebuie să îi explic și lui ce se întâmplă, simțeam că o iau razna pur și simplu.

Am ales să avortez pentru că nu aveam servici niciunul, că nu mă înțelegeam cu soțul deloc, că nu îmi doream un copil atunci, în acea situație, și că nu suportam gândul să am un copil care să se nască dintr-o situația ca aceasta, când soțul era beat zi de zi și eu, deși nu îmi doream, trebuia să am relații cu el pentru a nu face și mai mult scandal și să audă băiatul mai mult decât auzea deja.

Consider că am luat decizia corectă. Atunci da, era singura soluție pe care o vedeam. Dar acum,după ce a trecut un timp, cred că puteam și trebuia să lupt mai mult.Cred că dacă încercam să fiu mai puternică și să nu iau o decizie în acea stare de supărare și de frică, găseam poate și alte soluții.

Cred că dacă aș da timpul înapoi, luam altă decizie și mă impuneam mai mult în fața soțului, încercam să îl fac să înțeleagă să vom mai avea un copil și pentru asta trebuie să își revină, să ne revenim amândoi. Poate a fost tocmai acel impuls dat de Dumnzeu pentru a ne trezi din calvarul prin care treceam și să ne dăm seama că trebuie să luptăm mai mult.

Ceea ce aș schimba ar fi faptul că aș discuta, aș comunica, nu m-aș mai închide atât de mult în mine. Aș încerca să iau legătura cu surorile mele, în primul rând, și aș vorbi și cu mama mea. Cu siguranță altfel ar fi stat lucrurile. Dar în acel moment nu puteam gândi cu mintea clară. Acum da,mi-e foarte ușor să zic ce aș fi făcut pentru că a trecut timp și am putut să mă gândesc la asta, dar atunci nu cred că eram capabilă să fac altceva.

Sarcina am privit-o ca pe o pedeapsă. O pedeapsă…pentru că deja aveam atâtea pe cap și eram vai de mine cu tot ce se întâmpla în familia mea…Așa am văzut-o…o pedeapsă.Nu am luat în calcul nimic. Am privit-o ca pe o problemă de care trebuie să scap pentru că nu pot și nici nu vroiam în acel moment să fiu însărcinată. Am privit aceea „ființă” cu ură, cu nepuntința de a-i da viață, cu lipsa dorinței de a avea un copil, cu o problemă de care trebuia să scap.

Prioritățile mele erau cu totul și cu totul altele, nicidecum o sarcină. Trebuie să îmi găsesc loc de muncă, trebuie să fac ceva pentru ca soțul meu să se schimbe și să redevină cel care a fost, trebuie să ma ocup de băiat că era încă mic și avea nevoie de toată atenția mea…toate astea, nicidecum o sarcină.

Din păcate, atunci nu a existat nici un moment în care să mă gândesc să nu avortez..Tot ce îmi trecea prin cap atunci îmi spunea că e singura soluție pe care o am. Acum pot să spun că aveam și alte posibilități care să mă determine să nu avortez. Așa cum am spus și mai sus, erau posibilități, dar am preferat să decid singură și nu mai puteam să mă gândesc la alte posibilități. Însă, nu m-am gândit la nici o altă posibilitate.Mi-a intrat această decizie în cap și nu m-am mai gândit la nimic altceva.

Singură am decis să avortez, singură, singură și nu am vorbit cu nimeni despre asta. Soțul meu nu credea că sunt însărcinată și era prins în patima alcoolului…Nu aveam cu cine să discut.

Nimeni nu mi-a fost alături, din păcate. Eu cu frica, cu îngrijorarea și cu disperarea pe care o simțeam. Nu mi-a propus nimeni alte alternative, pentru că nu am apelat la altcineva să mă ajute sau să văd și alte păreri. În această decizie,nu m-a influențat nimeni în mod direct. Dar, indirect da, comportamentul soțului meu, faptul că nu m-a crezut, că nu s-a schimbat si că nu i-a păsat în acel moment de sarcină.

Relațiile cu soțul înainte de a sarcină erau normale, și cu bune și cu rele, dar treceam ușor peste ele până în momentul în care s-a declanșat totul când am rămas amândoi fără servici. Nu cred că sarcina a schimbat relațiile cu soțul meu. Adica relația era deteriorată dinainte de a afla să sunt însărcinată, așa cum am povestit până acum. Dar pot să spun că m-a schimbat eu, oarecum, căci am trecut singură prin această experiență și soțul a arătat o indiferență de care nu credeam că este capabil. Și așa, am devenit și eu, mai indiferentă, mai rece. De exemplu, soțul era obișnuit că atunci când venea acasă să fie totul făcut curat,mânare, să luăm masa împreună…Și acest lucru l-am schimbat căci nu mai puteam să îi fac pe plac. Nu mai suportam ideea ca eu să dau totul și să nu primesc nimic în schimb. Mă simțeam supărată pe el, vroiam să mă răzbun pe comportamentul lui, simțeam că nu merită nimic din ceea ce fac.

După ce am făcut avortul, m-am simțit indiferentă, dezamăgită…dar, de cealaltă parte, simțeam că am rezolvat o problemă. Era o contracție între ceea ce simțeam, cred, și ceea ce vroiam eu să mă fac să cred că simt.

Am avut probleme cu menstruația după aceea, mici hemoragii și am mai fost de câteva ori la spital pentru controale.

Pot să spun că m-am izolat mai mult decât eram. Abia, abia mai vorbeam cu băiatul meu. Nici cu soțul nu mai puteam vorbi. Eram rece în gesturi și față de copil, și cu atât mai mult față de soț.

Sentimentele care au pus stăpânire asupra mea au fost vinovăție, regret și vina că puteam să fac mai mult și să nu renunț. După ce soțul și-a găsit de muncă și a început să își revină, să mai renunțe la alcool și să aibe alt comportament, am început să simt regret față de ceea ce am făcut și în același timp vinovată pentru că, dacă lucrurile se schimbau atunci când i-am spus că sunt însărcinată, nu ajungeam să avortez .

Cred că s-a simțit și soțul vinovat. I-am spus că am avortat, după o perioadă de timp, soțului când am văzut că își revine din starea aceea și am observat că s-a schimbat apoi. La început, însă, după ce i-am spus, ne-am certat foarte tare, el fiind surprins și nervos pentru că nu a participat la luarea acestei decizii. Nu se aștepta să recurg la un astfel de gest. A trecut ceva timp până când a înțeles de ce am făcut atunci asta și apoi mi-a cerut iertare pentru că nu a fost alături de mine când i-am spus că sunt însărcinată, dând vina pe bautură.

După ce a aflat vestea că am avortat, o perioadă de timp nu a vorbit deloc cu mine. Doar mă urmărea cu privirea în tot ceea ce făceam, însă nu discuta cu nimeni, nici măcar cu băiatul. Dacă încercam să vorbesc cu el, îmi răspundea urât și nervos, de aceea am preferat să îl las așa o perioadă să asimileze vestea și apoi să încerc să vorbesc cu el.

La început, relațiile cu soțul au evoluat rău că am crezut că nu ne vom mai reveni. Așa cum am spus și mai sus, numai vorbea deloc cu noi, ne trata cu indiferență și chiar a fost plecat de acasă câteva zile, la fratele său. Mi-a fost frică, frică să nu ne despărțim. Dar l-am lăsat cât timp a fost plecat și am așteptat să se întoarcă ca să pot vorbi cu el.

Nu știu cum am depășit aceste dificultăți , dar le-am depășit. Cred că tot Dumnezeu mi-a dat puterea să fac față, chiar dacă nu mă mai simțeam în stare și credeam că mă voi împotmoli de tot. Știam că am un copil de crescut, și dacă am renunțat la unul, nu pot să fac același lucru și cu băiatul meu. Și faptul că soțul și-a găsit servici și a început să se schimbe, m-a ajutat foarte mult. Și nu am apelat la nici un serviciu specializat. Cumnatul nostru ne-a ajutat atunci. Am avut norocul să îi găsească servici soțului meu și acest lucru l-a ajutat să își revină, să se schimbe și să mă determine și pe mine să îmi revin.

Mi-am reîmprospătat forțele prin timpul petrecut în familie. În primul rând, stăteam mai mult cu băiatul meu și făceam mai multe lucruri împreună.

Din această situație, am învățat că oricând ne putem confrunta cu lucruri la care nu ne așteptăm și care ne pun în situații dificile în care nu știm cum să reacționăm, am învățat că, înainte de a lua o decizie, ar trebui să faci tot posibilul să gândești cu mintea clară și să iei în calcul toate posibilitățile, pentru ca mai apoi, să nu îți pară rău de ceea ce ai făcut. Și am mai învățat că trebuie să vorbești cu familia ta când ești în impas și nu știi ce să faci, să nu decizi singur pentru că există posibilitatea să nu fie tocmai cea mai bună decizie.

În viața mea aș schimba acea perioadă în care a rămas însărcinată cu perioada în care soțul meu și-a revenit pentru ca să pot păstra copilul și să fim astăzi o familie cu 2 copii.

Anexa 2.2. Persoană de gen masculin în relație legal constituită

Nume și prenume: A.V.

Genul: masculin

Vârsta: 45 de ani

Stare civilă: căsătorit

Locuiește: mediu urban,apartament cu două camere,proprietate personală;

Domiciliu: Dorohoi, Jud. Botoșani

Copii: 1 copil

Desfășurarea interviului

Data: 25.04.2015

Orele: 14-17

Locație: la domiciliul persoanei intervievate

Am vârsta de 45 de ani. Am terminat 12 clase și am făcut o Școală de Mecanică.

Sunt lucrător mecanic. Am avut și urcușuri și coborâșuri în profesie de-a lungul timpului.

Sunt căsătorit. M-am îndrăgostit de frumusețea ei. Era o femeie foarte frumoasă când am cunoscut-o și mi-a atras atenție de prima dată când am văzut-o.

Am un singur copil, un băiat. Băiatul e bucuria vieții mele, e alintatul lui tata și urmașul lui.

Relațiile din familie sunt normale, sunt bune. Ca în orice familie, azi bine, mâine mai puțin bine, dar suntem bine.

Cele mai bune lucruri din căsătoria mea au fost faptul că am cunoscut o femeie frumoasă și gospodină, că avem un băiat împreună și că suntem sănătoși. Cel mai important și fericit moment din viața mea a fost când s-a născut copilul nostru, când am văzut că este un băiat m-am simțit cu adevărat împlinit în viața asta.

Cred că cele mai rele lucruri din căsnicie au fost atunci când nu aveam servici, când nu aveam cu ce ne descurca și trăiam de pe o zi pe alta. Un lucru mai puțin bun…da, îmi amintesc că băiatul s-a îmbolnăvit odată rău și a fost nevoie sa fie internat câteva săptămâni în spital. Cred ca atunci a fost unul dintre cele mai grele situații în care am fost pus, căci îmi era foarte greu să mă păstrez puternic în fața tuturor, când copilul meu se simțea atât de rău și eu nu puteam să fac nimic.

Acum lucrez foarte mult și sunt mai toată ziua plecat de acasă, vin seara târziu și mai petrec puțin timp cu băiatul până se pune la somn.

Cu părinții mei pot să spun că a fost o relație frumoasă. Acum nu mai sunt în viață, Dumnezeu să îi odihnească. M-am simțiț ocrotit, mai ales de tatăl meu. Mereu tata se ocupa de mine, eram singurul băiat în familie și toată atenția lui o aveam eu. Nu exista dorință pe care să nu mi-o îndeplinească, mereu era atent la grijile și la nevoile mele.

Nu mi s-a spus nimic neobișnuit de nașterea mea. Doar că a fost, cu adevărat, o bucurie și o surpriză să vadă părinții mei că au un băiat, când mai aveau 3 fete, nu se așteptau.

Există povestiri despre mine și pe unele chiar i le povestesc și băiatului meu. Îmi amintesc faptul că părinții îmi spuneau ori de câte ori vorbeam despre acest lucru că eram năzdrăvanul familiei, cel mai neastâmpărat și cel care făcea cele mai multe prostioare. Țin minte că mi-au povestit că m-au crescut bunicii mei până la vre-o 2 ani pentru că mama lucra și nu avea timp să se ocupe de mine. M-a născut și m-au luat bunicii la țară și bunica a fost cea care s-a ocupat de mine în primii ani de viață. Chiar îmi aduc aminte că mi-au spus că atunci când m-a luat mama acasă, am plâns și am fost bolnav de dorul bunicii mele și a fost nevoie să mă mai lase bunicilor.

Cred că am moștenit de la părinții mei dorința și mândria că am un băiat și relația pe care o am eu cu băiatul meu seamănă cu relația pe care am avut-o eu cu tata. Cred că am învățat multe de la tatăl meu, să îmi iubesc copilul și să lupt pentru a-i oferi toate cele necesare. Tatăl meu a fost un exemplu pentru mine și de la care am învățat tot ceea ce astăzi fac, mi-a fost și tată, și prieten, și de toate.

Din cele amintite aș putea să spun că nu a ocupat religia un loc important în familiea mea. Credeam și ne rugam la Dumnezeu, dar nu eram oameni care să meargă prea des la biserică. Pentru mine, religia înseamnă să mergi la biserică, să stai la slujbe, să te închini, dar eu cum nu prea fac aceste lucruri…

Nu îmi ghidez viața după ceva anume, cred că ce este dat să se întâmplă, se întâmplă oricum.

Sarcina soției a apărut într-un moment greu din viața noastră. Cred că era o perioadă când nu aveam servici nici unul dintre noi și ne descurcam foarte greu. Atunci nu, nu ne doream un copil, nici nu ne gândeam la asta. N-am folosit niciodată nici un fel de contraceptive cu soția.

Primul gând când am aflat că soția este însărcinată… nu știu ce să spun pentru că nu îmi amintesc prea bine acel moment. Știu doar ce mi-a povestit soția, că eram puțin amețit când mi-a spus că este însărcinată și eu nu am crezut ceea ce îmi spune. (Primul gând al soției mele) cred că nu a fost tocmai un gând bun, mă gândesc că situația în care eram amândoi nu o lăsat-o să se bucure de sarcină.

Când am aflat că soția este însărcinată nu am crezut. Eu aveam problemele mele cu serviciul, cu faptul că nu aduceam bani acasă și ea mi-a spus că e însărcinată. Nu am crezut așa ceva atunci când aveam atâtea probleme, o sarcină era tot ce ne lipsea ca să ne fie și mai greu. Mi-a povestit soția a doua zi ceea ce s-a întâmplat și mi-am dat seama că nu glumea. Eu am fost venit amețit acasă și ea mi-a spus atunci, eu n-am crezut-o și am început să ne certăm. Dar a doua zi dimineață, mi-a spus din nou și mi-am dat seama că nu glumește. Însă, n-am avut nici o reacție, din contra, m-am gândit că e o altă problemă pe capul nostru. Nu mă gândeam niciodată la așa ceva atunci. În acel moment, eram stresat, ocupat cu alte probleme și indiferent, nu mă puteam bucura când eu știam ce probleme am.

În momentul aflării veștii nu aveam nici o problemă de sănătate. Eram bine, sănătos. Situația financiară arăta groaznic, imaginați-vă, fără servici amândoi, cu un copil de crescut, cu cheltuieli de plătit, cum poate să arate…Nu munceam în acel moment și eram disperat din acest punct de vedere că nu mă mai puteam concentra asupra altor lucruri.

Când am aflat că soția este însărcinată, mă stăpâneau grijă, stres pentru probleme care le aveam, dar, în același timp, dezinteres, indiferență față de vestea soției mele pentru că nu era în planul nostru un copil atunci.

Poate că s-au făcut presiuni în acel moment asupra soției mele, poate din partea mea că nu m-am interesat și nu i-am oferit sprijin. Nu pot să spun altceva, dacă știu cum am fost în acel timp. Nu, nu pot să ofer alte detalii. Am spus ce aveam de spus la întrebarea de mainainte.

Aș defini avortul ca pe un serviciu la care apelează o femeie sau o familie când nu vrea să aibe un copil, când rămâne însărcinată fără să își dorească și de aceea avortează. Nu mi-a picat deloc bine când am aflat că a avortat soția, mai ales că mi-a spus după aceea. Am simțiț că nu mi-a dat posibilitatea de a mai avea un copil, am fost nervos și supărat pe ea o perioadă de timp, dar cu ajutorul fratelui meu și mai ales pentru băiatul meu, am trecut peste această tragedie.

Eu nu am luat în calcul nici o posibilitate pentru că nu am știut că soția mea se gândește la așa ceva. Dar la cât de ocupat eram cu găsitul unui servici și să ne descurcăm, că n-am dat importanță. Atunci eu am gândit că o sarcină e altă problemă în acel timp, dar nu am vorbit cu soția mea despre acest lucru că aveam alte griji.

Am privit sarcina ca o problemă…o problemă ce apărea în momentul nepotrivit și despre care nu am vorbit amândoi. De abia, de abia se forma fătul, nu era încă nici o ființă nimic. (Prioritățile mele erau) să îmi rezolv probleme pe care le aveam, în special să îmi găsesc servici și eu, și soția ca să ne putem descurca.

Relațiile cu soția mea în acel moment nu erau tocmai bune că nah…ca în orice familie, când nu ai un servici, când vezi că e greu, mai te enervezi, mai te cerți și nah… așa era și la noi, și cu bune, și cu rele.

Cred că tot aceste probleme au împins-o să facă acest lucru. Nu știu (dacă a luat o decizie corectă)…cred că da. Atunci nu puteam să avem un copil, aveam deja unul micuț și ne descurcam destul de greu, deci cred că altceva nu aveam ce face…nu știu…

Alături mi-au fost prietenii care îi aveam. Cu ei petreceam cel mai mult timpul atunci, dar nu am discutat cu ei despre acest subiect. Nu m-au sprijinit cu nimic pentru că nu am vorbit cu ei despre asta.

Dacă aș putea să mă reîntorc în acel moment aș vorbi mai mult cu soția mea și aș asculta-o mai mult. Că problemele au pus stăpânire pe mine și n-am mai văzut nimic altceva decât probleme și probleme.

Soluții sunt pentru orice problemă. Doar că atunci ne-a prins într-un moment greu din viața noastră și n-au fost alte soluții. Nu m-am gândit la nici o posibilitate atunci, nu aveam cum să mă gândesc când erau altele mai importante și urgente care trebuiau rezolvat. Cred că da, da, se putea să se identifice alte opțiuni, nu e vorba că gata ne-am pus în plan să nu dăm naștere copilului, doar că nu era atunci un moment bun ca să mai avem un copil,atât. Trebuia să discutăm mai mult, să fim atenți și la această sarcină neprevăzută, doar că eram prea legați la ochi cu altele, de aceea s-a și ajuns aici. Acum că gândesc cu mintea clară și cântăresc lucrurile, cred că se putea face și altceva, nu neapărat un avort.

Înainte de a afla că soția este însărcinată, eram bine împreună, nu aveam probleme, ca orice căsnicie normală. Nu cred că sarcina a schimbat relațiile cu soția mea , relațiile erau mai tensionate de când am rămas fără servici, nu când am aflat de sarcină.Deci nu cred că a schimbat relația acest lucru.

După ce am aflat că soția mea a avortat, m-am simțit ca un nimeni, că nu contez în familia mea, că eu nu decid ce se întâmplă acolo. Am simțit supărare și furie pe soția mea, că am plecat și de acasă câteva zile ca să nu o mai văd. Furie am simțit, în primul rând, supărare și nervi față de soția mea. După ce am aflat ce a făcut soția mea…nu știu, parcă mi s-a întunecat tot în fața ochilor și m-am enervat. Când spunea ceva soția mea, îmi sărea muștarul și mă enervam, și țipam…Zile întregi nu mai suportam să vorbesc cu soția mea, nu mai suportam nimic și de aceea am și plecat de acasă câteva zile.

Soția mea era mai indiferentă față de mine și față de copil. Nu mai avea grijă de casă ca de obicei și nu se mai comporta la fel. Cred că și ea era supărată pe ceea ce s-a întâmplat și nu cred că se simțea bine. Mi-am dat seama din comportamentul ei față de mine, nu îmi mai vorbea la fel ca înainte, nu îmi mai acorda atenție la ce spuneam, nici cu băiatul nu mai era la fel de drăgăstoasă și calmă.

După realizarea avortului, a fost o perioadă grea în care mă gândeam că nu voi mai trece peste asta și nu știam cum să fac față, să vobesc despre asta, să înțeleg ce s-a întâmplat de fapt. Am plecat de acasă de lângă ea și băiat, nu suportam să văd pe nimeni lângă mine.

Cred că pentru băiat am mers mai departe că el nu are nici o vină pentru greșelile noastre.Cred că el mi-a dat putere și voință. Nu mi-a fost nimeni alături că n-am vorbit despre asta cu nimeni, a fost un șoc pentru mine și am aflat abia după ce soția mea a avortat.

Dragostea pe care i-o port băiatului m-a întărit și m-a încurajat să merg mai departe, să discut cu soția mea după aceea și să fac tot posibilul să o înțeleg să ne înțelegem amândoi.

Am învățat multe din această experiență…că nu trebuie să ignori nimic din viața ta, că toate se întâmplă cu un scop pe care îl poți înțelege mai devreme sau mai târziu, că băiatul meu e motivul pentru care lupt și ma zbat zi de zi ca să îi ofer tot ce e mai bun și că orice problemă are o rezolvare, doar că este nevoie de multă discuție într-o căsnicie.

Nu cred că aș schimba ceva din viața mea …am trecut și prin bune și prin rele, așa e mersul vieții noastre și trebuie să trecem prin de toate.

Anexa 2.3. Persoană de gen feminin în relație de concubinaj

Date despre persoana intervievată

Nume și prenume: M.M.

Genul: feminin

Vârsta: 27 de ani

Stare civilă: concubinaj

Locuiește: mediu urban,casă ,proprietate a părinților partenerului de cuplu;

Domiciliu: Dorohoi, Jud. Botoșani

Copii: nu are

Desfășurarea interviului

Data: 08.05.2015

Orele: 15-18

Locație: la domiciliul persoanei intervievate

Am 27 de ani. Acum 2 ani am terminat Facultatea de Finanțe-Bănci. Nu lucrez în domeniul ăsta, ci m-am angajat ca vânzătoare la un super market.

Nu sunt căsătorită, dar locuiesc cu cineva de câțiva ani. Prima dată m-am îndrăgostit de fizicul lui, prima dată asta mi-a atras atenție. L –am cunoscut pe băncile facultății, am vorbit pe internat, am început să ieșim împreună și am rămas și astăzi împreună. Nu avem copii. Suntem în relații foarte bune, obișnuite în viața în doi.

Cele mai bune lucruri din relația mea au fost, în primul rând că l-am întâlnit pe iubitul meu, că avem 6 ani împreună și că am reușit să fim unul lângă celălalt atât timp și bineînțeles că suntem și astăzi amândoi. Cel mai bun lucru și pe care mi-l amintesc cu drag este momentul când m-a cerut de logodnică. A fost o surpriză foarte frumoasă, un moment la care nu mă așteptam și a rămas cea mai frumoasă amintire din relația noastră.

Lucruri rele din relația mea…pot să zic că au fost unele certuri între noi, mici discuții, contradicții…cam atât, nu am avut probleme foarte mari. Un lucru mai puțin bun din relația mea…de exemplu, de când ne-am mutat împreună, încă de când eram la facultate, exista lupta asta pentru cine este mai bun și ia note mai mari…ăsta a fost un lucru mai puțin bun pentru că de aici porneau fel și fel de discuții, de contradicții care duceau la mici certuri. Această competiție între noi, să zic așa, a fost un lucru mai puțin bun că ne certam tot timpul de la asta.

Cu părinții mă înțeleg bine. Ei stau la țară, sunt la ceva km distanță și de aceea nu ne vizitân chiar des, dar vorbim la telefon, cel puțin cu mama nu există zi în care să nu vorbim la telefon. Da, am simțit că sunt ocrotită când am fost copil, cum să nu? Am fost singurul copil și îți dai seama că am avut toată atenția și grija părinților mei. Păi, de exemplu, tot timpul când mă certam cu verișoarele mele de la jucării, părinții mei îmi luau apărarea și îmi dădeau mie jucăriile, ziceau că eu sunt cea mai mică și trebuie să le am pe toate.Așa mă simțeam ocrotită și iubită, în același timp.

Nu îmi amintesc să mi se fi spus ceva neobișnuit despre nașterea mea. Desigur că există povestiri despre mine când eram mică .Mai ales că am fost singurul copil, inevitabil sunt fel și fel de povestioare. Din ce îmi amintesc eu…mama îmi povestea mereu că, încă de mic copil, îmi plăcea tare muzica.. că de fiecare dată când auzeam muzică la televizor, începeam să dau din mâini și să dansez…și tot timpul râdeau pe seama acestui lucru, că mă opream din ce făcea, mâncam sau mă jucam,orice, și cum auzeam muzica cum dădeam din mâini și dansam.

De la părinții mei cred că am moștenit dragostea pentru persoana de lângă mine, să respect pe cel de alături și să ajut tot timpul când am posibilitatea. Părinții mei m-au modelat și m-au influențat cel mai mult în viață , bineînțeles. Mereu mi-au fost alături, mi-au dat sfaturi, m-au ajutat să iau cele mai bne decizii. Ei sunt modelul meu în viață.

Pot să zic că religia a fost importantă în familia mea. Ai mei cred în Dumnezeu, merg din când în când și la biserică, ca orice om. Religia…înseamnă că nu mă îndoiesc de faptul că Dumnezeu există, că eu cred în cele sfinte, că mă rog și am încredere că Dumnezeu ne dă la fiecare cât putem duce.

Munca și dragostea în viața mea pot să zic că da, se împacă. Adică jumătate de zi sunt la servici, fie de dimineață, fie de după-amiază pentru că lucrez în schimburi, apoi sunt toată ziua acasă și ma ocup de ce trebuie.

Viața îmi este ghidată de credința în Dumnezeu, credința că Dumnezeu ne dă ceea ce merităm în funcție de ceea ce noi facem, de cum ne comportăm și de cum îi tratăm pe ceilalți.

Sarcina a apărut într-un moment dificil…dificil din cauză că eram studentă, eram primul an în care m-am mutat cu iubitul meu, eram în ultimul an de facultate și urmau toate, examene, licența, gândul ce se va întâmpla după… Vă dați seama că nu îmi doream un copil în acel moment. Nu, nu foloseam nici o metodă contraceptivă.

Primul meu gând când am aflat că sunt însărcinată…Am crezut că se termină lumea, pur și simplu. A fost un șoc, nu mă așteptam la o sarcină atunci și cel mai tare îmi era frică de iubitul meu, dar mai ales de părinții mei.

Pentru partenerul meu cred că a fost un șoc și pentru el, nu credea că îi spun adevărul. Primul gând cred că a fost că este imposibil și nu se poate așa ceva.

Când am aflat că sunt însărcinată am făcut o criză de nervi, am izbucnit în plâns, și refuzam să cred că este adevărat. Eram în baie unde mi-am făcut un test de sarcină. Țin minte că l-am lăsat acolo și m-am dus să văd rezultatul după jumătate de oră, de frică, de panică încercam să întârzii cât mai mult până să aflu rezultatul…și m-am dus într-un final și am văzut două liniuțe…deci era pozitiv, șoc, șoc, șoc…

Partenerului meu nu i-a venit să creadă, zicea într-una că este imposibil imposibil și imposibil. Era plecat la servici când mi-am făcut testul…Și eu eram schimbul doi,adică lucram de după-amiază și mă întâlneam cu el seara când ajungeam acasă…Nu am avut răbdare până atunci așa că i-am dat un mesaj în care i-am spus că sunt însărcinată.

Reacțiile mele…vai doamne, nervi,nervi, și iar nervi, plânsete și urlete ca și cum s-ar sfârși lumea în acel moment. M-aș descrie panicată, fricoasă, deprimată din toate punctele de vedere.

Când am aflat că sunt însărcinată, starea mea de sănătate era bună, nu luam nici un fel de medicament și nu mă simțeam rău deloc. Nu, n-am făcut nici un control pentru că n-am apucat să fac. A fost o decizie rapidă și la fel de rapid s-a și întâmplat totul.

Situația financiară era să zic, cumva, la mijloc, nici prea bine, nici prea rău…Eram studenți amândoi atunci, părinții ne ajutau mai mult cu banii. Ne descurcam și noi așa și așa.

Nu munceam, eram studentă.

Atunci da, simțeam presiune din mine însămi pentru că nu era pregătită și nu îmi doream o sarcină, dar apoi au fost și iubitul meu, și părinții mei. Păi, iubitul meu nu își dorea sub nici o formă un copil atunci încât mi-a spus să mă gândesc bine ce fac și să iau o decizie cât mai repede pentru că el nu vrea un copil nicidecum, iar părinții mei nu mai spun…nici n-au vrut să audă de un copil, din start mi-au spus că va trebui să scap de acea sarcină.

Sentimentele care mă stăpâneau erau frică, panică, supărare, indecizie, revoltă, de toate, de toate la un loc.

Avortul înseamnă o operație, să zic așa, prin care se întrerupe o sarcină pe care nu ți-o dorești. Pentru mine avortul a reprezentat același lucru. A fost o operație pe care am făcut-o pentru a pune capăt sarcinii pe care nu mi-o doream și nu puteam să o am atunci.

Primul gând să avortez a fost când am discutat cu iubitul meu și mi-a spus foarte serios că el nu își dorește sub nici o formă un copil și să mă gândesc foarte bine ce fac și ce decid să fac cu acea sarcină pentru că el nu acceptă un copil. N-am vrut să îl pierd. A fost foarte serios când a vorbit cu mine și cu un ton rece încât eram sigură că dacă păstrez sarcina, îl voi pierde. El nu vroia un copil atunci și nu puteam să suport atunci o despărțire, de fapt nici acum nu aș suporta…practic trebuie să aleg între iubitul meu și sarcină.

Nu am luat decizia singură. Pot spune că am luat-o cu iubitul meu, dar și cu părinții mei, cu toții au fost de acord ca să avortez pentru că nu era momentul unei sarcini atunci.

Nu mi s-au propus alte alternative. Lucrurile au fost clare de la început, de când am aflat de sarcină și le-am spus și lor. Dacă m-a influențat cineva…aș putea să spun că da, și iubitul meu, și părinții mei, care au fost de acord cu această decizie pe care, oarecum, mi-au sugerat-o…

Da, a existat un moment în care să mă gândesc să nu avortez. A fost momentul chiar înainte de a intra în sala de operații unde avea să aibe loc actul. De frică a ceea ce urma să se întâmplă, mă gândeam să renunț. Cred că erau și alte posibilități…Adică se găsesc posibilități la orice, nu cred că la aceast lucru nu putea fi găsite posibilități…deci presupun că da. Însă nu m-am gândit…nu m-am gândit pentru că nu nimeni nu își dorea sarcina…nici iubitul meu, nici părinții mei… și mi-a fost ușor să aleg variante avortului, așa că n-am mai luat în calcul nimic altceva. N-am discutat cu nimeni. Pe moment zarurile au fost aruncate din partea iubitului și a părinților mei, iar aceștia au fost destul de clari: nu își doresc sarcina, deci nu aveam ce să discut și nici nu s-a pus problema de alternative. Nu aș fi avortat dacă erau cu toții de acord cu sarcina mea, se arătau bucuroși de veste și mă sprijineau, își doreau să păstrez sarcina…dar totul a fost opus, așa că…

Nu a avut nici o părere iubitul meu cu privire la alte posibilități. A fost clar de la început când i-am spus de sarcină, că nu vrea și m-a lăsat pe mine să decid ce să se întâmpla cu sarcina, deci nu mi-a oferit nici o posibilitate, nimic.

În acel moment părinții mei, iubitul meu, mi-au fost alături atunci. Iubitul meu m-a încurajat și m-a ajutat să îmi dau seama că am luat decizia corectă, că nu era momentul să avem un copil, iar părinții mei au fost lângă mine mereu și m-au ajutat în tot ce am avut nevoie.

Relațiile cu iubitul meu le-am simțit atunci mai tensionate. El era mai nervos, era mai indiferent cu mine și mă trata mai rece. Nu prea mai vorbeam și abia abia mai erau gesturi tandre între noi. Eu eram stresată și panicată și poate nu-mi dădeam seama,dar și eu mă comportam diferit, de aceea relațiile erau schimbate, mai reci, mai indiferente.

Motivele pentru care am decis să avortez au fost, în primul rând, faptul că iubitul meu nu și-a dorit această sarcină și m-a pus oarecum să aleg între el și sarcină, faptul că și părinții mei au considerat că acest lucru este cel mai bun atunci întrucât nu eram pregătită pentru o sarcină.

Eu cred că am luat o decizie corectă pentru că nu știu ce puteam să fac altceva atunci, fiind și în ultimul an de facultate, și faptul că iubitul meu și părinții mei nu erau de acord cu sarcina…ce decizie să fi luat?

Dacă aș da timpul înapoi, da, aș lua aceiași decizie. Doar dacă să fie alta părerea iubitului meu, a părinților mei, dar așa nu…Nu pot să iau o decizie împotriva lor. Nu știu ce aș schimba dacă aș putea să mă întorc în acel moment…Dar, dacă aș putea să fac ceva pentru a schimba decizia și comportamentul iubitului meu, decizia părinților meu, aș schimba și eu decizia de a avorta, dar cum nu a fost posibil, atunci s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple.

Sarcina am privit-o cu ură, cu disperate, cu neputință, cu durere. Problema este că nu prea m-am gândit la o ființă. Adică încă nu s-a format nici o ființă, era la început și nu m-am gândit la nimic din acest punct de vedere. Am privit-o ca pe o neființă, să zic așa, pentru că nu am privit-o ca o ființă. Mai mult, am văzut sarcina ca un șoc, ca un lucru ce nu trebuia să se întâmple, ca o nouă problemă apărută în viața mea. Prioritățile mele atunci erau să termin facultatea, să mă înscriu mai departe sau să îmi găsesc un loc de muncă, relația cu iubitul meu, relația cu părinții mei…

Înainte de a afla că sunt însărcinată, relațiile cu iubitul meu erau normale, ca de obicei. Da, s-au schimbat puțin relațiile odată cu aflarea veștii sarcinii, au devenit mai tensionate, mai reci, mai indiferente. Păi după ce i-am spus iubitului meu de sarcină, deja s-a schimbat…a devenit mai rece cu mine, nu mai vorbea la fel, îmi răspundea la orice răspicat și vedeam că e nervos, că nu este de acord cu sarcina, că nu își dorește acest lucru…Seara, de obicei, mă aștepta tot timpul să ajung de la servici, dar după aceea, s-a schimbat și acest lucru. De fiecare dată când veneam, timp de o săptămână, îl găseam dormimd..Cred că nu vroia să mai vorbească cu mine…să vadă ce fac, ce decizie iau…nu știu, cert este că eu le-am simțit și le-am văzut schimbate relațiile dintre noi.

Atunci eram tristă, eram dezamăgită și indecisă cu ceea ce urmează să fac…Încercam să vorbesc cu el și mereu îmi spunea din prima că el a spus ce avea de spus…

După ce am făcut avortul, m-am simțit rău, adică am avut și unele probleme cu sănătatea, dar și ca stare de spirit, mă simțeam vinovată că am făcut asta și că nu am avut altă alternativă. Da, am avut și unele probleme medicale, cum ar fi hemoragie, probleme cu menstruația. Social…nu, nu cred că au apărut probleme în viața mea…sau poate doar că eram mai retrasă, nu mai eram la fel de vesele și să mă bag în seama în orice, îmi vedeam de treaba mea și preferam mai mult să fiu singură…cel puțin la servici, cu colegele mele. Tocmai că nu mai eram la fel la servici, nu mai vorbeam la fel de mult, nu mai râdeam la fel de mult, nu mai mergeam cu ele în pauză, nu mai vorbeam despre anumite subiecte, nu mai petreceam așa mult timp împreună…m-am izolat oarecum în legea mea.

Sentimentele care m-au stăpânit atunci pot să spun că tristețe, dezamăgire, oarecum că a fost o fracțiune de secundă, parcă, să renunți la o sarcină, atât de ușor, dar, dacă înainte nu știi ce sa faci sau dacă ești decisă să avortezi și crezi că rezolvi problema, de fapt , pare mai mult să fie începutul unei probleme că realizezi după aceea ceea ce ai făcut și, din păcat, nu mai e cale de întors. Pot să povestesc mai multe situații, nu una, în care mă simt așa. De fiecare dată când le văd pe colegele mele cu copii lor, de fiecare dată îmi imaginez că aș fi putut să fiu și eu așa, și… nu sunt. Și doare rău câteodată asta…

Asupra iubitului meu nu știu dacă au pus stăpânire anumite sentimente. El a fost clar de la început, cred că s-a liniștit după aceea că știa că sarcina nu mai există…deci la el a fost, oarecum, invers. Păi, după ce am avortat, nu am mai vorbit cu el despre asta deloc…nu a mai adus în discuție acest subiect, ca și cum nu a existat niciodată…a devenit la fel ca înainte, doar că în relația noastră intimă avea mult mai multă grijă și , de asemenea, se întâmpla mai rar să avem relații. Dar, în rest, era cel de dinainte…

După realizarea avortului, relațiile dintre noi au evoluat bine, foarte bine. Și-a revenit și și-a schimbat comportamentul față de mine, cred că a simțit că a trecut pericolul, să zic așa , și nu mai avea nici un motiv să fie altfel. Eu nu am reacționat în nici un fel, am luat lucrurile ca atare, așa cum erau. Lucrul era deja făcut, nu mai aveam ce să fac eu sau să schimb eu ceva…deci am mers înainte.

Dificultățile le-am depășit împreună cu iubitul meu, că am rămas împreună și în el mi-am găsit toată puterea de care aveam nevoie. M-a determinat să merg mai departe planurile pe care le am de realizat cu iubitul meu și tot ceea ce nu am realizat eu încă.

Nu, nu am apelat la nici un serviciu. Mi-au fost alături iubitul meu și părinții mei. Ori de câte ori am avut nevoie de ei, au fost acolo pentru mine, m-au ascultat și mi-au dat sfaturi, m-au ajutat cu vorbe frumoase, cu gesturi calde, cu tot ce aveam nevoie.

Forțele mi le-am reîmprospătat prin propria mea voință…singură, motivată de dragostea față de iubitul meu.

Din această situație am învățat că se poate oricând întâmpla un lucru la care nici să nu te aștepti, că aș fi în stare de orice pentru a fi alături de iubitul meu, că îmi pasă foarte mult de ceea ce spune iubitul meu și părinții mei, bineînțeles, că am nevoie de ei în deciziile pe care le iau și că trebuie să mergi mai departe indiferent de orice.

Poate că aș schimba această experiență…doar dacă situația ar sta cu totul altfel și dacă nu mi-ar părea astăzi atât de rău pentru ceea ce am făcut atunci.

Anexa 2.4.Persoană de gen masculin în relație de concubinaj

Date despre persoana intervievată

Nume și prenume: D.F.A.

Genul: masculin

Vârsta: 30 de ani

Stare civilă: concubinaj

Locuiește: mediu urban,casă ,proprietate a părinților săi;

Domiciliu: Dorohoi, Jud. Botoșani

Copii: nu are

Desfășurarea interviului

Data: 09.05.2015

Orele: 10-13

Locație: la domiciliul persoanei intervievate

Am 30 de ani. Am terminat Facultatea de Construcții. Sunt șofer pe un vip ce circulă în oraș.

Sunt într-o relație de câțiva ani. Mi-a plăcut simplitatea ei. Era o fată cuminte, simplă, deșteaptă, astea m-au făcut să mă îndrăgostesc de ea. N-avem copii. Relațiile din cuplul meu sunt normale, sunt relații ca la toată lumea.

Cele mai bune lucruri din relația noastră sunt timpul pe care l-am petrecut unul lângă altul, înțelegerea, sentimentele noastre. Mi s-au întâmplat și mi se întâmplă aceste lucruri bune pentru că suntem și acum împreună, petrecem timpul pe care îl avem împreună, locuim împreună și îți dai seama că zi de zi suntem amândoi.

Lucruri mai rele…discuțiile și certurile noastre să zic, ca în orice relație …Cum am spus, ne mai contraziceam noi între noi și ne supăram, ea se supăra mai tare că este mai supărăcioasă de fel, și nu mai vorbea cu mine și..din astea.

Părinții mei au decedat de mult timp, de când eram eu mic și am fost crescut de o mătușă de a mea…deci nu prea am așa multe amintiri despre timpul alături de părinții mei. Când eram copil presupun că da,am simțit că sunt ocrotit de părinții mei orice copil e ocrotit de părinții lui, eu așa știu…dar eu nu-mi amintesc de acest lucru. Ceva neobișnuit despre nașterea mea…Țin minte doar că povestea mătușa mea că după ce m-a născut, mama ar fi avut niște probleme de sănătate și că ar fi urmat tratamente ani de zile până a decedat. Dar, în rest, nu îmi amintesc nimic. Nu prea există povestiri spuse în familia mea de când eram mic…Tot mătușa mi-a spus doar că au fost fericiți când m-au avut și cât au fost lângă mine mi-au oferit toată dragostea lor. Nu aș ști să vă povestesc. Tot ce știu e ce am spus deja, sunt lucruri pe care mătușa mi le spunea când eram mic și întrebam de părinții mei, dar acum nu îmi mai amintesc, îți dai seama, a trecut ceva timp.

Nu știu ce am moștenit de la părinții mei… Știu doar că tot timpul când mă întâlnesc cu mătusa mea tot îmi spune că semăn din ce în ce mai mult cu tatăl meu…deci, asta să zic că am luat de la el, trăsăturile lui și cum arăt eu.

Religia în familia mea nu știu să spun dacă a fost importantă sau nu din motivele pe care le-am povestit deja. Nu m-am gândit niciodată la asta, la ce înseamnă religia pentru mine…nu știu ce să spun.

Pot spune că munca și dragostea în viața mea da, se împacă…ba le îmbin pe amândouă, ba când e muncă e muncă ori când e dragoste e dragoste.

Nu m-a modelat și nu m-a influențat nimeni. Singur m-am descurcat de când mă știu.

Nu am nici o credință care să îmi ghideze viața, iau totul ca atare.

Sarcina a apărut în primul an în care m-am mutat împreună cu A. Nu, nu îmi doream să am un copil. Și nici nu foloseam anumite metode contraceptive.

Când am aflat că A. este însărcinată, primul gând a fost că nu îmi doresc un copil. Și primul gând al ei cred că nu-i venea să creadă că e însărcinată, că nu se aștepta la asta.

Când am aflat că A. este însărcinată, am reacționat cu nervi și ceartă. Mi-a spus că e însărcinată și m-am enervat fără să mai stau pe gânduri, să conștientizez ce îmi spune. Și ne-am certat, bineînțeles, pentru că nu era în planurile noastre să avem un copil atunci, nici vorbă. Ea a început să plângă, era speriată.

Când mi-a dat vestea era într-o dimineață când mi-a dat mesaj pe telefon și mi-a spus că e însărcinată. Deci așa am aflat, nu am ce povesti foarte mult…un mesaj și atât. Reacții..m-am enervat la culme…odată că mi-a dat vestea asta la care nu mă așteptam nicidecum, și odată că îmi trimite mesaj să îmi spună așa ceva. În acel moment, eram nervos, foarte nervos.

Starea mea de sănătate în momentul aflării veștii eram sănătos, n-aveam nimic. Situația noastră financiară era așa și așa, ne descurcam ca oamenii normali și noi, mai aveam bani, mai rămâneam fără, ca tot românul obișnuit. Atunci lucram la un magazin, tot șofer. Aduceam marfă, căram marfa, din astea.

În acel moment, consider că A. a simțit presiuni…da, a simțit pentru că nu ne doream copilul și cred că acest lucru era pentru ea o presiune. Îmi amintesc că și părinții ei nu prea au fost de acord cu sarcina și mă gândesc că a presat-o și asta.

Mă stăpâneau atunci când am aflat că este însărcinată stresul și nervii, mai mult ca niciodată.

Avortul l-aș defini ca împiedicarea nașterii unui copil pe care nu ți-l dorești sau nu ești pregătit încă să îl ai. (Pentru mine avortul) a reprezentat împiedicarea unui copil care să vină pe lume în condițiile în care nu eram pregătit.

Primul gând în care am luat în calcul posibilitatea unui avort, a apărut de la început, de când mi-a dat vestea…nu m-am gândit la altceva. Am gândit întâi în funcție de probleme ce le aveam și nu era momentul pentru o sarcină. Nu am luat decizia singur, împreună cu ea.

Relațiile dintre noi, în acel context erau tensionate că vestea ne-a dat peste cap cu totul.

Motivele pentru care am decis avortul, au fost că nu eram pregătiți pentru un copil, era primul an în care ne-am mutat împreună, stăteam în chirie, ea era în ultimul an cu facultatea, avea de terminat studiile…toate astea adunate. Dacă luăm în calcul ce am zis, da, am luat decizia corectă. Dacă aș da timpul înapoi dacă ar fi aceleași condiții, aș lua aceiași decizie. Dacă aș putea să mă reîntorc în acel moment eu știu dacă aș putea să schimb ceva…așa a fost să fie și așa s-a întâmplat.

Am privit sarcina ca un impediment, o piedică apărută pe neașteptate. Nu știu ce exista atunci în pântecele partenerei mele că era la început de tot, erau câteva săptămâni, nu știu dacă era o lună…la ce să mă gândesc? Sarcina am privit-o ca pe o piedică apărută pe neașteptate, așa cum am spus, ce nu putea fi dusă la capăt atunci.

Prioritățile din acel moment, erau cu totul și cu totul altele. În primul rând era vorba despre ea, că trebuia să termine studiile și apoi noi ca și cuplu să ne realizăm ca să putem da naștere unui copil, nu așa cum trăiam atunci.

Decizia a fost luată de la început. Prioritățile, așa cum am spus, erau altele. Deci nu m-am gândit la altceva. În acel moment, nu am văzut alte posibilități. Nu m-am gândit la alte posibități. N-am discutat cu nimeni. Dacă și părinții ei considerau că e cea mai bună cale de a rezolva problema, nu mai aveam cu cine să discut. Nu au fost posibilități. Ea a fost de acord, era și ea conștientă că nu puteam avea atunci un copil că întâi trebuiau realizate altele și apoi un copil.

În acel moment am fost amândoi, și am avut și sprijinul părinților ei. Părinții ei au fost de aceiași părere cu noi, și ei au considerat că așa trebuie să se întâmplă pentru că nu eram pregătiți și nici condiții nu aveam. Și ne-au sprijinit.

Nu au fost alte alternative. N-am fost influențat de nimeni. Nu trebuie să fii influențat ca să îți dai seama că nu poți avea un copil când mai ai multe de făcut și nu ai în plan un copil. Așa stau treburile în ziua de azi. Nu au fost alte opțiuni, deci nici altă decizie. Dacă eram și noi realizați în viață, posibil ca lucrurile să fi stat altfel.

Înainte de aflarea veștii că A. este însărcinată relațiile erau foarte bune, obișnuite și normale. Eram un cuplu ca oricare altul. Sarcina a schimbat puțin lucrurile, ne-a schimbat și pe noi…cel puțin pe mine…că nu mă mai recunoașteam, mă simțeam presat și cu o problemă neprevăzută care m-a dat peste cap cu totul. Nu mai eram eu însumi. Din omul calculat și organizat cate știa mereu ce are de făcut și își pregătea totul de pe o zi pe alta cu exactitate și la servici, și acasă ce are de făcut, am devenit atât de stresat și agitat încât nu îmi mai ieșea nimic cum trebuia. La servici mă certam cu colegii că mi se părea că toți au ceva cu mine, acasă mă certam cu A. că nu suportam ideea sarcinii, și tot așa… A trebuit să fiu clar și să spun lucrurilor pe nume, că nu sunt pregătit să am un copil, că nu e momentul unei sarcini și că ar trebui să se gândească bine la ceea ce va face pentru că nu era în plan un copil.

După ce a făcut avortul, m-am simțit liniștit, parcă simțeam că lucrurile vor reveni la normal, așa cum erau cu toate planurile și visele noastre. Liniștea, calmul, grija și atenția față de A. și dorința de a nu renunța la tot ceea ce ne-am propus au revenit în viața mea.

Pe A. am văzut-o supărată câteva zile după , a fost mai indiferentă și mai rece cu mine, nu prea mă asculta și nici nu mai vorbea cu mine atât de mult ca înainte…Erau zile în care nu făcea nimic în casă, nu se ridica din pat..chiar, după ce a făcut avortul, îmi amintesc că a lipsit și de la facultate ceva timp…nu ieșea din casă, cu mine vorbea puțin, era mai supărată și nu avea chef de nimic. Mi-am dar seama din comportamentul ei.

Am văzut că A. nu se simțea foarte bine după avort și simțeam că trebuie să îi ofer mai multă atenție și să am grijă de ea. Dacă eram mai liniștit și știam că vom putea să ne ducem la bun sfârșit ce urma, în primul rând să termine și ea facultatea, s trebuia să mă ocup și de ea și să o ajut să își revină ca să poată să își realizeze și ea planurile.

După realizarea avortului relațiile dintre noi și-au revenit, apoi, la normal, cum erau. Dacă la început a fost nevoie de ceva timp să ne acomodăm cu cele întâmplate, apoi, ne-am revenit și am mers mai departe așa cum făceam și înainte de a trece prin această întâmplare.

Am fost alături de ea. Am văzut că nu era A. dinainte pe care o știam eu și mi-am dat seama că nu se simte bine. Lucrurile au mers foarte repede și poate ei i-a fost cel mai greu. De aceea, am încercat să fiu lângă ea cu tot ce pot și cred că am reușit, din moment ce suntem și acum împreună, înseamnă că am depășit și acea încercare în viața noastră.

Dificultățile le-am luat ca atare, așa cum s-au înâmplat și mai departe. Ce să mă determine să merg mai departe? Nu a fost ceva planificat…așa a fost să fie, să se întâmple și s-a întâmplat…nu era ceva la care noi să ne așteptăm și reacțiile au fost cele care au fost.

Nu am apelat la nici un fel de serviciu. Am fost amândoi, eu cu ea…amândoi așa cum am fost tot timpul și am trecut peste toate. Nu a fost nevoie să îmi reîmprospătez forțele. A fost ceva ce nu trebuia să se întâmple și am reacționat ca atare. Deci, o întâmplare la care nu ne așteptam nici unul și cu un final ce trebuia să fie.

Din această situație, am învățat să fim mereu pregătiți pentru orice. Că lucrurile nu ies întotdeauna cum vrem noi sau nu vin în ordinea în care vrem noi, ori poate vin, dar trebuie să avem mare grijă. Și că luăm întâmplările din viață ca atare, că nu toate sunt bune și trebuie să le înfruntăm.

Dacă aș schimba ceva în viața mea poate doar că aș fi luat alte decizii când a trebuit să iau decizii…Numai că ne dăm seama de asta, după ce nu prea mai avem ce face. Așa că cine știe prin ce va mai trebui să trecem, cine știe ce ne rezervă viața…n-avem de unde ști ce ne așteaptă.

Anexa 2.5. Persoană de gen feminin în relație legal constituită

Date despre persoana intervievată

Nume și prenume: C.M.

Genul: feminin

Vârsta: 38 de ani

Stare civilă: căsătorită

Locuiește: mediu urban;

Domiciliu: Dorohoi, Jud. Botoșani

Copii: un copil

Desfășurarea interviului

Data: 15.05.2015

Orele: 10-13

Locație: la domiciliul persoanei intervievate

Am vârsta de 38 de ani. Am terminat doar Liceul și nu am mai urmat nici o facultate pentru că am plecat în străinătate la soțul meu. Atunci eram doar logodiți, când am terminat eu Liceul și am plecat la el, dar între timp ne-am căsătorit. În străinătate am îngrijit o bătrână, îi făceam mâncare, curat în casă și în curte, o spălam, mă ocupam de toate cele ce-i trebuiau.

Sunt căsătorită de 11 ani. Cred că m-am îndrăgostit de el pentru calmitatea și răbdarea lui. Om mai calm și mai răbdător ca soțul meu nu cred că am mai întâlnit sau voi mai întâlni vreodată. Și de aceea m-am îndrăgostit de el și l-am ales ca soț.

Am un copil, o fetiță de 7 anișori.Lucrul cel mai important în viața noastră este ea. De când s-a născut, ne-a făcut cei mai fericiți părinți. Ea este împlinirea noastră ca părinți și pentru ea am fi capabili de orice.

Relațiile din familia mea sunt bune, sunt frumoase, ne înțelegem bine cu toții, suntem o familie fericită împreună.

Lucuri bune au fost multe în căsătoria noastră, dar cel mai bun și frumos lucru care ni s-a întâmplat este copilul nostru. Pot să descriu momentul când am aflat că sunt însărcinată, că am sărit în sus de fercire și m-am simțit binecuvântată de Dumnezeu, dar mai ales, când am aflat că este fetiță.Îmi doream din tot sufletul să am o fetiță și Dumnezeu mi-a îndeplinit dorința.

Lucruri mai rele nu prea au fost între noi.Adică micile discuții și certuri prezente în orice căsnicie, atât, dar mai mult niciodată. Ăaa, păi ce să zic…nu știu, de exemplu micile discuții ce există în orice căsnicie când sunt de luat anumite decizii, când unul spune ceva și celălalt altceva, contraziceri de acest gen…atât, altceva nu știu ce să zic.

Munca și dragostea în viața mea sunt așa și așa…Petrec mai mult timp la serviciu, decât acasă…deci nu știu să zic dacă tocmai se împacă aceste două lucruri…serviciu mai mult.

Cu părinții mei am o relație bună. Locuiesc și ei în apropiere, ne vizităm des, vorbim des, ne ajută în toate, mai ales cu copilul, este o relație foarte bună. Am simțit că sunt ocrotită, cum să nu ? Părinții mereu mi-au fost alături și mi-au făcut toate poftele și în continuare se întâmplă la fel. Tot timpul m-am simțit ocrotită. Când mă loveam, mă îngrijeau mereu, când mă certam cu cineva, mereu îmi luau apărarea, când mă certa unul, mă alinta celălalt, am avut mereu atenția lor și m-au ocrotit de tot ce putea să fie rău pentru mine.

Nu mi s-a spus niciodată nimic neobișnuit despre nașterea mea. Există, există povestiri despre mine când eram bebeluș. Cel mai des când vorbeam cu părinții mei despre acest lucru, îmi spuneau că cel mai mult îmi plăcea apa, să fac baie, că mă bălăcesc în iazul de după deal, când scăpam la apă nu îmi mai trebuia nimic.

De la părinții mei, am moștenit să fiu credincioasă, să respect și să îmi iubesc soțul și copilul. Da, religia a fost importantă în familia mea. Părinții m-au învățat de mică să am încredere în Dumnezeu, să îmi spun rugăciunea dimineața și seara, să merg la biserică…Am niște părinți credincioși și religia este importantă pentru ei.

În viață, m-a influențat exemplul părinților mei. Ei sunt cei care mi-au arătat și m-au învățat tot ceea ce astăzi știu.

Viața îmi este ghidată de credința în Dumnezeu și atât. Religia înseamnă pentru mine putere, liniște sufletească și încredere.

Sarcina a apărut la scurt timp după ce am născut-o pe fetiță.Am rămas însărcinată din nou la scurt timp după aceea și nu ne așteptam să se întâmple din nou, a fost foarte greu. Da, îmi doream să am copilul, bineînțeles. Nu am folosit metode contraceptive niciodată cu soțul meu. Poate doar înainte de a ne căsători pentru a preveni o sarcină în afara căsătoriei, dat de când ne-am căsătorit nu mai folosim nici o metodă.

Deși nu mă așteptam să rămân așa de repede însărcinată, m-am bucurat, m-am bucurat ca prima data când am aflat că sunt însărcinată, dar mi-a fost și frică pentru că știam că am unele probleme de la prima naștere și doctorul mi-a spus să am grijă. Același lucru a simțit și soțul. S-a bucurat la fel ca și mine.

Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am aflat că sunt însărcinată a fost să mă rog, să mă rog la Dumnezeu …i-am mulțumit pentru această minune pe care mi-a dăruit-o din nou și m-am rugat să fie totul bine.

Nu am aflat chiar repede că sunt însărcinată. Am observat eu unele schimbări la mine, și cu menstruația și așa, dar mă gândeam să nu fie ceva probleme după o sarcină sau altceva, nu m-am gândit la o nouă sarcină nicicum. Dar i-am povestit mamei ce mi se întâmplă și ea mi-a spus să încerc să îmi fac și un test să văd…Când am auzit asta, am început să râd și să spun că nu se poate așa ceva sub nici o formă, nu are cum..Dar m-am înșelat amarnic..mi-am făcut testul până la urma și hop…eram însărcinată.

Soțul a reacționat foarte bine, s-a bucurat mult și era fericit că vom mai avea un copil. L-am așteptat să vină de la servici și în timp ce mâncam împreună i-am spus că trebuie să îi spun ceva foarte important, că am o veste pentru el, că sunt însărcinată din nou.

Reacțiile mele atunci au fost bucurie, mulțumire și dorința de a deveni mamă din nou. În acel moment, m-aș descrie cea mai ferită femeie și viitoare mămică…mă simțeam bucuroasă că pot să îi ofer un al doilea copil soțului meu și un frățior sau o surioară fetiței mele să se se simtă singură când va crește. Eu am avut 2 surori și de aceea mi-am dorit ca și fetița mea să mai aibe un frate sau o soră pentru că știu cât de mult contează acest lucru, mai ales în momentele grele.

Starea mea de sănătate în momentul aflării veștii nu era chiar o stare foarte bună. Am avut unele probleme cu prima sarcină și după sarcină, la fel. Doctorul mi-a spus că am grijă cu acest astept, luam și un tratament prescris de medic.

Da, după ce am aflat că sunt însărcinată, chiar primul lucru a fost să merg la control și să văd ce se întâmplă.

Situația noastră financiară era bună, ne descurcam cu strictul necesar, duceam o viață decentă, aveam ceea ce ne trebuia.

Nu lucram când am aflat că sunt însărcinat, eram în concediu pentru creșterea fetiței.

Nu am simțit nici o presiune…doar eram fricoasă și mă temeam…îmi doream să fie totul bine. Păi doctorul după ce am născut, mi-a spus că am grijă cu acest aspect…Iar eu am rămas însărcinată rapid și nu cred că eram pregătită pentru o nouă sarcină, mai ales că și în prima sarcina am mai avut unele probleme. De aceea, mă simțeam presată de teamă, de frică să nu se întâmple ceva rău. Făceam presiuni asupra mea eu singură.

Când am aflat că sunt însărcinată m-am și bucurat foarte tare, dar apoi mi-a fost și frică. Eram așa undeva la mijloc între bucurie și teamă.

Eu văd avortul ca un mod prin care iei viața unui copil, un copil nevinovat și acest lucru este groaznic. Acest act a însemnat faptul că eu am pierdut un copil, un copil pe care ni-l doream amândoi la fel de mult ca și fetița, a fost o mare durere și un chin pentru mine ce m-a măcinat mult timp după aceea.

Primul gând al avortului a apărut când mi-a spus doctorul că trebuie să fac avort pentru că nu pot să duc sarcina la bun sfârșit și altă soluție nu este, decât un avort.

Pot să spun că nu am gândit nimic pentru că nu realizam ce mi se spune. Am făcut un atac de panică când l-am auzit pe doctor că îmi spune că trebuie să avortez, că nu pot să duc sarcina la capăt și să îmi nasc copilul…doamne,doamne, eram terminată din toate punctele de vedere.

Vă dați seama că nu, nu luam eu o asemenea decizie. Medicul mi-a spus ce se întâmplă și nu mi-a dat alternative, nu aveam altceva ce să aleg…A vorbit și cu soțul, i-a spus ce se întâmplă și ce trebuie făcut și… În acel context, soțul mi-a fost alături și m-a întărit. A vorbit mult cu mine, încerca să mă facă să înțeleg că așa trebuie să se întâmple și că nu există altă variantă pentru că nu se poate.

Am decis să avortez pentru că nu puteam să duc sarcina la capăt, pentru că medicul așa a hotărât…strcit din aceste cauze medicale, că organismul meu nu putea să mai ducă la bun sfârșit sarcina.

Altă decizie care? Dacă medicul a fost clar și mi-a spus că așa trebuie să fie, eu zic că a fost o decizie corectă. Ce să fac altceva? Că nu aveam ce.

Dacă aș da timpul înapoi păi normal că aș lua aceiași decizie, mai ales cu ajutorul medicului și pe baza deciziilor sale. E o situație din care nu ai ieșire sau să faci alegeri.

Dacă aș putea să mă reîntorsc în acel moment aș fi avut mai multă grijă cu soțul meu pentru a nu mai rămâne însărcinată, atât. Altceva n-aș avea ce să schimb.

Sarcina am privit-o ca o noua binecuvântare din partea lui Dumnezeu. M-am gândit că voi mai avea un copil, un motiv de bucurie care să ne facă să ne simțim mai împliniți și mai dispuși să luptăm pentru a le oferi tot ce este mai bun din noi lor. Am privit această „ființă” cu iubire, cu nerăbdare să vină pe lume și să o țin în brațe, cu grijă ca totul să fie bine și să iasă așa cum îmi doream. Fetița mea și bineînțeles sarcina erau singurele mele priorități atunci.

Eu nu m-am gândit niciodată să avortz. Nu mi-a trecut prin gând asta nici când medicul mi-a spus să am grijă după ce am născut prima dată și mă gândeam că nu o să fie chiar atât de grav încât să ajung la un avort. Dar m-a înșelat amarnic și m-a costat asta foarte mult că nu am avut grijă mai mare.

Nu aveam alte posibilăți pentru că a fost o problemă medicală și așa trebuia să se întâmplă. Sarcina nu puteam să o duc la termen și ce să se facă altceva? Nu a fost nici o altă posibilitate. Medicul nu mi-a dat alternative, singura lui decizie a fost să avortez pentru că este necesar și e singurul lucru care se poate face. Nu puteam lăsa sarcina să înainteze pentru că puteau să fie după alte probleme mai grave pentru mine.

Am discutat cu medicul, cu soțul și cu părinții mei. Și toți am fost de acord cu cele spuse de medic pentru ca mai apoi să nu se agraveze lucrurile. Soțul a lăsat totul pe mâna medicului și au fost de acord cu cele hotărâte de el. Soțul a vorbit mai mult cu medicul și știa mai multe despre acest lucru, eu nu prea știam ce e cu mine, șocul veștii unui avort a fost destul de puternică ca să mai stau să vorbesc și despre toate probleme ce există sau ce pot să apară. Nu am identificat alte alternative.

Alături mi-a fost soțul și părinții mei. Soțul a avut grijă de mine, a stat mereu la spital și a ținut legătura cu medicul tot timpul, mi-a spus mereu ce se întâmplă, a vorbit cu mine și a încercat să mă facă să înțeleg. Iar părinții mei, la fel, mi-au fost alături și m-au sprijinit în această tragedie că altfel nu pot să îi spun. Nu mi s-au propus alte alternative de ei pentru că nu au existat alte alternative din motivele medicului.

Influențată nu am fost pentru că nu aveam cum…Mi s-a spus ce se întâmplă, ce trebuie să se facă și atâta tot. Cu ce să mă influențeze dacă nu am avut altceva de ales? Alternativele m-ar fi împiedicat să avortez în contextul în care puteam să îmi duc sarcina la capăt, chiar și cu unele riscuri, dar nu atât de drastic din prima și fără nici o altă soluție. Avort și atât…

Relațiile cu soțul înainte de a aflat vestea că așteptăm un copil erau normale, frumoase, eram mult mai responsabili că aveam și fetița mică…nah, relații normale.

Da, sarcina a schimbat relațiile cu soțul meu. Parcă s-au inversat cu totul și au devenit groazice că am ajuns să nu îl mai suport lângă mine.Exact după ce am avortat, am simțit așa un dezgust și o neplăcere față de soțul meu, nu mai suportam să îl văd, să vorbesc cu el, să stau lângă el, să mă atingă…Nu știu, nu mă mai recunoșteam eu însămi pe mine, eram prea schimbată.

În acel moment am reacționat cu dispreț, cu ură, nu îmi doream să vad pe nimeni, să vorbesc cu nimeni, vroiam să mă lase toată lumea în pace și să mă închid undeva să fiu singură.

După ce am făcut avortul m-am mai simțit în vre-un fel? Nu mai aveam nici un simț nimic…Eram încă inconștientă de ce s-a întâmplat, nu credeam că nu mai există copilul meu, că am venit cu el la spital pentru un control și plec fără el…eram parcă pe altă lume, nu, nu știam ce e cu mine, pur și simplu.

Probleme medicale nu mai zic. Da, aveam dureri groaznice și soțul mă obliga să iau tratamentul ce mi l-a dat medicul … Și probleme de acest gen au apărut, da…că m-am închis în mine și nu mai vorbeam cu nimeni,nici cu soțul, nici cu părinții mei, că nu ieșeam din casă, refuzam să răspund la telefon, eram indiferentă față de tot ce se întâmpla în jurul meu. Nu lucram atunci, deci nu am avut probleme în ceea ce privește profesia.

Au pus stăpânire pe mine indiferență, durere, neputință, vinovoție, regret, doamne, multe s-au pus în mintea mea atunci. Eram atât de indiferentă că nici cu soțul, nici cu copilul nu mai eram la fel…Nici nu-i vedeam, nu vorbeam cu ei, nu nimic…Fetița, săraca, era mică, nu știa ea încă nimic…Dar soțul a văzut…și a luat-o și a dus-o câteva zile la mama mea…

Soțul era și el vai de capu lui, vă dați seama…mai ales cu fetița că era mică și avea nevoie de grija mea, de mâncare, de schimbat scutece și toate cele…El săracu ce să facă…Dar eu refuzam ideea că am pierdut un copil încât nici de cel pe care îl aveam nu mă ocupam…De aceea, a și dus-o la mama mea… Venea de fiecare dată la mine cu fetița, vorbea cu mine și încerca să mă facă să îmi revin, îl auzeam că vorbește la telefon și spunea că nu știe ce să se mai facă, că nu poate vorbi cu mine, că eu nu spun nimic și nu știe ce să facă…Și mama i-a spus să îi aducă fata ei și el să rămână numai cu mine să mă facă să îmi revin…

După realizarea avortului, relațiile cu soțul meu au evoluat așa cum am povestit până acum…nu au evolat bine deloc…dar el a încercat tot ce a putut și i-a trecut prin cas ca să mă facă să îmi revin…a vorbit și cu părinții mei și l-au ajutat și ei, chiar veneau zi de zi la noi acasă atunci și mama vorbea mereu cu mine și îmi era alături…Îmi vorbea de fetiță și îmi spunea că trebuie să lupt pentru ea și că trebuie să fac ceva ca să ies din acea stare…

Eu ascultam ceea ce îmi spuneau ei, îi vedeam că sunt îngrijorați, dar parcă nu puteam să fiu eu, să las în urmă ce am pățit…aveam nevoie de perioada mea de singurătate, de liniște în care să îmi plâng suferința trăită și de aceea a trecut puțin timp până să îmi revin…Și mi-am revenit, dar niciodată la fel ca înainte…

Dificultățile le-am depășit cu ajutorul lor, a soțului , a fetiței, a părinților mei…că au insistat și s-au preocupat cu toată inima ca eu să fiu bine. Ei,ei m-au determinat să merg mai departe.

Servicii specalizate nu chiar, doar la un preot…mama a adus acasă un preot care să sfințească, care mi-a citit niște rugăciuni și mi-a spus să citesc și eu…la preot am apelat.

Nu aș ști să spun cum mi le-am reîmprospătat, cred că nah…cu ei alături de mine, că nu m-au lăsat singură, încetul cu încetul…cu trecerea timpului…așa cred. Oricum lucrurile n-au mai fost la fel niciodată. E o experiență de care nu poți uita niciodată și mereu își vin astfel de amintiri dureroase despre acest lucru.

Am învățat că un avort te poate face să nu te mai recunoști, să își pierzi mințile, să ajungi să simți că nu își mai vrei soțul, copilul…Că niciodată nu treci peste și toată viață te va urmări.

Aș schimba multe în viața mea, dar nu se mai poate acest lucru. În primul rând, aș schimba această întâmplare tragică din viața mea, dacă urmam sfaturile medicului, dacă aveam grijă în relația cu soțul meu…dacă, dacă, dacă…

Anexa 2.6. Persoană de gen masculin în relație legal constituită

Date despre persoana intervievată

Nume și prenume: C.S.

Genul: masculin

Vârsta: 41 de ani

Stare civilă: căsătorit

Locuiește: mediu urban;

Domiciliu: Dorohoi, Jud. Botoșani

Copii: un copil

Desfășurarea interviului

Data: 16.05.2015

Orele: 11-12

Locație: la domiciliul persoanei intervievate

Am vârsta de 41 de ani. Studii nu prea am făcut, am terminat doar Liceul și apoi am plecat în străinătate la muncă. Am lucrat în construcții. Eh…munca și dragostea în viața mea nu prea se împacă ele…mai multă muncă că altfel nu se poate.

Sunt căsătorit. …nu știu ce să zic ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de soția mea…cred că felul ei de a fi…îmi era vecină, o vedeam zi de zi…părinții noștri se mai vizitau…și am avut așa o relație mai strânsă…și cred că așa m-am îndrăgostit…

Avem copii, da…unul singur, o fetiță. E viața noastră, e cea mai importantă, mai presus de noi doi.

În familia mea, relațiile sunt bune, frumoase, suntem o famili fericită și mereu împreună.

Lucuri bune din căsătoria mea…pot să spun că suntem sănătoși, că avem o fetița care ne face fericiți, că suntem împreună mereu și că avem toate cele necesare. Păi de când m-am căsătorit cu soția am fost mereu unul lângă altul și cred că este cel mai important lucru într-o căsnicie, să știm că ne sprijim tot timpul, mai ales când vin în viață și greutăți și contează să ai pe cineva alături de care să lupți. Ăsta e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-a întâmplat, și nu numai.

Mai rele lucruri din căsnicia mea…păi chiar nu am idee că nu țin minte să fi fost ceva rău în căsnicia mea…deci nu, nu aș ști ce să spun de rău…au fost greutăți și la noi ca la fiecare, dar am fost unul lângă altu și de aceea zic că rău nu are ce să fie…Am zis de greutățile vieții…dacă tot am zis, mă gândesc la o tragedie prin care am trecut cu soția…dacă tot e vorba despre asta…când am pierdut un copil, cred că e singurul lucru rău din căsnicia mea, dar mai rău de atât nu știu dacă se poate.

Am o relație bună cu părinții mei. Tot timpul când am posibilitatea merg la ei în vizită…Ei stau la țară, la casă părintească a bunicilor mei…Aparatamentul nu l-a lăsat nouă și nah…când putem, mergem în vizită la ei.

Da, am simțit că sunt ocrotit de părinții mei când eram copil. Au avut mereu grijă de mine. Păi tot timpul când făceam șotii, nu conta ce spuneau vecinii sau ceilalți copii, eu eram nevinovat că părinții țineau cu mine indiferent de orice și mă ocroteau de ce ziceau ceilalți. Și tot timpul a fost așa, și când eram la școală…la fel, îmi luau apărarea în orice. Bine că mai mult mama era așa…tata mai așa și așa…dar și el…

Neobișnuit…nu, nu știu să-mi fie ceva neobișnuit despre nașterea mea…din ce știu, a fost o naștere normală, ca oricare alta. Există și povestiri, da sunt… Păi cum am zis că ai mei îmi luau apărarea mereu în orice situație…îmi amintesc din ce mi-au povestit că aveam obiceiul să mă supăr când pe afară când mă jucam cu copii și să le iau jucăriile…ș-apăi plângeam și veneau părinții și ne certau că nu știm să ne jucăm…dar ai mei îmi luau apărarea și îmi cumpărau apoi fel și fel de jucării numai să mă știe mulțumit.

Da,religia a fost importantă în familia mea exista credință, exista frică de cele sfinte, rugăciunile, mai mergeam și la biserică…

Religia pentru mine înseamnă credință înseamnă…să credem în cele sfinte așa cum se spune nu? Crede și nu cerceta…

De la părinții mei cred că am moștenit dragostea pentru familie, cel mai important lucru pe care la-văzut la ei și am luat și eu cu mine.

Ei, părinții mei…ei m-au influențat și m-au modelat în viață.

Nu am nici o credință după care să îmi ghidez viața, cum e așa e, mai cu bine, mai cu rău, așa e mersul vieții.

Nu era un context anume în care a apărut sarcina în viața noastră, a apărut pe neașteptate, după puțin timp după ce am avut-o pe fetiță. Ne-am dorit tot timpul să avem copii și ne doream în continuare, numai că nu ne așteptam să fie atât de repede după ce am avut primul copil. Nu am folosit niciodată metode ce acest gen.

Primul gând când am aflat că soția este însărcinată ooo m-am bucurat foarte mult când mi-a spus că e însărcinată din nou…dar, în același timp, am fost și surprins de veste că nu mă așteptam…de abia mă obișnuisem că am avut primul copil și cum va fi viața noastră de acum încolo…când colo hop că iar ia naștere un copil…dar bucuros de veste. Cred că soția a fost la fel de bucuroasă…adică amândoi ne-am dorit copii și la primul am fost cei mai fericiți și am spus că mai vrem să facem măcar încă un copil și uite că s-a întâmplat rapid.

Când am aflat că soția este însărcinată nu îmi venea să cred…eram atât de surprins că nici nu realizam bine ce aud…de abia ce am trecut prin bucuria nașterii fetiței că imediat am avut parte de o altă bucurie, de o nouă sarcină. Noi aveam și avem și acuma obiceiul de a lua masa împreună când ne întoarcem de la servici…și așa a fost și atunci când mi-a spus că e însărcinată…m-a așteptat să ajung acasă de la servici cu masa pusă și mi-a spus vestea.

Soția era emoționată, i-a tremurat vocea când mi-a spus că fericită în același timp. Reacțiile mele două mari cuvinte și late: bucurie și surprindere.

În acel moment, m-aș descrie fericit și surprins, din reacțiile mele așa reiese, deci așa m-aș descrie atunci.

O stare de sănătate normală, bună, adică nu știu să fi avut ceva probleme în această privință. Situația financiară arăta bine, aveam tot ce ne trebuia. Cred că lucram ca electrician, aveam o lucrare prinsă cu niște cunoștințe și lucram cu ei…dacă îmi amintesc eu bine.

Presiuni…nu știu ce să spun, cred că da…orice femeie cred că simte ceva de genul când e însărcinată că știe că trebuie să aibe grijă mare de ea, de sarcină, mă gândesc că da…Mai multe detalii nu știu…ea a rămas însărcinată repede după prima sarcină și știu că erau ceva probleme și că nu ar fi trebuit să se întâmple atât de repede…poate și asta a fost o presiune, să zic așa…

Când am aflat că soția este însărcinată aveam sentimente contradictorii…pe lângă bucuria veștii, surpriza că nu ne așteptam, eram și sperat, nu știu dacă e tocmai cuvântul potrivit, că s-a întâmplat repede și știam, așa cum am spus, că nu era indicat. Așa ne-a fost zis medicul după naștere, să avem grijă puțin timp ca să se refacă și ea și să nu fie probleme.

Avort…păi ce să însemne un avort? E o decizie pe care o iei sau o ia femeia respectivă prin care nu vrei să ai un copil…așa văd eu lucrurile. Acest act nu a fost o astfel de decizie sau nu a însemnat ceea ce am zis mainainte…pentru mine a fost o tragedie și o durere mare când a fost nevoie să se ajungă la așa ceva…

Contextul în care a apărut primul gând al avortului a fost când am vorbit cu medicul…Ea avea dureri și se plângea tot că o doare, o doare și am zis să mergem la control….iar atunci ne-a spus ce se întâmplă…că nu poate să ducă sarcina la sfârșit și cel mai indicat este un avort. Nu știu dacă am gândit eu…am ascultat ce mi-a spus medicul și am crezut că e cel mai bine ce zice el…dacă sarcina nu putea fi dusă la bun sfârșit, ce să gândesc? La ce să gândesc?

N-am luat decizia singur, cum am spus, medicul a fost cel care ne-a spus ce e de făcut, am vorbit și cu soția, și cu părinții ei, și am considerat că ce spune medicul trebuie să se facă.

În acel context, relațiile cu soția erau normale, nu aveam nimic de împărțit, cum erau și înainte, așa erau și atunci.

A fost un singur motiv pentru care am decis avortul a fost faptul că nu se putea duce la bun sfârșit sarcina și medicul ne-a spus ce este de făcut. Altă decizie care? Dacă nu se putea, nu se putea…asta a fost singura decizie a medicului, a noastră. Nu aveam altă decizie care să o iau, doar dacă nu primeam asemenea veste și vă dați seama că nu luam o decizie de asta…nici într-un caz.

Ceea ce aș schimba dacă aș putea să mă reîntorc în acel moment, ar fi să poată să ducă la capăt sarcina soția mea, să nu fie atât de gravă situația și atât de drastică, să avem și alte soluții, să se poate face altceva, nu avort. Asta aș schimba cu siguranță.

Am privit sarcina ca o nouă șansă de afi părinți, o bucurie în viața noastră, o dorință care ni s-a împlinit. M-am gândit ca la copilul meu, o ființă ce urma să se nască și să ne facă fericiți. Am privit acea „ființă” cu bucurie, cu emoție chiar, cu așteptarea de a veni pe lume.

Priorotățile mele au fost mereu aceleași: familia, soția, fetița și acum și noul copilaș…

Tot timpul m-am gândit la asta, ca soția mea să nu avorteze, și în același timp niciodată…adică problema a fost gravă și de aceea și decizia medicului a fost clară…dacă mă gândeam să nu avorteze, atunci la ce să mă gândesc? Ce altceva?

Nu, nu am avut alte posibități…de le-aș fi avut acuma…dar din păcate, n-a fost vorba de așa ceva. Nu știu dacă m-am gândit sau nu la alte posibilități, dar au vorbit foarte mult cu medicul după ce ne-a spus că trebuie să avorteze pentru a căuta alte soluții, nu un avort…dar nu a putut să se facă nimic altceva.

Despre alternative am discutat am spus cu medicul, dar am vorbit mereu și cu părinții ei că ne-au fost aproape și ne-au ajutat foarte mult.

Aș fi vrut ca ea să aibe o părere privind posibilitățile…dar din păcate săraca a avut o singură posibilitate și nu a mai avut nici o părere nimic…își dorea copilul foarte mult deși știa că sunt unele probleme nu s-a gândit sau mai bine zis nu ne-am gândit că se poate ajunge chiar aici…deci n-a mai avut nici o părere nimic, nu mai știa atunci ce e cu ea, era atât de speriată și de tristă încât plângea într-una, de abia o puteam opri.

Părinții ei ne-au fost alături, ne-au ajutat foarte multe, foarte mult. Păi se interesau de orice, veneau la spital zi de zi cât a stat ea internată, mai stăteau cu ea și puteam și eu să plec acasă să mă schimb, să mănânc, vorbeau cu ea și încercau să o facă să înțeleagă ce se întâmplă, vorbeau cu medicii, se interesau de orice, ne-au ajutat și cu bani…foarte mult ajutor am avut din partea lor.

Nu, nu s-au mai propus alte alternative de către cei apropiați pentru că medicul a spus clar ce se întâmplă și n-a avut decât o opțiune. Nu am putut fi influențat în această decizie pentru că așa trebuia să fie, am avut decizia medicului și nu au fost loc de influențe.

Un singur lucru ar fi putut împiedica avortul și anume ca soția să fie bine, sănătoasă și să poată duce la termen sarcina, atât.

Relațiile cu soția înainte de a afla că este însărcinată erau frumoase, eram fericiți cu fetița noastră, ne bucuram împreună de ea, relații normale în orice familie unită și fericită.

Sarcina nu a schimbat relația cu soția mea dacă mă gândesc bine, doar au intervenit mici schimbări din partea ei că nu mai vroia să vorbească cu mine, nu o mai vedeam la fel de interesată de fetiță și nici fetița nu o mai bucura, erau mereu tristă, tăcută, plângea prin colțurile casei, stăteau inchisă mai tot timpul în camera ei…au fost. Au fost greutăți de acest fel după ce a avortat și am venit acasă.

Mi-am dat seama de schimbări păi cum dacă de când a venit fetița noastră pe lume, ea era cea mai fericită, zâmbea mereu, era cu ea în brațe mereu, totul se învârtea în jurul fetiței, fetița și ochii din cap… dar după aia s-a schimbat treaba și astea au dispărut așa …că nu mai era la fel deloc, parcă nici nu mai era fetița în casă cu noi…a fost ciudat și greu tare atunci.

În acel moment nu știam ce să mă fac și pe ce drum să apuc…că nu înțelegeam ce e cu ea și…nu m-am gândit că va reacționa așa acasă când ne vom întoarce…hai că poate avea ce avea cu mine, nu știu, zic și eu, dar fetița? Când ea era lumina ochilor ei…era ciudat și schimbată total.

După ce soția a făcut avortul nu m-am simțit nici într-un fel că așa trebuia să se întâmple, altceva nu era de făcut…dar tot mi-a părut rău că nu am putut să mai avem un copil, am simțit regret față de asta.

Sentimentele care au pus stăpânire asupra mea au fost un oarecare regret și tristețe că s-a întâmplat așa și nu am avut altă soluție că am fi făcut orice altceva. Păi parcă nu mai aveam nici o tragere de inimă nici eu să mai vorbesc cu cineva, nu știam ce să îi spui soției că ea era mai tristă ca mine…era și normal să fie așa, ne-am dorit copil și uite că nu am avut parte…a fost un moment extrem de greu în viața noastră, eu ca eu că sunt bărbat și era de datoria mea să fiu puternic și să nu mă arăt și eu slab în fața soției care plângea și era schimbată așa cum am povestit.

Soția plângea, nu vorbea cu mine, nu se interesa de fetiță, parcă era pe altă lume…nu o recunoșteam pur și simplu..cât am stat la spital nu s-a schimbat nimic, era doar speriată de ce urmează să de întâmple, dar cum am ajuns acasă gata, s-a schimbat total . Cum să nu-mi dau seama dacă o vedeam că plânge, dacă vorbeam cu ea și nu îmi spunea nimic, dacă vroiam să o ajut și nu mă lăsa să mă apropii de ea, dacă îi duceam fetița și nici nu se uita la ea? Uite așa făcea și …nici nu vreau să mă mao gândesc cum a fost atunci.

După realizarea avortului a fost la început o perioadă în care credeam că a înnebunit, după ce am spus mainainte…eram depășit de situația că am adus și preot acasă, și părinții ei…eu nu mai știam ce să fac când o vedeam așa. (Am reacționat în acel moment) cu disperare…eram disperat să fac ceva, să se schimbe situația…am zis că i-am adus și pe părinții ei, și preot, că nu făceam față singur. Cu ajutorul lor am depășit dificultățile.

În primul rând fetița mea m-a determinat să merg mai departe că ea săraca nu avea nici o vină, era nevinovată…și am luptat pentru familia mea ca să revină la normal, să fim așa cum eram noi înainte, nu acceptam să fie altfel.

Nu am aplecat la servicii specializate nu, doar preotul și părinții ei.

Forțele mi le-am reîmprospătat cu fetița mea lângă mine și cu ajutorul celor din jur, ei mi-au dat putere.

Am învățat că riscurile în viață pot să fie oricând, mai ales atunci când îți dorești cu ardoare ceva, când te ia pe nepregătite o veste și te bucuri, dar de fapt ajunge să se termine totul așa cum nu ți-ai imaginat vreodată. Ceva de genul că pe cât de bucuros și de surprins te poate face o veste, pe atât de trist și dezamăgit poți rămâne în viață…un gust amar cu o întâmplare din viață.

Dacă tot am povestit atât pe acest subiect, asta aș și chimba din viața mea.

Anexa 2.7.Persoană de gen feminin în relație de concubinaj

Date despre persoana intervievată

Nume și prenume: T.A.

Genul: feminin

Vârsta: 26 de ani

Stare civilă: concubinaj

Locuiește: mediu urban;

Domiciliu: Iași, Jud. Iași

Copii: nu are

Desfășurarea interviului

Data: 22.05.2015

Orele: 14-17

Locație: la domiciliul persoanei intervievate

Am 26 de ani. Am terminat Liceul cu specializarea de științe sociale. Lucrez ca vânzătoare într-un magazin de haine. Oarecum da se împacă munca și dragostea în viața mea , și lucrez și am timp și pentru familie, pentru C., adică mă împart între ele.

Nu sunt căsătorită, stau cu cineva de câțiva ani…ne-am cunoscut în liceu și mi-a plăcut de când l-am văzut prima dată, a fost acea atracție pe care o simți când îți place cineva și așa a fost și la mine. Nu avem copii. Relațiile din cuplul meu sunt normale, adică ne mai certăm, ne împăcăm și așa mergem înainte.

Cred că cel mai bun lucru și cel mai important lucru din relația mea este faptul că suntem sănătoși și că suntem împreună. Păi faptul că suntem împreună, că din perioada liceului ne-am cunoscut și încet încet am devenit strâns legați unul de celălalt, că suntem un cuplu frumos și unul lângă celălalt.

Uf, mai rele…ce să zic?…certurile dintre noi, timpul în care nu vorbeam, așa zisele pauze pe care le luam când ne despărțeam și apoi ne împăcam, astea is mai rele. Dintre cele ce am spus mainainte, cred că cel mai urât erau pauzele pe care le-am avut în relație, ori de câte ori ne despărțeam, apoi iar ne împăcam și de fiecare dată trebuia să o luăm de la capăt și au fost perioade mai grele și ne-au afectat așa cât de cât în perioadele respective.

Relația cu părinții mei este una mai specială…ei au concepțiile și părerile lor, tatăl meu a fost mai dur în relația cu mine, este mai autoritar și tot timpul și-a dorit să îl ascult și să fac cum spune el, mama s-a dat după el și nah…e o relație mai specială, să zic așa.

Nu știu sincer dacă am simțiț că sunt ocrotită…adică din ce îmi amintesc eu părinții mei spuneau mereu că trebuie să învăț din greșeli și tot timpul când greșeam dădeau vina pe mine ca eu să îmi dau seama ce am făcut rău…cred că asta era modul lor de a mă proteja. De exemplu, când am luat o notă mică la nu mai știu ce materie la școală și am venit acasă și îmi era teamă să le spun că știam că ei nu acceptă să vin cu note mici acasă, cel puțin tata sub nici o formă…și au aflat până la urmă de la doamna dirigintă și pedeapsa a fost pe măsură. Și tot timpul când greșeam eram pedepsită pe motiv ca eu să-mi dau seama că nu e bine. Așa mă protejau ei ca să nu mai fac lucrurile rele și să învăț ce e bine și ce nu e bine. V-am spus că e o relația mai specială cu părinții mei.

Ceva neobișnuit, nu mi s-a spus despre nașterea mea…doar când mai vorbeam despre asta și îmi povestea, mi-a spus mama că nu era în plan să facă un copil și că a rămas însărcinată, iar până la urmă m-a născut. Povestiri așa nu prea..nu vorbim prea mult despre asta. Rareori să fi povestit despre acest lucru și așa… Nu aș ști ce să vă spun…v-am spus că nu prea am povestit așa.

Am moștenit faptul că într-o relația este nevoie să lupți, să ierți și dacă vrei să meargă mai departe trebuie să lași de la tine. Așa au fost și părinții mei, au luptat pentru ei, așa am văzut că au făcut mereu, că mama lăsa de la ea ca să nu se mai certe, și cred că așa au rezistat atâția ani împreună, chiar și în ziua de azi. Ăăă, să zic că da, religia a fost importantă în familia mea, mai mult pentru mama, ea era așa mai credincioasă, se ruga, mai mergea și pe la biserică din când în când.

Pentru mine, religia înseamnă credință în Dumnezeu.

Bineînțeles că părinții mei m-au modelat și m-au influențat cel mai mult în viață.

Viața îmi este ghidată de credința că viața e o luptă dusă contra tuturor greutăților pe care destinul ni le scoate în cale.

Sarcina a apărut într-un moment când nu ne așteptam că noi nu ne gândeam și nici nu am vorbit că am vrea să facem un copil, deci, ca să zic așa, într-un moment nepotrivit. Nu ne doream un copil, nici nu s-a pus discuție de un copil. Nu foloseam nici o metodă.

Aoleu…primul gând al meu când am aflat că sunt însărcinată a fost că nu se poate așa ceva, nu e adevărat, nu mi se întâmplă mie asta, ce mă fac și ce mă fac? Cred că a gândit la fel că l-am văzut că s-a schimbat la față când i-am spus…

Când am aflat că sunt însărcinată, am reacționat cu panică și tremurat din cap până în picioare…frică de cele ce urmează, mai ales de ce va spune C. și mai presus de orice părinții mei. Am aflat că sunt însărcinată așa cum se întâmplă la oricine…am avut probleme cu menstruația și vorbind cu o prietenă mi-a spus să încerc să fac un test și l-am făcut și așa am aflat că sunt însărcinată.

Partenerul meu a rămas fără cuvinte, e negat că se poate întâmpla așa ceva, ne-am certat foarte tare și cu nervi totul. I-am arătat când a venit acasă testul de sarcină și așa a aflat că sunt însărcinată. Nu a fost nevoie de prea multe cuvinte că nu eram în stare să le spun.

Reacțiile mele atunci eram toată speriată și nu puteam să mă controlez deloc, plângeam, râdeam în același timp, nu știam ce e cu mine. În acel moment, m-aș descrie fricoasă de cele ce vor urma, doar atât, teama și frica nu mă mai lăsau să gândesc deloc.

Nu aveam nimic din punctul ăsta de vedere, eram sănătoasă. Nu am făcut nici un control. Părinții m-au dus rapid la doctor că nici nu am avut timp să realizez ce se întâmplă, nu să mai fac controale și din astea…

În ceea ce privește situația financiară ne descurcam, aveam servici amândoi și din asta ne întrețineam, dar mă mai ajutau și părinții mei. Lucram la magazinul la care lucrez și acum.

Ooo da, am simțit presiuni în acel moment…părinții mei au pus presiunea maximă asupra mea…ei mi-au decis viitorul. Când au aflat că sunt însărcinată, nici nu au stat pe gânduri că au și hotărât că acest lucru este imposibil să se realizeze…ei nu acceptă sub nici o formă un copil care să vină din afara căsătoriei, deci eu fost hotărâți și eu nu am avut ce comenta în fața lor. Ei au hotărât.

Când am aflat că sunt însărcinată, inevitabil am avut sentimentul ăla de mamă, de dragoste pentru copilaș, nu aveam cum să nu îl am…dar apoi, când am văzut ce se întâmplă, am privit sarcina ca un lucru rău care nu se poate întâmpla, ca o rușine față de părinți, ca o greșeală față de ei. M-am gândit că aș putea fi mamă, că aș putea avea un copil cu bărbatul iubit, un copilaș al nostru, din noi doi.

Aș defini avortul ca o soluție în cazul în care nu își dorești sarcina respectivă sau orice alt motiv ai avea pentru care nu vrei să ai un copil. Acest act a fost marcat de relația specială pe care o am cu părinții mei…a însemnat faptul că nu am putut să am un copil pentru că nu eram căsătorită, iar acest lucru nu este acceptat de familia mea sub nici o formă.

Nu eu am luat în calcul această decizie, de a avorta…decizia a fost luată de părinții mei, eu nu am avut ce să spun sau să mă impun…nici vorbă, cum să îi contrazic pe ai mei? Doamne ferește…tata mai că exploda de nervi ce avea, mama și ea…ce să mai discut?

Nu am gândit nimic…știam ce urmează să se îmtâmple, dar trebuia să îmi asum acest lucru pentru că părinții mei mi-au spus tot timpul să am grijă în această privință și să nu le vin cu vre-o surpriză…ca atare, au gândit ei pentru mine.

Am luat decizia cu părinții mei, ca să zic așa…ei au decis, dar mi-au spus și mie, eu nu am contrazis, deci să zic că am luat decizia împreună.

Relațiile cu C. erau mai dificile, el nu a spus nimic în acea situație, doar părinții mei au făcut și au hotărât totul, cu el nici nu mai vorbeam, parcă nu se întâmpla nimic…era schimbat oricum.

Motivul a fost unul clar: nu pot să dau naștere unui copil care se naște într-o relație din asta, nu dintr-o căsnicie, nu se accepta acest lucru de familia mea.

Dacă aș fi luat eu decizia, aș putea să spun…dar așa?…

Dacă aș da timpul înapoi, aș pleca în lume și nu aș mai spune la nimeni nimic.

Dacă aș putea să mă reîntorc în acel moment al vieții mele totul aș schimba…nu aș mai spune nimănui nimic, nici lui C., nici părinților, nimăniu…aș pleca și mi-aș vedea eu de sarcina mea.

Am privit acea „ființă” în două moduri contrar opuse, neînțelese și…dragoste și ură.

În acel moment nu aveam nici o prioritate atunci, aveam o viață normală în care făceam același lucru zi de zi, nu aveam ceva de schimbat sau de realizat altceva.

Eu nu m-am gândit niciodată să avortez…au gândit alții pentru mine.

Clar că erau posibilități care să mă determine să nu avortez…totul ar fi fost foarte simplu dacă părinții mei acceptau acest lucru și nu erau atât de drastici și atât de învechiți să zic așa…

Înainte de a lua decizia de a se avorta nu, nu s-au gândit la nimic altceva…asta era concepția lor și așa au făcut. Nu am discutat cu nimeni despre alternarive nimic n-am discutat. C. nu a avut nici o părere. El nici cu mine numai vorbea în perioada aia, nu să mai se gândească la alte posibități.

Pot să spun că tot ei mi-au fost alături, părinții mei. Păi nu m-au lăsat singură, au fost mereu lângă mine și m-au ajutat cu ce am avut nevoie, ce le-am cerut.

Nu au fost alte alternative propuse de cei apropiați. Nici vorbă, nu e vorba de influență, decizia a fost luată fără influență, fără nimic de părinții mei.

Dacă nu au fost alte opțiuni, nu a fost nici altceva care să mă determine să nu avortez. Într-un singur context nu aș fi avortat: dacă părinții mei ar fi acceptat sarcina.

Relațiile (cu partenrul meu înainte de a afla că aștept un copil erau normale, cum am spus și până acum, cu certuri, cu împăcări… Da, a schimbat relația sarcina…dacă el nu mai vorbea cu mine, nu a spus nimic cu privire la ce urma să se întâmple, parcă nici nu exista…normal că au fost schimbări. Da nu e nevoie de o situație anume ca să îmi dau seama de aceste schimbări , vedeam eu cum se comportă, am văzut eu asta. În acel moment, păi ce îmi era frică de ce se întâmplă, ce nu mai vorbea nici el…vă dați seama cum eram, nu mai eram în stare nici eu să vorbesc, să lupt, să fac să schimb ceva, să zic ce vreau eu, să fac ceva cu el…și tot așa, numai să fac și să zic ceva nu eram în stare.

După ce am făcut avortul pot să spun că mi-am pierdut mințile? Și nu glumesc…eram alta pe care nimeni nu o recunoștea, nici eu însemi…

Da, clar că am avut probleme medicale…dureri, hemoragii, vedeam spitalul zi de zi aproape, am fost și internată…vai de capul meu prin ce am trecut. Nu mai aveam viață socială, nu mai știam ce înseamnă asta…m-am izolat total și m-am închis în mine că nu am scos un cuvânt nu știu cât timp că toți erau speriați de ce se întâmpla. La lucru mi-a dat concendiu. A rezolvat tata să mă lase o perioadă acasă, concediu medical, cu probleme de sănătate…și n-am mai mers la lucru.

„Doamne, ce am putut să fac” ? Nu am să uit fraza asta cât trăiesc eu…atât eram în stare să spun atunci la orice, oricui vorbea cu mine…dacă v-am zis că nu mai știam ce e cu mine, vă dați seama…După ce am făcut avortul, părinții mei m-au luat la ei o perioadă să stau…și acolo m-am închis în camera mea de dinainte de a mă muta, mă uitam pe pereți și mă întrebam mereu : „Doamne, ce am putut să fac”? Venea mama la mine să vorbească cu mine, să mănânc, să ies din cameră, eu atât spuneam…tatăl meu la fel…C. suna și el să îmtrebe de mine, dar nu avea cu cine să vorbească…

Cred că i-a fost frică și lui după aceea când a văzut că eu nu sunt bine și că mă comport așa, vorbesc așa, nu mă recunoștea…Păi v-am zis că m-au luat părinții mei la ei, iar C. nu a spus nimic, nu a contrazis acest lucru…nici nu a venit să mă vadă acolo, el numai suna și întreba…eu zic că-i era frică de reacțiile mele, de comportamentul meu…era speriat și el cu siguranță.

După ce am primit ajutor și am început să revin pe un drum normal, relațiile au redevenit cum erau și eram împreună din nou.

Dificultățile le-am depășit cred că tot cu ajutorul părinților, că deși au hotărât ei acest lucru, nu m-au lăsat singură nici o clipă după aceea. Tot ajutorul pe care l-am primit m-a făcut să merg mai departe.

Pentru a depăși această situație da, au apelat părinții mei la servicii specializate că erau necesare, când am spus că am înnebunit, nu am glumit.

Alături mi-au fost părinții, tot ei m-au ajutat să trec peste ceea ce au cauzat tot ei, că așa a fost, de ce sa nu zic adevărul? Așa a fost și acum pot să spun și să conștientizez asta. Au fost lângă mine mereu, s-au interesat de orice pentru ca eu să îmi revin în urma a ceea ce am trăit…cred că le-a părut rău după aceea, cred că nu s-au gândit niciodată la ce se poate întâmpla după ce m-au pus să avortez și…dar s-a întâmplat și asta în viața mea…(au început să-i de-a lacrimile)

Mi-am reîmprospătat forțele cred că ajutorul primit de la specialiști, toate serviciile, tratamentele…toate astea m-au ajutat enorm.

Am învățat din această experiență că nu e bine să decidă altcineva în locul tău niciodată, indiferent de cine ar fi acea persoană, de ce ar decide, bine sau rău, nu…trebuie să fii puternic și să spui mereu ce gândești, ce îți dorești pentru tine și nimeni și nimic să nu împiedice acest lucru.

Dacă aș putea schimba ceva din viața mea clar aș schimba această experiență dureroasă din viața mea căci știu că va rămâne mereu ca o umbră ce mă va urmări cât voi trăi.

Anexa 2.8.Persoană de gen masculin în relație de concubinaj

Date despre persoana intervievată

Nume și prenume: B.C.

Genul: masculin

Vârsta: 29 de ani

Stare civilă: concubinaj

Locuiește: mediu urban;

Domiciliu: Iași, Jud. Iași

Copii: nu are

Desfășurarea interviului

Data: 29.05.2015

Orele: 09-12

Locație: la domiciliul persoanei intervievate

Am 29 de ani. Am făcut un liceu, de contabilitate și cam atât. Lucrez la un magazin de electrocasnice, ca magazioner și uneori ca vânzător, când țin locul unor colegi. Se împacă, se împacă munca și dragostea în viața mea…la muncă, muncă, acasă acasă…

Sunt într-o relație de cuplu, nu sunt căsătorit. Am avut o relație din timpul liceului, atuci ne-am cunoscut…mi-a plăcut că era o fată frumoasă și cuminte, apoi am cunoscut-o mai bine și mi-am dat seama că nu m-am înșelat și am rămas împreună. Nu avem copii.

Relațiile din cuplu meu sunt normale…ca în orice cuplu obișnuit.

Cele mai bune lucruri din relația mea sunt faptul că am avut o parteneră cumine, care m-a respectat, de casă și lângă care am avut tot ce mi-am dorit, astea u fost și sunt cele mai bune lucruri din relația mea. Că lângă partenera mea am tot ceea ce îmi doresc și cred că am spus totul cu asta.

Rele…zic că momentele de gelozie, crizele din cuplul nostru care duceau la despărțire, certurile repetate, neînțelegerile dintre noi…astea sunt mai rele. Din ce am spus mai sus, gelozia e unul dintre cele mai rele lucruri din relația noastră că ea duce la toate celelate. De multe ori ne certăm din cauza asta, ajungem să ne despărțim, după aia iar ne împăcăm, cam așa au merg lucrurile, dar am rămas împreună, am trecut…

Relația cu părinții mei este bună. Ei nu sunt în țară, de aceea vorbim doar la telefon.

Da, am avut grija și atenția părinților mei.Păi s-au ocupat de tot ce am avut nevoie și mi-a trebuit…ce mi-am dorit, mi-au cumpărat când au putut, s-au ocupat de mine, am fost ocrotit. Nu îmi amintesc nimic neobișnuit despre asta, să mi se fi spus ceva neobișnuit despre sarcina mea.

Da există povestiri în familia mea de când eram mic. Cea mai des așa spusă povestire e faptul că îmi doream tot timpul jucării noi când mergeam la magazin și vedeam ceva…și nu îmi luau mereu ce vroiam și asta lipsea…plângeam și nu mai vroiam să plec de acolo până nu îmi luau ce vedeam eu…îmi ziceau că eram tare cerșetor când eram mic.

De la părinții mei, cred că am moștenit să îmi placă muncă și să mă descurc singur, fără să mă ajute cineva…așa i-am văzut pe părinții mei muncind și munesc și acuma și tot ce au făcut, au făcut singuri, fără să ceară de la nimeni nimic.

A fost importantă religia în familia mea, adică țin minte că mai mergeau pe la biserică, respectau sărbatorile mari…

În viață de influențat, părinții mei m-au influențat , dar de modelat, m-am modelat eu singur.

Viața îmi este ghidată de credința că în viață ca să ai tot ce dorești, trebuie să muncești din greu ca să realizezi asta, nu să aștepți să ți se dea.

Pentru mine religia înseamnă credință.

Sarcina a apărut într-un context nedorit , neplanificat…ne a fost ceva prevăzut. Nu ne doream un copil. Nu foloseam metode contraceptive.

Primul gând a fost că am încurcat-o… că nu putem avea un copil și că nu se poate. Cred că nu se aștepta nici ea și că nu își dorea să fie însărcinată.

Când am aflat că soția este însărcinată m-am enervat și m-am certat cu ea. Apoi am plecat din casă că nu mai puteam sta și continua cu țipete și… Mi-a arătat că și-a făcut un test de sarcină și mi l-a arătat…am văzut că e pozitiv și am văzut negru în fața ochilor…imposibil așa ceva și nu se poate așa ceva. Ea tremura toată…nici ea nu știa ce e cu ea, plângea, râdea, n-am înțeles… Nici nu mi-a spus ea prima dată…mi-a dat să văd testul eu și să trag concluzia singur…m-am uitat la test și am aflat că e însăcinată. Nu prea bune reacții(am avut atunci) …nervi și crize, țipete și reproșuri, cam așa arăta situația. M-aș descrie în acel moment nervos, pe situație, pe ea…

Nu aveam probleme de sănătate în momentul aflării veștii. Situația financiară era bună, lucram amândoi și ne ajugea pentru strictul necesar.În ceea ce privește locul de muncă lucram șofer atunci la o fabrică cu materiale pentru construcții.

Presiuni…da, sunt sigur de asta…că a fost atunci un mare tărămboi…părinții ei au fost nervoși la culme și nu acceptau asta nicidecum…erau pe capul ei zi de zi…cum să nu fie presată? Păi ei s-au implcat foarte mult în problema asta…adică era problema noastră de cuplu, trebuia să vorbim și să vedem ce facem amândoi, dar nu a fost așa…ei au decis, ei au făcut totul.

Când am aflat că partenera mea este însărcinată, mă stăpâneau nervi, atât pot să spun că nici nu mai gândeam de nervi.

Aș defini avortul ca un mod prin care renunți la o sarcină pe care nu o vrei. (Acest act pentru mine) cam asta a reprezentat…adică nu am permis să înainte sarcina și să avem un copil când nu ne doream asa.

Am luat în calcul un avort în contextul în care părinții ei nu numai că au luat posibilitatea unui avort, ci asta au decis să se facă. Eu ce să gândesc? Că nu mi-a cerut nimeni părerea sau să zic și eu ceva…nu că nu aveam cum sau cu cine vorbi…părinții ei sunt dintr-o buncată și erau atât de porniți pe ea, pe mine, pe noi…vorbeau urât și ne răspuneau așa…ce să mai spun? Nu am gândit nimic.

În acel context parcă nu mai aveam o relație atunci….eu știu că într-o relație trebuie să se vorbească, să se decidă când există o problemă…ea nu mai vorbea cu mine deloc, era toată ziua cu părinții ei, vorbea cu maicăsa mereu la telefon…nu mă mai băga pe mine în seama.

Nu au fost motive pentru care am decis eu să avorteze…au decis părinții ei pe motiv că nu suntem căsătoriți și e rușine și păcat să avem un copil dintr-o relație care nu e binecuvântată de Dumnezeu. Ăsta a fost motivul lor pentru care s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Nu am luat eu decizia. Dacă nu am luat eu decizia, nu știu ce să zic…dar nu cred că a fost tocmai corect.

Dacă aș da timpul înapoi, nu s-ar mai fi ajuns aici. Dacă aș putea să mă reîntorsc în acel moment aș avea mai multă grijă ca să nu mă mai trezesc cu nici o supriză, asta aș face în primul rând.

Am privit sarcina ca o situație neprevăzută și neașteptată că nu vroiam un copil atunci. „Ființă?” Nu prea era o „ființă”. S-a întâmplat rapid ce s-a întâmplat, nu cred să fi fost nici o „ființă”, nimic. Am privit sarcina cu nervi că a apărut așa sarcina din senin când nu trebuia.

Atunci nu aveam neapărat priorități, dar nu era momentul atunci, atât.

Da, eu m-am gândit că nu e obligatoriu și nici singura soluție un avort…dar părinții ei nu cred să se fi gândit la așa ceva, că erau prea porniți pe acest lucru. Erau, erau posibilități…simplu, se putea face copilul, ne puteam căsători, adică orice problemă are o soluție, nu știu, găseam noi ceva, altceva.

Eu mam gândit, dar singur și degeaba…că ea era cu părinții ei, numai cu ei vorbea și se afătuia, și făcea tot ce ei spuneau…eu dacă m-am gândit, cu atât am râmas. Păi am spus, că puteam să ne căsătorim, să lăsăm sarcina să meargă încontinuare…se găseau posibilități.

Nu am discutat despre alternative că nu aveam cu cine să discut. Ea a și plecat de acasă câteva zile la părinții ei, eu eram singur cu gâmdurile mele, și oricum părinții ei nu au ținut cont niciodată de părerea mea, apăi acuma…

Nu cred că ea a putut să aibe o părere cu privire la posibilăți…ea a ascultat mereu de părinții ei și a făcut mai mereu ceea ce au vrut ei.

Nu pot să vă spun despre alternativele identificate pentru că împreună nu am identificat nimic.

În acel moment am fost singur, acasă…că ea, așa cum am spus, era plecată la părinții ei.

Nu mi s-au propus alternative de cei apropiați pentru că nu am vorbit cu nimeni apropiat. Nu am luat decizia eu, nu am fost influențat.

Poate că erau eficiente alternativele, dar nu au fost spune și nici nu cred că erau prea luate în seamă…adică îți dai seama când vezi un om pornit împotriva ta, a unui lucru și când ai putea să rezolvi ceva sau nu…și mai ales când așa a fost de la început relația cu părinții ei… În contextul în care se întâmpla o minune și părinții ei erau alți oameni se putea evita avortul.

Înainte erau relații normale, cu probleme unui cuplu din viața de zi cu zi. Sigur că a schimbat relația că v-am zis că parcă nu mai era nici o relație nimic. Mi-am dat seama când a plecat ea de acasă…nu a făcut niciodată așa ceva, indiferent de ce se întâmpla între noi…și când am văzut că a plecat, să nu mai vorbea cu mine, că părinții ei nu m-au luat în calcul cu nimic…deci era evident de schimbări.

În acel moment nu am reacționat în nici un fel. Mereu când sunt la mijloc părinții ei, eu nu prea am ce să fac…

După ce partenera mea a făcut avortul m-am simțit cam ca un nimeni că nu prea am făcut parte așa din proces, să zic…nici cu ea n-a mai fost la fel, nici după aceea…

Probleme medicale nu, nu am avut probleme. Poate doar că nu mai aveam acea tragere de inimă să ies, să chefuiesc, să mă distrez…mă simțeam așa mai rece și mai dur și mă ținea ceva în loc când vedea vorba despre astfel de lucruri.Nu au fost probleme în ceea ce privește profesia mea.

M-am simțit neputincios și fără nici o valoare. Deși parcă făcea orice pentru mine, nu era parcă orice…Deci mă îndoiam așa atunci de tot. Ea parcă era în altă lume, nu mai gândea ce spune, nu mai vorbea…Păi nu mai vorbea cu mine, cică nici cu părinții ei, a rămas tot acasă la părinții ei, i-am văzut și pe ei schimbați și nu știau ce să se facă…era schimbată total.

A trecut ceva timp ca relația să își revină, dar relațiile au redevenit la fel.

Dificultățile eu singur le-am depășit că așa e viață, trebuie să treci și prin probleme mai grele. Trebuia să merg mai departe, ce puteam să fac? Sunt obișnuit de fel să nu mă dau bătut că am mai avut probleme în viață.

Eu nu am apelat la nici un serviciu specializat…știu că partenera mea da că era într-o situație disperată.

Nimeni nu mi-a fost alături. Sunt destul de puternic să înfrunt tot ce îmi iese în cale.

Nici într-un fel nu mi-am reîmprospătat forțele, a venit totul de la sine.

Din această situație mi-am dat seama că părinții ei nu s-au schimbat cu nimic, că relația cu ei a rămas la fel, că partenera mea face mereu ce vor părinții ei…am învățat asta odată și acuma mi-am readus aminte.

Da, aș schimba momentul când a rămas ea însărcinată…aș avea mult mai multă grijă decât am avut.