. Efectele Politicii Economice Asupra Strategiei Nationale DE Securitate

Comunicare

. Efectele Politicii Economice Asupra Strategiei Nationale DE Securitate

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Pagina

INTRODUCERE

Nimic din ceea ce își propune statul să facă astăzi sau mâine nu se poate face fără sprijin financiar. Apărarea națională este un domeniu exclusiv al statului și este doar un consumator de resurse, deoarece nu produce nimic pentru a putea vinde și a scoate, măcar, sumele care au fost investite. De asemenea, statul nu poate exista fără apărare, pentru că numai cu ajutorul apărării armate el își poate prezerva suveranitatea și integritatea teritorială.

Domeniul care este la baza asigurării suportului desfășurării întregii vieți a națiunii este domeniul economic. Astfel și securitatea națională depinde de o dezvoltare economică competitivă, care în contextul actual al desfășurării vieții mondiale, nu se poate realiza decât în condițiile unei economii de piață reale, în care cererea și oferta să fie principalele instrumente de reglare a procesului economic.

Statul are obligația, și în același timp dreptul de a asigura cadrul dezvoltării economice a țării, iar instrumentul de care se folosește este politica economică. Considerăm că politica economică, și credem că nu exagerăm când afirmăm acest lucru, este inima organismului național, întrucât prin politica economică se stabilește viitorul națiunii, de ea depinzând toate celelalte domenii de activitate a țării fie că sunt din domeniul privat, fie că sunt din domeniul public, iar existența și dezvoltarea societăților și organizațiilor sunt guvernate de politica economică.

Subiectul politicii economice și modul în care aceasta este aplicată de către puterea executivă a României este unul de anvergură și de actualitate, având în vedere și faptul că la guvernarea țării s-au schimbat în permanență forțele politice, acestea aplicându-și propriile doctrine în acest domeniu, afectând continuitatea păstrării condițiilor pentru realizarea economiei de piață.

La prima vedere s-ar părea că punctele comune ale politicii economice și cele ele strategiei naționale sunt puține, însă pe parcursul lucrării vom încerca să aducem acele argumente care să scoată în evidență interdependența reală dintre ele.

CAPITOLUL 1

ABORDĂRI TEORETICE ALE POLITICII ECONOMICE

Lumea întreagă se află într-o continuă schimbare, toate țările fiind preocupate de rezolvarea problemelor cu care se confruntă omenirea la acest început de mileniu, probleme acumulate în contextul economic regional, mondial și, bineînțeles, specifice dezvoltării economice interne.

Economia mondială actuală este dominată (în majoritatea ei) de regulile economiei de piață.

Economia de piață reprezintă acel mod de organizare a economiei, care se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare forța pieței, iar în cadrul ei raportul dintre cerere și ofertă determină prioritățile în alocarea și utilizarea resurselor materiale, umane și financiare disponibile.

Politica economică reprezintă “ansamblul strategiilor, ideilor și deciziilor puterilor publice, adoptate în vederea orientării activității economice într-un sens considerat dezirabil de către toți”.

Politica economică constă în „reunirea unui anumit număr de mijloace pentru a atinge anumite scopuri”.

Într-o altă viziune, politica economică reprezintă “acțiunea conștientă, concertată democratic, a puterii politice, care presupune definirea obiectivelor economice și sociale ale statului (națiunii) și punerea lor în aplicare folosindu-se în acest scop mijloace și tehnici adecvate”.

În fine, politica macroeconomică reprezintă „acțiunea conștientă a puterii publice prin care tinde să influențeze rezultatele de ansamblu ale economiei naționale”.

Politica macroeconomică studiază activitatea economică, așa cum apare ea la scara economiei naționale a unei țări, ca un întreg, unde se realizează agregarea cererii și ofertei individuale în cererea și oferta globală.

Delimitări conceptuale. Tipologia politicilor economice

De-a lungul timpului specialiști ai diferitelor școli de economie au fost deosebit de interesați de modul de aplicare a politicilor economice, de rezultatele imediate sau de perspectivă ale acestora, dar mai ales să găsească răspunsul concret și real la întrebarea fundamentală: “Poate și trebuie guvernul să intervină în economie pentru a-i îmbunătăți rezultatele?” Referitor la aceasta, în istoria gândirii economice, începând cu anii 60 a secolului trecut s-au manifestat două tendințe:

piața se dezvoltă cu rezultate bune dacă nu se intervine în evoluția ei, idee susținută de către curentul monetarist, reprezentat de Milton Friedman;

guvernul trebuie să intervină în derularea operațiilor economice, teză la care au aderat adepții curentului keynesian, avându-l în frunte pe Franco Modigliani și James Tobur.

Din definiția economiei de piață, prezentată anterior, reiese clar și fără echivoc, faptul că agenții economici (în totalitatea formelor lor) sunt supuși examenului riguros al pieței, prin componentele ei: cerere și ofertă, statul nefiind menționat în nici un fel.

Realitatea, însă, a demonstrat că nu a existat niciodată concurență perfectă pe piață pentru că, în procesul de dezvoltare economică, unele unități economice s-au mărit în raport cu piața, câștigând poziții care le permit să influențeze, în unele situații, aceste piețe. Așadar, mecanismele pieței au slăbiciuni care dau naștere la eșecuri și care au necesitat implicarea statului în mecanismul general de funcționare a economiilor naționale.

Implicarea guvernului (reprezentantul executiv al statului) reprezintă, totuși, un proces necesar, uneori, în contextul creșterii complexității economiilor naționale, a existenței și acutizării contradicțiilor economiei de piață și a păstrării permanente a echilibrului economic. În anumite tipuri de economie, statul poate fi un catalizator economic, el conservând principiile esențiale caracteristice mecanismului pieței și joacă un rol important în modificarea funcționării acesteia.

Totodată, el este cel care adoptă legile care reglementează desfășurarea proceselor economice, asigură fundamentul funcționării mecanismului economic prin organismele sale publice, asigură orientarea economiei la nivel macroeconomic.

“A face să funcționeze o economie modernă fără a recurge la cele două jumătăți – piața și statul – concomitent, este ca și cum ai încerca să aplauzi cu o singură mână”.

În anexa nr.1 este ilustrat modul cum se implică statul în economie prin funcțiile sale și mijloacele prin care acționează.

În ultimii 10-15 ani, realitatea a demonstrat că rezultatele economice ale națiunilor au stat, uneori, sub un raport invers de proporționalitate față de gradul de implicare a statului în desfășurarea vieții economice, constatându-se că acesta a favorizat de multe ori consumul, în defavoarea investițiilor (uneori întâmplându-se și fenomenul invers). În concluzie, eliminarea totală a statului din derularea vieții economice , „așa cum uneori” se întâmplă, îndeosebi în economii în tranziție, este de neconceput și nici nu se poate cere logic așa ceva, indiferent cât de liberală este concepția participanților la respectiva viață economică. Problema care se pune este „de a menține prezența statului în limite acceptabile, pentru a păstra libertatea întreprinderilor și a menaja susceptibilitatea contribuabilului”.

Nu trebuie, însă, să confundăm politica economică cu planificarea economică.

Planificarea economică reprezintă alternativa modernă la metoda de conducere rigidă a economiei, prin încercări reușite și erori succesive. Este un subsistem reglator al economiei de piață moderne, bazat pe decizii raționale, compatibil cu celelalte subsisteme de reglare (monetare, fiscale), inclusiv cu mecanismul liberei concurențe, al cererii și ofertei și al politicii prețurilor pe baza acestei legi.

Față de planificarea economică, politica economică nu impune sever deciziile sale în sectorul privat, nu îi îngrădește acestuia libertatea, ci caută să-l stimuleze, să-l încurajeze pentru eficientizarea activității sale.

Baza de plecare în fundamentarea și elaborarea politicilor economice o constituie interesul națiunii, care trebuie înțeles și conștientizat de stat și nu în ultimul rând, de către forțele politice care participă la conducerea țării. De asemenea, trebuie avut în vedere contextul în care se va aplica acea politică economică: situația politică și economică regională și internațională.

În general, într-o accepție lejeră, obiectivele majore ale politicii economice sunt următoarele:

asigurarea unei creșteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin rata de creștere a produsului intern brut;

controlul șomajului sau realizarea unei piețe a forței de muncă echilibrate, apreciate prin rata șomajului;

controlul inflației sau asigurarea unui nivel al prețurilor stabil, apreciat prin indicele de creștere a prețurilor de consum;

realizarea echilibrului extern, adică a unei balanțe de plăți echilibrate, apreciate prin cota deficitului balanței de plăți față de produsul intern brut;

distribuirea echitabilă a veniturilor;

asigurarea protecției mediului înconjurător prin evitarea poluării solului, apelor și aerului.

În opinia specialiștilor economici din țările vest-europene, grupul format din primele patru obiective (a, b, c, d) este denumit și “grupul magic”, deoarece sunt obiective primordiale ale oricărei economii naționale. Practica ne-a demonstrat, însă, că aceste obiective sunt greu de realizat concomitent (fiind destul de rigide) și, de aceea, guvernele sunt obligate să stabilească o ierarhie proprie privind gradul de “favorizare” a unui obiectiv față de altul. Este, de asemenea, dificil de delimitat clar și cu precizie conținutul acestor obiective, deoarece ele se interferează, în unele situații contrapunându-se unul față de celălalt.

În literatura de specialitate am întâlnit mai multe clasificări ale politicilor economice.

Catedra de Economie Politică din cadrul Academiei de Studii Economice a propus o clasificare a politicilor economice după următoarele criterii:

după orientarea doctrinară:

politici economice liberale;

politici economice intervenționiste.

după orizontul de timp:

politici economice conjuncturale;

politici economice structurale.

după aria de cuprindere:

politici economice globale;

politici economice sectoriale.

Niță Dobrotă clasifică politicile economice astfel:

în funcție de nivelurile la care se structurează obiectivele economice majore:

politici economice naționale;

politici economice regionale;

politici economice mondiale.

în funcție de obiectivele finale:

politici de creștere economică;

politici de dezvoltare socială;

politici antiinflaționiste;

politici sociale.

în funcție de mijloacele și instrumentele folosite:

politici care se servesc de mijloace indirecte (politici monetare, politici fiscale);

politici care folosesc mijloace directe (politicile de prețuri).

în funcție de durata de extindere a obiectivelor urmărite:

politici conjuncturale;

politici pe durate scurte sau medii de timp;

politici structurale.

în funcție de modul de influențare a participanților la viața economică:

politici restricționiste;

politici de incitare, de stimulare a agenților economici;

politici de concertare a acțiunilor agenților economici.

în funcție de amploarea domeniului:

politici globale (politici bugetare, politica de protecție a mediului, programarea macroeconomică);

politici sectoriale (piața muncii, ocuparea în sectorul minier)

în funcție de orientarea doctrinară:

politici liberale, neoliberale sau ale cererii globale;

politici keynesiene, neodirijiste sau ale cererii.

O altă clasificare, mai adecvată dezvoltării problematicii acestei lucrări, este realizată în funcție de obiectivele majore urmărite:

politici economice de salvgardare:

politici economice de orientare a natalității (politici demografice) și de control al migrațiilor internaționale;

politici de aprovizionare:

politici agricole;

politici energetice;

politici de aprovizionare cu materii prime industriale.

politicile mediului înconjurător.

politici de creștiului înconjurător.

politici de creștere economică:

politici de incitare și adaptare la progresul economic:

politicile de concurență;

politicile industriale;

politicile de cercetare-dezvoltare;

politicile de folosire a forței de muncă.

politici ale echilibrului teritorial:

politicile regionale;

politicile transporturilor

politici ale realizării consensului social (politicile sociale):

politicile educației;

politicile de protecție și de transferuri sociale;

politicile de participare a salariaților sub forma participării financiare la rezultatele financiare sau la capital și sub forma participării la gestiunea întreprinderii.

politici economice de reglare conjuncturală:

politicile monetare;

politicile bugetare;

politicile prețurilor;

politicile veniturilor

Din prezentarea clasificată a politicilor economice se poate observa arsenalul impresionant de care dispune o putere politică pentru influențarea vieții economice a națiunii, însă alegerea și aplicarea lor trebuie făcută cu discernământ, având în vedere interferențele dintre ele și dificultatea cuantificării urmărilor lor. De asemenea, s-a constatat că nu există rețete de politică economică universal valabile și că nu se pot transpune integral experiențele economice dintr-o țară în alta, sau de la o etapă la alta.

În actualul context economic, au crescut interdependențele dintre state, astfel că politicile economice se interferează între ele nu numai pe plan național, ci și internațional. În plus, dinamica vieții economice susține un proces continuu de metamorfozare a politicilor din această parte a vieții națiunilor.

În subcapitolele ce urmează vom trata foarte succint tipurile de politică economică, accentuând problematica politicii monetare și a politicii bugetare.

1.2. Politici economice de salvgardare și de creștere economică

A. Politici de salvgardare economică

1. Politica demografică și de control a migrațiilor internaționale

Politica demografică reprezintă „ansamblul de măsuri sistematice de utilizare cât mai deplină a forței de muncă, de distribuire rațională a populației active pe ramuri ale economiei și în teritoriu, de ocrotire și întărire a familiei, de stimulare a natalității prin măsuri de ordin economic, social, sanitar, legislativ, moral, psihologic, de reducere a diferențelor între sexe și de înfăptuire a măsurilor de echitate socială”.

Politica demografică vizează realizarea raportului optim dintre mărimea populației și volumul resurselor necesare supraviețuirii. Ea stabilește măsuri privind controlul creșterii populației prin programe educaționale cu referire la controlul nașterilor (distribuirea de anticoncepționale, operații gratuite de sterilizare) și altele. O altă metodă poate fi stabilirea unei vârste mai mari pentru încheierea căsătoriei sau prin creșterea rolului și statutului femeii în economie, deoarece s-a constatat că cea mai bună cale de control eficient al creșterii populației o reprezintă ridicarea nivelului bunăstării, aceasta influențând numărul nașterilor în raport invers proporțional cu mărimea veniturilor.

2. Politici de aprovizionare

a. politica agricolă

Adoptate individual sau regional, în state mai mult sau mai puțin dezvoltate, politicile agricole vizează orientarea producției pentru asigurarea continuității aprovizionării cu alimente și menținerea prețurilor la un nivel rezonabil, prin stabilizarea tuturor piețelor.

Politica agrară este „o politică preocupată atât cu protecția intereselor economice ale comunităților agricole prin subordonarea prețurilor și a veniturilor, cât și prin promovarea unei eficiențe sporite, încurajând consolidarea și egalizarea fermelor”.

În România, politica agricolă a avut, din păcate, ca principal obiectiv (începând cu anul 1991) privatizarea fondului funciar (în baza Legii nr. 18/ 1991 și Legii nr. 1/ 2000), „neglijând total problema restructurării sistemului de exploatare a terenului agricol”. În prezent, agricultura are drept scop asigurarea de subzistențe, producând doar pentru autoconsum pe circa 60% din suprafața agricolă a țării, deși populația agricolă este de câteva ori mai mare decât în țările vecine (aproximativ 35% din populația ocupată).

Guvernul actual a reformulat obiectivul fundamental al politicii agrare, și anume: integrarea în structurile agricole ale Uniunii Europene, ca fiind unica soluție de rentabilizare a acestui sector economic. În linii mari, strategia pe termen mediu, de pregătire a condițiilor de integrare agricolă în U.E. cuprinde, printre altele, următoarele ținte:

formarea de exploatații comerciale de dimensiuni optime, eficiente în vederea promovării progresului tehnic și modernizării agriculturii;

continuarea reformelor structurale, cu accent pe privatizarea societăților comerciale la care statul este acționar majoritar;

perfecționarea cadrului legal și instituțional pentru funcționarea piețelor agricole și rurale;

promovarea unor politici de produs pe piața internă și externă;

dezvoltarea rurală, axată pe susținerea financiară a obiectivelor din Programul SAPARD (Programul pentru Asistență Specială acordată Agriculturii și Sectorului de Dezvoltare Rurală) în vederea modernizării infrastructurii și activității satelor din România.

b. politica energetică

Are ca obiectiv asigurarea aprovizionării cu energie, în formele și în cantitățile dorite, provenind de la surse sigure și la un cost rezonabil, cel mai scăzut pentru consumator.

c. politicile de aprovizionare cu materii prime industriale

Obiectivele politicii economice sunt: constituirea de stocuri strategice de materii prime, economisirea și reciclarea unor materii prime, cercetarea și descoperirea de noi surse de aprovizionare, aprovizionarea constantă și continuă cu materii prime la un cost rezonabil. În realizarea acestor obiective, statul trebuie să țină cont de menținerea echilibrului balanței de plăți, de condițiile sociale și regionale și de protejarea mediului înconjurător.

3. Politica mediului înconjurător

Politica mediului înconjurător reprezintă totalitatea deciziilor luate pentru „protecția mediului față de influențele nocive ale poluării aerului, zgomotului, deșeurilor și a apelor reziduale”.

Prevenirea poluării, a degradării mediului înconjurător costă mai puțin decât remedierea lor, atât timp cât nu s-a ajuns în punctele critice de la care efectele nu mai pot fi remediate. Studiile tehnico-economice privind investițiile au arătat faptul că aceste cheltuieli pentru protecția mediului nu trebuie tratate ca fiind “auxiliare”, ci ca făcând parte integrantă și inseparabilă din cheltuielile obligatorii pentru realizarea acelui obiectiv economic și să fie privite din prisma eficienței economice imediate și, mai ales, a celei de lungă durată. În concluzie, obținerea sau menținerea unei anumite calități a mediului înconjurător depinde de modul în care se subordonează tehnica și tehnologia acestui scop: menținerea echilibrului ecologic.

B. Politici de creștere economică

1. Politicile de incitare și adaptare la progresul economic

a. politicile de concurență

Acest tip de politică economică a fost adoptat de către state, începând cu sfârșitul sec. XX, pentru a lupta împotriva “pacturilor” dintre diferiți agenți economici și de a menține o concurență cât mai perfectă pe piața internă, sau atunci când jocul liber al pieței nu poate oferi rezultate satisfăcătoare, iar puterile publice sunt determinate să intervină în funcționarea anumitor activități.

Politica concurențială are ca obiectiv principal controlul structurii pieței, supravegherea îndeaproape a ei și folosește două metode de bază: metoda non-discreționară și metoda discreționară. Metoda non-discreționară formulează standarde acceptabile ale structurii și supravegherii pieței și interzice strict orice încălcare a acestor standarde (stipularea unor limite maxime a numărului de acțiuni de piață deținute, interzicerea cu desăvârșire a tuturor formelor de “monopoluri divizate” și a unor practici care au scopul de a reduce sau a elimina concurența). Exemple: Legea Sherman (1890), care interzice monopolul și tendințele de monopolizare, completată de Legea Clayton (1914), care interzice discriminările și limitează posibilitățile de fuzionare. În Uniunea Europeană,

art. 85 al Tratatului de la Roma interzice orice practici comune care au drept scop, sau drept efect, restrângerea sau falsificarea jocului concurenței.

Metoda discreționară acceptă concentrarea vânzărilor și anumite înțelegeri între firme, dacă acestea pot aduce îmbunătățirea eficienței economice. Deci, fuziunile, acordurile restrictive și alte practici specifice sunt evaluate în funcție de beneficiile și dezavantajele pe care pot să le producă. Dacă în ansamblu ele se dovedesc însă a fi dăunătoare, atunci și doar atunci ele sunt interzise.

b. politicile industriale

În majoritatea lor, au ca obiective principale asigurarea unui cadru favorabil activității întreprinderilor și sprijinirea anumitor sectoare aflate în dificultate, dar cu importanță în economia națională sau reprezentând activități de viitor, conforme cu tendințele manifestate în evoluția specializărilor din cadrul economiei mondiale.

În conceperea acestor politici industriale (se utilizează mai mult termenul de politici sectoriale) se pornește de la nivelul de dezvoltare a țării respective: în situația în care țara are o industrie în curs de dezvoltare, atunci principala problemă o constituie stabilirea priorității unor subramuri față de altele, în vederea realizării temeliei pentru dezvoltarea ulterioară a acestora din urmă; pentru statele industrializate, obiectivul politicii industriale îl reprezintă restructurarea, modernizarea sau renunțarea la anumite subramuri neeficiente și neperformante.

Tot prin politica industrială se stabilește comportamentul statului față de investițiile străine, respectiv cât de permisivă este economia la acestea, domeniul în care este implantată infuzia de capital străin, ponderea investițiilor străine existente deja în domeniul vizat etc. În general, țările gazdă oferă condiții favorabile acelor investiții, care creează noi activități, cu precădere în zonele cu șomaj ridicat.

c. politicile de cercetare – dezvoltare

Ele vizează atât cercetarea științifică fundamentală și cea aplicativă, cât și punerea celor două în practică în vederea îmbunătățirii performanțelor activităților în care este implicat omul.

d. politicile de folosire a forței de muncă, au ca obiectiv esențial limitarea șomajului și asigurarea unei mai bune folosiri a potențialului uman, prin creșterea flexibilității pieței muncii și “tratarea” șomajului. Ele se realizează fie prin reducerea ofertei de mână de lucru (prelungirea școlarității, reducerea duratei muncii, pensionarea anticipată, limitarea imigrării forței de muncă), fie prin creșterea cererii de mână de lucru.

Îmbunătățirea funcționării pieței este posibilă și în funcție de modul de realizare a compromisului dintre șomaj și inflație. Întâlnim trei forme ale politicii mâinii de lucru:

acceptarea caracteristicilor ofertei și cererii și urmărirea unei bune cuplări între muncitori și locurile de muncă;

influențarea ofertei de muncă prin instruire și prin perfecționarea calificării și a capacităților;

influențarea structurii cererii prin stabilirea de măsuri pentru creșterea numărului de posibilități de ocupare.

2. Politicile ale echilibrului teritorial

a. politicile regionale, sunt o formă de politică economică guvernamentală, care are ca scop schimbarea modelului regional al activității economice sau al performanțelor economice. Acestea pot lua următoarele forme: stimularea dezvoltării industriei, chiar și mutarea ei în zonele cu grad ridicat de șomaj, încurajarea plecării a unei părți a forței de muncă din regiune, acordarea de sprijin și facilități firmelor care activează în aceste zone, alocarea de fonduri mai mari în domeniul cheltuielilor publice, direcționate în aceste zone. Trebuie, însă, monitorizată foarte bine aplicarea acestor măsuri pentru ca efectele negative să nu genereze procese dăunătoare (scăderea eficienței economice a firmelor investitoare, pierderea forței de muncă locale etc.).

Principalele măsuri de politică regională sunt:

alocarea de către guvern a fondurilor necesare înființării unor întreprinderi de stat, sau pentru încurajarea sectorului privat;

reduceri de impozite pentru noile întreprinderi;

asistență legată de utilizarea forței de muncă (reconversia personalului, cursuri de perfecționare etc.);

oferte avantajoase de terenuri sau de utilaje achiziționate în prealabil din fonduri guvernamentale și vândute apoi acelor firme care acceptă să-și desfășoare activitatea în regiunile defavorizate;

asistență managerială acordată de instituțiile guvernului întreprinderilor din zonele sărace etc.

3. Politicile sociale

a. politicile de protecție și de transferuri sociale

Apariția și acutizarea următoarelor fenomene au generat politica socială a statului și anume: îmbătrânirea populației, utilizarea tot mai frecventă a noilor tehnologii de către agenții economici, adoptarea de noi programe de lucru (creșterea numărului și a duratei pauzelor (de masă, de fumat etc.), permanentizarea șomajului și altele.

Politica socială reprezintă un ansamblu de scopuri (obiective) și instrumente de analiză, prin care puterile publice realizează afectarea normativă a resurselor publice și a distribuirii veniturilor din perspectiva umanistă a dreptății sociale.

Ea are ca obiective construirea și materializarea unui sistem de protecție socială (asigurări, pensii, alocații de șomaj etc.), fixarea unui salariu minim garantat interprofesional, elaborarea și aplicarea de programe cu privire la reconversia profesională, la protecția vârstnicilor, femeilor și copiilor, destinderea climatului social etc.

b. Politici economice de reglare conjuncturală

1. Politicile de prețuri

Politica de preturi are, în mod obișnuit, un impact mai mic în politica de macrostabilizare. Ea se referă la stabilirea, pe cale administrativă (deși considerentele sunt, de cele mai multe ori, economice) a unui anumit preț (minimal sau maximal) la un anumit bun sau serviciu, ori la o anumită resursă economică, în scopul de a orienta deciziile și comportamentul agenților economici în sensul dorit sau urmărit de partea publică. Considerentele pot fi economice (caracterul deficitar sau strategic al unei resurse sau al unui bun) ori sociale (protecția socială în privința unor bunuri de consum de bază, protecția socială în privința veniturilor prin garantarea salariului minim pe economie, etc.). De exemplu, în România, prin liberalizarea prețurilor s-a obținut aducerea ofertei (în expresie monetară) la nivelul cererii (care sporise prin creșterea puternică și, de altfel, nejustificată economic, a veniturilor de toate felurile), ceea ce a constituit un efect de macrostabilizare de mare anvergură, realizând o triplă funcție în perspectiva funcționării coerente a economiei de piață:

alinierea prețurilor interne la cele externe, ceea ce a limitat drastic scurgerea de bunuri și servicii în exterior;

punerea în acțiune a celui mai bun semnalizator și reglator al echilibrului economic: prețul care fluctuează liber;

evitarea măsurii alternative de macrostabilizare a economiei, in condițiile unui puternic excedent a cererii agregate față de oferta agregată și anume, reforma monetară, care ar fi avut drept consecință subsidiară deosebit de gravă eliminarea celei mai mari părți din capitalul privat existent în economie (lucru de natură să limiteze investițiile private care, după cum se știe, reprezintă motorul principal al creșterii economice).

2. Politicile de venituri

Politica de venituri constituie tot o politică de ajustare, cu referire la manevrarea nivelului veniturilor din economie.

În esență, ea poate fi integrată politicii fiscale, deoarece se înfăptuiește tot prin intermediul bugetului public. Constă în controlul (garantarea, completarea, prelevarea) veniturilor din economie prin intermediul așa-numitelor „taxe negative”, respectiv „taxe pozitive”. Prin taxa negativă se înțelege un nivel de venit prestabilit, pe fiecare nivel de venit efectiv (din activitate proprie), pe care guvernul se obligă să-l achite agenților economici (populației) pentru a completa nivelul de consum pe care societatea consimte să-l asigure membrilor săi. Taxa negativă constituie, deci, un impozit invers, de natura plăților de transfer.

Problema cea mai controversată aici este stabilirea curbei de consum pe care societatea îl poate asigura, respectiv stabilirea nivelului venitului de echilibru din economie (la care nu se plătesc nici taxe negative, nici taxe pozitive).

Am prezentat pe scurt diferitele tipuri de politică economică pe care statul le aplică pentru ca societatea să aibă o dezvoltare ascendentă, ritmică și permanentă. Dar cele mai importante instrumente de acțiune ale guvernelor asupra mersului economiei sunt politica monetară și politica bugetară, pe care le vom trata în continuare.

1.3 Politica monetară

Politica monetară reprezintă „un ansamblu de acțiuni exercitate de către autoritățile monetare (Banca Centrală, Trezoreria) asupra masei monetare și asupra activelor financiare în vederea orientării economiei pe termen scurt și mediu”.

Politica monetară, ca principală componentă a politicii economice, are ca direcții de acțiune generale: influențarea producției, a cererii, a prețurilor și a echilibrului financiar extern. Ea este considerată una din cea mai veche formă de politică economică de reglare conjuncturală (Banca Angliei a descoperit în anul 1837, că variația ratei scontului influențează într-un mod semnificativ viața economică).

Rolul politicii monetare este de a atenua evoluția ciclică a economiei și de a acționa pentru restabilirea echilibrului macroeconomic. Condiția esențială a unei politici monetare sănătoase o reprezintă asigurarea stabilității puterii de cumpărare a banilor.

Politica bancară vizează organizarea profesiunii bancare și funcționarea sistemului bancar, în scopul asigurării protecției depunătorilor, evitării riscurilor datorită unei gestionări greșite a resurselor monetare și a creditului; în acest caz, politica monetară este distinctă față de politica bancară, având (totuși) un grad foarte mare de interdependență.

Așa cum am menționat anterior, în cadrul subcapitolului 1.1, cele patru obiective fundamentale ale politicii economice generale, reunite în “careul magic” (creștere economică, șomaj scăzut, inflație redusă și echilibru extern), politica monetară are un rol important, poate chiar primordial în îndeplinirea acestor obiective, deoarece ele sunt, de fapt, obiective proprii ale politicii monetare. Realizarea acestor obiective nu este chiar atât de facilă, pentru că ele sunt într-un permanent conflict. Astfel, relansarea economiei naționale poate influența negativ stabilitatea puterii de cumpărare a monedei naționale (o depreciază), respectiv în sens invers, revalorizarea monedei poate atrage după sine creșterea șomajului, scăderea competitivității exporturilor sau sacrificarea echilibrului balanței de plăți externe. De aceea, reglarea foarte atentă a intensității acțiunilor monetare, împreună cu anticiparea corectă a efectelor evoluției ciclice a economiei este o condiție esențială a succesului politicii monetare. Ea nu poate fi promovată decât în combinație cu alte politici economice, în special cu cea bugetară, cu care trebuie „să fie perfect armonizată”(locul și rolul politicii monetare și a politicii bugetare în sistemul macroeconomic – anexa nr. 2).

Acestor obiective generale ale politicii monetare li se subordonează o serie de obiective intermediare, care asigură îndeplinirea primelor, și anume:

dimensionarea optimă a masei monetare;

stabilirea unui nivel corespunzător al ratei dobânzilor;

realizarea unui curs optim al schimbării monedei naționale;

gestionarea “atentă” a resurselor de credit ale băncilor.

a) dimensionarea optimă a masei monetare

Masa monetară este abordată din două direcții:

ca stoc, reprezentând totalitatea instrumentelor bănești de care dispun agenții economici nonfinanciari dintr-o economie națională la un moment dat, destinate achiziționării de bunuri materiale și servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investițiilor și a altor plasamente.

ca flux, reprezentând masa medie de bani care funcționează într-o anumită perioadă de timp (trimestru, an).

Din punct de vedere al identității contabile, plecând de la balanța Băncii Centrale și de la structurile posturilor de activ și de pasiv ale acesteia, masa monetară se exprimă ca suma numerarului de la populație, plus rezervele băncilor (anexa nr. 3).

Analiza masei monetare se realizează cu ajutorul agregatelor monetare, care desemnează o parte constitutivă a masei monetare și semimonetare, parte autonomizată prin funcțiile ei specifice, prin agenții specializați care emit instrumentele de schimb și de plată, prin instituțiile bancar – financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc (anexa nr. 4).

Obiectivul de bază al monetariștilor îl reprezintă stabilizarea ratei de creștere a masei monetare, cât mai apropiată de rata de creștere reală a economiei, deși gradul în care banca centrală controlează agregatele monetare este moderat.

Una din țintele politicii monetare este realizarea unui nivel redus al inflației de sub 5% pe an.

b) stabilirea unui nivel corespunzător al ratei dobânzilor

Obiectivul principal în acest domeniu este ca rata dobânzii trebuie să aibă o valoare pozitivă și o stabilitate cât mai mare în timp. Exemplu: performanțele Germaniei în domeniul economic sunt bazate (printre altele) pe stabilitatea ratei reale a dobânzii la creditele pe termen scurt (3 – 4%), favorizând investițiile și creșterea economică, cu regularitate.

Contrar Germaniei, în țara noastră politica dobânzilor mari a generat o reținere a agenților economici față de contractarea de credite pentru dezvoltarea sau desfășurarea activităților, observându-se o tendință de subcreditare. Un alt efect negativ al politicii noastre de credit a fost amplificarea blocajului financiar, care a produs o stagnare a activității productive, generalizarea pierderilor în unele domenii ale economiei și încetinirea procesului general de reformă.

Majorarea dobânzilor, indiferent de valoarea lor, în vederea controlării inflației este total ineficientă, atât timp cât cauza principală a acesteia este alta decât menținerea unui nivel prea scăzut al dobânzilor în perioada premergătoare.

c) realizarea unui curs optim al schimbării monedei naționale;

Cursul de schimb al monedei naționale are un rol simbolic important. El apare ca o expresie a puterii economice a națiunii și ca suport al demnității și mândriei naționale. Deprecierea sau reprecierea monedei naționale are ca principal efect impulsionarea și, respectiv, reducerea exporturilor și cheltuirea de însemnate rezerve valutare.

După 1989, România a încercat să atenueze procesul inflaționist prin supraevaluarea monedei naționale. Rezultatele nu au fost cele așteptate, deoarece importurile au crescut și nu au contribuit la consolidarea puterii competitive a întreprinderilor din industria națională.

Opțiunea de a practica politica monedei forte sau a monedei slabe depinde de starea structurilor economice și sociale a țării respective. Atunci când structurile sale de producție sunt neadecvate, când capacitatea de a intra pe noi piețe este redusă, o politică a monedei forte va fi dificil de realizat. „Ea va pierde piețele sale tradiționale, capacitatea de a concura a întreprinderilor se va diminua și mai mult, acestea nefiind nici destul de mobile și nici destul de rentabile pentru a putea sesiza și a se adapta la specializările reclamate a folosi oportunitățile, respectiv crenelurile existente”.

d) gestionarea “atentă” a resurselor de credit ale băncilor.

Politica monetară are ca un ultim obiectiv (bineînțeles ca abordare) o bună gestionare a resurselor țării, o politică selectivă de credit. În principiu, această gestionare este călăuzită de rentabilitatea comparată a utilizărilor posibile a resurselor disponibile. Sunt defavorizate în acest cadru investițiile cu recuperare îndepărtată în timp și cele incerte.

Apare, însă, un conflict între politica selectivă de credit și politica monetară globală. Politica selectivă de credit realizează o izolare a agenților economici pe piață, o atenuare a concurenței. Comportamentul întreprinderilor devine mai puțin sensibil la evoluția ratei dobânzii, deci eficacitatea politicii monetare se reduce. Astfel, tendința actuală este dominată de preocuparea băncilor centrale de a restrânge zona de aplicare a politicii selective de credit. În România se manifestă încă o puternică presiune pentru o politică selectivă de credite, o politică anticoncurențială, dirijistă.

Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt:

manevrarea taxei rescontului;

operațiunile “open market”;

variațiile cotelor rezervelor obligatorii.

a) Manevrarea taxei rescontului este principalul instrument al politicii monetare, datorită dublei sale acțiuni: asupra volumului creditului (adică asupra mărimii masei monetare) și asupra costului creditului (adică asupra ratei dobânzii).

Scontarea constă în actul prin care o bancă achiziționează de la clienții săi, la vedere și înainte de scadență, creanțe pe termen scurt (trate, bilete la ordin etc.), oferindu-le acestora suma de pe înscrisul în cauză, din care se scade dobânda aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziționării creanței și scadența ei (scont).

Rescontarea reprezintă operațiunea de achiziționare, de către banca de emisiune de la băncile comerciale, a efectelor de comerț deja scontate de către acestea din urmă, operațiune efectuată la vedere și înainte de scadență.

Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul rescontării cambiilor și a altor titluri de credit de către băncile comerciale.

Banca Centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcție de impulsurile pe care dorește să le imprime pieței monetare: când intenționează să relaxeze creditul reduce taxa de rescont, când dorește să tempereze activitatea economică, mărește nivelul ratei de rescont.

b) Operațiunile “open market” reprezintă, față de manevrarea taxei rescontului, instrumentul esențial al politicii monetare. Intervențiile Băncii Centrale în acest domeniu constau în vânzarea sau cumpărarea pe piața monetară a unor efecte publice sau private, modificând structura masei monetare din circulație, în favoarea sau defavoarea lichidității.

Politica de “open market” are un dublu efect – cantitativ și de preț: când Banca Centrală vinde titluri se reduce cantitatea de monedă legală pe piața monetară, efectele fiind inverse atunci când Banca Centrală cumpără titluri de pe piața monetară.

Combinată cu politica de rescont, această politică contribuie la elasticizarea acesteia și la potențarea lor reciprocă.

c) Variația cotei rezervelor obligatorii este o politică ce constă în obligația pe care o impune banca centrală băncilor comerciale de a-și deține sub formă de monedă legală o parte din disponibilitățile atrase din economie.

Această măsură are, pe de o parte, un caracter prudențial, mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale, iar pe de altă parte diminuează resursele de creditare ale acestora și, implicit, capacitatea lor de a crea monedă prin credit, având caracter deflaționist când rata rezervelor obligatorii crește și caracter inflaționist atunci când scade.

Politica monetară este apanajul exclusiv al guvernului și datorită instrumentelor sale, aceasta influențează în mod direct evoluția “actorilor” de pe piața economică. De modul în care își stabilește obiectivele pe termen mediu și pe termen lung în domeniul politicii monetare, guvernul (folosind și politica bugetară, pe care o voi trata în continuare), va impulsiona o creștere economică durabilă.

1.4 Politica bugetară

Bugetul statului reprezintă „un tablou sinoptic macroeconomic, sub forma unei balanțe, în care sunt înscrise veniturile și cheltuielile publice autorizate”. Acesta este elaborat de guvern și aprobat de puterea legislativă (Parlament), pe baza anticipării riguroase a cheltuielilor necesare pentru întreținerea administrației publice și realizarea celorlalte politici economice, sociale și cultural-educative ale statului, în funcție de care sunt stabilite sursele de venituri corespunzătoare.

Se poate afirma că bugetul de stat este un compromis al forțelor politice, care sunt reprezentantele grupurilor de interese din țară; exemplu: proprietari și salariați față de raportul dintre impunerea fiscală și proprietate, venituri și salarii; organele centrale ale puterii de stat și organele locale etc.

Obiectivul politicii bugetare îl constituie utilizarea cheltuielilor și veniturilor publice pentru a modifica echilibrul macroeconomic global, în vederea asigurării dezvoltării economice în condiții de stabilitate.

În esență, politica bugetară are două componente:

politica cheltuielilor publice:

achizițiile publice, exprimate prin cheltuielile pe care le face guvernul pentru procurarea de bunuri și servicii (echipamente pentru sectorul de apărare, construcția de șosele și infrastructuri publice, etc.)

plăți de transfer guvernamental (denumit “impozit negativ”) destinate pentru întrajutorarea populației defavorizate (asistență socială pentru săraci sau șomeri etc.)

politica fiscală, reprezentată de mărimea și ritmul încasărilor impozitelor.

În principiu, bugetul de stat are următoarea structură, cu ponderile aproximative înscrise în dreptul fiecărei categorii, astfel:

Venituri:

Cheltuieli:

Principiile stabilirii și aprobării bugetului de stat sunt universalitatea (înregistrarea tuturor operațiunilor cu caracter obligatoriu); unitatea (neafectarea veniturilor bugetare de către cheltuielile particulare); anualitatea (temporabilitatea).

Veniturile la bugetul de stat sunt de două tipuri: venituri fiscale și venituri nefiscale.

Veniturile fiscale sunt realizate din impozitele directe și impozitele indirecte, iar politica fiscală se aplică independent de regimul economic sau de nivelul dezvoltării al țării respective.

Politica fiscală, componenta principală a politicii bugetare, reprezintă „ansamblul de măsuri, de acțiuni practice – bazate pe o anumită concepție economică –, cu privire la categoriile de impozite folosite, la locul lor în ansamblul veniturilor bugetare, la relațiile dinamice dintre diferitele lor categorii, la modul lor de folosire, ca pârghie de stimulare a dezvoltării economice și de soluționare a unor probleme sociale și politice din țară”.

Ea este rezultatul compromisului dintre necesitatea unui randament ridicat (intrarea de cât mai mulți bani în visteria organelor publice) și asigurarea echității impunerii (contribuția fiecăruia să fie proporțională cu capacitatea sa economică).

Cele mai semnificative principii ale politicii fiscale sunt: posibilitatea reală de plată a impozitului; progresivitatea; unicitatea; caracterul obligatoriu; simplitatea și mobilitatea.

Impozitul reprezintă, astfel, principalul canal de procurare a veniturilor publice și este o formă de prelevare la dispoziția statului, în mod obligatoriu, fără contraprestație directă și cu titlu nerambursabil și definitiv, a unei părți din venitul sau averea persoanelor fizice și juridice în vederea susținerii cheltuielilor publice.

Impozitele sunt de mai multe categorii, însă cele mai importante sunt impozitele directe și impozitele indirecte.

Impozitele directe sunt impozitele care se stabilesc, după cum le arată și numele, în funcție de venitul impozabil al subiectului (asupra veniturilor persoanelor fizice și a agenților economici, asupra capitalului, asupra drepturilor de proprietate etc) și are în țara noastră o pondere de aproximativ 50% din totalul veniturilor bugetare.

Impozitul indirect este acel impozit care grevează un produs, o tranzacție, o prestație de servicii, adică este inclus în prețul bunului material sau serviciul vândut (taxa pe valoarea adăugată, taxe vamale, drepturi de înregistrare și de timbru, accize, etc.) și se plătește indirect: consumatorul plătește impozitul vânzătorului, odată cu prețul pentru bunul sau serviciul cumpărat, iar acesta din urmă îl plătește statului.

Veniturile nefiscale sunt reprezentate de veniturile din dividende la capitalul social al statului la societățile comerciale, de vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, de vărsăminte de la instituțiile publice, având o pondere foarte redusă în totalul veniturilor bugetului statului român.

Cheltuielile publice, din punct de vedere funcțional, au următoarea structură:

acțiuni social-culturale (învățământ; sănătate; cultură și artă; asistență socială; alocații și alte ajutoare pentru copii; pensii, ajutoare și indemnizații);

gospodărire comunală și locuințe;

apărare națională;

ordinea publică;

funcționarea autorităților publice (președinția țării, autoritățile legislative, judecătorești, executive și alte autorități publice)

acțiuni economice (pentru cercetare științifică; industrie, agricultură, silvicultură, ape și mediu înconjurător; transporturi și comunicații)

transferuri din bugetul de stat spre bugetele locale;

dobânzi aferente datoriei publice

Indicatorul cel mai concludent al realismului politicii bugetare este reprezentat de deficitul bugetar (-) sau de excedentul bugetar (+), adică diferența dintre veniturile și cheltuielile bugetare.

În situația în care soldul bugetului de stat este negativ, se recurge fie la angajarea unor împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar (măsură neinflaționistă), care formează datoria publică, fie la emisiune monetară suplimentară (măsură cu consecințe inflaționiste) sau la folosirea ambelor modalități. Împrumuturile publice pot fi interne sau externe, dar nu pot fi folosite fără restricții, deoarece crește datoria publică și, implicit, costurile cu acestea, concretizate în dobânzile aferente.

Până în prezent, în România s-a observat o tendință de creștere a deficitului bugetar, datorită creșterii cheltuielilor cu dobânzile aferente datoriei publice și a fondurilor necesare realizării măsurilor de protecție socială a populației și o altă cauză, neplata impozitelor, la valoarea și la termenele legale, de către o parte dintre contribuabili.

Statul trebuie să ajusteze, astfel, cheltuielile sale la venituri, să caute în orice moment echilibrul bugetar, știind că îndatorarea sa rezultată din deficitul bugetar are ca efect cumulativ: creșterea ratei dobânzii, grevarea bugetelor viitoare, inflație și depreciere a banilor.

Cu toate acestea politica bugetară rămâne una dintre principalele componente ale politicii economice, atât prin urmărirea atingerii obiectivelor sale conjuncturale, cât și prin legăturile multiple cu majoritatea celorlalte politici economice, cărora le asigură suportul financiar.

Considerăm că succesul politicii bugetare depinde, în principal, de următorii factori:

exactitatea prognozei: cu cât prognozele asupra evoluției cererii agregate sunt mai exacte și corecte, cu atât guvernele sunt mai capabile să intervină rapid pentru restabilirea unui echilibrului relativ;

evoluția sectorului real al economiei, sub influența efectelor generate de cheltuielile guvernamentale și de impozite.

timpul, sub forma a cinci perioade, calculat din momentul stabilirii necesității de a interveni prin politica bugetară și momentul observării rezultatelor respectivei intervenții a statului în desfășurarea vieții economice.

măsura în care modificările induse în cererea agregată vor determina efectele dorite asupra nivelului producției naționale, a ocupării forțelor de muncă, a inflației și asupra balanței de plăți;

măsura în care politica fiscală poate avea efecte negative. Exemplu: descurajarea investițiilor și a consumului în cazul cotelor mari de impozit. Însă, există posibilitatea ca prin reducerea ratei impozitării să obținem un impozit mai mare în mărime absolută, datorită creșterii dorinței de a munci (creșterea veniturilor impozabile);

eficacitatea politicii bugetare depinde și de modul cum se aplică: este mai ușor să mărești cheltuielile decât veniturile publice; este mai ușor să reduci impozitele decât cheltuielile; este mai ușor să aplici o politică de relansare a economiei decât să impui o politică de austeritate;

eficacitatea politicii bugetare mai depinde și de gradul de “armonizare” cu politica monetară. Fără o dozare subtilă între o politică monetară restrictivă (pentru a stăpâni creșterea prețurilor) și o politică bugetară de relansare (necesară pentru a lupta împotriva șomajului) este dificilă obținerea unor rezultate pozitive în fazele de încetinire a creșterii economice, de stagnare sau chiar de recesiune.

În România, politicii bugetare, cât și celei monetare, li s-au atribuit un rol deosebit, chiar dacă nu întotdeauna cel mai potrivit. Componenta cheltuielilor bugetare a fost folosită, îndeosebi, pentru subvenționarea agriculturii, a diferitelor regii autonome și societăți comerciale cu capital majoritar de stat doar pentru a le asigura supraviețuirea, pe considerente preponderent sociale și politice, mai puțin pe cele economice. De asemenea, componenta fiscală a politicii bugetare s-a concretizat în multiple scutiri și reduceri de impozite pe profit, cu scopul de a încuraja înființarea de întreprinderi mici și mijlocii în sectorul privat, cât și pentru atragerea de investiții străine.

CAPITOLUL 2

CONSIDERAȚII PRIVIND DETERMINĂRILE ECONOMICE ASUPRA STRATEGIEI DE SECURITATE NAȚIONALĂ

Lumea întreagă se află într-o continuă schimbare. Am demarat acest capitol cu aceeași frază pe care am folosit-o și la Capitolul 1, deoarece este o realitate cu care se confruntă umanitatea în acest început de mileniu.

Securitatea reprezintă “gradul de satisfacere a intereselor naționale fundamentale ale unei țări, precum și ansamblul de măsuri luate în toate domeniile de activitate (politic, diplomatic, economic, militar, cultural, științific, informațional, ecologic, sanitar, precum și ale siguranței naționale, ordinii publice, protecției civile etc.), atât pe timp de pace, cât și pe timp de război sau criză, în conformitate cu o concepție unitară, pentru promovarea intereselor respective și apărarea lor împotriva pericolelor, amenințărilor și riscurilor de orice natură”.

2.1 Abordări conceptuale ale strategiei naționale de securitate

De-a lungul secolelor s-a conturat o abordare simplistă a securității, doar din punct de vedere militar, viziune la care s-a renunțat odată cu încheierea războiului rece. Securitatea națională a dobândit o configurație complexă pentru că ea include, pe lângă componenta militară și diplomatică și pe cea economică, financiară, tehnologică, informațională și culturală. În toate aceste domenii nu păstrează doar poziția subsidiară, de izvor de resurse și suport al puterii și acțiunilor militare, ci ele se impun ca elemente de interferență și complementaritate în generarea și întreținerea stării de securitate.

Termenul de securitate derivă din latinescul securitas – securitatis și desemnează o stare de pace, calm, lipsă de primejdie.

Securitatea se poate defini ca fiind o stare ce trebuie realizată pentru ca o persoană, un grup de persoane, o societate să poată acționa nelimitativ pentru promovarea intereselor proprii, în condițiile respectării normelor și reglementărilor interne și internaționale. Ea se manifestă la toate nivelurile: individ, grup, societate, națiune, zonă, continent, umanitate și în toate domeniile de activitate: politic, economic, financiar, social, cultural, demografic, informațional.

Cornel Codiță conferă securității naționale accepțiunea de “rezultantă a fenomenelor ce se produc pe două planuri distincte, dar strâns corelate între ele: planul obiectiv, în care există realmente situația de a fi la adăpost de orice pericol, și cel obiectiv, care se referă la sentimentul pe care-l inspiră percepția lipsei de amenințare”.

Securitatea națională, ca și componentă a idealului național, reprezintă condiția ce rezultă din stabilirea și menținerea unor măsuri de protecție care asigură o stare de inviolabilitate față de acte sau influențe ostile.

Pentru asigurarea stării de securitate, statele elaborează strategii de securitate națională, prin care se consființește idealul și interesele naționale, obiective, politici, programe în toate domeniile, instrumentele puterii naționale, raporturile dintre strategia de securitate națională și strategia militară națională.

Ea se realizează prin măsuri întreprinse în domeniul politic, economic, cultural, diplomatic, moral și militar de către autorități, pe timp de pace și continuate pe timp de război.

Idealul național este reprezentat de normele, valorile și credințele fundamentale pentru existența statului-națiune.

Interesele naționale reprezintă dorințele, nevoile și preocupările statelor la un moment dat. Ele sunt motivația pentru definirea strategiei de securitate națională și a strategiei militare naționale. Principalele interese naționale sunt: supraviețuirea ca națiune; independența politică și integritatea teritorială națională; stabilitatea economică și bunăstarea; stabilitatea și ordinea internațională. Supraviețuirea reprezintă însăși existența unei națiuni-stat și este scopul și rațiunea primară a securității. Indiferent dacă supraviețuirea este considerată parte a securității sau nu, aceste două concepte (supraviețuirea, securitatea) sunt însăși interesul național fundamental (vital) al oricărui stat. Independența politică este considerată drept un tezaur prețios al existenței națiunilor, în special pentru statele mici și mijlocii. Datorită faptului că de-a lungul istoriei, din cauza războaielor și a luptelor pentru putere, frontierele statelor s-au tot schimbat, menținerea și prezervarea integrității teritoriale constituie un alt interes vital al națiunilor. Integritatea teritorială a unui stat este în mod general acceptată ca o normă de bază în politica internațională, dar neînțelegeri privind trasarea frontierelor încă există și continuă să producă tensiuni și chiar conflicte. S-a observat că unele state care dețin suficientă putere (economică, militară și diplomatică) pentru a nu le fi amenințate iminent supraviețuirea, integritatea teritorială și independența politică își adaptează strategia de securitate națională pentru protejarea și promovarea valorilor lor tradiționale, intereselor și a propriului mod de viață.

De exemplu, concepția de securitate a S.U.A. promovează crearea unei lumi unde valorile de bază, democrația și libera inițiativă, sunt fundamentul dezvoltării viitoare. De asemenea, stabilitatea economică și bunăstarea reprezintă un alt interes național. Nici o națiune nu poate să supraviețuiască dacă nu asigură condiții favorabile pentru satisfacerea nevoilor de bază pentru toți cetățenii ei (hrană, haine, locuință) și a celorlalte nevoi specifice unei societăți moderne (îngrijire medicală, posibilități de educație, recreere, transport etc.). Politicile guvernamentale ca: politica fiscală, politica veniturilor, asigurările sociale influențează performanțele și eficiența economiei naționale. Economia internă, stabilitatea ei sunt dependente de ordinea și stabilitatea internațională. Statele lumii interacționează și cooperează pentru a-și proteja și promova interesele. Existența, ori, dimpotrivă, inexistența căilor de comunicare și de dialog pot conduce la constituirea sau, respectiv, la distrugerea relațiilor internaționale productive, de întrajutorare.

Strategia națională de securitate se realizează prin politici, angajamente, instrumente de putere și resurse, deoarece este documentul de bază pe care trebuie să se realizeze programele de guvernare și, în același timp, culoarea politică a guvernelor respective nu trebuie să o influențeze în nici un fel. (Locul, rolul și relațiile dintre acestea le-am exemplificat în Anexa nr. 5).

2.2 Opinii privind strategia de securitate a României

Strategia de securitate națională a României a fost realizată în condițiile în care riscurile și amenințările la adresa țării noastre au o nouă arhitectură datorită, pe plan extern, situațiilor conflictuale din vecinătatea României, crizei piețelor de capital, dispariției structurii mondiale bipolare, iar pe plan intern, dificultăților procesului de tranziție, de construire a unei economii de piață bazată exclusiv pe principiile ei fundamentale: cererea și oferta. Este un document care promovează o nouă viziune asupra concepției de strategie de securitate națională din două puncte de vedere:

noul concept de securitate națională pornește de la cetățeanul român, de la interesele și drepturile lui fundamentale și nu de la stat; ea se realizează prin garantarea unui viitor corespunzător pentru fiecare cetățean al României, indiferent de vârstă, situație socială, sex, religie sau apartenență etnică;

securitatea națională nu mai este o problemă predominant militară, ci este un proces complex care implică toate sectoarele societății: economia, apărarea, diplomația, administrația, ordinea publică, echilibrul social, educația și sănătatea, adică realităților interne, regionale și mondiale.

Structura Strategiei de Securitate Națională are următoarea formă:

definirea intereselor naționale de securitate;

precizarea obiectivelor care conduc la protejarea și afirmarea acestor interese;

evaluarea mediului internațional de securitate;

identificarea factorilor de risc din mediul intern și internațional;

direcțiile de acțiune și principalele mijloace pentru asigurarea securității naționale a României.

Principiul de bază pe care s-a clădit Politica de securitate a României îl reprezintă prevenirea, descurajarea și rezolvarea pe cale pașnică a oricăror diferende, crize și conflicte care ar aduce atingere intereselor și valorilor naționale ale statului român.

Interesele fundamentale ale României sunt următoarele:

menținerea integrității, unității, suveranității și independenței statului român;

garantarea drepturilor și libertăților democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranței și protecției cetățenilor țării;

dezvoltarea economică și socială a țării, în pas cu dezvoltarea contemporană. Reducerea susținută a marilor decalaje ce despart România de țările europene dezvoltate;

afirmarea identității naționale și promovarea acesteia ca parte a comunității de valori democratice; valorificarea și dezvoltarea patrimoniului cultural național și a capacității de creație a poporului român;

protecția mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calității factorilor de mediu, la nivelul standardelor internaționale.

Statul român nu consideră nici un alt stat ca potențial inamic, deci promovarea și apărarea intereselor sale fundamentale se va face pașnic, fără amenințări, cu mijloace politice, economice, diplomatice, juridice, sociale, militare etc. pentru cooperarea cu alte state și organizații internaționale.

România își promovează în prezent interesele fundamentale prin următoarele căi:

dezvoltare economico-socială;

integrare în structurile economice și de securitate europene și euroatlantice;

dezvoltarea infrastructurii teritoriale și valorificarea poziției geostrategice a țării;

asigurarea unei capacități militare proprii, adaptată exigențelor apărării naționale și funcționării în Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană;

asigurarea respectării drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, conform standardelor internaționale.

Strategia de securitate națională a României a fixat următoarele obiective pentru realizarea și afirmarea intereselor naționale fundamentale:

păstrarea independenței, suveranității, unității și integrității teritoriale a statului român, în condițiile specifice ale aderării la NATO și integrării țării în Uniunea Europeană;

garantarea ordinii constituționale, consolidarea statului de drept și a mecanismelor democratice de funcționare a societății românești, prin: asigurarea libertăților democratice ale cetățenilor, a drepturilor și îndatoririlor constituționale, a egalității șanselor; perfecționarea sistemului politic și dezvoltarea modalităților de realizare a solidarității sociale; aprofundarea reformei în justiție; întărirea autorității instituțiilor statului, consolidarea mecanismelor de respectare și aplicare a legii;

relansarea economiei naționale, combaterea sărăciei și a șomajului; perfecționarea mecanismelor economiei de piață și a disciplinei financiare;

dezvoltarea armonioasă a societății civile și a clasei de mijloc;

asigurarea stabilității sistemului financiar-bancar și a echilibrului social;

modernizarea instituțiilor de apărare a ordinii publice; garantarea siguranței cetățeanului;

optimizarea capacității de apărare națională, în conformitate cu standardele NATO;

îmbunătățirea capacității de participare la acțiunile internaționale, pentru combaterea terorismului și a crimei organizate;

îmbunătățirea stării de sănătate a populației și protecția copilului, dezvoltarea instituțiilor de educație, cercetare și cultură;

reforma administrației publice și dezvoltarea regională, în corelație cu practicile și reglementările europene;

armonizarea relațiilor interetnice și edificarea statului civic multicultural, având drept garanții ale securității participarea socială, integrarea interculturală și subsidiaritatea în actul de guvernare;

acțiuni diplomatice și o politică externă creativă, dinamică și pragmatică, bazată pe respectarea tratatelor și acordurilor internaționale la care România este parte, a obiectivelor și principiilor Cartei ONU;

diversificarea și strângerea legăturilor cu românii care trăiesc în afara granițelor țării;

participarea activă la acțiunile de cooperare internațională pentru combaterea terorismului și a crimei organizate transfrontaliere;

dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate și a unei conduite participative pe plan regional, pentru consolidarea stabilității și reglementarea crizelor;

asigurarea securității ecologice;

implicarea societății civile în realizarea obiectivelor strategiei de securitate.

Aceste căi sunt realizate prin îndeplinirea obiectivelor și modalităților de acțiune stabilite în sprijinul securității naționale din domeniile: politică externă, economico-financiar, siguranță națională, ordine publică și apărare națională.

2.2.1. Riscuri și amenințări la adresa securității naționale

Insecuritatea unui stat ia mai multe forme de manifestare, deși nu putem face o distincție riguroasă în întreaga sa gamă. Astfel, riscurile și pericolele prezintă un angajament redus al subiectului internațional în plan acțional și volitiv, în schimb, amenințările și agresiunile presupun o voință clară a acestuia de a pune în mișcare mijloacele prin care ar realiza satisfacerea propriilor interese în dauna intereselor de securitate ale altui stat.

Factorii de risc constau în acele elemente, situații sau condiții, interne sau externe, care pot afecta prin natura lor securitatea țării, generând efecte contrare sau de atingere a intereselor ei fundamentale.

Riscurile și pericolele la adresa securității și apărării naționale, privite prin prisma domeniilor în care se manifestă, pot fi următoarele:

în domeniul politic:

Riscuri interne:

instabilitatea politică;

schimbarea cursurilor evoluțiilor democratice prin accederea la putere a unor forțe extremiste;

criza de autoritate a instanțelor puterii;

lipsa consensului politic asupra problemelor majore ale României.

Riscuri externe:

existența în apropierea granițelor naționale a unor zone de gravă instabilitate politică, socială și militară, a unor conflicte potențiale sau în derulare;

exercitarea de presiuni externe și imixtiuni în procesul decizional pentru acceptarea unor acorduri (înțelegeri) în contradicție cu obiectivele securității naționale;

reacții politice lipsite de realism la situațiile de criză;

aprecierea eronată de către organele în drept a contextului politic sub regional și mondial și luarea unor decizii care ar putea leza interese ale altor state;

efecte ale noii ordini mondiale.

în domeniul social-cultural:

Riscuri interne:

amplificarea costurilor sociale generate de tranziția spre economia de piață (șomaj, insuficienta protecție socială, nivel de trai în scădere etc.), care pot furniza amplificarea unor fenomene și acte antisociale (crima organizată, corupția, etc.);

lipsa preocupării pentru reconstruirea și buna funcționare a societății civile;

diminuarea sporului natural al populației;

nereglementarea juridică a raporturilor sociale generate de noua societate democratică și absența voinței de rezolvare în interes național și în mod democratic a conflictelor de interese dintre diferite grupuri sociale;

calitatea redusă a protecției sociale, asistenței medicale, disfuncționalități ale sistemului educațional.

Riscuri externe:

adoptarea de măsuri restrictive la adresa României, în sensul limitării liberei circulații a cetățenilor săi în statele occidentale;

imixtiunea altor state în viața socială a României sub pretexte diferite și, în special, în ceea ce privește respectarea noilor standarde ale drepturilor omului;

menținerea diasporei în situația de “conflict cu țara”, de dispersie de interese și “conflict între grupări”, situație care era în momentul despărțirii României de comunism și neactivarea sa pentru a face lobby proromânesc în străinătate;

penetrația culturală, tendința de discreditare sau de înlocuire a unor valori autentice autohtone.

în domeniul economico-financiar:

Riscuri interne:

erodarea bazei economice a securității naționale prin declinul producției, accentuarea dezechilibrului balanței comerciale, creșterea inflației, mărirea deficitului bugetar etc.;

accentuarea decalajelor din economia națională, manifestată atât la nivelul indicatorilor macroeconomici, cât și al economiei reale;

neadecvarea politicilor de privatizare la cadrul real al economiei naționale;

economia subterană.

Riscuri externe:

presiunea creată de contrabandă, traficul ilegal de mărfuri, “piața neagră”, încercarea de transformare a economiei naționale într-un mediu pentru spălarea banilor murdari din străinătate;

crearea unor situații preferențiale de influență economico-financiară care pot accentua dezechilibrul între nivelul de dezvoltare a României și cel al altor state europene;

înghețarea relațiilor economice, ca urmare a instabilității politice.

în domeniul informațional-comunicațional:

Riscuri interne:

slăbiciuni în gestionarea optimă a comunicării în situații de criză;

exercitarea, pe fundalul neinformării corecte a opiniei publice, a unor acțiuni manipulatorii asupra populației de către grupuri de interese (și de presiune) care controlează cele mai importante mijloace de informare în masă;

neacordarea de către instanțele puterii a atenției cuvenite problemei imaginii adecvate a României în străinătate.

Riscuri externe:

încercarea de exercitare a controlului de către forțe ostile României asupra mijloacelor de informare în masă din țară;

alimentarea imaginii deformate și nefavorabile a României în străinătate;

defavorizarea României în privința accesului la informația vehiculată în mediile internaționale.

în domeniul psihologic:

Riscuri interne:

slăbirea coeziunii psihice a societății românești ca urmare a consumării energiilor în preocuparea de adaptare la procesele tranzitorii în desfășurare;

scăderea încrederii populației în unele instituții ale statului;

insuficienta preocupare pentru cunoașterea și valorificarea potențialului psihic al poporului în depășirea dificultăților perioadei în care o parcurgem;

menținerea în stare tensionată a climatului intern.

Riscuri externe:

instrumentarea unor acțiuni psihologice agresive prin care se urmărește slăbirea rezistenței psihice a populației, prin dezinformare sau punerea în circulație a unor zvonuri;

exercitarea de presiuni psihologice prin crearea în opinia publică a unor trebuințe false sau exagerate pe care statul român nu le poate satisface, în scopul alimentării unor stări de nemulțumire și insatisfacție;

discreditarea unor personalități aflate în fruntea unor organe importante ale statului pentru slăbirea acestora și facilitarea dezvoltării ulterioare a unor scenarii agresive.

în domeniul etnic-religios:

Riscuri interne:

exacerbarea sentimentelor și practicilor naționaliste, iredentiste și revanșarde;

încurajarea intoleranței ca răspuns la fundamentalismul religios și încurajarea din exterior a fundamentalismului specific unor etnii;

încercările de învrăjbire a comunităților etnice și religioase și promovarea tendințelor separatiste și autonomiste.

Riscuri externe:

practica folosirii problematicii minorităților etnice și religioase ca vector pentru promovarea unei politici revizioniste sau avansarea unor revendicări teritoriale;

încercările de scoatere a problematicii minorităților naționale din domeniul drepturilor omului și de transferare a acesteia în domeniul politic și al securității;

crearea și întreținerea în străinătate a unei imagini deformate privind situația minorităților etnice și religioase.

în domeniul ecologic și tehnologic:

Riscuri interne:

degradarea echilibrelor ecologice și deteriorarea calității mediului înconjurător;

producerea unor accidente tehnologice sau provocarea de sabotaje la obiective din industria chimică sau energetică (nucleară, convențională);

producerea unor catastrofe sau calamități naturale.

Riscuri externe:

producerea unor catastrofe tehnologice și ecologice ale căror efecte sunt greu de controlat și care se pot propaga și dincolo de granițele statelor;

“importul” de deșeuri toxice și pierderea controlului acestora;

poluarea apelor internaționale sau naționale și a unor cursuri de apă care tranzitează teritoriul României.

în domeniul militar:

Riscuri interne:

consecințe ale aplicării reformei în domeniul militar ca urmare a suportului logistic precar, în special acutizarea unor probleme sociale și slăbirea capacității de reacție militară;

înțelegerea eronată a limitelor inferioare ale “suficienței defensive”;

insuficienta armonizare a relațiilor între instituțiile cu atribuții în domeniul securității, siguranței și apărării naționale, ca urmare a instituirii controlului civil asupra acestora;

diminuarea flexibilității și capacității de adaptare la situații de criză a organismului militar;

slăbirea coeziunii structurilor militare;

precaritatea pregătirii pentru luptă a trupelor și comandamentelor, coroborată cu tendința descalificării profesionale a personalului armatei;

scăderea gradului de operativitate a tehnicii și echipamentelor militare;

scăderea / scindarea unității de comandă și de acțiune a armatei, deteriorarea actului de conducere și scăderea ordinii și disciplinei militare;

apariția grupărilor paramilitare și a tendinței de atragere a personalului armatei la grupări extremiste sau de tip “mafiot”;

diminuarea măsurilor de securitate a echipamentelor militare, munițiilor, explozivilor și a materialelor periculoase;

desconsiderarea valorilor morale tradiționale, a onoarei și demnității militare;

culpabilizarea armatei, discreditarea unor cadre de conducere și scăderea credibilității instituțiilor de securitate și apărare în fața opiniei publice.

Riscuri externe:

accentuarea decalajelor de potențial militar, ca urmare a reducerilor de armamente și efective militare, fără ca acest proces să fie însoțit de creșterea calității echipamentelor militare rămase în înzestrare;

realizarea de alianțe militare în detrimentul statului român;

existența, mai ales în vecinătatea României, a unor conflicte militare în desfășurare, a unor surse potențiale de conflict; posibilitatea reizbucnirii unor conflicte din cauza nesoluționării lor durabile;

discriminarea, directă sau indirectă, în privința accesului la tehnologii și echipamente militare de vârf.

Permanentele schimbări ale mediului intern și extern au dus la apariția unei noi categorii de riscuri, și anume, riscurile asimetrice nonclasice, constând în acțiuni armate sau nonarmate, având ca obiectiv atingerea securității naționale prin provocarea de consecințe directe sau indirecte asupra vieții economico-sociale a țării. Din această categorie se pot enumera următoarele riscuri:

terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice;

acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor de transport intern și internațional;

acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice;

acțiunile destinate în mod premeditat afectării – sub diferite forme și în împrejurări variate – a imaginii României în plan internațional, cu efecte asupra credibilității și seriozității în îndeplinirea angajamentelor asumate;

agresiunea economico-financiară;

promovarea deliberată de catastrofe ecologice.

Din riscurile enumerate mai sus, terorismul internațional se manifestă într-o formă fără precedent, generând efecte multiple asupra securității statelor și stabilității internaționale. România își propune să participe în mod activ, alături de comunitatea internațională, la lupta împotriva terorismului internațional, printr-o adaptare permanentă a mijloacelor de combatere a acestuia.

Dar, în paralel cu prevenirea sau contracararea punctuală a riscurilor enumerate mai sus, România trebuie să fie preocupată, în primul rând, de diminuarea vulnerabilităților interne, care se manifestă în mai toate domeniile de activitate, îndeosebi în planul contracarării factorilor ce pot afecta securitatea națională. (Vulnerabilitățile sunt definite ca stări de lucruri, procese sau fenomene din viața internă, care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale, sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora. Apreciem că România nu este și nu se va afla în viitorul apropiat în fața unei amenințări majore, de tip militar clasic, la adresa securității sale naționale). Totuși este nevoia stringentă de rezolvare rapidă a unor aspecte interne care se pot constitui, de asemenea, în adevărați factori de risc:

persistența problemelor de natură economică, financiară și socială, generate de prelungirea tranziției și întârzierea reformelor structurale;

accentuarea fenomenelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice, care produc adâncirea inechității sociale și proliferarea economiei subterane;

reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și a siguranței cetățeanului, fenomene care au efecte negative tot mai evidente asupra coeziunii și solidarității sociale, asupra calității vieții cetățenilor;

menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale, de mai mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra risipirii energiilor, diminuării sau întreruperii proceselor și activităților economice propriu-zise, precum și asupra stării de liniște a populației;

nerespectarea normelor ecologice în funcționarea unor obiective industriale; posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale și procese de degradare a mediului;

scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului, ca urmare a indolenței și birocrației excesive din administrație, ceea ce, duce la slăbirea coeziunii sociale și civice;

menținerea unor dispariții de dezvoltare între regiunile țării;

slăbiciuni în îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul alianțelor;

menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării;

deficiențe în protecția informațiilor clasificate;

emigrarea specialiștilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează potențialul de dezvoltare a societății românești.

Unele riscuri, datorită evoluției lor, sunt percepute și se manifestă ca adevărate amenințări (amenințarea reprezintă acțiunea prin care un stat sau mai multe state săvârșesc acte politice, economice, militare sau de altă natură, cu scopul de a impune altui stat sau altor state să renunțe la deplina exercitare a drepturilor și atributelor suverane) îmbrăcând, astăzi, forme complexe, combinate; întâlnim următoarele tipuri de amenințări la adresa securității naționale:

acțiunile unor state vecine pentru revizuirea tratatelor prin care s-au stabilit actualele frontiere, combinate cu acțiunile de enclavizare a unor zone, cu atitudinile separatiste ale unor grupuri sau minorități naționale și cu diversiuni din partea unor forțe potrivnice unității naționale;

acțiuni pentru menținerea controlului asupra intrării în culoarul strategic al Dunării, combinate cu manifestarea unor poziții dure în abordarea pe cale diplomatică a diferendelor și cu adâncirea disputelor asupra platoului continental al Mării Negre;

proliferarea acțiunilor teroriste interne și racordarea acestora la terorismul internațional, combinate cu acțiunile de transformare a unor zone din țară în baze de plecare pentru emigrația arabilor și indienilor către Vest;

extinderea la scară de masă a corupției, combinată cu dezvoltarea unor activități economico-financiară paralele, apariția unor structuri subterane organizate după principii mafiote și racordarea acestora la rețelele internaționale ale crimei organizate;

acțiuni de alcătuire în țară, cu sprijin extern, a unor organizații ostile României și de punere sub control combinat a acestora și a unor mijloace de informare în masă, alături de realizarea unor baze subversive și agenturi de informații pe teritoriul românesc;

acțiuni de provocare și susținere a unor manifestări de amploare, sub pretextul unor nemulțumiri, combinate cu cele de organizare a unor diversiuni și sabotaje și cu exploatarea instabilității economice;

introducerea în țară de armament, muniții, materiale periculoase și mijloace de propagandă antiromânești, combinată cu încurajarea confruntărilor interetnice (interconfesionale), cu recrudescența unor forțe paramilitare și proliferarea producerii artizanale sau comercializării pe piața neagră a unor materiale periculoase;

acțiuni pentru blocarea accesului României în structurile de securitate europene sau euro-atlantice și inducerea pentru aceasta a statutului de țară a zonei-tampon dintre Est și Vest;

existența unor conflicte deschise sau stări tensionale în apropierea frontierelor României sau în țările cu care acesta are relații apropiate sau de discordie.

Nivelul cel mai înalt al riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale este reprezentat de agresiune (Agresiunea reprezintă folosirea forței armate, sub orice formă de către un stat împotriva suveranității, integrității teritoriale, independenței politice a altui stat sau într-un mod incompatibil cu Carta Națiunilor Unite), pe care le întâlnim în următoarea tipologie:

acțiuni agresive externe:

presiunile militare: amenințarea cu forța și folosirea forței; aplicațiile militare nenotificate în apropierea granițelor; demonstrațiile de forță etc;

blocadele – acțiuni care au ca scop întreruperea unor căi de comunicații și a fluxurilor economice vitale interne sau împiedicarea activității normale a unor sectoare economice importante etc.

acțiunile terorist-diversioniste;

acțiunile agresive desfășurate de forțe militare externe (terestre, aeriene, navale) asupra teritoriului național sau a altui stat aliat

acțiuni agresive interne:

acțiunile separatiste;

acțiunile terorist-diversioniste;

sabotajele;

blocajele unor obiective civile și militare importante, ale unor căi de comunicații;

acțiunile de destabilizare gravă a ordinii de drept.

acțiuni agresive combinate, din interior și din exterior, care sunt considerate a fi cele mai periculoase;

alte tipuri de acțiuni agresive:

agresiunea psihologică;

agresiunea informațională;

penetrația culturală;

agresiunea imagologică etc.

Factorii de risc ai securității naționale trebuiesc tratați, individual și interdependent, cu foarte mare atenție pentru a pregăti măsuri de contracarare eficientă a lor și, deși nu-și dorește nimeni așa ceva, scenarii corecte și viabile de acțiune ca răspuns la materializarea lor în agresiuni de orice natură.

Aceste măsuri de contracarare a riscurilor asupra securității naționale se iau în toate domeniile de activitate a statului: politico-administrativ, economic, social, educație, siguranță națională și ordine publică, apărare națională și în politica externă.

Noul concept de securitate națională, deși este tratat dintr-o nouă perspectivă, adaptată la realitățile din societatea românească și din lume, a păstrat apărării naționale aceeași importanță primordială în promovarea și apărarea intereselor naționale fundamentale ale României. Este foarte adevărat că în Europa s-au făcut pași importanți pentru eliminarea riscurilor și amenințărilor la adresa securității statelor și a Europei în general, însă menținerea unor focare de conflict, confruntările interetnice și manifestarea unor teorii revizioniste obligă autoritățile române să se preocupe permanent de a avea în orice moment mijloacele adecvate care să apere interesul său național.

2.2.2 Apărarea națională – mijloc principal de susținere a intereselor de securitate ale României

Apărarea națională cuprinde “ansamblul de măsuri și activități adoptate și desfășurate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea națională, independența și unitatea statului, integritatea teritorială a țării și democrația constituțională”.

Așa cum istoria ne-a învățat, însă, oricâte speranțe ne-am pune în sistemele internaționale de securitate, fără o concepție clară de apărare, materializată într-o forță proprie, capabilă să apere, la nevoie, valorile naționale fundamentale, orice aranjament în domeniul garantării securității este vulnerabil. În acest sens, Dimitrie Gusti a afirmat: “Când o națiune este bogată în resurse economice, bogată în pregătire militară, bogată sufletește și mai ales bogată în patriotism, acea națiune, oricare ar fi împrejurările istorice, este sigură de victorie…”.

Apărarea națională cuprinde “ansamblul de măsuri și activități adoptate și desfășurate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea națională, independența și unitatea statului, integritatea teritorială a țării și democrația constituțională”.

Scopul apărării naționale, reieșit însăși din definiție, este realizat prin măsurile și acțiunile pe care statul român le întreprinde pentru a descuraja orice agresiune la adresa țării și, în cazul producerii ei, de a prezerva prin mijloace militare interesele naționale fundamentale.

Utilizarea mijloacelor militare este o măsură de ultimă instanță și se va recurge la acesta doar pentru apărarea teritoriului național de orice tip de agresiune.

Principalele obiective în domeniul apărării sunt:

prevenirea, descurajarea și zădărnicirea unei eventuale agresiuni împotriva României;

integrarea în structurile militare ale Alianței Nord-Atlantice;

sporirea contribuției la stabilitatea regională.

Apărarea națională se realizează în principal prin apărarea armată a țării, aceasta fiind principala componentă a ei. Cel care pune în aplicare apărarea armată este sistemul național de apărare. Acesta reprezintă ansamblul autorităților publice, forțelor, mijloacelor, capacităților, precum și relațiile dintre acestea, care asigură planificarea, pregătirea și, în caz de agresiune, întrebuințarea acestora pentru apărarea armată a țării; în cadrul acestui sistem național de apărare forțele armate reprezintă componenta de bază a acțiunilor militare de apărare a țării.

Astfel, Forțele Armate au de îndeplinit misiuni (pe timp de pace, în situații de criză și pe timp de război) prin care se asigură starea de securitate a României:

pe timp de pace:

pregătirea pentru respingerea unei agresiuni și pentru participarea la prevenirea sau soluționarea unor crize interne;

pregătirea constantă pentru integrarea deplină în structurile militare europene și euroatlantice;

participarea la operații multinaționale, altele decât războiul;

participarea la apărarea comună;

cooperarea militară internațională.

în situații de criză:

prevenirea declanșării unor acțiuni destabilizatoare;

neutralizarea elementelor terorist-diversioniste și a altor formațiuni ilegale înarmate;

zădărnicirea încercărilor de blocare a unor căi de comunicații spre anumite obiective;

stoparea traficului cu armament și muniții;

interpunerea între grupări aflate în conflict în scopul protejării cetățenilor;

deblocarea unor obiective politico-administrative sau economico-sociale, controlate ilegal;

realizarea siguranței strategice la frontieră și la diferite obiective.

pe timp de război, Forțele Armate execută misiuni specifice luptei și operației, conform ordinelor autorităților constituționale, pentru refacerea stării de securitate a țării sau a celor aliate atacate.

Numai parcurgând aceste idei ne dăm seama de importanța pe care o ocupă Armata în asigurarea stării de securitate națională, indiferent de locul de unde se realizează acesta: în interiorul țării (prin pregătirea continuă și prin permanenta stare de veghe asupra hotarelor țării) sau din exteriorul ei (prin participarea la stingerea unor conflicte în diferite zone ale globului).

2.2.3 Asigurarea resurselor pentru sectorul de apărare, factor important al realizării performanțelor forțelor armate

“Creșterea capacității României de asigurare a unui nivel cât mai ridicat al stării de securitate, atât în plan național, cât și internațional, presupune o perfectă definire a locului și valorilor Armatei noastre, […]. Este foarte important să selectăm cu atenție programele de înzestrare, date fiind și costurile implicate, dar și modelul de militar pe care vrem să-l pregătim. Trebuie să știm prioritățile de acum încolo și să găsim soluțiile, printr-o analiză și însușire riguroasă a conceptelor NATO, pentru a atinge standardele Alianței, pentru a avea forțe militare moderne, interoperabile cu forțele celorlalte state aliate, capabile să îndeplinească misiuni atât în cadrul NATO, cât și independent” (deputatul Valentin Vasilescu).

Alocarea resurselor necesare apărării țării, deci și implicit Ministerului Apărării, se realizează pe baza principiului “suficienței pentru apărare”, prin care statul român acționează pentru realizarea unei capacități operaționale optime a forțelor armate și a unui nivel minim necesar al resurselor materiale și financiare, care să permită forțelor armate inițial să realizeze descurajarea agresorului și ulterior să-l învingă, fie numai cu forțele proprii, fie cu sprijinul coaliției din care face parte NATO și Uniunea Europeană.

În linii mari, resursele necesare apărării țării, în timp de pace, sunt utilizate în vederea realizării cheltuielilor de personal, întreținerii în stare operativă a unităților și marilor unități din Forțele Active și Forțele Teritoriale, îmbunătățirea performanțelor tehnicii, echipamentelor, armamentelor și munițiilor, echipării trupelor și dotării lor cu materiale diverse, competitive (prin modernizări și îmbunătățiri de diferite nivele), dar și pentru cercetare și producerea de armamente și echipamente noi, superioare calitativ, în paralel cu realizarea de achiziții diverse, de înaltă performanță.

Devine evidentă nevoia de sprijinire a laturii militare din cadrul strategiei naționale de securitate de către factorul economic, fără de care nu se poate realiza nimic: nici pe linia alocării de fonduri de la buget, dar nici pentru susținerea materială efectivă: echipamente, tehnică, materiale și servicii diverse. O economie sănătoasă, eficientă, stabilă și în continuă creștere produce siguranță, stabilitate socială, politică, atât în domeniul securității interne cât și a celei internaționale.

Exemplificăm nevoia de resurse financiare, prin enumerarea obiectivelor pe care Ministerul Apărării și le-a propus în vederea modernizării înzestrării armatei și realizării interoperabilității cu statele membre NATO:

dezvoltarea și achiziționarea de echipamente noi, interoperabile cu cele utilizate de NATO, pe bază de programe majore de modernizare în concordanță cu cerințele aprobate de Statul Major General;

adoptarea sistemului de standardizare și codificare NATO;

colaborarea cu firme de prestigiu pentru proiectarea, dezvoltarea și producerea de echipament militar de înaltă tehnologie și asigurarea transferului de tehnologie pentru a permite României să dezvolte propriile sale echipamente;

reconsiderarea problemelor de offset, transfer tehnologic, protecția mediului și a proprietății industriale în contractele externe;

modernizarea echipamentului militar existent pentru creșterea performanțelor și a fiabilității;

menținerea la un nivel superior a cercetării, chiar în condițiile unui buget de austeritate, ca o condiție imperios necesară redresării sectorului producției de apărare.

2.3 Impactul aderării României la NATO asupra strategiei naționale de securitate

Aderarea României la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord comportă, firește, o serie întreagă de reacții diverse în toate domeniile vieții sociale: politic, diplomatic, militar, protecție a mediului și, nu în ultimul rând, economic, toate acestea contribuind esențial la întărirea securității naționale.

Faptul că România este într-o alianță politico-militară comportă, cum este și normal, o serie întreagă de schimbări, transformări și, într-o mare cantitate, de necesități în toate planurile: structural, acțional, comportamental care, ele însele, pot face obiectul unei vaste lucrări de cercetare științifică.

Printr-o tratare mai puțin pretențioasă, apreciem că impactul aderării României la NATO îmbracă diverse forme, toate dintre acestea fiind convergente strategiei de securitate națională:

– în plan politic: apartenența la o alianță de state puternice, stabile politic, influente, adevărată “umbrelă” de stabilitate și siguranță, dar și model și obligație de a le urma exemplul, de a ne încadra structural și ideatic la valorile politice, democratice, sociale etc. ale Europei Occidentale și ale mondialității;

– în plan economic: protecție economică, invitație, imbold și obligație de aliniere economică, cu efecte atât în plan social, cât și militar. Poate fi vorba de invitație și obligație la performanțe economice evidente, cu impact asupra socialului, dar și în producerea și achiziția de material militar care să întărească aportul militar al țării la acțiunile alianței;

– în plan diplomatic: o linie clară, coerentă, dirijată de conduită, protecție, consultare, sprijin reciproc, siguranță, corecție și autocorecție etc.;

– în plan militar: aliniere structurală și acțională; consultare și acțiune dirijată, planificată, control și autocontrol acțional, uniformitate relativă în ceea ce privește dotarea, înzestrarea, structura de forțe, acțiunea militară în toate fazele ei (planificare, organizare, desfășurare și finalitate), cooperare, coordonare etc.;

– în planul protecției mediului: respect, protecție, refacere, folosire în spiritul legalității, al prevenirii, reparației.

Astăzi, în Constituție și în Legea apărării naționale a României, nu se fac referiri la acțiuni sau mijloace de apărare, ci doar la faptul că armata are rolul principal în garantarea suveranității naționale, independenței și unității statului, integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale.

Articolul 5 al Tratatului de la Washington prevede că un atac armat împotriva uneia sau mai multor părți va fi considerat atac împotriva tuturor, deci, într-o asemenea situație, în baza dreptului la apărare individuală sau colectivă recunoscut de Carta ONU în art. 51, aliații vor interveni inclusiv prin folosirea forței armate, în sprijinul părții ori părților atacate.

Astfel, România nu va mai lupta singură împotriva unui atac armat îndreptat asupra sa, pentru că obiectivele apărării naționale proprii vor fi și obiectivele membrilor alianței. Tot în baza aceleași prevederi, România va acționa cu mijloace militare împotriva agresorilor unei țări membre NATO.

Logic, urmează întrebarea: “Mai este necesar conceptul de apărare națională când realitățile de astăzi sunt cu totul altele față de trecut?” Răspunsul este da, însă specialiștii din acest domeniu trebuie să-l reformuleze pentru a fi introdus corect în legislația românească. Există un argument forte pentru menținerea lui: în cazul declanșării unui atac armat împotriva României până în momentul în care țările membre NATO vor acționa în baza articolului 5, țara noastră trebuie să se apere singură.

Deci aderarea la NATO și obținerea statutului de membru deplin al acestei Alianțe, aduce în domeniul securității naționale un plus de siguranță, iar în domeniul economic un aflux mai mare a investitorilor străini în societatea românească.

2.4 Implicațiile globalizării economice asupra strategiei de securitate națională

Globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socio-culturală. Globalizarea – această circulație fără precedent peste frontiere a valorilor, informațiilor, serviciilor și capitalului – eliberează energii ale căror efecte nu sunt întotdeauna cele urmărite. Dacă efectele se observă, nu întotdeauna se evidențiază cauzele ori, cel puțin, nu există un punct de vedere dominant asupra explicațiilor.

Se știe că globalizarea conduce spre o structură internațională nouă și larg bifurcată, împărțită între acele țări care sunt bine integrate și adaptate normelor de evoluție ale economiei globale și țările care fie au rămas în urmă, fie caută să se adapteze noii ordini globale.

Modul de menținere a unui sistem economic internațional care să satisfacă necesitățile individuale și comune ale statelor din acest sistem va genera unele probleme. Sistemul economic internațional de astăzi este unul care în esență invită la competiție și, ca urmare, la un conflict într-un anumit grad, dar care acționează cu succes numai când competiția este temperată de compromis și apoi de cooperare. Este posibil ca problemele comerciale și economice să creeze, uneori, tensiuni între națiuni, dar politicienii trebuie să fie impulsionați să mențină un echilibru între costuri și beneficii.

Astfel, actualul mediu de securitate evoluează sub influența globalizării, a integrării europene și euroatlantice, a dorinței Rusiei de a dobândi un rol decizional în rezolvarea problemelor internaționale, a afirmării tot mai pregnante a țărilor asiatice în viața mondialității și a crizei din zona Golfului.

Fenomenul globalizării va avea cu siguranță consecințe, negative sau pozitive, asupra țărilor care sunt angrenate în procesul de aderare la noile structuri de securitate, unele dintre ele fiind deja resimțite:

globalizarea determină amplificarea solidarității dintre statele lumii. Tot mai multe guverne și organizații internaționale își dau seama că menținerea păcii regionale și mondiale prevenirea și menținerea sub control a conflictelor și crizelor nu mai sunt posibile decât prin implicarea și creșterea contribuției tuturor actorilor statali și non-statali, inclusiv al celor mai puțin dezvoltați;

interdependența economică sporită dintre țările lumii determină creșterea stabilității la nivel global și regional. Această evoluție spre o lume mai pașnică și mai prosperă, în care riscurile izbucnirii unor conflicte interstatale s-au diminuat considerabil, are drept fundament proliferarea tehnologiilor revoluționare, îndeosebi în domeniul cunoașterii, comunicațiilor și informaticii. Tot mai multe state sunt interesate de atragerea de investiții în domenii de vârf ale științei și tehnicii, precum și în participarea la circuitul mondial de capital și valori.

pe termen lung globalizarea va avea ca efect întărirea spiritului regional. Va determina a creștere a conștiinței regionale, a apartenenței la anumite zone de civilizație, o dezvoltare a solidarității dintre statele aparținând aceleași regiuni, care împărtășesc valori comune.

globalizarea are ca efect o creștere a sensibilității economiei mondiale față de orice disfuncționalitate sau dificultate locală sau regională. Interacțiunea economiilor naționale determină reducerea posibilităților de anticipare și de prevenire a crizelor economico-financiare de către instituțiile statale. De asemenea, sincopele în relațiile politico-economice internaționale pot amenințe și perturba capacitatea tehnologică și militară a unei țări sau a mai multora.

gradul mare de dependență față de resursele, informațiile și tehnologiile din alte țări determină reducerea nivelului suveranității naționale. Dependența financiară de relațiile de parteneriat și colaborare externă nu permit, uneori, guvernelor să ia decizii potrivit interesului național, ceea ce poate avea repercursiuni negative asupra altor domenii decât cel economic, cum ar fi identitatea culturală, ținerea sub control a elementelor și grupurilor infracționale, etc.

perioadele de destructurare și restructurare ale actualului sistem internațional pot determina apariția unor crize. Este posibil ca, sub impactul consecințelor globalizării și mai ales a disputelor pentru un loc cât mai avantajos în ierarhia puterii mondiale, sistemul actual să se deterioreze și să capete o altă fizionomie, care poate genera dispute și crize de natură economică, etnică, religioasă sau națională. Unele entități statale insuficient structurate, instabile și neperformante economic, riscă să eșueze în marea concurență mondială, nu vor putea face față nevoilor sociale tot mai mari, se vor diviza ori vor fi nevoite să intre în componența sau subordonarea unor formațiuni statale puternice, ori a unor noi actori de pe scena internațională;

globalizarea, desfășurându-se concomitent cu afirmarea unor noi lideri planetari, favorizează apariția și proliferarea unor amenințări și riscuri asimetrice a căror efecte negative vor fi resimțite de numeroase țări. Dintre acestea menționez: proliferarea rețelelor teroriste și mafiote de trafic ilegal de persoane, armament, droguri; acțiuni de penetrare a sistemelor informaționale și bancare, de dezinformare și manipulare a informațiilor; diminuarea autorității statului și favorizarea creării unor structuri autonome de tip mafiot cu puternice ramificații internaționale, ceea ce va duce la globalizarea crimei organizate; amplificarea decalajelor existente între nivelul de dezvoltare a diferitelor țări, restricționarea accesului pe “piața unică globală” și accentuarea dependenței financiar-economică și politică, pentru o lungă perioadă de timp, a țărilor în curs de dezvoltare față de cele dezvoltate; expansiunea imigrației clandestine, și în situații de criză, a exodului în masă, precum și a problemelor legate de mediul înconjurător, de calamitățile naturale sau industriale, de epidemii, care pot cuprinde zone și regiuni întinse.

Nu trebuie să ne sperie aceste efecte negative, ci să vedem ceea ce ne aduce pozitiv această globalizare; pentru că este un fenomen ireversibil (cel puțin în actualul context mondial) și opunerea unei astfel de “integrări” ne-ar putea duce spre o izolare, care ar agrava și mai mult starea actuală a țării noastre, cel puțin din punct de vedere economic. De asemenea, trebuie să fim în permanență pregătiți să fim flexibili și să ne adaptăm repede la schimbările ce pot avea loc în această lume globală și să acționăm energic pentru neutralizarea și eliminarea factorilor negativi ce ar putea afecta societatea românească și, prin asta implicit, pe aliați.

CAPITOLUL 3

INFLUENȚELE POLITICII ECONOMICE ASUPRA STRATEGIEI DE SECURITATE NAȚIONALĂ

Apărarea națională, deci inclusiv forțele din cadrul Ministerului Apărării, depind în proporție de 100% de modul în care economia românească sprijină conceperea și aplicarea bugetului de stat a României în domeniul strategiei naționale de securitate. După cum am precizat și în cele prezentate în capitolele anterioare, bunul mers al vieții societății românești și dezvoltarea viitoare a țării noastre depind în totalitate de calea pe care guvernul dorește să o urmeze față de politica economică, putând afirma că totul depinde de modul în care se stabilesc aceste politici economice, de aplicarea lor în economia românească și de urmărirea obținerii eficienței lor.

Bugetul de stat al României este oglinda economiei din țara noastră și în funcție de performanțele acestei economii, guvernul își poate permite să aloce sume mai mari pentru fiecare sector de activitate din societatea românească ce este finanțat de la bugetul statului. În afară de asigurarea sumelor necesare de la bugetul statului pentru bugetul Ministerului Apărării, este foarte importantă și corelarea activităților din diferitele sectoare ale economiei și a celorlalte domenii ale societății pentru asigurarea eficientă a acțiunilor și protecției trupelor, la asigurarea completă și ritmică a logisticii și pentru producerea în volumul necesar și la calitatea solicitată a bunurilor materiale necesare acestora.

Și în Strategia de Securitate Națională a României este menționat faptul că problemele de securitate ale țării noastre sunt cele de natură economică, la punctul 3.5. Și consider că simpla redare a unei părți din acest subcapitol din documentul fundamental cu privire la securitatea națională poate scoate în evidență modul în care acesta depinde fundamental de politica economică a statului.

“Dificultățile tranziției economice prelungite, scăderea calității vieții, inegalitățile sociale, creșterea numărului celor care trăiesc sub pragul sărăciei, toate acestea pot produce intoleranță, afectează solidaritatea socială, favorizează populismul, pot alimenta manifestările radicale și extremiste, având efecte dintre cele mai grave asupra instituțiilor și mecanismelor de funcționare a statului. Societatea românească este încă marcată de consecințele managementului defectuos al procesului tranziției economice și sociale, care a condus la diminuarea autorității și eficienței instituțiilor statului și a afectat coeziunea civică și echilibrul social. Rezultatele, încă insuficient de concludente, în derularea reformei au determinat diminuarea în timp a resurselor alocate pentru modernizarea societății și reducerea potențialului de așteptare al cetățeanului confruntat cu un proces de pauperizare accelerată. […] În același timp adaptarea lentă a sistemului ordinii publice și siguranței naționale la noile forme ale criminalității din ce în ce mai agresive, precum și unele deficiențe în administrarea justiției au generat scăderea inacceptabilă a nivelului de siguranță a cetățeanului. Este nevoie de o abordare coerentă, care să reunească energiile societății, să canalizeze resursele acesteia în direcția construirii unei economii performante, capabilă să elimine starea de incertitudine și insecuritate la nivel social. Relansarea economică trebuie consolidată prin crearea unui mediu de afaceri atractiv și stabil și prin racordarea adecvată la marile fluxuri economico-financiare, tehnologice și comerciale. Accelerarea creșterii economice vizează în primul rând asigurarea prosperității cetățenilor și sprijinirea procesului democratic intern. Creșterea încrederii cetățenilor în instituțiile statului este posibilă numai în condițiile promovării consecvente a principiilor statului de drept, a drepturilor fundamentale ale cetățeanului. Menținerea unui climat de instabilitate în plan subregional, cu impact negativ asupra mediului economic, a accentuat incapacitatea României de a angaja decizii în măsură să o apropie de sistemul economico-financiar caracteristic lumii democratice occidentale. În eforturile de promovare a reformei economice s-au concretizat destul de greu și aleatoriu formule de încadrare și racordare la structurile economice și financiare din sistemul economic occidental. Crizele și violențele care s-au manifestat în vecinătate au dus la pierderea unor legături economice tradiționale, au provocat României pierderi financiare grele, au împiedicat elaborarea și promovarea unor strategii de dezvoltare pe termen lung, au constituit o stavilă în încurajarea investitorilor străini, în general i-au accentuat dificultățile. Pe termen lung acestea vor aduce prosperitate și vor spori credibilitatea României în eforturile de consolidare a securității europene”.

Creșterea stării de securitate națională se face prin eliminarea acestor probleme de natură economică a societății românești, printr-o politică economică a guvernului adecvată realităților din economia românească și din cea mondială, mai ales prin cele două componente fundamentale: politica bugetară și politica monetară, printr-o continuitate a acestora și printr-o adaptare permanentă și rapidă la schimbările ce au loc pe “scena” națională.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Avem convingerea că argumentele pe care le-am prezentat în sprijinul interdependenței dintre securitatea națională și politica economică sunt doar o parte din multitudinea lor și există posibilitatea ca ele să nu fie cele mai concludente, dar cred că ele și-au atins scopul: acela de a arăta că fără o politică economică eficientă și permanent adaptată realităților, pentru realizarea creșterii economice durabile, securitatea națională are de suferit.

Eforturile societății românești de la căderea regimului comunist pentru integrarea în structurile europene și euroatlantice au fost încununate de succes: aderarea țării noastre la NATO și Uniunea Europeană. Este absolut necesar să fim realiști că această dublă integrare este benefică, dar în același timp este deosebit de complexă, chiar dificilă.

Întreg arsenalul de politici economice trebuie reanalizat și regândit pentru a putea face față cerințelor, deoarece avem nevoie de o economie stabilă și productivă.

De asemenea, accederea la aceste două organisme internaționale (NATO și Uniunea Europeană) ne situează într-un sistem de relații de cooperare / competiție, cu reguli clare și stricte, care ne va aduce avantaje foarte mari, dar și exigențe deosebite în funcționarea întregii societăți românești. Trebuie, așadar, să învățăm să ne folosim de aceste avantaje, dar în același timp, să fim pregătiți să acționăm pentru diminuarea la maxim a consecințelor, inclusiv a unor eventuale dezavantaje.

Căile de eficientizare a economiei sunt cunoscute: continuarea privatizării, încurajarea și atragerea de investiții străine, lichidarea întreprinderilor care sunt în stare de faliment, reducerea cheltuielilor din bugetul de stat pentru acordarea de subvenții neproductive, aplicarea cu strictețe a legislației economice, stabilirea unei rate a dobânzilor care să impulsioneze investițiile românești în infrastructură și producție, acordarea de facilități speciale pentru investitorii din zonele – problemă ale României (Valea Jiului, Hunedoara etc.), însă cu urmărirea lor pentru ca aceste facilități să conducă la crearea de noi locuri de muncă, acordarea “importanței” cuvenite în cadrul Bugetului de stat: forțelor armate, sănătății și învățământului etc.și multe altele.

În încheiere, ne exprimăm părerea că tema lucrării de diplomă a reprezentat, pentru autor, o mare provocare, spre studiu și analiză, spre o acțiune ulterioară de aprofundare și de continuare într-un plan superior a preocupărilor în domeniu.

ANEXE

Anexa nr. 1 – Funcțiile economice ale statului și mijloacele lor de

realizare ( 4 pagini )

Anexa nr. 2 – Locul politicii fiscale ( componentă a politicii bugetare ) și al politicii monetare în cadrul relațiilor macroeconomice ( 2 pagini )

Anexa nr. 3 – Masa monetară

Anexa nr. 4 – Agregatele monetare și sferele lor de cuprindere

Anexa nr. 5 – Locul, rolul și relațiile dintre elementele componente ale strategiei naționale de securitate

BIBLIOGRAFIE

***, “ Carta Albă a Guvernului, Armata României 2010: Reformă și integrare euro-atlantică, Editura Militară, București, 2000

***, „Culegere de termeni, concepte și noțiuni de referință din domeniile politicii militare, securității naționale și apărării armate”, Editura Militară, București, 2000

***, „Dicționar Macmillan de Economie Modernă”, Editura Codecs, București, 1999

***, “Managementul resurselor de apărare – seminar internațional”, Editura Militară, București, 1999

Abraham-Frois, Gilbert, “Economia politică”, Editura Humanitas, București, 1998

Academia de studii economice, Catedra de economie politică, “Economie politică”, Editura Economică, București, 1992

Adumitrăcesei, Ioan; Niculescu, Elena; Niculescu Nicolae G., “Economie politică. Teorie și politică economică pentru România”, partea a II-a, Editura Polirom, Iași, 1998

Andrei, Liviu C., “Economie politică și politici economice”, Editura Economică, București, 1999

Angelescu, Coralia; Stănescu, Ileana, “Politici economice. Politica agricolă”, Editura Economică, București, 2001

Băcescu, Marius; Băcescu-Cărbunaru, Angelica, “Macroeconomie și politici macroeconomice”, Editura All Educational, București, 1998

Băcescu, Marius; Băcescu-Cărbunaru, Angelica, “Compendiu de macroeconomie”, Editura Economică, București, 1997

Bădălan, Eugen, “Securitatea națională și unele structuri militare românești la cumpăna dintre milenii”, Editura Militară, București, 2001

Bădălan, Eugen; Frunzeti, Teodor, “Forțe și tendințe în mediul de securitate european”, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2003

Boncu, Simion, “Securitatea națională în schimbare”, Editura Militară, București, 1999

Centrul de studii strategice de securitate, “Integrarea Euroatlantică. Priorități Post-Praga”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002

David, Aurel V., “Națiunea între “starea de securitate” și “criza politico-militară””, Editura Licorna, București, 2000

Deac, Aron L.; Irimia, Ion, “Securitatea României la răscruce de milenii”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2000

Dobrotă, Niță, „Economie Politică”, Editura Economică, București,1997

Dornbusch, Rudiger, Fischer, Stanley , „Macroeconomia”, Editura Sedona, Timișoara , 1997

Frunzeti, Teodor, “Securitatea națională și războiul modern”, Editura Militară, București, 2001

Iancu, Aurel, “Bazele teoriei politicii economice”, Editura All Beck, București, 1998

Ignat I., Clipa N., Pohoață I.,Luțac Gh., „ Economie Politică”, Editura Fundației „Gh. Zane”, Iași, 1997

Institutul Român de Studii Internaționale, “Interesul național și politica de securitate”, București, 1995

Nechita, Vasile C. (sub redacția), “Economie politică, vol.1-2, Editura Porto-Franco, Galați, 1991

Olah, Gheorghe, “Repere de politică economică”, Editura Economică, București, 2001

Popescu, Dan, “Istorie economică. Istoria economiei naționale”, Editura Continent, Sibiu, 2000

Roșca, Teodor, “Monedă și credit”, Casa de editură “Sarmis”, Cluj-Napoca, 1996

Sava, Dumitru, “Analiza fenomenului politico-militar (teorie și metodă)”, Editura Militară, București, 1998

Stoica, Victor, “Modul economic de gândire: elemente de inițiere”, Editura “Tribuna Economică”, București, 1998

Turliuc, Vasile, “Politici monetare”, Editura Polirom, București, 2002

Internet, www.mapn.ro

=== ANEXA nr. 1 ===

Anexa nr. 1

FUNCȚIILE ECONOMICE ALE STATULUI

ȘI MIJLOACELE LOR DE REALIZARE

Sursa: Victor Stoica, Modul economic de gândire: elemente de inițiere, Editura Tribuna Economică, București, 1998, pag. 140-145

=== ANEXA nr. 3 ===

Anexa nr. 3

MASA MONETARĂ

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: . Efectele Politicii Economice Asupra Strategiei Nationale DE Securitate (ID: 105924)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

. Efectele Politicii Economice Asupra Strategiei Nationale DE Securitate

Copyright Notice

Terorismul Islamic In Contextul Globalizarii. Statul Islamic

Publicitatea Parfumului

Stilul Deliberativ AL Blogosferei

Rolul Presei Culturale In Dezvoltarea Societatii

Trаtаtul Ԁе Lа Lіѕаƅοnа Ѕі Mοԁіfісаrіlе Аԁuѕе Prοсеѕuluі Ԁесіᴢіοnаl

Conservatorism Concept Dincolo de Ideologie Studiu de Caz Social Democratia

Copyright Notice

Similar Posts