Efectele Pedespei Asupra Comportamentului Infractorului Si A Conduitei Infractionale. Aspecte Psihologice

Universitatea “Ovidius” din Constanța

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Specializarea: DREPT

EFECTELE PEDESPEI ASUPRA COMPORTAMENTULUI INFRACTORULUI ȘI A CONDUITEI INFRACȚIONALE. ASPECTE PSIHOLOGICE

Coordonator științific:

Prof.univ.dr. Mihaela RUS

Absolvent:

Monica MISTIRIAN

Constanța

(2016)

CUPRINS

INTRODUCEREA

Executarea pedepselor privative de libertate presupune existența unor locuri în care condamnații sunt internați și unde trebuie să execute pedeapsa. Un lucru bine știut este acela că, condamnații nu sunt oameni ușor de condus și de stăpânit , că întotdeauna există tendințe de fugă, de indisciplină și de nerespectarea normelor.

Venirea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de voință sau a unei obligații cetățenești( cum este cazul internării într-un spital sau efectuarea stagiului military) ci este o formă de sancționare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale și juridice.

Mediul penitenciar nu permite întotdeauna o exteriorizare morală din partea deținuților. Raporturile interumane ce se stabilesc între ei sunt puternic marcate de privarea de libertate. Astfel că intervin modificări la nivel comportamental după ce acesta nu se mai află în mediul cu care era obișnuit, familiar. Acest lucru duce la schimbări ale conduitei atât voluntar dar mai ales constrâns.

Lucrarea este organizată în două părți . Prima parte este împărțită în trei capitole. Am apreciat că fiecare capitol încercă să cele 3 etape ale unui deținut( înainte de a comite infracțiunea, ce l-a determinat să comită și efectele produce de comiterea unei infracțiuni-pedepsa) În primul capitol am încercat să analizez motivele care îl pot determina pe un individ să ajungă să săvârșească o infracțiune pentru care mai apoi este pedepsit. În cel de-al doilea capitol am abordat din punct de vedere psihologic toți factorii pe care îl determine pe un individ să devină un infractor ( personalitatea infractorului). Iar în cel de-al treilea m-am bazat pe modificările care se produc în comportamentul unui infractor după ce este încarcerat și tipurile de regimuri de executarea pedepselor privative de libertate.

În cea de-a doua parte a lucrăriia prezentat obiectivele, ipoteza, metodologia utilizată și rezultatele obținute în urma cercetării. Cercetarea mea s-a bazat pe un chestionar de 10 întrebări ( Anexa 1) privind percepția despre efectele pedepsei asupra comportamentului infractorului și a conduitei infracționale adresat pe un eșantion de 30 de persoane. Am încercat să aflu percepția oamenilor din medii diferite( urban și rural) despre mediul privat de libertate și cu consideră acestia că penitenciarul îi ajută pe deținuți să își corecteze comportamentul. Ce schimbări se pot produce și după ce un deținut iese din penitenciar. Dar în special dacă mediul penitenciar este un mediu educativ pentru deținuți.

CAPITOLUL I

PSIHOLOGIA INFRACTORULUI

Actul infracțional- aspect teoretice

Actul infracțional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacțiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului si factorii externi, de ambianță. In ceea ce priveste factorii interni, endogeni, orice persoană poate prezenta in structura sa un nucleu central mai mult sau mai putin favorabil comportamentului infracțional, conturând sau nu o personalitate infractională. Ambianța, conditiile si imprejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltarii acestui nucleu in plan infracțional.

Este definit actul infracțional ,care reprezintă rezultatul interacțiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului si factorii externi, de ambientă. Actul infracțional este generat de tulburări de ordin emoțional si volitiv. Acesta se desfasoară în mai multe faze: faza preinfracțională care constituie premisele subiective ale săvărșirii faptei si care se caracterizează printr-un imens consum lăuntric, faza infracțional propriu-zisă( o data definitivată hotararea de a comite infracțiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acțiuni concrete cu caracter pregătitor) si faza post-infractională, al cărui conținut este determinat în mare masura de modul în care s-a desfasurat faza anterioară.

Actul infracțional antrenează în grade diferite, practic toate structurile și funcțiile psihice incepând cu cele cognitiv-motivaționale si terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind și activitățile ca și însusirile psihice. Actul infracțional este generat de tulburări de ordin emoțional si volitiv, susținuț de lipsa sentimentului responsabilității si al culpabilității, al incapacității subiectului de a renunța la satisfacerea imediată a unor trebuinte in pofida perspectivei unei pedepse.

Analiza psihologică a actului infracțional

Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracțional, trebuie avute în vedere cele trei faze ale actului infracțional, și anume: faza preinfracționala, faza infracționala propriu-zisă și faza postinfractională.

Situația preinfractională reprezintă un ansamblu de circumstante exterioare personalitatii infractorului, care precede actul infractional. Această situație implică două elemente:

a) evenimentul, care determină apariția ideii infracționale

b) circumstantele, în care infracțiunea se pregatește și se realizează.

Actul infracțional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacțiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului și factorii externi, de ambianță. În ceea ce privește factorii interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puțin favorabil comportamentului infracțional, conturând sau nu o personalitate criminală. Ambianța,condițiile și împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracțional. Actul infracțional antrenează în grade diferite, practic toate structurile și funcțiile psihice începând cu cele cognitiv-motivaționale și terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind și activitățile ca și însușirile psihice. Actul infracțional este generat de tulburări care pot fi: de ordin emoțional și volitiv, susținute de lipsa sentimentului responsabilității și al vinovăției, a incapacității de a renunța la satisfacerea imediată a unor trebuințe în pofida perspectivei unei pedepse. Trecerea la actul infracțional constituie un moment critic. Această trecere reprezintă o procesualitate care cunoaște multe inconstanțe în desfășurarea ei.

În săvârșirea unei infracțiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa ființă, mobilizându-și pentru reușită întregul său potențial motivațional și cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite infracțiunea este precedată de o serie de procese de analiză și sinteză, de lupta motivelor, deliberarea și actele executorii antrenând profund întreaga personalitate a acestuia. Acest lucru face ca actul infracțional să nu rămână o achiziție întâmplătoare, periferică a conștiinței infractorului, ci să se integreze în ea sub forma unei structuri informaționale stabile, cu conținut afectiv-emoțional specific, cu un rol motivațional bine diferențiat

Până la luarea hotărârii de a comite infracțiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea și prelucrarea informațiilor care pot declanșa informații ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracțional. În calitate de pas inițial al formării mobilului comportamental infracțional se situează trebuințele a căror orientare antisocială este de o importanță fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situația externă. Din punct de vedere psihologic trebuințele se manifestă în conștiința individului ca mobil al comportamentului posibil și, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârșirea infracțiunii.

În faza preinfracțională se constituie premisele subiective ale săvârșirii faptei, determinate atât de predispozițiile psihice ale făptuitorului, cât și de împrejurările favorizante cu valențe care pot fi declanșate. Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât și asupra mizei puse în joc. Capacitatea de proiecție și anticipare a consecințelor influențează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.

Procesele de analiză și sinteză a datelor despre locul faptei și de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de acțiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanșează în faza a doua a actului, faza infracțională propriu-zisă. Planul de acțiune, în desfășurarea sa (timpul de săvârșire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este reprezentat mental.

Odată definitivată hotărârea de a comite infracțiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este susținută de acțiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de expectativă, după ce a luat hotărârea, acesta se caracterizează prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici, culegerea de informații, supravegherea obiectivului.

Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condițiilor optime reușitei ei, fie desistarea, amânarea, așteptarea unor condiții și împrejurări favorizante.

Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoționale intense. Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, ființele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spațio-temporal al desfășurării faptei etc.), în funcție de proprietățile lor fizico- chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziție spațială etc.) amplifică aceste stări emoționale. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării, o caracteristică a unei activități normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ștergerii unor categorii de urme, renunțarea la portul mănușilor, diverse accidentări etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.

Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârșirea faptei este tendința de a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii și sancțiunii.

Faza postinfracțională are o configurație foarte variată, conținutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfășurat faza anterioară.

Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acțional, întreaga lui activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrate în această directive existent unui registru de strategii de contracarare a activităților de identificare și tragere la răspundere penală a autorilor. În acest sens, o serie de infractori își creează alibiuri care să poată convinge autoritățile că este imposibil ca ei să fi săvârșit fapta. Strategia utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta în timp util de la locul infracțiunii și de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin diferite acțiuni caută să se facă remarcați pentru a-și crea probe, astfel bazându-se pe faptul că, după o anumită perioadă va fi destul de dificil să se stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente.

Alteori, infractorul apare în preajma locului unde se desfășoară cercetările, căutând să obțină informații referitoare la desfășurarea acestora, și acționând ulterior prin denunțuri, sesizări anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe, dispariții de la domiciliu, internări în spital sau comiterea unor acțiuni mărunte pentru a fi arestat. Toate aceste acțiuni întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs și implicit, identificarea lui. Fuga de la locul unde s-a produs o infracțiune și grija de a-și procura un “alibi” nu este întotdeauna un indiciu cert al culpabilității. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au asistat sau au descoperit o infracțiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor. Asemenea comportare este tipică recidiviștilor, care în urma antecedentelor penale ar fi ușor învinuiți.

În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuința orice mijloc care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate pornind de la ideea de a inspira compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situația în care au ajuns “siliți de împrejurări” și până la aroganța față de anchetator sau chiar intimidarea acestuia.

Procesarea informațiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral apariția unui focar de excitație maximă, cu acțiune inhibitorie asupra celorlalte zone, și în special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracțiunea, iar la nivel comportamental acționează conform legii dominantei defensive (este în defensivă, se ascunde tot timpul).

Fazele actului infracțional

O bună întelegere a mecanismelor delicvenței găsim și la David P. Farrington care, integrând teoriile dezvoltării și cele situaționale, consideră că actul infracțional este rezultatul final al unui proces cu patru faze:energizarea, directionarea, inhibarea și decizia.

În prima fază, cea de energizare, individual dorește bunuri materiale, un statut privilegiat printre cei apropiați și satisfacerea imediată a unor impulsuri(excitația).La acesți factori care actionează pe termen lung se pot adauga unii pe termen scurt precum plictiseala, frustrarea, furia sau consumul de alcool.

A doua fază, de direcționare spre infracțiune, este dominată de factori negativi, familie saracă, educație inadecvată, mediu intelectual desimulator , inteligență scazută, dificultăți în gasirea unui loc de muncă,esec scolar și ca urmare individual poate alege metode antisociale de rezolvare a problemelor sale.

În faza a treia, de inhibare, pot apărea elemente care să blocheze apariția conduitelor infractionale: caldura parintească, disciplina centrată pe dragoste, supravegherea de către parinți, relații afectuoase cu cei din jur, dezacordul celor apropiați pentru proiectele sale infracționale, pierderi majore scontate în cazul comiterii unei crime. Dacă acești factori nu sunt suficient de puternici, apare faza a patra, de a lua decizia și de a trece la atac

Faza a patra va fi conditionată, la randul ei , de calitatea ocaziilor întalnite, de percepția costurilor si beneficiilor,de absența stigmatizării si de probabilitatea subiectivă atribuită diferitelor rezultate urmarite. In finalul prezentării sale, profesorul Farrington consideră că‘’impulsivitatea, inteligenta scazută, proasta educație, familia cu comportament infracțional și privațiunile socio-economice, în ciuda interelațiilor lor,contribuie toate, independent, la dezvoltarea delicvenței.

Pentru a releva factorii de risc ce pot favoriza criminalitatea, exista în principal două abordări: studiile logitudinale, realizate pe grupuri de copii, urmărite până la vârsta adultă și studii de victimizare bazate pe anchete privind frecvența si factorii care predispun la victimizare.

Toate aceste studii sunt precedate de analize calitative realizate în rândul unei populații specifice care să confirme sau nu prezența acestor factori.

Iată o grupare a factorilor de risc specifici pentru: a)copiii de orice varstă -sărăcia -șomajul(mai ales în rândul tinerilor) -locuință inadecvată -excludere economică și socială(a parinților) b)copii cu vârste cuprinse între 7-12 ani -anumite trăsături de personalitate(impulsivitate, hiperactivism, agresivitate) -capacități reduse de abstractizare -abilitati cognitive deficitare -abilitati sociale delimitate c)viața de familie -control parental ineficace sau incoerent -abilitati parentale deficitare -conflicte și violențe în sânul familiei d)la nivelul dezvoltării sociale -diverse forme de excluziune sau discriminare -inegalități între sexe -cultură a violenței

În sensul celor arătate , Asociația Americană de Psihologie (American Psychological Association) preciza:’’Absența controlului parental se află printre variabilele cele mai puternice pentru a prezice dezvoltarea comportamentelor problematice si a delicvenței. Părinții care încurajează comportamentele negative și agresive ale copiilor lor și care nu învață metode non-violente de rezolvare a problemelor sociale, contribuie la dezvoltarea interacțiunilor familiale’’coercitive’’ și a comportamentelor antisocial ulterioare.

Analiza complexă a fenomenului infracțional deschide perspective largi pentru explicația mecanismelor, precum și a factorilor care intervin, ceea ce permite adoptarea unor măsuri adecvate generale și speciale, orientate preponderent către prevenirea și combaterea manifestărilor antisociale.

Studiul complex al actului infracțional antrenează cercetări pluridisciplinare. Factorii psihologici principali implicați în actul infracțional constă în analiza modului în care structurile de personalitate (motivație activitate, potențial intelectual, creativitate, etc) se manifestă în etapele de comitere a infracțiunilor (pregătirea, trecerea la acțiune, atitudinea de regret, indiferență, lipsă de implicare sau satisfacție postantiinfracțională).

Comportamentul infractorului

Teoriile psihiatrice și psihologice pleaca in explicarea comportamentului criminal de la factorii biologici si situaționali, încercând să se argumenteze faptul că comportamentul criminal își are originea în principal în personalitatea criminalului, în biologia sau în situația lui socială.

Personalitatea umană nu este doar consecința eredității, interacțiunile dintre individ și mediu se răsfrâng aupra componentelor personalității.

Individul ia cunostiință înca de la nastere cu lumea înconjurătoare, va dezvolta progresiv raporturile sale familiare apoi școlare și profesionale.

Individul iși modelează personalitatea în timpul procesului de învatare și interiorizare a complexului socio-cultural pe care il promovează societatea. Socializarea va defini și forma un tip de personalitate unic și original, durabil și predictibil, un ansamblu de atitudini, acțiuni și opinii care sunt compatibile cu modelul cultural și social al societății respective. Personalitatea umană este produsul timpului în care individul trăieste, timp ce se reflectă la nivelul constiinței, actionând constructiv sau distructiv asupra sa.

1.2.1. Factorii implicați în determinarea comportamentului infractorului

Comportamentul infractorului este influențat de o serie de factori, după cum urmează:

•Factori endogeni (interni)

•Factori exogeni (externi)

Factorii endogeni sunt: factori neuro-psihici: disfuncții cerebrale; deficiențe intelectuale: capacitatea intelectuală redusă care îl împiedică în anticiparea consecințelor acțiunilor întreprinse (ex.: trăiește mai mult în prezent); tulburări ale afectivității: acest lucru creează probleme serioase pe linia adaptativă și anume: stări de frustrare; dorința unei vieți mai ușoare; tulburări caracteriale: imaturizare caracterială, și constă în: instabilitate afectivă; autocontrol insuficient; impulsivitate, agresivitate;subestimarea greșelilor;respingerea normelor.

Factorii extrogeni sunt:grupul și influența lui nefastă; climat familial: – familii dezorganizate; familii conflictuale

Infractorul

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidență atât personalitatea infractorului, cât și mecanismele interne (mobiluri, motivații, scopuri) care declanșeaza trecerea la actul infracțional ca atare.

1.4 Vinovăția

Vinovăția, din punct de vedere psihologic, este o atitudine rezultantă a interacțiunii conștiinței cu voința (factorul cognitiv și volitiv). Ex.voința pentru a exista – cere o atitudine conștientă în sensul că făptuitorul își dă seama, de reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, al rezultatului acestora (ca urmare, socialmente periculoasă în raport cu valorile ocrotite de lege) și săvârșite cu voință, aceste acțiuni mobilizându-i energia fizică și psihică în sensul realizării rezultatelor urmărite.

Vinovăția nu se impune la săvârșirea unei fapte dacă făptuitorul nu a voit aceea faptă – constrângere – ori nu a putut avea reprezentarea rezultatului din cauze neimputabile lui – lipsa discernământului).

Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală. Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.

Nu în zadar în încheieri, rechizitorii, pledoarii(expunere orală făcută de un avocat în fața unei instanțe judecătorești pentru apărarea cauzei uneia dintre părțile implicate în proces), sentințe etc., abundă noțiuni prioritar psihologice: minor-minorat, responsabilitate-iresponsabilitate, agresivitate, afect, duplicitate, simulare, minciună, atenție, raționament, memorie, temperament, convingere, intim, prevedere, deliberare, mobil, scop, voință, conștiință etc., fără a mai vorbi despre faptul că în însăși esența lor o serie de instituții procesual penale sunt intrinsece psihologicului: confruntarea, percheziția, reconstituirea, experimentul judiciar, interogatoriul (ancheta, audierea etc.), motiv pentru care, o dată mai mult, magistratul este ținut să aprofundeze terenul psihologiei .

CAPITOLUL II

PERSONALITATEA INFRACTORULUI

2.1 Aspecte psihologice – personaliatea infractorului

Cercetarea complexă a fenomenului infracțional, sub toate aspectele sale,deschide largi perspective explicației științifice a mecanismelor și factorilor cu rol favorizant, permițând o fundamentare realistă a măsurilor generale și speciale orientatecătre prevenirea și combaterea manifestărilor antisociale. Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracțional sunt în mod constant pluridisciplinare. O analiză strict psihologică a actului infracțional, constă în analiza modului în carepersonalitatea infractorului (inteligența, afectivitatea, motivația și voința) se manifestă în pregătirea, săvârșirea și în atitudinea postinfracțională.

Factorii psihologici nu acționează direct, nemijlocit și univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităților sale individuale, particularități ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură înantecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip decomportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa și reacționa în spațiul psihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale care apar mereu în acest spațiu.Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comitereaunor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Personalitatea comportamentului antisocial se formeaza în aceleași sfere ale vieții sociale: familie, scoală, etc. ca și personalitatea non-delicventă. Ceea ce face diferența dintre cele două tipuri de personalitate este conținutul informației primare și valoarea acordată acesteia.

Atunci când informația primită este perturbantă, individul este impiedicat în a asimila sistemul de valori și norme promovat de societate, valorile reale sunt estompate și falsificate, antivalorile primând în aceasta situatie.

Atunci când subiectul este tânăr, informația perturbatoare va modifica structura personalității, în special la nivelul caracterului, fapt ce se va reflecta în acte minore de conduită care cu timpul degenerează în acte infracționale.

Orientarea antisocială a personalității nu se formează dintr-o dată; este un proces de durată pe parcursul căruia individual inmagazinează informații, asimilând cu precadere informații perturbatoare care provin din mediul social, ceea ce îl împiedică pe individ să asimileze sistemul de norme și valori promovate de societate.

Puterea de modelare a personalității individului de către o informație perturbantă este în relație directă cu trăsăturile de caracter ale subiectului. Un individ cu trăsături negative de caracter este mai sensibil la informațiile perturbante, în timp determinând orientarea antisocială a acestuia

2.1.1. Conceptul și trăsăturile personalității infractorului

Societatea prin mijloacele procesului educativ-instructiv determina un anumit ideal de personalitate, cu functii primordiale care va urmari anumite aptitudini, insușiri și interese, motivatii, opinii, necesare atat pentru existenta individului cat si pentru viata sociala.

Personalitatea infractorului reprezinta o categorie psihologica complexa care cuprinde notiunea psihosociala de personalitate si notiunea juridico-penala a infractorului.

Personalitatea infractorului este o notiune mult mai cuprinzatoare decat cea juridico-penala si include ansamblul trasaturilor, insusirilor si calitatilor persoanei care a comis o infractiune, exprimand in acelasi timp relatia dintre individualitatea launtrica si esenta sociala a infractorului. Cunoasterea acestor trasaturi in ansamblul lor poate clarifica cauzele manifestarii antisociale a individului, gradul de pericol social pe care il prezinta pentru societate si modalitatea de reinsertia sociala a individului.

Personalitatea este un concept operational de ordin descriptiv constituindu-se in rezultatul unui proces de adaptare a fiintei umane la lume, cu scop de conservare si dezvoltare.

Fenomenul de devianță este înțeles, de obicei, ca un fapt psihologic, deși este în primul rând sociologic, deoarece este rezultatul unui produs colectiv.

Infractorul adult se evidențiază printr-un profil psihologic care constă în: înclinația către agresivitate – bazată pe un fond de ostilitate și negare a valorilor socialmente acceptate; instabilitate emoțională – fragilitatea eului; -carențe educaționale;inadaptare socială – exacerbarea sentimentuluide insecuritate; vagabondaj; evitarea formelor organizate de viață; duplicitatea conduitei; dezechilibrul existențial – patimi, vicii, perversiuni; un surplus de experiențe neplăcute.

Sentimentul de autoapreciere pare a fi subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau încarcerat, neavând un statut social de apărat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facă eforturi pentru a se conforma nevoilor sociale.

2.1.2 Personalitatea infractorului

Cercetarea personalității infractorului implică un câmp larg de investigații asupra ființei umane concepute ca un întreg (Eysenck).

Jean Pinatel în „Personalitatea criminală” consideră că trecerea la act constituie elementul decisiv. Condițiile trecerii la act sunt comandate la infractorii care comit acte grave, de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt: egocentrismul; labilitatea; agresivitatea; indiferența afectivă.

Nucleul personalității criminale este o structură dinamică, este reunirea și asocierea componentelor amintite, dintre care nici una în sine nu este anormală.

Jean Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucleul personalității nu este un dat, ci o rezultantă. Analizând comportamentul infracțional, autorul arată că infractorul nu este reținut în săvârșirea actului său de oprobriul social, deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung și, tot așa, nu este în stare să depășească obstacolele care apar în calea acțiunii lui criminale, deoarece el este dinamic și eminamente agresiv.

În același timp, el reușește să depășească și aversiunea față de acte odioase, căci, fiind indiferent afectiv, nu-i pasă de nimeni, nu nutrește sentimente de simpatie față de nimeni și, în consecință, poate comite orice infracțiune.

Caracteristici ale personalității și modificările sale pe parcursul executării pedepsei cu închisoarea

Ca element al personalității, afectivitatea duce greul frustrărilor impuse de privarea de libertate. Este un izvor al multor frământări subiective sau conflicte interpersonale, manifestările afective fiind un seismograf sensibil al dinamicii sufletești a deținuților pe timpul executării pedepsei.

Un alt element al personalității este motivația. La persoanele private de libertate ea prezintă o mare complexitate:

•un prim grup de aspecte cuprinde motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicația faptei comise;

•al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncționale, precum și sursele de satisfacții – insatisfacții pe parcursul executării pedepsei.

În ceea ce privește motivația (justificările) infracțiunilor, în ciuda apartenenței diversității, pot fi totuși distinse cele elaborate înaintea comiterii infracțiunii, de cele fabricate după.

O altă componentă a personalității, voința, reclamă o reprezentare realistă, deoarece în munca de reeducare a deținuților se apelează la îndemnuri adresate voinței și se uită că actul voinței implică satisfacerea anumitor nevoi. În cazul, frecvent de altfel, în care deținutul își pierde încrederea în posibilitatea de integrare socială, voința începe să fie orientată spre acțiuni care-l îndepărtează și mai mult de așteptările cadrelor. În acest sens, putem enumera: acte de bravadă, tatuaje, deținuți mai puternici. În concluzie, se poate vorbi cu greu în penitenciar de modificarea voinței.

2.1.3. Trăsăturile personalității infractorului

Trăsătura de personalitate care este supusă cel mai mult influențelor grupului de apartenență este temperamentul. În situația când în aceleași grupuri se întâlnesc mai mulți indivizi cu același temperament, se instalează o atmosferă caracteristică:

•un climat rece și indiferent – la flegmatici;

•liniște meditativă – la melancolici;

•un activism calm zgomotos – la sangvini;

•o tensiune, întreruptă de răbufniri agresive – la colerici.

Totuși, temperamentul nu creează prin el însuși, în penitenciar, probleme deosebite, care să influențeze asupra bunului mers al grupului.

Legat de motivația actului infracțional comis, deținuții îl prezintă ca fiind finalul unui proces fără alternative, că oricine în locul lor ar fi procedat la fel, vina fiind atribuită altora.

2.1.4 Profilul personalității infractorului

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psiho-comportamental al infractorilor, evidențierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerințe esențiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituțiilor corecționale.

Cercetarea complexă a fenomenului infracțional, sub toate aspectele sale,deschide largi perspective explicației științifice a mecanismelor și factorilor cu rol favorizant, permițând o fundamentare realistă a măsurilor generale și speciale orientatecătre prevenirea și combaterea manifestărilor antisociale. Cercetările moderneconsacrate psihologiei actului infracțional sunt în mod constant pluridisciplinare. O analiză strict psihologică a actului infracțional, constă în analiza modului în carepersonalitatea infractorului (inteligența, afectivitatea, motivația și voința) se manifestă în pregătirea, săvârșirea și în atitudinea postinfracțională.

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucișeze, încadrul duelului judiciar, funcțiile acuzării și apărării pentru că, în ultimă instanță,pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiționate de aceastăpersonalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsămai ușoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră.

Există și situații în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei,fenomenul recidivei sau al obișnuinței infracționale, cărora societatea nu le-a găsitremedii propice. Conceptul de personalitate este esențial pentru o justiție ce sefundamentează pe adevăr, știință și dreptate, în care primează ideea de recuperaresocială a infractorului. De aceea justiția își racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

Factorii psihologici nu acționează direct, nemijlocit și univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităților sale individuale, particularități ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură înantecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip decomportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa și reacționa în spațiulpsihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale care apar mereu în acest spațiu.Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comitereaunor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențede integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ șicultural al societății în care trăiește. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidențăatât personalitatea infractorului, cât și mecanismele interne (mobiluri, motivații, scopuri)care declanșează trecerea la actul infracțional ca atare (Banciu, 1992).

2.2. Tipologia infractorului

În cadrul mediului privativ de libertate putem întâlni diverse tipuri de personalitate ale infractorului:

•Infractorul înveterat – acesta are un comportament repetitiv obișnuit care face să apese o amenințare gravă asupra securității semenilor săi, prin: agresivitate persistentă, indiferență absolută în privința consecințelor. Poate fi definit anormal, dar trebuie ținut cont că la scară mondială nu există uniformitate în privința interpretării noțiunii de infractor înveterat.

•Infractorul primejdios – noțiunea de caracter primejdios nu se sprijină nici pe considerațiuni juridice, nici pe considerațiuni clinice. Această clasificare implică mai mult necesitatea de a recurge la măsuri severe față de infractor. Noțiunea de infractor se bazează pe următoarele criterii: gravitatea infracțiunii, numărul de infracțiuni săvârșite, starea mintală a infractorului, probabilitatea ca infractorul să continue să fie o amenințare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate.

•Infractorul dificil – spre deosebire de infractorul primejdios, acesta este astfel denumit de către autoritățile corecționale din cauza greutăților pe care le are de a se adapta rigorilor și privațiunilor detenției, mai cu seamă din cauza personalității sale într-un mediu fizic strict delimitat, pe o perioadă de timp considerabilă. Ei sunt produsul condițiilor și privațiunilor specifice vieții din închisoare, care tinde să cauzeze claustrofobia și care de fapt ocazionează la deținuți toate aceste simptome. Deținuții dificili sunt pur și simplu aceia care pun probleme administrative mai curând decât problemele de securitate.

•Deținutul pe termen lung – întemnițarea pe termen lung este o noțiune relativă fiindcă este în funcție de existența sau absența pedepsei capitale. Totuși în ceea ce privește această categorie de deținuți este posibil să facem deosebirea între deținuți care pot să prezinte o amenințare fizică pentru societate, pentru personalul închisorii, pentru alți deținuți și cei care au fost condamnați la o pedeapsă de lungă durată, fiindcă societatea consideră crima pe care, au săvârșit-o așa de oribilă, încât o lungă condamnare este singurul mijloc de a stigmatiza asemenea fapte.

Cu cât pedeapsa este mai lungă, cu atât condițiile în care ea este ispășită sunt mai stricte și cu atât mai mult izolarea și alienarea deținutului vor fi mai durabile.

2.3.Comportamentul infractorului în mediul penitenciarului

Problema executării unei pedepse privative de libertate într-un penitenciar este adesea privită cu nepăsare, interesaul fiind numai de a pedepsi și de a înlătura din cadrul societății persoana găsită vinovată. Prin urmare, grija privind reeducarea acestuia și ulterior, pentru reintegrarea lui, par a fi uiatate. Nu se ține deci seama de caracterul temporar al acestei protecții și de pericolul și mai mare pe care-l prezintă aceia care au fost eliberați. Lipsurile din penitenciare devin factori ce influențează foarte puternic personalitatea deținuților, generând conduite opuse scopului urmărit prin detenție. Scopul cercetării criminologice constă în cunoașterea fenomenului criminal în toată complexitatea lui, prin stabilirea cauzelor și a condițiilor care îl determină și respectiv îl favorizează.

Nereușita reintegrării foștilor condamnați în societate: recidivismul

Chiar dacă unele infracțiuni provoacă sentimente și atitudini de puternică respingere emoțională, administrația penitenciară și funcționarii care aplică regulile trebuie să aplice o imparțialitate binevoitoare pentru toate persoanele condamnate, care din momentul intrării în închisoare se îndreaptă spre termenul de liberare, când societatea îi va primi înapoi, considerând că pedeapsa executată a fost îndestulătoare pentru a nu exista resentimente sau răzbunări ulterioare.

Întoarcerea în libertate cu șanse reale de reintegrare se poate realiza doar dacă, din punct de vedere al sănătății, nu există probleme majore, dacă responsabilitatea față de propria persoană este de natură a determina o viață conformă cu prevederile legale. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi despre persoane reabilitate în cazul celor bolnave sau afectate de probleme psihice serioase, care au șanse dintre cele mai mici de a se reintegra în viața liberă, în condițiile în care societatea nu este încă suficient de pregătită moral și normativ să-i preia.

Analizând stadiul actual al societății observăm însă că nu de puține ori foștii condamnați nu reușesc să-și găsească un loc în mediul extern, săvârșind o nouă infracțiune.

Conceptul de recidivă în accepțiunea criminologică privește comiterea unei noi infracțiuni, indiferent de faptul dacă persoanele în cauză au fost sau nu liberate de răspundere ori pedeapsă penală, de prezența sau lipsa antecedentelor penale, de timpul scurs de la momentul comiterii faptei penale precedente, etc. Important este ca infracțiunea precedentă să fi ajuns la cunoștința organelor de ocrotire a dreptului și să fi constituit obiectul unei reacții juridice adecvate a acestor organee. Criminologii îmbrățișează o atare optică deoarece au de explicat nu doar faptul conduitei infracționale, ci și cauza repetării lui, în condițiile în care conduita infracțională precedentă a fost relevată și față de ea au fost luate măsurile prevăzute de lege.

O importanță deosebită în evaluarea stării criminalității recidiviștilor, în studierea cauzelor și condițiilor ei o are tipologia recidiviștilor. În teoria criminologică, sunt distinse următoarele tipuri de bază de recidiviști:

a) Recidiviștii antisociali: categoria celor mai periculoși, activi și înrăiți infractori. Aceștia se disting printr-o activitate criminală intensă și stabilă. În atare contingent prevalează recidiviștii deosebit de periculoși, criminalii profesionali și recidiviștii voiajori;

b) Recidiviștii situaționali: le este proprie o atitudine instabilă față de valorile sociale, lipsa unor principii morale statornice, prezența dominantă a trăsăturilor sociale negative. Caracterul infracțiunilor săvârșite derivă, într-o măsură considerabilă, din situația criminogenă în care s-au pomenit. Proporția lor în totalul infractorilor recidiviști este de circa 30-35%.

c) Recidiviștii asociali: le este proprie „descompunerea” personalității. Ei au, de regulă, multe antecedente penale și sunt de vârstă înaintată. Se deosebesc prin intelect redus, mobiluri primitive, metode primitive de săvârșire a infracțiunilor, alcoolism, narcomanie și deficiențe psihopatice. Lipsesc practic total relațiile sociale pozitive, iar comunicarea o întrețin cu persoane la fel de demoralizate.

Criminalitatea recidiviștilor reprezintă o unitate cu anumite însușiri specifice care o deosebesc de celelalte elemente component ale criminalității. În procesul de analiză a cauzelor și condițiilor criminalității lor, este necesar să se facă distincție între fenomenele și fazele ce au loc i) anterior primei condamnări sau a altor măsuri cu character juridic aplicate în legătură cu fapta dată; ii) preponderant în timpul executării pedepsei; iii) în perioada postpenitenciară. Având în vedere tema prezentei lucrări, ne vom axa pe analiza celei de-a doua faze și anume faza din timpul executării pedepsei.

Primirea condamnaților în penitenciar este un prim moment important pentru întregul proces de reeducare; se face distincție între două situații:

– când condamnații recidiviști sunt depuși în penitenciar ca urmare a mandatului de executare a pedepsei;

– când recidiviștii sunt primiți prin transfer de la alte penitenciare.

În prima situație este necesară o cunoaștere a condamnatului sub aspectul mediului de proveniență, a situației familiale, a pregătirii școlare și profesionale, profilul moral și cauzelor care l-au condus la săvârșirea infracțiunii. Pentru realizarea cunoașterii sub toate aceste aspecte, este necesară studierea temeinică a dosarului personal, cât și administrarea unor chestionare scrise sau orale care să cuprindă întrebări referitoare la aspecte care trebuie avute în vedere în procesul de reeducare. Chiar cu deținuții care revin în același penitenciar, activitatea de cunoaștere trebuie realizată pentru aflarea noilor elemente biografice. Cu pilejul primirii, li se aduc la cunoștință regulile ce trebuie respectate în locul de detenție. Ei pot fi prezentați celorlalți condamnați cu care vor executa pedeapsa pentru a fi cunoscuți și a nu li se da posibilitatea de a se prezenta într-o postură “aureolată”, care să vicieze relațiile dintre deținuți.

În situația transferului, pe lângă mențiunile de mai sus, se impune prezentarea unor aprecieri oficiale cu privire la activitatea individului în celelalte penitenciare, făcându-i-se recomandări.

Legături strânse există între recidivă și restabilirea sau stabilirea de contacte, în condițiile mediului penitenciar, cu persoane care comit infracțiuni, cu alți recidiviști și cu persoanele care întreprind afaceri ilicite, fiind interesate în săvârșirea unor infracțiuni.

Contactele cu persoanele înclinate spre comiterea de infracțiuni duc la restabilirea stereotipurilor comportamentale și a situațiilor care deja au determinat persoana respectivă la comiterea infracțiunii. Contactele cu persoanele care comit infracțiuni au ca efect apariția motivului de a săvârși o infracțiune sub influența directă a propunerilor, a exemplului personal, etc., iar cele cu recidiviștii implică accelerarea procesului de atragere în activitatea criminală, dată fiind experiența recidiviștilor și referirile la necesitatea respectării tradițiilor mediului criminal. Persoanele care întreprind afaceri ilicite îi determină pe cei cu antecedente penale la comiterea unor noi infracțiuni prin onorariile tentante oferite, ele având o priză deosebită în situația acestora din urmă. Prin urmare, mediul carceral se dovedește a fi o cauză de sporire a numărului de persoane antrenate în activități ilicite, ducând deci la o creștere a numărului de persoane recidiviste, respectiv a criminalității.

Trebuie luat în considerație și faptul că persoanele care își execută pedeapsa în locurile de detenție, în virtutea circumstanțelor, ajung să-și întrețină reciproc, prin comunicare inevitabilă, necesitățile, interesele și deprinderile. De aici rezultă menținerea și intensificarea trăsăturilor negative potențial criminogene. De asemenea, aici adesea are loc contaminarea mutuală a deținuților, datorită relațiilor interpersonale existente. Este frecventă propagarea și impunerea obiceiurilor, tradițiilor și ierarhiilor mediului criminal, fapt care derivă din acțiunile bine orientate ale persoanelor care doresc să obțină poziții privilegiate între deținuți. Persoanele condamnate și care au conștiința faptelor săvârșite ajung de cele mai multe ori să sufere un adevărat proces de dezumanizare atunci când intră într-un contact pe termen lung cu alți deținuți, mai periculoși.

Izolarea celulară sau în camere comune în penitenciar afectează psihicul individului, împingându-l spre izolare morală. Se declanșează o stare de permanentă tensiune psihică cu dorința puternică de evadare. Supraaglomerarea și condițiile precare din unitățile de detenție afectează în mod direct starea psihică a deținutului, fiind adesea asimilate de către CEDO tratamentelor inumane și degradante.

Nu în ultimul rând, o altă cauză care duce la înăsprirea caracterului deținuților este existența unor conflicte între deținuți și personalul penitenciarului; s-a observat că principalul motiv este chiar comportamentul neadecvat al deținuților. Totodată se pot înregistra cazuri de abuzuri din partea personalului, care țin de folosirea excesivă sau disproporționată a forței, modul de aplicare a procedurii disciplinare, modul jignitor de adresare, încălcarea drepturilor, modul de rezolvare a problemelor sau mutarea nejustificată a persoanei private de libertate dintr-o secție în alta.

Penitenciarul, în general, creează un tip aparte de relații interpersonale care au un conținut, o dinamică și modalități de structurare și manifestare.

Sunt doi factori fundamentali care determină specificul relațiilor interpersonale ce se creează între deținuți, pe perioada când se află în detenție:

Cadrul specific al penitenciarului ca instituție, mod de organizare, gen de activități, viață închisă și izolată, supraveghere permanentă;

Specificul populației penitenciare, care prezintă particularități psihice și morale, în general nefavorabile, pentru constituirea unor relații psihosociale pozitive.

Universul penitenciar este dificil de pătruns și nu rareori greu de exprimat. Dacă marile categorii ce caracterizează populația penitenciară sunt în general cunoscute (repartizarea pe sexe, genuri de infracțiuni, pregătirea școlară, stare civilă), mai puțin abordate până acum au fost evenimentele oarecum invizibile din colectivitățile de deținuți, dar de a căror forță nu se îndoiește nimeni. Ne referim la modul cum apar liderii informali în penitenciar și cum își exercită ei autoritatea, la funcțiile pe care le îndeplinesc anumiți deținuți pentru a satisface nevoile de grup, la particularitățile comunicațiilor, a normelor neoficiale, la treptele integrării noilor membri în masa deținuților.

Grupul de deținuți, pe lângă elementele structurale comune tuturor grupurilor umane – structură formală și informală, statuturi și roluri, a comunicației, a normelor și a puterii – are și particularități care-l diferențiază mult modificându-i uneori surprinzător funcționalitatea. Este destul de greu să vorbești în grupul de deținuți de echilibru și normalitate, moralitate, căci atmosfera de bună înțelegere este de fapt o succesiune de momente foarte fragile, iar normalitatea și moralitatea sunt subordonate, în principal, intereselor materiale și biologice.

2.3.1Comportamentele structurale ale grupurilor de deținuți sunt:

Structura formală și informală a grupurilor de condamnați. Din necesități organizatorice, o serie de deținuți primesc din partea administrației (șef de echipă, șef de detașament) unele responsabilități. Rareori însă această organizare oficială corespunde cu cea neoficială. Relațiile informale bazate pe antipatiile și simpatiile interpersonale sunt subordonate satisfacerii trebuințelor fundamentale pentru toți deținuții;

Structura status–rolurilor își pune amprenta și pe funcționalitatea grupurilor de deținuți. Între deținuți există un mare procent de indivizi cu un ego slab, cu o imagine nefavorbilă asupra propriei persoane, cu o crescută nevoie de dependență, cu o imagine neclară sau chiar întunecată a viitorului. Se poate vorbi chiar despre mentalitatea de deținut, bineînțeles cu caracter tranzitoriu, care se poate recunoaște după câteva aspecte la o parte din deținuți: lamentare permanentă, subordonare oarbă, autodepreciere, eforturi precipitate de protecție împotriva oricăror noi frustrări, pierderea vitalității, obsesia culpabilității.

Desigur, există în penitenciar privilegii diferite de la un statut la altul, dar ca principiu, statutele avute afară tind să se mențină și pe parcursul executării pedepsei. În acest sens, nu va surprinde faptul că indivizii cu o valoare deosebită (pregătire superioară) vor fi ținuți la distanță sau chiar persecutați, pentru că sunt motiv de umilire pentru majoritatea celorlalți care se simt inferiori.

În orice grup uman există o serie de necesități psihosociale care se cer satisfăcute și care în grupurile cu o anumită vechime iau aspectul unor caracteristici, precum: securitatea, afecțiunea, informarea, identitatea, recreerea.

Atât timp cât în grupul respectiv nu au intrat indivizi care să acopere prin comportamentul lor necesitățile respective, grupul nu se stabilizează, existența tensiunilor absorbind o mare parte din energia și timpul membrilor acestuia.

În grupurile de deținuți apreciate ca fără probleme deosebite, indivizii vor putea fi etichetați ca: moderați, moderni, bătrâni, clovni, înțelepți, fricoși, cei care riscă oricând. În aceste condiții, în funcție de capacitățile lor, indivizii ocupă locurile corespunzătoare (vacante) din viața afectivă a grupului.

În cazul în care există mai mulți indivizi care au aceeași capacitate, intră în funcțiune criteriile calitative și alte criterii. Astfel, pentru statutul de înțelept, dacă sunt mai mulți care se cred așa, va avea câștig de cauză cel care a comis fapta cea mai ușoară, muncește, are o experiență de viață bogată, este căutat de familie.

a) Comunicația – cu cele două variante ale sale, comunicația formală și informală. Sistemul penitenciar fiind puternic ierarhizat, comunicația

oficială se desfășoară preponderent de sus în jos, dinspre administrație spre deținuți. În condițiile detenției, obiectiv săracă în informații, mesajele orale care circulă capătă o importanță majoră. Circulația mesajelor între deținuți, poate fi abordată și prin prisma utilității, constatând că multe mesaje nu servesc la nimic, sau chiar influențează în rău viața de grup.

În detenție se folosește argoul care are un rol negativ evident pentru condiția de om aflat în detenție. Cuvintele și expresiile se referă, în majoritatea lor, doar la universul de activitate al infractorilor, făcându-se apel destul de des la termeni țigănești. Se poate considera că un deținut este cu atât mai recuperabil, din punct de vedere social, cu cât folosește mai puțin limbajul argotic.

În viața cotidiană a grupurilor de deținuți nou constituite, normele neoficiale nu apar de la început: întâi, pe baza afinităților, se formează subgrupurile; într-o a doua fază se statutează normele; iar în faza a treia se realizează selecția celor care vor rămâne în grup, prin recunoașterea utilității normelor respective în detrimentul relațiilor afective. Acest proces nu este valabil și pentru grupurile constituite, care se primenesc în timp prin intrarea permanentă a altor deținuți și liberarea unora.

Pornind de la toate acestea s-ar putea trage concluzia că în grupurile de deținuți, încet-încet se întronează liniștea, fapt infirmat de realitate, tensiunile interpersonale permanente între deținuți sau între diversele subgrupuri din aceeași cameră nu permit echilibrarea pozitivă în timp a diverselor tendințe ce animă deținuții. Și de aici concluzia: normele informale nu pot asigura singure autoorganizarea grupurilor de deținuți.

b) Structura puterii în grupurile de deținuți este o adevărată problemă pentru administrația locurilor de deținere: cine și cum își exercită influența dintre deținuți, se află la originea multor evenimente negative. Sunt descoperiți lideri informali a căror autoritate este incontestabil mai mare decât a celor numiți oficial. De cele mai multe ori sunt preferați de majoritatea deținuților unii care sunt mediocri, dar care știu să se poarte și prezintă constant un anumit stil în relațiile cu ceilalți. Ca o caracteristică generală, liderul agreat de cei mai mulți deținuți este cel care își exercită influența din mijlocul grupului și nu din fața lui.

Toate aceste elemente trebuie înțelese în condițiile în care subiecții ce compun grupurile sunt persoane lipsite de libertate, cu o parte a trebuințelor greu, imposibil sau anormal satisfăcute, trăind într-o ambianță în care plictiseala, incertitudinea și anxietatea sunt permanente. De aceea, rareori și pentru scurte perioade, climatul într-un grup poate fi apreciat ca: destins, pozitiv, optimist sau relaxat. Aproape tot timpul se întâmplă câte ceva care polarizează interesul unui mare număr de deținuți sau a tuturor: conflicte între deținuți, autorăniri, refuzuri de muncă sau hrană, tentative de sinucidere.

CAPITOLUL III

EFECTLE PEDEPSEI

3.1. Fenomenele psihosociologice ale mediului privativ de libertate

Cunoștințele privind fenomenele psiho–sociale ce pot surveni în condițiile mediului privativ sunt necesare, deoarece instituția specializată în executarea sancțiunilor privative de libertate se deosebește prin profilul său psiho-social de oricare altă instituție sau grupare organizată de oameni.

Venirea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de viață sau a unei obligații cetățenești (cum este cazul internării într-un spital sau efectuarea stagiului militar), ci reprezintă o formă de sancționare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale și juridice. Odată ce individual intră în penitenciar resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială și de nivelul de cultură, efectul privării de libertate și reacționează într-un mod personal la această nouă situație.

3.1.1 Șocul depunerii (încarcerării)

Privarea de libertate implică mai multe forme, iar din punct de vedere calitativ dă naștere unui fenomen deosebit, și anume șocul încarcerării. Acest lucru determină o gamă complexă de frământări psihice și psihosociale, începând cu criza de detenție manifestată de la închiderea în carapacea tăcerii până la comportamente agresive și autoagresive (sinucideri, autoflagelări). În comparație cu stările accidentale de izolare, privarea de libertate în sistemul detenției are drept consecință, absolut specifică, înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalității prin obligativitatea purtării uniformei de deținut, care standardizează modul de viață și estompează până la anulare diferențele individuale. Șocul depunerii se manifestă și prin restrângerea libertăților individuale. Relațiile interpersonale, lipsa de informații, regimul autoritar, sunt resimțite drept atingeri ale integrității sale ca ființă umană.

La toate acestea se adaugă contactul cu subcultura carcerală care, în scurtă vreme, îl face pe deținut să-și formeze o nouă viziune asupra propriei persoane și să-și elaboreze o strategie de supraviețuire constând într-un comportament de consimțire-integrare (de conformare pasivă).

S-a mai observat că, în timpul detenției, spațiul de viață se reduce, în același timp având loc: regresiunea satisfacțiilor, recentrarea intereselor pe lucruri mărunte, alterarea comunicării, supunerea totală, precum și manifestarea procesului real al penitenciarizării prin intensificarea unei mentalități specifice, un nivel de aspirații scăzut, lipsa preocupării pentru viitor, exprimarea convingerii că este etichetat definitiv, dar nu în ultimul rând, o imagine negativă de sine.

În relațiile lor, deținuții strecoară o undă de fatalitate pentru faptul de a fi ajuns în penitenciar și asta, după părerea lor, echivalează cu un eșec moral ce îi va marca toată viața. Această devalorizare a lumii și a propriei vieți este handicapul cel mai greu rezultat în urma depunerii în penitenciar.

3.1.2. Percepția deținutului asupra pedepsei și a mediului privativ

Acest fenomen este determinat de cele mai multe ori de modul cum a rezolvat fiecare deținut problema ispășirii.Când pedeapsa este apreciată ca fiind măsura faptei, condiția de zi cu zi exprimă o acceptare supusă tuturor rigorilor, când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât infracțiunea comisă, deținutul consideră că i s-a făcut o nedreptate și suferă o sancțiune nemeritată.

Ca urmare, deținutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ și ostil administrației locului de detenție, dominat de sentimente de victimizare.

Cu cât adaptarea la viața de penitenciar este mai bună, cu atât toleranța față de condițiile de mediu este mai mare, chiar dacă în această situație problema incompatibilității între deținuți, ca urmare a istoriilor indi-viduale și particularităților de personalitate, rămâne cronic nesoluționată.

În ceea ce privește fenomenul de percepție asupra mediului penitenciar, acesta este determinat de o multitudine de factori – materiali și spirituali; obiectivi și subiectivi; sociali și psihosociali; care numai în corelație și interdependență devin relevanți pentru înțelegerea climatului specific mediului privativ. Gradul de cultură redus, dar mai ales semnificația negativă atribuită executării pedepsei cu închisoarea, îi fac pe mulți condamnați să nu aprecieze corect mediul din penitenciar.

3.1.3 Fenomenul de prizonizare și deprizonizare

Încă în urmă cu decenii, criminologul canadian D. Clemmer (1940) a semnalat fenomenul de prizonizare, definit ca „socializare” la cultura deviantă a deținuților, proces prin care deținutul ajunge să adopte sau să împărtășească punctul de vedere al încarceraților privind lumea din penitenciar și societatea în general.

Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (fățișe sau ascunse) față de personalul închisorii, față de lumea din afară și, concomitent, dezvoltarea unei loialități față de ceilalți deținuți, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale deținuților intră în conflict cu unele dispoziții ale autorității. Fără îndoială că adoptarea acestei norme carcerale, ca și alte norme de același fel, atât de caracteristice subculturii carcerale, sunt generate dintr-o puternică motivație, care se subsumează, așa cum am văzut că a formulat A. Maslow, categoriei de motive desemnate prin „necesitatea apartenenței la grup”.

În această situație, primul pas, motivat psihologic, va fi strădania deținutului de a se integra grupului informal de deținuți, de a-și dezvolta conduite dezirabile prevalate în acest grup, printre altele și de supunerea necondiționată față de liderul informal, chiar dacă riscă să fie prost văzut de cadre. El va opta pentru situația gratifiantă (imediată), deci face cauză comună cu grupul de deținuți, căci deținuții sunt mai în măsură în a-l sancționa premial sau penal decât cadrele.

Cu alte cuvinte, la începutul detenției, asumarea rolului de captiv este logică la infractori, cu cât se apropie însă momentul liberării ei vor tinde să adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social. Fără îndoială că și aici există o motivare calculativă, căci un comportament adecvat poate prescurta, uneori în mod sensibil, durata sentinței.

3.1.4 Ierarhia și statutul

În general, prin ierarhie înțelegem „un sistem de priorități în raport cu importanța acordată lor”. În conștiința comună ideea de ierarhie este asociată cu o dispunere spațială pe verticală, elementul de deasupra este preferat celui de dedesubt.

Prin statut înțelegem poziția ocupată de o persoană într-un grup. În cadrul mediului privativ, unii deținuți beneficiază de mici avantaje, datorită unor activități pe care le desfășoară, iar în acest caz statutul lor crește.Personalul închisorii încearcă să impună o anumită ierarhie formală, dar în cele mai multe cazuri aceasta corespunde cu cea informală.

În fruntea ierarhiei informale se află șmecherii. Statutul acestora se obține o dată cu creșterea experienței de penitenciar, cu creșterea valorii sumelor furate sau jefuite, cu gradul de îndrăzneală și de inventivitate implicate în actul infracțional.

Statutul de șmecher poate fi dobândit și prin protecția unui prieten sau rude aflate în penitenciar, dacă acesta din urmă are o poziție ierarhică superioară.

Urmează apoi în ierarhie impresia, indivizi ce afișează și pretind un statut ridicat, dar fără a fi capabil să-l mențină un timp îndelungat.

În a treia linie ierarhică sunt nepoții, cei ce îndeplinesc muncile de curățenie și ordine, aflați la discreția celor cu rang superior.

Rolurile sociale sunt însă mult mai diversificate. Personalitățile deosebite, cu un statut foarte ridicat sunt numite jupâni, iar un nume generic dat celor din zonele inferioare de ierarhie este de fraier.

Există însă și lideri informali al căror statut ridicat se datorează pregătirii lor profesionale sau intelectuale. Statutul poate evolua rapid în funcție de avantajele de care cei din pozițiile superioare pot beneficia, de la așa numiții căutați (persoanele ce primesc pachete). Un fraier sau nepot intră rapid în grupul șmecherilor dacă este căutat.

Subcultura de penitenciar susține instalarea unei asemenea ierarhii. Sistemul deținuților de culegere a informațiilor se focalizează asupra noilor veniți pentru a afla infracțiunile pentru care au fost condamnați, statutul social exterior, probabilitatea de a fi căutat.

Când informația nu este suficientă sau accesibilă, noul deținut este supus testelor, adică unor situații impuse de cei din grupul în care a fost repartizat, pentru a i se determina reacțiile și stabili statutul. Deținuții consideră că, în general, odată stabilit statutul (prin această metodă), acesta nu se mai schimbă.

Deținuții au o ierarhie depreciativă a infracțiunilor pe care le-au săvârșit. Pe baza acesteia o serie de deținuți dobândesc un statut de paria, fiind izolați și sancționați de grup.

Deținuții consideră inacceptabile: atacarea și terorizarea copiilor, homosexualitatea, omorul sadic sau omorul părinților sau bătrânilor. Cea mai evidentă reacție ostilă este față de violatori, mai ales când victimile sunt minori. Reacția ostilă merge de la izolare până la agresarea zilnică.

3.2 Problematica recidivei și factorii care influențează recidiva

Recidiva se poate defini ca o pluralitate de infracțiuni săvârșite de un individ.

Dacă primul contact cu lumea închisorii este atât de traumatizant și are consecințe atât de ample pentru individ și cei apropiați lui, cum se explică recidiva și chiar multirecidiva?

Una din explicații ar putea fi dobândirea de către infractor a unei mai mari capacități de a risca.

În literatura de specialitate se pot întâlni diverse tipuri de recidiviști:

•Ocazionali – marginali;

•Pseudo-recidiviști;

•Recidiviști ordinari;

•Recidiviști din obișnuință.

O altă explicație ar putea fi neputința tratamentului penitenciar. Recidivistul nu a fost intimidat și nici readaptat datorită pedepsei precedente; din acest punct de vedere închisoarea este văzută ca o instituție de socializare și de învățare a crimei.

Acest punct de vedere a fost susținut și de Foucault. Dacă se utilizează nivelul de recidivă ca indicator al rezultatelor închisorii sau procesului penal, interpretarea eșecului este inversată, ajungem la 100% recidivă și ar semnifica faptul că numai cei asupra cărora s-a dat pronostic sigur de recidivă au fost încarcerați. Dar, de multe ori se constată că se folosește închisoarea ca primă soluție.

Recidiva poate fi influențată de următorii factori: dificultățile de adaptare a infractorului în trecerea de la un tip de viață la altul; situația socio-culturală a infractorului; destructurarea și dezorganizarea familiei; neintegrarea socio-profesională; grupuri de prieteni sau grupuri stradale.

3.2.1. Personalitatea infractorului recidivist

Cunoașterea personalității infractorului recidivist constituie fundamentul măsurilor ce se întreprind pentru a se realiza prevenirea eficientă a comportamentului deviant.

Atitudinea comportamentală a celor care comit fapte antisociale se află în strânsă relație cu mediul educațional, formativ, cu factorii psihosociali individuali și de mediu care mențin recidiva.

Caracteristicile psihologice ale infractorului recidivist ar putea fi:

•Tendința de a merge cu banda;

•Semne de neadaptare;

•Vanitos și egocentric;

•Primește greu dezaprobarea;

•Îl stimulează aprobarea.

Prezintă o imaturite intelectuală, dar aceasta nu trebuie înțeleasă ca fiind identică cu un coeficient de inteligență QI scăzut.

Imaturitatea intelectuală înseamnă capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri, în proiectarea și efectuarea unui act informațional. Se mai caracterizează printr-o ostilitate exagerată față de orice persoană, o teamă exagerată de a părea slab, incapacitatea de a prevedea pe termen lung consecințele acțiunii sale, carențe materne, precum: stare emoțională deficitară, scăderea nivelului de aspirație, tendință sporită de identificare cu modele din penitenciar, instalarea stării de instabilitate psihică.

3.3 Tulburări psihice

La contactul cu viața de detenție pot apare o serie de tulburări psihice. Desigur nu ne referim aici la manifestările care țin de constituția subiectului sau cele declanșate în stare de libertate, ci numai la acelea care apar ca reacții față de încarcerare. Acestea apar mai ales la deținuții primari. Ele survin la puțin timp după depunere și sunt tranzitorii.

În ordinea frecvenței lor se situează stările depresive, care se caracterizează prin următoarele forme de manifestare: o puternică melancolie; disperare; agitație anxioasă; tentative de suicid; halucinații auditive și vizuale; temeri delirante de persecuție. Tabloul acestor manifestări este influențat de o serie de factori psihologici: rușinea; remușcările; despărțirea bruscă de familie;

Alt grup de tulburări este constituit de stările confuzionale care apar după câteva săptămâni sau luni de la depunerea în penitenciar. Simptomatologia este constituită din: dezorientare temporo-spațială; privire rătăcită; dureri de cap violente; somn agitat; vise de groază; halucinații la care subiectul participă activ (se ascunde, se apără, se luptă).

Unele tulburări psihice mai pot fi determinate de sevrajul (înțărcarea), la care sunt supuși alcoolicii. Ei manifestă: crize anxioase, violente; delirum tremens (febră, tremurături); tulburări de percepție; agitație psiho-motorie; halucinații (mai ales zoopsii – adică bolnavul vede animale: broaște, șerpi, șoareci, insecte); insomnii; puls accelerat.

Toate aceste tulburări psihice reclamă examinarea de specialitate și un tratament precoce.

Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității printr-o triplă reducere a spațiului de viață, a timpului personal, a comportamentului social. Pe acest dezechilibru al personalității are loc o disfuncție a conduitei individuale. Aproape fiecare deținut trăiește traumatic perioada de detenție, mai ales la prima condamnare; frustrările în plan social, instinctual și în ce privește imaginea de sine, îl poate face să caute un remediu definitiv al nefericirii sale.

Reacția catastrofală a individului exprimă neputința de a se adapta la situația dată, ultimul eșec al existenței se transformă în eșecul vieții, fapt ce poate constitui un moment de ruptură, o criză de sens, gestul suicidar nefiind o opțiune, ci mai degrabă negarea totală a posibilităților de a alege.

Oricum soluția nu este rațională, deoarece nu există practic situație fără ieșire, limitele omului fiind infinite (Deshaies, 1947).

3.4 Regimulire de executare a pedepsei

Folosirea închisorilor pentru a controla criminalitatea a crescut în frecvență în ultimul deceniu. Cel mai recent, politicile sentințe minime obligatorii au câștigat popularitate pe scară largă în întreaga Statele Unite ale Americii, limitând sever discreție judiciară în condamnare. Principiul Motivul pentru minimele obligatorii este credința că durata de timp în închisoare acționează ca un factor de descurajare a recidivei în viitor.

Executarea pedepsei privative de libertate (pedeapsa închisorii) este obiectul dreptului execuțional penal și al științei penitenciare[1]. Probleme ce țin de tratamentul deținuților, de educarea și reeducarea acestora sunt studiate și de alte științe, cum ar fi pedagogia (pedagogia penitenciară), psihologia (psihologia penitenciară), sociologia (sociologia penitenciară) etc.

În același timp, executarea pedepsei închisorii prezintă interes și ca factor cu caracter criminologic, doar una din sarcinile acestui proces este prevenirea generală și specială. Menționăm faptul că problemelor criminologice vizând executarea pedepsei închisorii și, în special, problemei combaterii criminalității printre deținuți, practic, nu li se acordă nici o atenție.

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate cuprind ansamblul de reguli care stau la baza executării pedepselor privative de libertate.

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt bazate pe sistemele progresiv și regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul, în condițiile prevăzute de lege.

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate asigură respectarea și protejarea vieții, sănătății și demnității persoanelor condamnate, a drepturilor și libertăților acestora, fără să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnată.

Tipurile regimurilor de executare a pedepselor privative de libertat

    (1) Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt, în ordinea descrescătoare a gradului de severitate, următoarele:  a) regimul de maximă siguranță; b) regimul închis;c) regimul semideschis;d) regimul deschis.

    (2) Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate se diferențiază în raport cu gradul de limitare a libertății de mișcare a persoanelor condamnate, modul de acordare a drepturilor și de desfășurare a activităților, precum și cu condițiile de detenție.

3.4.1 Regimul de maxima siguranță

Regimul de maximă siguranță se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață și persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum și celor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului.

În mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, precum și persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim de maximă siguranță sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere și escortare, sunt cazate, de regulă, individual, prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională, în grupuri mici, în spații anume stabilite în interiorul penitenciarului, sub supraveghere continuă, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

Regimul de maximă siguranță este poate cel mai dificil dintre toate datorită restricțiilor impuse de legislația în vigoare și din modul de executare al pedepsei, mult mai dur decât celelalte regimuri, însă în condițiile impuse de recomandările europene.

Categorii de persoane cărora nu li se aplică regimul de maximă siguranță

Regimul de maximă siguranță nu se aplică următoarelor persoane condamnate:

    a) care au împlinit vârsta de 65 de ani;

    b) femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an;

   c) persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum și celor cu afecțiuni locomotorii grave.

3.4.2.Regimul închis

Regimul închis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dar care nu depășește 13 ani.

În mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, persoana condamnatului, precum și comportarea acesteia până la stabilirea regimului de executare pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior sau superior ca grad de severitate, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis sunt cazate, de regulă, în comun, prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională, în grupuri, în interiorul penitenciarului, sub pază și supraveghere, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis pot presta munca și pot desfășura activități educative și culturale în afara penitenciarului, sub pază și supraveghere continuă, cu aprobarea directorului penitenciarului.

3.4.3.Regimul semideschis

Regimul semideschis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 3 ani.

În mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, persoana condamnatului, precum și comportarea acesteia până la stabilirea regimului de executare pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior sau imediat superior ca grad de severitate, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoțite în zone prestabilite din interiorul penitenciarului, prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională, sub supraveghere, în grupuri, în spații din interiorul penitenciarului care rămân deschise în timpul zilei, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis pot presta muncă și desfășura activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională, în afara penitenciarului, sub supraveghere inclusiv electronică, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

3.4.4.Regimul deschis

Regimul deschis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an.

În mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, persoana condamnatului, precum și comportarea acesteia până la stabilirea regimului de executare pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat superior ca grad de severitate, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoțite în zone prestabilite din interiorul penitenciarului, pot presta munca și pot desfășura activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională, în afara penitenciarului, fără supraveghere, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

Regimul de executare a pedepsei privative de libertate se stabilește de către comisia de individualizare, la prima întrunire a acesteia, după terminarea perioadei de carantină și observare sau după aplicarea regimului provizoriu.

Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul imediat inferior ca grad de severitate se poate dispune, ținându-se seama de natura și modul de săvârșire a infracțiunii, dacă persoana condamnată:

    a) a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele acordate și sancțiunile aplicate și nu a recurs la acțiuni care indică o constantă negativă a comportamentului;

    b) a stăruit în muncă sau s-a implicat activ în activitățile stabilite în Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică.

Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate într-unul mai sever se poate dispune, în orice moment al executării pedepsei, dacă persoana condamnată a comis o infracțiune sau a fost sancționată disciplinar pentru o abatere disciplinară foarte gravă sau pentru mai multe abateri disciplinare grave.

Partea a II a Cercetarea practică

STUDIU DE CAZ

Introducere

Acest studiu de caz este realizt pentru măsurarea percepției sociale asupra efectelor pedepsei asupra comportamentului infractorului și a conduitei infracționale.

Pentru a analiza mai bine cum au fost persoanele care au săvârșit infracțiuni inainte de a intra în mediu penitenciar, în libertate și cum pedesele primite în urma săvârșirilor infracțiunilor au avut efect asupra comportamentului și conduitei acestora. Astfel că acest studiu de bazează pe un set de 10 de întrebări adresate a unui eșantion de 30 de partcipanții, atat din mediul urban, cât și din mediul rural , din toate categoriile de vârstă pentru a analiza percepția acestora despre mediul penitenciar văzut din libertate și schimbările pe care aceștia consideră că le oferă mediul privativ de libertate.

II. Scopul și obiectivele cercetării

2.1 Obiectivele principale

Am încercat să aflu percepția oamenilor din medii diferite( urban și rural) despre mediul privat de libertate și cu consideră acestia că penitenciarul îi ajută pe deținuți să își corecteze comportamentul. Ce schimbări se pot produce și după ce un deținut iese din penitenciar. În special cum sunt priviți în societate și cei care ies din penitenciar și dacă se pot reintegra în societate.

2.2 Obiectivele secundare

Dacă mediul penitenciar este un mediu educativ pentru deținuți și dacă acesta le poate corecta comportamentul.

III. Ipoteză

Odata cu intrarea in penitenciar individul resimte, într-o masură mai mare sau mai mică, în functțe de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială și de nivelul sau de cultură, efectul privarii de libertate și reactionează într-un mod personal la această noua situație.

Așa se întâmplă și cu percepția oamenilor despre deținuți și mediul penitenciar. Vârsta, nivelul de educație și mediul din care provin pot influiența foarte mult cconcepția despre persoanele care ajung să săvârșeasă o infracțiune și eficacitatea mediului prinvativ de libertate- penitenciar.

IV. Metodologia utilizată

4.1.Descrierea participantilor la studiu

Cercetare s-a desfășurat pe un eșantion de 30 de participanți la studiu, dintre care, 15 provin din mediu urban și 15 din mediu rural. Participanții la studiu au vârsta cuprinsă între 18 – 71 de ani.

Din punct de vedere a nivelul studiilor , cei mai mulți au studii universitare iar unul dintre corespondenți nu are nicio clasa.

Pentru o mai bună expunere a vârstei paticipanțiilor am analizat 2 tabele ( tabelul nr.1 de frecvență a variabilei de vârstă și tabelul nr. 2 vârsta exactă a paticipantului la studiu.)

Tabel 1. Tabel de frecventa ptr variabila a vârstei

Analizând tabelul nr.1 de frecvență pentru variabila de vârstă am realizat în cadrul chestionarului 3 categorii unde am încadrat vârsta participantului la studiu.Astfel că, cea mai mare valoare este reprezentată de categoria 18-30 de ani iar cea mai mica valoare o reprezintă categoria mai mult de 65 de ani.

Figura 1. Diagramă de structură a variabilei de vârstă

Analizând figura nr.1 observăm că peste 66 % din persoanele participante la studio au vârsta cuprinsă între 18-30 de ani și fac parte din prima categorie. Cei mai putin reprezentanși procentual sun persoanele care pac parte din categoria de peste 65 de ani, reprezentând doar 6,67%

Tabel 2. Tabel de frecvență a vârstei subiectului

În tabelul de mai sus( tabelul nr.2) am observant că cea mai mare valoare, respective 6, o reprezintă vârsta de 22 de ani, iar cea mai mica valoare o reprezintă vârstele cuprinde în categoria peste 65 de ani, analizată în tabelul nr.1.

Figura 2. Diagramă de structură a vârstei subiectului

Peste 20 % dintre participanții la studiu au vârsta de 22 de ani,iar cele mai mici procentaje, resprectiv 3,33% sunt vârstele cuprinse între 36 de ani și 71 de ani.

Tabel 3. Tabel de frecvență a mediului din care provin

Observând tabelul nr. 3 de frecvență a mediului din care provin , mediana are valoare de 15, astfel că jumatate dintre participanții la studii sunt din mediul urban iar cealaltă jumătate sunt din mediul rural.

Figura 3. Diagramă de structură a variabilei mediului din care provin

Tabel 4. Tabel de frecvență a nivelului de educație

Analizând tabelul nr 4 de frecvența a nivelului de educație a respondenților, observăm că majoritatea dintre ei au studii universitare, ca pe locul 2 sunt cei care au nivelul de studii liceale și doar un singur respondent nu are deloc studii.

Figura 4. Diagramă de structură a variabilei nivelului de educație

Observăm în figura nr.4 că peste 43% dintre participanții la studiu au stiudii universitare iar 30% au studii liceale. Dintre respondenții la acest studio un procend de 3,33% nu au nicio clasa.

4.2 Analiza și interpretarea datelor

Întrebarea nr.1

Tabel 5. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.1”Cum reacționați într-o situație de stres?”

Din analiza datelor prelucrate pentru întrebarea ”Cum reacționați într-o situație de stres?” și prezentate în tabelul nr. 5 se observă că majoritatea respondenților au declarat că sunt calmi, caculați, iar cea mai mică valoare este reprezentată de nu știu.

Tabel 5.1. Tabel de frecvență la întrebarea nr.1 ”Cum reacționați într-o situație de stres?” n funcție de vârsta pe categorii

Tabel 5.2. Tabel de frecvență la întrebarea nr.1 ”Cum reacționați într-o situație de stres?” în funcție de mediu din care provin

Tabel 5.3. Tabel de frecvență la întrebarea nr.1 ”Cum reacționați într-o situație de stres?” în funcție de nivelul studiilor

Figura 5. Diagramă de structura întrebarea nr.1 ”Cum reacționați într-o situație de stres?”

Analizând figura nr.5 observăm că 40% din participanții la studiu au răspuns la întrebarea Cum reacționați într-o stuație de stres cu sunt calm, calculate

Întrebarea nr.2

Tabel 6. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.2 ”Care este percepția dumneavoastră aspura mediului peniteciar?

Analizând valorile din tabelul nr.6 la întrebarea Care este percepția dumnevoastra asupra ediuljui peniteniar , obesrvăm că cea mai mare valoare este pozitivă iar cea mai mica valoare în răspunsurile la această întrebare, nu au nicio părere.

Tabel 6.1. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.2 ”Care este percepția dumneavoastră aspura mediului peniteciar? în funcție de vârsta pe categorii

În funcție de vârsta participanțiilor la studiu, cea mai mare valoare la răspunsul poziivă este reperezentată de categoria 18-30 de ani iar cea mai mica valoare de categoria mai mult de 65 de ani.

Tabel 6.2 Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.2 ”Care este percepția dumneavoastră aspura mediului peniteciar? în funcție de mediul din care provin

Tabel 6.3. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.2 ”Care este percepția dumneavoastră aspura mediului peniteciar?” în funcție de nivelul de educație

Din analiza tabelului nr. 6.3 , respondenții care au studii universtare la întrebarea despre peceprția asupa mediului penitenciar au avut cele mai multe răspunsuri positive.

Figura 6. Diagramă de structură la întrebarea nr.2 ”Care este percepția dumneavoastră aspura mediului peniteciar?”

Analizând figura nr.6 obsevăm că 60% din cei interogați au o perceție pozitivă în ceea ce privește mediul penitenciar și că, doar 26,67% au o percepție negative în ceea ce privește mediul penitenciar.

Întrebarea nr.3

Tabel 7. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.3 ”Care este parerea dumneavoastra despre conditiile pe care penitenciarele din Romania le ofera detinutilor?”

În tabelul nr.7 am analizat pe baza întrebării despre părerea participanțiilor la studiu despre condițiile pe care penitenciarele din România pe oferă deținuților și a observant că au existat două răspunsuri cu valoare identică, adică 10, resprectiv condițiile sunt acceptabile și rele. Însă cea mai mica valoarea la această întrebare este reperezenttă de răspunsul condițiile sunt bune.

Tabel 7.1. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.3 ”Care este parerea dumneavoastra despre conditiile pe care penitenciarele din Romania le ofera detinutilor?”în funcție de vârsta pe categorii

Tabel 7.2. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.3 ”Care este parerea dumneavoastra despre conditiile pe care penitenciarele din Romania le ofera detinutilor?”în funcție de ediul din care provin

Tabel 7.3. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.3 ”Care este parerea dumneavoastra despre conditiile pe care penitenciarele din Romania le ofera detinutilor?” n funcție de nivelul de educație

Analizând tabelul nr.7.3 privind răspunsul la întrebare despre părerea respondenților despre condițiile pe care penitenciarele din România le oferă deținuților în funcție de nivelul de studiu, am observat că valoarea cea mai mare este reprezentată de cei care au studii universitare la răspunsul acceptabile iar cea mai mica valoare de răspunsurile foarte bune, bune și rele la cei care nu au nicio clasa, 4 clase sau 8 clase.

Figura 7. Diagramă de structură la răspunsurile de la întrebarea nr.3 ”Care este parerea dumneavoastra despre conditiile pe care penitenciarele din Romania le ofera detinutilor?”

Obsevând figura nr.7 de mai sus cu privire la condițiile din penitenciarele din România, cele mai mari procente sunt la răspunsurile acceptabile și rele, respectiv 33,33%. Astfel că, participanții la stiu au o părere destul de rea în ceea ce privesc condițiile din penitenciarele din România.

Întrebarea nr.4

Tabel 8 Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.4 ”Considerati ca in penitenciar pot exista prieteii intre detinuti?”

Participanții la acest studiu au fost întrebați dacă în penitenciar pot exist prietenii între deținuți, astfel că analizând tabelul nr. 8, observă că, pe baza răspunsurilor, cei mai mulți au răspuns cu da la această întrebare , iar cei mai puțini au răspuns cu nu. Au existat doar 2 persoane care nu au putut răspunde la această întrebare.

Tabel 8.1. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.4 ”Considerați ca în penitenciar pot exista prietenii intre detinuți?” în funcție de vârsta pe categorii

Tabel 8.2. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.4 ”Considerați ca în penitenciar pot exista prietenii intre detinuți?” în funcție de mediu din care provin

Analizând tabelul nr 8.2 în funție de mediul din care provin participanții observăm că cea mai mare valoare este reprezenttă de respondenții din mediu urban la răspunsul da iar cea mai mica valoare, adică nicio persoană nu a răspuns din mediul urban cu nu știu la această întrebare.

Tabel 8.3. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.4 ”Considerați ca în penitenciar pot exista prietenii intre detinuți?” în funcție de nivelul de educație

Figura 8. Diagramă de structură la răspunsurile de la întrebarea nr.4 ”Considerați ca în penitenciar pot exista prietenii intre detinuți?”

Observăm în figura de mai sus, figura nr.8 că peste 66 % dintre cei care au participat la stiu au răspuns cu da la întrebarea Considerați că în penitenciar pot exista prietenii între deținuți.

Întrebarea nr.5

Tabel 9.Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.5 ” Aveți prieteni/ cunoștinte care au săvârșit infracțiuni?”

Această întrebare a fost introdusă în acest stiudiu pentru a observa mai bine dacă oamenii au avut contact cu persoane care au săvâșit infracțiuni, astfel aflîndu-le percepția acestora cu privire la ceea ce a vrut să anlizez în studiul acesta de caz cu privire la efectele pedepsei asupra coportamentului infractorului și a conduitei infracționale. Astfel că, cei mai mulți dintre respondenți au răspuns cu nu la această întrebare.

Tabel 9.1. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.5 ” Aveți prieteni/ cunoștinte care au săvârșit infracțiuni?”în funcție de vârsta pe categorii

Tabel 9.2. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.5 ” Aveți prieteni/ cunoștinte care au săvârșit infracțiuni?”în funcție de ediul din care provin

Tabel 9.3. Tabel de frecvență la răspunsurile de la întrebarea nr.5 ” Aveți prieteni/ cunoștinte care au săvârșit infracțiuni?” în funcție de nivelul de educație

Observăm din tabelul nr. 9.3 cea mai are valoare este la răspunsul nu , iar în funcție de nivelul studiilor , cei care au studii liceale și universitate au aceeași valoare. Este de remarcat faptul că deși în acest studiu am doar un participant fară nicio clasă , acesta are prieteni/cunoștiințe care au săvârșit infracțiuni. Și că, cei care au un nivel scăzut al nivelului de studiu , în comparație cu cei care au studii medii și superioare, au prieteni/cunoștințe care au săvârșit infracțiuni.

Figura 9. Diagramă de structură la răspunsurile de la întrebarea nr.5 ” Aveți prieteni/ cunoștinte care au săvârșit infracțiuni?”

Analizând figura nr.9 observăm că un procentaj de peste 63% dintre participați nu au prieteni care au săvârșit infracțiuni.

Întrebarea nr.6

Tabel 10.Tabel de frecvență a răspunsurilor de la întrebarea nr.6 ” Considerați ca mediul penitenciar modifică comportamentul detinuților?”

Observăm în tabelul nr.10 că valoarea cea mai mare este 18 cu privire la răspunsul da, îl modifică la întrebarea dacă consideră că ediul penitenciar poate schimba comportamentul deținuților, și doar 7 consideră că mediul privative de libertate nu poate modifica comportamentul deținuților după ce a întrat în penitenciar.

Tabel 10.1. Tabel de frecvență a răspunsurilor de la întrebarea nr.6 ” Considerați ca mediul penitenciar modifică comportamentul detinuților?” în funcție de vârsta pe categorii

În funcție de categoria de vârstă din care participanții fac parte, cei mai mulți, adică categoria 18-30 de ani, au răspuns la această întrebare cu da, îl modifică, însă cea mai mica valoare analizată în acest table este la răspunsul nu știu în categoria de vârsă cuprinsă între 30 -65 de ani și mai mult de 65 de ani.

Tabel 10.2. Tabel de frecvență a răspunsurilor de la întrebarea nr.6 ” Considerați ca mediul penitenciar modifică comportamentul detinuților?” în funcție de mediul din care provin

Tabel 10.3. Tabel de frecvență a răspunsurilor de la întrebarea nr.6 ” Considerați ca mediul penitenciar modifică comportamentul detinuților?” în funcție de nibvelul de educație

Analizâd tabelul nr. 10.3 observăm că cei care au răspuns cu da, îl modifică sunt respondeții care fac parte din categoria celor cu studii superioare iar cea mai mica valoare este reprezentată de cei care fac parte din categoria cu fără studii.

Figura 10. Diagramă de structură a răspunsurilor de la întrebarea nr.6 ” Considerați ca mediul penitenciar modifică comportamentul detinuților?”

Observând figura de ai sus, adică figura nr. 10 , putem vedea că peste 60 % dintre participant consideră că comportamentul unei persoane se poate modifica dacă acesta intra într-un ediu privative de libertate.

Argument întrebarea nr.6

Tabel 11. Tabel de frecvență a argumentelor de la întrebarea nr.6 ” Considerați ca mediul penitenciar modifică comportamentul detinuților?”

La acestă întrebare le-am cerut respondeților să argumenteze răspunsul de la întrebarea nr.6 pentru a analiza mai bine modificarea coportamentului după intrarea în mediul penitenciar din perspectiva participanților. Astfel că, existând unele răspunsuri asemănătoare la unii participant i-am încadrat la același răspuns.

Analizând tabelul nr.11 observăm că cea mai mare valoare, resprectiv 4, o întâlnim la răspunsurile da pentru că încarcerearea este văzut ca ceva negative pentru dezvoltarea personală și nu și nici nu mă interesează iar cele mai mici valori le-au primit răspunsurile care au afirmat că da, îl modifică deoarece este un mediu ostil sau nu, îl modifică deoarece fiecare persoană este diferită.

Tabel 11.1.. Tabel de frecvență a argumentelor de la întrebarea nr.6 ” Considerați ca mediul penitenciar modifică comportamentul detinuților?” în funcție de vârsta pe categorii

Tabel 11.2.Tabel de frecvență a argumentelor de la întrebarea nr.6 ” Considerați ca mediul penitenciar modifică comportamentul detinuților?” în funcție de ediul din care provin

Obervând tabelul nr.11.2 cu privire la argumentarea răspunsurilor întrebării dacă dețiinuțiilor li se schimbă comportamentul în mediu penitenciar, analizând în fucție de mediul din care provin participanții, am indicat cea mai mare valoare, resprectiv 4, la răspunsul nu și nici nu mă interesează provenind din mediul rural, aflând astfel dezinteresul cu privire la comportamentul deținuților.

Tabel 11.3. Tabel de frecvență a argumentelor de la întrebarea nr.6 ” Considerați ca mediul penitenciar modifică comportamentul detinuților?” în funcție de nivelul de educație

Figura 11. Diagramă de structură a argumentelor de la întrebarea nr.6 ” Considerați ca mediul penitenciar modifică comportamentul detinuților?”

Analizând figura nr.11 din punct de vedere a procentelor pe răspunsurile argumentate, observăm că cel mai mare procentaj este de 13,33% pentru răspunsurile da. Asfel că , observăm că majoritate participanților consideră că deținuții își schimbă comportamentul în mediul penitenciar.

Întrebarea nr.7

Tabel 12. Tabel de frecvență a răspunsurilor de la întrebarea nr. 7 ”Considerați că majoritatea detinuților se reitegrează în mediul social după detenție?”

Analizând tabelul nr.12 observăm că valoarea cea mai mare este de 22 pentru răspunsul da la întrebarea Considerați că majoritatea deținuților se reintegrează în mediul social după detenție.

Tabel 12.1. Tabel de frecvență a răspunsurilor de la întrebarea nr. 7 ”Considerați că majoritatea detinuților se reitegrează în mediul social după detenție?” în funcție de vârsta pe categorii

În tabelul de mai sus, respective, tabelul nr.12.1 categoria de vârstă cuprinsă între 18-30 de ani consideră că deținuții se pot reintegra în mediul social după ce au ieșit din mediul privativ de libertate.

Tabel 12.2. Tabel de frecvență a răspunsurilor de la întrebarea nr. 7 ”Considerați că majoritatea detinuților se reitegrează în mediul social după detenție?” mediul din care provin

Tabel 12.3. Tabel de frecvență a răspunsurilor de la întrebarea nr. 7 ”Considerați că majoritatea detinuților se reitegrează în mediul social după detenție?”în funcție de nivelul de educație

Figura 12. Diagramă de structură a răspunsurilor de la întrebarea nr. 7 ”Considerați că majoritatea detinuților se reitegrează în mediul social după detenție?”

Privind figura nr. 12 peste 73,33% dintre respondenți consideră că deținuții se pot reintegra social.

Întrebarea nr.8

Tabel 13. Tabel de frecvență a răspunsurilor de la întrebarea nr.8 ”Considerați că mediul privativ de libertate este un mediu educativ?”

Tabelul de mai sus demonstrează pe baza răspunsurilor la întrebarea Considerați că mediul privative de libertte este un mediu educative? ,că valorea cea mai mare, resprectiv 18, consideră că mediul privativ de libertate nu este un mediu educativ.

Tabel 13.1. Tabel de frecvență a răspunsurilor de la întrebarea nr.8 ”Considerați că mediul privativ de libertate este un mediu educativ?” în funcție de vârsta pe categorii

Tabel 13.2. Tabel de frecvență a răspunsurilor de la întrebarea nr.8 ”Considerați că mediul privativ de libertate este un mediu educativ?”în funcție de mediul din care provin

Analizând tabelul nr.13.2 cu privire la răspunsurile la întrebarea de mai sus în funcție de mediul din care provin participanții , observăm că majoritatea din mediu urban consideră ca mediul privative de libertate nu este un mediu educativ, în comparație cu participanții care provin din mediu rural unde părerile sunt împărțite egal.

Tabel 13.3. Tabel de frecvență a răspunsurilor de la întrebarea nr.8 ”Considerați că mediul privativ de libertate este un mediu educativ?” în funcție de nivelul de educație

Figura 13. Diagramă de structură a răspunsurilor de la întrebarea nr.8 ”Considerați că mediul privativ de libertate este un mediu educativ?”

Figura de ma sus arată că peste 60 % dintre respondenți nu consideră că ediul privativ de libertate este un mediu educativ.

Întrebarea nr.9

Tabel 14 Tabel de frecvență a răspunsurile de la întrebarea nr.9 ”Credeți că persoanele care au fost private de libertate se pot încadra într-un mediu de muncă?”

Obsevând valorile din tabelul nr.14, observăm că peste 20 de participant au răspuns cu da la întrebarea Credeți că persoanele cre u fost private de libertate se pot încadra într-un mediu de muncă însă 7 dintre participant consideră că deținuții nu se pot încadra într-un mediu de muncă după ce ies din penitenciar.

Tabel 14.1. Tabel de frecvență a răspunsurile de la întrebarea nr.9 ”Credeți că persoanele care au fost private de libertate se pot încadra într-un mediu de muncă?” în funcție de vârsta pe categorii

Tabel 14.2. Tabel de frecvență a răspunsurile de la întrebarea nr.9 ”Credeți că persoanele care au fost private de libertate se pot încadra într-un mediu de muncă?” în funcție de mediul din care provin

Tabel 14.3. Tabel de frecvență a răspunsurile de la întrebarea nr.9 ”Credeți că persoanele care au fost private de libertate se pot încadra într-un mediu de muncă?” în funcție de nivelul de educație

În funcție de nivelul de studiu a celor care au participat la studiu, observăm în tabelul de mai sus( tabelul 14.3 ) cea mai mare valoare o regăsim la răspunsul da pentru încadrarea în mediu de muncă după ce deținuții ies din penitenciar în categoria celor care au studii universitare iar cea mai mica valoare la același răspuns în categoria celor care nu au studii sau studii inferioare.

Figura 14. Diagramă de structură a răspunsurile de la întrebarea nr.9 ”Credeți că persoanele care au fost private de libertate se pot încadra într-un mediu de muncă?”

Analizând figura nr. 14 observăm că peste 70 % dintre răspunsurile la întrebarea despre persoanele care se pot încadra în mediu de muncă după ce au fost privte de libertate este da.

Argument întrebarea nr. 9

Tabel 15. Tabel de frecvență argumentelor de la întrebarea nr.9 ”Credeți că persoanele care au fost private de libertate se pot încadra într-un mediu de muncă?”

Pentru a analiza mai bine răspunsurile la întrebarea numarul 9 cu privire la reintegrarea într-un ediu de muncă a persoanelor care au fost private de libertate , am supus participanțiilor la exprimarea de argumente cu privire la răspunsul acestei întrebări.

În tabelul 15.1 cea mai mare valoare la argumentul privind răspunsurile de la întrebarea 9 o întâlnim la argumentul da, pentru că sunt ș ei oameni și fiecare om are nevoie de o a doua șansă, iar cea mai mica valoare este la argumentele, da dar depinde în ce doeniu lucrează sau da, pentru că alfel nu ar mai avea ocazia să săvârșeasă infracțiuni.

Tabel 15.1. Tabel de frecvență argumentelor de la întrebarea nr.9 ”Credeți că persoanele care au fost private de libertate se pot încadra într-un mediu de muncă?” în funcție de vârsta pe categorii

Tabel 15.2. Tabel de frecvență a argumentelor de la întrebarea nr.9 ”Credeți că persoanele care au fost private de libertate se pot încadra într-un mediu de muncă?” în funcție de mediul din care provin

Analizând tabelul 15.2 în funcție de mediul din care participanții provin, cea mai mare valoare o întlânim la argumentul da , dar contează cazierul din categoria celor care provin din mediu urban, însă cea mai mica valoare atât din categoria celor care provin din mediu urban cât și rural este argumentul da, în societatea noastră încă sunt văzuți rău cei care au săvârșit infracțiuni.

Tabel 15.3. Tabel de frecvență a argumentelor de la întrebarea nr.9 ”Credeți că persoanele care au fost private de libertate se pot încadra într-un mediu de muncă?” în funcție de nivelul de educație

Figura 15 Diagramă de structură a argumentelor de la întrebarea nr.9 ”Credeți că persoanele care au fost private de libertate se pot încadra într-un mediu de muncă?”

În figura nr.15 putem observa ca în proporție de peste 16 %, participanții la stiudiu consideră că fiecare om are nevoie de o a doua șansă și astfel că ar trebui să fie reintregați în mediul de muncă și pentru a nu săvârși și alte infracțiuni.

Întrebarea nr.10

Tabel 16.Tabel de frecvență a răspunsurilor la întrebarea nr.10 ” Credeți că pedeapsa privativă de libertate poate corecta comportamentul unei persoane?”

În tabelul de mai sus ( tabelul 16 ) se poate observa că majoritatea respondenților la întrebarea Credeți că pedeapsa privativă de libertate poate corecta coportamentul unei persoane? au răspuns că da.

Tabel 16.1. Tabel de frecvență a răspunsurilor la întrebarea nr.10 ” Credeți că pedeapsa privativă de libertate poate corecta comportamentul unei persoane?”

Tabel 16.2. Tabel de frecvență a răspunsurilor la întrebarea nr.10 ” Credeți că pedeapsa privativă de libertate poate corecta comportamentul unei persoane?”

Analizând tabelul nr. 16.2 în funcție de mediul din care provin la întrebarea de mai sus, Persoanele care provin din mediul urban consideră majoritar că pedepsa ajută la corectarea coportamentului unei persoane care a stat într-un mediu privativ de libertate , și analizând și valorile la răspunsul nu la această întrebare, cei din mediul rural au valoarea mai mare, respective 5.

Tabel 16.3. Tabel de frecvență a răspunsurilor la întrebarea nr.10 ” Credeți că pedeapsa privativă de libertate poate corecta comportamentul unei persoane?” în funcție de nivelul de educație

Figura 16. Diagramă de structură a răspunsurilor la întrebarea nr.10 ” Credeți că pedeapsa privativă de libertate poate corecta comportamentul unei persoane?”

Procentajul aratat în figura 16 în urma prelucrării răspunsurilor de la întrebarea numărul 10 , obsevăm că peste 66 % din respondenți consideră că comportamentul unei persoane în mediul penitenciar se poate corecta. Cel mai mic procentaj îl exprimă răspunsul cu nu știu la această întrebare.

Argument la întrebarea nr.10

Tabel 17. Tabel de frecvență a argumentelor la întrebarea nr.10 ” Credeți că pedeapsa privativă de libertate poate corecta comportamentul unei persoane?”

Analizând tabelul nr. 17 am observant că cei mai mulți dintre participanți consideră , pe baza argumentelor de la întrebarea nr.10 ” Credeți că pedeapsa privativă de libertate poate corecta comportamentul unei persoane?” , consideră că nu se poate corecta comportamentul unui deținut deorece contează regimul și perioada pe care acesta o execută în penitenciar.

Tabel 17.1. Tabel de frecvență a argumentelor la întrebarea nr.10 ” Credeți că pedeapsa privativă de libertate poate corecta comportamentul unei persoane?” în funcție de vârsta pe categorii

Tabel 17.2. Tabel de frecvență a argumentelor la întrebarea nr.10 ” Credeți că pedeapsa privativă de libertate poate corecta comportamentul unei persoane?” în funcție de mediul din care provin

Tabel 17.3. Tabel de frecvență a argumentelor la întrebarea nr.10 ” Credeți că pedeapsa privativă de libertate poate corecta comportamentul unei persoane?” în funcție de nivelul de educație

Figura 17. Diagramă de structură a argumentelor la întrebarea nr.10 ” Credeți că pedeapsa privativă de libertate poate corecta comportamentul unei persoane?”

Putem analiza figura 17 din prisma faptului că peste 16 % dintre participanții la studiu că da, dacă este dorință și din partea persoanei privative de libertate pentru a-și corecta comportamentul iar unul dintre răspunsuri unde a avut un procentaj mic, respectiv 3,33% că este posibil doar dacă nu este închis pe viață. Astfel că orice persoană care execută o pedeapsă privativă de libertate se poate îndrepta și își poate corecta comportamentul pe care l-a avut înainte de a întra în penitenciar.

CONCLUZII FINALE

Odată cu intrare în penitenciar individual resimte, într-o anumită măsură, fie mai mica sau mai mare, în funcție de vârstă, structura sa psihologică, de maturizarea socială și de nivelul sau de cultură, efectele privării de libertate și reacționează într-un od individual la această nouă situație.

BIBLIOGRAFIE

A.Cărți , tratate, cursuri

1. Butoi, Badea Butoi; Tratat universitar- Teorie și practică ; Editura Pinguin Book; București; 2008

2. Butoi, B. T.Victimologie si Psihologie Victimala; Editura Pinguin Book; Bucuresti; 2008

2. Duțu, Adelina Oana; Psihologie Judiciară- Curs universitar; Editura Universul Juridic; București; 2013

3. Rada,Cornelia; Peltea,Bogdana Biana; Psihologia Socială- Dinamica Grupurilor, Teorii, Cercetări, Aplicații, Editura Universitară, 2014

4. Aniței,Ihai; Burtaverde Vlad; Chrafit, Mihaela; Mihăilă, Teodor; Tratat de psihologia personalității, Editura Trei, București, 2016

5. Santea, Ioan; Psihologie judiciară; Editura Themis Cart; București, 2010

B. Articole și lucrări conferințe

1. Drd. Micle,Mihai Ioan; Deținuții și relațiile în mediul carceral- Interviu-Studiu de caz; Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie ,2015

2. Cristina Dâmboianu, Articol despre Fenomenul Recidivei în România (Politici Sociale)

3. Farrington, David P.. Childhood risk factors for young adult offending: Onset and persistence. Young Adult Offenders: Lost in Transition?; London, UK: Routledge; 2012

4. P.Waldo and S. Dinitz; Personality Attributes of the Criminal: An Analysis of research Studies, 1950-1965 by G, Journal of Research in Crime & Delinquency , Copyright USA 1967. Reprinted by Sage Publications, Inc.

5. Mitrofan, N.; Aspecte privind relația etic-juridic-psihologic, în „Revista penitenciară” nr.3, București, 1995

6. Barbu Ana-Maria, Influența mediului penitenciar asupra criminalității din punct de vedere criminologic, 2014

C. Legislație

1. Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

2. Noul Cod Penal- actualizat , Editura Humanitas, 2015

3. Noul Cod de Procedură Penală – actualizat , Editura Humanitas, 2015

D. Pagini Web

1. http://www.icpsr.umich.edu/icpsrweb/ICPSR/studies/8488

2. http://www.apa.org/

3. http://criminologie.org.ro/wp-content/uploads/2015/08/Detinutii-si-relatiile-in-mediul-carceral-Rezumat.pdf

4.http://www.academia.edu/10025898/CONSECINTELE_SOCIOPSIHOLOGICE_ALE_PRIVARII_DE_LIBERTATE

5. http://www.revistacalitateavietii.ro/2011/CV-3-2011/05.pdf

6. http://documents.tips/documents/37864675-suport-de-curs-psihologie-judiciara.html

7. https://dexonline.ro/definitie/infractor

8. http://www.comunique.ro/2010/02/aspecte-psiho-criminologice-privind.html

9. http://anp.gov.ro/web/penitenciarul-bistrita/regimurile-de-executare-a-pedepselor-privative-de-libertate

10. http://negraru.blogspot.ro/2014/05/profilul-personalitatii-infractorului.html

11. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/criminologie/personalitatea-infractorului/

12. ftp://ftp.gate.cnrs.fr/RePEc/2016/1603.pdf

ANEXA 1

CHESTIONAR DE MĂSURARE A PERCEPȚIEI SOCIALE

EFECTELE PEDEPSEI ASUPRA COMPORTAMENTULUI INFRACTORULUI ȘI A CONDUITEI INFRACȚIONALE

Va rugam sa cititi cu atentie afirmatiile de mai jos si sa bifati varianta care vi se potriveste:

1.Cum reacționați într-o situație de stres?

a. sunt calm, calculat

b. mă enervez foarte repede

c. inițial răbufnesc, apoi mă temperez

d. nu știu

2.Care este perceptia dvs asupra mediului penitenciar?

a.pozitiva

b.negativa

c.nu am nici o parere

3. Care este părerea dumneavoastră despre condițiile pe care penitenciarele din Romania le ofera detinutilor?

a. foarte bune

b. bune

c. acceptabile

d. foarte rele

4.Considerați că în penitenciar pot exista prietenii între deținuți?

a. da

b. nu

c. nu stiu

5. Aveți prieteni /cunoștiințe care au săvârșit infracțiuni?

a. da b. nu

6.Considerati ca mediul penitenciar modifica comportamentul detinutilor?

a.da,in bine

b.nu modifica

c.nu stiu

6”. Argumentati raspăunsul ( În ce sens)

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

7. Considerati ca majoritatea detinutilor se reitegreaza in mediul social dupa detentie?

a.da

b.nu

3.nu stiu

8.Considerati ca mediul privativ de libertate este un mediu educativ?

a.da

b.nu

c.nu stiu

9.Considerati ca persoanele care au fost private de libertate se pot incadra intr-un mediu de munca?

a.da

b.nu

c.nu stiu

10.Credeti ca pedeapsa privativa de libertate poate corecta comportamentul unei persoane?

a.da

b.nu

c.nu știu

10” Argumentați raspunsul

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Date demografice:

1. Vârsta dumneavoastră:________________ani impliniti

a. 18- 30 ani

b. 30- 65 ani

c. mai mult de 65 de ani

Din ce mediu proveniți?

a. urban

b. rural

Nivelul studiilor:

a. nici o clasă

b. 4 clase

c. 8 clase

d. studii liceale

e. studii universitare( terminate/ în curs)

Toate datele au caracter personal și sunt confidențiale. Vor fi folosite doar în scop știintific.

Mulțumesc pentru timpul acordat!