Efectele Privarii de Prezenta Parentala Asupra Comportamentului Adolescentilor

Argument

Adolescența reprezintă una dintre cele mai dificile perioade ale vieții omului din cauza multiplelor schimbări pe care le presupune acest parcurs. Adolescența este asociată deseori cu irascibilitatea, nervozitatea, închiderea în sine, depresia. Nu de puține ori auzim despre adolescenți afirmații precum: ”nu mai am cu cine să mă înțeleg”, ”parcă a înnebunit”, ”parcă este alt copil”. Toate acestea sunt expresia procesului de schimbare la care este supus copilul în traseul său spre viața de adult. Când vorbim de schimbări fizice, modificări comportamentale, nu le asociem doar cu o anumită categorie de adolescenți. Există tineri din familii cu statut socio-economic ridicat care sunt foarte afectați de criza adolescenței, precum și tineri din familii dezorganizate care se dezvoltă foarte frumos, fără preobleme deosebite. Atunci, rămân anumite necunoscute: de ce sunt afectații unii copii de criza adolescenței? cum afectează această criză copiii fără părinți? ce diferențe există între adolescenții crescuți în familie și cei care nu sunt alături de părinți?

Această lucrare va încerca să răspundă acestor întrebări, dar în special, va aduce în prim plan problematica efectelor pe care le are asupra adolescentului, lipsa prezenței parentale, fie că este vorba despre copii instituționalizați, crescuți fără părinți, fie că este vorba despre tineri ai căror părinți au plecat să lucreze în străinătate lăsându-i în grija altor rude, sau tineri ai căror părinți sunt divorțați și unul dintre părinți lipsește din viața lor.

Dinamica socială a ultimilor ani relevă schimbări de atitudini și comportament atât la nivel individual, familial cât și comunitar. Ceea ce în urmă cu câțiva ani era inacceptabil, a devenit în prezent un mod de viață, dar ceea ce este cel mai trist este că părinții înșiși atentează la siguranța și bunăstarea propriilor copii. Lipsa prezenței parentale se manifestă în diverse situații și aspecte: abandonarea copilului încă de la naștere sau la o vârstă foarte mică, dispariția unuia dintre părinți din viața copilului din cauza divorțului și a relațiilor tensionante dintre foștii soți, moartea unuia dintre părinți sau a ambilor, plecarea la lucru în străinătate și lăsarea copilului în grija rudelor, neimplicarea părinților în viața copilului.

Lucrarea va aduce în atenție o cazuistica complexa privind efectele lipsei prezentei parentale în dezvoltarea adolescentilor.

Fundamente teoretice

Venirea pe lume a unui copil este de fapt startul unei călătorii minunate, dar cu foarte multe necunoscute chiar dacă există poate un traseu prestabilit de un anumit bagaj genetic sau un anumit mediu.

Dezvoltarea umană este un proces care se desfășoară de-a lungul întregii vieți, de la momentul concepției și până la sfârșitul ei. Practic, dezvoltarea omului reprezintă o modelare în vederea creșterii potențialului său, iar problemele pe care le ridică procesul de modelare ocupă un loc important în sfera preocupărilor diferitelor științe, dar și a practicii sociale.

Modalitatea în care se produce și se realizează dezvoltarea umană pe tot parcursul vieții este în atenția psihologiei educației, în contexte educaționale, de predare-învățare-dezvoltare variate: formale, informale și non-formale. Încă de la naștere, parcursul omului comportă anumite conexiuni și interdependențe, care sunt caracteristici definitorii ale dezvoltării umane.

Complexitatea procesului de dezvoltare umană este de natură multidisciplinară, fiindu-i recunoascută importanța și relevanța fiecărei științe care ajută la identificarea și înțelegerea mecanismelor de funcționare a acestui întreg. Mai mult decât atât, fiecărei șiințe îi este recunoscută necesitatea, deoarece dezvoltarea umană nu poate fi obiectul unei singure discipline științifice, omul nu poate fi studiat doar dintr-o singură perspectivă.

Principiul unicității este poate unul dintre cele mai importante principii ale dezvoltării umane. Nu este o noutate sintagma: ”fiecare copil se dezvoltă în ritmul său propriu”, dar se impune repetarea acesteia ori de câte ori practica relevă situații comparative care nu sunt favorabile subiectului. ”Copilul meu a mers la 10 luni”, ”al meu vorbea foarte bine la 1 an și jumătate”, ”fetița mea mănâncă singură la 2 ani” – acest gen de afirmații determină uneori sentimente de inferioritate acelor părinți care observă că propriul copil nu a ajuns încă la performanțele descrise.

Întreg procesul de dezvoltare al ființei umane este unic și specialiștii susțin acest principiu al unicității ritmului de dezvoltare, care conduce la o abordare individualizată, nemaifiind aplicabilă generalizarea.

Adolescența este poate una dintre cele mai controversate perioade din dezvoltarea ființei umane, iar unicitatea procesului de dezvoltare imprimă acestei perioade un caracter aparte; a fi adolescent, a depăși perioada de instabilitate caracteristică acestei perioade fără a fi afectat într-un mod deosebit reprezintă o provocare pentru orice tânăr. Nu există o rețetă pentru a trece de această perioadă fără urmări grave, sau fără a întâmpina probleme deosebite pe parcursul ei.

Adolescența este privită ca un drum cu două sensuri, deoarece atât părinții cât și adolescenții trebuind să contribuie la înțelegerea reciprocă. Ambele părți ar trebui să lase ca personalitatea fiecăruia să își urmeze propria cale. În unele familii acest lucru se produce în mod normal, fără prea multe obstacole dar în multe altele este o luptă din cauza faptului că părinții nu cunosc problemele normale ale dezvoltării personalității în adolescență, sau poate pentru că nu vor să accepte.

Cu toate acestea, există anumiți factori care pot favoriza sau din contra anihila anumite influențe.

Ființa umană este un subiect supus actului instructiv – educativ, și ceea ce o formează poate fi inclus în procesul de educație. De multe ori se discută despre faptul că problemele caracteristice vârstei adolescenței derivă din lipsa educației, dar tocmai pentru că sunt caracteristice acestei perioade trebuie tratate într-o manieră diferită. Dezvoltarea unui tânăr depinde de cei trei factori ai dezvoltării psihice: ereditatea, mediul și educația, fără a exista o pondere mai mare sau mai mică a unuia dintre ei. Potențialul fiecărui tânăr poate fi pus în valoare astfel încât să fie estompate sau favorizate anumite elemente care, în alte condiții ar putea duce la un alt rezultat. Experiența profesională a determinat specialiștii să admită că mediul și educația pot influența dezvoltarea umană într-o măsură mai mare decât o poate face ereditatea, astfel încât, dacă ereditatea nu oferă niște date favorabile, acestea pot fi îmbunătățite de mediu și educație.

1. Conceptul de dezvoltare psihică

Dezvoltarea psihică ca și concept relevă o strânsă legătură între cele trei elemente care definesc procesul de dezvoltarea umană: dezvoltarea fizică, dezvoltarea cognitivă și dezvoltarea psiho-socială. Dezvoltarea psihică este un proces complex, definit de o succesiune de etape, fiecărei etape fiindu-i specific anumite aspecte.

Dezvoltarea fizică vizează toate elementele specifice creșterii și maturizării din punct de vedere fizic, de la transformările fizice specifice fiecărei vârste, la schimbările morfologice și biochimice. Dezvoltarea socială însumează posibilitățile de relaționare cu cei din jur și adaptarea continuă la cerințele celorlalți. Modalitatea în care se dezvoltă ființa umană din cele 3 puncte de vedere: fizic, cognitiv și social, influențează dezvoltarea psihică în ansamblul său. Perioada de viață cea mai elocventă pentru interdependența dintre cele trei elemente ale dezvoltării psihice este adolescența. Nici o altă perioadă nu este la fel de încărcată de conexiuni și dependențe precum adolescența.

În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe accepțiuni ale conceptului de dezvoltare psihică; unele evidențiază sensul progresiv al schimbărilor cantitative dar și calitative; altele pun accentul pe procesul de formare a proceselor, însușirilor, funcțiilor psihice, a noi structuri funcționale care diferențiază comportamentul ducând la o mai bună adaptare a individului. Dezvoltării psihice i-au fost atribuite diverse definiții, dar ceea ce este un element comun al acestor este ideea de formare, transformare, devenire, restructurare.

Una dintre definiții prezintă dezvoltarea psihică ca fiind un proces de continuă devenire a structurilor psihocomportamentale. P. Golu (1985), sintetizează mai multe accepțiuni ale conceptului și definește dezvoltarea psihică ca ”proces de formare și restructurare continuă a unor însușiri, procese, funcții și structuri psiho-comportamentale, prin valorificarea subiectivă a experienței social-istorice, în vederea amplificării posibilităților de adaptare ale organismului”.

Dezvoltarea psihică reprezintă traseul evolutiv al tuturor proceselor mentale ce intervin în actul de cunoaștere și adaptare la mediul înconjurător. Aceasta include: percepția, imaginația, gândirea, memoria, învățarea, limbajul.

Dezvoltarea umană poate fi privită ca o evoluție din punct de vedere bio-psiho-social, care vizează aspectele fizice, somatice, organice, funcționale, senzoriale, perceptive, intelectuale, motivaționale, afective și atitudinal-comportamentale. Dezvoltarea psihică, ca ansamblu de schimbări și transformări care se petrec în corpul uman la toate nivelele, este un process complex dar și contradictoriu, care contribuie la împlinirea personalității individului.

Fenomene definitorii ale dezvoltării psihice

Ca urmare a diferitelor accepțiuni ale conceptului de dezvoltare psihică, se poate trage concluzia că acest proces este obiectiv, general și mai alea necesar. Toate elementele care-l definesc, sunt prezentate din perspectivă ascendentă. Astfel, dezvoltarea umană are o mișcare evolutivă de la inferior la superior, de la simplu la complex. Dezvoltarea umană este caracterizată de continua reînnoire, astfel încât implică întotdeauna progresul. Creșterea, maturizarea și direcția progresivă a schimbărilor psihicesunt elementele care caracterizează dezvoltarea psihică.

Direcția progresivă a schimbărilor psihice este exprimată de modificările cantitative ale dezvoltării psihice; de exemplu, putem vorbi de lărgirea câmpului perceptiv, creșterea capacității de atenție, creșterea în volum a memoriei, dezvoltarea cantitativă a limbajului prin îmbogățirea vocabularului. Elementul progresiv al dezvoltării psihice este determinat și de dispariția unor forme vechi și apariția unor forme noi, precum: dispariția limbajului de bază (cuvinte simple) și apariția unui limbaj complex (formarea propozițiilor), dispariția câmpului perceptiv situațional și apariția percepției abstracte, apariția memoriei voluntare.

Creșterea este un fenomen determinat de ereditate și se află în strânsă legătură cu mediul, reprezentând totalitatea ”modificărilor și amplificărilor cantitative care odată cu scurgerea timpului, duc la atingerea proporțiilor medii ale adultului”. (Anca Dragu, Sorin Cristea – Psihologie educațională). Creșterea este un fenomen continuu, permanent și ireversibil.

Cel de-al doilea fenomen care determină dezvoltarea psihică este maturizarea. Maturizarea este considerată superioară fenomenului de creștere prin aspectele calitative ale modificărilor pe care le comportă.

Între cele două fenomene există o relație de interdependență și condiționare, maturizarea având la bază fenomenul de creștere, iar un nou proces de creștere se poate manifesta ulterior maturizării. Maturizarea, față de fenomenul de creștere este un proces secvențial, care are un parcurs neuniform.

Fenomenele specifice dezvoltării psihice au loc atât concomitent cât și separat, imprimând un caracter de unicitate fiecărui individ. Un aspect foarte important este inexistența limitelor temporale atunci când se vorbește despre dezvoltarea psihică, aceasta deoarece acest proces este unul continuu care nu se finalizează decât odată cu viața.

1.2. Factorii dezvoltării psihice

Dinamica dezvoltării psihice umane este redată de suma transformărilor și schimbărilor cantitative și calitative care o caracterizează. Aceste modificări cu sens ascendant diferențiază comportamentul uman în procesul de adaptare continuă la condițiile de mediu. Considerarea existenței psihicului într-un continuu stadiu ascendant reprezintă un principiu de bază al analizei fenomenelor psihocomportamentale umane. Factori biologici, genetici, sociali, culturali, educaționali cât și spirituali contribuie la dezvoltarea vieții psihice, în ponderi diferite.

Se poate vorbi de o dezvoltare psihică normală în condiții de ereditate normală, în condiții favorabile de maturitate somatic și organic. De asemenea, structurile psihice – conștiința, caracterul și personalitatea omului se pot elabora și perfecționa prin socializare și educație. În literatura psihopedagogică sunt recunoscuți ca factori determinanți ai dezvoltării psihice umane: mediul, ereditatea și educația. Dezvoltarea psihică nu se desfășoară liniar, factorii devenirii ființei umane, respectiv ereditatea, mediul și educația, acționând intercorelat și interdependent.

Literatura de specialitate relevă o veche dispută în ceea ce privește ponderea influenței factorilor determinanți ai dezvoltării umane: care dintre factori are o mai mare relevanță – ereditatea sau mediul? ce loc ocupă educația în dezvoltarea psihică umană?

Astfel, au fost identificate două poziții cu privire la determinarea dezvoltării psihice a ființei umane: ereditariștii care consideră inteligența determinată prin gene și care nu poate fi modificată și ambientaliștii care se referă îndeosebi la mecanismele de învățare, de interacțiune cu mediul. Cele două poziții nu aduc însă suficiente argument pentru a putea fi adoptate una în defavoarea celeilalte, astfel încât trebuie recunoscute, simultan, atât influența mediului, cât și influența eredității. În această dispută, influența educației este asociată mediului social, deși există teoreticieni care susțin educația ca factor independent al determinării dezvoltării psihice.

Ca urmare a identificării adepților educației ca factor de sine-stătător, pot fi remarcate trei poziții recunoscute, în ceea ce privește influența factorilor dezvoltării psihice care acționează asupra evoluției individului și a dezvoltării acestuia:

– teoriile biologiste – care susțin ereditatea ca factor principal care asigură influențarea dezvoltării. În accepțiunea acestora, mediul este o condiție care facilitează sau nu manifestarea unor funcții psihice, care fac parte deja din bagajul genetic a individului;

– teoriile care promovează influența mediului ca fiind hotărâtoare, explică performanța evoluției psihice în contextul unui mediu social, economic și cultural favorabil;

– teoriile care susțin că educația este cea care poate forma capacități psihice deosebite.

Dezvoltarea unui copil nu poate fi evaluată corespunzător dacă nu sunt luate în considerare toate cele trei elemente care-l pot influența. Dezinteresul față de școală, comportamentul agresiv, starea de continuă nemulțumire, relații nepotrivite sau multe alte probleme care defines perioada adolescenței nu își au întotdeauna originea în lipsa de voință sau deficiențe intelectuale, așa cum ar fi tendința de catalogare. Cauzele pentru care tânărul nu are rezultatele dorite la școală, sau are un comportament inadecvat se regăsesc de multe ori în probleme de sănătate, lipsa susținerii din partea familiei, stimă de sine scăzută, probleme economice în familie, violență în familie, etc.

Pentru ca procesul de dezvoltare să fie mai lin și să aibă rezultatele dorite, trebuie explorate toate aceste cauze, cu seriozitate, promptitudine și înțelegere, astfel încât tânărul să poată fi ajutat să facă față cu bine cerințelor și provocărilor. Toți cei care intră în contact cu adolescenții poate ar trebui să înțeleagă că aceștia nu fac nimănui în ciudă ci doar își caută calea spre propria identitate.

1.2.1. Ereditate

Ereditatea este privită ca și bază a dezvoltării în ansamblul său, considerându-se că aceasta oferă premisele unei evoluții favorabile sau nu viitoarei ființe. Moștenirea genetică este o formulă unică pentru fiecare individ în parte, de aceea și principiul unicității ritmului de dezvoltare. Acestei zestre native i se acordă o importanță prea mare de către unii specialiști, chiar exclusivitate în ceea ce privește determinarea dezvoltării psihice. Ereditatea este definită ca fiind ”însușirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generație la alta, mesajele de specificitate (ale specie, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic”.(Cosmovici)

Cercetările privind ereditatea umană sunt de dată relativ recentă, dar au fost identificate câteva elemente importante ale acestei teorii, printre care cea mai relevantă este asimilarea moștenirii genetice cu o sumă de predispoziții și potențialități și nu ca pe o transmitere a trăsăturilor. Astfel, o persoană foarte talentată oferă urmașilor posibilitatea de a moșteni talentul, dar nu poate asigura transmiterea lui cu certitudine. Aceasta este si explicația faptului că marii artiști ai lumii nu au născut copii la fel de talentați în domeniul în care părinții au excelat, dar și explicația pentru care unele persoane au transmis în mod cert talentul copiilor lor (sunt binecunoscute cazurile din mediul artistic românesc în care copiii unor mari actori au atins sau chiar depășit succesul părinților). Moștenirea genetică este singurul factor al dezvoltării care nu este în dependență de voință, ceilalți factori țin foarte mult de aceasta. Ceea ce este ereditar se poate manifesta în anumite momente ale vieții dar la fel de bine poate rămâne în stare latentă, dacă nu există un factor care sa-l activeze. În manifestarea trăsăturilor moștenite genetic intervine voința, astfel că, este posibil să dezvolți ceea ce este ereditar dar la fel de bine poți ascunde prin propria voință.

Se consideră că rolul eredității nu este același în toate aspectele vieții psihice. De exemplu, unele, precum temperamentul, aptitudinile, emotivitatea, patologia psihică, sunt puternic influențate de zestrea genetică, pe când altele precum, atitudinile, caracterul, voința, sunt mai puțin sub amprenta eredității.

Trebuie reținut faptul că o trăsătură psihică poate fi rezultatul influenței a doi sau trei factori diferiți; astfel, o persoană poate avea o trăsătură psihică ca rod al eredității, al moștenirii genetice, pe când o altă persoană poate avea aceeași trăsătură ca rezultat al contribuției mediului sau educației.

1.2.2. Mediu

Un alt factor al dezvoltării psihice este mediul. Acesta este reprezentat de totalitatea elementelor cu care un individ interacționează pe parcursul dezvoltării sale, în mod direct sau indirect. Astfel, mediul este sistemul de relații sociale în cadrul căruia copilul își însușește modele de comportament, metode și mijloace de comunicare în vederea adaptării și integrării.

Practic, mediul oferă cadrul de dezvoltare, dar oferă și un sistem de reguli pentru adaptare. Nu de puține ori auzim afirmații de genul: ”a crescut într-un mediu nefavorabil”, ”mediul l-a stricat” sau ”noroc că a avut parte de un mediu bun”. Toate acestea cumulează de fapt credința că mediul este un factor determinant al dezvoltării în ansamblu său, în special al dezvoltării psihice.

Influența mediului este poate cel mai bine pusă în valoare de experiențele trăite de copiii adoptați. Mulți dintre acești copii au fost dați spre adopție din cauza sărăciei, a nivelului de educație scăzut din familia de origine și, chiar dacă ereditar nu aveau un ”bagaj” deosebit, au ajuns oameni de succes tocmai datorită schimbării mediului. Mediul în care crește și se dezvoltă un copil este extrem de important, luând în calcul atât mediul familial cât și cel comunitar și social în ansamblul său.

În ceea ce privește influențele mediului se pot delimita mai multe planuri, de la cel natural, geografic (relief, climă) la cel social (familie, grup de joacă, comunitate, societate). Mediul social este indispensabil unei dezvoltări umane corespunzătoare. Mediul poate acționa asupra dezvoltării individului în mod direct (alimentație, climă) sau indirect, ca urmare a formelor de adaptare pe care le determină (nivel de trai, formă de organizare, grad de cultură, activități predominante). Acțiunea mediului se poate manifesta și la nivel de proximitate, individul fiind influențat de ceea ce se află în imediata sa apropiere (situațiile zilnice, persoanele apropiate, obiectele), dar și la nivel distal (ceea ce se află la distanță dar acționează indirect asupra individului).

Din perspectiva problematicii dezvoltării ontogenetice, este foarte important faptul că nu simpla prezență sau absență a factorilor de mediu influențează individul, ci maniera în care aceștia ajung să interacționeze cu acesta. Astfel, un factor de mediu prezent dar care nu acționează asupra individului uman (este indiferent acestuia) nu are nici o valoare din prisma dezvoltării. Cărțile în format printat nu reprezintă un factor de dezvoltare pentru o persoană nevăzătoare, ceea ce determină o adaptare a acestor factori de mediu la caracteristicile individului și mai mult decît atât la nevoile acestuia. Dată fiind această exemplificare, pentru o presoană nevăzătoare, cartea printată poate lua forma unui audiobook sau o carte in limbaj Braiile.

Ca urmare a evidențierii diversității conținuturilor mediului a formelor și mijloacelor, s-a constatat ca fiind necesară operaționalizarea conceptului. Super și Harkeness (1986) au introdus conceptul de nișă de dezvoltare care desemnează totalitatea elementelor cu care un copil intră în relație la o vârstă dată.

Nișa de dezvoltare vizează:

obiectele și locurile accesibile copilului la diferite vârste

reacțiile anturajului față de copil

cerințele adultului în ceea ce privește competențele încurajate

activitățile impuse, propuse copilului sau acceptate de acesta.

Ca urmare a acestei structuri, este simplu de identificat diferențele care există între nișele de dezvoltare folosite de culturi diferite. Un copil crescut într-o anumită cultură se va dezvolta diferit de altul crescut într-o cultură diferită. Mediul este factorul care a suferit el însuși modificări de-a lungul timpului și aceasta deoarece mediul este la rândul său influențat de diverse alte elemente. Schimbările sociale, evoluția umanității, principiile de viață și asumarea acestora, istoria însăși, sunt doar căteva din aspectele definitorii care au condus la modificări ale influenței mediului asupra dezvoltării psihice. Apariția unor fenomene sociale a determinat și apariția unor medii speciale.

Mediul, ca principal furnizor al materialului care stimulează potențialul oferit de zestrea genetică, poate fi într-o anumită măsură o șansă a dezvoltării – mediul favorabil pentru dezvoltare, dar în aceeași măsură, poate fi o piedică în calea dezvoltării, ceea ce conduce la un mediu ostil dezvoltării.

1.2.3. Educație

Educația, ca factor al dezvoltării psihice, a fost asimilată inițial mediului social. Educația a fost separată de mediu ca urmare a identificării factorului imprevizibil în ceea ce privește influența mediului. Astfel, societatea umană a creat și perfecționat un mecanism special de diminuare a imprevizibilului și de creștere a controlului asupra procesului dezvoltării individuale. Ereditatea și mediul sunt prezențe obligatorii, dar având contribuții aleatoare în raport cu sensul procesului dezvoltării ontogenetice. Educației îi revine astfel rolul de a crește controlul asupra procesului dezvoltării individuale, de a încerca să elimine elementul de imprevizibil.

Educația, de la forma sa conștientă, organizată, planificată până la formele sale non-formale, este un factor esențial al dezvoltării psihice și de formare a personalității umane.

În accepțiunea sa cea mai largă, educația poate fi definită ca activitate specializată, specific umană, care mijlocește și diversifică raportul dintre om și mediul său, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societății și a societătii prin intermediul omului.

Devine educație (și apoi autoeducație) orice act personal, interpersonal sau transpersonal care facilitează interacțiunea subiect-obiect în direcția unei finalități transformatoare. În această perspectivă, educația apare ca fiind liantul dintre potențialitatea de dezvoltare, ca urmare a moștenirii genetice a individului și oferta de posibilități a mediului. Ea face medierea intre ceea ce s-ar putea (ereditatea) sub aspectul conținutului, momentului, nivelului, intensității, duratei, formei, mijlocului etc., și ceea ce se oferă (mediul). O acțiune educativă reușită armonizează cererea și oferta, ceea ce nu este deloc ușor pentru că, date fiind unicitatea eredității și unicitatea constelațiilor de mediu, nu există rețete. Ceea ce, într-un moment și pentru un individ, s-a dovedit influență benefică, poate fi dăunător în următorul moment sau pentru alt individ.

Educația reprezintă un proces sistematic și organizat de socializare și umanizare, de asimilare și interiorizare progresivă a elementelor socio-culturale din mediul ambiant.

Prin intermediul educației, copilul asimilează și interiorizează modele (de viață), norme, valori, atitudini, cunoștințe etc., le transformă în comportamente. Toate acestea asigură trecerea de la realitatea pur biologică la cea socială, umană.

Ca factor cu acțiune preponderent conștientă și deliberată, educația își creează premise interne (susținerea dezvoltării bio-psiho-sociale), dar și condițiile externe necesare (conținuturi, mijloace, forme). Este evident că dezvoltarea poate apărea doar dacă se menține un optim între ceea ce poate, vrea, știe individul la un moment dat și ceea ce i se oferă. Oferta trebuie să fie stimulativă, totdeauna cu un grad mai înaltă decât poate, vrea, știe individual respectiv. O ofertă prea ridicată, ca și una banală, poate perturba dezvoltarea psihică. Evident dependentă de ceilalți factori și fără a avea puteri nelimitate (nu poate "reechilibra" o ereditate profund afectată și nici nu poate compensa un mediu total dizarmonic – foame, violență, incertitudine, durere, abandon), educația acționează programat și cu știință în sensul dezvoltării individului. Cel puțin principial, față de plusul și minusul oferite aleator de ereditate și de mediu procesului de dezvoltare, educația, prin esența sa de activitate umană specializată în dezvoltare, propune doar plus. Este unul dintre argumentele pentru care lucrările de psihopedagogie prezintă educația ca factor conducător al dezvoltării ontogenetice.

Influențele mediului social trebuie să intervină în viața copilului din primii ani (până la 2 – 3 ani, când are loc maturizarea sistemului nervos). Din perspectiva psihosocială cu privire la educația și formarea individului ca ființă bio – psiho – socială, s-a impus teoria disonanței cognitive. Individul, pus în fața unor elemente simultane de cunoaștere și care, din diferite motive, nu sunt compatibile între ele, va fi obligat să depună un efort în scopul corelării acestor elemente. Deci, când în raportul dintre două elemente cognitive (comportamente, credințe, opinii, sancțiuni), unul din elemente implică negarea celuilalt element, individul va suferi de o stare de disonanță, urmată de un proces de reducere a acestei disonanțe. Festinger definea disonanța ca o stare penibilă datorată prezenței simultane a două cogniții inconsistente, dar și ca o stare de tensiune care declanșează răspunsuri susceptibile de a o reduce. Teoria disonanței cognitive caută să evidențieze în ce fel individul își reorganizează universul cognitiv după ce a adoptat un comportament de supunere. Profesorii, educatorii trebuie să facă în așa fel încât copiii, elevii să fie angajați în comportamente, dar această angajare este necesar să fie însoțită de un sentiment de libertate. Factorii care permit manipularea angajamentului ar fi: explicarea importanței actului, sentimentul de libertate în realizarea sa. Când oamenii se simt amenințați în libertatea lor, apare starea denumită reactanță, în care subiecții se luptă pentru libertatea pierdută. Până acum, nimeni nu a contestat școlii și institutelor de formare faptul că ele reprezintă spațiul cel mai privilegiat al întăririi, al achiziționării de cunoștințe, dar obiecțiile apar atunci când, de la aceste instituții se așteaptă în mod exagerat soluții. Abundența de metode pedagogice nu lasă profesorului prea mult timp, dar tot tatonând la metode se instalează suspiciunea pentru orice știință pedagogică.

Prin anii 1930, psihologii ajungeau la concluzia că inteligența este de origine socială. Vîgotski considera traiectoria gândirii, de la social la individual. Raportul dintre dezvoltare, învățare și educație era redat în dezvoltarea gândirii, ca o trecere de la o funcționare interindividuală, la o funcționare intraindividuală. Același psiholog postula existența unei zone de dezvoltare proximală, zonă unde copilul obține un beneficiu din ajutorul celuilalt, pentru a atinge un nivel superior de eficiență. Funcțiile psihice superioare sunt considerate ca rezultând direct din raporturile sociale și interpsihice ce le-ar interioriza. Noua perspectivă privește interacțiunea socială ca un loc privilegiat al dezvoltării cognitive a copilului, astfel că o situație de interacțiune socială în stadiul de construire a unei noțiuni, are deosebite avantaje cognitive. Această situație de interacțiune socială se numește conflict socio-cognitiv, reprezintă o dinamică interactivă ce presupune o angajare activă a subiectului într-o confruntare cognitivă ce generează opoziții și puncte de vedere diferite.

Autori ca Doise, Nugny, Perret-Clermont subliniază rolul interacțiunii sociale în construirea instrumentelor cognitive individuale. Conflictul socio-cognitiv (confruntarea între centrări opuse) determină un interes puternic pentru cercetarea, înțelegerea mecanismelor care dau progresele din cursul interacțiunii sociale. Tot conflictul socio-cognitiv determină posibilități de accelerare a dezvoltării inteligenței, adică geneza structurilor operatorii. În fața unei probleme (sarcina cognitivă determinantă) un copil, un individ au mai multe registre de răspuns, adică pot aplica scheme cognitive în raport cu nivelul cognitiv actual. Corespondența psihologică între aceste diferite registre de cunoștințe este realizată de marcajul social. Așadar:

– confruntările socio-cognitive sunt importante pentru achizițiile, performanțele cognitive individuale;

– pe baza registrelor sociale cognitive, indivizii își organizează reprezentarea lumii sociale;

– pentru achiziționarea competențelor cognitive individuale este importantă munca în colectiv.

Condițiile sociale au rol important în performanțele cognitive. Astfel, valorizarea socială, mai mult sau mai puțin importantă a disciplinelor școlare, poate determina la elevi comportamente diferențiate. Perceperea ierarhică a disciplinelor poate reflecta valorile sociale atribuite fiecăreia dintre ele. Psihologia cognitivă nu permite ierarhizarea disciplinelor de învățământ pe baza operațiilor ierarhizate implicate de o disciplină sau alta.

Facilitarea socială este fenomenul prin care prezența altuia ar avea o influență benefică asupra comportamentului. S-au studiat efectele publicului (cum influențează spectatorii pasivi performanțele indivizilor la o sarcină oarecare); efectele de co-acțiune (cum influențează acțiunea altora realizată concomitent cu săvârșirea aceleiași acțiuni de către un subiect). Efectul social – loafesig (efect de ațipire) este legat de faptul că subiecții care lucrează împreună nu își pot evalua contribuția datorită lipsei unui feedback individual (Hackius, 1987). Simpla prezență a celuilalt, atunci când are efecte motivante, favorizează emiterea răspunsului dominant la un moment dat în comportamentul individului, spre deosebire de confruntările socio-cognitive care generează noi răspunsuri.

Familia, prin atitudinile pe care le adoptă (de încurajare, blamare, severitate, îngăduință, afecțiune pronunțată sau moderată) conduce la formarea unor trăsături de personalitate corespunzătoare. R. K. Nerton sublinia prin 1949 că "familia reprezintă cea mai importantă <<curea de transmisie>>, iar Durkheim definea educația ca o acțiune exercitată de generațiile adulte asupra celor tinere, cu scopul creării în acestea a ființei sociale. Definițiile actuale, conduc la aprecierea că educația familială este un generator al activității sociale, ca o transmitere intre generații, care se face într-o singură direcție, de la părinți la copii.

A fi părinte înseamnă a transmite, a acționa ca intermediar între societate și copii, iar a fi copil înseamnă a primi, a recepta mesajul pe care părinții îl transmit. B. Terrise și S. Trottier considerau valorile educației ca tridimensionale, având o componentă cognitivă (presupun un ansamblu de cunoștințe cu caracter normativ din experiența anterioară); o componentă afectivă (implică ierarhia și atașamentul față de un mod sau altul de existență) și, în final, o dimensiune conativă (valoarea educațională este un ghid al acțiunii). Prin diferite studii s-a demonstrat că părinții care aparțin claselor superioare și mijlocii valorizează reușita școlară ca un mijloc de ascensiune socială și transmit copiilor "sindromul de reușită" (caracterizat prin nevoia de a reuși și orientarea către valorile reușitei), iar părinții din clasele populare transmit mai frecvent copiilor "sindromul eșecului". Mamele din categoriile sociale inferioare, care, dintr-un motiv sau altul și-au frânat aspirațiile școlare și profesionale (își întrerup cariera profesională după căsătorie sau nașterea copiilor), optează pentru valorile educative atipice pentru clasa socială căreia îi aparțin, ascensiunea copilului înseamnând o posibilitate de a recupera statutul pe care l-au pierdut. Traiectoria de clasă determină părinții să opteze între anumite modele pedagogice. Traiectoria școlară și profesională a părinților și a copiilor deosebește trei generații, respectiv trei atitudini ale părinților:

– generația mai în vârstă (postbelică) ezită între nostalgia unui trecut idealizat și eșecurile actuale ale progresului;

– părinții mai tineri (școlarizați între 1960 – 1970) sunt mai încrezători în valorile școlare;

– generația de mijloc (între cele doua generații de mai sus) manifestă nesiguranță.

2. Stadiile de dezvoltare ale copilăriei

Dezvoltarea organismului uman se desfășoară pe mai multe nivele, însă în mod unitar, determinând evoluția individului în ansamblul său. Astfel, putem vorbi despre nivelul dezvoltării fizice, cognitive și psihosociale.

Conceptul de dezvoltare se referă la modificările secvențiale ce apar într-un organism pe măsură ce acesta parcurge traseul de la concepție la moarte. Există două categorii de procese care determină aceste modificări: procese programate biologic și procese datorate interacțiunii cu mediul. Obsesia unui pattern universal de dezvoltare i-a făcut pe mulți cercetători să încerce să stabilească prin ce anume se caracterizează dezvoltarea „normală” a copiilor. Metoda clasică destabilire a „baremului” de dezvoltare caracteristic fiecărei vârste a fost cea a calculării unei medii pentru fiecare variabilă aleasă în scopul descrierii comportamentului. Scalele de dezvoltare se bazează tocmai pe utilizarea unor astfel de norme stabilite statistic. Ca urmare a acestui fapt, s-a considerat că acei copii care nu urmează traseul comun de dezvoltare, suferă de pe urma unui deficit sau a unei deprivări de ordin familial sau cultural.

În ultima perioadă însă, se consideră din ce în ce mai mult că diferențele sunt date de căi alternative de dezvoltare; tendința actuală este aceea de a recunoaște unicitatea fiecărui copil, a fiecărei familii sau a fiecărei culturi.

ETAPE DE DEZVOLTARE

În dezvoltarea sa ontogenetică, fiecare individ urmează un traseu compus din următoarele stadii:

Perioada prenatală (din momentul concepției până la naștere)

În această perioadă se formează structura fundamentală a corpului și organele sale. Ritmul de creștere fizică este cel mai accelerat din întreaga existență umană. Prin urmare, este o greșeală să se înceapă analiza dezvoltării stadiale cu prezentarea și caracterizarea nou-născutului,făcându-se abstracție de toate modificările și transformările care au avut loc anterior. Prefacerile și schimbările care se produc în perioada prenatală vor permite înțelegerea mult mai adecvată a celor ce vor urma. Traseul și ritmul dezvoltării normale sau deficitare a copilului, se stabilesc, în

mare parte, acum.

În cursul dezvoltării prenatale există o serie de perioade critice a căror gravitate depinde de stadiul relativ al dezvoltării. Perioadele critice sunt cele în care un organ, o structură sau un sistem sunt mai sensibile la intervenția unor factori nocivi.

Dificultățile dezvoltării intrauterine sunt legate, de asemenea, de o mulțime de factori interni și externi ce acționează în perioada gravidității.

Perioada de nou-născut și sugar (0 –1 an)

Deși este dependent de adulți, nou născutul este înzestrat cu o serie de competențe. Toat esimțurile sunt capabile să funcționeze de la naștere. În primul an de viață al copilului se pun bazele majorității conduitelor acestuia. Procesulformării și consolidării lor este deosebit de complex, unele apărând pe fondul altora sau înstrânsă legătură cu ele.

Progresul dezvoltării nou-născutului se datorează, în principal, satisfacerii sau nesatisfacerii trebuințelor lui. Complexele polisenzoriale apărute la început în contextual diferitelor acte executate de copil sau la care este supus (supt, îmbăiere ș.a.), se diferențiază și emancipează, acestea ajungând a fi produse direct de către copil în vederea obținerii a ceea cedorește.

Cele mai importante achiziții ale acestei perioade sunt prehensiunea, poziția verticală și pronunția primelor cuvinte.

În această perioadă nu asistăm doar la constituirea și consolidarea treptată a unor conduite, ci și la socializarea generală a comportamentului copilului.

O caracteristică importantă a acestei perioade o constituie dependența profundă a copilului de mama sa. Cercetările au arătat că fenomenul de avitaminoză afectivă, ca și despărțirea temporară de mamă, se soldează cu fragilizarea psihică și chiar fizică a copilului, apar tulburări de somn, indispoziții, se modifică echilibrul psihic, va fi afectată întreaga dezvoltare ulterioară a copilului.

Copilăria timpurie (1 –3 ani)

Ceea ce domină acest stadiu este nevoia resimțită de copil de a se afirma. Mersul, vorbirea, simbolismul, mai întâi acțional și apoi verbal, vor fi astfel de mecanisme psihice care îi vor permite satisfacerea nevoilor de independență.

Limbajul comprehensiv și limbajul expresiv se dezvoltă în ritm alert. Sporește și interesulfață de ceilalți copii.

O altă caracteristică a antepreșcolarului este egocentrismul său, centrarea pe sine,subordonarea tuturor activităților și obiectelor propriilor sale dorințe.

Vârsta preșcolară (3 –6 ani)

Deși jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape, copilul începe să se coreleze cu sarcinile de ordin instructiv-educativ. Ca urmare, se asistă la complicarea și adâncirea proceselor de cunoaștere, la schimbarea atitudinii față de mediul înconjurător și la perfecționarea formelor de activitate ale copilului. Dacă antepreșcolaritatea a fost perioada expansiunii subiective, preșcolaritatea este perioada descoperirii realității fizice, a realității umane și, mai ales, perioada autodescoperirii. Astfel, atitudinile imaginative și subiective asupra lumii vor fi înlocuite treptatcu atitudini realiste și obiective.

Lărgirea cadrului relațional constituie una dintre premisele dezvoltării psihice. Exuberanța motorie și senzorială a acestei etape se va asocia firesc cu îmbogățirea și flexibilitatea limbajului, cu dezvoltarea gândirii care câștigă coerență și claritate. Se conturează mai pregnant imaginea și conștiința de sine a copilului și, mai ales, conștiința lui morală.

Maturizarea posibilităților cognitiv-operaționale ale preșcolarului, intensificarea capacităților sale adaptative, regularizarea planului relațional interpersonal, îl fac apt ca la vârstade 6/7 ani să pășească într -o nouă etapă a dezvoltării sale.

Vârsta școlară mică (6/7 –10/11 ani)

Intrarea în școlarizare se subsumează întru totul caracteristicilor de profil ale unei faze de tranziție, ocupând o poziție specială în configurația tabloului copilăriei. Ea marchează începutul celei de-a treia subperioade a copilăriei, ce se va întinde pe un spațiu de patru ani, până-n pragul pubertății și, implicit, al preadolescenței.

Începutul vieții școlare este, în același timp, începutul activității de învățare care îi cere copilului nu numai un efort intelectual considerabil, ci și o mare rezistență fizică.

Sub aspectul dezvoltării fizice, sunt de reținut, în primul rând, indicii creșterii ponderale și staturale. Relativ lentă la început, creșterea în greutate se accentuează ulterior, când diferențaîn greutate urcă de la un an la altul.

Fără să fie un robust, micul școlar dispune de o forță musculară în continuă creștere: el aleargă mult, dar obosește ușor. Destul de inabil la început, în ceea ce privește operările cu obiecte, îndeosebi cu cele solicitate de sarcinile școlare, elevul din clasele mici devine treptat îndemânatic, învățând să-și organizeze mișcările potrivit particularităților interacțiunii cu lucrurile.

În această perioadă copiii se află în stadiul piagetian al operațiilor concrete. Limitările din gândirea copilului sunt evidente însă în dependența de mediul imediat și în dificultatea de a opera cu idei abstracte. Egocentrismul considerat ca fiind tipic pentru copilul din stadiul preoperator este înlocuit cu capacitatea de a coordona propria perspectivă cu cea a altora. Acest lucru este evident în adoptarea diferitelor roluri sociale, precum și în gândirea morală. Grupul de prieteni capătă ogreutate crescândă în viața copilului.

 Declanșând un proces de adaptare la un mediu și la un sistem de solicitări foarte diferit, ca structură, climat, funcționare, de cel din familie și din grădiniță, școala își exercită calitatea ei formatoare asupra evoluției psihice a copilului.

Preadolescența –pubertatea (10/11 –14/15)

La fel ca și în cazul școlarului mic, particularitățile psihologice ale pubertății vor fi strictdeterminate și dependente de locul ocupat și rolul jucat de copii în sistemul relațiilor sociale.Desigur, că odată cu înaintarea în vârstă, cu trecerea de la nivelul primar la ciclul gimnazial, înviața copilului apar o multitudine de modificări care au un rol esențial în conturarea tabloului său psihologic. Astfel, se schimbă locul său în familie, la școală, în societate.

În școală, trecerea de la sistemul de învățare cu un singur cadru didactic la cel cu mai mulți profesori, atrage după sine diversificarea exigențelor, a stilurilor de învățare, creeazăcondiții pentru o nouă formă de adaptare socială.

Noile contexte familiale, școlare și sociale în care acționează puberii, conduc lamodificări discrete al vechilor statute, la diferențierea comportamentelor necesitate de acestea.Totodată, ele conduc la producerea unor profunde structurări și restructurări în planul dezvoltării psihice.

La această vârstă, se manifestă o imensă curiozitate față de tot ceea ce este în jur, o puternică nevoie de a ști, de a cunoaște și înțelege, fiind animate toate acțiunile întreprinse. Disciplinarea trăirilor afective, cultivarea capacității de stăpânire a emoțiilor primare, explozive, educarea modalităților de exteriorizare a stărilor afective, combaterea unor întârzieri sau devieri afective, constituie doar câteva din obiectivele ce trebuie avute în vedere de adult în modelarea afectivității puberului.

Așadar, pubertatea nu trebuie să fie considerată doar ca o simplă verigă de legătură între două stadii, ci ca un stadiu de sine stătător al dezvoltării ontogenetice, cu particularități proprii, specifice.

În perioada pubertății au loc importante modificări morfo-funcționale, biologice, la care este supus organismul copilului. Se modifică și ritmul de funcționare al unor glande cu secreție internă: se atrofiază timusul, glanda creșterii, dar crește, ca mărime, glanda tiroidă. De asemenea,se dezvoltă glandele sexuale ale căror funcții de secreție încep la 10-11 ani. Aceste modificări biologice au efecte evidente în sfera psihocomportamentală. Totuși, perioada constituie o continuare firească a etapei anterioare, o armonizare și stabilizare, mai ales spre sfârșitul ei, a unor laturi dezvoltate dizarmonic în mica școlaritate.

Adolescența (14/15 –20 ani)

Adolescentul oscilează din punct de vedere al comportamentului între copilărie șimaturitate, fiind întors însă mai mult cu fața spre adult. Trecerea de la gimnaziu la liceu nu aduce o schimbare a tipului fundamental de activitate, învățarea, dar se asociază cu modificarea sensului acestuia pentru adolescent. Însă, pe prim plantrece trebuința de autoinstruire a acestuia în vederea confruntărilor viitoare (examene, alegerea profesiunii etc.), modificându-se totodată și atitudinea față de învățare.

Adolescența este etapa cea mai dinamică a dezvoltării umane care excelează prinmultitudinea, diversitatea și complexitatea modificărilor la care este supus organismul. Astfel, laaceastă vârstă adolescentul se transformă sub raport fizic, prin creșterea diferitelor sale segmente, aparate, organe, sub raport psihic, prin apariția și intrarea în funcțiune a unor capacități intelectuale, afective, volitive, motivaționale, aptitudinale, atitudinal-caracteriale, iar sub raport social, prin sporirea gradului de implicare și realizare socială.

În această perioadă are loc o ultimă accelerare a dezvoltării biologice a organismului, eafiind, în fapt, etapa consolidării somatice, a organizării echilibrului biologic maturizat.

De asemenea, prefacerile psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile și trebuințele pe care le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât și de nevoile apărute la acest nivel al dezvoltării (de exemplu, nevoia creației cu valoare socială, nevoia de a i se împărtăși sentimentele, nevoia de prietenii elective, nevoia dedesăvârșire, autodepășire și autoeducare, nevoia de a se manifesta ca personalitate ș.a.). Impulsionat de nevoile prezentate, adolescentul își elaborează instrumentarul psihic necesar satisfacerii lor, devenind astfel capabil de a manifesta o multitudine de conduite.

În „tratarea” adolescenților este necesar să se evite atitudinile extreme. Demersurile educative trebuie să pornească de la cauzele reale ale comportamentelor adolescenților, ale dificultăților pe care aceștia le întâmpină, de la temerile pe care ei le trăiesc profund și a căror soluționare nefiind întrezărită îi conduc spre comportamente ciudate, chiar aberante.

 Așadar, cu cât atitudinile și acțiunile educatorilor vor fi mai discrete și suple, bazate pe o bună cunoaștere, pe încredere și înțelegere, pe îngăduință care să nu însemne lipsă de fermitate, pe dialog deschis și sincer, pe încurajarea contactelor și confidențelor, cu cât procesul educative va fi mai individualizat, cu atât vor crește șansele formării unei personalități armonioase,responsabile, angajată social.

Vârsta adultă tânără (20-40 ani)

În această perioadă sunt luate decizii importante legate de viață. Majoritatea indivizilor se căsătoresc și au copii. Sănătatea fizică atinge punctul său maxim, apoi atinge ușor declinul. Suntluate și decizii legate de viața profesională. Conștiința propriei identități continuă să se dezvolte. Abilitățile intelectuale capătă noi dimensiuni.

Vârsta „de mijloc” (40-65 ani)

Abilitățile de rezolvare a problemelor practice sunt optime; capacitatea de a rezolva însă probleme noi este afectată. Responsabilitățile duble față de proprii copii și față de părinți pot

duce la un stres sporit.

h) Vârsta adultă târzie – bătrânețea (începând cu 65 de ani)

Majoritatea persoanelor sunt încă sănătoase și active, deși apare un declin al abilităților fizice. Cei mai mulți sunt activi din punct de vedere intelectual. În ciuda deteriorării memoriei și a inteligenței, în majoritatea cazurilor se dezvoltă și strategii compensatorii. Nevoia de a define scopul vieții este și mai stringentă, pentru a putea face față apropierii morții.

Această segmentare a etapelor este mai mult didactică. Deosebirile dintre etape pot să nu fie foarte pregnante sau pot să apară suprapuneri. În plus, există rate individuale de dezvoltare, după cum există și o variabilitate foarte mare în ceea ce privește dezvoltarea.

Ca și alte teme ale psihologiei școlare, stadialitate este o problemă cu caracter deschis, dar dincolo de complexitatea sa și datele care pot fi schimbate, este recunoscută valoarea cercetării de peste 40 de ani a lui J. Piaget privind stadiile de dezvoltare cognitivă ale copilului.

Stadiul senzorio-motor (0-2 ani)

Acest stadiu corespunde dezvoltării și coordonării capacităților senzoriale și motrice ale copilului. Cea mai important achiziție a acestui stadiu este cea de permanență a obiectului sau capacitatea copilului de a reprezenta obiectele și în absența lor.

Stadiul preoperațional (2 -7/8 ani)

Acest stadiu este asimilat unei etape premergătoare următorului stadiu, dar și-a ”câștigat” meritul de a fi evaluat de sine-statător. Se caracterizează prin ego-centrism, centrarea copilului pe lumea lui proprie, diferențiată de lumea exterioară.

Stadiul operațiilor concrete (7/8 – 11/12 ani)

Acest stadiu se definește prin apariția operației intelectuale, copilul ia lumea în stăpânire prin intermediul judecății, a raționamentului inductive (de la concret la abstract) și a celui analogic, prin asemănare. Ceea ce-l diferențiază de stadiul următor este faptul că operațiile mentale rămân dependente de conținutul pe care îl pot prelucra – materialul concret.

Stadiul operațional-formal (11/12 – 15/16 ani sau niciodată)

În cadrul acestui stadiu, progresul operaționalității gândirii devine evident. Se definește prin apariția raționamentului deductive, de la abstract la concret. Și totuși, însuși Piaget face o precizare privind atingerea acestui stadiu. În lipsa unui antrenament sistematic acest stadiu poate să nu fie atins, chiar și în cazul unei dezvoltări normale.

Din punct de vedere afectiv, H. Wallow caracterizează dezvoltarea ontogenetică a copilului astfel, identificând 6 stadii de dezvoltare:

– la 1 an – afectivitatea este definită prin instabilitate și impulsivitate

– la 2 ani – se conturează independența sinelui

– la 3-5 ani – se constituie conștiințdialitaTEa de sine pe baza imaginii de sine

– la 6-7ani – se diferențiază comportamente sociale

– la 11 – 14 ani – se instalează pubertatea caracterizată de o viață afectivă intensă dar și contradictorie

– la 15- 19 ani – se remarcă un decalaj între planul intellectual și cel socio-afectiv. Adolescentul se caracterizează deseori prin reverie și autoanaliză.

O altă stadialitate recunoscută este cea definită de Leontiev, din punct de vedere acțional. acesta distinge cinci perioade în dezvoltarea copilului:

copilul mic – perioada apucării, mersului și vorbirii

perioada antepreșcolară (între 2 și 6 ani) – mânuirea obiectelor

perioada primei școlarități (între 7 și 10 ani) – conduit complexe ca scrisul, cititul, calculul elementar, respectarea regulilor școlare

perioada școlarității mijlocii (între 11 și 14 ani) – criză de personalitate, definită de conduit dinamice, explosive

perioada școlarității mari (între 14 și 19 ani) – afirmarea personalității.

2.1. Caracteristicile dezvoltării adolescentului

Adolescența se caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrare în societatea adultă. Această trecere reprezintă un traseu sinuos, principal dominantă a acestei etape de viață fiind dezvoltarea personalității. Definită ca ”perioadă de inserție în viața adultului”( J. Piaget), adolescența este perioada de viață în care se stabilizează trăsăturile de personalitate, putându-se identifica un profil al viitorului adult.

Deoarece în adolescență devin curente întrebări precum: ”cine sunt eu?”, ”ce-mi doresc?”, ”ce-mi doresc de la viață?”, ”ce doresc ceilalți de la min?”, mulți autori privesc adolescența din perspectiv autoobservării și autoaprecierii, ca o perioadă de descoperire și explorare a lumii interioare.

În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani sunt identificate 3 stadii:

stadiul pubertății – de la 10 la 14 ani, stadiul fiind caracterizat de o creștere intensă din punct de vedere fizic, de accentuarea diferențierii sexuale.

Această perioadă este caracterizată de nevoie adolescenților de a se împăca cu ideea noului lor corp. La această vârstă, fetele sunt cu doi ani înaintea unui băiat obișnuit în dezvoltare. Acest avans în dezvoltare se manifestă atât la nivel fizic cât și la nivelul intereselor. De asemenea, se manifestă o irascibilitate deosebită – astfel, într-un timp relative scurt, fie se simt maturi și vor să fie tratați ca atare, fie se simt copii și vor să fie alintați. La această vârstă, se simt adeseori rușinați de părinții lor, mai ales dacă sunt cu prietenii de față. Au nevoie acută de grupul de prieteni și le este frică să fie ridiculizați sau respinși. Prieteniile la această vârstă le oferă de fapt suportul, găsind similarități ale propriilor sentimente.

stadiul adolescenței – de la 14 la 18/20 ani, stadiul fiind considerat a fi dominat de o intelectualizare a comportamentului, de adaptare la viața adultă.

Această perioadă poate aduce împăcarea cu propriul trup și este definită de două sarcini: împăcarea cu propria sexualitate și separarea emoțională de părinți. La această vârstă, apar problemele legate de insuficienta libertate, de care se plâng toți adolescenții. Există în fiecare tânăr frica de a crește, frica de independență și îndoiala de propria capacitate de a face față provocărilor, iar această temere trebuie gestionată astfel încât să poată fi depășită fără urmări deosebite.

stadiul adolescenței prelungite – de la 18/20 de ani la 24/25 ani, stadiul fiind caracterizat de integrarea psihică la cerințele unei profesii, la condiția de independență și/sau opțiune maritală. În această perioadă, tind să scadă conflictele și se dezvoltă identitatea fizică, emoțională și morală. La această vârstă, mulți tineri își creionează drumul, începând să/și asume responsabilitatea pentru el și acțiunile sale. În general, tinerilor le ia între 5 și 10 ani să-și găsească propria identitate pozitivă.

Problema principală a perioadei adolescenței este aceea a identificării de sine. Deși dezvoltarea conștiinței de sine este prezentă și la perioada școlară mică, în perioada adolescenței aceasta capătă alte valențe din cauza modificărilor care intervin în propria imagine corporal, în identificarea rolului și statutului sexual și mai ales a celui social.

La această vârstă, adolescenții trebuie să se separe emoțional de părinți pentru a afla cine sunt și ce vor deveni. Cu toate acestea, deși sunt produsul părinților lor, nu doar pentru că au moștenit genele ci și pentru că i-au imitate în mod voit toată viața, în perioada adolescenței, tinerii trebuie să învețe să se detașeze. Ceea ce vor deveni ei depinde de profunzimea dependenței lor de părinți, intensitatea rebeliunii lor și de cerințele lumii care-i înconjoară.

Grupurile cărora le aparține – familie, clasa de elevi, grup de prieteni, colectiv de muncă, oferă tânărului cadrul de formare și de comparație. Tânărul ia act de părerile și aprecierile grupului și în funcție de acestea se conturează și conduita sa și aceasta deoarece în călătoria acestuia spre identitate, apare tendința de a-și modela eul în funcție de persoanele semnificative din viața sa. De obicei, copilul își alege modele din imediata sa apropiere pe când adolescentul își caută modele dintr-un spațiu dar și dintr-un timp mai îndepărtat. Realizarea unui model ideal aduce și dorința și efortul de a fi asemeni acestuia. În acest context, un loc important tinde să ocupe și preocuparea pentru alegerea carierei, opțiunea profesională. Studiile realizate în țara noastră relevă faptul că 80% dintre tineri își aleg cariera profesională bazându-se pe aspirații și doar 20% se bazează pe aptitudinile reale.

Adolescența, ca perioada a dezvoltării umane, oferă un complex de sentimente și trăiri contradictorii, care de altfel sunt normale. Ceea ce trebuie să reprezinte baza comunicării între un adult și un adolescent este de fapt înțelegerea normalității acestei perioade din toate perspectivele ei. Nu există o rețetă despre a fi adolescent, cum nu există rețetă pentru nici o perioadă din viața ființei umane.

Rolul și implicațiile familiei în dezvoltarea adolescenților

Familia reprezintă încă în societatea românească un nucleu de bază și rolul acesteia este promovat în toate mediile. Schimbările sociale au determinat și schimbări de percepție în ceea ce privește familia și rolul ei în societate. Dacă familia tradițională românească reunea în trecut mai multe generații, respectându-se foarte strict anumite reguli privind organizarea și funcționarea (de la căsătorie, nașterea copiilor și botez la spațiul de locuit care de cele mai multe ori era comun, la distribuția rolurilor și a sarcinilor), astăzi familia se rezumă la părinți și copii, fără a se acorda importanță foarte mare relațiilor cu familia extinsă.

Cu toate acestea, în mass media ultimilor ani se observă o ”întoarcere la origini”, promovându-se din ce în ce mai mult rolul familiei, rolul bunicilor în creșterea nepoților, rolul instituției căsătoriei. Nu de puține ori vedem reclame care utilizează imaginea unor bunici fericiți alături de copii și nepoți, mese fericite în familie, etc.

Importanța familiei în creșterea și educarea copiilor este un fapt de necontestat, indiferent de schimbările sociale, politice sau economice. Copiii care sunt crescuți într-un mediu sigur, dezvoltă atașamente durabile și se dezvoltă armonios, având încredere în forțele proprii și dovedind putere de adaptare mult mai bună decât alți copii.

Adolescența este perioada cea mai critică din întreaga dezvoltare a ființei umane, fiind caracterizată de vulnerabilitate și instabilitate. Ce se întâmplă când alături de problemele inerente acestei perioade i se asociază și greutățile determinate de lipsa părinților? Cum poate un adolescent să facă față singur schimbărilor la care este supus? Ce înseamnă să fii un adolescent abandonat?

A fi părinte pentru un adolescent este o meserie foarte grea, dar ce înseamnă să fii adolescent fără părinți? Cât de important este rolul familiei în viața adolescentului?

Este recunoscut faptul că adolescenții traversează o perioadă de rebeliune și rivalitate, chiar dacă părinții sunt sau nu sunt înțelegători. Adolescenții au nevoie de îndrumare, acesta fiind cel mai important punct în susținerea și sprijinirea acestora. Adolescenții nu vor recunoaște deschis niciodată această nevoie, dar este ceea ce-și doresc, pentru că simt că un aspect al dragostei părinților este să-și protejeze copiii de neînțelegeri și situații stânjenitoare, de formarea unor impresii proaste, de câștigarea unei reputații nedorite și de intrarea în necaz din cauza lipsei de experiență. Îndrumarea exclude discuțiile gen ceartă, adolescenții urăsc acest lucru. Tinerii vor să fie tratați cu respect și au nevoie de certitudini, de explicații clare. Îndrumarea presupune arătarea drumului drept, dar oferirea posibilității de a alege. Îndrumarea implică și un anume grad de independență și acordarea încrederii. Acesta este poate un model de comunicare de succes între un părinte și un adolescent.

Dacă luăm în considerare o familie funcțională, cu roluri parentale asumate în mod responsabil, familia oferă adolescentului cadrul optim de dezvoltare și maturizare, mediul sigur de creștere și educație, în care se bucură de sprijin și iubire necondiționată. Familia reprezintă de fapt un model de conduită, un model de acțiune, un model de realizare. Chiar dacă adolescenții nu mai imită comportamentele părinților, încercând dimpotrivă să le evite, maturitatea va ajunge să scoată la iveală conduita părinților prin propriile atitudini.

Lipsa prezenței parentale determină grave probleme de găsire a identității, adolescentul ne având reperul principal în crearea conștiinței de sine. Adolescenții, chiar dacă își reneagă uneori originile prin faptul că nu sunt de acord cu părinții, sau le este rușine cu ei, au niște repere foarte clare privind propria identitate și-și construiesc imaginea de sine având niște date concrete. Adolescenții care nu-și cunosc părinții trăiesc în dublă incertitudine – una datorată perioadei de criză adolescentină iar cealaltă din prisma necunoașterii pripriei identități. Întrebarea ”cine sunt eu” are de două ori mai multe necunoscute, dar și de două ori mai puține șanse de a găsi răspunsuri valide.

Pe lângă rolurile parentale de o importanță indiscutabilă, dezvoltarea adolescenților este determinată și de rolul fratern. Grupul fraților reprezintă primul sistem social organizat pe baze egalitare care contribuie la diminuarea dependenței față de adult și la dezvoltarea autonomiei. (Parsons si Bales, 1955). Această teorie este demonstrată și de grupurile de frați instituționalizați, în cazul cărora efectele instituționalizării nu sunt atât de pregnante ca în cazul altor copii care sunt singuri în instituția de ocrotire.

Funcții și disfuncții familiale

Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social bazat pe relația de căsătorie, consanguinitate și rudenie, între membrii grupului existând sentimente, aspirații și valori comune. Familia este un grup primar în care predomină relațiile directe, informale.

Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi și obligații, reglementat prin norme legale. Aceste norme legale stabilesc modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternității, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii etc. Juridic, familia este un grup formal, reglementat prin legi și alte acte normative.

Atât perspectiva sociologică cât și cea juridică se completează reciproc. Astfel, familia apare ca un ansamblu de relații sociale reglementat prin norme juridice sau prin norme sociale.

Principalele funcții ale familiei sunt:

Funcția biologică și sanitară, prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale membrilor cuplului și procrearea copiilor; de asemenea, această funcție ajută la asigurarea necesităților igienico-sanitare ale copiilor și dezvoltarea biologică normală a membrilor familiei.

Funcția economică, care constă în organizarea gospodăriei și acumularea de resurse necesare funcționarii menajului pe baza unui buget comun. Este foarte important modul în care se realizează gestionarea bugetului comun, mai ales că există tendința de independență financiară a celor doi membri ai cuplului. Administrarea bugetului comun în cadrul familiei rămâne o trăsătură definitorie.

Funcția de solidaritate familială, care se referă la sentimentele de dragoste, respect și sprijin reciproc care se acordă între membrii familiei.

Funcția pedagogico-educativă și morală prin care se asigură socializarea copiilor: familia este una dintre principalele instituții socializatoare ale societății. În cadrul familiei, copilul învață normele sociale, valorile sociale și devine capabil de relaționare socială. Familia este responsabilă pentru socializarea de bază sau primară, întrucât există și alte instituții precum școala, instituții culturale, mass-media care îndeplinesc funcții de socializare.

În mod normal, familia trebuie să îndeplinească toate funcțiile care îi sunt proprii. Disfuncțiile din cadrul familiei, indiferent de nivelul la care se produc, au consecinte asupra membrilor cuplului, asupra copiilor, dar și asupra relațiilor familiei cu ceilalți.

Realitatea zilelor noastre ne arată schimbări semnificative în ceea ce privește funcționalitatea familiei și îndeplinirea rolurilor maritale dar și parentale.

Astfel, schimbările sunt atât de natura relațiilor maritale cât și în ceea ce privește relațiile dintre părinți și copii sau cu alte rude din familia extinsă. În prezent foarte multe familii nu sunt constituite legal, deși funcționează după aceleași principii. Concubinajul sau uniunea liberă reprezintă un procentaj însemnat din totalul familiilor. Nașterea copiilor determină pentru un mic procent dintre aceste uniuni, legalizarea relației.

Funcționalitatea familiei este determinată de anumite priorități, astfel încât sunt familiii care îndeplinesc funcția economică, dar celelalte trei funcții sunt îndeplinite la un nivel nesatisfăcător. De cele mai multe ori, consecințele neîndeplinirii uneia sau a mai multor funcții se răsfrâng asupra copiilor, determinând: inadaptare, delincvență juvenilă, depresii, fuga de acasă, maternitate la vârste foarte fragede, suicid.

Pornind de la funcțiile proprii ale familiei, se pot identifica situațiile de familii disfuncționale care afectează dezvoltarea adolescenților și care determină anumite comportamente specifice:

familii care nu-și îndeplinesc corespunzător niciunul dintre roluri: familii dezorganizate, familii monoparentale cu grave disfuncționalități, cu igienă precară, în care se consumă foarte mult alcool; aceste familii ajung de multe ori să-și abandoneze copiii sau să le fie luați copiii și decăzuți din drepturile părintești. Adolescenții crescuți în astfel de familii pot dezvolta doua tipuri de comportamente total opuse: fie adoptă comportamentul părinților, fie se detașează de familia de origine, dorind să-și depălească condiția.

familii care îndeplinesc funcția biologică și funcția economică, dar care nu asigură îndeplinirea funcției de solidaritate și funcția pedagogic-educativă și morală. Aceste familii sunt de obicei foarte înstărite, soții fiind foarte ocupați și lipsesc din viața copiilor din toate punctele de vedere. Acești părinți consideră că doar aspectul material al vieții contează, banii putând asigura totul, inclusiv afecțiune. Adolescenții care trăiesc în aceste familii sunt foarte vulnerabili. Lipsa afecțiunii parentale, a îndrumării din partea părinților, acești tineri aleg să facă parte din anumite grupuri care nu au întotdeauna o influență pozitivă. ”Copiii de bani gata” ajung să facă și ei victime, fie la volanul mașinilor scumpe primite cadou la vârsta majoratului, fie comit crime pasionale, fie sunt ei înșiși victime ale drogurilor și alcoolului.

familii care îndeplinesc toate funcțiile doar la nivel formal, dar care sunt caracterizate de violență, neînțelegeri. Adolescenții interiorizează aceste probleme și de cele mai multe ori ajung să facă depresii. În anumite situații adolescenții sunt cei care fac alianță cu unul din părinți și ajung să propună soluții pentru remedierea problemelor, poate chiar divorțul.

Pentru o funcționare optimă a familiei se recomandă un echilibru între cele 4 funcții care să asigure armonie și dezvoltarea unor relații frumoase, de susținere și sprijin, de dragoste și bunăstare între toți membrii familiei. Copiii crescuți într-un mediu echilibrat vor ajunge să aibă aceeași atitudine față de viață, familie, societate. Acordarea unei importanțe foarte mari uneia dintre funcții în detrimental alteia, determină dezechilibre care au consecințe asupra tuturor.

Efectele instituționalizării

Aspecte generale privind instituționalizarea

Ocrotirea copiilor aflați în situații limită sau a copiilor cu nevoi speciale în rezidențe a reprezentat mult timp, și mai reprezintă încă o caracteristică a sistemului de protecție oferit copilului.

Deși denumite instituții de ocrotire, centrele de plasament înseamnă în primul rând separarea de familie. Această formă de ocrotire este însoțită de anumite efecte asupra dezvoltării copiilor, efecte ce imprimă vieții de mai târziu neîncredere, neadaptare și … multă tristețe.

Anii petrecuți într-un centru de plasament nu pot fi uitați prea ușor, poate și datorită faptului că de multe ori este imposibil – instituționalizarea determină întârzieri în dezvoltare, traume fizice și psihice.

Prin separarea de familia lor, copiii nu pot să-și formeze și să mențină atașamente durabile. Instituționalizarea presupune parcurgerea mai multor etape, astfel încât există, din păcate prea multe cazuri, în care copiii sunt transferați de la o instituție la alta în funcție de vârstă sau alte circumstanțe (leagăn, casa de copii preșcolari, casa de copii școlari).

Familia oferă, prin atașamentul copilului de o persoană sigură și constantă, stabilitate și încredere, copilul devenind sigur de propria valoare, creându-se fundamentul omului matur, care va trebui să preia răspunderea pentru propria viață.

Hrana, adăpostul, curățenia, oricât ar fi de bune, s-a demonstrat că nu sunt suficiente pentru o dezvoltare normală a unui copil. Orice copil are nevoie de o persoană de care să se poată atașa, persoană care trebuie să corespundă nevoilor sale.

Instituția oferă o îngrijire corespunzătoare din punct de vedere teoretic: hrană, adăpost, îmbrăcăminte/rechizite, educație, îngrijire medicală. Cu toate acestea, copilul nu se poate dezvolta armonios dacă nu este înconjurat de dragoste, dacă nu are asigurată stabilitatea sentimentelor și reciprocitatea lor. Prin instituționalizare, copiii pierd legătura cu persoane semnificative din viața lor – mama, tata, frații și surorile, persoane de care se simt atașați și care le oferă securitate afectivă. În cazul instituționalizării, personalul de îngrijire și cel educativ lucrează de obicei în ture, pleacă în concedii, astfel încât nu poate să înlocuiască persoanele semnificative din familie.

Este vital ca un copil să poată dezvolta relații strânse de atașament. Nu este suficient ca un adult și un copil să fie împreună, ci este absolut necesar ca adultul să-și arate în mod clar sentimentele sale pozitive față de copil. În timp, copilul va răspunde la aceste sentimente în mod similar.

Instituționalizare versus deficiență

Nașterea unui copil cu deficiențe reprezintă una din cauzele abandonului. Deficiențele fizice ale unui copil nou-născut determină respingerea lui de către proprii părinți care ajung în situația de a-și nega statutul de părinte, refuzând ocrotirea acestuia. Ce se întâmplă în sufletul acestor părinți nu cred că știu decât cei care au experimentat asemenea trări? Desigur că nu poate fi acceptat comportamentul acestor părinți, dar aici intervine rolul specialiștilor care pot sprijini familiile să depășească situația de criză determinată de deficiențele copilului.

Sistemul de protecție a copiilor cu nevoi speciale are ca orientare instituționalizarea acestora, ocrotirea rezidențială fiind preferată chiar de către familiile acestor copii.

Analiza corelației între deficiențe și instituționalizare relevă o reciprocitate a determinării uneia de către cealaltă; astfel, instituționalizarea poate fi determinată de deficiențele unui copil (așa cum a fost prezentată situația anterioară), dar există și cazuri de deficiențe determinate de instituționalizarea prelungită. De ce se întâmplă acest lucru? Poate că deficiențele copiilor sperie familiile și părinții se simt neputincioși în fața unei asemenea provocări, poate că un copil cu nevoi speciale necesită resurse financiare de care familia nu dispune. Pe de altă parte, ocrotirea în mediu rezidențială, pare să aibă efecte negative asupra copiilor prin însuși modul de organizare, prin lipsa d comunicare autentică dintre personal și copii, prin lipsa stimei dezvoltată copiilor internați și prin nesatisfacerea nevoilor fundamentale ca: afectivitate, comunicare, relaționare complexă.

Cu toate acestea nu trebuie extrapolată această idee, întrucât noile orientări ale protecției copiilor vizează sprijinirea familiilor în vederea reintegrării familiale, a menținerii copiilor în familial de origine și promovarea alternetivelor la instituționalizare.

Ocrotirea rezidențială a copiilor cu deficiențe este justificabilă în cazurile grave, care necesită supraveghere medicală permanentă, dar familiile trebuie încurajate să păstreze legătura cu copiii.

Instituțiile rezidențiale sunt o realitate incontestabilă a sistemului de protecție a copiilor cu nevoi speciale și nu se poate vorbi despre dezinstituționalizare în condițiile în care fondurile destinate programelor alterntive sunt încă insuficiente și limitate. Până la o modificare de amploare, cea mai bună strategie o reprezintă ameliorarea modalităților de utilizare a resurselor existente (fie umane, fie material-financiare).

Pentru înregistrarea unei evoluții a sistemului de protecție a copilului cu nevoi speciale, în ceea ce privește ocrotirea rezidențială, sunt indicate următoarele direcții de orientare:

scăderea numărului de instituții rezidențiale șia numărului de copii asistați în acestea, în paralel cu sporirea numărului de copii aflați în plasament familial;

modificarea caracteristicilor populației de copii îngrijiți;

reducerea dimensiunilor instituțiilor de ocrotire; orientare spre module de tip familial;

dezvoltarea unei perspective ecologice; se încearcă maxima implicare a familiei în îngrijirea copilului, crescând proporția instituționalizării de scurtă durată în defavoarea celei pe termen lung;

diversificarea modalităților de îngrijire rezidențială;

profesionalizare.

Simptome ale sindromului instituționalizării

Instituționalizarea, împreună cu toate aspectele care o caracterizează, poate fi privită ca o “boală socială”. În instituție, copilul lipsit de posibilitatea de a se atașa de un adult într-un mod stabil, continuu, sigur și pozitiv, riscă să fie sărăcit de anumite aspecte în dezvoltarea sa ulterioară. Fiecare copil este unic și așa trebuie să fie tratat – ca o persoană distinctă, diferită de ceilalți. Instituționalizarea presupune însă o uniformizare a abordărilor practice, educaționale sau medicale ale tuturor copiilor. Astfel, ca o consecință a instituționalizării, copiii manifestă anumite simptome specifice:

Există o primă fază de protest și neacceptare, în care copiii plâng, țipă, se manifestă violent, pentru ca apoi, plânsul și mișcările să se diminueze, copilul devenind inactiv.

În această a doua fază , copilul exprimă sentimente negative, pentru a se proteja de alte eventuale lovituri emoționale (aceasta este faza în care copilul începe să judece atitudinea părinților, învinovățindu-i – în cazul în care au fost instituționalizați la cererea părinților). Treptat, copiii tind să se închidă în sine, încep să se balanseze, să se lovească (nu de puține ori am întâlnit copii care se leagănă, lovindu-se cu capul sau mânuțele de gratiile pătuțului în care stăteau). De asemenea, pot prezenta tulburări de apetit și de somn, enurezie, tulburări de raționament.

Ultima fază este cea de acceptare a propriei situații, copiii adoptând involuntar comportamentul standard al copiilor din instituții. O perioadă mai mare de instituționalizare imprimă unui copil anumite valori, astfel încât acesta consideră ca adevarat și real modul de viață din instituție, fără a-și dori altceva.

Oricât de deranjante sunt aceste comportamente pentru adulți, ele constituie apeluri de ajutor ale acestor copii, cererile acestora ca cineva să le poarte de grijă.

Consecințele instituționalizării

Inexistența familiei și separarea de aceasta împiedică satisfacerea trebuințelor de securitate materială și spiritual afectivă ale copilului. Astfel, instituționalizarea determină:

Lipsa încrederii, interiorizare (în general, copiii din instituțiile de ocrotire cresc cu handicapul vieții de “abandonat” – acești copii sunt privați de încrederea pe care o dă o viață de familie obișnuită, alături de mama și tata; de asemenea este dificilă comunicarea cu acești copii, ei interiorizând toate problemele, dar necunoscând modul de exprimare)

Minimalizarea valorii personale

Agresivitate, hiperactivitate, comportament dificil

Afecțiune nediscriminată (neavând o persoană de referință, fiecare adult constituie, pentru copilul din instituție, o potențială sursă de afectivitate; astfel se explică de ce copiii din instituții manifestă afectivitate față de persoane necunoscute, îi mângâie, spun foarte ușor “te iubesc”)

Lipsa cunoașterii de sine (unii copii par să fie inconștienți de propriile corpuri – ei pot mânca până li se face rău, pot să nu reacționeze la durere, să nu conștientizeze diferitele valori ale temperaturii, pot suferi de enurezis)

Întârziere în dezvoltare (nivel scăzut al limbajului, al performanțelor intelectuale; și din punct de vedere fizic copiii prezintă întârziere – staturo-ponderal sunt mai slab dezvoltați decât copiii din familii)

Dezvoltarea unor complexe de inferioritate (statutul de “copil din casa de copii” naște asemenea sentimente; de multe ori copiii nu primesc referințe despre originea și istoria lor decât în mod negativ – “seamănă cu tat-su”, “la ce te puteai aștepta de la el/ea”,etc)

Dificultăți în relaționarea cu ceilalți copii (relațiile dintre copii sunt caracterizate de “legea junglei” – cine e mai puternic, reușește)

Uniformizarea comportamentelor (de multe ori, în instituțiile de ocrotire, copiii nu au comportamente diferențiate în funcție de sex și vârstă, ci adoptă un comportament standardizat – ex: fetele adopăa atitudini masculine)

Diminuarea capacității de adaptare (un copil instituționalizat nu are acces la informația privind resursele din mediul înconjurător, în aceeași măsură ca un copil din familie; de asemenea, un copil din instituție nu are reprezentarea valorilor materiale a multora din bunurile pe care le folosește, putând deveni o potențială victimă a înșelăciunii)

Inițierea unor sentimente negative (copilul plasat în instituții, mai ales atunci când nu a primit nici o explicație reritoare la situația sa, poate să dezvolte sentimentul că nu a fost nici dorit, nici iubit)

Conform studiilor de specialitate, dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați trebuie înțeleasă ca efect al mediului nestimulativ, în special la lipsa oportunităților interacțiunii spontane și afectuoase cu adulții.

Deși mulți părinți optează pentru instituționalizarea copilului din cauza sărăciei, nivelul îngrijirii fizice în majoritatea instituțiilor este în jurul standardelor minime acceptabile. Problemele privind îngrijirea fizică se înregistrează pe mai multe direcții:

asigurarea hranei – calitatea alimentelor, starea precară de depozitare și preparare, echipament depășit etc;

insuficiența, starea deficitară sau neadecavtă a echipamentului (lenjerii de pat, încălțăminte, îmbrăcăminte);

clădiri improprii – absența sau funcționarea defectuoasă a instalațiilor de apă curentă, canalizare și încălzire, în special pentru instituțiile din mediul rural;

absența, însuficiența, deteriorarea sau, dimpotrivă, grija excesivă pentru păstrarea jucăriilor și a altor materiale pentru stimularea dezvoltării copilului;

absența sau insuficiența personalului calificat (în special în mediul rural).

Efectele instituționalizării asupra fiecărui copil pot varia în funcție de:

modul în care adulții au reacționat față de copil

vârsta la care a fost instituționalizat copilul

păstrarea sau nu a legăturii dintre copil și familia de origine

mediul înconjurător

propria personalitate a copilului.

Acești itemi includ aspecte legate de perioada instituționalizării, legătura cu familia naturală în această perioadă, vârsta copilului în momentul internării în instituție și proveniența acestuia (daca copilul vine din familie sau dacă a fost abandonat încă de la naștere).

De aceea, copii diferiți vor răspunde în mod diferit, fiecare copil având necesități proprii, diferite de ale celorlalți.

În funcție de toate aspectele prezentate, se poate încerca evitarea problemelor determinate de instituționalizare, precum și remedierea lor.

Pentru încurajarea atașamentului și inițierea unor interacțiuni pozitive, vor fi prezentate în continuare câteva sugestii privind comportamentul față de un astfel de copil:

vorbindu-i despre toate activitățile în care este implicat

făcând gesturi pline de afecțiune: îmbrățișări, sărutări, apropiere fizică

jucând diferite jocuri împreună cu copilul

citindu-i copilului

mergând la cumpărături împreună cu copilul pentru a cumpăra haine și jucării pentru acesta

oferind sprijinul atunci când copilul solicită acest lucru

vorbind copilului despre trecutul lui

învățându-l pe copil despre familia lui și prin intermediul fotografiilor

ajutând copilul să înțeleagă glumele de familie sau proverbele

însoțind copilul la medic

împărtașind emoțiile copilului, legate de realizările și succesele sale

ajutând copilul să facă față sentimentelor de mânie și frustrare

răsplătindu-l pentru fiecare realizare, lăudând orice progres

făcând reguli simple și directe pe care copilul să le înțeleagă.

Efectele emigrației

Emigrația în sine, ca fenomen, este definitorie pentru dinamica populației în general. Un loc de muncă, condiții de viață mai bune, dorința de a-ți fi respectate drepturile – sunt doar câteva din motivele pentru care indivizii aleg să părăsească localitatea/ țara natală și să-și caute împliniri pe meleaguri străine, printre străini. Emigrația este determinată dar și produce anumite schimbări de ordin social și economic, cu implicații la nivel inter și intrafamilial.

Intrarea în uniunea europeană a României, libera circulație între țările membre UE posibilă ”doar cu buletinul” a determinat creșterea mobilității populației române în ideea de a accesa și alte resurse pentru a avea o viață mai bună. Ceea ce caracterizează societatea românească, este emigrația din motive economice a indivizilor și nu a familiilor. Lipsa locurilor de muncă, salarizarea necorespunzătoare, lipsa unor condiții de muncă decente sunt cauzele care au condus la amploarea acestui fenomen. În cele mai multe familii, eforturile de a depăși problemele financiare nu au condus la rezolvarea situației și s-a identificat ca posibilă șansă plecarea unuia dintre soți/parteneri pentru a munci în străinătate, pe salarii mult mai mari decât în țară, dar de foarte multe ori în domenii sub nivelul de pregătire. Foarte multe familii cu probleme financiare, au ajuns să se confrunte după plecarea unuia dintre părinți sau a ambilor, cu noi probleme din cauza separării. La nivel național sunt mii de copii care au fost lăsați în grija altor rude, iar părinții au plecat să lucreze în străinătate. Mirajul rezolvării problemelor familiale a cuprins mult prea multe familii, care din păcate nu au reușit să depășească condiția inițială dar fie au ajuns să se destrame fie se confruntă cu probleme de altă natură.

Căutarea unui trai mai bun îndeamnă deseori individul spre acțiuni mai mult sau mai puțin conforme principiilor lui; dacă în țară individul nu acceptă să presteze anumite servicii din cauză că sunt umilitoare sau sub nivelul de pregătire, în străinătate nu are astfel de pretenții, acesta fiind doar unul dintre aspectele care confirmă faptul că natura umană este foarte schimbătoare, uitând chiar și cele mai de valoare principii.

Plecarea la muncă în străinătate aduce cu sine și multe promisiuni – menținerea legăturii prin telefon zilnic sau săptămânal se transformă de multe ori și devine lunară, venirea în țară cu ocazia sărbătorilor se rărește și membrii familiei ajung să se vadă o dată pe an sau poate chiar mai rar, se răresc și trimiterile de bani către familia rămasă în țară și în unele familii intervine separarea definitivă, când cel plecat anunță că-și reface viața în țara adoptivă. Acest scenariu nu este geenral valabil, dar frânturi din el se potrivesc multor familii, consecințele fiind din cele mai grave.

– Evoluția cuplului parental. Plecarea unuia dintre părinți, îndeosebi a mamei, conduce la o răcire a relației dintre cei doi parteneri și de multe ori se ajunge la divorț, copilul ajungând să fie încredințat unuia dintre părinți. Pentru unele mame, plecarea în străinătate nu este numai o modalitate de sporire a câștigului, ci și soluționarea unei vieți de cuplu conflictuale. În această situație, copilul nu numai că este privat de afectivitatea maternă, dar este expus și la riscul unor abuzuri din partea tatălui, al cărui comportament inadecvat a determinat plecarea mamei. Uneori plecarea temporară a mamei în străinătate, se transformă într-o abandonare definitivă a familiei și a copiilor rămași în țară.

– Diminuarea capacității de control, de supraveghere a copilului/copiilor. Acest lucru depinde de contextul familial, de membrii familiei extinse, în grija cărora rămâne copilul. Lipsa controlului asupra copilului este vizibilă în planul rezultatelor școlare sau adoptării de comportamente deviante. Lipsa afectivității parentale este în măsură să producă efecte de natură psihologică, sau comportamentală asupra copiilor.

– Sporirea divorțialității în rândul cuplurilor din care unul este plecat în străinătate. Deși în principiu căsătoria se încheie pe viață, în cadrul acestor cupluri de multe ori există motive temeinice care schimbă raporturile dintre soți și căsătoria nu mai poate continua, într-un procent mai mare decât în cazul cuplurilor care locuiesc împreună. Relația care continuă să existe în continuare între cei doi parteneri când unul dintre soți este plecat depinde de mai mulți factori: dacă există sau nu copii, de investițiile făcute în căsnicie, din ce motiv a plecat soțul sau soția, de densitatea rețelei de rude și de prietenii celor doi soți. De obicei când se ajunge la divorț, copiii rămân la mamă, costurile materiale fiind mai mari pentru aceasta, în timp ce costurile psihologice devin mai mari pentru tată (cei care au un simț moral ridicat).

– Efecte determinate de privarea de afectivitate parentală. Traumele emoționale se manifestă diferit de la un copil la altul, în funcție de vârstă și personalitatea fiecăruia. Astfel, unii plâng, alții se îmbolnăvesc, iar alții caută suport afectiv la alte persoane. De regulă, cei la care e numai tatăl plecat suferă mai puțin, pentru că gasesc în mama, suportul căutat. Probleme mai mari apar atunci când sunt plecați ambii părinți și deși ei se străduiesc să nu le lipsească nimic, cumpărându-le chiar și obiecte ostentative în raport cu nevoile lor reale, nimic nu pare să înlocuiască dragostea și prezența părinților.

– Efectele psihologice in legatura cu identificarea de rol de sex si formarea unor atitudini fata de familie si munca isi pun deasemenea amprenta asupra copilului. Daca numai tatal e plecat, apare fenomenul de supraprotectie materna la copilul ramas cu mama. In afara de sugari si copii mici care inca nu constientizeaza ce se intampla, pentru copii separarea este perceputa ca pe un fenomen extrem de neplacut: sunt ingrijorati ca nu stiu ce se va intampla cu ei daca isi vor mai vedea parintii, isi fac probleme cum se vor purta cu ei bunicii sau rudele cu care vor trebui sa stea, daca trebuie sa schimbe scoala si locuinta, etc. Unii isi asuma vina plecarii parintilor, altii ii invinovatesc pe parinti: pe tata care pleaca, pe mama care l-a facut sa-si paraseasca familia. Pentru copiii din familia in care exista diferite forme de violenta, plecarea tatalui reprezinta o eliberare. De multe ori din exterior este vazuta despartirea ca o eliberare dar in sufletul copiilor ramane ca o amaraciune pentru tot restul vietii.

– Efecte asupra implicarii copiilor in activitatile scolare: scaderea preocuparilor pentru scoala si inexistenta unei pregatiri extrascolare. Aceste efecte sunt consecinte indirecte ale plecarii parintilor in strainatate, aparute din cauza lipsei de supraveghere din partea familiei si pe fondul privarii de afectivitate parentala. De obicei copiii raman in grija bunicilor, care fiind batrani nu au capacitatea de a-i supraveghea, de a exercita un control asupra lor, dar nici competenta de a-i sprijini in activitatile scolare.

In general plecarea parintilor in strainatate este asociata cu un impact negativ asupra rezultatelor scolare, educatie si implicare parentala scazuta, comunicare insuficienta, pot actiona negativ asupra performantelor scolare. Daca plecarea unuia dintre parinti nu are efect substantial asupra rezultatelor scolare, absenta ambilor parinti din gospodarie datorita faptului ca amandoi au emigrat, constituie o situatie de risc ceva mai ridicata de a afecta performantele scolare ale copilului.

– Absenta unui model parental care sa orienteze copilul asupra valorilor si conceptiei despre viata. Aceasta consecinta este in stransa legatura cu varsta pe care o au copiii la plecarea parintilor. Rolul parintilor este preluat de bunici si de rudele apropiate, dar acesta poate fi indeplinit in situatia in care acestia nu au varsta inaintata.

– Dificultati in cresterea copiilor: Desi nu sunt recunoscute la prima vedere de bunici, dificultatile exista si variaza in functie de mai multi factori: varsta bunicilor; prezenta altor adulti in gospodarie; gradul de afinitate intre bunici si copii. Comunicarea intre parintii aflati la munca in strainatate se face telefonic, cei mai bine platiti reusind sa comunice mai des. Sunt situatii in care calculele de acasa nu se adeveresc cu situatia de acolo, si-atunci castigurile mici sau perioadele fara castig ingreuneaza comunicarea cu familia, fie ea macar telefonica, si atunci copiii sufera si mai tare, unii refuza sa mai mearga la scoala, sunt mai greu de stapanit.

Ceea ce-i dureros, e faptul ca posibilele solutii la problemele copiilor cu parintii plecati la munca in strainatate, sunt localizate difuz la nivelul institutiilor statului.

– Aparitia unor abuzuri sau comportamente deviante. Cele mai multe comportamente deviante se intalnesc la copiii a caror mama este plecata. Unii hoinaresc pe strazi fara nici un Dumnezeu, altii adopta comportamente inadecvate varstei, cum sunt: lipsesc noaptea de acasa, comit fapte care intra in conflict cu legea. Toate aceste comportamente isi pun amprenta asupra personalitatii copilului sau adolescentului, afectandu-i relatiile cu familia si rezultatele scolare. De multe ori absenta parintilor ii expune pe copii la abuzuri din partea adultilor in grija carora sunt lasati. Unii sunt folositi la munca in gospodarie, la ingrijirea copiilor familiei la care stau. Unele fete la 14 -15 ani ajung sa se prostituieze.

– Probleme ivite in incercarea de reintregire a familiei. Pentru o analiza completa a fenomenului migratiei ar trebui adaugate problemele ridicate de copiii romani nascuti pe teritoriul altor state (in cazul cand ambii parinti sunt plecati sau dintr-un parinte roman si altul de alta natinalitate). Apoi sunt copiii nascuti pe teritoriul Romaniei si dusi de parinti in afara pentru reintregirea familiei, sau copii minori care migreaza independent, pentru care sunt reglementari stricte. Aducerea copiilor alaturi de parinti este o problema, pentru ca in prima faza parintii locuiesc intr-o camera, muncesc amandoi pentru a putea castiga suficient. Romanii care reusesc sa aiba o oarecare stabilitate (locuinta, venit stabil) si reusesc sa-i aduca pe copii, recurg adesea si la aducerea unei bunici din tara pentru a-i ingriji, astfel ca mama sa poata lucra in continuare. Bunicile stau cateva luni sau isi prelungesc sederea in situatia in care isi gasesc cate ceva de lucru, reusind sa scada costurile sederii lor pentru familie. Copiii nascuti in strainatate sau adusi acolo la varste mici au putine sanse sa invete corect.

Doi din trei copiii ai caror parinti lucreaza in strainatate resimt acut lipsa dragostei acestora. Psihologii si sociologii spun ca acesti copii dezvolta personalitati dizarmonice, si in consecinta, ajunsi la maturitate sa formeze o generatie de adulti cu probleme de integrare sociala. Multi dintre copii au tulburari de somn, devin agresivi, nu au incredere in ei, din cauza lipsei modelului parental. Cei din ciclul primar incep sa minta, sa frecventeze grupuri stradale, pentru ca nu pot comunica bine cu ceilalti membri ai familiei, incep sa fie agresivi si labili emotional, iar cei din gimnaziu, pe langa agresivitatea verbala, manifesta si agresivitate fizica, din cauza frustrarilor, a anxietatii si marginalizarii care incep sa se manifeste, chiulesc de la scoala, sau chiar o abandoneaza.

Această generație de copii lipsiți de iubirea părinților poate deveni una de adulți problemă. Agresivitatea multor copii din această generație, refuzul lor de a accepta că au probleme, durerea cauzată de lipsa părinților, îi transformă la maturitate într-o generație de adulți neintegrați social. Copilul crescut fără părinți, sau numai cu unul dintre ei, ca adult nu va înțelege sensul căsătoriei, nu va avea încredere în instituția căsătoriei și în general în oameni. Adulții care au fost în preadolescență „singuri acasă”, vor dori în general meserii care să le aducă bani rapid: fotbalist, fotomodel, cântăreț, dansatoare, etc. Cei abandonați de mici își doresc meserii prin care să împartă dreptatea, cum ar fi cea de polițist. În general, cei plecați la muncă nu știu să aleagă cele mai bune soluții pentru copiii lor rămași în țară, pentru că nu-i mai cunosc cu adevărat, nu știu ce potențial au, nu mai au informațiile necesare despre tot ce se întâmplă în țară, nu au cunoțtință despre existența consultanților, a organizațiilor neguvernamentale de la care ar putea primi sfaturi.

Un alt fenomen ingrijorator e faptul ca multi tineri plecati sa stranga bani pentru a-si cumpara o casa si a-si asigura un trai mai bun se intorc acasa cu grave afectiuni psihice. Singuratatea, lipsa familiei si volumul mare de munca (uneori au si cate doua joburi pentru a castiga mai mult), sunt doar cateva din cauzele care-i afecteaza pe tineri.

Banii au fost întotdeauna un motor, fie la nivel individual, fie la nivel familial sau comunitar. Aspectele economice, mai ales din perspectiva lipsurilor financiare, au condiționat întotdeauna dinamica familială, acordându-se importanță mai mare condițiilor de viață mai bune decât altor aspecte care pot conduce la o viață mai liniștită. Se consideră că a avea ce să pui pe masă copilului reprezintă o prioritate față de timpul pe care-l petreci alături de acesta. Odată cu vârsta, părinții conștientizează că nu au petrecut suficient timp cu copiii și încearcă de cele mai multe ori să compenseze această lipsă prin timpul pe care-l petrec cu nepoții, aceasta în cazurile fericite.

Lipsa părintelui de lângă copil, indiferent de cauza care o determină, își lasă amprenta asupra dezvoltării copilului. Fie că vorbim de un timp limitat, precum cel petrecut la serviciu, fie că vorbim de un timp mai îndelungat, atunci când părintele lucrează în altă țară, copiii sunt cei care duc pe umerii lor povara acestei despărțiri.

Perioada adolescenței este cea mai critică din această perspectivă deoarece instabilitatea emoțională care o caracterizează este potențată de capacitatea fizică și psihică crescută. Dacă un copil de vârstă mică poate avea anumite gânduri și idei distructive sau chiar auto-distructive, nu le poate duce la îndeplinire din cauza lipsei puterii fizice, a condițiilor externe care-l pot împiedica mai ușor, de exemplu simplul fapt că nu merge în exteriorul casei nesupravegheat, un adolescent, care este mult mai independent, poate realiza mult mai ușor fapte necorespunzătoare.

Efectele lipsei părinților se manifestă în special atunci când se întrepătrund mai mulți factori determinanți. Lipsa părinților asociată cu un mediu familial dizarmonic, dezorganizat, conduce la instalarea rapidă a unor mecanisme de apărare, care se manifestă în mod diferit de la un adolescent la altul.

Cele mai frecvente efecte, care pot fi considerate probleme în sine ale adolescenței, sunt:

neîncredere în sine

stima de sine scăzută

depresie

dependență de anumite substanțe (droguri, alcool, etc.)

sexualitate accentuată

bulimie/anorexie

agresivitate, violență

tendință de suicid

Aceste efecte nu se vor manifesta dacă în viața tinerilor există anumiți factori de stabilitate. Astfel, lipsa prezenței parentale nu determină efecte grave în condițiile în care copiii sunt îngrijiți corespunzător în această perioadă, sunt lăsați în grija unor persoane responsabile și care au o relație bună cu copiii, legătura cu copiii este menținută permanent, părinții se întorc în țară destul de des sau își iau copiii în vacanță în țara în care lucrează, și poate cel mai important aspect, copiii sunt priviți ca niște parteneri cu drepturi egale atunci când sunt luate anumite decizii, inclusiv aceea de a prelungi perioada de despărțire sau nu.

Cercetare

Studiile de caz alese reflectă cele mai frecvente situații de privare a prezenței parentale. Adolescenților care au participat la această cercetare și cu care s-au susținut interviurile, li s-au aplicat și testele familiei și arborelui, cercetarea cuprinzând și interpretarea acestora.

FIȘĂ DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ

NUME ȘI PRENUME: L.P. – tânăr aflat în grija fratelui mai mare ca urmare a plecării ambilor părinți în străinătate

VARSTA: 17 ANI

INSTRUMENTE PSIHODIAGNOSTICE FOLOSITE:

Testul arborelui;

Testul familiei;

Interviu;

Observația.

FUNCTII PSIHICE:

Aspect general: igienă deficitară; poartă haine inadecvate gradului de dezvoltare

Nivelul dezvoltării psiho-motricitatii: buna orientare spațio-temporală.

Dezvoltarea senzorial perceptiva: combină modalitatea auditivă cu cea vizuală în receptarea informațiilor.

Gândirea – stadiul operational. Inteligenta de nivel mediu-buna.

Memoria : mecanică. Memorează cu ușurință informațiile.

Atenția: atenție distributivă.

Limbajul și comunicarea – vocabular adecvat vârstei.

Motivatie – extrinseca. Dezinteres pentru efectuarea sarcinilor școlare.

Temperament: extrovertit. Participă activ la activități, exprimându-și opiniile personale.

Vointa – lipsa voinței în ceea ce privește activitatea școlară.

Atitudini – manifestă respect, bine integrat în grupul de apartenență.

Aptitudini – înclinații către domeniul informatics..

Nivelul maturizării psiho-sociale: relaționare bună.

DEZVOLTAREA AFECTIVITĂȚII:

Însușiri ale personalității din comportamentul observabil/metoda observației: manifestă îndrăzneală, tendința de a nu ține cont de limitele impuse; tendința de dominare în relația cu fratele mai mare.

Integrarea socio-afectivă a tânărului: Puternic atașat de mamă, subminează autoritatea paternă și a fratelui mai mare. Tendința de lider în cadrul grupului de apartenență. Din cauza nerespectarii regulilor impuse, în mediul școlar este adesea respins de către colegi.

b#%l!^+a?

PROFIL PSIHOLOGIC (Testul FAMILIE; Testul ARBORELUI)

Dorința de caldură afectivă din partea familiei;

Nevoia de afecțiune din partea mamei;

– Agresivitate îndreptată către tată;

Îi place să vorbească, să atragă atenția, să se facă remarcat;

Îndemanatic, descurcăret;

Neagă dorințele nesatisfăcute;

Dependent de anturaj, se opune acestuia printr-o agresivitate susținută.

FIȘĂ DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ

NUME ȘI PRENUME: T.V. – tânăr din centru de plasament, infectat cu HIV (acesta este și motivul pentru care a fost abandonat de părinți în spital, la vârsta de 1 an)

VARSTA: 18 ANI

INSTRUMENTE PSIHODIAGNOSTICE:

– Test Familia

– Test Arbore

Test Familia

– inhibitia expresiei vitale, repliere;

– pulsiuni slabe, blandete, timiditate sau inhibitia instinctelor;

– lipsa expansiunii, inhibitia tendintelor;

– instincte primordiale, conservarea vietii;

– se supune principiului placerii;

– isi limiteaza activitatea la ceea ce ii este aproape si exigentelor personale;

– recul in fata riscului si a obstacolului;

– frica de initiativa;

– ambivalenta, conflict, compulsivitate, nesiguranta;

– agresivitate îndreptată către mamă;

– face eforturi pentru a-si echilibra afectivitatea fragila;

– valorizeaza contactele relationale;

– lipsa de control;

– dorinta de a ramane copil;

– persoana sociabila.

Test Arbore

– In planul eului social si profesional se observa orientarea catre trecut, introversie si o buna adaptare la mediu. Dubla dorinta de protectie si independenta in cadrul unui anturaj protector. Compenseaza depresia prin excitatie; instabilitate si cautarea stapanirii de sine; ambitie, dorinta de a se impune celuilalt. Simte dorinta de a actiona asupra altuia, ataca sau se apara; dificultati in contact. Critica agresiva, dar si culpabilitate posibila. Senzatiile sunt importante si preocupante, impiedica activitatea. Simte nevoia de afectiune. Judecata defavorabila asupra propriei persoane. Lipsa de contact cu lumea. Cauta o pozitie solida in mediul sau. Vede realitatea dar nu o gaseste conforma cu dorintele sale si incearca sa i se sustraga prin vis sau joc. Sensibil la ambianta, nu ii rezista. Cauta sa progreseze ameliorand ce se poate ameliora. Fuge de realitatea dezagreabila, o infrumuseteaza sau o transforma. Subiectul este constient de insatisfactiile lui. Viata intelectuala intensa, inteligenta buna, insa pot exista dificultati in exprimare. Dileme de contact. Simte nevoia de miscare si agitatie. Cauta un sprijin. Inteligenta buna, dezvoltare normala.

FIȘĂ DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ

NUME ȘI PRENUME: L.U. – tânăr din centru de plasament, în prezent este angajat și dorește să-și facă dosarul de externare din centru. Crescut în instituție de la câteva luni, păstrează legătura cu familia biologică.

VARSTA: 19 ANI

INSTRUMENTE PSIHODIAGNOSTICE:

Test Familia

Test Arbore

interviu

observația

Test Familia

se supune principiului placerii;

manifesta pulsiuni puternice, indrazneala, violenta, eliberarea instinctelor;

lipsa expansiunii, inhibitia instinctelor;

instincte primordiale, conservarea vietii;

relatie stransa cu trecutul;

manifesta gelozie fata de doi dintre fratii sai (in desen apare doar el si 2 frati care au crescut impreuna la centrul de plasament, iar fratii care au crescut alaturi de părinți au fost eliminati din desen), excluzandu-i din desen “n-am mai avut loc”;

teama de pedeapsa;

devalorizarea mamei si respingerea a doi dintre fratii sai (este convins ca mama este vinovata pentru abandonul sau);

valorizarea tatalui, prin desen extrem de atent;

frica de initiative,obstacol, risc;

fuga de actiune, viitor, celalalt;

insecuritate, dependent, nesigur, cauta confirmarea din partea celorlalti;

tensiune in cadrul familiei;

tulburari de alimentatie;

simte nevoia de securitate.

Test Arbore

– vrea sa fie remarcat, sa conteze pentru ceilalti, dorinta de putere si afirmare, de a comanda;

– dubla dorinta de protectie si independenta in cadrul unui anturaj protector;

– dorinta de a se impune celuilalt;

– cauta siguranta pentru a alina o impresie de abandon si a gasi un cadru stabil; nevoie de tandrete;

– cauta o pozitie solida in mediul sau;

– resimte constrangerea educativa si o accepta; doreste in acelasi timp sa evite sa-si insuseasca partial normele si exigentele anturajului cu scopul de a resimti mai putin presiunea externa;

– opozitie menita sa-si dovedeasca forta;

– probleme de alegere; refuza sa aiba incredere si in acelasi timp are nevoie sa depinda de ceilalti;

– ambivalenta in sentimentul de sine: sa se afirme sau sa treaca neobservat?

– atasament si opozitie agresiva fata de mama care din anumite motive nu este satisfacatoare;

– nesatisfacerea nevoilor afective; probleme pe tema hranirii;

– se simte abandonat si deceptionat;

– inca putin sigur pe propria valoare; isi pune la indoiala inteligenta; b#%l!^+a?

– dorinta de a gasi un acord, un echilibru intre sine si ceilalti, de a fi ca si, de a semana, de a prelua conceptiile anturajului;

– vrea sa-si conserve pulsiunile intr-o maniera infantila; a retine, a pastra, a se apara in cadrul relatiilor fraterne dificile

FISA PSIHOLOGICA

NUME ȘI PRENUME: C. O. – 18 ani, părinți divorțați, relație foarte proastă cu mama, pe tată nu l-a mai văzut de la vârsta de 6 ani. Își dorește foarte mult să se căsătorească pentru a pleca de acasă.

VÂRSTA: 18 ANI

INSTRUMENTE PSIHODIAGNOSTICE:

Test Familia

Test Arbore

Interviu

Observația

Test Familia

expansiune vitala, extraversie;

pulsiuni puternice, indrazneala, violenta, eliberarea instinctelor;

instincte primordiale, conservarea vietii;

relatie stransa cu trecutul;

se supune principiului realitatii;

teama de pedeapsa;

devalorizarea mamei prin prisma despărțirii de tatăl ei;

frica fata de risc, initiative si obstacole;

fuga fata de mediul inconjurator, de actiune, de celalalt si de viitor;

simte nevoia de siguranta fata de tensiunea si instabilitatea pe care o traieste in cadrul familiei;

anxietate si angoasa difuza fata de tata;

slaba incredere in sine;

manifesta timiditate si teama;

lipsa de stabilitate;

dificultate afectiva care o copleseste;

tensiune fata de anturaj;

manifesta tristete.

Test Arbore

– In planul eului social si profesional subiectul este orientat catre trecut, introversie. Dependenta si timiditate putin accentuate. Dubla dorinta de protectie si independenta in cadrul unui anturaj protector. Impresie de abandon si autoacuzare; se simte insuficient; are impresia de non-valoare si de a fi pierdut obiectul iubirii. Simte dorinta de a actiona asupra altuia. Simte nevoia de tandrete si cauta siguranta pentru a alina impresia de abandon si a gasi un cadru stabil. Se lasa impregnate de mediu, ii rezista foarte putin. Refuza sa vada realitatea si sa tina cont de ea. Cauta un sprijin. Simte nevoia de a pastra ceea ce poseda. Ardoare, entuziasm, vrea sa se impuna. Isi cauta siguranta prin contacte variate. Doreste un sprijin solid si cauta contacte pozitive. Sensibil la ambianta, nu ii rezista. Oralitate; cauta senzatiile asiguratoare si gratifiante. Cauta sa progreseze ameliorand ceea ce se poate ameliora. Fuge de realitatea dezagreabila, o infrumuseteaza sau o transforma. Este inca putin sigur pe propria valoare si isi pune la indoiala inteligenta. Este foarte dependent de anturaj, se opune acestuia printr-o agresivitate sustinuta de anxietate. Excitatabilitatea si impulsivitatea sunt greu de controlat.

FISA PSIHOLOGICA

NUME ȘI PRENUME: M. R. – crescută în centru de plasament, nu își cunoaște familia de origine și nici nu dorește să o cunoască

VÂRSTA: 19 ANI

INSTRUMENTE PSIHODIAGNOSTICE FOLOSITE:

Testul arborelui;

Testul familiei;

Interviu;

Observatia.

FUNCTII PSIHICE:

Aspect general: igiena deficitara; dezvoltare normala conform varstei.

Nivelul dezvoltarii psiho-motricitatii: buna orientare spatio-temporala. Dezvoltare somatica corespunzatoare varstei. Schema corporala insusita. Lateralitate dreapta.

Dezvoltarea senzorial perceptiva: predomina modalitatea vizuala si auditiva de receptie a informatiei.

Gandirea- stadiul operational. Inteligenta de nivel mediu-buna.

Memoria : mecanica. Ritm accelerat de insusire a informatiilor.

Atentia: slaba capacitate de concentrare; i se distrage atentia cu usurinta de la realizarea sarcinii..

Nivelul I de cunoastere- Imaginatia- reproductiva.

Limbajul si comunicarea- vocabular adecvat varstei. Dificultati in receptarea anumitor mesaje; solicita lamuriri; comunicativ.

Motivatie- extrinseca. Are nevoie de apreciere si valorizare din partea adultului. Se implica in activitatile specifice varstei; abandoneaza sarcinile cu usurinta daca nu are succes.

Temperament- sangvinic- melancolic.Este sociabil, leaga usor prietenii si este sensibil la nevoile celor din jur. Tinde să fie tensionat, încordat, îngrijorat.

Vointa – vointa instabila, variaza in functie de implicatia adultului.

Atitudini- manifesta opozitie in respectarea regulilor; tendinta de a-si blama colegii.

Aptitudini- inclinatii catre activitati sportive.

Nivelul maturizarii psiho-sociale: relationare buna.

DEZVOLTAREA AFECTIVITĂȚII:

Însușiri ale personalității din comportamentul observabil/metoda observației: manifesta impulsivitate in relatia cu cei din jur. Puternic atasata de personalul centrului de plasament, simte permanent nevoia de atentie si iubire; tematoare in raport cu persoane adulte străine.

Integrarea socio-afectivă a copilului/tanarului: Puternic atasata de personalul centrului de plasament, simte nevoia sprijinului si atentiei acestora. Bine integrat in grupul de apartenenta, leaga usor prietenii. Cu sprijinul adutilor din centru a inregistrat progrese pe plan scolar; simte acut lipsa prezentei parintilor in viata sa si a valorizarii din partea acestora, dar refuza sa-I cunoasca.

PROFIL PSIHOLOGIC (Testul FAMILIE; Testul ARBORELUI)

dependenta si atasament fata de personalul centrului;

lipsa imaginii parentale;

simte nevoia de securitate;

interiorizare a starii de abandn si auto-acuzare; se simte insuficienta; impresie de non valoare;

agresivitate descarcata in mod brutal mai mult in cuvinte decat in actiune;

ii place sa vorbeasca, sa atraga atentia;

indemanatica, descurcareata;

isi fixeaza un scop, accepta o anumita ordine;

critica agresiva dar si culpabilitate posibila;

intoarcere catre trecut si experientele copilariei;

fuge de realitatea dezagreabila, o infrumuseteaza sau o transforma.

FISA PSIHOLOGICA

NUME SI PRENUME: A.A. – abandonată de mamă, crescută de bunici, dar a avut o copilărie foarte grea, ceea ce a determinat-o să sune la protecția copilului pentru a fi luată de acolo. A stat o perioada in asistenta maternala si la 18 ani si-a luat viata in propriile maini. A reluat legătura cu mama de 1 an și-și dorește foarte mult să afle cine este tatăl ei, dar mama nu vrea să-i spună.

VÂRSTA: 18 ANI

Instrumente psihodiagnostice:

Test Familia

Test Arbore

Interviu

Observația

Test Familia

– expansiune vitala, extraversie;

– pulsiuni puternice, indrazneala, violenta, eliberarea instinctelor;

– instincte primordiale, conservarea vietii;

– orientare catre viitor;

– se supune principiului realitatii;

– identificarea prin dorinta cu mama;

– élan spre actiune, celalalt si viitor;

– simte tensiune fata de anturaj;

– manifesta dezinteres si confuzie in perceperea mediului inconjurator;

– personalitate simpla, cu un contact superficial si lipsita de afectivitate fata de anturaj;

– lipsa de ambitie si absenta vointei;

– insecuritate, constrangere, dependenta sau tulburari de ordin psihosomatic;

– simte dorinta de caldura afectiva din partea mamei.

Test Arbore

– In planul eului social si profesional subiectul evidentiaza orientare catre mama, trecut, introversie; dependenta si timiditate putin accentuate. Simte dubla dorinta de protectie si independenta in cadrul unui anturaj protector. Impresie de abandon cu depresie si autoacuzare, de non-valoare. Se simte insuficient. Are impresia de a fi piedut obiectul iubirii. Manifesta dorinta de a actiona asupra altuia, ataca, sau se apara; dificultati in contact. Cauta siguranta pentru a alina o impresie de abandon si a gasi un cadru stabil. Simte nevoia de tandrete. Exista concomitant sentimentul de a fi zdrobit si cautarea unei compensatii spectaculoase. Manifesta agresivitate care se descarca in mod brutal, mai mult in cuvinte decat in actiune. Are impresia de nesiguranta intr-un mediu care nu-i aduce sprijinul dorit. Este orientat catre partea materiala. Cauta un sprijin si resimte constrangerea educative, o accepta; doreste in acelasi timp sa evite si sa-si insuseasca partial normele si exigentele anturajului cu scopul de a resimti mai putin presiunea externa. Se simte abandonat si deceptionat. Doreste un sprijin solid si cauta contacte pozitive. Cauta sa progreseze ameliorand ce se poate ameliora.. Inteligenta buna, dar pot exista dificultati in exprimare; dileme de contact. Foarte dependent de anturaj, se opune acestuia printr-o agresivitate sustinuta de anxietate. Excitabilitate, impulsivitate greu de controlat. Manifesta dificultate in a stabili contacte.. Atitudine de refuz sau defensive. Mama fara autoritate si tata absent.

FISA PSIHOLOGICA

NUME SI PRENUME: A.A. – crescuta in centrul de plasament, infectata cu HIV, mama a unei fetite de cateva luni. Nu-si cunoaste părintii.

VÂRSTA: 17 ANI

Instrumente psihodiagnostice:

Test Familia

Test Arbore

Interviu

Observația

1. Test Familia

– instincte primordiale, conservarea vietii

– expansiune vitala, extraversie;

– pulsiuni puternice, indrazneala, violenta, eliberarea instinctelor

– tip rational;

– se supune principiului placerii;

– tendinta narcisica extreme de puternica;

– teama de esec

– superprotectie fata de propriul copil

– isi limiteaza activitatea la ceea ce este aproape de exigentele personale;

– incredere in sine, spirit de decizie;

– valorizarea contactelor relationale;

– insecuritate si dependenta;

– agresivitate cu posibilitatea transpunerii in act;

– anxietatea de a se simti dezechilibrat;

– sociabilitate, ambitie; b#%l!^+a?

– dorinta de afectivitate

Test Arbore

– In planul eului social si profesional subiectul evidentiaza o buna adaptare la mediu; este orientat catre viitor, catre copil si rolul pe care-l are. Simte instabilitate in cautarea stapanirii de sine, dar si ambitie si dorinta de a se impune celuilalt. Cauta siguranta pentru a alina o impresie de abandon si a gasi un cadru stabil. Simte nevoia de tandrete. Agresivitatea este descarcata in mod brutal, mai mult prin cuvinte decat prin actiuni. Bate in retragere de teama de a nu fi atacat. Resimte constrangerea educativa pe care o accepta. Doreste in acelasi timp sa evite sa-si insuseasca partial normele si exigentele anturajului cu scopul de a resimti mai putin presiunea externa. Este putin stanjenit de normele mediului in care traieste, dar incearca sa se acomodeze acestora. Vrea sa-si foloseasca farmecul pentru a convinge; este prudent si rezervat, ramane in garda. Cu ajutorul reflectiei reuseste sa-si caute autonomia si autocontrolul, existand posibilitatea sa-si intarzie reactiile.

8. FIȘĂ DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ

NUME ȘI PRENUME: E. M. – crescuta in centrul de plasament, a reluat legatura cu parintii de 2 ani. Este angajata si ofera foarte mult sprijin material familiei de origine.

VÂRSTA: 19 ANI

INSTRUMENTE PSIHODIAGNOSTICE FOLOSITE:

Testul arborelui;

Testul familiei;

Interviu;

Observatia.

FUNCTII PSIHICE:

Aspect general: igiena adecvata; aspect ingrijit, simt estetic; dezvoltare normala conform varstei.

Nivelul dezvoltarii psiho-motricitatii: buna orientare spatio- temporala.

Dezvoltarea senzorial perceptiva: combina modalitatea auditiva cu cea vizuala in receptarea informatiilor?

Memoria : mecanica. Memoreaza cu usurinta informatia si o reda cu usurinta.

Atentia: i se distrage atentia cu usurinta de la realizarea sarcinii.

Limbajul si comunicarea- vocabular adecvat varstei. Comunica cu usurinta cu persoanele din grupul de apartenenta; uneori este agresiva in limbaj, incercand astfel sa se impuna in relatia cu ceilalti.

Motivatie- extrinseca. Are nevoie de apreciere si valorizare din partea celor din jur. Se implica in activitatile specifice varstei; abandoneaza sarcinile cu usurinta daca nu are succes.

Temperament: melancolic. Tinde să fie tensionata, încordata, îngrijorata. Mereu se raporteaza la pozitia parintilor in raport cu lucrurile pe care le face bine sau rau.

Vointa – vointa instabila. Abandoneaza usor daca nu are succes.

Atitudini- manifesta respect, atitudine de colaborare in cadrul grupului.

Aptitudini- inclinatii catre activitati gospodaresti..

Nivelul maturizarii psiho-sociale: relationare buna.

DEZVOLTAREA AFECTIVITĂȚII:

Însușiri ale personalității din comportamentul observabil/metoda observației: usor influentabila, preia ideea de grup actionand fara sa se gandeasca la consecinte.

Integrarea socio-afectivă a copilului/tanarului: Puternic atasata de parinti. Relatia copil-parinti este bazata pe obedienta si dorinta copilului de a primi atentie, de a fi valorizata. Declara ca ”ar face orice” pentru a fi langa parintii sai.

PROFIL PSIHOLOGIC (Testul FAMILIE; Testul ARBORELUI)

personalitate nesigura si rigida in relatiile interpersonale;

comportament controlat ce duce pana la inhibitie;

delicat, sensibil, dependent, nesigur;

cauta confirmarea din partea celorlalti;

se identifica cu membrii familiei de origine, cauta asemanari cu ei in toate privintele

cauta senzatiile asiguratoare si gratifiante;

inca putin sigur pe propria valoare; isi pune la indoiala inteligenta;

agresivitate descarcata in mod brutal mai mult in cuvinte decat in actiune.

FIȘĂ DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ

NUME ȘI PRENUME: M.S. – tânăr crescut în familie, părinți intelectuali dar pe care-i vede la sfarsitul saptamanii. Sta mai mult cu bunica din partea tatalui. Are foarte mari probleme la scoala fiind propus spre exmatriculare de 2 ori.

VARSTA: 18 ANI

INSTRUMENTE PSIHODIAGNOSTICE FOLOSITE:

Testul arborelui;

Testul familiei;

Interviu;

Observatia.

FUNCTII PSIHICE:

Aspect general: igiena adecvata; aspect ingrijit; dezvoltare normala conform varstei.

Nivelul dezvoltarii psiho-motricitatii: buna orientare spatio- temporala.

Dezvoltarea senzorial perceptiva: predomina modalitatea auditiva de receptie a informatiei.

Memoria : mecanica. Memoreaza dupa citirea textului de catre un adult. Intampina dificultati in redarea informatiei/textului memorat atunci cand se afla in fata unui auditoriu.

Atentia: slaba capacitate de concentrare; i se distrage atentia cu usurinta de la realizarea sarcinii.

Limbajul si comunicarea- vocabular adecvat varstei. Dificultati in comunicarea cu persoane adulte nou intalnite.

Motivatie- extrinseca. Are nevoie de apreciere si valorizare din partea adultului. Se implica in activitatile specifice varstei; abandoneaza sarcinile cu usurinta daca nu are succes.

Temperament: flegmatic. Se adapteaza usor la situatii noi, atitudine de colaborare in cadrul grupului de apartenenta.

Vointa – vointa instabila, variaza in functie de implicatia adultului. Abandoneaza usor daca nu are succes.

Atitudini- manifesta respect, atitudine de colaborare in cadrul grupului.

Aptitudini- inclinatii catre activitati artistice.

Nivelul maturizarii psiho-sociale: relationare buna.

DEZVOLTAREA AFECTIVITĂȚII:

Însușiri ale personalității din comportamentul observabil/metoda observației: copilul are uneori tendinte de impulsivitate in relatia cu cei din grupul de apartenenta. Are nevoie de lauda si incurajare din partea adultului pentru a realiza o sarcina.

Integrarea socio-afectivă a copilului/tanarului: Puternic atasat de parinti, creaza numai probleme in lipsa acestora. Se afla in stransa legatura afectiva cu bunica paterna cu care locuieste, dar nu-I recunoaste acesteia autoritatea.

PROFIL PSIHOLOGIC (Testul FAMILIE; Testul ARBORELUI)

are nevoie sa-si faca mediul inconjurator securizant;

simte nevoia de tandrete;

cauta senzatiile asiguratoare si gratifiante;

blandete, sentimentalism, tandrete;

senzatiile importante si preocupante impiedica activitatea;

tendinta de exagerare

teribilism

se simte izolat si nefericit.

FISA PSIHOLOGICA

NUME ȘI PRENUME: N.G. – abandonat in centrul de plasament la varsta de 6 ani. Nu pastreaza legatura cu familia de origine. Ii lipsesc foarte mult fratii.

VÂRSTA: 16 ANI

INSTRUMENTE PSIHODIAGNOSTICE:

Test Familia

Test Arbore

Test Familia

– expansiune vitala, extraversie;

– pulsiuni puternice, indrazneala violenta, eliberarea instinctelor;

– pulsiuni brutale, uneori reactive in raport cu sentimentul de a fi neputincis;

– instincte primordiale, conservarea vietii;

– se supune principiului placerii;

– devalorizarea ambilor parinti ;

– valorizarea fratilor

– identificare inconstienta cu tatal prin devalorizarea propriei persoane ;

– isi limiteaza activitatea la ceea ce ii este aproape si la exigentele personale ;

– recul in fata riscului sau obstacolului si frica de initiativa ;

– agresivitate cu posibilitatea transpunerii in act neutralizata de insecuritate ;

– preocupari sexuale ;

– sensibilitate fata de critica ;

– sentiment de inferioritate ; b#%l!^+a?

– negarea sentimentelor de inferioritate ;

– simte nevoia de a-si face mediul inconjurator mai securizant

Test Arbore

– In planul eului social si profesional se observa dependenta si timiditate mai putin accentuate. Dorinta de a gasi un acord intre sine si ceilalti, de a fi « ca si », de a semana, de a prelua din conceptiile anturajului. Puternic sentiment de abandon si autoacuzare ; se simte insuficient dar si responsabil pentru situatia fratilor (aflati in familie, dar care trebuie sa suporte un mediu familial dezorganizat si cu grave carente); impresie de non-valoare ; impresia de a fi pierdut obiectul iubirii. Opozitie agresiva fata de mama care din diverse motive nu este satisfacatoare. Cauta siguranta pentru a alina o impresie de abandon si a gasi un cadru stabil ; simte nevoia de tandrete.. Se lasa impregnat de mediu si ii rezista foarte putin. Bate in retragere de teama de a nu fi atacat. Resimte constrangerea educativa, o repinge sau o accepta; doreste in acelasi timp sa evite sa-si insuseasca partial normele si exigentele anturajului cu scopul de a resimti mai putin presiunea externa. Se simte abandonat si deceptionat. Agresivitate care nu se manifesta, se apara, conserva, reprima.Cauta echilibrul; vrea sa se conformeze cerintelor anturajului. Dificultati in a stabili contacte; atitudine de refuz sau defensiva.

Concluzii

Adolescența este una dintre perioadele cele mai instabile și incoerente din întreaga viața și cu toate acestea, adolescența are cel mai înalt grad de asimilare și dezvoltarea a potențialului intelectual și afectiv. Nu este o condiție general valabilă ca toți adolescenții să aibă anumite trăiri confuze, sau anumite stări depresive. Deși sunt stări care pot fi asociate normalității, la fel de normală este și absența lor.

Dacă unele persoane trec prin adolescență ca un taifun, există altele pentru care adolescența nu a însemnat nimic altceva decât o perioadă din viață. Și pentru unii și pentru alții, definitorii în procesul de creștere și adaptare la noul statut de tânăr adult sunt relațiile pe care le dezvoltă cu familia de origine, cu părinții în mod special. Adolescenții au nevoie de foarte mult sprijin, de umărul pe care să plângă dar să nu fie întrebat de ce, de urechea care să-l asculte dar să nu-l judece. Este foarte greu pentru un părinte să asiste la acest proces de transformare, fără a-și impune propria părere, fără a interveni într-un fel sau altul, tocmai acest lucru determinând ceea ce a fost generalizat ca fiind ”conflictul între generații”.

Nevoia de autonomie este necesară, dar dificilă, și face parte din procesul adolescenței. Dar tocmai această nevoie de autonomie reprezintă un factor de vulnerabilitate, cu o influență cu atât mai mare cu cât există și alte elemente de instabilitate.

Separarea de părinți reprezintă unul dintre cei mai importanți factori de instabilitate emoțională și socială, și într-un număr covârșitor, determină grave probleme de dezvoltare, adaptare și integrare.

Nimic nu se compară cu durerea din sufletul unui copil care nu a cunoscut niciodată dragostea părinților, nimic nu poate substitui prezența părinților atunci când aceștia aleg să stea despărțiți de copilul lor, nimic nu poate alina suferința copilului atunci când se simte vinovat de despărțirea părinților lui. Toate aceste secvențe de viață implică sentimente profunde, dar cu grave consecințe pentru ceea ce urmează să devină mâine, copiii ce astăzi au fost privați de ceea ce au avut mai multă nevoie.

Pentru acei părinți care deja și-au privat copiii de prezența lor, indiferent de momentul în care au făcut-o și de timpul petrecut departe de ei, sfaturile sunt tardive. Lor li s-ar putea aplica poate convingerea că ”niciodată nu este prea târziu”, cu mențiunea că ceea ce au pierdut este foarte greu de recuperat.

Ar fi de dorit ca toți părinții să fie informați cu privire la consecințele unor astfel de acțiuni, astfel încât atunci când iau o asemenea decizie să cunoască riscurile la care se supun, dar mai mult decât atât riscurile la care îi supun pe cei care ar trebui să reprezinte prioritatea lor.

Bibliografie

Zlate, M., Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași, 2000

Golu, M., Bazele psihologiei generale, București, Editura Universitară, 2002

Mitrofan, I., Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice și aplicative, Editura SPER, București, 2008

Cosmovici, A., Iacob, L. (coord.), Psihologie școlară.Iași: Polirom, 1998

Păun, E., Școala – abordare sociopedagogică, Iași, Polirom, 1998

Tomșa, Gh., Consilierea și orientarea în școală, București, Ed. Credis, 2003

Dragu, A., Cristea, S., Psihologie și pedagogie școlara, Constanța, Editura Ovidius, 2003

Bogdan, T., Stănculescu, I., Psihologia copilului și psihologia pedagogică, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1971

Dumitru-Tiron, E., Psihologie educațională. Elemente de socio-psiho-terapie, Editura ”Gh. Asachi”, Iași, 2000

Clerget, S., Criza adolescenței. Căi de a o depăși cu success, Editura Trei, 2012

Bibliografie

Zlate, M., Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași, 2000

Golu, M., Bazele psihologiei generale, București, Editura Universitară, 2002

Mitrofan, I., Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice și aplicative, Editura SPER, București, 2008

Cosmovici, A., Iacob, L. (coord.), Psihologie școlară.Iași: Polirom, 1998

Păun, E., Școala – abordare sociopedagogică, Iași, Polirom, 1998

Tomșa, Gh., Consilierea și orientarea în școală, București, Ed. Credis, 2003

Dragu, A., Cristea, S., Psihologie și pedagogie școlara, Constanța, Editura Ovidius, 2003

Bogdan, T., Stănculescu, I., Psihologia copilului și psihologia pedagogică, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1971

Dumitru-Tiron, E., Psihologie educațională. Elemente de socio-psiho-terapie, Editura ”Gh. Asachi”, Iași, 2000

Clerget, S., Criza adolescenței. Căi de a o depăși cu success, Editura Trei, 2012