Efectele Rezervelor la Tratate

Introducere

În introducerea lucrării date consider imperioasă definirea noțiunilor centrale ale tematicii alese, tocmai pentru o mai bună fixare a termenilor:

Tratat – modul voluntar de formare al normelor internaționale, reprezentând declarațiile de voință a două sau mai multe subiecte primare sau derivate (state sau organizații internaționale) care decid să creeze, să modifice sau să desființeze norme juridice internaționale

declarațiile nu sunt unilaterale, ci sunt reciproce și au conținut identic, ceea ce permite “întâlnirea” sau “concordanța” lor

fundamentul obligațiilor izvorâte din tratat e consimțământul, alături de principiul fundamental de drept conform căruia consimțământul dă naștere la obligație

Rezervă – declarația unui stat, produsă fie la semnarea unui tratat, fie în cadrul procedurilor ulterioare de angajament, declarație prin care el înțelege să excludă, în ce-l privește, anumite dispoziții ale tratatului, sau să nu accepte anumite obligații care ar intervenii ca o consecință a tratatului

facilitează extensia spațială a câmpului de aplicare a normelor tratatului, deoarece permite participarea unui număr cât mai mare de state la tratat, chiar și a celor care și-ar putea considera „ interesele naționale” lezate sau periclitate de anumite reglementări particulare din cuprinsul tratatului

facilitarea extensiei orizontale a tratatului e singura „calitate” a instituției rezervei deoarece, așa cum s-a subliniat, inconvenientele strict juridice sunt, pană la urmă, cu mult mai redutabile decât beneficiile politico-juridice (se creează norme cu geometrie variabilă, care pot duce la denaturarea completă a substanței tratatului, și e pusă în discuție normativitatea generală a tratatului)

Expunerea problematicii centrale a lucrării

Pentru început, aș dori să prezint conceptual de “drept international public” ca fiind cadrul legislativ care reglementează relațiile între state sau între persoane sau entități (precum organizațiile internaționale) de naționalități diferite. Textele definitorii pentru dreptul internațional sunt tratatele, convențiile și acordurile, iar izvoarele dreptului internațional sunt tratatul, cutuma și principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. Dreptul internațional poate fi împărțit în două categorii : dreptul internațional public și dreptul internațional privat, dar de obicei atunci când se folosește expresia drept internațional se face referire la dreptul internațional public.

Majoritatea normelor dreptului international public reglementează conduita statelor, ca și persoane juridice, si nu a persoanelor fizice, precum în dreptul intern. Statul reprezintă organizația care deține monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu delimitat de frontiere, fiind titular al suveranității și personifică din punct de vedere juridic națiunea, iar din punct de vedere social, statul nu trebuie confundat cu societatea, el fiind o instituție separată care poate să reflecte mai mult sau mai puțin interesele societății.

Modelul sistemului actual al dreptului international este relativ recent. A fost construit prin înființarea Societății Naținilor, proiectată ca o primă organizație politică universală. Proiectul unui sistem al relațiilor internationale care să inlocuiască sistemul international de securitate bazat pe instituția echilibrului de putere cu sistemul internațional fondat pe organizarea securității colective implică transformările juridice corespunzătoare noilor viziuni asupra relațiilor internaționale.

Pentru a ne apropia cât mai mult de problematica pe care dorim să o abordăm, vom continua prin a ne referi la dreptul tratatelor, care cuprinde principiile și regulile esențiale, de formă și de fond, care guvernează tratatele internaționale, mijlocul principal prin care statele își manifestă astăzi voința de a crea raporturi juridice între ele, dar și modul în care tratatele se aplică, se execută, iar în final acțiunea lor poate înceta.

Tratatele au format obiectul unor ample preocupări în cadrul acțiunii de codificare a dreptului internațional. Convenția de la Viena, desfășurată în două sesiuni, semnată la 23 mai 1969, a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980, conține și prevederi noi, ca expresie a „dezvoltării progresive” a dreptului internațional în materie. Ea este considerată ca fiind principalul izvor al dreptului tratatelor. Evoluția vieții internaționale în ultimii ani demonstrează faptul că tratatele internaționale continuă să se afle în centrul preocupării statelor și organizațiilor internaționale. Astfel, conform Convenției de la Viena din 1969, tratatul este definit ca reprezentând actul juridic care exprimă acordul de voință între două sau mai multe state sau alte subiecte de drept internațional, în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații în raporturile dintre ele. Potrivit Convenției de la Viena din 1969, prevederile sale se aplică și tratatelor care reprezintă acte constitutive ale unor organizații internaționale, ca și oricărui tratat adoptat în cadrul unei organizații internaționale, sub rezerva unor reglementări pertinente ale acestora. De altfel, o prevedere importantă a Convenției este și aceea înscrisă în art.4, potrivit căreia regulile dreptului internațional cutumiar vor continua să cârmuiască chestiunile nereglementate de prevederile Convenției. Prin urmare, ansamblul normelor care reglementează încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate și de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.

Conform normelor dreptului international, statele-parti la un tratat multilateral pot recurge la mecanismul traditional în dreptul international al tratatelor privind delimitarea apriorica a câmpului obligațiilor internaționale asumate, prin intermediul rezervei. Instituția rezervei permite o aderare largă a statelor la un tratat internațional multilateral. În cadrul unui tratat bilateral, formularea unei rezerve echivalează cu o revenire asupra textului tratatului inițial și deci cu o ințiativă implicită de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la tratate bilaterale.

Rezerva este definită, în Convenția de la Viena privind drepturile tratatelor (1969), ca fiind o declarație unilaterală a unui stat – independent de textul tratatului și având un caracter facultativ – emisă cu ocazia semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării la un tratat, prin care statul urmărește să excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispozitii ale tratatului, în ceea ce priveste aplicarea lor față de acel stat.

Pentru ca o rezervă formulată de către un stat sa fie admisibilă, aceasta trebuie să îndeplineasca anumite condiții (art.19-23 din Convenția de la Viena din 1969):

a) rezervele să fie exprimate în forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state – părți la tratat, care pot să formuleze obiecțiuni sau să le accepte în mod expres sau tacit;

b) formularea rezervelor să nu fie în mod expres interzisă prin textul tratatului sau să nu se refere la anumite articole din tratat față de care nu e permisă rezerva (de exemplu, Conventia Europeană a Drepturilor Omului exclude posibilitatea formularii de rezerve față de dispozițiile care prevăd drepturi absolute – dreptul la viață, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii, legalitatea incriminării și a pedepsei);

c) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul și scopul tratatului.

Regulile din Convenția de la Viena din 1969 sunt jus dispositivum și operează numai atunci când tratatele însele nu reglementează regimul juridic al rezervelor. Ca regulă generală, formularea rezervelor se poate face la semnare, ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.

Formularea unei rezerve este posibilă doar în cazul tratatelor multilaterale, întrucât în situația tratatelor bilaterale textul tratatului se elaborează cu acordul deplin al statelor părți, ceea ce presupune că dezacordul asupra unor puncte de negociere are drept consecință fie neperfectarea tratatului, fie excluderea acelor puncte din cuprinsul său. Instituția rezervei s-a încetățenit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când practica încheierii de tratate multilaterale a căpătat anvergură. Greutatea obținerii acordului unanim din partea tuturor părților contractante a impus apariția instituției rezervei, modalitate flexibilă pentru angajarea statelor printr-un tratat. S-a considerat mai util ca un stat ce-și rezervă o anumită poziție în raport cu anumite chestiuni din tratat să poată să participe la tratat, chiar dacă numai într-o măsură limitată. Există o evoluție a practicii în materia rezervelor, manifestată în cadrul organizațiilor internaționale ce îndeplineau funcția de depozitar. La început era urmată practica potrivit căreia se considerau valabile doar acele rezerve la care fiecare parte contractantă și-a dat consimțământul. Prin urmare, mecanismul rezervelor a înregistrat o evolutie față de dreptul internațional clasic în care rezervele nu erau admise daca afectau dispozitiile de fond ale tratatului și, trebuiau, totodata, să fie acceptate de toate celelalte state-părți. În practica statelor, formularea unei rezerve este determinată, de regula, de existența unei legi interne, în vigoare, care nu este conformă cu dispoziitiile tratatului la care statul dorește să adere (Conventia Europeana a Drepturilor Omului – 1950, prevede, de exemplu, ca emiterea unei rezerve la tratat trebuie sa fie însotita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiile conventionale), iar rezerva asftel formulată nu trebuie să aibă un caracter general, ci să vizeze o dispoziție precisă a tratatului.

Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis (prin care delimitează aplicarea temporală a tratatului), rezerve ratione loci (privind aplicarea teritorială a tratatului), rezerve privind dispozitii pe care statul le respinge, le contestă sau le definește într-o manieră proprie, conform legilor interne. Din câmpul de aplicare al instituției rezervei fiind excluse practic numai două instituții: rezerva interzisă de tratat (tratatul declară rezervele inadmisibile în general sai, în mod particular, declară că la anumite dispoziții ale tratatului nu pot fi formulate rezerve) și rezerva care este incompatibilă cu scopul și obiectul tratatului.

În principiu, dacă suntem în situația unei rezerve exprese autorizare de tratat, rezerva trebuie acceptată de către celelalte state contractante. Obiecțiunea la rezervă împiedică intrarea în vigoare a tratatului între statul care a formulat rezerva și cel care a formulat obiecținea la rezervă. Obiecțiunea la rezervă trebuie formulată în termen de douăsprezece luni de la data la care a fost primită notificarea rezervei. Retragerea rezervelor și a obiecțiunilor la rezervă se poate face oricând, iar efectele juridice ale retragerilor se produc însă numai de la notificarea lor către cealaltă parte, mai exact, din momentul în care această parte a pornit notificarea. Aceeași procedură a notificării este indicată și pentru retragerea obiecțiunii la rezervă(în cadrul ONU, un moment important l-a reprezentat solicitarea de către Adunarea Generală a avizului consultativ al CIJ din 1951 în legătură cu rezervele anunțate ale unor state și obiecțiunile formulate de celelalte state în legătură cu aceste rezerve în cazul Convenției asupra prevenirii și reprimării crimei de genocid din 1948).

De altfel, rezervele pot fi oricând retractate, la fel ca și obiecțiile ridicate împotriva rezervelor. Problemele legate de comunicarea rezervelor și a obiecțiilor cad în sarcina depozitarului. În ceea ce privește legislația română în materie, Legea nr.590/2003 privind tratatele, la articolul 1 lit.(j) definește rezerva ca fiind “declarația unilaterală, oricare ar fi conținutul sau denumirea sa, formulată cu ocazia semnării, ratificării, aprobării, aderării sau acceptării unui tratat multilateral, prin care se urmărește modificarea sau excluderea efectelor juridice ale anumitor prevederi ale acestuia pentru partea română, dacă tratatul nu interzice asemenea rezerve și ele sunt conforme dreptului internațional; pentru a produce efecte juridice, rezervele formulate la semnare trebuie confirmate la ratificare sau aprobare”. După cum se poate constata, această definiție seamănă foarte mult cu cea de la articolul 2 alin.(1) lit.(d) din Convenția de la Viena di 1969 privind dreptul tratatelor.

Având drept bază cele afirmate anterior, putem identifica următoarele reguli de principiu în materia rezervelor:

– criteriul de apreciere a rezervei constă în compatibilitatea cu obiectul și scopul tratatului la care se formulează rezerva respectivă;

– în cazul în care un tratat tace în legătură cu posibilitatea formulării de rezerve, se pot formula rezerve dacă sunt compatibile cu obiectul și scopul tratatului;

– nu se poate formula rezervă la un tratat care exclude expres acest lucru (unele tratate prevăd expres dispozițiile la care se pot formula reserve);

– dacă din numărul limitat al statelor contractante, din obiectul și scopul tratatului, reiese că aplicarea integrală a tratatului constituie o premisă importantă, formularea de rezerve este admisă numai dacă se consimte unanim de către toate statele părți;

– la actele constitutive ale organizațiilor internaționale se pot formula rezerve numai cu consimțământul organului competent al organizației;

– vis-à-vis de rezerve, celelalte state pot formula obiecții, fără a se aduce atingere în acest fel valabilității tratatului;

– între statele care formulează rezerva și cele care obiectează, tratatul trebuie considerat valabil cu excepția reglementării la care se referă rezerva (statul care contestă rezerva poate să își exprime expres dorința de a nu fi obligat în nici un fel prin tratat în raport cu statele ce au formulat reserve);

– dacă tratatul prevede expres în cuprinsul său că se admit anumite rezerve, celelalte părți contractante nu pot formula obiecții.

Concluzii

În practica internațională apar adesea împrejurări când statele, cu toate că doresc să încheie un anumit tratat sau să adere la el, nu sunt întru totul de acord cu conținutul tratatului sau nu se pot angaja să respecte unele prevederi ale acestuia. Această situație poate apărea exclusive în cazul tratatelor multilaterale, deoarece în cazul unui tratat bilateral dacă un stat nu este de accord cu anumite propuneri ale celeilalte părți, are drept posibilitate opunere și neacceptarea încă din faza de negociere a tratatului.

Adoptarea de reserve și declarații are un efect pozitiv în dreptul international, întrucât oferă posibilitatea ca la tratate să adere și acele state care nu pot fi în întregime de acord cu clauzele tratatului, dar se pot oblige față de majoritatea acestora. Deosebirile dintre rezervă și declarație sunt următoarele: rezerva modifică însăși obligațiile înscrise în tratat, alegând dinte dispozițiile față de care statul se angajeazăsă le respecte și cele cu care nu este de acord, iar prin declarație se exprimă doar o părere despre o anumită disppoziție din tratat, mai exact o atitudine negativă față de această dispoziție cu care statul care formulează declarația nu poate fi pe deplin de acord. Neformulând însă o rezervă față de acea dispoziție, rezervă care se poate formula oricând, statul va fi obligat să o respecte ca și pe celelalte, cu care este de acord.

Faptul că rezerva produce efecte atât de radicale, a impus, pe plan international, necesitatea stabilirii unor condiții restrictive pentru formularea acesteia. Astfel, părțile pot hotărî ca la tratatul pe care îl încheie să nu fie premise rezervele; rezerva trebuie să se refere numai la acele dispoziții sau domenii pentru care părțile admit formularea de rezerve; rezerva nu trebuie sa fie incompatibilă cu scopul sau/și cu obiectul tratatului.

Deși rezerva are un caracter unilateral, funcționând din momentul formulării ei, celelalte state-părți la convenția la care s-a formlat o rezervă, au dreptul să fie sau nu de acord cu ea. În principiu, opoziția unui stat face ca rezerva să producă efecte față de statele care au acceptat-o, iar față de celelalte state care nu au acceptat-o, nu va produce efecte. Aceleași state au, însă, și posibilitatea ca prin obiecțiunile lor la rezerve, să refuze aplicarea tratatului în întegul lui intre ele și statul rezervator.

Bibliografie

Drept internațional, Valentin Constantin –București. Universul Juridic, 2010

Mark R. Villiger, Customary International Law and Treaties, Kluwer Law International, The Hague/London/Boston, 1997

Convenția de la Viena cu privire la drepturile tratatelor, încheiată la Viena la 23 mai 1969, publicată în ediția oficială a Monitorului Oficial “Tratate internaționale”

Legea nr. 590/2003 privind tratatele publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 23 din 12/01/2004

ANGHEL, Ion M. – Dreptul tratatelor, vol.I si II, ed. a II- a , Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000.

MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept international. Introducere în dreptul international public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998.

Dictionar de Drept international public , Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,1982.

European Journal of International Law – http:// ejil.org/journal

Jurisprudenta C.I.J. – http:// un.org.int