Efectele Psihosociale a Copilului Abuzat In Familie
Efectele psihosociale a copilului abuzat în familie
Cuprins
Capitolul I Definirea conceptelor
1.1.1. Definirea termenilor de violență, violență domestică, violența asupra copilului și maltratarea
1.1.2. Definirea conceptului de abuz
1.1.2.1. Factori de risc în apariția abuzului asupra copilului
1.1.2.2. Efectele abuzului asupra copilului – martori și abuzați
1.1.2.3. Consecințe ale violenței asupra dezvoltării copilului
Capitolul II. Formele abuzului asupra copilului
2.1. Abuzul fizic
2.1.1. Definirea abuzului fizic
2.1.2. Categoriile abuzului fizic
2.1.3. Semnele abuzului fizic
2.1.4. Consecințele abuzului fizic
2.2. Abuzul emoțional
2.2.1. Definirea abuzului emoțional
2.2.2. Tipurile de abuz emoțional
2.2.3. Semnele abuzului emoțional
2.2.4. Consecințele abuzului emoțional
2.3. Abuzul sexual
2.3.1. Definirea abuzului sexual
2.3.2. Consecințele abuzului sexual
2.3.3. Semnele abuzului sexual
2.4. Copii neglijți
2.4.1. Definirea și tipurile de neglijare
2.4.2. Factorii de risc
2.4.3. Consecintele neglijării copilului
2.4.4. Semnele ale neglijării copilului
Capitolul III Prevenirea și intervenția în situațiile de abuz al copilului
3.1. Modelul de intervenție în cazul abuzurilor
3.2. Prevenirea abuzului asupra copilului
Definirea conceptelor
Definirea termenilor de violență, violență domestică, violența asupra copilului și maltratarea
Termenii de violență, violența asupra copilului, maltratare și abuz sunt folosiți pentru a descrie acele comportamente neadecvate folosite împotriva copilului, care produc consecințe grave în plan fizic, emoțional și psihologic care îi pot marca pe tot parcursul vieții, afectându-le dezvoltarea normală și integrarea lor în societate.
Vis este rădăcina a termenului de violență, care semnifică forță, utilizarea puterii, a dominației asupra altei persoane.
Violența este o problemă complexă, strâns legată de modul de a gândi și de a se comporta al oamenilor, determinată de o multitudine de forțe din interiorul familiei sau al comunității căreia aparținem. Convenția privind Drepturile Copilului definește violența ca “toate formele de violență fizică sau psihică, a prejudiciului și abuz, neglijare sau tratament neglijent, maltratare sau exploatare, inclusiv abuz sexual “(articolul 19, alin 1). Violența presupune utilizarea puterii de orice natură pentru a leza integritatea fizică, psihică sau morală a unei persoane ce se efectuează cu o forță intensă, brutală și deseori distructivă, la abuzul de forță pentru a constrânge pe cineva la ceva.
Eric Debarbieux (citat în Ion, 2010, p. 9) definește violența ca ”dezorganirea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social și care se traduce printr-o pierdere a integrității, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forței conștient sau inconștient, însă poate exista și violență doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenția de a face rău” .
Violența include abuzuri de natură fizică, verbală, psihologică, sexuală, economică, socială, prin reprezentări vizuale și auditive, etc. Violența se poate manifesta în diverse medii, însă cel mai des este întâlnită în cadrul familiei.
Potrivit Legii 217/2003 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, în ceea ce privește violența în cadru familiei este definită ca ”orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceeași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material” (art. 2).
Conform definiției clinice formulată de Stark și Flitcraft (1996 citat în Ion, 2010, p. 10) violența domestică este ”o amenințare sau o provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relației dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoțit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerile bunurilor care aparțin victimei; izolarea de prieteni, de familie sau alte potențiale surse de sprijin; controlul asupra surselor de îngrijire și protecție de care ar putea beneficia”.
Pornind de la conceptul larg de violență, am specificat ce se înțelege prin violența în familie și violența domestică, însă victimă a violenței este și asupra copilului.
Violența asupra copilului reprezintă ”forme de rele tratamente produse de către părinți sau orice altă persoană aflată în poziție de răspundere, putere sau în relație de încredere cu copilul, care produc vătămare actuală sau potențială asupra sănătății acestuia și îi pun în pericol viața, dezvoltarea, demnitatea și moralitatea” (HG nr. 49/2011, anexa 1, cap. II).
În funcție de caracteristicile și gravitatea faptei, violența asupra copilului este răspunderea civilă, disciplinară sau penală a făptuitorului/ agresorului. Abuzul, în familie este comis de către membrii familiei, de cei în care copilul are încredere, de cei însărcinați cu creșterea și îngrijirea lui. Un comportament este considerat abuziv dacă el depășește standartul cultural obișnuit al comunității.
Majoritatea femeilor implicate într-o relație violentă conștientizează amploarea fenomenului abia în momentul în care manifestările copiilor le trezesc sentimental responsabil parentale. Cel mai fregvent argument al femeilor abuzate e : ”În momentele bune, el știe să fie un tată bun, iar copii au nevoie de ambii părinți.” În astfel de cazuri decizia lor e de a lua măsuri de protecție față de partenerul violent, însă ele nu conștientizează pericolul ce planează asupra copiilor sau care deja a atins copii. (Munteanu, A., 2003, p. 139)
Produsă asupra copiilor, violența domestică este regăsită sub numele de maltratarea, abuzul asupra copiilor. Astfel maltratarea face referire la: violențe fizice, psihologice, sexuale, neglijările frave. (Robert, 1996 citat în Ion, 2010, p. 11)
Kempe a definit maltratarea copilului ca fiind ” producerea de vătămări fizice sau emoționale copilului de către cei care-l îngrijesc, sau neglijarea copilului într-un asemenea grad încât starea sănătății sale fizice și/sau emoționale precum și dezvoltarea sa, sunt în pericol” (citat în Ion, 2010, p. 11).
Maria Roth-Szamoskozi precizează că maltratarea se referă la ”diferite forme de abuz, neglijare și exploatare produse de către părinți sau orice altă persoană aflată în poziție de răspundere, putere sau relație de încredere în raport cu un minor, care produc vătămare actuală sau potențială asupra sănătății sale și vieții, dezvoltarea sau demnității sale” (citat în Ion, 2010, p. 12). Așadar maltratarea este un concept care face referire la ” părinți sau persoane care îngrijesc copilul într-un asemenea mod încât îi produc acestuia vătămări fizice sau emoționale, sau neglijează copilul într- un asemenea grad încât starea sănătății sale fizice și/sau emoționale precum și dezvoltarea sa, sunt în pericol (Kempe, 1979 citat în Killen, 1998, p. 26).
Principalele forme de violență asupra copilului sunt: abuzul, neglijarea, exploatarea și traficul de copii.
1.1.2. Definirea conceptului de abuz
Abuzul este definit în Legea nr. 257/2013, în conformitate cu art. 89, alin. 1 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, prin abuz se înțelege: “orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relatie de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care sunt periclitate viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului și se clasifică drept abuz fizic, emoțional, psihologic, sexual și economic”. Din punct de vedere criminologic, abuzul împotriva copilului este comis cu intenție, directă sau indirectă.
În Strategia Națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului (2008-2013) elaborată de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului este dată următoarea definiție: “abuzul, neglijarea și explotarea sunt forme de rele tratamente produse de catre parinții sau orice altă persoană aflată în opozitie de răspundere, putere sau în relație de încredere cu copilul, care produc vătămarea actuală sau potențială asupra sănătății acestuia și pun în pericol viața, dezvoltarea și demnitatea”.
În dicționarul de sociologie “abuzul față de copil este definit ca vătămarea fizică sau mentală, sexuală, tratamentul neglijent, maltratarea unui minor de către o persoană care este responsabilă în ce privește bunăstarea lui” (Zamfir, Vlăsceanu, 1998, p. 13).
Indiferent de faptul că există o gamă largă de definiții ale abuzului, toate au două elemente comune: ”vătămarea semnificativă a coăilului și responsabilitatea părinților (sau a celor care au grijă de copil) pentru această vătămare” (Zamfir C., Zmafir E., 1997 citat în Ion, 2010, p. 13).
Persoana care manifestă comportament agresiv în majoritatea cazurilor s-a confruntat cu experiențe în care el a fost în rolul de victimă, astfel a învățat și a exersat o periodă lungă de timp în familia sa acest rol. Între agresor și victimă sunt multe asemănări, deoarece sunt amprentele, urmele momentelor pe care agresorul le-a trăit atunci cand a fost el însusi în postura de victimă.
Profilul agresorului
Raportul agresorului cu iubirea de sine este scăzută, în sensul că nu este capabil să se iubească, cu defectele, limitele și nereușitele sale; de cele mai multe ori, el proiectează defectele și eșecurile pe persoanele apropiate, transformandu-le în victime.
Relațiile interpersonale sunt schimbătoare, nesigure și de scurtă durată, pentru că
cere de la ceilalți iubire, fără ca el să ofere.
Trăiește intens sentimentul de vinovăție, dar îl proiectează pe ceilalți (ceilalți sunt de vină pentru ceea ce i-se întamplă rău lui: „tu esti de vină pentru că mă provoci și de aceea te lovesc!”).
Concepția despre sine este negativă.
Se desconsideră ca persoană, de aceea nu îi consideră pe ceilalți.
Nu poate gestiona maniera în care acționează în situațiile importante și apelează la
violență pentru a obține puterea și controlul.
(Petruță în Mitrofan, 2010, p. 13)
1.1.2.1. Factori de risc în apariția abuzului asupra copilului
Pentru înțelegerea mai bună a fenomenului de abuz necesită o analiză a unei multitudini de factori care acționează la diferite niveluri și care se influențează reciproc. Bronfenbrenner (1979), Carlson (1984), Garbarino și Seeley (1986) explică cauzele abuzului luând în considerare diferite niveluri ale mediului social:
Nivelul microsistemului: tipul și mărimea familiei, influența copilului asupra dinamicii familiale, natura relațiilor familiale, istoricul familial, evenimentele familiale cu rol de declanșare a abuzului.
Nivelul mezosistemului: familia lărgită, vecinătatea, comunitatea etnică, religioasă, normele sociale, locul de muncă, valorile și relațiile suportive.
Nivelul macrosistemului: atitudinea societății față de violență și față de copii, stereotipuri de sex și rol, nivelul de trai din societate, problemele sociale, politici sociale.
Kaufman și Zigler (citat în Ion, 2010, p. 34) diferențiază factorii de risc și compensatori ai abuzului asupra copilului :
Tabelul 1. Factorii de risc și compensatori ai abuzului în viziunea lui Kaufman și Zigler
O tipologie asemănătoare a fost realizată de OMS (Modelul ecologic al factorilor de risc pentru
abuzul față de copil):
Factori individuali, care se referă la caracteristici biologice, psihologice și de experiență personală ale părinților și/ sau copiilor:
– dificultăți de concentrare a atenției și hiperactivitate
– posibilități limitate de autocontrol
– insuficiente cunoștințe, atitudini și abilități pentru o relaționare nonviolentă
– lipsa comunicării, a sentimentului de apartenență la comunitate
– retard mintal
– consum de alcool și droguri
– experiența de victimă sau martor al abuzului în relațiile interpersonale
Factori ilul mezosistemului: familia lărgită, vecinătatea, comunitatea etnică, religioasă, normele sociale, locul de muncă, valorile și relațiile suportive.
Nivelul macrosistemului: atitudinea societății față de violență și față de copii, stereotipuri de sex și rol, nivelul de trai din societate, problemele sociale, politici sociale.
Kaufman și Zigler (citat în Ion, 2010, p. 34) diferențiază factorii de risc și compensatori ai abuzului asupra copilului :
Tabelul 1. Factorii de risc și compensatori ai abuzului în viziunea lui Kaufman și Zigler
O tipologie asemănătoare a fost realizată de OMS (Modelul ecologic al factorilor de risc pentru
abuzul față de copil):
Factori individuali, care se referă la caracteristici biologice, psihologice și de experiență personală ale părinților și/ sau copiilor:
– dificultăți de concentrare a atenției și hiperactivitate
– posibilități limitate de autocontrol
– insuficiente cunoștințe, atitudini și abilități pentru o relaționare nonviolentă
– lipsa comunicării, a sentimentului de apartenență la comunitate
– retard mintal
– consum de alcool și droguri
– experiența de victimă sau martor al abuzului în relațiile interpersonale
Factori interpersonali, reieșiți din relațiile de familie, cu îngrijitorii, prietenii, vecinii ș.a. și care pot influența factorii individuali:
– comportament autoritar față de copii
– expunerea copilului la conflicte și acte de violență în familie
– reguli de disciplină dure sau prea permisive
– experiența pedepsei fizice și a altor forme de abuz
– lipsa de implicare în viața copiilor, slaba supraveghere a acestora
– lipsă sau insuficiență a afecțiunii și suportului părintesc
– părinți sau frați cu comportament delicvent
– divorțul sau separarea părinților
– discriminarea familiei pe motive etnice, religioase etc.
Factori comunitari/ societali care exprimă normele, valorile promovate și capacitatea instituțiilor de a preveni și reacționa la abuz :
– norme sociale care tolerează comportamentele violente (de ex. pedepsirea copiilor de către părinți)
– discriminarea și dezechilibre ale puterii dintre diferite grupuri sociale (bărbați și femei, părinți și copii, diferite etnii etc.)
– cadrul legal permisiv
– lipsa serviciilor de protecție a copilului și familiei
– sărăcia, urbanizarea
– participare comunitară redusă
– vecinătăți dezorganizate social
– influența mass-media
– accesibilitatea drogurilor, armelor
(http://childrights.md/files/Material_suport_Fenomenul_violentei_fata_de_copii.pdf)
Factori care afectează răspunsul copiilor la un eveniment traumatic
Webb (2007 citat în Benga, 2009) evidențiază trei categorii de factori aflați în interactiune ce influenșează răspunsul copilului la evenimentele traumatice pentru el:
• Natura evenimentului traumatic
• Factorii individuali
• Factorii de mediu
Natura evenimentului traumatic (după Webb, 2007 citat în Benga, 2009, p. 6)
• Măsura expunerii la violență/ rănire/ durere (martor/victimă)
Atunci când copiii sunt victime ale violenței crește riscul de a dezvolta simptome de stres postraumatic, față de situația în care sunt doar martori ai unor astfel de acte.
Dar, ipostaza de martor poate să ducă la experiențierea neajutorării, mai ales dacă este vorba despre acte umane de violență, venite din partea celor apropiați.
Factorii individuali (după Webb, 2007, Patt-Horenczyk, Rabinowitz, Rice & Tucker-Levin, 2009 citat în Benga, 2009, p. 8):
• Vârsta/nivelul de dezvoltare/nivelul cognitiv al copilului
Manifestările tulburării de stres postraumatic sunt diferite în funcție de vârsta cronologică și de nivelul de dezvoltare al copilului. În general vârsta interacționează cu alți factori, cum ar fi variabilele familiale și tipul de traumă.
• Genul
Unele studii au arătat că, în urma abuzului fizic/sexual, fetele sunt mai afectate decât băieții; se manifestă simptomele de internalizare, stresul posttraumatic, în cazul fetelor, față de băieți, la care se manifestă mai degrabă simptome de externalizare (ADHD, agresivitate) și probleme de relaționare.
Alți factori individuali sunt: etnia/rasa/statutul minoritar; ajustarea înainte de traumă, prezența unor experiențe anterioare traumatice/de pierdere psihologică, întrucât expunerea la traumă nu “întărește” persoana , ci crește șansele de dezvoltare ulterioară a simptomelor de stres posttraumatic (Silva, 2004, citat în Benga, 2009, p. 9).
Factorii de mediu (după Webb, 2007 citat în Benga, 2009):
• Cultura
În culturile care nu încurajează exprimarea deschisă a emoțiilor. Credințele și practicile religioase influențează la rândul lor impactul evenimentului traumatic cu care se confruntă copilul. Inclusiv reacția adulților la simptomele copiilor este filtrată prin credințele lor culturale și religioase.
• Familia și relațiile de atașament
Pentru aceasta, este utilă realizarea genogramei, cu marcarea acelor persoane care sunt cele mai importante pentru copil și își pot asuma statutul de persoane, figuri de atașament.Caracteristicile membrilor familiei (vârstă, statut socio-economic, nivelul de educație) afectează răspunsul la trauma cu care se confruntă copilul, de exemplu, în familiile sărace, mediul este adesea departe de a fi securizant, iar copii au mai mare probabilitatea de a fi supuși abuzului.
• Școala/prietenii/ suportul comunitar
Dincolo de cercul familial, școala/prietenii pot reprezenta un refugiu sau dimpotrivă o sursă de amenințare pentru copil, în funcție de cât de confortabil se simte el în mijlocul tovarășilor săi de vârstă, respectiv de preponderența relațiilor pozitive sau negative (de respingere, etichetare) cu aceștia. La rândul său, comunitatea poate fi în sine o sursă de insecuritate și amenințare pentru copil.
1.1.2.2. Efectele abuzului asupra copilului – martori și abuzați
Efectele cauzate de abuzul asupra copilului poate avea efecte de lungă durată asupra dezvoltării emoționale și sociale a copiilor.
Efectele psihologice generate de aceasta sunt cu atât mai grave dacă:
– este produsă de către o persoană de încredere sau îngrijire,
– este produsă în mod repetat,
– este produsă prin multiple tipuri de comportamente abuzive,
– este trăită începând din copilărie.
Abuzul are un impact negativ asupra tuturor persoanelor implicate, în special la copiii martori, de exemplu, relevă că din punct de vedere al traumei, efectele asupra acestora sunt similare cu cele produse de abuzurile fizice. Cu alte cuvinte, efectele violenței domestice asupra copiilor martori nu sunt mai “blânde” decât abuzul fizic.
În primul rând, copiii pot fi mai înspământați atunci când sunt martori ai stărilor de panică sau șoc ale adulților ca răspuns la evenimente traumatice (cu atât mai mult dacă este vorba de persoane semnificative), decât atunci când sunt ei înșâși amenințați.
În al doilea rând, chiar dacă analizăm fenomenul din perspectiva copiilor ca victime propriu-zise ale evenimentelor traumatice, tabloul rămâne complex. Astfel, deși statisticile recente sugerează, de exemplu, că, în SUA, 1 din 8 copii sub 17 ani sunt victime ale abuzului sau neglijării severe (Perry & Szalavitz, 2006 citati în Benga, 2009, p. 5 ), doar o treime dintre aceștia dezvoltă stres posttraumatic ( Kolk, 2002, Hansen & Saxe, 2009 citat în Benga, 2009, p.5).
În al treilea rând, consecințele experiențierii traumei de către copii sunt mult mai grave decât în cazul adulților, afectând multiple arii de funcționare: cognitivă, socială, emoțională, fizică. Aceste consecințe multidimensionale sunt cu atât mai pronunțate cu cât copilul nu este victimă a unor incidente traumatice izolate, ci este supus unor experiențe abuzive repetate, complexe, prelungite, în interiorul mediului familial, fiind violat astfel însuși sentimentul de securitate necesar dezvoltării sale normale (Hansen & Saxe, 2009 citat în Benga, 2009, p. 6).
În al patrulea rând, impactul unor astfel de evenimente traumatice cronice, repetitive, este diferit, în funcție de perioada de dezvoltare în care se află copilul. Vulnerabilitatea sistemului nervos, mai ales a regiunilor care susțin mecanismele de autoreglare, afectate major în traumă (Cook, 2005 citat în Benga, 2009), este diferită la vârste diferite.
Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violență, chiar dacă ei nu sunt victime directe are consecințe mai grave, profunde și de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor și neglijării din partea părinților. Copii care cresc într-o atmosferă în care violența este la ei acasă, copii cresc într-o atmosferă în care nevoile de bază, de siguranță, de dragoste sunt neglijate. O mamă victimă a violenței familiale este mai puțin capabilă să asigure îngrijirea de bază necesară copilului (igienă, hrană, haine, casă) sau să îl protejeze de accidente, pericole fizice sau sociale.
Copii care sunt martori a violenței se confruntă cu diferite probleme, astfel ele sunt împărțite în trei categorii (Allen, M. și Perttu, S., 2010, p. 14) :
Probleme comportamentale și emoționale; acești copii, comparativ cu copiii care nu
au fost martori ai violenței la domiciliu, pot fi mai agresivi și au comportamente antisociale
(comportamente "externalizate"), ei pot avea comportamente de inhibație, speriați
(comportamente "internalizate"), își pot arat competența socială într-o mică măsură față
de alți copii și să arate mai multă anxietate, stimă de sine scăzută, depresie, furie, și
probleme de temperament. Este, de asemenea, constatat că aceștia au demonstrat
aptitudini reduse în înțelegerea modului în care simt și în examinarea situațiilor din alte
perspective.
Probleme în funcționarea cognitivă și a atitudinilor, cum ar fi probleme de învățare
cauzate de circumstanțele sociale la domiciliu: părinții nu au puterea sau interes suficient
pentru ai susține, de exemplu, școlarizarea copilului și învățarea. Un copil poate dezvolta
atitudini care justifică utilizarea violenței. Potrivit anchetelor naționale finlandeze 40% dintre bărbați care au folosit violența împotriva femeilor au fost martori în timpul copilăriei lor la comportamentul violent al tatălui față de mama lor (Piispa și Heiskanen, 1998 citați în Allen, M., Perttu, S., 2010, p.14).
Probleme pe termen lung; ca adulți – depresie, abuz de substanțe (alcool),
simptome legate de traumă și stimă scăzută.
Copilul devine neglijat și abuzat în atmosfera de violență având diferite consecințe (Irimescu, 2005, p. 160):
dezvoltare fizică mai lentă;
probleme emoționale și mintale: anxietate, culpabilitate, frică de abandon, izolare, mânie, frică de răni și de moarte, neâncredere în sine, depresie;
probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalți, insomnii, enurezis, fuga de acasă, mutilare, consum de droguri și alcool, comportment defensiv, minciună;
identificarea cu eroi negativi;
tentative de suicid;
Astfel, unul dintre cele mai frecvente efecte ale expunerii la abuz este stresul post-traumatic (SPT), care la copii apare „comportamentul agitat sau dezorganizat”, răspunsul persoanei se regăsește în frica intensă, neputință sau oroare. Elemente asociate sunt retrăirea și amintirile recurente, evitarea situațiilor ori a stimulilor similari și hipervigilență.
Aceste efecte vor varia în funcție de vârstă, sexul și durata de expunere la abuz, și ele pot include (Allen, M. și Perttu, S., 2010, p. 15):
Neutralizarea dezvoltării nevoilor lor de siguranță și de securitate (crearea unor
dificultăți de atașare)
Ei pot dezvolta probleme sociale, cum ar fi abilități sociale sărace, rușine și izolare.
Ei pot prezenta performanțe educațională slabă, sau, se închid în sine.
Stimă de sine scăzută
Simptome PTSD (udarea patului, evitarea școlii, frica, anxietate).
Impactul asupra copiilor mai mari de a trai în medii abuzive pot include (Allen, M. și Perttu, S., 2010, p. 15):
comportament agresiv
intimidare
comportamentale-externalizarea (baieți) sau internalizarea (fete)
abuz de diferite substanțe
dorința de a pleca departe de casă
dificultăți în maturitate
1.1.2.3. Consecințe ale abuzului asupra dezvoltării copilului
Toate formele de abuz îi fac pe copii să sufere, experiența de abuz sau neglijare variază în funcție de mai mulți factori, printre care: vârsta copilului, frecvența abuzului, sprijinul pe care îl primește copilul, persoana agresorului, etc., iar reacțiile imediate la experiența abuzului se manifestă în plan afectiv, cognitiv, comportamental, corporal.
Tabelul 2. Consecințele abuzului
(http://childrights.md/files/Material_suport_Fenomenul_violentei_fata_de_copii.pdf)
Dezvoltarea copilului este în mare măsură influențată de gradul de securitate al anturajului său, modelul de comunicare de care beneficiază în familie și de posibilitățile de explorare și învățare. Experiența de abuz sau neglijare este o traumă care afectează starea actuală a copilului și dezvoltarea acestuia în viitor. Pus în situația de a supraviețui violenței, un copil încearcă să depășească suferința trăită, ceea ce solicită la maxim resursele sale interioare. În timp, consecințele imediate ale violenței se transformă în consecințe pe termen lung.
Consecințele pe termen lung sunt:
– Sub-dezvoltare
– Izolare
– Tulburări de relaționare, adaptare și integrare socială
– Dificultăți de integrare profesională
– Dificultăți în construirea unui cuplu
– Violență domestică (conjugală, în relația cu propriii copii)
– Comportament agresiv față de alte persoane
– Disfuncții în sfera sexuală și a reproducerii
– Schimbări frecvente de parteneri sexuali
– Consum excesiv de alcool sau droguri
– Amintiri obsesive
– Depresie
– Automutilare și alte comportamente autodistructive
(http://childrights.md/files/Material_suport_Fenomenul_violentei_fata_de_copii.pdf)
Impactul abuzului din copilărie asupra dezvoltării a adultului
Adolescenții care trăiesc într-un mediu de violență domestică sunt expusi la o vârsta inadecvată la formele de abuz și experiențele lor de dezvoltare la nivel emoțional și social vor fi diferite față de un coleg care nu a avut asemenea experiențe similare. Adolescența este deja o etapa dificilă pentru adolescenți cât și pentru părinți. Impactul violenței domestice adesea se extinde dincolo de limita de familie. Adolescenții pot avea dificultăți în formarea de relații sănătoase intime cu colegii din cauza modelelor de experiență în familia lor.
Abuzul poate fi traumatizant pentru copii dacă se produce pe o perioadă îndelungată de timp și în contextul unei relații de atașament, când protecția și siguranța sunt precondiții ale integrității personale. Chiar dacă nu mereu ea este identificabilă, violența domestică poate produce alterări ale percepției de sine și a relațiilor cu ceilalți. Aceste tulburări au consecințe asupra adultului în rolul său de părinte și asupra calității relației părinte-copil. Problemele comportamentale care apar la copii exprimă atât o traumă sau stresor în mediul de dezvoltare al acestuia cât și o perturbare a relației părinte copil într-un mediu marcat de stres și conflicte (Munten, D., 2009, p. 91).
Un procent de aproximativ 40% dintre băieții crescuți în familii cu violență nu devin bătăuși, ceea ce deduce ideea că violența domestică nu are un fundament genetic, ci este învățată, internalizată ca model comportamental de exprimare și rezolvare a situațiilor de disconfort și conflict. Concluzionăm că violența domestică are un caracter instrumental, intențional și învățat (Munteanu, D., 2009, p. 87).
Maltratarea poate lua diferite forme în funcție de modul de manifestare. Killen, K. (1998, p. 26) precizează o diferențiere între patru tipuri de maltratare:
1. copii expuși abuzului fizic;
2. copii neglijați;
3. copii expuși abuzului emoțional;
4. copii expuși abuzului sexual.
Abuzul fizic se referă la atingeri sau contacte fizice dureroase inclusiv intimidarea fizică îndreptată asupra adolescentului. El implică rănirea, împingerea, plesnirea, trasul de păr, răsucirea brațelor, desfigurarea, provocarea de vanătăi, arsuri, aruncarea în adolescent cu diverse obiecte, izbirea de pereți și mobilă, folosirea armelor, distrugerea bunurilor care aparțin adolescentului. Mulți părinți folosesc abuzul fizic ca pe o acțiune care are menirea de a disciplina adolescentul, ca pe un mod de a-i invăța să se comporte.
Neglijarea reprezintă lipsa unui ajutor fizic și medical, a unei supravegheri, a afectivității, a stimulării, ignorarea nevoilor de bază ale adolescentului. Aceasta se referă la absența unei îngrijiri corespunzătoare, mai exact, se referă la acțiuni îndreptate asupra adolescentului, în sensul că nu îi este satisfăcută nevoia de protecție.
Abuzul emoțional relevă acele comportamente ce terorizează adolescentul și îi distrug încrederea în sine. În cazul în care o persoană este abuzată emoțional, încrederea în sine este distrusă, datorită faptului că, agresorul promovează un comportament deficitar, în care nevoile celuilalt nu au nici o semnificație pentru el, și îi inoculează ideea ca este fără valoare.
Abuzul sexual este definit ca fiind orice activitate sau interacțiune (fizică, vizuală, verbală sau psihologică) între adolescent și adult, în situația în care adolescentul este folosit în stimularea sexuală a adultului sau a oricărei alte persoane; abuzul sexual se recunoaste și în situația în care adultul aflat în poziție de putere recurge la atingeri neplăcute și diverse înjurii, provocate adolescentului în legătură cu actul sexual.
Aceste patru categorii de maltratare nu se exclud una pe cealaltă. Se întâmplă adesea ca un copil care a fost expus abuzului fizic să fi fost expus și abuzului emoțional (Clausen și Crittendsen 1991, Kaufmann și Chichetti, 1989 citați în Killen, 1998, p. 26). Daca un copil este neglijat o perioadă suficient de lungă, există posibilitatea ca acesta să prezinte un comportament agresiv, care, de asemenea, poate predispune la abuz fizic. Copiii expuși abuzului sexual, sunt, de asemenea, abuzați emoțional și de multe ori sunt abuzați fizic (Hobbs și Wyme 1990 citat în Killen, 1998, p. 26).
Astfel, în următorul capitol voi descrie mai detaliat aceste patru formele de rele tratamente asupra copilului.
Capitolul 2
2.1. Abuzul fizic
2.1.1. Definirea abuzului fizic
Pedeapsa fizică este folosită din păcate, ca un instrument educațional și astfel de situații sunt des întâlnite în viața de zi cu zi, iar tratamentul acestor traume emoționale este foarte important pentru a minimaliza efectul pe termen lung al abuzului fizic. Criteriul grijii fată de sănăntatea copilului și al căutării surselor de vătămare fizică este important în protectia copilului. Articolul publicat în anul 1962 de Henry Kempe, un medic pediatru american, cu privire la sindromul copilului bătut, este cel care a adus pentru prima dată în atenția comunității științifice problematica atât de gravă a abuzului exercitat de părinți asupra copiilor (Dâmboveanu, p. 427).
“Abuzul fizic constă în vătămarea corporală a copilului în cadrul interacțiunii, singulare sau repetate, cu o persoană aflată în poziție de răspundere, putere sau în relație de încredere cu acesta, fiind un rezultat al unor acte intenționate care produc suferință copilului în prezent sau în viitor”( HG nr. 49/2011, anexa 1, cap. II.2.1.).
Această formă de abuz relevă “folosirea forței fizice de către cel care îngrijește copilul (părintele, tutorele, părinte de plasament, baby sitter, educator) sau orice altă persoană responsabilă pentru cresterea și îngrijirea copilui, având ca rezultat vătămarea copilului”(Irimescu, G., 2005, p. 156). Folosirea unei discipline exagerate sau a unei discipline inadecvate pentru vârsta unui copil pot fi rezultatul rănirilor fizice.
Acest tip de abuz este cel mai des întâlnit și cel mai vizibil. El apare în urma unei “acțiuni deliberate sau a inacțiunii din partea unui părinte sau a persoanei care îngrijește copilul (lipsa de interes și supraveghere) și are drept consecință vătămarea fizică a acestuia” ( Florian și Pușcaș, 2008, p. 386).
Această categorie include “copii care au fost răniți în mod deliberat, precum și pe cei răniți datorită insuficienței supravegheri”(Killen, 1998, p. 26). Mai include evenimente ca ținut în frig, lăsat nemâncat și nespălat, vorbindu-i-se rar sau deloc, țintuit într-un loc ore întregi, nelăsat să doarmă suficient, amenințat, bătut, ars cu țigara, copilul se poate lovi, se poate arde, se poate infecta, va crește slab. La acestea se vor adăuga teama de părinte, supunerea excesivă, evitarea contactelor cu adulții, tăceri prelungite, anxietate permanentă. Toate acestea anunță deja un adolescent și un adult vulnerabil în fața exigențelor obișnuite ale vieții.
Caracteristicile părinților care își abuzează fizic copiii sunt ( Florian și Pușcaș, 2008) :
provin din familii cu un climat impregnat de violență: ei erau pedepsiți corporal în copilărie, fiindcă părinții lor se agresau reciproc;
sunt convinși că pedepsele corporale sunt cea mai bună educație;
în familiile de origine, tatăl considera că are dreptul „natural” de a folosi orice mijloc pentru a-și impune autoritatea;
adoptă un stil confuz, ambivalent, derutant, în raporturile cu copiii lor, au așteptări nerealiste de la ei, de exemplu, să fie primii la școală, să muncească în casă, să nu se joace, să fie constant ascultători, să nu creeze niciun fel de probleme;
copiii sunt considerați obiecte utilitare: ei există mai degrabă pentru a le satisface nevoile, proiecțiile și aspirațiile neîmplinite (ei trebuie să fie supuși în orice împrejurare, să îndeplinească întocmai tot ce li se cere);
nu sunt îngrijorați de rănile fizice și sufletești pe care le pot provoca, fiind adepți ai ideii că „se mai întâmplă, ce mare lucru, i-am dat câteva palme”.
Tipologiile abuzului fizic fac diferența între rănile dovedite sau admise, și între abuzul activ și cel pasiv. Gradul abuzului diferă în functie de vătămarea produsă copilului. În functie de acest criteriu, Maria Roth-Szamoskozi (2005) distinge între pedepsele minore și pedepse grave (citat de Oana Ion, 2010, p. 180). Pedepsele minore aplicate nu dăunează sănătații și integrării corporale a copilului, dar pot avea consecințe asupra sănătății mentale. În cazurile când nu sunt ieșite din comun, sunt aplicate des copiilor pot fi considerate abuzive, dar și atunci când ele sunt menite să aducă satisfactii adultului nu să corecteze comportamentul copilului, și când pedepsele nu corespund greselilor comise de copil sunt considerate pedepsele din categoria celor grave, care au un risc mare pentru sănătatea și integritatea corporală a minorului, doar de la o singură aplicare.
2.1.2. Categoriile abuzului fizic
Oana Ion (2010, pag.18) enumeră unele din categoriile abuzului fizic:
1. vătămări corporale: vânătăi, plăgi, eroziuni (pe fată, pe zonele mari din trunchi, pe zone neespuse vederii directe), în forme neobisnuite și în stadii diferite de vindecare:
arsuri de gradul unu, doi sau trei provocate de căldura uscată sau umedă (arsuri de tigară, arsuri pe fese, arsuri provocate de funie pe braț, gât sau trunchi);
vătămări corporale grave (oase, muschi) sau vătămări ale organelor interne caracterizate prin durere, deformare, sau imobilitate: fracturi ale oaselor lungi (braț picior), fracturi multiple la copilul sub 2 ani, rupturi de organe, lovituri la nivelul capului (fracturi craniene, ale mandibulei, ale piramidei nazale);
acte periculoase (acte ce constituie un risc sever pentru sănătate, securitatea sau bunastarea copilului):
introducerea în organismul copilului a oricarei substante care ar putea afecta temporar sau permanent functiile unuia sau mai multor organe și țesuturi;
electocutarea, înecarea sau sufocarea, trasul de păr, conducerea mașinii sub influenta alcoolului și având un copil in masină, lovirea copilului cu bățul, cureaua, sau alte obiecte peste cap, disciplinarea fizică a unui copil , folosirea armelor mortale in apropierea unui copil;
pedepse crude sau inumane (acte ce cauzează suferință fizică și/sau psihică extremă): refuzul de a da copilului de mâncare sau apă pe perioade îndelungate, constrangerea copilului de a sta în cadă cu apă rece, deprivarea de somn, încuierea copilului afară pe vreme rece și fară haine potrivite, pentru perioade lungi de timp, constrângerea să mănânce materiale necomestibile (ex. săpun, țigări, tabuc).
Sunt situații în care între conflictele dintre soți , agresiunea care se directionează spe unul din soți poate fi adesea canalizată spre copil. În situațiile în care copilul respins devine turbulent, el ajunge „să-i înnebunească” pe părinți. În astfel de condiții copilul pare să functioneze în familie ca un fel de “țap ispășitor”, părintii, frații și surorile, își descarcă frustările și agresivitatea asupra copilului. Toate acestea sunt probabil mult mai pronunțate în cazul unor dificultați, cum ar fi sărăcia, somajul și altele (Killen, 1998, p. 28). Se consideră că evenimentul cel mai traumatizant este de a fi martor la violențele dintre părinții săi.
Atmosfera emoțională din casă, neîncrederea, și atitudinile părinților sunt încă prezente, iar toate acestea îl duce pe copilul abuzat fizic într-o stare confuză (Rohner și Rohner 1980, Covitz 1986, Garbarino 1986, Flaser 1993 citați de Killen, 1998). Astfel copilul se va percepe ca un “copil rău” care nu merită să fie iubit, îngrijit, care își dezamăgește părinții așteptându-se întruna să fie respins astfel dezvoltând diferite strategii de supravețuire pentru a nu fi abuzat din nou. Copilul se va obișnui zi de zi că adultul îl va abuza și jigni ( Killen, 1998, p. 28).
Oana Ion (2010, p. 20) enumeră urmatoarele efectele la nivel psihic și comportamental pe care le induce abuzul fizic asupra copilului :
-manifestari comportamentale cum ar fi: ascultarea neconditionată, copii evită orice confruntare cu parintii; reactii de apărare fizică nemotivată sau manifestând violență în relatiile lor interpersonal; nevoia disperată de a trage atentia și comportament dezordonat; instabilitatea copilului se manifesă prin faptul că acestia nu vor sa se așeze, ei motivează foarte ciudat urmele pe care le au pe corp; la unii copii se vede o atentie anxioasă fată de anturajul lor; tendinte de automutilare; dorinta croniă de a fugi de casă.
– trairi afectiv-emoționale se manifestă prin urmatoarele aspecte: neîncrederea, teama, curiozitate scăzuta sau apsentă, vigilentă anxioasă, dificultate de contact interpesonală, frica de separare, vulnerabilitate la situatii stresante, dificultatea de autocontrol și de intelegere, somnolentă sau insomnia, dificultatea de somn, lipsă de control și motivatie scăzuta, săracă.
2.1.3. Semnele abuzului fizic
Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt contuziile, care pot aparea de la lovituri, ciupituri, trântiri ale copilului, care sunt lăsate de palme sau obiecte pe spate, fundul copilului, precum și ochi vineți, dar și arsurile, produse cu țigara, fier de călcat sau alte aparate casnice. Însă nu întotdeauna durerea produsă în urma abuzului fizic este insoțită de semne vizibile și uneori vătămări cu consecințe medicale grave care nu se observă. Însă de multe ori nu este văzută nici suferința psihică ca spaima, neajutorarea, nesiguranța, disperarea, anxietatea copilului și experiențele sale avute cu un adult, care nu mai are control asupra propriilor acțiuni și care este capabil să provoace vătămări fizice. Vătămarea corporală de cele mai multe ori trece, rămâne însă spaima, teama, trăirile asociate bătăilor repetate, care sunt persistente. Mai ales atunci când copilul este lăsat să se adapteze și să facă singur acestor experiențe care vin din partea persoanelor care au responsabilitatea creșterii, îngrijirii și protecției copilului (Killen, 1998, p. 27).
Semne fizice : întârzierea dezvoltării staturo-ponderale și mentale, deficit al limbajului, rahitism, carențe alimentare, insomnie precoce, tulburări de somn, escoriații (urme de zgârieturi), dermatoze (pete pe piele), anorexie mentala, zgârieturi, tăieturi inexplicabile în zona genitală, pe față, cap, arsuri, păr smuls, leziuni la nivelul sistemului nervos central (dizabilități motorii, deficite senzoriale, paralizii oculare, convulsii, hemiplegii, coma), aspect fizic neglijent, aspect necorespunzător al îmbrăcăminții.
Semne afectiv-comportamental:
Manifestări comportamentale, polarizate fie spre ascultare necondiționată, fie spre instabilitate: nu vrea să se așeze, motivează ciudat urmele de pe corp /nu-și amintește cauza lor, evită orice confruntare cu părintele, hipervigilent, cu reacții de apărare fizică nemotivate, atitudini provocatoare, din nevoia disperată de a atrage atenția, comportamente dezordonate.
Trăiri emoționale: neîncredere, teamă, curiozitate scăzută sau absentă, vigilență anxioasă, dificultăți de contact interpersonal, frica de separare, vulnerabilitate la situații stresante, dificultăți de autocontrol, dificultăți de înțelegere, dificultăți de învățare, somnolență, vise, coșmaruri, comportament retractil sau instabilitate motorie, mânie, atitudini revendicative, lipsa de control, motivație săracă
(Mighiu, C., 2007).
2.1.4. Consecințele abuzului fizic
Abuzul fizic poate avea consecințe fizice, neurologice și poate conduce la apariția unei boli, fracturi, dizabilități și chiar a decesului. De asemenea, conduce frecvent la instalarea unor comportamente agresive, probleme emoționale și de comportament și la dificultăți de învățare și de diminuare a performanțelor școlare (HG nr. 49/2011, anexa 1, cap. III ).
Mighiu (2007) enumeră ca efecte:
În plan emoțional: sentimentele de inferioritate persistă și la vârsta adultă, comunicarea este dificilă, marcată de violență. Violența este trăită ca o modalitate de schimb, ca un atașament interpersonal, mai ales dacă a fost un model parental de agresivitate. Se produce o stranie identificare cu acest model, pentru că violența a fost percepută de copil ca un semn al interesului părintelui față de el.
În plan social: copilul victima ("țapul ispășitor") nu recunoaște, uneori, maltratarea și nu o denunță. Poate refuza chiar și separarea de părintele agresor. Ca adult va adopta atitudini masochiste (caută să-și provoace propria suferință).
2.2. Abuzul emoțional
2.2.1. Definirea abuzului emoțional
Abuzul emoțional este cel mai greu de definit, fiindcă provoacă consecințe mai mari decât orce altă formă de abuz. Killen (1998, p. 32) definește abuzul emoțional “ca o atitudine sau acțiune cronică a părinților sau altor persoane îngrijitoare, care daunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului”.
Abuzul emoțional mai este denumit și abuz psihologic sau violență psihologică care se manifestă prin insulte, amenințări, izolare, respingere, indiferență, etc. Această formă de abuz vizează un comportament stabil, care definește relația dintre un copil care este respins, de un părinte preocupat și tensionat, care nu lasă urme fizice, dar este cu atât mai periculos. Abuzul emoțional este însoțit de formele abuzului fizic în majoritatea cazurilor, iar copilul simte că nu este iubit și apreciat.
Garbarino (1986) citat de Irimescu, G. (2005, p.156) definește abuzul emoțional ca fiind „ atacul concentrat al unui adult asupra dezvoltării conșțiinței de sine și a competenței sociale a copilului“. Pedepsele la care recurg părinții în cadrul abuzului emoțional sunt: terorizarea copilului, folosirea lui ca servitor, refuzul de a-l ajuta la solicitarea acestuia, recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale, imorale sau criminale.
Abuzul emoțional este un comportament inadecvat, continuu și stabil fată de copil, cu efecte negative asupra pesonalității în formare a copilului. Garbarino 1986, Brassard, Germaine și Hart 1987, Glasser 1993, Me Gee și Wolf 1991 (citați de Killen, 1998, p. 32), au propus definirea abuzului emoțional ca formă ce “implică un model de comportament continuu și stabil față de copil, comportament ce devine o trăsătură dominantă a vieții acestuia”. Abuzul emoțional este prezent în toate cazurile de abuz fizic și sexual și acest tip de abuz este cel care a cauzat mai mari daune dezvoltării copilului.
Abuzul emoțional constă în expunerea repetată a copilului la situații al căror impact emoțional depășește capacitatea sa de integrare psihologică. Abuzul emoțional vine din partea unui adult care se află în relație de încredere, răspundere sau putere cu copilul. În mod concret, aceste acte pot fi umiliri verbale și nonverbale, intimidări, amenințări, terorizări, restrângeri ale libertății de acțiune, denigrări, acuzații nedrepte, discriminări, ridiculizări și alte atitudini ostile sau de respingere față de copil ( HG nr. 49/2011, anexa 1, cap. II.2.1.). Acest tip de abuz relevă acel comportament care este comis intenționat de către un adult lipsit de căldură sufletească, afectivă, care ironizează, nedreptățește, jignește sau umilește verbal copilul, în momente semnificative sau repetate, afectându-i, în acest fel, dezvoltarea și echilibru emoțional.
Această formă de abuz poate cuprinde atitudini autoritare și dominatoare ca "călirea" prin reguli stricte, fără drept de negociere, inocularea în mintea copilului că este făra valoare, imposibil de iubit, îngrijirea și controlul excesiv sau discontinuu, care sufocă independența copilului, comunicarea într-o manieră neclară, ambivalentă, prea încărcată pentru copil, inducerea sentimentului că se află în pericol, etc.
2.2.2. Tipurile de abuz emoțional
Oana Ion (2010, p. 21-22) a concretizat o diferențiere a formelor de abuz emoțional ca:
Respingerea, ca formă de abuz psihologic, se manifestă prin următoarele acte:
ridicularizarea cronică, minimalizarea și umilirea copilului;
pedepsirea copilului pentru activitațile de joc specifice vârstei sau pentru gesturi și comportamente normale ( curiozitatea, manipularea unor obiecte, zâmbetul, plânsul);
transformarea copilului în „țap ispășitor” al familiei;
refuzul cronic de afecțiune;
tratarea unui copil mai mare ca unul de vârsta mică;
etichetarea negativă a comportamentului unui copil in mod cronic;
Izolarea copilului de experiențele sociale normale ale vârstei sale, îl rupe de mediu social care îi poate asigura acestuia relațiile sociale necesare dezvoltării competențelor sociale și a formării identității sale. Părinții le inoculează copiilor ideii că ceea ce se intâmplă în familie este ca ceva normal, este ceea ce trebuie să se întâmple în toate familiile, în cazul tuturor copiilor. Dacă copilul încearcă să părăsească izolarea este considerată de părintele abuziv ca trădare și este pedepsită.
Terorizarea copilului pe cale verbală prin amenințări cu pedeapsa, părăsirea, alungarea, creează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Această atitudine este fregventă în cazu abuzului sexual, în care adultul abuziv folosește o gamă largă de amenințări, destinate să împiedice copilul de a dezvalui secretul relatiei sexuale. Terorizarea, prin specificul ei afectează bazele încrederii în adulti, în lumea înconjurătoare.
Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura în care părintele privează copilul de stimuli esențiali dezvoltării sale psihice și cognitive. Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea psihică sănătoasă a oricărui copil, este necesar ca adulții să fie receptivi la nevoile acestuia.
Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activitățile și comportamentele antisociale.
Deprivarea copilului de demnitate sau degradarea acestuia este legată de copii care sunt perceputi negativ de părinții lor, uneori chiar de la naștere. Forma aceasta a buzului psihologic se realizează în exprimarea sau atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea acestuia.
În functie de tipul de situație la care copilul a fost expus, Killen (1998, p. 33) a realizat o categorizare a diferitelor forme de abuz emoțional:
Copii care sunt percepuți în mod negativ de către părinții lor, deseori chiar de la naștere perceput ca “rău”, “nebun”, “ridiculizat”, veșnica sursă a problemelor, fiind expuși la diferite grade de rejectare, de la ignorare pâna la respingere.
“ Sindromul Cenușăresei ”
În acest caz, copilul este expus numai abuzului părinților, ci și celui al fraților. Ceilalți frați, marcați deja de anxietate și nesiguranță datorită atitudinii părinților, aleg ca soluție alianța cu părinții, pe care îi percep puternici și periculoși împotriva fratelui mai slab, ridiculizat. Ei își definesc sora/fratele ca fiind vinovați de tot ce este rău în familie.
Terorizarea copilului prin amenințări cu pedeapsa, părăsirea sau alungarea.
În cazul abuzului emoțional, diferit de cel fizic, cel abuzat nu este întotdeauna conștient de faptul că a fost abuzat, după cum nici cel care abuzează nu este în mod necesar conștient de abuzul său. Rohnern și Rohner citați de Killen (1998, p. 33) folosesc denumirile de „respingere parentala" și de “abuz emotional” cu același sens: „Parintii care resping sau își supun copiii unui abuz emotional sunt adesea cei cărora nu le plac, nu acceptă sau sunt împotriva copiilor.”
O altă categorie de copii care sunt expuși abuzului emoțional sunt copii ai căror părinți sunt violenți unii cu alții.
Acești copii au posibilități reduse de a se identifica în cadrul familial, atât în ceea ce privește identificarea cu părintele care abuzează, dar și cu cel care este abuzat, ceea ce va genera ulterior problemele legate de conștientizarea propriei valori și a identitații sexuale. Hershorn și Rosenbaum (1995) citați de Killen (1998) au constat că “aceștia copii trăiesc în anxietate și-și folosesc adesea energia pentru a avea grija de ei însăși și chiar de părinții lor”. Astfel pe acești copii îi copleșește responsabilitatea și nu mai au puterea să se joace și nu le se mai pare important să o facă se consideră prea maturi ca să mai aibă relații cu copii de vârsta lui , nu se mai pot concentra suficient pentru a avea rezultate școlare bune și uneori o abandonează. „Pentru mulți dintre acești copii a experimenta violența înseamnă a trăi în același apartament sau casă cu parinții și, de asemenea, de a suporta consecințele climatului de ura și ostiiitate dintre parinți și din restul familiei (Cristensen, 1988 citat de Killen, 1998, p. 34)”.
Copii ai caror parinți consumă droguri sau alte substanțe (alcool) (Hansen 1991, Skog și Olofsson 1992).
În cazul acesta, copilul observă că adulții sunt centrați pe propriile lor probleme și nevoi, în timp ce ale lor sunt neglijate. Astfel, copii sunt expuși la anxietate și situații neprevazute, pe care nu le poate întelege. În cazul în care adicția durează de mai mult timp, familiile sunt fie izolate, fie au o rețea socială dezorganizată, la acestea fiind asociați și alți factori cum sunt: probleme financiare sau probleme de cazare. De cele mai multe ori familia este izolată social din cauza problemelor pe care le au. Toți banii sunt cheltuiți pe alcool sau pe droguri neavând bani pentru mâncare, nu pot întreține locuința și nu au un loc de muncă, iar hoția și prostituția sunt singurele căi de a-și satisface aceste nevoi. Alcoolul reduce stapanirea de sine, care altfel ar fi putut preveni abuzul. Lerner (1986) a gasit că “între 75% și 90% din cazurile de maltratare a copiilor a fost implicat și alcoolul”(citat de Killen 1998, p. 35). Covington (1986) a găsit că „66% din copiii care sunt crescuți de persoane alcoolice sunt abuzați fizic, că în 76% din cazurile care implică abuzuri sexuale asupra copiilor sunt legate și de consumul de alcool și că 50% din victimele incestului provin din camine alcoolice”(citat de Killen, 1998, p. 35).
La fel ca și în celelalte forme de abuz emoțional, copilul trăiește sentimentul vinovăției pentru ceea ce se întâmplă, cum ar fi și situațiile în care gândește: „Dacă aș fi fost suficient de cuminte, mama nu ar fi baut”.
Ca sistem de apărare consumatorii de droguri adesea folosesc negarea și proiecția, negând, minimalizând și raționalizând abuzul pe care îl săvârșesc, ceea ce va conduce la dereglarea abilitații de înțelegere și orientarea a copilului și va aduce dificultăți în procesul de dezvoltare a percepției acestuia.
Copii ai caror părinți consumă substanțe sunt maltratați de la nivelul vieții intrauterine: acest lucru este valabil și în cazul consumatorilor de alcool, în acest sens fiind introdus diagnosticul sindromului de alcoolemie fetală (SAF). Aceasta ilustrând deficiențele înnăscute ce pot apărea: malformații ale inimii, ale sistemului urinar și genital sau ale pielii, oaselor sau muschilor, fizionomie specifică (nas scurt și curbat în sus, cu rădăcină plată; bărbie mică). Cea mai serioasă consecință a influenței alcoolului asupra fătului este retardarea mentală.
Copii ai căror părinți divorțează fără a fi capabili să realizeze creșterea copilului
Dacă părinții sunt incapabili să se ocupe de cresterea lor iar conflictele între părinți continuă, copiilor le e foarte greu, ei se văd aruncați în mijlocul unui conflict în care unul dintre părinți îl acuză pe celălalt, iar ei sunt forțați să ia partea unuia din ei, generează anxietate și sentimente confuze. Această deprimare sau furie a copilului nu sunt exprimate direct, copilul devenind deprimant sau deficil. Trecerea copilului prin acest proces îi afectează în mod negativ legăturile cu ceilalți timp de mai mulți ani.
„Sindromul Munchausen”
În cazul acestui sindrom, părinții “fabrică” o boală de care pretind că suferă copilul, fabricând simptomele ei și adesea chiar un veritabil istoric al bolii. Părinții se documentează despre simptomele acestei boli și descriu starea copilului foarte convingător reușind chiar să inducă copilului stări de vomă, ameteli, febră, simptome care pot chiar păcăli un medic în timpul examinării. Astfel acel copil va fi supus unor tratamente foarte amănunțite și dureroase și unor investigații, ceea ce definește abuzul fizic, cu singura diferență că el nu va fi exercitat de către părinți, ci de catre personalul medical. Deseori copilului i se zice că este bolnav, este ținut departe de locul de joacă și de ceilalți copii, uneori chiar i se interzice să mai fregventeze și școala. Acest sindrom mai cuprinde și acțiuni ale părinților care merg de la preocuparea și îngrijorarea în legătură cu sănătatea copilului, până la modificarea rezultatelor de laborator, inducerea activă la copil simtomelor bolii. Spectrul poate include diaree continuă provocată prin laxative (Cummmgs, 1974), dureri abdominale (Hughes, 1984), pseudoepilepsie (Meadow, 1982) și altele ( citați de Killen, 1998, p. 38). Meadow (1990) citat de Killen (1998) a arătat că în cazurile extreme se ajunge la încercari de strangulare a copilului. Se dovedește însă că copilul este complet sănătos, și nu are nevoie de îngrijire specială.
Eșecul non-organic de dezvoltare (ENOD)
Acesta presupune un cadru de îngrijire fizică adecvată, însă copii sunt neglijați din punct de vedere emoțional. Ayoub și Miller (1985) citați de Killen (1998) au definit ENOD astfel: “Eșecul de dezvoltare datorat mediului (ENOD) nu poate primi un diagnostic organic. Etiologia sa este centrată pe omoterea sau dereglarea unor aspecte din cadrul relației părinte-copil. Problemele existente în cadrul diadei pot varia de la o simplă lipsă de cunoțtințe sau deprinderi până la complicate patternuri de atașament, care se pot traduce în patternuri de hrănire greșite față de satisfacerea nevoii de hrană.” Aceasta presupune incapabilitatea aparținătorii copilului să își îndeplinească rolul de părinte și să îl îngrijească corespunzător, iar neglijarea lui poate duce la agravarea dezvoltării fizice și ale altor aspecte, însă dacă acest sindrom nu este tratat poate provoca moartea copilului.
2.2.3. Semnele abuzului emoțional
Copilul care este supus acestui tip de abuz trăiește în izolare, simte respingere ca ființă, agresivitate, că nu este iubit și dorit, impunândui-se reguli stricte, iar trăirile pozitive și negative îi sunt ignorate. Astfel acești copii se “confruntă cu grave probleme afective și supraviețuiește interiorizând imaginea oferită de părintele abuziv”. ( Florian și Pușcaș, 2008)
După autorii citați efectele sunt:
Trăiri emoționale: stima redusă de sine, timiditate, sentimente de vinovăție, interiorizare, neîncredere, ostilitate, nefericire, anxietate, dezvoltarea unui nucleu de manifestări nevrotice, depresive , obsesive sau agresive, tendințe autoagresive sau heteroagresive.
Comportament social: conduce la eșec permanent (care-i confirmă copilului incapacitatea și sentimentul de nonvaloare), manifestări agresive, iritabile, atitudini masochiste, inhibiție socială, dificultăți de adaptare (refuzul grădiniței sau fobie școlară) și dificultăți de comunicare. Copilul abuzat emoțional nu știe să se joace, să se exprime prin joc.
Toate acestea sunt provocate de supunerea copilului la umilințe, refuzarea gesturilor lui de afecțiune, preferința vădită pentru ceilalți frați, refuzul de a recompensa sau felicita copilul pentru reușita sa, interzicerea jocului cu alți copii, interzicerea activităților legate de școală și de timpul liber, cultivarea neîncrederii față de cei din afara familiei, forțarea copilului să participe la activități de care se teme, amenințări, acțiuni distructive față de bunurile acestuia etc.
2.2.4. Consecințele abuzului emoțional
Abuzul emoțional susținut are mai ales consecințe pe termen lung asupra dezvoltării copilului, sănătății sale mintale, comportamentului și stimei de sine. Contextele producerii acestui tip de abuz sunt de regulă cele legate de violența domestică/în familie, de adulții cu probleme de sănătate mintală și de părinții cu abilitățile parentale scăzute (HG nr. 49/2011, anexa 1, cap. II.2.1.).
Mighiu (2007) semnalează ca efecte:
In plan emoțional: întârzie dezvoltarea sentimentului de sine, a maturizării emoționale și a capacității empatice.
In plan social: fuga de acasă, acte antisociale și de vandalism, furturi, dificultăți de adaptare durabile repetate într-un mediu nou (familie adoptivă, grădinița, școala), lipsa de inițiativă, de creativitate, de autonomie, anxietate de separare sau de anticipare inclusiv la vârsta adultă.
În cărțile de specialitate s-a încercat o descriere separată a abuzului emoțional, el este prezent și în toate celelalte forme de abuz, fizic sau sexual. Însă spre deosebire de celelalte forme de abuz ale căror urme (răni) se pot vindeca, abuzu emoțional lasă urme adânc în personalitatea copilului. Efectele lui, dacă nu este descoperit și tratat la timpul potrivit, se vor observa mult mai târziu, afectând viața familială și socială a adultului, fiindcă dacă abuzul emoțional este repetitiv și susținut, duce la afectarea diverselor paliere ale psihicului copilului, pe termen lung asupra dezvoltării copilului.
2.3. Abuzul sexual
2.3.1. Definirea abuzului sexual
Abuzul sexual cuprinde un spectru mai larg de comportamente practicate de către părinții copilului sau alte persoane, pentru a-și satisface propriile nevoi sexuale, de la mângâieri, la obligarea copiilor să vizioneze reviste și filme pornografice, până la asistarea adultului în timpul masturbării, participarea la jocuri sexuale. Acestea acte se adresează copiilor de toate vârstele, pot fi repetate o perioadă lungă de timp sau pot constitui un incident izolat (Killen, 1998).
Abuzul sexual reprezintă “implicarea unui copil sau adolescent minor dependent și imatur din punct de vedere al dezvoltării psiho-sexuale în activități sexuale pe care nu este în măsură să le înțeleagă, care sunt nepotrivite pentru vârsta sa sau pentru dezvoltarea sa psiho-sexuală, activități sexuale pe care le suportă fiind constrâns prin violență sau seducție; aceste activități includ, de regulă, contact fizic, cu sau fără penetrare sexuală scăzute” (HG nr. 49/2011, anexa 1, cap. II.2.1.). Această formă de abuz înseamnă implicarea copilului într-o activitate sexuală pe care el nu o înțelege, pentru care nu are capacitatea de a-și da acordul.
Abuzul sexual împotriva copilului presupune “implicarea de către adult a copiilor dependenți/ imaturi, a adolescenților în activități sexuale pe care nu le înțeleg și la care ei nu sunt în măsură să consimtă în cunoștință de cauză sau care violează sau care violează normele tradiționale ale vieții de familie (Barker, 1995 citat de Irimescu, 2005, p. 156).
Aceasta se referă la atragerea, folosirea, coruperea, forțarea și obligarea minorului să participe la activități de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activități care servesc la obținerea de către adult a plăcerii.
Copilul este obligat sau stimulat să se angajeze în relatia abuziva, realizându-se prin recompense și/sau amenințări. Activitatea sexuala este prezentată ca ceva special, iar copilul ar trebui să se considere norocos pentru faptul că are „șansa" ă participe la ea.
Copilul nu are capacitatea de a întelege ceea ce se întampla, înțelegând că ceva nu este în regulă doar atunci când i se spune că “jocul este secret” (Killen, 1998, p. 40).
Se întâmplă rar să fie violent abuzul sexual din cadrul familiei sau din cadrul rețelei familiale. Pettersen (1990) concretizează că persoanele pedofile rar sunt violente, ele arătând a fi senzuale și protectoare. Totuși este traumatizant această formă de abuz din punct de vedere emoțional prin faptul că tăcerea copilului este adesea asigurată prin corupere și, în același timp, copilul este facut să se simtă vinovat și responsabil față de ceea ce se întamplă. Abuzatorii adesea dezvoltă un model de comportament de constrângere, fiindcă copilul va fi capabil să evadeze din acea relatie până când cineva își va da seama de ceea ce se întamplă și va pune capăt situației (citat de Killen, 1998, p. 40).
În această formă de abuz pot intra:
molestare sexuală, expunerea copilului la injurii sau limbaj cu conotație sexuală, precum și atingerea copilului în zonele erogene cu mâna sau prin sărut, indiferent de vârsta copilului;
situațiile care duc la satisfacerea nevoilor sexuale a unui adult sau a unui alt copil care se află într-o poziție de responsabilitate, putere sau în relație de încredere cu copilul victimă;
atragerea sau obligarea copilului la acțiuni obscene;
expunerea la materiale obscene sau i se furnizează astfel de materiale etc.;
căsătoria timpurie sau logodna copiilor care implică relații sexuale (mai ales în comunitățile de romi);
mutilarea genitală;
hărțuirea sexuală, definită pentru locul de muncă, pentru copiii care lucrează în sistemul formal aflat fie sub incidența Codului Muncii, fie sub incidența Codului Civil (HG nr. 49/2011, anexa 1, cap. II.2.1.).
Incestul este o formă a abuzului sexual, este “comportamentul agresiv sexual care se manifestă între membrii familiei, având ca autor pe unul din părinți” (Păunescu, 1994 citat de Ion, 2010, p. 23).
În dezvăluirea unui caz de incest îl reprezintă secretul, care este asigurat prin corupere și amenințări: “dacă vei spune cuiva ce s-a întâmplat, eu voi intra în pușscărie. Dacă vei spune mamei tale, ea te va urî mereu” (Killen, 1998, p. 41).
Posibile semnificații ale incestului pentru copii (Mighiu, 2007):
• Îmi place, dar nu este bine;
• Îl iubesc pe tata, dar îl urăsc pentru asta;
• Nu-mi place dar mama vrea să fac asta;
• Nu – mi place, dar astfel îmi apăr frații / surorile;
• Acum îi am cu ceva la mână pe părinți;
• Mama ar pleca dacă nu aș face asta cu tata;
• Tata cred că mă iubește foarte mult, dacă riscă atâta;
• Singurul mod de a supraviețui este să fac asta.
Gravitatea faptelor comise în cazurile de abuz asupra copiilor se face în funcție de :
vârsta copilului, cu cât acesta este mai tânăr, cu atât faptele sunt considerate mai grave;
gradul forței implicate, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât forța utilizată este mai mare;
relația dentre abuzator și victimă, fapta este mai gravă, cu cât relația abuzatorului cu victima este mai strânsă;
tipul actului sexual la care a recurs agresorul, gravitatea faptelor fiind mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului;
(Roth-Szamonskozi, 1999 citat de Oana Ion, 2010, p. 24)
Formele abuzului sexual
Irimescu (2005, p. 156) enumeră formele abuzului sexual:
hărțuirea sexuală (propuneri verbale, gesturi sau atingeri cu conotații sexuale);
comportamentul exhibiționist în fața unui copil;
manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula
organele sexuale ale agresorului;
intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului;
penetrarea sexuală- pe cale orală, genitală sau anală;
exploatarea sexuală;
obligarea minorului la pornografie sau prostituție în folosul adultului;
2.3.2. Consecințele abuzului sexual asupra copilului
Copilul abuzat sexual deseori poate să-și piardă dorința de a trăi, suferind schimbări severe în plan psihologic, poate deveni închis în sine, violent sau, el însuși, o persoană abuzivă.
Există câteva consecințe ale abuzului sexual, care fac ca el să fie cea mai înjositoare formă de abuz (Fischer, Rieddeser, 2001 citat de Florian și Pușcaș, 2008 ):
1. sexualizarea traumatică prin interiorizarea de către copil a unor idei eronate despre comportamentul sexual, datorită faptului că este recompensat pentru comportamente sexuale nepotrivite vârstei;
2. stigmatizarea prin trăirea sentimentului de rușine, datorită faptului că abuzatorul îi solicită imperativ să păstreze tăcerea și îi atrage atenția asupra faptului că este părtaș, iar imaginea lui va fi una negativă, dacă ceilalți le vor descoperi secretul;
3. trădarea prin neîmplinirea așteptărilor copilului privind apărarea și grija din partea membrilor familiei, care îi neagă dreptul la bunăstare și armonie;
4. neputința copilului de a se proteja și de a stopa abuzul, datorită experimentării de către acesta a încălcării de către adult a granițelor sale corporale;
5. parentificarea și atribuirea de roluri deformate, prin pierderea copilăriei și aducerea sa cu forța în rolul de adult, prin atenția care i se acordă, în defavoarea fraților și prin recompensele nepotrivite.
Mighiu (2007) semnalează ca efecte:
În plan emoțional: introversiune, tulburări emoționale, depresie, autoestimare deficitară.
În plan social: fuga de acasă, eșec școlar, prostituție, consum de droguri, alcool. Ca adulți pot avea un comportament sexual neadecvat, masturbare compulsivă, dificultăți în alegerea partenerului și în rolul de părinți (se distanțează față de proprii lor copii pentru că asociază afecțiunea cu contactul fizic).
Consecințe pe termen lung al abuzului asupra copilului
Specifice sunt șapte tipuri majore de tulburări psihologice, toate fiind găsite adesea la adolescenții și adulții care au fost abuzați în copilărie:
• Stresul post-traumatic;
• Distorsiuni /deformări cognitive;
• Tulburări emoționale;
• Disociere;
• Referire slabă la sine;
• Distorsionarea imaginii de sine;
• Evitare.
Abuzul sexual este deseori recunoscut prin comportamente autoagresive, depresii, pierderea stimei de sine și comportament sexual inadecvat vârstei copilului. Severitatea impactului este cu atât mai mare cu cât abuzul are o durată și intensitate mai mare, cu cât copilul este mai mare ca vârstă, dacă există o componentă de amenințare, coerciție etc. În cazul abuzului sexual, odată ce copilul l-a recunoscut și dezvăluit, este vitală prezența unui adult, mai ales a unui părinte protector sau a unei persoane de îngrijire, în care copilul are încredere și îl ajută să facă față acestei experiențe dramatice și să înțeleagă ce i s-a întâmplat, oferindu-i sprijin și protecție (Florian și Pușcaș, 2008).
2.3.3. Semnele abuzului sexual
Semnele obișnuite se observă în schimbările comportamentului: copilul este tăcut, se simte complexat și îndepărtat de prieteni. Comportamentul copiilor abuzați sexual diferă după vârsta lor. Copiii de vârstă școlară se străduiesc să țină în taină faptul ca au fost abuzați. Tăcerea copilului este asigurată adesea prin corupere din partea persoanei abuzive, deoarece el este făcut să se simtă vinovat și responsabil de ceea ce se întâmplă. De asemenea, el poate dezvolta comportamente sexualizate la vârste fragede, deoarece, imitând comportamentul abuzatorului, încearcă să se apropie de ceilalți adulți așa cum au văzut la acesta (Pușcaș și Florian, 2008).
După autorii citați efectele sunt:
Trăirile emoționale sunt: frica de pedeapsă, culpabilitatea, furia, depresia, ostilitatea, sentimentul de murdărire corporală, teama de deteriorare sexuală și a reproducerii, tendințe suicidare, regresie, pierderea deprinderilor sociale, nepăsare față de sine.
Manifestări comportamentale:
– regresie;
– ostilitate sau agresiune fata de alte persoane;
– pierderea deprinderilor sociale;
– letargie, nepăsare față de sine;
– postura corpului exprimând copleșire, greutate;
– tendința de confesare (la fete) sau ascunderea cu obstinație a secretului
dureros;
– atitudine protectoare față de părinți.
Mighiu (2007) enumeră semnele fizice ale abuzului sexual:
– înroșirea sau lezarea orificiului anal sau vaginal – "reflexul dilatării" (in cazul
contactului anal);
– vulnerabilitate la bolile cu transmitere sexuala (inclusiv negi genitali,
gonoree);
– tulburările digestive, de somn;
– panică;
– agravarea unor boli cu componentă psihică (astmul);
– tulburările de instinct alimentar.
– se pot adăuga simptomele vagi, nespecifice, cum sunt cefaleea și durerile
abdominale.
Sentimente identificate la copiii abuzați sexual după Mighiu (2007):
• Frică
de agresor
de a cauza probleme
de a pierde afecțiunea adulților
de a fi excluși din familie
de a fi „diferiți”
• Furie
față de agresor
față de adulții care nu i-au protejat
față de ei înșiși (se simt vinovați)
• Izolare
pentru că „ceva este în neregulă cu mine”
deoarece se simt singuri în experiența trăită
deoarece nu pot vorbi despre abuz
• Tristețe
în legătură cu ceva care li s-a luat
în legătură că au pierdut o parte din ei
deoarece cresc prea repede
deoarece au fost trădați de cineva în care au avut încredere
• Vinovăție
pentru că nu pot opri abuzul
deoarece cred că „au consimțit abuzul”
pentru că mărturisesc abuzul – dacă spun că au fost abuzați
pentru că au păstrat secretul – dacă spun că nu au fost abuzați
• Rușine
în legătură cu implicarea lor într-o astfel de experiență
în legătură cu faptul că corpul lor a răspuns abuzului
• Confuzie (debusolare)
pentru că ei pot iubi în continuare agresorul
pentru că sentimentele lor se schimbă mereu.
Copii care sunt supuși unui astfel de abuz se feresc adesea să aibă contacte cu alți copii de vârsta lor, din motivul ca cineva „ar putea observa". Se izolează și ajung să se privească ca și cum ar fi diferiți de ceilalți copii. Rezultatele lor școlare se deteriorează rapid, încercând să evite orele de gimnastică, vor evita medicul școlii, însă adesea ei vor contacta asistență pentru diferite probleme legate de dureri de burtă, dureri de cap, dureri ale picioarelor sau alte probleme somatice. Dereglari serioase ale somnului, fobii și coșmaruri pot fi de asemenea semnale ale faptului că un copil a fost abuzat sexual. Pot aparea de asemenea crize isterice cu țipete, tremurături sau leșin. Este întâlnită o formă de pseudoepilepsie (Putnam 1985, Finkelhor 1986, Conte și Berliner, 1988 citați de Killen, 1998 ) precum și dereglări ale poftei de mâncare (Oppenheimer 1985, Sloan și Leichner 1986 citați de Killen, 1998). Frecvent în perioada adolescenței vor apărea gânduri,
amenințări și încercări suicidale, reacționând ca și cum urmările dezvăluirii abuzului ar
putea fi mai rele decât expunerea în continuare la abuz. Astfel sinuciderea este văzută de către ei singura cale de ieșire dintr-o dilema irezolvabila: “a spune sau a nu spune” (Killen, 1998, p. 42).
2.4. Copii neglijați
2.4.1. Definirea și tipurile de neglijare
“Neglijarea copilului reprezintă o ucidere tăcută
și necruțătoare a spiritului uman”.
(Daro și Mc Carthy, 1991 citat de Killen, 1998)
Neglijarea este o formă a abuzului și reprezintă incapacitatea sau refuzul adultului de a asigura dezvoltarea copilului în toate aspectele vieții sale. Neglijarea constă în „forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoționale și educaționale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoțională, cognitivă și socială” (Roth-Szamoskozi, 1999 citat de Irimescu, 2005, p. 158).
Neglijarea este definită în Legea nr.275/2013, în conformitate cu articolul 89, astfel prin neglijarea copilului se întelege “omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului”. Această formă de abuz reprezintă o neîndeplinire a obligațiilor părinților sau persoanelor responsabile pentru copil de a-i satisface necesitățile de bază și a-i oferi îngrijirea adecvată.
Neglijarea se poate manifesta sub mai multe forme:
Carențe de creștere și dezvoltare: erorile din formula de preparare a hranei sugarului și copilului mic ce generează scăderea în greutate și instalarea distrofiei (Schmitt și Maoro, 1989 citat de Irimescu, 2005).
Neglijarea emoțională este definită ca „slaba abilitate a părinților de a se angaja pozitiv, emoțional în creșterea copilului” (Killen 1998, p. 30). Lipsa atenției din partea adultului pentru copil, lipsa contactelor fizice, a semnelor de afecțiune, a
cuvintelor de apreciere. Această formă include îngrijirea și afecțiunea inadecvată – neglijarea evidentă a nevoii copilului de afecțiune, sprijin moral și atenție; refuzarea îngrijirii psihologice – refuzarea permiterii tratamentului necesar pentru probleme emoționale sau de comportament ale copilului; întârzierea în îngrijirea psihologică – eșecul în asigurarea tratamentului necesar pentru o problemă emoțională care necesită o îngrijire psihologică de specialitate ( Irimescu, 2005). Suferința copiilor în plan afectiv duce la o slabă dezvoltare și la o slabă creștere în greutate. ENOD se caracterizează prin slabele interacțiuni dintre părinte-copil, neîndeplinirea rolului de părinte și rejectarea copilului (Oana Ion, 2010, p. 25).
Neglijarea educațională relevă neînscrierea copilului la grădiniță/școală, lipsa preocupării părinților pentru stimularea intelectuală a copilului, lipsa de urmărire a progreselor școlare. Această formă de neglijare include : permiterea absenteismului care este considerat ca ca formă de maltratare dacă părintele a fost informat asupra problemei și nu a luat nici o măsură; neînscrierea copilului într-o formă de învățământ – omiterea înscrierii într-o formă de educație adecvată nivelului copilului; ignorarea nevoilor speciale de educație – refuzul acordării sau esecul în obținerea serviciilor educaționale recomandate (Irimescu, 2005).
Neglijarea fizică se referă la:
neglijarea alimentației copilului;
neglijarea îmbrăcăminții adecvate;
neglijarea asigurării măsurilor de protecție și supraveghere;
insuficiența îngrijirii, care conduce la dezvoltarea adecvată a copiilor, la o stare de malnutriție și nedezvoltare psihică.
(Oana Ion, 2010, p. 25)
Neglijarea medicală este când părinții nu se îngrijesc de sănătatea copilului și de efectuarea controalelor medicale de rutină. El mai include lipsa de interes a părintelui față de sănătatea copilului, comportament neglijent al părintelui față de copilul bolnav și de tratamentul prescris, neprezentarea la medic (Irimescu, 2010).
Abandon și supraveghere inadecvată este comportamentul părinților care-și abandonează copii prin excluderea lor din familie. Kari Killen (1998, p. 31) consideră este mai puțin evidentă “Copilul poate fi ridicat doar dupa ce a țipat suficient de mult. Poate primi hrană, dar nu neaparat suficientă sau adecvată
întotdeauna. Poate avea haine, dar nu neapărat adecvate, poate primi afectțune și îngrijire din partea părinților, însă prea puține”. Această formă de rele tratamente mai include și trimiterea pe stradă sau dezinteres pentru creșterea și îngrijirea lor (Irimescu, 2005, p. 159).
Neglijarea vestimentară reprezintă copilul care nu are haine, sau este îmbrăcat nepotrivit și murdar.
Neglijarea igienei este lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziți.
2.4.2. Factorii de risc
Deși situația fiecărei familii este unică, ținând cont de factorii de stres și de caracteristicile care pot favoriza neglijarea, există factori de risc generali, care cresc vulnerabilitatea unui copil de a fi neglijat (Biji, 2010):
Părinți care au fost neglijați la rândul lor;
Părinți cu o stimă de sine scăzută, control al impulsurilor scăzut, sau care trec prin dificultăți
Psihologice precum anxietatea sau depresia;
Părinți care nu au suficiente informații despre dezvoltarea copilului;
Părinți care se simt copleșiți de responsabilitățile parentale și resimt negativ orice solicitare din partea copilului. Astfel de părinți nu au adoptat complet rolul de părinte, au grijă mai mult de propriile nevoi în timp ce le ignoră pe cele ale copilului;
Familiile dezorganizate și izolate social sunt mai predispuse la situații de neglijare;
Părinți care nu pot fi empatici, de a înțelege sentimentele și nevoile celorlalți;
Factorii stresanți pot fi resimțiți mai dificil de către familiile cu un singur părinte.
Chiar și în familiile înstărite, unde copiilor aparent nu le lipsește nimic, se poate ajunge la situații de neglijare. Astfel de cazuri se văd când părinții lipsesc mult de acasă, când nu mai au timp și energie ca să asculte nevoile reale ale copiilor lor, când nu reușesc să fie alături de ei în etapele de dezvoltare prin care trec.
2.4.3. Consecintele neglijării copilului
Neglijarea afectează negativ atât dezvoltarea fizică a copilului, cât și pe cea psihologică. Neglijarea severă mai ales a copiilor de vârstă mică afectează major creșterea și dezvoltarea fizică și intelectuală a copilului, iar în cazurile extreme poate conduce la spitalizarea, instalarea unei dizabilități sau decesul copilului.
Mighiu (2007) semnalează ca efecte:
In plan emoțional, tabloul poate fi extrem de diferit. Copilul neglijat este marcat de o atitudine de indiferență sau timiditate și de incapacitatea de a-și organiza activitatea liber. Nu este curios, are tulburări de atenție, frustrărilor, cefalee, grețuri, vărsături, dureri abdominale, diverse cenestopatii), nu este dispus să facă efort cognitiv, nu are nivel de aspirații pe termen lung (nu se poate proiecta în viitor).
In plan social stabilește contacte interpersonale fragile, are dificultăți de adaptare și încearcă să-și suplinească nevoile nesatisfăcute, uneori prin fapte antisociale (individual sau aderând la grupuri de delicvenți) cu consum de droguri, fuga de acasă, absenteism, însușire deficitară a normelor etico-morale.
Dacă alimentele adecvate nu sunt prezente în perioadele de creștere, dezvoltarea copilului nu va urma modelul normal și vor apărea probleme precum: oprirea din creștere, dificultăți medicale cronice, dezvoltarea inadecvată a oaselor și mușchilor și o dezvoltare neurologică defectuoasă ce afectează în mod negativ funcționarea creierului și procesarea informațiilor. Lipsa unei îngrijiri medicale adecvate poate conduce la probleme de sănătate (Biji, 2010).
2.4.4. Semnele ale neglijării copilului
Semnele vizibile in urma neglijării copilului sunt multe. Copilul poate fi murdar și urât mirositor. Apare ca fiind înfometat, alb la față și adesea nu caștigă greutate. Mulți dintre ei chiar slabesc. Unii copii au fost lăsați ore întregi, uneori zile, fara hrana și fără a fi schimbați. Copilul plânge pentru mâncare, căldura sau datorința disconfortului sau a durerii, ceea ce poate fi deranjant și poate stârni agresivitate. Nimeni nu îi arată că este dorit( Heap, 1991 citat de Kileen, 1998, p. 30).
Tabelul 3. Semnele ale neglijării după Mighiu (2007)
Capitotlul 3
3.1. Modele de intervenție în cazul abuzurilor
Dacă identificăm simptomele de abuz și neglijare nu va fi suficient pentru a acorda un ajutor adecvat, iar o conditie a rezolvării cazului este profunda evaluare a îngrijirii copilului. Astfel Killen (1998, p. 26 ) în lucrarea sa ”Copilul Maltratat” spune că malratarea nu este altceva decât ”rezultatul interacțiunii dintre factorii de stres exteriori și factorii maritali sau familiali și ai caracteristicilor individuale ale ambilor părinți și ale copilului”. În fucție de cazuri care sunt mai grave și mai greu de rezolvat, maltratarea pare înrădăcinată în personalitata părinților și în mediul de proveniență familial.
În ceea ce privește construirea unui model adecvat de intervenție este necesară o evaluare adecvată, aceasta trebuie să întrunească doua calități:
să fie holistic, este un model de interacțiune în care copilul, interactiunea dintre parinte și copil, și factorii externi și interni care îi afecteaza sunt centrale;
să fie ecletic, să integreze teoriile care sunt relevante pentru înțelegerea diferitelor nivele ale subsistemului și interacțiunile dintre ele. (Killen, 1998, p. 69)
Killen (1998) pornește de la ideea că este extrem de importantă înțelegerea interacțiunii stabilite timpuriu între părinte și copil și a modului în care aceasta afectează dezvoltarea copilului. Aceasta se realizează prin intermediu a 2 teorii:
Teoria obiectualizării relațiilor – reprezintă internalizarea relațiilor interpersonale, care determină relațiile inter-psihice, arătândune modul în care noi atribuim calitășile percepute în relațiile noastre timpurii. (Zanca, 2008, p. 69)
Teoria atașamentului – afirmă că ființele umane creează ,,modele de lucru" personale în interacțiune cu figurile de care sunt atașate. Modelel de lucru sunt dezvoltate de-a lungu primilor ani de viață și au un impact disproporționat asupra dezvoltării emoționale și cognitive a copilului. (Killen, 1998, p. 70)
Maltratarea pentru mulți copii este o forma de traumă care are consecințe foarte mari în dezvoltarea lor emoțională și cognitivă, În sensul înțelegerii modului în care care copii fac față traumei este important, de aceea este necesar înțelegerea fenomenului de disociere (Putmann, 1971 citat de Killen, 1998) și cel de stres post-traumatic (Kinscherft și Fenton, 1990 citat în Killen, 1998, p. 71).
Disocierea este ” un proces psiho-fiziologic care schimbă gândurile persoanelor, sentimentul și comportamentul astfel că o anumită informație/experiență nu este asociată sau integrată cu alte informații, așa cum se petrece în mod obișnuit (West, 1967 citat în Killen, 1998, p. 71). Rezultă că disocierea este un mecanism care ajută individul să se adapteze atunci când se confruntă cu traume.
Stresul post-traumatic este strâns legat de disociere, fiind o ”stare de anxietate în care experiența traumatică este retrăită în asa –numitele flash-backs”(Killen, 1998, p. 72). S-a demonstrat recent că acei copii care au fost expuși la forme diferite de maltratare dezvoltă stări de stres pos-traumatic (Kinscherft și Fenton 1990, McLeer Deblinger, Atkins, Foa și Ralphe 1988, Pynoos 1987, Sivern și Kaersvang 1989 citați în Killen, 1998).
În construirea modelului de intervenție în cazul abuzului este și teoria sistemelor. Punctul central al modelului este ”percepția copilului și experiența de sine și de mediu, și felul în care acesta încearcă să facă față acesteia și să mențină echilibru interior” (Killen, 1998, p. 73). Această teorie explică interacțiunea dintre copil și mediu extern, iar experiențele copilului își pun amprenta asupra interacțiunii sale cu mediu înconjurător. După Killen (1998) mediul extern include:
părinții;
interacțiunea maritală dintre părinți;
rețeaua socială;
factorii socio-economici;
aspectele sociale și culturale.
Dacă acești factori nu sunt menținuți într-un echilibru, atunci va apărea o relație încordată între părinți și copii, într-o interacțiune distructivă. Astfel pentru a preveni și a interveni efcient este necesar să fim capabili de a identifica factorii care afectează și produc maltratarea.
Unii dintre părinți nu au suficientă grijă de copiii lor având dificultăți în a-l îngriji. Este dificil ca cineva să dea ceva ce el niciodată n-a primit. In situația de abuz ei pot declanșa mecanisme care conduc la interacțiuni distructive cu proprii lor copii. Ei pot, de exemplu, să proiecteze vina asupra copilului, să-și reverse agresiunea asupra copilului Aceasta are consecințe asupra strategiilor de supraviețuire ale copilului, care se vor dezvolta astfel încât acesta să nu facă față situatiei. (Killen, 1998, p. 77)
Pentru a elabora un model de intervenție eficient trebuie să ținem cont și de etapa evaluării, care presupune ca:
Profesionistul să poată să își controleze reacțiile și atitudinile, pentru ca observațiile sale să fie cât mai puțin marcate de subiectivitate.
Este important ca asistentul social să se dechidă față de părinte, pentru a crea oportunități încă de la început de a discuta deschis, altfel el le va crea o atitudine de nesiguranță și neîncredere.
Este necesară o înțelegere a interacțiunilor și proceselor care au loc în interiorul familiei, dar și în afara ei, în cadrul rețelei sociale, o evaluare a situației economice a familiei, a părinților și a copiilor.
Informațiile pe care le-a dobândit asistentul social reprezintă cel mai bun moment pentru explorarea demersurilor fenomenului de abuz. (Zanca, 2008, p. 72)
În procesul de abuz este în aceeași măsură importantă ca și stabilirea unei relații deschise cu părinții, este și stabilirea unei relații reale cu copilul abuzat. Abilitatea de a comunica cu copii reprezintă o condiție esențială pentru crearea unei relații terapeutice, nu numai în faza de evaluare, dar și pe parcursul intervenției. Una dintre prioritățile pentru stabilirea unei relații este reducerea neliniștii și nesiguranței legate de evaluare. În acest sens Zanca (2008, p. 72) enumeră următoarele principii:
Cunoașterea copilului pe plan emoțional
Satisfacerea nevoii copilului de a ști despre noi
Grija față de părinți
Încurajarea copilului de a comunica.
O altă modalitate des utilizată în intervenția în cazul maltratării, propusă de aceeași autoare, o constituie tehnica de tip protocol, care reprezintă ”o descriere scrisă a etapelor pe care trebuie să le urmeze asistentul social/instituția care colaborează cu diferite organisme/instituții pentru soluționarea unui caz”. (Zanca, 2008, p. 72)
O dată cu maturizarea, copilul își dezvoltă percepția, gândirea, limbajul și capacitățile înnăscute. Copilul inteligent și creativ va face față maltratării mult mai bine decât cei care sunt mai puțin inteligenți și creativi. El va întelege mult mai bine ce se întâmplă. De aceea este foarte important să înțelegem modul cum copii fac față acestei situații în timpul intervenției, să înțeleg cum copilul se ajustează la mediul înconjurător și cum mediu se ajustează lui. Părinții care maltratează copii nu sunt usor de înlocuit sau de transformat, iar interactiunea dintre diferitele elemente face ca părinții să nu fie „destui de buni" pentru copii. Acesta va trece prin experiențe cum ar fi disperarea, anxietatea, confuzia, supărarea și agresiunea. De aceea e important să intervenim în astfel de situații pentru a ajuta copilul să depășească toate aceste sentimente (Killen, 1998).
3.2. Prevenirea abuzului asupra copilului
Prevenirea înseamnă ”să acționezi în asa fel încât probabilitatea apariției unui eveniment să se reducă, iar consecințele umane și sociale ale acestuia să se limiteze” (Selosse, 1991 citat în Ion, 2010, p. 115).
Programele de prevenire al abuzului asupra copilului pot fi clasificate în:
Prevenirea primară – vizează diminuarea fenomenului de abuz, a riscurilor, informarea asupra consecințelor, modalitățile optime de stimulare, prin sensibilizarea asupra problemei și oferirea de servicii populaței.
Prevenirea secundară – vizează grupurile care reprezintă un risc ridicat de a deveni victime a maltratării, creînduse servicii care să ajute la depistarea a situațiilor de abuz și neglijare, tratarea primelor semne evitându-se astfel dezvoltarea maltrătării.
Prevenirea terțiară – acest tip de prevenție oferă instituirea unor măsuri de protecție specifice dacă copilul este în risc în familie, mai oferă servicii victimelor pentru a diminua efectele negative pe termen lung prin terapie și consiliere. Mai dezvoltă servicii pentru agresori în vederea conștientizării consecințelor și schimbării comportamentului, oferindui consiliere și terapie dacă este nevoie. Intervenția în acest caz este și asupra mediului pentru a încerca înlăturarea condițiilor care favorizează sau întrețin maltratarea.
Klillen (1998) descrie diferite componente care pot fi utilizate în activitatea preventivă:
consolidarea rețelei sociale, activitatea de anticipare și planificare, contactul cu părinții, înțelegerea și sprijinul părinților, reducerea stresului, terapie și asistență în situații de criză, consolidarea funcțiilor parentale și stimularea interacțiunilor. Toate aceste componente sunt utilizate în mod diferit, în funcție de fiecare situație și nevoile a beneficiarului.
Contractarea și prevenirea situațiilor de abuz asupra copiilor ar trebui să pună acent pe constituirea unor servicii de asistență socială a familiilor care nu își exercită responsabilitatea față de copil, promovarea unor modificări de natură legislativă care să instituie instrumentele legale de intervenție a statului în apărarea drepturilor copilului și instituirea unor forme de îngrijire a copiilor abuzați în familie. (Pop, 2002 citat în Ion, 2010, p. 116)
Acțiuni de prevenire în situațiile de abuz asupra copilului (Alexandrescu și Păunescu, p. 97):
În prevenirea situațiilor de abuz asupra copilului se poate face de către orice persoană care intră în contact cu copii. Prevenirea violenței este o responsabilitate atât a serviciilor comunitare, cât și a membrilor comunități:
Legea 272/2007 prevede responsabilitatea Serviciul public de asistență socială pentru depistarea precoce a situațiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinții săi, precum și pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinților și a violenței în familie;
Preotul poate acorda ajutor familiilor din comunitate și poate disemina informații cu privire la producerea și consecințele violenței. De asemenea preoții pot informa asistenții sociali cu privire la existența unor factori de risc care pot contribui la dezvoltarea violenței în familie. Dată fiind influența sa deosebită asupra comunității, preotul are posibilitatea de a multiplica informația, de a oferi resurse privind comportamentele de risc și serviciile de suport pentru copii și adulți.
Atitudine medicală preventivă a personalului medical față de abuz
Medicii și asistentele medicale ale comunității în timpul consultațiilor la cabinet sau al vizitelor la domiciliu pot identifica diversele probleme cu care se confruntă familiile și copiii acestora. Ei pot oferi informații familiilor, îndrumându-le unde se pot adresa, atunci când au nevoie de sprijin sau pentru a preveni producerea violenței. În teoria abuzului specialiștii exprimă atitudinea care trebuie încurajată la copii care suferă de abuz: ”know, go, tell”, adică ”să știi, să te duci și să spui”. În cadru medical acesta presupune următoarele (Alexandrescu și Păunescu, p. 49):
să-l înveți pe copil să-și recunoască propriul corp, ca să poată înțelege și descrie ce i se întâmplă;
să-l încurajezi să aibă încredere în ceea ce simte;
să-i oferi posibilitatea să spună ”nu” în situații de abuz;
să-l ajuți pe copil să își redefinească secretul;
să-l crezi pe copil atunci când povestește despre problemele sale.
Educatorii/profesorii
Profesorii sunt, de asemenea, o bună sursă în prevenire a violenței și în furnizarea de informații familiilor care se confruntă cu probleme. Rolul profesorului este foarte important în depistarea cazurilor de abuz. În funcție de tipul de abuz la care a fost fost supus copilul, aceștia prezintă simtome specifice abuzului. Cunoașterea acestor semne este absolut necesară pentru prevenirea abuzurilor și pentru intervenția în astfel de cazuri. În situațiile în care educatorii/profesorii constată producerea abuzului, ei trebuie să contacteze direcțiunea școlii, familia și consilierul școlar. În cazul abuzurilor grave se va contacta poliția și/sau serviciile sociale de intervenție în cazurile de abuz.
Poliția
Cadrele de poliție se implică activ în procesul de prevenire, depistare și intervenție a abuzului în cadrul familial. Poliția are un rol important în stoparea mecanismelor sociale de perpetuare a violenței. Polițiștii pot identifica diverse situații de risc și pot informa asistentul social, de asemenea polițiștii pot facilita intervenția timpurie în producerea violenței și pot sesiza situațiile cu risc mare de producere a violenței. Astfel ei:
identifică cazurile de violență domestică între soți pentru a preveni posibilele abuzuri fizice, psihice și sexuale asupra copiilor din aceste familii;
observă grupurile familiale incomplete: familiile monoparentale, concubinaj, etc.;
descoperă cazurile de perturbare a ordinii și liniștii publice a semnelor unor abuzuri produse asupra minorilor;
depistează părinții care au probleme de sănătate, fizică, și psihică; evaluarea impactului asupra copilului;
observă coportamentul și atitudinea persoanei adulte ce a săvârșit infracțiuni de lovire sau de natură sexuală pentru a evita prelungirea comportamentului agresiv direcționat spre minor. (Alexandrescu și Păunescu, p.107)
Membrii comunității pot sprijini inițiativele propuse de diverși profesioniști și pot informa asistenții sociali asupra existenței factorilor de risc în producerea violenței.
În acest domeniu al prevenirii abuzului prin companii la nivel național se remarcă și Agenția Națională pentru Protectia Drepturilor Copilului (ANPDC), care are următoarele obiective:
a) promovează și respectă drepturile și libertățile civile ale copiilor;
b) responsabilizarea comunităților locale pentru prevenirea separării copilului de părinți și susținerea familiilor pentru creșterea, îngrijirea și educarea propriilor copii;
c) dezvoltarea sistemului de servicii destinate protecției copilului la nivel national;
d) elaborarea și implementarea politicilor în domeniul protecției familiei și a drepturilor copilului;
e) promovarea valorilor familiale, a înțelegerii și întrajutorării în familie, prevenirea și combaterea violenței în relațiile dintre membrii săi;
f) sprijinirea membrilor de familie aflați în dificultate ca urmare a actelor de violență în familie;
g) initierea și coordonarea parteneriatelor sociale, în scopul prevenirii și combaterii violenței în familie.
Salvați Copiii a început din 2003 să activeze în domeniul prevenirii abuzului asupra copilului, care a creat și dezvoltat servicii specializate pentru protecția copilului victimă a violenței și familia acestuia, pentru copii cu risc de a dezvolta o tulburare de sănătate mentală ce poate apărea ca rezultat a încălcării normelor de protecția copilului. În 2007 campania a fost relansată sub mesajul ”Violența naște violență” și continuă, când s-au desfășurat:
– cursuri de pregătire a specialiștilor care lucrează cu copii în educația pozitivă
– Ziua Împotriva Violenței asupra Copilului – 5 iunie care a fost altfel declarată începând din 2006, prin hotărârea Parlamentului României, la propunerea Organizației Salvați Copii.
Bibliografie
Allen, M., Perttu, S. (2010). Manualul Profesorilor de Instruire a Personalului didactic din Asistența Socială și Îngrijirea Sănătății. Accesat în data de 25.02.14
http://ru.scribd.com/doc/58447961/Manualul-profesorilor-de-instruire-a-personalului-didactic
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Accesat în data de 12/03/2014 www.copii.ro
Benga, O. (2009). 1,2,3 ….Pași în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Trauma la copii: Caracteristicile dependente de dezvoltare, factorii de risc vs. reziliență, tipuri de psihapatologie și criterii diagnostice. Accesat în data de 26/02/2014
http://salvaticopiii.ro/upload/p00030007_Pasi%20in%20reabilitarea%20copilului%20care%20a%20suferit%20o%20trauma.pdf
Biji, A. (2010). Neglijarea cea mai frecventă formă de violență la adresa copilului Accesat 04/03/2014
http://www.salvaticopiii.ro/upload/p000200070004_Articolul%2010%20- %20neglijarea%20copilului%20cea%20mai%20frecventa%20forma%20de%20violenta.pdf
Centrul de Informare și Documentare privind Drepturile Copilului. Fenomenul violenței față de copii. Material suport în domeniul activităților de prevenire a violenței față de copii pentru cadre didactice, psihologi școlari și specialiști din DRÎTS. Accesat în data de 05/02/2014
http://childrights.md/files/Material_suport_Fenomenul_violentei_fata_de_copii.pdf
Convention on the Rights of the Child. The right of the child to freedom from all forms of violence, 2011. Accesat în data de 05/03/2014
http://www2.ohchr.org/english/bodies/crc/docs/CRC.C.GC.13_en.pdf
Dâmboveanu, C. (2009). Forme și particularități ale abuzului fizic săvârșit de părinți asupra copiilor, Revista Română de Sociologie, București. Accesat 20/03/2014
http://ru.scribd.com/doc/192889634/03-CDamboeanu-abuzul-copilului
Florian, G., Pușcaș, M. (2008). Abuzurile asupra copilului. Forme, Motivație, Consecințe. Revista Română de Sociologie, București. Accesat 15/02/14 http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-2008/02-Puscas.pdf
HOTĂRÂRE Nr. 49 din 19 ianuarie 2011, anexa 1, Metodologie cadru privind prevenția și intervenția în echipă multidisciplinară și în rețea în situațiile de violență asupra copilului și violență în familie.
Irimescu, G. (2005). Violența asupra copiilor. Neamțu, G., Stan, D., ASISTENȚA SOCIALĂ. STUDII ȘI APLICAȚII, Iași, Ed. Polirom.
Killen, K. (1998). Copilul Maltratat, Timișoara, Ed. Eurobit.
Legea 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Lege nr. 257/2013. Accesat în data de 24.02.2014 http://www.lege-online.ro/lr-LEGE-257%20-2013-(151618).html
Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 367 din 29 mai, 2003. Accesat în data de 05/02/2014
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/217_2003.php
Legea nr. 272 privind protecția și promovarea drepturilor copilului din 7 iulie 2009. Publicată în Monitorul Oficial nr. 503 din 21 iulie, 2009.
Mighiu, C. (2008). Justiția pentru minori în interesul superior al copilului. Practici de lucru cu copilul victimă, Iași. Accesat 17/02/2014 http://salvaticopiii.ro/upload/p00030007_Justitia%20pentru%20minori.pdf
Munteanu, A. (2003).Violența în familie. Ferreol, G., Neculau, A.,(coord.) Violența. Aspecte psihosociale. Iași, Ed. Polirom.
Muntean, D. (2009). 1,2,3 ….Pași în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Trauma prin violență familială ca formă specifică. Accesat în data de 26/02/2014
http://salvaticopiii.ro/upload/p00030007_Pasi%20in%20reabilitarea%20copilului%20care%20a%20suferit%20o%20trauma.pdf
Oana, (2010). Abuzul asupra copilului: Diagnoza problemei sociale. Politici de protecție a copilului. Brașov, Ed. Universității Transilvania.
Strategia Națională în domeniul protecției și promovării drepturile copilului, 2008-2013, anexa 1. Accesat în data de 24.03.2014 http://www.soros.ro/sites/default/files/Strategia%20Nationala%20de%20Protectie%20a%20drepturilor%20copilului.pdf
Stan, V. și Durnescu, Prevenirea abuzului asupra copilului. Alexandrescu, G., Păunescu, G.,(coord.). Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului. Organizația Salvați Copii, București.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998). Dicționar de sociologie. București, Ed. Babei.
Zanca, R. (2008). Asistența Familiei și Copilului. Metode și tehnici de intervenție. Brașov, Ed. Universității Transilvania.
Zinca, D. (2010). Consilerea adolescenților victime ale violenței intrafamiliale. O abordare sistemic experențială. Teza de doctorat, București. Aceesat în data de 27/02/2014
(http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Zinca%20Petruta%20(Coman)%20-%20Consilierea%20Adolescentilor%20Victime%20ale%20Violentei%20Intrafamiliale%20-%20O%20Abordare%20Sistemic Experientiala/TEZA%20RAZUMAT%20peti%202010.pdf
www.salvaticopiii.ro
Bibliografie
Allen, M., Perttu, S. (2010). Manualul Profesorilor de Instruire a Personalului didactic din Asistența Socială și Îngrijirea Sănătății. Accesat în data de 25.02.14
http://ru.scribd.com/doc/58447961/Manualul-profesorilor-de-instruire-a-personalului-didactic
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Accesat în data de 12/03/2014 www.copii.ro
Benga, O. (2009). 1,2,3 ….Pași în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Trauma la copii: Caracteristicile dependente de dezvoltare, factorii de risc vs. reziliență, tipuri de psihapatologie și criterii diagnostice. Accesat în data de 26/02/2014
http://salvaticopiii.ro/upload/p00030007_Pasi%20in%20reabilitarea%20copilului%20care%20a%20suferit%20o%20trauma.pdf
Biji, A. (2010). Neglijarea cea mai frecventă formă de violență la adresa copilului Accesat 04/03/2014
http://www.salvaticopiii.ro/upload/p000200070004_Articolul%2010%20- %20neglijarea%20copilului%20cea%20mai%20frecventa%20forma%20de%20violenta.pdf
Centrul de Informare și Documentare privind Drepturile Copilului. Fenomenul violenței față de copii. Material suport în domeniul activităților de prevenire a violenței față de copii pentru cadre didactice, psihologi școlari și specialiști din DRÎTS. Accesat în data de 05/02/2014
http://childrights.md/files/Material_suport_Fenomenul_violentei_fata_de_copii.pdf
Convention on the Rights of the Child. The right of the child to freedom from all forms of violence, 2011. Accesat în data de 05/03/2014
http://www2.ohchr.org/english/bodies/crc/docs/CRC.C.GC.13_en.pdf
Dâmboveanu, C. (2009). Forme și particularități ale abuzului fizic săvârșit de părinți asupra copiilor, Revista Română de Sociologie, București. Accesat 20/03/2014
http://ru.scribd.com/doc/192889634/03-CDamboeanu-abuzul-copilului
Florian, G., Pușcaș, M. (2008). Abuzurile asupra copilului. Forme, Motivație, Consecințe. Revista Română de Sociologie, București. Accesat 15/02/14 http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-2008/02-Puscas.pdf
HOTĂRÂRE Nr. 49 din 19 ianuarie 2011, anexa 1, Metodologie cadru privind prevenția și intervenția în echipă multidisciplinară și în rețea în situațiile de violență asupra copilului și violență în familie.
Irimescu, G. (2005). Violența asupra copiilor. Neamțu, G., Stan, D., ASISTENȚA SOCIALĂ. STUDII ȘI APLICAȚII, Iași, Ed. Polirom.
Killen, K. (1998). Copilul Maltratat, Timișoara, Ed. Eurobit.
Legea 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Lege nr. 257/2013. Accesat în data de 24.02.2014 http://www.lege-online.ro/lr-LEGE-257%20-2013-(151618).html
Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 367 din 29 mai, 2003. Accesat în data de 05/02/2014
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/217_2003.php
Legea nr. 272 privind protecția și promovarea drepturilor copilului din 7 iulie 2009. Publicată în Monitorul Oficial nr. 503 din 21 iulie, 2009.
Mighiu, C. (2008). Justiția pentru minori în interesul superior al copilului. Practici de lucru cu copilul victimă, Iași. Accesat 17/02/2014 http://salvaticopiii.ro/upload/p00030007_Justitia%20pentru%20minori.pdf
Munteanu, A. (2003).Violența în familie. Ferreol, G., Neculau, A.,(coord.) Violența. Aspecte psihosociale. Iași, Ed. Polirom.
Muntean, D. (2009). 1,2,3 ….Pași în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Trauma prin violență familială ca formă specifică. Accesat în data de 26/02/2014
http://salvaticopiii.ro/upload/p00030007_Pasi%20in%20reabilitarea%20copilului%20care%20a%20suferit%20o%20trauma.pdf
Oana, (2010). Abuzul asupra copilului: Diagnoza problemei sociale. Politici de protecție a copilului. Brașov, Ed. Universității Transilvania.
Strategia Națională în domeniul protecției și promovării drepturile copilului, 2008-2013, anexa 1. Accesat în data de 24.03.2014 http://www.soros.ro/sites/default/files/Strategia%20Nationala%20de%20Protectie%20a%20drepturilor%20copilului.pdf
Stan, V. și Durnescu, Prevenirea abuzului asupra copilului. Alexandrescu, G., Păunescu, G.,(coord.). Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului. Organizația Salvați Copii, București.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998). Dicționar de sociologie. București, Ed. Babei.
Zanca, R. (2008). Asistența Familiei și Copilului. Metode și tehnici de intervenție. Brașov, Ed. Universității Transilvania.
Zinca, D. (2010). Consilerea adolescenților victime ale violenței intrafamiliale. O abordare sistemic experențială. Teza de doctorat, București. Aceesat în data de 27/02/2014
(http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Zinca%20Petruta%20(Coman)%20-%20Consilierea%20Adolescentilor%20Victime%20ale%20Violentei%20Intrafamiliale%20-%20O%20Abordare%20Sistemic Experientiala/TEZA%20RAZUMAT%20peti%202010.pdf
www.salvaticopiii.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectele Psihosociale a Copilului Abuzat In Familie (ID: 165157)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.