Efectele Patrimoniale ale Divortului
LUCRARE DE LICENTA
EFECTELE PATRIMONIALE ALE DIVORTULUI
CUPRINS
Introducere 4
Capitolul 1: Institutia casatoriei
Sectiunea 1: Notiuni generale
Notiunea de casatorie
Natura juridica a casatoriei
Caracterele casatoriei
1.2.2 Efectele casatoriei in relatiile personale dintre soti
1.2.1. Numele soților
Sectiunea 2 : Efectele casatoriei
1.2.1 Efectele casatoriei in relatiile personale dintre soti
1.2.2 Efectele patrimoniale ale casatoriei
Capitolul 2 : Desfacerea casatoriei
Sectiunea 1 : Incetarea si desfacerea casatoriei
2.1.1 Incetarea si desfacerea casatoriei
Sectiunea 2 : Efectele divortului cu privire la relatiile patrimoniale dintre soti
2.2.1 Consideratii generale privind procedura partajului
2.2.2 Efectele divortului cu privire la relatiile patrimoniale
Capitolul 3 : Efectele patrimoniale ale divortului
Sectiunea 1 : Efectele privitoare la bunurile comune
3.1.1 Drepturile sotilor asupra bunurilor comune
3.1.2 Impartirea conventionala a bunurilor sotilor
3.1.3 Impartirea bunurilor comune pe calea actiunii judecatoresti
Sectiunea 2 : Efectele divortului privitoarea la locuinta comuna
3.2.1 Situatia sotilor chiriasi
3.2.2 Situatia sotilor proprietari
Sectiunea 3 : Efectele patrimoniale ale divortului referitoare la relatia parinti-copii
3.3.1 Contributia parintilor la cheltuielile de crestere a copilului
3.3.2 Exercitarea drepturilor si a indatoririlor parintesti la cheltuielile de crestere a copilului
3.3.3 Primirea alocatiei de stat pentru copii
Capitolul 4 : Masa bunurilor supuse impartirii
Sectiunea 1 : Bunuri
4.1.1 Bunuri comune
4.1.2 Bunuri proprii
Sectiunea 2 : Alte categorii de bunuri supuse impartirii
4.2.1 Venitul obtinut din munca
INTRODUCERE
Căsătoria unește pe bărbat și pe femeie în cea mai firească comunitate socială, care le contopește într-o asemenea măsură sentimentele, concepțiile și modul lor de viață, interesele și idealurile încât între soți iau naștere relații multiple și de natură diferită, care le acoperă toată gama vieții spirituale și sociale, de la relațiile de dragoste și prietenie la cele de asistență morală și materială, până la întreaga lor viziune asupra vieții.
Căsătoria dă naștere unor raporturi juridice deosebit de complexe, care, într-o suma divisio, ar putea fi grupate în raporturi dintre soți și raporturi dintre părinți și copii.
Atât raporturile dintre soți cât și cele dintre părinți și copii pot fi în sfera relațiilor personale sau a raporturilor patrimoniale, cu precizarea că, fiecare dintre ele își are propria identitate.
În această lucrare, după cum dezvăluie și titlul ei „Efectele patrimoniale ale divorțului“ vom analiza modalitățile de desfacere a căsătoriei în sistemul nostru de drept și efectele pe care le produce desfacerea căsătoriei cu privire la relațiile dintre părinți și copii.
Noțiunea de căsătorie mai este folosită în știința juridică ca, desemnând ansamblul normelor juridice vizând modul de încheiere a actului juridic al căsătoriei, precum și starea legală de căsătorie, fiind așadar o instituție juridică a dreptului familiei.
Prin căsătorie se desemnează și ceremonia care are loc atunci când se încheie actul juridic al căsătoriei .
Căsătoria este deci, uniunea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiata în concordanță cu dispozițiile legale, în scopul întemeierii unei familii și reglementată de normele imperative ale legii.
CAPITOLUL 1
INSTITUTIA CASATORIEI
1.1.Notiuni generale
Noțiunea de căsătorie
Accepțiunea dată de Codul familiei noțiunii de căsătorie este diferită după cum legiuitorul se referă la actul juridic al căsătoriei sau la starea juridică a soților în timpul căsătoriei. Căsătoria este, într-adevăr, în primul rând, un act juridic pentru încheierea căruia este nevoie ca viitorii soți să-și exprime consimțământul valabil în condițiile stabilite de lege. În articolele 3-18 din Codul familiei, reglementând încheierea căsătoriei, legiuitorul folosește noțiunea de căsătorie în acest sens, de act juridic care se încheie între soți.
După încheierea căsătoriei, soții au un statut legal de persoane căsătorite, în tot timpul cât durează aceasta. De fapt, starea de persoane căsătorite este efectul pe care îl generează încheierea căsătoriei ca act juridic.Codul familiei folosește noțiunea de căsătorie în acest al doilea sens, anume de statut legal al soților, în art.25-36, prin care se reglementează raporturile personale și patrimoniale dintre soți.
Noțiunea de căsătorie mai este folosită în știința juridică ca desemnând ansamblul normelor juridice vizând modul de încheiere a actului juridic al căsătoriei, precum și starea legală de căsătorie, fiind, așadar, o instituție juridică a dreptului familiei.
Prin căsătorie se desemnează și ceremonia care are loc atunci când se încheie actul juridic al căsătoriei.
Căsătoria este, deci, uniunea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiată în concordanță cu dispozițiile legale, în scopul întemeierii unei familii și reglementată de normele imperative ale legii.
1.1.2. Natura juridică
În perioada romană căsătoria avea un caracter civil, pe care și l-a păstrat până la sfârșitul Imperiului Roman; divorțul exista, deși nu era acceptat de dogme.
Ulterior, având în vedere și modificările suferite de legislația civilă în contextul dreptului canonic, în perioada sec. al X-lea, reglementarea căsătoriei a ieșit complet din domeniul dreptului civil. Căsătoria a devenit astfel o instituție cu un caracter pur religios, fiind considerată taină(sacrament). Constituția franceză din 1791 (art. 7 din titlul 2) declara că legea nu consideră căsătoria decât un contract civil1.În Țările Românești, procesul de laicizare a căsătoriei s-a realizat o dată cu adoptarea Codului civil de la 1864.
În concepția Codului civil, care reglementa raporturile de familie ca făcând parte din ramura dreptului civil, căsătoria avea un caracter prin esență contractualist, fiind acel acord de voință al viitorilor soți ce se exprima într-o formă solemnă, în fața ofițerului stării civile (art. 61). O asemenea reglementare juridică a determinat juriștii epocii2 să considere căsătoria un contract solemn prin care bărbatul și femeia stabilesc între ei o uniune, sancționată de lege, cu scopul de a trăi împreună.
Caracterul de contract civil al căsătoriei a fost contestat și la acea vreme, unii doctrinari susținând caracterul de instituție, care nu poate fi catalogată în domeniul juridic a contractelor,întrucât părțile nu pot stipula, în privința uniunii lor, întocmai ca părțile unui contract3. Caracterul contractualist al căsătoriei este corect refuzat și de actuala literatură juridică de specialitate.
În ceea ce ne privește, apreciem că între actul juridic al căsătoriei și contractul civil există numeroase și de esență deosebiri, care fac astfel inacceptabilă, sub actuala reglementare legală,teoria căsătoriei ca și contract. Astfel:
a) În timp ce în cazul contractului conținutul obligațiilor pe care părțile și le asumă este determinat prin voința lor, în cazul actului juridic al căsătoriei statutul de persoană căsătorită este stabilit, în mod imperativ, de lege, iar cei care se căsătoresc trebuie să-l accepte;
b) În cazul contractului părțile urmăresc un scop diferit, pe când, în ceea ce privește căsătoria, scopul comun al soților este acela de a-și întemeia o familie;
c) Căsătoria nu poate fi afectată de modalități (termen sau condiție), așa cum poate fi contractul;
d) Contractul poate fi modificat și desfăcut prin acordul părților, pe când căsătoria nu poate fi desfăcută decât de către instanța de judecată, cu respectarea condițiilor legale;
e) Nulitățile în cazul căsătoriei prezintă anumite particularități față de nulitățile contractelor și ale actului juridic în general.
S-a mai susținut și o altă teorie în privința naturii juridice a căsătoriei, și anume aceea a actului mixt, potrivit căreia căsătoria are o dublă natură, contract și instituție.Această teorie a fost exprimată în mai multe variante în funcție de ponderea unuia sau altuia dintre elementele componente. Astfel, o parte a autorilor au considerat căsătoria ca un contract ce dă naștere unei asociații de persoane, la fel ca și în cazul contractului de societate, de mandat sau de locațiune; un alt autor apreciază căsătoria ca fiind în egală măsură contract și instituție și, în fine, alții acordă o mai mare importanță caracterului său instituțional în dauna celui contractual.
1.1.3. Caracterele căsătoriei
În dreptul nostru, căsătoria are următoarele caractere:
a) Este un act civil (sau laic), în opoziție cu caracterul dominant religios pe care l-a avut în trecut, încheierea și înregistrarea ei fiind exclusiv de competența autorității de stat. Acest aspect rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 3 Codul familiei în care se stipulează că “numai căsătoria încheiată în fața ofițerului de stare civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor de soți …”, precum și ale art. 17 Codul familiei, care reglementează modul de înregistrare, în registrul actelor de stare civilă, a actului de căsătorie.
Libertatea cultului religios și, pe plan mai larg, a conștiinței prevăzută prin Constituția României se reflectă și prin posibilitatea celebrării religioase a căsătoriei, dar numai după încheierea celei civile (art. 44 pct. 3 din Constituția României) și fără a avea vreun efect juridic.
b) Este un act solemn, legea stipulând, pentru validitatea căsătoriei, solemnități deosebite, începând cu prezența personală împreună a viitorilor soți pentru exprimarea consimțământului în fața ofițerului de stare civilă (art. 16 Codul familiei). Ofițerul de stare civilă, după ce constată că sau îndeplinit condițiile cerute de lege, declară încheiată căsătoria.
Prin solemnitatea căsătoriei nu trebuie înțeleasă și publicitatea acesteia, care este o condiție diferită, pe care legiuitorul o cere a fi întrunită alături de cea a solemnității1.
c) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, concluzie desprinsă din conținutul dispozițiilor art. 1 alin. (3) Codul familiei.Deși în mod obișnuit prin familie se înțeleg părinții și copiii, chiar și numai cei doi soți compun o familie. Căsătoria încheiată cu un alt scop decât cel al întemeierii unei familii este sancționată cu nulitatea absolută, având în vedere încălcarea unei norme cu caracter imperativ. Se pot încheia căsătorii între oameni de vârstă înaintată sau între persoane incapabile de a procrea, sau chiar în ultimele momente ale vieții, pentru a legaliza o uniune de fapt preexistentă, deși în aceste cazuri scopul căsătoriei este limitat.
Alături de aceste caractere, alți autori2 amintesc și următoarele trăsături: căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie; căsătoria este monogamă; căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie etc. Întrucât aceste probleme au fost tratate anterior, în capitolul referitor la principiile dreptului familiei, nu vom mai insista în această parte a expunerii asupra lor, limitându-ne doar a le reaminti.
Încheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi multiple și complexe, de diferite naturi, dintre care numai unele fac obiectul reglementărilor juridice.Sunt supuse reglementărilor legale în special relațiile de natură patrimonială, dar și unele cu caracter personal – nepatrimonial, stabilindu-se drepturi și obligații reciproce între soți. Importanța unor asemeneadispoziții normative apare cu mai multă intensitate atunci când între soți se ivesc neînțelegeri în privința drepturilor și obligațiilor lor și atunci când se pune problema desfacerii căsătoriei prin divorț.Incontestabil, însă, că modul în care sunt reglementate unele raporturi ce izvorăsc din instituția căsătoriei influențează în bună măsură desfășurarea celorlalte care nu fac obiectul reglementărilor juridice.
Relațiile ce se nasc între soți în timpul căsătoriei, în camilii este sancționată cu nulitatea absolută, având în vedere încălcarea unei norme cu caracter imperativ. Se pot încheia căsătorii între oameni de vârstă înaintată sau între persoane incapabile de a procrea, sau chiar în ultimele momente ale vieții, pentru a legaliza o uniune de fapt preexistentă, deși în aceste cazuri scopul căsătoriei este limitat.
Alături de aceste caractere, alți autori2 amintesc și următoarele trăsături: căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie; căsătoria este monogamă; căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie etc. Întrucât aceste probleme au fost tratate anterior, în capitolul referitor la principiile dreptului familiei, nu vom mai insista în această parte a expunerii asupra lor, limitându-ne doar a le reaminti.
Încheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi multiple și complexe, de diferite naturi, dintre care numai unele fac obiectul reglementărilor juridice.Sunt supuse reglementărilor legale în special relațiile de natură patrimonială, dar și unele cu caracter personal – nepatrimonial, stabilindu-se drepturi și obligații reciproce între soți. Importanța unor asemeneadispoziții normative apare cu mai multă intensitate atunci când între soți se ivesc neînțelegeri în privința drepturilor și obligațiilor lor și atunci când se pune problema desfacerii căsătoriei prin divorț.Incontestabil, însă, că modul în care sunt reglementate unele raporturi ce izvorăsc din instituția căsătoriei influențează în bună măsură desfășurarea celorlalte care nu fac obiectul reglementărilor juridice.
Relațiile ce se nasc între soți în timpul căsătoriei, în contextul legislației actuale, stau sub semnul egalității dintre bărbat și femeie. Art. 1 alin. (4) din Codul familiei consacră principiul potrivit căruia soții au drepturi și obligații egale în raporturile dintre ei și în ceea ce privește exercițiul drepturilor părintești. Art. 25 Codul familiei reia acest principiu și dispune că “bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie”.Deși acest text este așezat în secțiunea privitoare la drepturile și obligațiile personale ale soților, nu există nici o îndoială că un asemenea principiu își găsește aplicarea și în domeniul raporturilor patrimoniale.De altfel, aceste reglementări nu reprezintă altceva decât o aplicațiune în domeniul relațiilor de familie a principiului constituțional al egalității în drepturi (art. 16 din Constituția României).
Codul familiei reglementează efectele căsătoriei în Capitolul III “Efectele căsătoriei”,Secțiunea I, (art. 25-28) referindu-se la “drepturile și obligațiile personale ale soților”, iar cea de-a II-a (art. 29-36) la “drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”. Deși din tehnica reglementării s-ar părea că acest capitol epuizează drepturile și obligațiile soților, realitatea este că nu toate sunt cuprinse aici. Texte ale Codului familiei, situate în alte capitole, consacră, de asemenea, drepturi și obligații ale soților referitoare la obligația de întreținere (art. 86 alin. (1), art. 89 lit. a) și art.41 alin. (1) Codul familiei), la drepturile și obligațiile soților privind copilul minor (art. 97 Codul familiei)
Mai pot fi amintite, în același sens, și drepturile și obligațiile soților ce rezultă, implicit, din ansamblul de norme care alcătuiesc dreptul familiei ca: obligația de fidelitate, de a locui împreună etc. Unele drepturi și obligații ale soților își au izvorul în norme aparținând altor ramuri de drept, ca: revocabilitatea donațiilor între soți (art. 937 Cod civil), interzicerea contractelor de vânzarecumpărare între soți (art. 1037 Cod civil), vocația succesorală reciprocă a soților (reglementată de art. 1-5 din Legea nr. 319/ 1994) etc.
Tot astfel, unele dintre raporturile statornicite între soți și surprinse de Codul familiei se întregesc cu dispoziții cuprinse în alte ramuri ale dreptului, cum sunt cele referitoare la nume și la comunitatea de bunuri, care se completează cu prevederi ale Codului civil.
Desigur, raporturile personale pe care căsătoria le generează sunt esențiale pentru familie, dar aceasta nu credem să îndreptățească opinia exprimată în literatura de specialitate, potrivit căreia raporturile patrimoniale dintre soți ar fi juridicește subordonate celor personale sau un accesoriu al acestora. Ambele categorii de raporturi sunt reglementate de sine stătător, ele fiind generate deopotrivă de actul juridic al căsătoriei.
1.2.2 Efectele casatoriei in relatiile personale dintre soti
1.2.1. Numele soților
La încheierea căsătoriei, prevede art. 27 alin. (1) Codul familiei, viitorii soți vor declara ofițerului de stare civilă numele pe care înțeleg să-l poarte în timpul căsătoriei. Menționata dispoziție legală oferă trei posibilități:
a) soții să-și păstreze, fiecare, numele avut înainte de încheierea căsătoriei;
b) să-și aleagă, de comun acord, un nume comun al unuia sau altuia dintre ei; situație în care se va schimba numai numele unuia dintre soți;
c) să-și aleagă ca nume comun numele lor reunite, situație în care se vor schimba numele ambilor soți.
Legiuitorul făcând o enumerare limitativă a posibilităților de alegere a numelui la încheierea căsătoriei, înseamnă că soții nu vor putea crea alte situații relativ la numele ce-l vor purta.Opțiunea soților va fi făcută fie în cuprinsul declarației de căsătorie, fie ulterior, dar nu mai târziu de momentul încheierii căsătoriei, printr-un înscris separat care se va atașa la declarația de căsătorie.
Dacă viitorii soți nu s-au pronunțat în nici un fel până în momentul încheierii căsătoriei cu privire la numele ce-l vor purta în viitor, se prezumă că fiecare rămâne la numele avut până atunci. O dată numele comun declarat (potrivit art. 25 Codul familiei) soții sunt obligați să-l poarte tot timpul căsătoriei, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimțământul celuilalt soț (art. 28 Codul familiei). În cazul în care fiecare dintre soți și-a păstrat numele avut înainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui pe cale administrativă se poate face fără consimțământul celuilalt soț, cu privire la numele căruia această schimbare nu are nici un efect. Chiar dacă soții au un nume comun, schimbarea numelui de familie al unuia dintre ei nu atrage și schimbarea numelui celuilalt (art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 975/1968), numai că în această ipoteză, astfel cum am arătat deja, este necesar consimțământul celuilalt (art. 28 alin. (2) Codul familiei). Soții vor putea cere și împreună schimbarea numelui lor comun, dar, în acest caz, fiecare va trebui să solicite schimbarea printr-o cerere separată (art. 5 din Decretul nr. 975/1968).
O situație la care s-a oferit răspuns în literatura juridică3 a fost și aceea a numelui pe care soțul, adoptat în timpul căsătoriei și care are numele comun cu celălalt soț, îl va purta după adopție: va lua numele adoptatorului sau își va păstra numele comun. Răspunsul se regăsește în această din urmă variantă, soțul adoptat nedobândind numele adoptatorului.Dacă, însă, celălalt soț consimte, adoptatul va putea lua numele adoptatorului, după care soții nu vor mai avea nume comune. Dacă soțul ce a fost adoptat nu a luat numele adoptatorului, la divorț el nu va reveni la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, ci la numele adoptatorului, în acest fel dispărând toate efectele a fostului Trib. raional Gherla, în R.R.D. nr. 4/1967, pag. 144.rudeniei firești.
Soțul adoptat va putea, credem, cu atât mai mult să ia numele adoptatorului, în situația în care și-a păstrat numele dinaintea căsătoriei, chiar fără consimțământul celuilalt soț.
În literatura juridică se consideră, pe bună dreptate, că soțul supraviețuitor sau cel divorțat, dar care a rămas cu numele comun dobândit la încheierea căsătoriei, va putea conveni cu soțul dintr-o nouă căsătorie să poarte în viitor numele ales de ei în aceleași condiții ca orice persoană, căci art. 27 Codul familiei nu distinge între modurile în care viitorul soț și-a dobândit numele3.Se va putea, așadar, ca acesta să convină cu soțul din a doua căsătorie să poarte numele avut înainte, dar care a aparținut soțului decedat sau de care a divorțat, după cum se vor putea înțelege ca ambii soți să poarte acest nume sau numele lor reunite.
1.2.2. Obligația de sprijin moral
Pornind de la aceea că la baza relațiilor de familie stă prietenia și afecțiunea reciprocă, prin dispozițiile art.2 Codul familiei este reglementată obligația de sprijin moral, legiuitorul stabilind că soții sunt datori a-și acorda sprijin moral unul altuia.Această obligație îmbracă multiple forme, reținute și de dispozițiile Codului familiei, în acest articol obligația fiind determinată doar generic.
Încălcarea obligației de sprijin moral, în funcție de fapta săvârșită, se poate constitui într-o contravenție (ca de exemplu cea prevăzută de art. 2 pct. 23 din Legea nr. 61/1991, constând în alungarea din locuința comună a soțului, a soției sau a copiilor, precum și a oricăror alte personae aflate în întreținere) sau chiar într-o infracțiune, sancționată de dispozițiile Codului penal [de exemplu infracțiunea de abandon de familie – art. 305 alin. (1)].
Obligația de sprijin moral constă, așadar, în îndatorirea pe care o are fiecare soț de a acorda celuilalt ajutor în cazul în care acesta, datorită vârstei sau sănătății, are nevoie4, precum și de a fi solidar cu celălalt în toate împrejurările vieții5.
1.2.3. Obligația de fidelitate
Soții sunt datori, după încheierea căsătoriei, să întrețină împreună relații sexuale și, în același timp, să nu întrețină relații sexuale în afara familiei, adică să fie fideli unul altuia.
Această obligație nu este prevăzută expres de legiuitor, considerându-se că ea este o consecință firească a căsătoriei, ci se desprinde din întreg ansamblul normelor juridice referitoare la familie. Chiar mai mult, întreținerea de relații sexuale în afara familiei, în anumite condiții, constituie infracțiunea de adulter prevăzută de art.304 Codul penal.Tot pe fidelitatea soților se bazează și prezumția de paternitate prevăzută de art.53 Codul familiei, potrivit căreia soțul mamei este tatăl copilului născut de aceasta.
Unii autori6 tratează separat obligația de fidelitate, prin care înțeleg îndatorirea soților de a nu întreține relații sexuale în afara familiei, de așa-numita obligație conjugală, care ar consta în obligația soților de a întreține reciproc relații sexuale. În ceea ce ne privește, socotim că obligația de fidelitate este mai complexă, cuprinzând ambele aspecte evidențiate mai sus, fiind de fapt două perspective ale aceleiași chestiuni.
1.2.4. Obligația de a locui împreună (obligația de coabitare)
Pentru ca relațiile de familie să capete conținut și finalitate, este necesar ca soții să locuiască împreună. Întrucât este stabilit cu putere de principiu că soții decid împreună, de comun acord, în tot ceea ce privește căsătoria (art. 26 Codul familiei), înseamnă că tot astfel ei vor putea hotărî și cu privire la domiciliul pe care-l vor avea. Deși nemenționat expres, domiciliul comun al soților se deduce indirect din ansamblul reglementărilor legate de căsătorie.Astfel, ideea unui domiciliu comun al soților ar rezulta din dispozițiile art. 100 alin. (1) Codul familiei prin care se stabilește că minorul locuiește la părinții săi.
Este posibil ca, pentru motive temeinice, soții să aibă, de obicei pentru perioade limitate de timp, domicilii separate. De altfel, o asemenea ipoteză a și fost avută în vedere de legiuitor atunci când a statuat asupra drepturilor și obligațiilor părinților față de copiii lor minori, arătându-se că “dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul” (art. 100 alin. (2) Codul familiei).
Fosta instanță supremă1 s-a pronunțat în sensul că, împrejurări ca cele impuse de: exercitarea unei profesiuni, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătății sau chiar situația în care nici una dintre locuințele soților nu asigură norma locativă2, justifică domiciliile separate ale soților.
Acestea sunt situații, după cum s-a remarcat și în literatura de specialitate3, în care sunt posibile domiciliile separate ale soților justificate tocmai de temeinicia motivelor care au stat la baza alegerii unei asemenea soluții.În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt poate constitui motiv de divorț.
Alungarea din locuința comună a unui soț de către celălalt, precum și părăsirea acestuia, așa încât soțul este supus unor suferințe fizice și morale, constituie infracțiunea de abandon de familie, așa cum legiuitorul a incriminat-o prin dispozițiile art. 305 lit. a) din Codul penal.
Este, însă, contravenție, dacă potrivit legii penale nu constituie infracțiune, fapta constând în alungarea din locuința comună a soțului sau a soției, a copiilor sau a oricărei persoane aflate în întreținere (art. 2 pct. 23 din Legea nr. 61/1991 pentru stabilirea și sancționarea unor contravenții privind regulile de conviețuire socială, ordinea și liniștea publică)4.
În ceea ce privește posibilitatea unuia dintre soți de a obține, prin intermediul instanțelor de judecată, evacuarea celuilalt soț din locuința comună, opiniile exprimate în literatura de specialitate sunt contradictorii. O parte a doctrinei și a practicii judiciare5 susține teza inadmisibilității, de principiu, a evacuării soțului, motivat, în general, pe aceea că aceasta ar duce la o separare în fapt a soților, dispusă de către instanță, ceea ce nu se poate accepta, fiind contrar principiilor căsătoriei.
S-a susținut și opinia contrară, în sensul că soțul, care prin atitudinea sa face imposibilă conviețuirea, poate fi evacuat la cererea celuilalt6.
În ceea ce ne privește, acceptăm ca întemeiată acțiunea în evacuarea unui soț, atunci când acesta, prin comportarea sa violentă, ar pune în pericol grav viața sau sănătatea celuilalt soț (sau a membrilor de familie) și ar duce la imposibilitatea continuării conviețuirii. Ea este admisibilă și în situația de excepție în care soțul a cărui evacuare se solicită este coproprietarul locuinței, fiindcă evacuarea dispusă, chiar dacă duce la lipsirea acestui soț de unele dintre atributele dreptului său de proprietate, este vremelnică și nu generează pierderea dreptului la proprietate. trebuie evidențiat faptul că în practică, de cele mai multe ori, cererea de evacuare se formulează în cadrul acțiunii de divorț și măsura subzistă doar până la partaj, când instanța va decide cărui soț i se va atribui locuința ce a constituit domiciliul conjugal.
1.2.5. Neînțelegerile soților cu privire la raporturile personale dintre ei
Relativ la raporturile personale dintre soți, legea nu prevede vreo soluție pentru situația în care între soți ar interveni neînțelegeri, cum, de exemplu, este indicat în cazul neînțelegerilor ce apar în privința ocrotirii părintești (art. 99 și 100 din Codul familiei).În consecință, soții sunt aceia care, singuri, se vor găsi în situația rezolvării unor asemenea probleme în scopul menținerii căsătoriei.
Nu mai puțin adevărat este faptul că sursa celor mai numeroase contradicții o constituie tocmai asigurarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor personale între soți, neînțelegerile lor în asemenea chestiuni fiind, deseori, cauza acțiunilor de divorț. Pe cât de complexe sunt aceste raporturi, pe atât de imposibil este a se consacra reguli, astfel încât soluționarea acestora rămâne la înțelepciunea și buna-credință a soților.
1.3 Efectele patrimoniale ale casatoriei
Numeroasele raporturi patrimoniale care iau ființă între soți în timpul căsătoriei pot fi cuprinse în trei categorii:
a) raporturi care se nasc cu privire la contribuția soților la cheltuielile căsniciei;
b) raporturi cu privire la bunurile lor;
c) raporturi privitoare la obligația reciprocă de întreținere.
În general, raporturile patrimoniale dintre soți sunt stabilite prin normele Codului familiei, dar există și acte juridice pe care soții le încheie și își găsesc reglementarea în Codul civil. De altfel,în acele cazuri în care dreptul familiei nu oferă soluții normative proprii acestora, urmează a se face aplicarea dispozițiilor dreptului civil.
Bunurile soților, în legătură cu care se creează raporturile care au cea mai mare pondere în ansamblul relațiilor patrimoniale dintre ei sunt, potrivit Codului familiei, împărțite în: bunuri comune, care constituie regula, și bunuri proprii, care constituie excepția. Această afirmație își are temeiul în aceea că toate bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege a fi comune. În schimb, pentru ca un bun să poată fi considerat propriu al unuia dintre soți, va trebui să se facă dovadă în acest sens. Prezumția de comunitate are la bază realitatea că, în mod obișnuit, soții dobândesc bunuri în timpul căsătoriei din veniturile ce sunt rezultatul muncii lor. Legiuitorul a înțeles să acorde prioritate comunității de bunuri tocmai datorită faptului că aceasta este destinată acoperirii sarcinilor rezultate din căsătorie, precum și creșterii și educării copiilor.
Despre posibilitatea evacuării din domiciliul comun al soțului în caz de violență exercitată asupra soției, în revista Dreptul nr. 12/1992, pag. 82.
1.3.1. Regimul juridic al raporturilor patrimoniale dintre soți înainte de Codul familiei
Codul civil de la 1864 consacra în privința raporturilor patrimoniale dintre soți regimul separației de bunuri, care se aplica numai atunci când soții nu au înțeles, prin convenție patrimonială, să se supună unui alt regim. Astfel, regimul de drept comun era considerat cel al separației de bunuri (art. 1283 Cod civil) fiecare dintre soți păstrând un drept exclusiv de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale, cu obligația, însă, de a contribui la cheltuielile căsniciei.Bărbatul era obligat să-și întrețină soția (art. 196 Cod civil), acesteia din urmă revenindu-i obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei cu “a treia parte din veniturile sale” (art.1284 Cod civil).
Codul civil reglementa, ca unic regim convențional, regimul dotal (art. 1233-1293 Cod civil), dota fiind potrivit dispozițiilor art.1233 “averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei”.Soții îl puteau adopta, cu sau fără modificări, prin convenția matrimonială.Bunurile dotale erau în administrarea și în folosința bărbatului, care avea, singur, exercițiul acțiunilor ce le priveau.Femeia putea înstrăina dota mobiliară, dar numai cu autorizația bărbatului, dota imobiliară fiind inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă.Femeia măritată își păstra dreptul de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor parafernale.
Prin art. 1287-1293, Codul civil mai reglementa, ca o anexă la regimul dotal, societatea de achiziții a soților, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor doi soți1.
Constituția din 1948, deși nu scotea raporturile juridice de familie de sub reglementarea Codului civil și nu abroga în mod expres anumite texte ale acestui cod, practic, prin consacrarea unor noi principii (al egalității între sexe, de exemplu) a adus importante modificări relațiilor de familie.Astfel, regimul dotal a fost considerat abrogat tacit2. Deși regimul legal al separației de bunuri a rămas în vigoare până la punerea în aplicare a Codului familiei, după Constituția din 1948 practica judiciară i-a adus unele corective, în sensul principiilor enunțate de legea fundamentală.
Soția nu mai era obligată să verse bărbatului partea sa de contribuție la cheltuielile căsniciei, iar noțiuni noi utilizate erau acelea de “patrimoniu conjugal” și “comunitate de fapt”, prin ele urmărindu-se a e desemna comunitatea de bunuri a soților, precum și să se recunoască contribuția, prin munca în gospodărie, a femeii casnice.
Codul familiei, adoptat la 29 decembrie 1953 și intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a scos complet relațiile de familie (și, deci, și raporturile patrimoniale) de sub incidența Codului civil.După acest moment, raporturile juridice de familie au fost cârmuite numai de dispozițiile acestui cod, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi fost regimul lor patrimonial legal sau convențional,de mai înainte. Bunurile pe care soții le aveau la data intrării în vigoare a Codului familiei au devenit comune sau proprii, potrivit dispozițiilor codului.
Cu toate acestea, calitatea de bun comun nu putea fi opusă terților care la data intrării în vigoare a Codului familiei erau titularii unor drepturi reale asupra bunurilor soților5.Cu alte cuvinte,actele juridice de administrare încheiate cu terții, privitoare la bunurile existente în patrimonial soților rămâneau cârmuite de legislația anterioară, în vigoare la data încheierii acestor acte juridice6.
În cazul căsătoriilor care au fost desfăcute înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, nu se puteau aplica dispozițiile acestui cod.Cu toate acestea, în temeiul Constituției din 1948 și a celei din 1952, astfel cum am arătat deja, practica judecătorească a recunoscut dreptul ambilor soți asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Deși femeia nu putea invoca prezumția de comunitate, putea face, însă, proba contribuției sale efective la achiziționarea bunurilor1.De asemenea, dobândirea unui bun în timpul căsătoriei, numai pe numele unuia dintre soți nu constituia un impediment pentru celălalt soț în a dovedi contribuția sa la achiziționarea acestuia și, pe cale de consecință, la stabilirea cotei ce i se cuvenea.
1.3.2. Regimul matrimonial în dreptul român actual. Caracteristici
Regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre soți privitoare la bunurile lor, precum și acelea ce se formează în relațiile cu terții.
O primă caracteristică a regimului juridic al bunurilor soților este aceea că este, în exclusivitate, legal, nefiind îngăduit ca în locul regimului legal sau paralel cu acesta să existe un regim convenit de părți.Bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, orice convenție contrară fiind lovită de nulitate, în temeiul dispozițiilor art. 30 Codul familiei.Numai anumite bunuri, limitativ determinate de lege prin art.31Codul familiei, sunt considerate proprii ale fiecăruia dintre soți
Revenind la sancțiunea nulității, se impune precizarea că vor fi lovite de nulitate absolută orice convenții intervenite, fie între soți, fie între aceștia și terțe persoane, prin care s-ar adduce atingere regimului legal al bunurilor soților. În acest context, vor fi nule: convențiile încheiate între soți prin care s-ar schimba regimul juridic al unor bunuri, ca, de pildă, acelea prin care s-ar stabili că anumite bunuri, deși dobândite în timpul căsătoriei, să devină bunuri personale ale unuia dintre soți; convențiile încheiate în acest sens, chiar înainte de încheierea căsătoriei; declarațiile unilaterale ale unuia dintre soți prin care s-ar recunoaște că anumite bunuri, neexceptate de la comunitate, ar aparține în exclusivitate celuilalt soț; convențiile încheiate de viitorii soți sau de soți cu terții, prin care s-ar aduce atingere regimului legal al comunității de bunuri.
În ceea ce privește conținutul propriu-zis al convențiilor prohibite de lege, este unanim admis în literatura juridică faptul că sunt sancționate cu nulitatea acele convenții prin care s-ar urmări o restrângere a comunității de bunuri, însă există diversitate de opinii cu privire la convențiile de lărgire a comunității, adică acelea prin care s-ar urmări ca anumite bunuri, care, potrivit dispozițiilor art. 31 Codul familiei, sunt considerate proprii, să fie incluse în masa bunurilor comune.
Se susține, într-o primă opinie4, că, în condițiile în care regimul comunității de bunuri este obligatoriu, înseamnă că nu se poate realiza micșorarea sau suprimarea bunurilor comune pe seama celor proprii, dar nici nu pot fi mărite bunurile comune în detrimentul celor proprii, fiindcă astfel sar atribui caracterului obligatoriu al comunității de bunuri un înțeles unilateral, care nu rezultă nici din dispozițiile art. 30 alin. (2) Codul familiei și nici din vreun alt text legal.Se mai susține, în naționalizat în baza Drecretului nr. 92/1950, s-a decis că textul art.1283 Cod civil consacră regula regimului matrimonial al separației de bunuri, ceea ce obligă instanțele să determine natura juridică a bunului în litigiu,respectiv dacă soții, prin excepție, ca urmare a existenței unei convenții matrimoniale, nu au supus bunul unui regim matrimonial convențional argumentarea acestei opinii că, de vreme ce regimul bunurilor comune și proprii este stabilit prin dispozițiile art.30-36 Codul familiei, mărirea comunității de bunuri se poate realiza numai potrivit dispozițiilor art. 31 lit. b) din acest cod1.
Potrivit unei alte opinii2 convențiile de lărgire a comunității trebuie privite ca valabile dacă prin ele nu se aduce atingere intereselor terților, întrucât, potrivit art.30 alin.(2) Codul familiei sunt lovite de nulitate numai convențiile care aduc atingere “existenței efective a întinderii minimale a comunității”3, această dispoziție nefiind în opoziție cu extinderea domeniului comunității de bunuri4.
În ceea ce ne privește socotim că nu numai convențiile prin care s-ar micșora comunitatea de bunuri a soților sunt nule, astfel cum rezultă din prevederile art. 30 alin. (2) Codul familiei, ci și acelea prin care, în vederea măririi ei, anumite bunuri proprii ar fi considerate ca făcând parte din comunitate, dar pentru alte argumente decât acelea arătate mai sus ca stând la baza primei opinii.
Într-adevăr, art. 30 alin. (1) Codul familiei prevede că “bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune”, pentru ca în alin. (2) să se arate că “orice convenție contrară este nulă”.Credem, din modul de redactare al textului și din locul unde dispoziția cuprinsă în alin. (2) este plasată, că legiuitorul a înțeles să proteguiască comunitatea de bunuri și să sancționeze cu nulitatea numai convențiile care ar fi contrare dispozițiilor alin. (1) al art. 30 din Codul familiei. Dacă ar fi dorit să confere acestei dispoziții valoare de principiu, în sensul că este lovită de nulitate orice convenție care ar contraveni oricărei dispoziții din secțiunea ce se referă la regimul juridic al bunurilor soților, ar fi așezat această dispoziție la urmă sau ar fi spus expres că orice convenție contrară dispozițiilor din această secțiune este nulă, ceea ce nu a făcut. Mai mult, în cuprinsul acestei secțiuni, când legiuitorul a voit să împiedice încheierea unei convenții, a prevăzut-o în mod expres. Astfel, art. 36 alin. (1) Codul familiei prevede că bunurile soților se pot împărți la desfacerea căsătoriei prin convenția acestora,iar în aliniatul al doilea se arată că, în timpul căsătoriei, împărțirea bunurilor comune se poate facenumai pe cale judecătorească (nu și prin convenție). O asemenea înțelegere prin care s-ar împărți bunurile comune în timpul căsătoriei va fi sancționată cu nulitatea, dar nu în temeiul dispozițiilor art. 30 alin. (2) Codul familiei, ci pentru că ea este potrivnică dispozițiilor cu caracter imperativ din art. 36 Codul familiei. Convențiile prin care s-ar mări comunitatea de bunuri în detrimental bunurilor proprii sunt lovite de nulitate, nu în temeiul prevederilor art. 30 alin. (2) Codul familiei, ci pentru că ele contravin dispozițiilor cu caracter imperativ care consacră cele două categorii de bunuri ale soților, cele comune și cele proprii, ca regim legal unic, obligatoriu și imuabil.
Dacă legiuitorul este, indiscutabil, interesat în apărarea comunității de bunuri a soților, el este preocupat și în protecția patrimoniului propriu al fiecărui soț, căci numai în acest mod se poate
Suprem pare a împărtăși aceeași opinie, atunci când consideră că este necesar ca “instanța să examineze dacă părțile prin acordul lor de voință – expres sau tacit- s-au înțeles să schimbe caracterul de bun propriu al materialelor, în cel de bunuri comune, avându-se în vedere destinația dată acestora, de a fi încorporate într-o casă menită să servească ca locuință comună, familială,ambilor soți”. Situația din speță nu ilustrează, totuși, această problemă, căci aici nu este vorba de schimbarea statutului juridic al aceluiași bun din bun propriu în bun comun, ci de posibilitatea ca,prin încorporarea unor materiale de construcție preexistente, bunuri proprii, să rezulte o altă construcție, care, fiind rezultatul eforturilor materiale ale ambilor soți, în timpul căsătoriei, va fi bun comun (În același sens, Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 19/1960, în C.D. 1960, pag. 31 și dec. nr. 497/1984, nepublicată) realiza echilibrul necesar între interesele comune de ordin patrimonial ale familiei și cele de satisfacere a nevoilor personale ale fiecăruia, prin garantarea unei minime independențe patrimoniale.
Dacă ar fi îngăduite orice convenții de majorare a comunității de bunuri pe seama bunurilor proprii, s-ar ajunge la câștigarea de către unul dintre soți a unui drept, e adevărat în devălmășie,asupra unui bun cu privire la dobândirea căruia nu a avut nici o contribuție, și încă în mod gratuit. Un eventual prejudiciu trebuie privit nu numai din prisma unuia dintre soți, ci și, de exemplu, din punctul de vedere al posibililor moștenitori, mai ales în situația în care ar exista copii dintr-o căsătorie anterioară. Or, este cunoscut, legiuitorul român este foarte circumspect în ceea ce privește actele juridice dintre soți care au ca efect transferul dreptului de proprietate de la unul la celălalt. Prin art. 1307 Cod civil sunt prohibite vânzările între soți tocmai pentru că, în realitate, sub astfel de acte s-ar putea ascunde o donație, act gratuit de care legiuitorul dorește să-l ferească pe oricare dintre soți care s-ar afla sub influența celuilalt, nemanifestându-și voința în mod liber și realizând astfel o donație irevocabilă. Pe de altă parte, donațiile, care în principiu, sunt acte juridice irevocabile, între soți, potrivit dispozițiilor art.937 Codul civil, sunt, pentru considerentele déjà expuse, oricând revocabile.
Din punct de vedere tehnico-juridic ar fi trebuit, deci, ca dispoziția din art. 30 alin. (2) să fie plasată la începutul sau la sfârșitul secțiunii și să prevadă expres că orice convenție contrară regimului juridic al bunurilor soților este nulă, nu numai acelea prin care s-ar micșora comunitatea.
În susținerea tezei că sunt valabile convențiile de lărgire a comunității de bunuri pe seama bunurilor proprii, s-a mai argumentat în literatura juridică1 în sensul că o atare interpretare se impune întrucât interdicția de a restrânge bunurile proprii în favoarea celor comune poate fi oricând eludată, ținând cont că, potrivit legii, calitatea de bun comun este prezumată până la dovada contrară, astfel încât este suficient ca soțul, titular al dreptului de proprietate asupra unui bun propriu, să nu facă dovada acestei calități, iar bunul respectiv va fi considerat bun comun în virtutea prezumției legale. În acest fel se ajunge în realitate tot la săvârșirea unei liberalități indirecte, act care are validitate juridică.
Argumentul izvorăște dintr-o ipoteză pur teoretică pentru că problema unei astfel de probe se pune, de regulă, cu ocazia împărțirii bunurilor comune sau a dezbaterii moștenirii, când interesele foștilor soți sau ale moștenitorilor nu mai sunt concordante și, deci, o atare atitudine nu-și are justificare. Dintr-un alt punct de vedere însă, chiar dacă am accepta ca posibile aceste atitudini ale persoanelor cu privire la anumite bunuri proprii, considerând astfel de convenții contrare prevederilor legale și ordinii de drept și, prin urmare, sancționate cu nulitate absolută, instanțele de judecată au îndatorirea, în virtutea rolului activ, de a invoca, din oficiu, o atare nulitate, stabilind,urmare a probatoriului administrat, calitatea bunurilor supuse împărțelii.
Întrebarea care se poate pune este ce fel de convenții pot încheia soții între ei?Desigur, ei pot încheia orice convenții care nu modifică regimul juridic legal și obligatoriu al bunurilor lor. Astfel, vor putea încheia convenții privind modul de administrare și de folosință a bunurilor comune2; unul dintre soți va putea face celuilalt donații, care însă sunt revocabile potrivit dispozițiilor art. 937 Codul civil. O convenție prin care unul dintre soți ar da mandat general celuilalt soț de a dispune de bunurile comune ar fi lovită de nulitate absolută, căci ar echivala cu o renunțare la unul din drepturile pe care legea le conferă soților în mod egal. Tot nulă ar fi și convenția prin care unul din soți ar renunța la dreptul de dispoziție asupra bunurilor comune.
Sintetizând caracteristicile regimului juridic al bunurilor soților, putem afirma că acesta este un regim legal, unic, obligatoriu și imuabil, legea neîngăduind modificări și neadmițând un alt regim decât acela pe care-l consacră.
În literatura juridică2, ca o propunere de lege ferenda, s-a susținut că s-ar impune recunoașterea dreptului soților ca, pe cale convențională, să aducă restrângere regimului comunității de bunuri sau chiar ca acest regim să fie înlăturat, adoptându-se regimul separației bunurilor,capabil a ocroti în aceeași măsură egalitatea soților în raporturile patrimoniale ce se nasc ca urmare a încheierii căsătoriei. Părerea a rămas izolată, dar considerăm că ea nu este nicidecum exagerată,raportându-ne la noile realități economico-sociale și având în vedere tendințele actuale, astfel încât o reglementare legală în acest sens ar fi indicată. Instituirea unei separații de patrimonii, cu menținerea, totuși, a obligației soților de a contribui la cheltuielile comune (similar dispozițiilor anterioare din Codul civil) ar fi în măsură a îmbina interesele personale ale soților cu obligațiile patrimoniale ce incumbă acestora pentru susținerea căsniciei și apărarea intereselor copiilor minori.
Instanțele judecătorești au posibilități mai largi de intervenție în cazul neînțelegerilor dintre soți cu privire la bunurile lor.Acestea, învestite fiind cu soluționarea litigiilor de împărțire a bunurilor comune, fie după pronunțarea divorțului, fie chiar în timpul căsătoriei, dacă exis ă motive temeinice în sensul prevederilor art. 36 alin. (2) Codul familiei, sau cu soluționarea unor cereri de stabilire a caracterului comun al unora dintre bunurile dobândite în timpul căsătoriei, dacă acestea,de pildă, au fost achiziționate și figurează numai pe numele unuia dintre soți (de exemplu, cazul imobilelor sau al împărțirii fructelor bunurilor comune)3, vor pronunța hotărâri prin care vor stabili caracterul de bunuri comune sau proprii ale soților.
1.3.3. Natura juridică a comunității de bunuri a soților
Pentru a califica juridic comunitatea matrimonială a soților, doctrina a consacrat noțiunea de proprietate comună în devălmășie
S-a propus însă4, justificat credem noi, noțiunea de comunitate patrimonială în devălmășie, întrucât conținutul acestei categorii juridice este determinat nu numai de dreptul de proprietate, ci și de alte drepturi reale ca: dreptul de uzufruct, de uz, de abitație, de servitute, de superficie, creanțele comune și garanțiile acestor drepturi. Soții răspund, potrivit art. 32 Codul familiei, împreună și pentru datoriile lor comune.Desigur, este corectă noțiunea de proprietate comună în devălmășie,atunci când ne referim la dreptul de proprietate al soților, sintagma de comunitate matrimonial urmând a fi folosită atunci când este vorba de întregul comunității matrimoniale.
Proprietatea comună în devălmășie se caracterizează prin aceea că dreptul fiecăruia dintre soți asupra bunurilor lor nu este determinat prin cote-părți, la fel ca și în cazul coproprietății de drept comun.
Ea cuprinde atât drepturi, cât și obligații (având pasiv și activ), asemănându-se deci cu indiviziunea, dar de un alt tip, fără cote-părți, aparținând ambilor soți în devălmășie până la desfacerea căsătoriei sau la împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei, potrivit art. 36 alin. (2) Codul familiei.
Devălmășia nu poate fi calificată ca societate, neavând natură convențională și nici scop lucrativ, și nici ca persoană juridică, neîntrunind condițiile cerute pentru aceasta5
S-a mai susținut în literatura juridică1 că devălmășia ar atrage, din punct de vedere subiectiv, o limitare a capacității de folosință a soților, întrucât ei nu pot să dobândească, în timpul căsătorieidecât bunuri comune și abia cu titlu de excepție bunuri proprii. Părerea a rămas singulară căci, astfel cum în mod just s-a arătat, legiuitorul a urmărit nu să modifice condiția personală a soților, ci să stabilească un regim al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, care oferă o sferă de posibilități de acțiune uneori mai largă, alteori mai restrânsă, a subiecților săi.
Proprietatea comună în devălmășie se deosebește de proprietatea comună pe cote-părți în mai multe privințe:
a) În timp ce în cazul proprietății comune pe cote-părți sunt determinate, abstract, cotele fiecărui copărtaș, în ceea ce privește proprietatea comună în devălmășie cota fiecăruia dintre soți nu este determinată în nici un fel, aceasta stabilindu-se numai cu ocazia unei eventuale împărțiri a bunurilor comune.
b) În cazul coproprietății, oricare dintre coproprietari poate dispune de cota sa abstractă de proprietate, înstrăinând-o total sau parțial, fără consimțământul celorlalți. Nici unul dintre soți, însă,nu poate dispune în timpul căsătoriei, prin acte între vii, de dreptul său asupra bunurilor comune,acesta nefiind determinat.
c) Potrivit art. 35 din Codul familiei, oricare dintre soți poate face singur acte de folosință și de administrare asupra bunurilor comune, chiar și acte de dispoziție, prezumându-se că are mandate de la celălalt soț, cu excepția actelor de dispoziție privitoare la imobile, când este necesar consimțământul expres al ambilor soți, pe când coproprietarii nu pot îndeplini astfel de acte decât cu acordul tuturor.
d) Proprietatea comună în devălmășie își are izvorul în actul juridic al căsătoriei, pe când proprietatea comună pe cote-părți poate rezulta din multiple cauze precum: legea, succesiunea,convenția părților.
e) Împărțirea proprietății comune pe cote-părți se face în raport de cotele dinainte cunoscute,pe când în cazul proprietății comune în devălmășie, cotele nefiind cunoscute, ele urmează a fi stabilite chiar cu ocazia împărțirii, în funcție de contribuția fiecărui soț la achiziționrea bunurilor comune.
f) Proprietatea devălmașă a soților este legată exclusiv de persoana lor, respectiv de calitatea de soț, pe când, în cazul proprietății comune pe cote-părți, titular al dreptului de proprietate poate fi orice persoană. Calitatea de coproprietar poate fi și transmisă prin acte juridice, ceea ce nu e posibil în cazul proprietății comune în devălmășie a soților.
g) Exercitarea acțiunilor posesorii și în revendicare are loc în mod diferit la cele două forme de proprietate.
Soții nu pot intenta, unul față de celălalt, acțiunea posesorie, întrucât nici unul nu exercită o posesie exclusivă, nefiind îndeplinite cerințele art.674 Cod procedură civilă.În cazul proprietății comune pe cote-părți, însă, coproprietarul care exercită posesia asupra unor bunuri în mod exclusive poate, dacă sunt întrunite și celelalte condiții prevăzute de art. 674 Cod procedură civilă, să exercite acțiunea posesorie față de un alt coproprietar. Față de terți însă, codevălmașul are posibilitatea exercitării acțiunii posesorii, aceasta fiind un act de administrație care poate fi efectuat și de către unul dintre soți în baza prezumției de mandat tacit reciproc. Coproprietarul nu poate exercita singur acțiunea posesorie împotriva unui terț, întrucât, în acest mod, prin hotărâre judecătorească, i s-ar recunoaște o posesie exclusivă asupra bunului, ceea ce ar prejudicia interesele celorlalți coproprietari.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare, de vreme ce bunurile comune sunt în detenția ambilor soți, nici unul dintre ei nu are acțiunea în revendicare împotriva celuilalt.Pentru motive temeinice, potrivit dispozițiilor art. 36alin.(2) Codul familiei, soțul interesat are la îndemână acțiunea în constatarea bunurilor comune1. Aceeași este situația și în cazul proprietății comune pe cote-părți, coproprietarii neavând acțiune în revendicare unul împotriva altuia.Împărțirea bunului poate fi cerută oricând, fără a fi necesară dovedirea sau existența unor motive temeinice. Față de terți, codevălmașul poate introduce acțiunea în revendicare, întrucât ea profită și celuilalt soț. În cazul proprietății comune pe cote-părți, nici unul dintre coproprietari nu poate introduce singur acțiunea în revendicare, deoarece ei nu au, priviți individual, un drept de proprietate exclusiv2.
CAPITOLUL 2
DESFACEREA CASATORIEI
2.1. Incetarea si desfacerea casatoriei
2.1.1 Incetarea si desfacerea casatoriei
Actualul Cod al familiei român reglementează desființarea și desfacerea căsătoriei. În reglementarea românească anterioaraă nu se făcea o distincție între cazurile de încetare și de desfacere a căsătoriei prin divorț, stabilindu-se că desfacerea căsătoriei are loc prin moartea unuia dintre soți, declararea judecătorească a morții sau prin divorț.
Potrivit art.37 din Codul familiei “Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface prin divorț.”
Astfel căsătoria încetează prin:
a) moartea unuia dintre soți;
b) declararea judecătorească a unuia dintre soți;
c) recăsătorirea soțului ce fsese declarat mort.
Încetarea căsătoriei are loc de drept.
Desfacerea căsătoriei se face prin divorț, prin hotărâre judecătorească.
Divorțul reprezintă disoluția sau ineficacitatea căsătoriei survenită în timpul vieții soților, fie datorată unor motive temeinice, imputabile soțului pârât sau ambilor soți, fie, în cazuri excepționale, datorită dorinței exprimate a ambilor soți.
Statul și societatea sunt în mod esențial interesate în menținerea căsătoriei și se urmărește protejarea familiei ca și celulă de bază a societății, ca grup social, dorindu-se totodată protejarea în mod special a copiilor rezultați din căsătorie. Totuși divorțul este admis numai pentru motive temeinice și, în mod excepțional, când nu există copii rezultați din căsătorie și a trecut un termen minim de un an, se admite și divorțul prin consimțământul soților. Divorțul nu se poate realiza niciodataă decât printr+o hotărâre judecătorească, chiar și atunci când este vorba de un divorț prin acordul ambilor soți, instanța de judecată verifică îndeplinirea condițiilor legale.
Divorțul este reglementat în Capitolul al IV-lea, Titlul I din codul familiei (art.37-44) sub denumirea “Desfacerea căsătoriei”. Aici se găsește întreaga reglementare de drept material al divorțului, spre deosebire de alte instituții de dreptul familiei, de exemplu, nulitatea căsătoriei, cu privire la care Codul civil reprezintă dreptul comun, completând dispozițiile Codului familiei.
Procedura divorțului este cuprinsă ca o procedură specială, derogatory de la regulile de drept comun ale procesului civil, în capitolul al VI lea, cartea a VI a Cod procedură civilă, sub denumirea “Divorțul” (art.607-619).
În privința divorțului, Codul familiei și codul de procedură civilă au fost modificate printr-o serie de acte normative, majoritatea acestora fiind destinate a limita posibilitățile de desfacere a căsătoriei prin divorț
Prin Legea nr. 59-1993 au fost aduse o serie de modificări – atât sub aspect material, cât și procedural – în material divorțului, vizând următoarele aspecte:
● divorțul, ca mijloc de desfacere a căsătoriei, nu mai are caracter excepțional;
● introducerea divorțului pe baza acordului dintre soți;
● restrângerea criteriilor legale de apreciere de către instanța de judecată a motivelor de divorț;
● posibilitatea solicitării divorțului de către soțul a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei;
● înlăturarea termenelor de înfățișare și de gândire;
● abrogarea dispozițiilor legale speciale cu privire la propunerea probelor, încviințarea și administrarea lor la termene diferite;
● Redactarea unei hotărâri de divorț nemotivată de instanță, la cererea expresă a ambilor soți;
● posibilitatea legală de a renunța la căile de atac – apelul și recursul.
Asemănări și deosebiri, efecte
După cum am arătat, potrivit dispozițiilor art.37 alin.1 Codul familiei, căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a unuia dintre ei. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că desfacerea căsătoriei are loc prin divorț.
Prin cauzele, condițiile specifice de admisibilitate, precum și prin efectele sale, divorțul se deosebește atât de încetarea căsătoriei cât și de desființarea acesteia.
Atât desfacerea cât și încetarea căsătoriei presupun existența căsătoriei valabil încheiate ale cărei efecte se sting pentru viitor, însă similitudinile, din acest punct de vedere se opresc aici, fiindcă, de vreme ce divorțul este urmarea manifestării de voință a unuia sau a ambilor soți care nu mai consideră posibilă continuarea relațiilor de familie, încetarea căsătoriei are loc independent de vreo manifestare de voință.
Cazurile de încetare a căsătoriei constituie de fapt niște cauze naturale, obiective, prin care căsătoria ia sfârșit, pe când divorțul este o desfacere a căsătoriei , nu de drept, ci pe cale judecătorească. În acest sens, art.39 alin.1 Codul familiei prevede că, din ziua în carehotărârea care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă, căsătoria este desfăcută. În ambele situații, căsătoria încetată sau desfăcută îsi păstrează efectele produse pentru trecut. Cu alte cuvinte, încetarea și desfacerea căsătoriei produc efecte numai pentru viitor.
2.2.Efectele divortului cu privire la relatiile patrimoniale dintre soti
2.2.1 Consideratii generale privind procedura partajului
Divorțul constituie obiectul de preocupare și pentru alte științe sociale decât dreptul și, în special, pentru sociologie care realizează cele mai profunde studii cu privire la această problematică, fiind de un veritabil folos pentru științele juridice și pentru procesul de îmbunătățire a legislației.
Cunoașterea motivelor de divorț este importantă și pentru practicianul dreptului, atât în ce privește soluția propriu-zisă asupra divorțului, cât și soluțiile date asupra cererilor accesorii divorțului (în special în problema încredințării copiilor minori rezultați din căsătorie). Astfel, statistica divorțulurilor evidențiază că marea majoritate a soluțiilor pronunțate sunt motivate pe ideea culpei comune a soților, deși instanțele judecătorești nu ar trebui să aibă rețineri în pronunțarea divorțului din vina exclusivă a unuia dintre soți, atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru pronunțarea unei asemenea soluții și vinovăția este evident exclusivă.
Spre exemplu, în cazul în care unul dintre soți, de regulă bărbatul, este alcoolic și aceasta a condus la alterarea vieții de familie, generând stari de angoasă, tensiuni și conflicte perpetue, faptul că soția a reacționat în sensul de a-i imputa soțului respectiva atitudine, ripostă chiar concretizată în certuri repetate nu trebuie să conducă la concluzia culpei comune pentru că riposta în acest caz este justificată, mai ales când tindea la salvarea căsătoriei și protejarea copiilor.
Bineînțeles că aprecierea gradului de vinovăție este o chestiune deosebit de delicată și instanța trebuie să o facă cu toată grija.
După cum am arătat, art.38 alin.1 Codul familiei prevede că “Instanța judecatorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.
Deci, fără motive temeinice, nu se poate discuta de divorț. În atari condiții, aceste motive temeinice sunt tocmai elementele de fapt (împrejurări din căsătorie) pe care soțul reclamant le invocă prin acțiunea ce o promovează, iar consecința firească a existenței acestor motive temeinice este tocmai imposibilitatea continuării căsătoriei.
Așa cum este formulat textul, se lasă posibilitatea instanței de judecată să facă o apreciere a întregului material probatoriu ce va fi administrat în timpul procesului. Motivele de divorț invocate și dovedite trebuie să aibă o anumită gravitate care să ducă la întreruperea conviețuirii și, în final, la desfacerea căsătoriei. Acordul părților pentru desfacerea căsătoriei și cererea de divorț a unui soț pe temei de boală gravă sunt apreciate de lege ca motive temeinice.
În redactarea anterioară a art.613 și 613bis din Codul de procedură civilă erau prevăzute trei situații speciale raportate la motivele de divorț:
Situația în care nu se acordă nici un termen de conciliere, nici termen de gândire, dacă soțul pârât suferă de alienație mintală cronică sau debilitare mintală cronică, era declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, si-a parasit soțul stabilindu-se în străinătate.
Situația în care se acordă termen de conciliere în camera de consiliu dar nu se acordă termen de gândire: dacă soțul a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor împotriva soțului reclamant, instigare la omor împotriva acestuia, vătămare corporală gravă a soțului reclamant, instigare la omor împotriva acestuia, vătămare corporală gravă a soțului reclamant, nedenunțarea acestor fapte ori favorizarea acelora care le-au săvârșit, sau a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni privitoare la viața sexuală; soțul a fost condamnat pentru una sau mai multe infracțiuni săvârșite cu intenție, altele decât cele de mai sus sau execută o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin trei ani, dacă cererea de divorț a fost introdusă în timpul executării pedepsei; dacă din căsătorie nu au rezultat copii.
Pâna ala apariția decretului nr.475/1977 nu se acordă termen de gândire în cazul în care soții trăiau despărțiți în fapt cel puțin 5 ani și dovada acestui fapt se făcea cu înscrisuri cu caracter oficial.
Se acordă atât termen de conciliere în camera de consiliu (termen de înfățișsre), cât și termen de gândire de la 3 la 6 luni în situația în care era vorba de o căsă torie din care au rezultat copii.
Actuala procedură s-a simplificat, a devenit unică și conform art.613 Cod procedură civila, în formularea prezentă primind cererea de divorț, președintele instanței de judecată va da reclamantului sfaturi de împăcare iar dacă acesta stăruie în acțiunea promovată, va fixa termenul de judecată.
În jurisprudență se apreciază ca motive temeinice de divorț:
● despărțirea în fapt a soților, precum și refuzul nejustificat al unuia dintre ei de a locui împreună cu celălalt; aceasta despărțire trebuie să fie însă definitivă, ea să se datoreze soțului pârât, și amândouă să facă imposibilă continuarea căsătoriei;
● infidelitatea sau încălcarea de către unul dintre soți a obligației de a nu întreține relații sexuale în afara căsătoriei;
● nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează normala desfășurare a raporturilor intime între soți;
● neînțelegeri grave între soți manifestate prin jigniri, insulte sau prin alte manifestări violente și care au condus la deteriorarea definitivă și iremediabilă a relațiilor, făcând imposibilă continuarea căsătoriei;
● existența unei boli grav, incurabile, a unuia dintre soți și necunoscută celuilalt soț decât ulterior căsătoriei, dacă se stabilește că manifestările ulterioare ale bolii sunt din ce în ce mai dese și de natură să justifice refuzul soțului reclamant de a conviețui cu soțul pârât;
● rele purtări de ordin moral concretizate în fapte evidente de destrămare a vieții de familie.
Sub acest aspect, desigur că discuțiile din literatură și jurisprudență sunt foarte bogate. Se poate reține că o încălcare directă a unei îndatoriri sau obligații nerespectarea obligației de a hotărâ de comun acord în ce privește căsătoria prevăzută de arti.26 Codul familiei, sau se poate reține o atitudine care, de o manieră generală încalcă aceste îndatoriri sau obligații (îngaduința unuia dintre soți ca parintele său să se implice în viața lor de familie). Referitor la nerespectarea obligației de fidelitate, doctrina actuală, în special cea străină reține că nu numai adulterul constituie motiv de divorț dar și relațiile echivoce cu un terț pot fi considerate injurioase pentru un soț, ca sa nu mai discutăm de relațiile homosexuale sau lezbiene. Se consideră uneori motiv de divorț nerespectarea obligației de a contribui la cheltuielile menajului comun sau la creșterea și întreținerea copiilor. Nerespectara obligațiilor de coabitare, prin abandonul provizoriu sau definitiv al domiciliului conjugal, ca și refuzul de a întreține relații sexuale sau excesul cerut celuilalt soț au fost apreciate ca “motive temeinice” pentru divorț. La acestea s-au adăugat o serie de comportamente și atitudini legitime și de neagreat între soț și fața de terți. Spre exemplu: indiferența fața de celălalt soț, ce reprezintă o încălcare a obligației de asistență, violențele psihice, injuriile, atitudinea ostilă prea exigentă sau dimpotrivă lipsa de comunicare sunt considerate, pe bună dreptate, încălcări ale îndatoririi de lipsă de respect al celuilalt soț. În sfârșit acuzațiile aduse față de terți, dezvăluirea unor indiscreții, atitudinile defăimătoare la adresa celuilalt aduc în mod clar atingere obligației de solidaritate în ceea ce privește onoarea familiei. În general, se apreciază că temeinicia motivelor de divorț este un criteriu obiectiv, în timp ce imposibilitatea continuării căsătoriei și interesele copiilor minori constituie un criteriu subiectiv.
Așa cum se știe, familia constituie cea mai consistentă și funcțională formă de comunitate umană care, prin funcțiile sale extrem de importante, contribuie la întărirea spiritului de solidaritate socială a membrilor oricărei societăți.
Amploarea violenței familiale constituie, în prezent, una din cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă societățile contemporane, inclusiv România, iar violența în cadrul familiei nu este altceva decât produsul unei violențe generalizate la scară socială, reproducând tendințele de creștere a agresiunii în societate.
Considerată spațiul celor mai profunde relații afective familia este și cel mai activ centru de agresivitate, poate și pentru faptul că, în familie, fiecare își poate dezvălui adevărata față a personalității sale, dar și datorită împrejurării că violența dintre soți constituie un secret de grup, foarte bine păzit și, de cele mai multe ori, mistificat din cauza solidarității în păstrarea unei imaginisacrosante a instituției familiei. Constatăm că unul din principalele motive de divorț invocate atât prin acțiune, dar și dovedite și avute în vedere de către instanță este tocmai violența care se exercită în cadrul unei familii, atât între parteneri cât și fața de alți membri ai familiei. Din acest punct de vedere rămâne nu numai o problemă a României, ci apreciem că și a marii majorități a societăților contemporane, atât pentru că nu și-a găsit încă soluțiile adecvate, cât și pentru că există un consens foarte scăzut asupra definirii în sine. Opiniile divergente cu privire la legitimitatea sau ilegitimitatea folosirii violenței conjugale constituie unul din motivele principale pentru care atât autoritățile și de foarte multe ori chiar victimile ezită să le înregistreze sau să le raporteze ca acte delictuale sau infracționale.
Specialiștii apreciază că violența conjugală constituie “orice formă de agresiune, abuz sau intimidare împotriva unui membru al căminului conjugal” (Correctional Service Canada, 1998, pag.3) sau “utilizarea constrângerii fizice emoționale asupra unui alt membru al familiei în scopul impunerii puterii și a controlului asupra acestuia” (Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității, 200, pag.4).
Printre persoanele din familie cel mai frecvent agresate, partenerele sau partenerii de cuplu sunt cel mai des menționate, agresorul folosind o gamă largă de mijloace, mergând de la maltratare la abuz psihic și până la victimizare sexuală, neglijare materială și afectivă, abandon, exploatare financiară.
Din analiza statistică a hotărârilor judecătorești de divorț, care au avut ca motivație exercitarea violenței între soți, se desprind câteva concluzii, configurate și de literatura sociologică. Astfel, majoritatea soților sunt agresori și mai rar întâlnite soțiile care au apelat la agresiuni. Soțiile agresoare comit acte de violență contra partenerilor de viață mai ales din răzbunare și, de nenumărate ori, provocate. Deși violența are loc indiferent de nivelul veniturilor sau de gradul de instrucție, ea este frecventă în familiile cu niveluri de venituri mici și cu grade de instrucție mai scăzute.
Contrar a ceea ce se crede, de obicei, despre familie ca loc de refugiu, dragoste, securitate și sprijin afectiv, statisticile internaționale dovedesc că violența este infinit mai mare în cadrul familiei, între parteneri, în special împotriva femeilor, decât cea exercitată în afara căminului. Este și motivul pentru care se apreciază că violența exercitată asupra partenerei de cuplu este mai amplă și mai periculoasă decât violența de stradă. Mai mult, nu întotdeauna violența conjugală este mai accentuata în rândul familiilor din clasele sociale defavorizate, care se confruntă cu probleme de sărăcie, șomaj, alcoolism, comparativ cu familiile din mediile favorizate. Violența împotriva femeii nu se manifestă in același timp și în același mod în toate societățile. Analizele făcute de specialiști în antropologie culturală consideră că violența în cadrul familiei este o parte componentă a tuturor culturilor, dar există și societăți în care ea nu se manifestă.
Analizând rapoartele primite din 26 de țări pe tema violenței conjugale, Divizia O.N.U. pentru promovarea femeii a ajuns la următoarea concluzie: violența față de soție este un factor important în distrugerea căsniciilor, acest tip de violență indicând în mod evident o disfuncționalitate în unitatea familiei, care în mod normal ar trebui să se bazeze pe comunicare, pe un sprijin reciproc, pe o viață plină de armonie.
Apreciem din soluțiile pronunțate de instanțele din România, dar nu numai, că există o serie de factori favorizanți, care fac din violența conjugală principalul motiv de divorț. Astfel:
● mare parte din conflictele care apar între soți se datorează modului în care este administrat și cheltuit bugetul familial de către unul sau altul dintre parteneri;
● cele mai numeroase acte de violență se petrec în situația când unul sau ambii parteneri au consumat alcool sau când au devenit efectiv alcoolici, aceasta stare fiind evident un factor favorizant al violenței conjugale;
● gelozia constituie de asemenea un factor care determină violența între soți;
● existența unor probleme sexuale ale cuplului. Se apreciază că, dacă bărbatul are îndoieli asupra virilității sale sau asupra dorinței sexuale a soției, el poate adeseori să o suspecteze de infidelitate, negând până și paternitatea sa proprie asupra copiilor rezultați din căsătorie;
● nenumărate au fost actele de violență între soți datorate copiilor rezultați din conviețuirea comună sau cu un alt partener.
Violența excesivă atât de des întâlnită apare și ca motivație a divorțului la cel puțin jumătate din divorțurile soluționate anual în România. Deși practica judiciară română, ca și teoria au punctat ca important motiv de divorț violența verbală sau fizică, se constată din soluțiile pronunțate că instanțele judecătorești au apreciat în mod diferit împotriva factorului violență conjugală în destrămarea relațiilor de familie. Astfel, o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 1978 apreciază: „un act singular de lovire nu este de natură să justifice respingerea acțiunii de divorț în cazul în care se face dovada certă că între soți a existat o atmosferă, având caracter de continuitate, de scandaluri și certuri, toate provocate de pârât".
Într-o altă decizie, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut ca motiv de divorț violența, dar a asociat-o în mod cert cu consumul exagerat de băuturi alcoolice, cu lipsa contribuție la cheltuielile gospodărești, cu nenumăratele scandaluri și cu existența unor relații extraconjugale pasagere ale pârâtului, toate fiind analizate și care au dus la concluzia că relațiile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru soțul care cere desfacerea căsătoriei.
Fenomenul există și el trebuie tratat ca atare, iar legislația română conține suficiente prevederi care să permită găsirea unor soluții de durată și cu efecte favorabile. Legea nr.61/27.09.1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată în Monitorul Oficial, nr. 387 din 18 august 2000, califică drept convenție „alungarea din locuința comună a soțului sau soției, a copiilor, precum și a oricărei alte persoane aflate în întreținere"(art. 2, pct. 30), dar și „săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice" (art.2, pct 1) și „tulburarea, fără drept, a liniștii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect, ori prin strigăte sau larmă"(art. 2, pct. 28).
Mai mult decât atât, demonstrând eforturile de aliniere a legislației române la cea europeană, care asigură mijloace energice de pedepsire a faptelor de violență familială, Codul penal român, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 197/2000, introduce în cadrul Secțiunii all-a ( „Lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății") din Capitolul I ( „Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății") al Titlului n ( „Infracțiuni contra persoanei"), în textul infracțiunilor reglementate prin art. 180 și 181 noi alineate, creând în acest mod o diferențiere firească și necesară între sancționarea faptelor de violență familială (mai aspru pedepsite) și sancționarea acelorași fapte săvârșite împotriva altor persoane, mai puțin membri de familie.
Astfel, art. 180 ( lovirea sau alte violențe) din Codul penal menționează în alin. l: „Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă" iar în alin. l1: „Faptele prevăzute la alin. l săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la șase luni la un an sau cu amenda"; în alin. 2: „Lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la trei luni la doi ani sau cu amenda”; iar în alin. 21: „Faptele prevăzute la alin. 2 săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la unu la doi ani sau cu amenda “.
Iar art. 181 din Codul penal român (vătămarea corporală) specifică: alin. 1: „Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepsește cu închisoare de la șase luni la cinci ani”, iar alin. l1: „Fapta prevăzută la alin. l săvârșita asupra membrilor familiei se pedepsește cu închisoare de la unul la cinci ani “.
Elementul de noutate pe care- l aduce forma aceasta a articolelor menționate constă atât în agravarea pedepsei prevăzute pentru aceste fapte, cât și în posibilitatea ca acțiunea penală să fie pusă in mișcare din oficiu.
În înțelesul legii penale, conform art. I49 l din Codul penal „prin membru de familie se înțelege soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul”.
Așa cum prevede art. 38 alin. 2 Codul familiei, „divorțul poate fi pronunțat și numai pe baza acordului ambilor soți, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei;
b) nu există copii minori rezultați din căsătorie".
La cerințele de mai sus, prevăzute expres de legea materială, credem că se adaugă și aceea a consimțământului valabil al soților, exprimat în sensul desfacerii căsătoriei. Aceste condiții enumerate privind divorțul pe temeiul acordului soților presupune anumite precizări.
Până Ia data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei (art.38 alin 2 lit. a Codul familiei). Durata minimă a căsătoriei are semnificația unei duble condiții: pe de o parte, înainte de împlinirea termenului de un an instanței nu îi este permisă desfacerea căsătoriei în baza art 38 alin. 2 Codul familiei, iar pe de altă parte, dreptul soților de a solicita constatarea acordului lor în sensul divorțului nefiind actual, ei nu vor putea pretinde o asemenea hotărâre judecătorească. Bineînțeles, atât înainte cât și după împlinirea termenului de un an, oricare dintre soți poate introduce cerere de despărțenie pentru motive temeinice, de natură subiectivă sau obiectivă, dispozițiile art.38 alin. l și 3 necondiționând divorțul la cererea unuia dintre soți de durata căsătoriei. Mai este de observat, că din moment ce termenul de un an se verifică în raport de data cererii de divorț, acordul soților poate interveni și anterior împlinirii lui, dar poate fi valorificat numai după trecerea acestuia.
În literatura de specialitate se apreciază că termenul de un an nu este nici de prescripție și nici de decădere, prin urmare se va socoti pe zile întregi, nefiind luată în calcul ziua încheierii căsătoriei, practic ziua de plecare fiind cea de-a doua zi de la căsătorie, termenul considerându-se împlinit în ziua și luna corespunzătoare momentului inițial al termenului din anul următor încheierii căsătoriei.
La calculul termenului nu se ține seama de ziua complimentară a anilor bisecți. Zilele de sărbători legale intră în calculul termenului.
Rezultă că nu se aplică nici regulile de calculare a termenelor procedurale, de altfel nefiind în prezența unui asemenea termen. Sancțiunea nerespectării termenului de un an, care înseamnă nerespectarea uneia din condițiile prevăzute pentru divorțul prin acordul soților, constă în respingerea acțiunii de divorț prin acordul soților.
Nu există copii minori rezultați din căsătorie (art. 38 alin. 2 lit. b Codul familiei). Nevoia ocrotirii intereselor copiilor minori ai soților face ca soarta căsătoriei să se decidă în condiții de exigență sporită, divorțul presupunând dovada existenței unor motive temeinice, care afectând relațiile dintre soți, fac cu neputință continuarea căsătoriei.
Așadar, desfacerea căsătoriei prin consimțământul mutual este posibilă doar dacă soții nu au copii minori. Legiuitorul are în vedere, fără îndoială, copiii încă minori și în viață, rezultați din căsătoria a cărei desfacere se cere; copiii deveniți majori, precum și copiii unuia dintre soți — proveniți dintr-o căsătorie anterioară sau în afara căsătoriei, nu împiedică divorțul cerut în condițiile art. 38 alin. 2 Codul familiei. Cât privește fiica minoră a soților, căsătorită înainte de împlinirea vârstei majoratului (art 4 alin. 2 Codul familiei), aceasta dobândește capacitate deplină de exercițiu (art. 8 alin. 3 din Decretul 31/1954), iar drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana și bunurile sale încetează, în consecință, desfacerea căsătoriei părinților săi pe temeiul acordului de voință al acestora devine admisibilă.
În ipoteza în care soții au adoptat un copil, ori soțul a adoptat copilul firesc al celuilalt soț, divorțul prin acordul părinților este inadmisibil pe timpul minorității copilului, fără a distinge după cum adopția s-a făcut ce efecte depline de filiație firească sau cu efecte restrânse. Intr-adevăr, așa cum rezultă din art. 75, 76 Codul familiei, pe data încuviințării adopției drepturile și îndatoririle părintești trec asupra adoptatorilor (exceptând ipoteza adopției copilului firesc al soțului, când părintele firesc și cel adoptator vor asigura împreună ocrotirea părintească), ceea ce interesează în context fiind obligațiile asumate de soții adoptatori cu privire la persoana și bunurile minorului adoptat, chiar dacă rudenia firească a copilului nu încetează să producă unele din efectele sale. Dimpotrivă, atunci când minorul rezultat din căsătoria soților a fost adoptat, presupunând că părțile nu mai au alți copii minori, considerăm îndeplinită cerința legală.
Consimțământul valabil al soților. Deși nu este prevăzută în mod expres printre condițiile divorțului pe temeiul acordului soților, existența consimțământului valabil al soților în sensul desfacerii căsătoriei trebuie reținută ca având această semnificație.
Art. 613l Cod procedură civilă mai prevede unele cerințe legale care trebuie respectate. Astfel, cererea de divorț întemeiată pe acordul părinților va fi semnată de ambii soți. Dacă soții au convenit și asupra modalităților de soluționare a cererilor accesorii divorțului, aceasta se va cuprinde în acțiunea de divorț. Formularea textului pare să ducă la ideea că soții au convenit asupra soluției cererilor accesorii divorțului, nu numai asupra modalităților în care ar urma să se soluționeze acestea.
La primirea cererii de divorț, președintele instanței verifică existența consimțământului soților, desigur și semnăturile acestora, după care fixează un termen de două luni în ședință publică. La termenul de judecată, instanța va verifica dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorț și nici cu privire la imposibilitatea continuării căsătoriei.
Potrivit art. 617 alin. 3 Cod procedură civilă," în cazurile prevăzute de art..38 alin. 2 Codul familiei, instanța va dispune desfacerea căsătoriei, fără a pronunța divorțul din vina unuia sau ambilor soți". De asemenea, și în cazurile arătate, este posibil, dacă ambele părți solicită, hotărârea prin care se pronunță divorțul să nu fie motivată. Legea permite părților să dispună asupra unor aspecte ce interesează viața lor intimă și familială (art. 26 alin. l din Constituție), împăcarea părților atrage stingerea procesului de divorț (art. 618 alin. 2 Cod procedură civilă). Hotărârea care se pronunță pe baza acordului soților este definitivă și irevocabilă în ce privește soluția divorțului (art. 619 alin. 4 Cod procedură civilă).
2.2.2 Efectele divortului cu privire la relatiile patrimoniale
Urmare a desfacerii căsătoriei, încetează obligația reciprocă de sprijin material și obligația legală de întreținere dintre soți; încetează, de asemenea, obligația de a suporta cheltuielile căsătoriei, și, o dată cu pierderea calității de soț, se stinge vocația succesorală reciprocă.
l. Comunitatea de bunuri
O dată cu încetarea căsătoriei, nu se mai aplică regimul matrimonial legal, rezultat de Codul familiei, deoarece, pentru viitor, calitatea de soț nu mai există. Se pune problema dacă încetarea căsătoriei prin divorț produce și încetarea comunității de bunuri, adică a proprietății devălmașe a soților. La această problemă răspunsurile din doctrină au fost diferite.
În ceea ce privește data încetării comunității de bunuri au fost exprimate trei concepții:
a) Într-o primă concepție, se susține că proprietatea devălmașă a soților supraviețuiește căsătoriei, deoarece, la momentul desfacer ii căsătoriei, soții nu au determinate cote părți din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune și, cu atât mai puțin, fracțiuni din bunurile comune privite în materialitatea lor. Devălmășia soților va înceta abia cu ocazia împărțirii bunurilor comune când se va fixa și cota – parte ce revine fiecănii soț din masa bunurilor comune și va avea loc și partajarea efectivă a bunurilor.
b) Într-o a doua concepție se susține că, proprietatea devălmașă a soților nu poate supraviețui căsătoriei, deoarece este legată intim de acesta, iar criteriul după care se vor stabili cotele părți ale soților este deja cunoscut, pe deplin format și nu se va mai schimba după data desfacerii căsătoriei. Așadar, pe data desfacerii căsătoriei devălmășia soților se transformă de drept, într-o indiviziune de drept comun.
c) Potrivit unei a treia opinii, devălmășia soților supraviețuiește căsătoriei, pentru argumente deja prezentate în prima concepție, cu precizarea că nu se vor mai aplica regulile de la comunitatea de bunuri, deci regimul matrimonial, ci dreptul comun.
La această ultimă concepție achiesează o serie de autori, socotind peremptorii argumentele invocate.
Astfel, este în afară de orice îndoială că proprietatea devălmașă a soților supraviețuiește căsătoriei deoarece, la data desfacerii căsătoriei, soții nu-și cunosc încă cotele părți ce le vor reveni din rnasa bunurilor comune. Stabilirea cotelor părți se va face prin bună învoială sau de către instanța de judecată, cu ocazia partajului.
Problema prezintă importanță practică deosebită, deoarece, în cele mai multe cazuri, partajul bunurilor comune are loc la un interval de timp mare după divorț.
În intervalul de timp de la desfacerea căsătoriei și până la partaj nu mai poate opera prezumția de mandat tacit reciproc, deoarece proprietarii devălmasi nu mai au calitatea de soți.
Obligațiile asumate de soți nu mai pot fi calificate comune, deoarece nu se încadrează în nici una din categoriile de datorii comune prevăzute de art. 32 Codul familiei.
Urmărirea bunurilor comune de către creditori se va face potrivit prevederilor dreptului comun și nu potrivit prevederilor art. 32-34 Codul familiei.
Bunurile dobândite după data desfacerii căsătoriei sunt proprii ale fiecărui soț, nemaiaplicându-se prezumția de comunitate instituită de Codul familiei.
Nu se poate vorbi de indiviziunea de drept comun, pentru acest interval de timp, deoarece indiviziunea presupune cote părți determinate, ori în cazul proprietății devălmașe a soților cotele părți ale soților, înainte de partaj, sunt numai determinabile nu și determinate. Dreptul de proprietate este numai de esență divizibilă, nu însă și divizat
Fostul Tribunal Suprem s-a pronunțat în această problemă promovând această concepție. De asemenea, în decizii de speță, fostul Tribunal Suprem a decis că împărțirea bunurilor nu este obligatorie la desfacerea căsătoriei, soții putând cere transformarea devălmășiei în indiviziune, în sensul precizării cotelor părți în masa bunurilor comune.
Unii autori, în ideea găsirii unei denumiri specifice pentru regimul juridic al bunurilor comune ale foștilor soți, după momentul desfacerii căsătoriei au propus întrebuințarea sintagmei „cumunitate postmatrimonială" care ar fi o formă de „proprietate comună de tranziție între proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote-părți".
Potrivit prevederilor art. 36 alin. l Codul familiei, „La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii lor. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească".
Formula din art. 36 alin l Codul familiei, „la desfacerea căsătoriei”, a fost interpretată diferit în literatura juridică și practica judiciară:
Într-o primă interpretare s-a spus că învoiala poate să intervină chiar mai înainte de introducerea acțiunii de divorț, dar în vederea divorțului. Această învoială nu ar avea nimic ilicit, căci instanțele judecătorești vor stabili dacă sunt îndeplinite condițiile pentru pronunțarea divorțului. S-a decis că partajul convențional făcut de soți anterior introducerii acțiunii de divorț este lovit de nulitate absolută.
Instanța nu poate lua act de un asemenea partaj, ci trebuie să stabilească masa bunurilor comune și contribuția fiecărui soț spre a se fixa cota ce revine fiecăruia din comunitate.
Într-o a doua interpretare, s-a spus că învoiala privind împărțirea bunurilor comune poate să intervină în epoca imediat următoare datei când hotărârea de divorț a rămas definitivă, pe motivul că art 42 Codul familiei arată obligațiile instanței atunci când pronunță divorțul, însă nu menționează și obligația de a hotărî în ceea ce privește împărțirea bunurilor comune ale soților;
Într-o altă părere se consideră că învoiala soților privind împărțirea bunurilor comune poate să intervină numai după introducerea acțiunii de divorț, dar își va produce efectele numai după desfacerea căsătoriei. Această soluție se pare că este acceptată și de către instanța noastră supremă.
S-a observat că expresia „la desfacerea căsătoriei" din art. 36 alin l Codul familiei, arată nu momentul în care poate interveni convenția părților privitoare la împărțirea bunurilor comune, ci momentul în care convenția urmează a-și produce efectele.
Deci învoiala soților poate avea loc:
● concomitent cu intervenirea hotărârii de divorț;
● în cursul procesului de divorț, fie că învoiala se face în fața instanței, fie printr-un act întocmit în fața notarului, învoiala intervenită după introducerea acțiunii de divorț nu are nimic ilicit, dat fiind situația la care au ajuns soții, și nu-și produce efectele decât dacă se desface căsătoria. Instanța de judecată este datoare, potrivit principiului rolului ei activ, de a verifica învoiala prezentată, cu privire la împărțirea bunurilor comune, pentru ca aceasta să nu ascundă motive ilicite: ușurarea divorțului, fraudarea drepturilor creditorilor. Astfel, de exemplu, constituie o fraudă împărțirea bunurilor comune făcută în scopul micșorării volumului bunurilor supuse executării silite, ca urmare a condamnării unui soț pentru delapidare;
● în perioada imediat următoare, rămânerii definitive a hotărârii de divorț, deoarece în acest caz nu mai există vreo suspiciune în privința soluționării acțiunii de divorț;
● după înregistrarea hotărârii de divorț pe marginea actului de căsătorie.
Învoiala soților poate avea ca obiect fie numai stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune, fie determinarea în natură a lucrurilor pe care urmează să le primească fiecare, în prima situație, împărțirea în fapt a bunurilor se va face potrivit cotelor stabilite prin învoială, iar în caz de neînțelegere prin instanța judecătorească, potrivit acelorași cote. Convenția soților nu are nevoie de încuviințarea instanței judecătorești pentru a produce efecte juridice. Ea este însă lovită de nulitate absolută, dacă este contrară ordinii publice.
Soții pot conveni să împartă fie toate bunurile comune, fie numai o parte din ele. În decizia de îndrumare nr.10 din 13 noiembrie 1969, pct 5 lit c, Plenul Tribunalului Suprem arată că instanța de judecată este datoare să atragă atenția părților asupra posibilităților de a împărți bunurile comune prin bună învoială.
În lipsa unor dispoziții speciale, se aplică dreptul comun privind forma actelor juridice. In unele cazuri, însă, împărțirea bunurilor comune este supusă formei autentice ad validitatem.
Codul familiei nu prevede nici un criteriu după care instanțele judecătorești să procedeze la stabilirea cotelor ce se cuvin soților din bunurile comune. Pornindu-se de la existența relațiilor de căsătorie, ca un prim criteriu, coroborat și cu egalitatea soților din toate punctele de vedere, ar putea fi stabilirea, în toate cazurile, a unor cote egale pentru fiecare. Această concluzie nu poate fi acceptată, întrucât s-ar putea ajunge la situația inechitabilă că, oricât de mică ar fi contribuția unui soț la dobândirea bunurilor comune sau chiar dacă aceasta ar lipsi în totalitate, el să beneficieze, totuși, de o cotă de jumătate din aceste bunuri. Criteriul care se impune a fi folosit, acceptat fiind și de practica noastră judecătorească, este acela al contribuției efective a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, astfel încât cu ocazia partajului se poate ajunge la situația unor cote inegale sau chiar ca unul dintre soți să nu primească nimic, atâta vreme cât nu a avut nici o contribuție la dobândirea bunurilor.
Tot practica judiciară a fost aceea care a stabilit că trebuie recunoscută și contribuția acelui soț care nu a fost angajat și nu a avut venituri, luându-se în considerare munca depusă în gospodărie; tot astfel se va lua în calcul și munca femeii pentru creșterea copiilor.
Se va ține seama și de faptul că unul dintre soți a distrus o parte din bunurile comune. De asemenea, dacă după despărțirea în fapt unele bunuri au rămas în folosință exclusiv a unuia dintre soți, cu ocazia partajului instanța va avea în vedere valoarea lor de la momentul despărțirii soților.
La împărțirea bunurilor comune trebuie avută în vedere contribuția fiecărui soț la dobândirea totalității bunurilor comune și nu a fiecărui bun în parte și, de asemenea, se va lua în calcul inegalitatea veniturilor și faptul că unul dintre soți a plătit ratele din prețul cu care bunurile au fost achiziționate.
În cazul despărțirii în fapt a soților, o anumită perioadă, astfel cum am arătat, regimul comunității matrimoniale nu este suspendat. De aceasta împrejurare, cum și practica judiciară a stabilit, se va ține seama numai în măsura în care a influențat contribuția soților la achiziționarea bunurilor comune, ca, de pildă, în cazul ratelor plătite în acea perioadă.
Problema cotei care se cuvine fiecăruia dintre soți din bunurile comune se impune, evident, numai ce prilejul împărțirii acestora în timpul sau la data desfacerii căsătoriei.
Există în legislația română actuală o reglementare specială de soluționare a cererilor care au ca obiect împărțirea bunurilor comune – capitolul VII1 Cod procedură civilă – procedura împărțelii judiciare, art. 6731 – 67314, modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 și O.G. nr. 69/2001. O asemenea acțiune se poate promova de cei îndreptățiți oricând, ea fiind imprescriptibilă.
Instanța competentă este aceea care judecă și acțiunea de divorț atunci când partajul bunurilor comune este o cerere accesorie a acțiunii de divorț, iar când bunurile comune formează obiectul unei cereri principale (separate), competența este cea din dreptul comun, în principal instanța de la domiciliul pârâtului(art.5 Cod procedura civilă). Dacă între bunuri este și un imobil, competența va aparține instanței de la locul situării imobilului, conform art. 13 Cod procedură civilă.
Sub aspectul competenței materiale, Judecătoria este instanța competentă să judece partajul bunurilor comune, chiar dacă valoarea bunurilor de partaj depășește cifra de două miliarde și, conform regulilor obișnuite de competență materială după valoare, în această situație competența nu aparține Tribunalului, ca primă instanță.
Există însă o decizie, VIII /21.12.2000, a înaltei Curți de Casație și Justiție care a stabilit că „indiferent de valoarea masei partajabile, competența de soluționare a cererilor având ca obiect partajul bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei revine Judecătoriei", în prezent, practica Judecătoriilor din România s-a conformat deciziei de mai sus, toate cererile de partaj, indiferent de valoarea masei de partaj, fiind judecate în primă instanță la Judecătorii.
În timpul desfășurării procesului de împărțire, instanța de judecată poate, la cerere, să ia măsuri de conservare a bunurilor, în cazul în care există pericolul ca ele să fie înstrăinate ori deteriorate sau chiar să dispară. Se poate dispune sechestrul judiciar și inventar.
După ce se stabilește masa bunurilor comune ce urmează a fi împărțită, se vor determina cotele – părți ce revin soților din bunurile comune, în raport de care se va face împărțirea.
Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operațiuni tehnice și instanța nu are toate datele, instanța va pronunța o încheiere de admitere în principiu, prin care se vor stabili: calitatea de coproprietari a foștilor soți, cotele ce li se cuvin, se vor individualiza bunurile comune și creanțele născute din starea de proprietate comună.
Dacă una din părți nu este mulțumită de conținutul încheierii de admitere în principiu, va putea declara apel.
La formarea loturilor, conform art. 673 ind.9 Cod procedură civilă, va trebui inclus în fiecare aproximativ aceeași cantitate, calitate, număr de mobile sau imobile și drepturi de creanță de aceeași natură și valoare. De asemenea, la formarea și atribuirea loturilor, în principiu trebuie să se țină seama de acordul părților, de dimensiunea cotelor-părți ce se cuvin fiecăruia, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, îmbunătățiri aduse de unul dintre soți.
În sfârșit, dacă părțile ajung la o învoială cu privire la împărțirea bunurilor comune, instanța va hotărî potrivit înțelegerii lor. De obicei, când este vorba de valoarea în bani a unui bun, valoarea care se ia în calcul este valoarea de circulație a bunului respectiv. Partajul, pentru a. fi recunoscut de toate părțile, de obicei trebuie să fie în natură, să satisfacă nevoile actuale ale părților și mai ales să fie echilibrat. Atribuirea bunului imobil unei singure părți se dispune în special atunci când nu poate fi cornod partajabil în natură, în mod special atunci când este vorba de apartamente. Dacă, prin hotărâre judecătorească, bunul imobil a fost atribuit unui soț, celălalt soț va trebui să primească o sultă compensatorie, proporțională cu valoarea cotei sale de proprietate. Dacă soții nu se înțeleg, nici unul nu dorește bunul imobil sau nu poate achita sulta, instanța va dispune vânzarea bunului prin înțelegerea părților sau prin executorul judecătoresc. Soții se pot înțelege asupra împărțirii bunurilor comune si să încheie o tranzacție, cuprinsă de către instanța de judecată în dispozitivul hotărârii ce o va pronunța. S-a mai stabilit că, pentru o mai comodă identificare și executare, instanța va stabili la care din soți se află bunurile, iar dacă le-a atribuit, îi va obliga pe soți să și le predea reciproc, în cazul în care împărțeala nu se va putea realiza în nici una din modalitățile prevăzute de lege, instanța va dispune închiderea dosarului.
Bunurile supuse împărțelii devin bunuri proprii în maniera în care partajarea a avut loc, fie în întregime, fie numai în parte, fie în natură (în materialitatea lor), fie pe cote – părți.
Hotărârea de partaj are un caracter declarativ, nu constitutiv de drepturi, fiecare coproprietar fiind socotit proprietar exclusiv al bunurilor ce i s-au atribuit, de la data dobândirii lor, susținându-se și că niciodată nu a fost proprietar asupra celorlalte bunuri. Hotărârea de partaj rămasă definitivă, irevocabilă și învestită cu formula executorie, se poate pune în executare, executarea prescriindu-se într-un termen de trei ani.
Se apreciază că regimul matrimonial al comunității de bunuri încetează o dată cu desfacerea căsătoriei și, ca atare, regulile ce-1 cârmuiesc nu-și mai găsesc aplicarea.
Drept urmare: a) bunurile dobândite după desfacerea căsătoriei de oricare dintre soți, sau de ambii, nu mai sunt bunuri comune; b) prezumția legală de mandat tacit reciproc nu mai funcționează după desfacerea căsătoriei; c) obligațiile asumate de foștii soți nu mai pot fi considerate comune.
In ceea ce privește atribuirea locuinței comune, aceasta este reglementată de Legea 114/1996, Legea locuinței, care a abrogat Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietar și chiriaș, H.C.M. nr.868/1973 și orice alte dispoziții contrare Legii 114/1996.
Potrivit Legii 114/1996 dreptul locativ se dobândește de titularul contractului de locațiune și de alte persoane prevăzute în contract care urmează să locuiască împreună cu titularul. Soțul sau soția, descendenții și ascendenții dobândesc drepturi locative prin simpla locuire cu titularul contractului, de exemplu, soțul se mută în locuința celuilalt soț, copiii care se nasc în locuință, adoptatul care se mută la adoptator.
În cazul divorțului soților, dacă soții nu au convenit altfel, beneficiul contractului de închiriere privitor la locuință se atribuie soțului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, iar în cazul când nu sunt copii, soțului care a obținut divorțul (art. 271). Dacă nu se poate folosi nici unul dintre aceste criterii, de exemplu, nu există înțelegerea soților, nu sunt copii și divorțul s-a pronunțat împotriva ambilor soți, instanța de judecată va decide cărui soț i se va atribui beneficiul contractului de închiriere privitor la locuință.
Pentru închirierea locuințelor cu destinație specială, se aplică, pentru fiecare caz în parte, regulile speciale prevăzute de lege, iar în lipsa acestora, regimul juridic general al contractului de închiriere a locuinței, completat cu normele dreptului comun.
Locuințele cu destinație specială sunt următoarele: locuința socială, locuința de serviciu, locuința de intervenție, locuința de necesitate, locuința de protocol.
2. Obligația de întreținere între foștii soți
Dând expresie art. 86 alin l Codul familiei, care, după ce enumera persoanele între care există obligația legală de întreținere, dispune că aceasta există „și între celelalte persoane anume prevăzute de lege”, art 41 alin 2-5 Codul familiei reglementează obligația de întreținere între soții divorțați, iar art. 24 alin l același cod între foștii soti în cazul căsătoriei putative.
În raport cu obligația de întreținere care a existat între soți, obligația de întreținere între foștii soți este nouă, în sensul că este distinctă. Obligația de întreținere dintre foștii soți nu este o continuare a îndatoririi de sprijin material de care au fost ținuți soții în timpul căsătoriei.
Obligația de întreținere dintre foștii soți trebuie stabilită prin hotărârea de divorț sau printr-o hotărâre judecătorească ulterioară. De aceea, fostul soț se poate opune, după desfacerea căsătoriei prin divorț, pe calea contestației la executare, la urmărirea pensiei de întreținere fixată în timpul căsătoriei.
Condițiile în care există obligația de întreținere sunt:
a) fostul soț are dreptul la întreținere dacă se află în stare de nevoie datorită incapacității de a munci intervenită în anumite condiții. Starea de nevoie poate fi totală sau parțială. Persoana care primește pensie de bătrânețe sau de invaliditate se poate găsi în stare de nevoie parțială. Aprecierea stării de nevoie se face și în raport de nivelul de trai al fostului soț, avut în timpul căsătoriei, fără a fi obligatorie asigurarea unui asemenea nivel de trai.
Incapacitatea de a munci a fostului soț trebuie să intervină înainte sau în timpul căsătoriei. Aceasta poate să survină și în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă, în acest caz, să se datoreze unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
Fostul soț pierde dreptul la întreținere, față de celălalt soț, dacă se recăsătorește. In cazul în care cea de-a doua căsătorie este nulă, trebuie deosebit după cum fostul soț recăsătorit a fost de rea-credință sau de bună-credință. In prima situație, neavând calitatea de soț în noua căsătorie, fostul soț are dreptul la întreținere față de celălalt soț, dacă celelalte condiții pentru acordarea întreținerii sunt îndeplinite. In cea de-a doua situație, fostul soț recăsătorit pierde dreptul la întreținere față de celălalt fost soț, deoarece are calitatea de soț din a doua căsătorie, putând pretinde întreținerea față de cel cu care a încheiat această din urmă căsătorie,
b) fostul soț datorează întreținere celuilalt fost soț dacă are mijloace materiale. Pentru determinarea acestora se ține seama de veniturile din muncă și alte bunuri ale fostului soț debitor, precum și de obligațiile pe care le are de executat Dacă fostul soț se recăsătorește, el datorează pensia de întreținere.
În ceea ce privește data de când se acordă întreținerea, trebuie deosebit între situația în care ea s-a cerut prin acțiunea de divorț sau în cadrul procesului de divorț și aceea când s-a cerut ulterior desfacerii căsătoriei prin divorț, în prima situație, pensia de întreținere se acordă de la data desfacerii căsătoriei, iar în cea de-a doua situație de la data cererii acesteia.
Reglementarea introdusă prin Decretul nr. 779 din 1966 a modificat soluția în privința duratei obligației de întreținere dintre foștii soți. Potrivit acestei reglementări, în cazul în care divorțul s-a pronunțat numai din vina unuia dintre soți, acesta nu are dreptul la întreținere de la celălalt soț decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei, iar celălalt fost soț pe o perioadă nedeterminată în timp. In cazul în care divorțul s-a pronunțat din vina ambilor soți, fiecare dintre ei are dreptul la întreținere după desfacerea căsătoriei nedeterminat în timp. Dispozițiile legale privind durata obligației de întreținere dintre foștii soți au caracter imperativ.
Din prevederile art. 41 alin. 3 Codul familiei, introdus prin Decretul nr. 779 din 1966, rezultă următoarele în privința cuantumului întreținerii dintre foștii soți: a) acest cuantum se . stabilește potrivit cu nevoia celui care cere întreținerea și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti; b) cuantumul întreținerii se stabilește de instanță până la o treime din venitul net din muncă al fostului soț obligat; c) întreținerea acordată fostului soț, împreună cu aceea acordată copiilor, nu poate depăși jumătate din venitul net din muncă al debitorului.
În cazul în care întreținerea se acordă la două persoane, având fiecare calitatea de fost soț, fiecare din aceștia are dreptul la întreținere stabilită până la o treime din venitul net din muncă al debitorului, totalul pensiilor acordate neputând depăși jumătate din venitul net din muncă al celui ce urmează a acorda întreținerea.
Deși nu există nici o dispoziție legală care să prevadă ordinea în care se acordă întreținerea între foștii soți, dar având în vedere că această întreținere își are punctul de plecare în raporturile de căsătorie existente anterior între părți, se consideră că foștii soți își datorează întreținere în aceeași ordine ca și soții, adică în primul rând.
Sunt unele situații care ar putea să se ivească în legătură cu obligația de întreținere între foștii soți. Astfel, fostul soț s-a recăsătorit și el urmează să acorde întreținere și fostului său soț și soțului actual. Dacă el nu are mijloace materiale suficiente pentru a acorda întreținerea ambilor creditori, instanța poate hotărî, ținând cont de nevoile fiecărui creditor, fie ca întreținerea să se acorde unuia dintre ei, fie ca întreținerea să se împartă între aceștia. Această soluție este valabilă și în cazul în care fostul soț datorează întreținerea nu numai celuilalt fost soț și soțului actual, ci și altor persoane îndreptățite la întreținere.
CAPITOLUL 3
EFECTELE PATRIMONIALE ALE DIVORTULUI
3.1.Efectele privitoare la bunurile comune
3.1.1 Drepturile sotilor asupra bunurilor comune
Urmare a desfacerii căsătoriei, încetează obligația reciprocă de sprijin material și obligația legală de întreținere dintre soți; încetează, de asemenea, obligația de a suporta cheltuielile căsătoriei, și, o dată cu pierderea calității de soț, se stinge vocația succesorală reciprocă.
l. Comunitatea de bunuri
O dată cu încetarea căsătoriei, nu se mai aplică regimul matrimonial legal, rezultat de Codul familiei, deoarece, pentru viitor, calitatea de soț nu mai există. Se pune problema dacă încetarea căsătoriei prin divorț produce și încetarea comunității de bunuri, adică a proprietății devălmașe a soților. La această problemă răspunsurile din doctrină au fost diferite.
În ceea ce privește data încetării comunității de bunuri au fost exprimate trei
concepții:
a) Într-o primă concepție, se susține că proprietatea devălmașă a soților supraviețuiește căsătoriei, deoarece, la momentul desfacerii căsătoriei, soții nu au determinate cote părți din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune și, cu atât mai puțin, fracțiuni din bunurile comune privite în materialitatea lor. Devălmășia soților va înceta abia cu ocazia împărțirii bunurilor comune când se va fixa și cota – parte ce revine fiecănii soț din masa bunurilor comune și va avea loc și partajarea efectivă a bunurilor.
b) Într-o a doua concepție se susține că, proprietatea devălmașă a soților nu poate supraviețui căsătoriei, deoarece este legată intim de acesta, iar criteriul după care se vor stabili cotele părți ale soților este deja cunoscut, pe deplin format și nu se va mai schimba după data desfacerii căsătoriei. Așadar, pe data desfacerii căsătoriei devălmășia soților se transformă de drept, într-o indiviziune de drept comun.
c) Potrivit unei a treia opinii, devălmășia soților supraviețuiește căsătoriei, pentru argumente deja prezentate în prima concepție, cu precizarea că nu se vor mai aplica regulile de la comunitatea de bunuri, deci regimul matrimonial, ci dreptul comun.
La această ultimă concepție achiesează o serie de autori, socotind peremptorii argumentele invocate.
Astfel, este în afară de orice îndoială că proprietatea devălmașă a soților supraviețuiește căsătoriei deoarece, la data desfacerii căsătoriei, soții nu-și cunosc încă cotele părți ce le vor reveni din rnasa bunurilor comune. Stabilirea cotelor părți se va face prin bună învoială sau de către instanța de judecată, cu ocazia partajului.
Problema prezintă importanță practică deosebită, deoarece, în cele mai multe cazuri, partajul bunurilor comune are loc la un interval de timp mare după divorț.
În intervalul de timp de la desfacerea căsătoriei și până la partaj nu mai poate opera prezumția de mandat tacit reciproc, deoarece proprietarii devălmasi nu mai au calitatea de soți.
Obligațiile asumate de soți nu mai pot fi calificate comune, deoarece nu se încadrează în nici una din categoriile de datorii comune prevăzute de art. 32 Codul familiei.
Urmărirea bunurilor comune de către creditori se va face potrivit prevederilor dreptului comun și nu potrivit prevederilor art. 32-34 Codul familiei.
Bunurile dobândite după data desfacerii căsătoriei sunt proprii ale fiecărui soț, nemaiaplicându-se prezumția de comunitate instituită de Codul familiei.
Nu se poate vorbi de indiviziunea de drept comun, pentru acest interval de timp, deoarece indiviziunea presupune cote părți determinate, ori în cazul proprietății devălmașe a soților cotele părți ale soților, înainte de partaj, sunt numai determinabile nu și determinate. Dreptul de proprietate este numai de esență divizibilă, nu însă și divizat
Fostul Tribunal Suprem s-a pronunțat în această problemă promovând această concepție. De asemenea, în decizii de speță, fostul Tribunal Suprem a decis că împărțirea bunurilor nu este obligatorie la desfacerea căsătoriei, soții putând cere transformarea devălmășiei în indiviziune, în sensul precizării cotelor părți în masa bunurilor comune.
Unii autori, în ideea găsirii unei denumiri specifice pentru regimul juridic al bunurilor comune ale foștilor soți, după momentul desfacerii căsătoriei au propus întrebuințarea sintagmei „cumunitate postmatrimonială" care ar fi o formă de „proprietate comună de tranziție între proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote-părți".
Potrivit prevederilor art. 36 alin. l Codul familiei, „La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii lor. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească".
Formula din art. 36 alin l Codul familiei, „la desfacerea căsătoriei”, a fost interpretată diferit în literatura juridică și practica judiciară:
Într-o primă interpretare s-a spus că învoiala poate să intervină chiar mai înainte de introducerea acțiunii de divorț, dar în vederea divorțului. Această învoială nu ar avea nimic ilicit, căci instanțele judecătorești vor stabili dacă sunt îndeplinite condițiile pentru pronunțarea divorțului. S-a decis că partajul convențional făcut de soți anterior introducerii acțiunii de divorț este lovit de nulitate absolută.
Instanța nu poate lua act de un asemenea partaj, ci trebuie să stabilească masa bunurilor comune și contribuția fiecărui soț spre a se fixa cota ce revine fiecăruia din comunitate.
Într-o a doua interpretare, s-a spus că învoiala privind împărțirea bunurilor comune poate să intervină în epoca imediat următoare datei când hotărârea de divorț a rămas definitivă, pe motivul că art 42 Codul familiei arată obligațiile instanței atunci când pronunță divorțul, însă nu menționează și obligația de a hotărî în ceea ce privește împărțirea bunurilor comune ale soților;
Într-o altă părere se consideră că învoiala soților privind împărțirea bunurilor comune poate să intervină numai după introducerea acțiunii de divorț, dar își va produce efectele numai după desfacerea căsătoriei. Această soluție se pare că este acceptată și de către instanța noastră supremă.
3.1.2 Impartirea conventionala a bunurilor sotilor
S-a observat că expresia „la desfacerea căsătoriei" din art. 36 alin l Codul familiei, arată nu momentul în care poate interveni convenția părților privitoare la împărțirea bunurilor comune, ci momentul în care convenția urmează a-și produce efectele.
Deci învoiala soților poate avea loc:
● concomitent cu intervenirea hotărârii de divorț;
● în cursul procesului de divorț, fie că învoiala se face în fața instanței, fie printr-un act întocmit în fața notarului, învoiala intervenită după introducerea acțiunii de divorț nu are nimic ilicit, dat fiind situația la care au ajuns soții, și nu-și produce efectele decât dacă se desface căsătoria. Instanța de judecată este datoare, potrivit principiului rolului ei activ, de a verifica învoiala prezentată, cu privire la împărțirea bunurilor comune, pentru ca aceasta să nu ascundă motive ilicite: ușurarea divorțului, fraudarea drepturilor creditorilor. Astfel, de exemplu, constituie o fraudă împărțirea bunurilor comune făcută în scopul micșorării volumului bunurilor supuse executării silite, ca urmare a condamnării unui soț pentru delapidare;
● în perioada imediat următoare, rămânerii definitive a hotărârii de divorț, deoarece în acest caz nu mai există vreo suspiciune în privința soluționării acțiunii de divorț;
● după înregistrarea hotărârii de divorț pe marginea actului de căsătorie.
Învoiala soților poate avea ca obiect fie numai stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune, fie determinarea în natură a lucrurilor pe care urmează să le primească fiecare, în prima situație, împărțirea în fapt a bunurilor se va face potrivit cotelor stabilite prin învoială, iar în caz de neînțelegere prin instanța judecătorească, potrivit acelorași cote. Convenția soților nu are nevoie de încuviințarea instanței judecătorești pentru a produce efecte juridice. Ea este însă lovită de nulitate absolută, dacă este contrară ordinii publice.
Soții pot conveni să împartă fie toate bunurile comune, fie numai o parte din ele. În decizia de îndrumare nr.10 din 13 noiembrie 1969, pct 5 lit c, Plenul Tribunalului Suprem arată că instanța de judecată este datoare să atragă atenția părților asupra posibilităților de a împărți bunurile comune prin bună învoială.
În lipsa unor dispoziții speciale, se aplică dreptul comun privind forma actelor juridice. In unele cazuri, însă, împărțirea bunurilor comune este supusă formei autentice ad validitatem.
Codul familiei nu prevede nici un criteriu după care instanțele judecătorești să procedeze la stabilirea cotelor ce se cuvin soților din bunurile comune. Pornindu-se de la existența relațiilor de căsătorie, ca un prim criteriu, coroborat și cu egalitatea soților din toate punctele de vedere, ar putea fi stabilirea, în toate cazurile, a unor cote egale pentru fiecare. Această concluzie nu poate fi acceptată, întrucât s-ar putea ajunge la situația inechitabilă că, oricât de mică ar fi contribuția unui soț la dobândirea bunurilor comune sau chiar dacă aceasta ar lipsi în totalitate, el să beneficieze, totuși, de o cotă de jumătate din aceste bunuri. Criteriul care se impune a fi folosit, acceptat fiind și de practica noastră judecătorească, este acela al contribuției efective a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, astfel încât cu ocazia partajului se poate ajunge la situația unor cote inegale sau chiar ca unul dintre soți să nu primească nimic, atâta vreme cât nu a avut nici o contribuție la dobândirea bunurilor.
Tot practica judiciară a fost aceea care a stabilit că trebuie recunoscută și contribuția acelui soț care nu a fost angajat și nu a avut venituri, luându-se în considerare munca depusă în gospodărie; tot astfel se va lua în calcul și munca femeii pentru creșterea copiilor.
Se va ține seama și de faptul că unul dintre soți a distrus o parte din bunurile comune. De asemenea, dacă după despărțirea în fapt unele bunuri au rămas în folosință exclusiv a unuia dintre soți, cu ocazia partajului instanța va avea în vedere valoarea lor de la momentul despărțirii soților.
La împărțirea bunurilor comune trebuie avută în vedere contribuția fiecărui soț la dobândirea totalității bunurilor comune și nu a fiecărui bun în parte și, de asemenea, se va lua în calcul inegalitatea veniturilor și faptul că unul dintre soți a plătit ratele din prețul cu care bunurile au fost achiziționate.
În cazul despărțirii în fapt a soților, o anumită perioadă, astfel cum am arătat, regimul comunității matrimoniale nu este suspendat. De aceasta împrejurare, cum și practica judiciară a stabilit, se va ține seama numai în măsura în care a influențat contribuția soților la achiziționarea bunurilor comune, ca, de pildă, în cazul ratelor plătite în acea perioadă.
Problema cotei care se cuvine fiecăruia dintre soți din bunurile comune se impune, evident, numai ce prilejul împărțirii acestora în timpul sau la data desfacerii căsătoriei.
Există în legislația română actuală o reglementare specială de soluționare a cererilor care au ca obiect împărțirea bunurilor comune – capitolul VII1 Cod procedură civilă – procedura împărțelii judiciare, art. 6731 – 67314, modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 și O.G. nr. 69/2001. O asemenea acțiune se poate promova de cei îndreptățiți oricând, ea fiind imprescriptibilă.
Instanța competentă este aceea care judecă și acțiunea de divorț atunci când partajul bunurilor comune este o cerere accesorie a acțiunii de divorț, iar când bunurile comune formează obiectul unei cereri principale (separate), competența este cea din dreptul comun, în principal instanța de la domiciliul pârâtului(art.5 Cod procedura civilă). Dacă între bunuri este și un imobil, competența va aparține instanței de la locul situării imobilului, conform art. 13 Cod procedură civilă.
Sub aspectul competenței materiale, Judecătoria este instanța competentă să judece partajul bunurilor comune, chiar dacă valoarea bunurilor de partaj depășește cifra de două miliarde și, conform regulilor obișnuite de competență materială după valoare, în această situație competența nu aparține Tribunalului, ca primă instanță.
Există însă o decizie, VIII /21.12.2000, a înaltei Curți de Casație și Justiție care a stabilit că „indiferent de valoarea masei partajabile, competența de soluționare a cererilor având ca obiect partajul bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei revine Judecătoriei", în prezent, practica Judecătoriilor din România s-a conformat deciziei de mai sus, toate cererile de partaj, indiferent de valoarea masei de partaj, fiind judecate în primă instanță la Judecătorii.
3.1.3 Impartirea bunurilor comune pe calea actiunii judecatoresti
În timpul desfășurării procesului de împărțire, instanța de judecată poate, la cerere, să ia măsuri de conservare a bunurilor, în cazul în care există pericolul ca ele să fie înstrăinate ori deteriorate sau chiar să dispară. Se poate dispune sechestrul judiciar și inventar.
După ce se stabilește masa bunurilor comune ce urmează a fi împărțită, se vor determina cotele – părți ce revin soților din bunurile comune, în raport de care se va face împărțirea.
Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operațiuni tehnice și instanța nu are toate datele, instanța va pronunța o încheiere de admitere în principiu, prin care se vor stabili: calitatea de coproprietari a foștilor soți, cotele ce li se cuvin, se vor individualiza bunurile comune și creanțele născute din starea de proprietate comună.
Dacă una din părți nu este mulțumită de conținutul încheierii de admitere în principiu, va putea declara apel.
La formarea loturilor, conform art. 673 ind.9 Cod procedură civilă, va trebui inclus în fiecare aproximativ aceeași cantitate, calitate, număr de mobile sau imobile și drepturi de creanță de aceeași natură și valoare. De asemenea, la formarea și atribuirea loturilor, în principiu trebuie să se țină seama de acordul părților, de dimensiunea cotelor-părți ce se cuvin fiecăruia, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, îmbunătățiri aduse de unul dintre soți.
În sfârșit, dacă părțile ajung la o învoială cu privire la împărțirea bunurilor comune, instanța va hotărî potrivit înțelegerii lor. De obicei, când este vorba de valoarea în bani a unui bun, valoarea care se ia în calcul este valoarea de circulație a bunului respectiv. Partajul, pentru a. fi recunoscut de toate părțile, de obicei trebuie să fie în natură, să satisfacă nevoile actuale ale părților și mai ales să fie echilibrat. Atribuirea bunului imobil unei singure părți se dispune în special atunci când nu poate fi cornod partajabil în natură, în mod special atunci când este vorba de apartamente. Dacă, prin hotărâre judecătorească, bunul imobil a fost atribuit unui soț, celălalt soț va trebui să primească o sultă compensatorie, proporțională cu valoarea cotei sale de proprietate. Dacă soții nu se înțeleg, nici unul nu dorește bunul imobil sau nu poate achita sulta, instanța va dispune vânzarea bunului prin înțelegerea părților sau prin executorul judecătoresc. Soții se pot înțelege asupra împărțirii bunurilor comune si să încheie o tranzacție, cuprinsă de către instanța de judecată în dispozitivul hotărârii ce o va pronunța. S-a mai stabilit că, pentru o mai comodă identificare și executare, instanța va stabili la care din soți se află bunurile, iar dacă le-a atribuit, îi va obliga pe soți să și le predea reciproc, în cazul în care împărțeala nu se va putea realiza în nici una din modalitățile prevăzute de lege, instanța va dispune închiderea dosarului.
Bunurile supuse împărțelii devin bunuri proprii în maniera în care partajarea a avut loc, fie în întregime, fie numai în parte, fie în natură (în materialitatea lor), fie pe cote – părți.
Hotărârea de partaj are un caracter declarativ, nu constitutiv de drepturi, fiecare coproprietar fiind socotit proprietar exclusiv al bunurilor ce i s-au atribuit, de la data dobândirii lor, susținându-se și că niciodată nu a fost proprietar asupra celorlalte bunuri. Hotărârea de partaj rămasă definitivă, irevocabilă și învestită cu formula executorie, se poate pune în executare, executarea prescriindu-se într-un termen de trei ani.
Se apreciază că regimul matrimonial al comunității de bunuri încetează o dată cu desfacerea căsătoriei și, ca atare, regulile ce-1 cârmuiesc nu-și mai găsesc aplicarea.
Drept urmare: a) bunurile dobândite după desfacerea căsătoriei de oricare dintre soți, sau de ambii, nu mai sunt bunuri comune; b) prezumția legală de mandat tacit reciproc nu mai funcționează după desfacerea căsătoriei; c) obligațiile asumate de foștii soți nu mai pot fi considerate comune.
In ceea ce privește atribuirea locuinței comune, aceasta este reglementată de Legea 114/1996, Legea locuinței, care a abrogat Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietar și chiriaș, H.C.M. nr.868/1973 și orice alte dispoziții contrare Legii 114/1996.
Potrivit Legii 114/1996 dreptul locativ se dobândește de titularul contractului de locațiune și de alte persoane prevăzute în contract care urmează să locuiască împreună cu titularul. Soțul sau soția, descendenții și ascendenții dobândesc drepturi locative prin simpla locuire cu titularul contractului, de exemplu, soțul se mută în locuința celuilalt soț, copiii care se nasc în locuință, adoptatul care se mută la adoptator.
În cazul divorțului soților, dacă soții nu au convenit altfel, beneficiul contractului de închiriere privitor la locuință se atribuie soțului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, iar în cazul când nu sunt copii, soțului care a obținut divorțul (art. 271). Dacă nu se poate folosi nici unul dintre aceste criterii, de exemplu, nu există înțelegerea soților, nu sunt copii și divorțul s-a pronunțat împotriva ambilor soți, instanța de judecată va decide cărui soț i se va atribui beneficiul contractului de închiriere privitor la locuință.
Pentru închirierea locuințelor cu destinație specială, se aplică, pentru fiecare caz în parte, regulile speciale prevăzute de lege, iar în lipsa acestora, regimul juridic general al contractului de închiriere a locuinței, completat cu normele dreptului comun.
Locuințele cu destinație specială sunt următoarele: locuința socială, locuința de serviciu, locuința de intervenție, locuința de necesitate, locuința de protocol.
3.2.Efectele patrimoniale ale divortului referitoare la relatia parinti-copii
3.2.1 Contributia parintilor la cheltuielile de crestere a copilului
1. Definiția obligației de întreținere
Codul familiei nu conține un text anume care să definească obligația legală de întreținere, în literatura juridică, însă, unii specialiști au încercat să definească această obligație deducându-i conținutul din reglementarea ei legală și din finalitatea urmărită de legiuitor. Astfel, autori de prestigiu au definit obligația legală de întreținere ca fiind „îndatorirea impusă de lege unei persoane de a presta altei persoane mijloacele necesare traiului". O definiție atât de succintă nu putea cuprinde însă toate elementele esențiale ale acestei obligații, într-o altă formulare s-a arătat că „obligația de întreținere este îndatorirea prevăzută de lege în sarcina unei persoane de a presta mijloace de trai, în măsura posibilităților sale, altei persoane apropiate, indicată de lege, când aceasta se află în nevoie din cauza unei incapacități de a munci ".
„Obligația legală de intreținere este îndatorirea impusă de lege unei persoane de a acorda altei persoane mijloacele necesare traiului inclusiv satisfacerea nevoilor spirituale, precum și în cazul obligației de întreținere a părinților față de copii lor minori mijoacele pentru educare, învățare și pregătirea lor profesională".
2. Terminologie
În limbajul codului Civil român din 1965 îndatorirea de întreținere pe care legea o prevedea intre anumite persoane era numită atât obligație alimentară cât și obligație de întreținere.
Denumirea de obligație alimentară evidențiază caracterul preponderat alimentar al îndatoririi legale de întreținere.
Denumirea de obligație de întreținere pe care o folosește codul nostru de familie și care este preferată și de literatura de specialitate și practica judiciară este mai cuprinzătoare, deoarece noțiunea de întreținere vizează tot ceea ce este necesar traiului, adică nu numai alimentația, ci și îmbrăcăminte, locuință, medicamente, cele necesare îngrijirii sănătății etc.
3. Reglementare
Codul familiei reglementează obligația legală de întreținere în capitolul IV din titlul II, articolele 86-96, sub denumirea generică obligația de întreținere.
Dispozițiile acestui capitol se completează cu cele ale art. 24 alin. 1,41, 88,96 și 107 din Codul familiei, precum și cu cele ale art. 24 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.26/12 iunie 1997.
Cât privește regulile de procedură aplicabile, litigiile în materie de întreținere se judecă după regulile procesului civil obișnuit, iar hotărârile judecătorești date în materie de întreținere sunt executorii de drept si provizorii, ceea ce evidențiază actualitatea obligației de întreținere.
Ori de câte ori în raportul de obligație intervine un element de extranietate, sunt incidente dispozițiile art. 34-39 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
3.2.2 Exercitarea drepturilor si a indatoririlor parintesti la cheltuielile de crestere a copilului
Codul familiei reglementează obligația de întreținere dintre părinți și copii, în două texte, astfel:
a) art. 86 alin. l – „Obligația de întreținere există între soț și soție,părinți și copii…”
b) art. 107 alin l- „Copilul minor este întreținut de părinții săi…”
Această obligație ocupă prin finalitatea sa un loc central în cadrul raporturilor patrimoniale dintre părinți și copii, întrucât ea a fost instituită în special pentru a asigura bune condiții materiale de creștere și educare a minorilor.
În legătură cu obligația de întreținere dintre părinți și copii în literatura juridică s-a pus problema dacă avem de-a face cu o obligație legală unică al cărei conținut este insă diferit in funcție de calitatea persoanelor între care ea există sau cu două categorii de obligații, una între părinți și copii minori, obligație unilaterală care este o îndatorire părintească și alta între părinți și copiii lor majori, obligație reciprocă, întemeiată pe rudenie.
S-au conturat două opinii pornindu-se de la mai multe elemente de distincție:
– mai întâi, s-a observat că starea de nevoie a copilului minor se apreciază altfel decât aceea a copilului major;
– în al doilea rând, incapacitatea de muncă a minorului este prezumată, pe când în cazul copilului major ea trebuie dovedită;
– în al treilea rând, reciprocitatea obligației există numai între părinți și copilul major, nu și între părinți și copilul minor.
Într-o primă opinie s-a susținut că în Codul familiei sunt reglementate două obligații de întreținere, una între părinți și copiii lor minori și alta între părinți și copiii majori.
Pentru argumentarea tezei s-a susținut că:
– în Codul familiei există două texte care se referă la obligația de întreținere dintre părinți și copii, anume, art. 86 alin. l situat în titlul II, referitor la rudenie și art. 107 alin. l situat in titlul III, capitolul I privind ocrotirea minorului; iar prezența celor două texte demonstrează faptul că fiecare vizează o altă situație;
– din reglementarea distinctă, rezultă si alte deosebiri între cele două obligații;
– copilul major are dreptul la întreținere numai dacă starea de nevoie se datorează incapacității de muncă, pe când minorul are acest drept indiferent de pricina nevoii in care se află;
– obligația de întreținere a părinților față de copiii minori, întemeiată pe art. 107 , alini Codul familiei are caracter unilateral, iar obligația de întreținere dintre părinți și majori are caracter de reciprocitate.
A doua opinie ce se distinge în literatură susține că între părinți și copii există o singură obligație de întreținere reglementată de art. 86 alin. 3 Codul familiei, iar art. 107 alin 1. Codul familiei se referă la aceeași obligație, dar sub alt aspect.
În susținerea acestei opinii se invocă următoarele argumente:
– existența a două texte diferite nu este de natură a justifica existenta a două obligații de întreținere între părinți și copii. Art. 107 alin. l Codul familiei nu reglementează o obligație distinctă de cea din art. 86 alin. l Codul familiei, ci ca urmare a faptului că în capitolul privind ocrotirea minorului se arată toate drepturile și îndatoririle părinților față de copiii lor minori, face referire la obligația părinților de a-i întreține pe aceștia;
– nu se poate accepta afirmația că obligația de întreținere dintre părinți și copii majori reglementată de art. 86 alin. l Codul familiei se bazează exclusiv pe legătura de rudenie, întrucât în unele cazuri această obligație se fundamentează și pe anumite relații asimilate celor de rudenie;
– obligația de întreținere dintre părinți și copii fiind reciprocă, a accepta opinia în conformitate cu care între părinți și copii există două obligații de întreținere înseamnă că părinții sunt în același timp debitori ai unei obligații de întreținere și creditori într-o altă asemenea obligație;
– a susține că obligația de întreținere între părinți și copiii lor minori nu are caracter reciproc, care ar exista doar în cazul copiilor majori, înseamnă a nu se ține seama de prevederile exprese ale Codului familiei. Art. 106 Codul familiei prevede că „părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere". Corelând această dispoziție cu caracterul reciproc al vocației succesorale se desprinde concluzia clară că obligația de întreținere este reciprocă;
– între părinți și copii nu poate fi vorba decât de o singură obligație de întreținere; inserarea în Codul familiei a două texte diferite privitoare la obligația de întreținere denotă grija deosebită care se acordă protecției copilului minor, în deplină concordanță cu convențiile internaționale la care România este parte.
2. Trăsături specifice obligației legale de întreținere dintre părinți și copii cu privire la persoanele între care se datorează
Această obligație de întreținere există între părinți și copii astfel cum rezultă din prevederile art.86 alin.l și art.107 alin.l Codul familiei, atât în cazul în care copiii sunt minori, cât și atunci când sunt majori. Ceea ce este specific acestei categorii de obligații de întreținere este faptul că, în cazul copilului minor starea de nevoie nu se datorează incapacității de a munci, la fel ca la persoanele majore, ci împrejurării că el este în etapa de formare și urmează un proces de școlarizare. Legiuitorul o și spune în art. 86 alin. 3 Codul familiei atunci când prevede textual că „descendentul, cât timp este minor are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află". Minorul nu trebuie să dovedească așadar, incapacitatea sa de muncă, ci numai că se află în nevoie. Date fiind aceste împrejurări, de regulă copilul minor este numai creditor al obligației de întreținere, întrucât el nu realizează venituri din muncă, ceea ce face ca această obligație de întreținere să fie considerată unilaterală de unii autori.
Atingând vârsta majoratului, copilul are capacitatea de a munci și, de regulă, realizează venituri din munca sa. Ca urmare, reciprocitatea obligației de întreținere dintre părinți și copii capătă un contur mai pronunțat tocmai pentru că și copilul îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a fi obligat la întreținere și nu pentru că ar fi vorba de o obligație distinctă.
Reciprocitatea obligației își are izvorul în lege, ca urmare și copilul are obligația de a contribui la întreținerea părintelui său aflat la nevoie, fără a se putea apăra cu considerente de apreciere subiectivă asupra modului în care părintele l-a întreținut cât timp a fost minor. În măsura în care minorul însuși, după împlinirea vârstei de 16 ani realizează câștiguri din muncă, el nu mai este considerat în nevoie și pierde dreptul la întreținere din partea părinților săi. Mai mult, poate fi chiar obligat la întreținere în favoarea părinților, dacă aceștia sunt în nevoie.
Au drept la întreținere: copii minori din căsătorie sau afara căsătoriei; cei înfiați (indiferent de felul adopției) și copiii minori cu regim asemănător celui al descendenților și anume: copiii la a căror creștere a contribuit soțul părintelui firesc (art.87 C. Fam); copiii luați spre creștere fără îndeplinirea formelor cerute pentru înfiere(art. 88 C. Fam); copiii minori îndreptățiți la întreținere față de moștenitorii celui ce a fost obligat la întreținere sau a prestat întreținere fără a avea obligația legală ( art. 96 C. Fam).
În cazul copiilor minori, debitori ai obligației de întreținere sunt părinții, indiferent că aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.
Copilul minor rezultat din căsătorie, atunci când relațiile de familie sunt cele firești, beneficiază de întreținere prin faptul conviețuirii cu părinții săi, care exercitând ocrotirea părintească, îi asigură toate cele necesare existenței, îngrijind și de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, educarea, învățătura și pregătirea profesională. Se realizează astfel obligația părintelui de a crește copilul minor, obligație al cărui conținut complex este determinat de prevederile art. 101, 106, 107 C. Fam .
Cu privire la copilul minor din căsătorie problema întreținerii se pune doar când relațiile de familie sunt compromise, iar părinții sunt despărțiți în fapt sau chiar divorțați, în aceste cazuri părintele la care nu locuiește minorul sau căruia nu i-a fost încredințat spre creștere și educare, își va îndeplini obligația de întreținere prin plata unei sume de bani în limitele stabilite de art. 94 alin. 3 C. fam..
Părintele va datora întreținere copilului din afara căsătoriei numai dacă s-a stabilit filiația față de el. O dată cu acțiunea pentru stabilirea paternității față de tatăl din afara căsătoriei se poate cere și pensie de întreținere pe seama copilului minor, numai că, în acest caz, ea devine exigibilă la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a stabilit paternitatea. Data de la care pensia se acordă, în cazul admiterii acțiunii de stabilire a paternității din afara căsătoriei, este data introducerii acțiunii.
Dacă prin cererea de stabilire a paternității, ca și prin cea de divorț, cazurile fiind similare, nu s-a solicitat pensia de întreținere, instanța se va pronunța din oficiu și asupra acesteia, acordând-o când este cazul, tot de la data introducerii acțiunii.
În cazul în care părinții minorului, ca primii ce datorează întreținere, din cauze independente de voința lor, nu dispun de mijloace materiale sau acestea sunt insuficiente, bunicii pot fi obligați la întreținerea minorilor sau alte persoane, conform ordinii de prioritate stabilite de art. 89 Codul familiei.
Pentru copilul adoptat debitor al obligației de întreținere este adoptatorul și nu părinții firești, afară de cazul în care adoptatorul este soțul părintelui firesc al adoptatului, când ambii sunt ținuți a presta întreținere copilului minor.
Întrucât în urma adopției rudeniei firești i se substituie rudenia civilă, obligația de întreținere între adoptat și rudele sale firești încetează și ia naștere o nouă obligație între adoptat și rudele sale din adopție. Obligația are aceleași caractere și funcționează în aceleași condiții, ca aceea dintre părinții firești și copii.
La desfacerea adopției sau în cazul nulității acesteia, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și obligațiile părintești, deci și obligația de întreținere (art 59 alin. 2 Legea 273 /2004 privind regimul juridic al adopției).
Părintele decăzut din drepturile părintești este de asemenea obligat a presta întreținerea copilului minor precum și adoptatorul decăzut din drepturile părintești. Situația este aceeași și în cazul părintelui pus sub interdicție.
Minorul la a cărui intreținere a contribuit soțul părintelui firesc
Potrivit art. 87 alin. l Codul familiei „soțul care a contribuit la întreținerea, copilului celuilalt soț este obligat să continue a da întreținere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie”.
Din analiza prevederilor legale rezultă că în acest caz obligația de întreținere prezintă următoarele caracteristici:
– este concepută ca o continuare a contribuției pe care soțul părintelui firesc a prestat-o copilului minor până atunci;
– această obligație are un caracter subsidiar, întrucât soțul părintelui firesc este obligat numai dacă părinții firești ai copilului au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie;
– obligația este datorată numai până la majoratul copilului, după această dată el pierde dreptul la întreținere, chiar dacă îndeplinește condițiile generale cerute de lege pentru a primi întreținere;
– dispozițiile legale care instituie această obligație au un caracter imperativ, instanța neputând refuza acordarea pensiei, cât timp condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite;
– în cazul în care copilul minor a fost întreținut cel puțin 10 ani de către soțul părintelui sau firesc și acesta din urmă este îndreptățit la întreținere în condițiile alin. l al art. 87 Codul familiei, obligația devenind reciprocă.
Referitor la această categorie de minori și la obligația analizată mai sus, două sunt problemele care s-au ridicat în literatura juridică.
Prima problemă a fost aceea dacă obligația de întreținere a acestui copil subzistă față de părintele său vitreg și în cazul în care acesta are copii firești.
Soluția adoptata este aceea care are în vedere faptul că obligația copilului vitreg este una facultativă (art. 87 alin. 2 Codul familiei prevede că „el va putea fi obligat să dea întreținere…") și subsidiară. Din rațiunea art.87 alin.2 si art.89 lit.b C. Fam rezultă că soțul trebuie să ceară întreținere, în primul rând, de la copii săi firești sau adoptați și, după aceea, de la copilul celuilalt soț întreținut cel puțin 10 ani. Ca urmare, într-un astfel de caz, instanța va putea obliga la întreținere pe copilul vitreg, însă numai atunci când copilul firesc nu are mijloace sau acestea nu sunt îndestulătoare pentru a acoperi nevoile părintelui său firesc.
A doua problemă discutată a fost aceea dacă în calculul celor 10 ani în care copilul vitreg a fost întreținut de părintele vitreg trebuie sau nu luat în considerare și timpul cât părintele vitreg a contribuit numai la întreținerea copilului, înainte ca părinții săi firești să fi murit, să fi dispărut sau să fi ajuns în nevoie.
Opinia predominantă este că la calculul celor 10 ani trebuie luată în considerare numai perioada în care părintele vitreg a întreținut singur minorul, numai pentru această perioadă întreținerea constituind o obligație imperativă de natură a da naștere și unui drept corelativ, acela de a primi la rândul său întreținere, deoarece textul se refera la obligația de întreținere datorată copilului cât timp acesta este minor și numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți, ori sunt în nevoie, ceea ce inseamnă că a prestat singur întreținerea. Pentru perioada anterioară decesului sau dispariției părinților firești, întreținerea prestată trebuie privită ca o facultate a debitorului și ca o liberalitate făcută minorului.
Minorul care a fost luat spre creștere fără îndeplinirea formelor legale pentru adopție
Art. 88 Codul familiei prevede că „cel care a luat un copil pentru a-1 crește, fără a întocmi formele cerute pentru adopție, are obligația să-1 întrețină cât timp copilul este minor, însă numai dacă părinții firești au murit, sunt dispăruți, ori sunt în nevoie”. Această obligație prezintă următoarele caracteristici:
– este determinată de împrejurarea în care acel copil a fost luat spre creștere, dar nu s-au întocmit formele cerute pentru adopție, deci de motive umanitare;
– are caracter subsidiar întrucât este datorată numai dacă părinții firești ai copilului au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie; este o obligație imperativă; este o obligație unilaterală;
– se datorează numai până la majoratul copilului, chiar dacă după această data copilul îndeplinește cerințele generale pentru a primi pensie de întreținere;
– nu se cere nici o condiție privind timpul cât copilul a stat la cel care 1-a luat spre creștere și educare.
Minorul îndreptățit la întreținere in baza art. 96 Codul familiei
Art. 96 Codul familiei prevede că „moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau i-a dat întreținere fără a avea obligația legală, este ținut, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor, în cazul în care sunt mai mulți moștenitori obligația este solidară, fiecare dintre ei contribuind proporțional cu valoarea bunurilor moștenite".
Caracteristicile acestei obligații sunt următoarele:
– debitorul obligației este moștenitorul sau moștenitorii universali sau cu titlu universal ai celui care a avut obligația legală de întreținere sau care a acordat întreținere minorului fără a avea această obligație;
– obligația există numai în măsura valorii bunurilor moștenite;
– obligația are un caracter subsidiar, existând numai dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau în nevoie;
– obligația există numai pe timpul minorității copilului;
– în cazul mai multor moștenitori obligația este solidară;
– obligația are caracter imperativ.
3. Condițiile de existență ale obligației de întreținere dintre părinți și copii
De multă vreme Tribunalul Suprem a precizat că principiul după care întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere si cu mijloacele celui care urmează a o plăti are aplicare în toate cazurile, inclusiv în acela al întreținerii datorate copilului de părintele său. Nu mai puțin adevărat e faptul că cele două variabile, nevoia copilului și mijloacele materiale ale părintelui, precum și relația dintre ele, în cazul obligației de întreținere dintre părinți și copii prezintă unele particularități, asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează.
După ce art. 86 alin. l C.fam. precizează categoriile de persoane între care există obligația de întreținere, în alin. 2 prevede că: „Are dreptul la întreținere numai acela care se află în nevoie, neavînd putința unui câștig din muncă din cauza incapacității de a munci", iar în alin. 3: „Descendentul , cât timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află."
Interpretînd cele două prevederi legale reproduse mai sus, rezultă că, în timp ce — potrivit dreptului comun — are drept la întreținere numai acela care se află într-o nevoie determinată de incapacitatea sa de a munci, atunci când este vorba de descendentul minor legiuitorul nu mai leagâ starea de nevoie a acestuia de incapacitatea de munca, precizând expres că el are drept la întreținere oricare ar fi pricina nevoii in care se află. Acest lucru se datorează situației speciale a copilului minor— avută în vedere de legiuitor — care se află in cursul procesului de școlarizare și formare profesională, situație ce nu-i îngăduie să muncească, chiar atunci când ar avea capacitate de muncă, de la vârsta de 16 sau chiar 15 ani. Singura condiție pe care copilul minor trebuie s-o îndeplinească pentru a fi în drept la întreținere este starea de nevoie.
În legătură cu starea de nevoie a copilului minor s-a pus problema dacă acesta trebuie s-o dovedească sau ea este prezumată de legiuitor. S-a susținut, de către unii autori, că ceea ce se prezumă este incapacitatea de muncă în timpul minorității, care poate fi răsturnată prin proba contrară, dar că nevoia în care minorul se află trebuie dovedită.
Alți autori consideră că acest mod de a vedea lucrurile este greșit, căci legiuitorul nu leagă dreptul la întreținere al minorului de incapacitatea de muncă, atunci când spune că nevoia in care se află poate fi determinată de orice pricină.
Tribunalul Suprem a decis, intr-o speță, că, potrivit art. 86, alin.3 C.Fam minorii trebuie considerați că se află în nevoie pe toată durata minorității. De altfel și interpretarea literală a textului art.86 alin.3 Codul familiei ne duce la aceeași concluzie, căci legiuitorul precizează aici doar că orice cauză poate determina starea de nevoie în care se află minorul. Aici nu se precizează că în alin. 2 al aceluiași articol că, de drept comun, are drept la întreținere „numai acela care se află în stare de nevoie”. Cu alte cuvinte orice minor este presupus, până la dovada contrară, că este în nevoie.
Cu privire la starea de nevoie și creditorii obligației de întreținere deosebim două situații: a) copilul minor cere întreținere de la părinții săi; b) copilul minor cere întreținere de la alte persoane decât aceștia.
În prima situație, când minorul cere întreținere de la părinții săi, starea de nevoie se interpretează într-un sens mai larg. De drept comun, o persoană este în nevoie, putând cere întreținere, dacă se găsește în situația de a nu-și putea procura cele necesare traiului, neavând venituri, fie dobândite prin muncă, fie produse de bunurile sale, ori nu are alte bunuri de valoare care, eventual, ar putea fi vândute pentru a-și procura cele necesare întreținerii sale. Copilul minor, în situația pe care o avem în vedere, se găsește în nevoie dacă nu are venituri din care să-și acopere întreținerea. El se găsește deci în nevoie, putând cere întreținere de la părinții săi, chiar dacă are bunuri care ar putea fi vândute pentru a face față cheltuielilor legate de întreținerea lui.
În acest caz, în care copilul minor ar avea anumite bunuri, unii autori au susținut, că dacă nu are venituri, el se află în nevoie, iar alții, dimpotrivă, că într-o atare situație se vor folosi pentru întreținerea sa acele bunuri, deoarece el nu se afla în nevoie.
Susținătorii primei opinii pornesc de la prevederile art. 107 alin.l Codul familiei, potrivit cărora copilul minor este întreținut de părinții săis iar dacă acesta nu are venituri îndestulătoare părinții sunt datori să-i asigure condițiile necesare pentru creștere, educare și pregătire profesională (alin.2).
Nevoia copilului minor se apreciază, așadar, numai în funcție de venituri; dacă el nu are venituri, dar are bunuri care ar putea fi vândute pentru a i se asigura întreținerea, părintele va fi totuși obligat la întreținere, căci copilul, într-o atare situație, este în nevoie. Se invocă, în argumentarea opiniei, principiul independenței patrimoniale dintre părinte și copil, care rezultă din prevederile art. 106 Codul familiei. Dacă i s-ar îngădui părintelui să vândă bunurile copilului pentru a-1 întreține, în mod indirect i s-ar recunoaște acestuia un drept cu privire la bunurile copilului, pe de o parte, iar pe de alta, părintele și-ar realiza obligația de creștere a copilului, care-i revine din ocrotirea părintească, pe seama bunurilor minorului, ceea ce nu este de acceptat. Este adevărat că, potrivit art. 105 alin. 3 C.fam., dispozițiile legale privitoare la ocrotirea minorului prin tutore se aplica, prin asemănare, și în cazul ocrotirii acestuia de către părinții săi, iar art. 127 alin. 2 Codul familiei prevede ca: „cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia", în cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, „autoritatea tutelară va dispune vânzarea bunurilor minorului", dar aceste prevederi trebuie interpretate nu izolat, ci în relație cu prevederile art. 101, 106, 107 Codul familiei; astfel că, în lipsă de venituri, vânzarea bunurilor minorului este admisă numai pentru asigurarea administrării bunurilor sale, nu și pentru întreținere, care urmează să fie asigurată de părinții săi. Numai dacă părinții, nu au mijloace materiale suficiente pentru întreținerea minorului s-ar putea pune problema vânzării, pentru aceasta, a bunurilor acestuia.
Tot astfel se cuvine să fie interpretat și art. 149 alin. l C. fam., care are de asemenea aplicare, și care dispune că, pentru grăbirea vindecării si a îmbunătățirii condițiilor de viață ale celui pus sub interdicție, se întrebuințează veniturile acestuia și, la nevoie, toate bunurile sale. Interpretarea cuvântului la nevoie trebuie făcută în sensul că bunurile copilului minor se vor vinde numai atunci când nici el și nici părinții nu pot asigura întreținerea sa.
În cea de-a doua concepție se susține că din prevederile art. 107 alin.2 Codul familiei, care au aplicare și în cazul minorului aflat sub ocrotirea părintească, potrivit art. 105 alin. 3 Codul familiei, rezultă că pentru întreținerea minorului se folosesc veniturile acestuia, iar dacă ele nu sunt îndestulătoare se vor vinde bunurile sale. Așadar, dacă minorul are bunuri prin a căror valorificare s-ar putea procura cele necesare traiului său, el nu poate fi socotit în nevoie. Ar fi contrar regulilor de conviețuire socială ca acel copil minor care are o avere însemnată să pretindă întreținere de la părinții care, bunăoară, nu ar avea alt venit decât retribuția .
Ambele opinii —consideră unii autori— dau o rezolvare mult prea rigidă problemei, în sensul că, potrivit primei opinii, vânzarea bunurilor minorului nu este niciodată admisă, iar potrivii celei de-a doua urmează întotdeauna să se vândă întâi bunurile minorului, și numai dacă acesta nu are bunuri va fi îndreptățit să pretindă întreținere de la părinții săi. Se ignoră în acest fel faptul că raportarea nevoii copilului minor la mijloacele materiale ale părinților trebuie să se facă în așa fel încât să se realizeze un echilibru între nivelul lor de trai, idee care se desprinde cu claritate din art.94 alin. l C.fam , și care a fost subliniata în literatura juridica. Ar fi, într-adevăr, nefiresc ca minorul să primească întreținere de la părinții săi care n-ar avea alte venituri decât cele din munca prestată, cu toate că el dispune de o avere însemnată, cum iarăși este de neacceptat să se înstrăineze bunurile minorului când acestea, raportat la mijloacele părinților săi, sunt cu totul neînsemnate.
Instanțele judecătorești urmează deci să facă o apreciere elastică a jocului celor două variabile: nevoia minorului și mijloacele părinților, astfel încât nivelul de viata al copilului minor și al părinților să fie aproximativ același. Atunci când s-ar pune problema vânzării de către părinți a unora din bunurile copilului minor nu se incalcă principiul independenței patrimoniale, și nici nu se conferă – cum s-a spus – indirect un drept părinților asupra bunurilor copilului, căci în atare situație părinții realizează doar atributele ce li se cuvin în calitate de reprezentanti legali ai copilului.
În cazul în care copilul nu se găsește în nevoie, adică are venituri îndestulătoare, părinții săi nu au obligația de întreținere (art. 107 C. fam.). Făcându-se aplicația acestei idei, s-a decis ca minorul încadrat, care se poate întreține din venitul său din muncă, nu se află în nevoie și deci nu are drept la întreținere în raporturile cu părinții săi. Tot astfel, s-a decis că instanța poate suspenda plata pensiei de întreținere pe tot timpul cât copilul se află încredințat de către părinte, pentru refacerea sănătății, la o instituție specializată de stat, unde are întreținerea completă și gratuită și nu se stabilește lipsa vreunei nevoi.
Părinții datorează întreținere și copilului care are venituri proprii, dar nu sunt îndestulătoare pentru a asigura întreținerea în sensul legii (art.. 107 alin. 2 Codul familiei).
În cea de-a doua situație, când minorul cere întreținere de la alte persoane decât părinții săi, starea de nevoie a copilului se interpretează în sensul dreptului comun. În consecință, minorul se găsește în nevoie dacă nu are venituri ori alte bunuri care ar putea fi vândute pentru a-și acoperi cele necesare întreținerii. Descendentul minor are drept de întreținere fără a se cere condiția incapacității de a munci. De drept comun, este îndreptățit la întreținere numai acela care se află în nevoie, neavând putința unui câștig din munca din cauza incapacității de a munci (art. 86 alin. 2 C. fam.). Această condiție nu se cere în cazul descendentului, care, cât timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află (art. 86 alin. ultim C. fam)
În ideea că, față de părinții săi, minorul se află în nevoie și atunci când are bunuri dar nu are venituri îndestulătoare, s-a spus că atunci când întreținerea s-ar cere de la alte persoane decât părinții, starea de nevoie ar urma sa fie interpretată în sensul dreptului comun: adică abia în atare situație s-ar pune problema vânzării bunurilor sale, pentru întreținere.
Unii autori nu împărtășesc pe deplin acest mod de a vedea lucrurile. Totuși și ei consideră că există o deosebire intre ssituația în care întreținerea este cerută de la părinți și aceea când li se cere altor persoane, obligate potrivit legii, sa o presteze.
Deosebirea constă însă, în concepția lor, în aceea că de vreme ce numai în seama părinților s-a instituit obligația de a crește copilul (art. 10l,alin 2 C fam.), celelalte persoane sunt ținute a-i acorda doar întreținere, caz în care nu se mai cere ca nivelul de viața al copilului minor să fie același cu al debitorilor obligației.
4. Executare obligației legale de întreținere dintre părinți și copii
Obligația de întreținere se poate executa fie în natură, fie în bani, fie parte în natură, parte în bani (art. 93 alin. l C. fam.).
Felul, și modalitățile de executare a obligației de întreținere se decid de către instanța judecătorească, în raport de împrejurări, adică ținând seama de nevoile celui care o cere și de posibilitățile celui care o acordă (art. 93 alin. 2 C fam)
Executarea în natură care uneori este singura indicată, în cazul copiilor de vârstă fragedă, poate avea loc prin întreținerea creditorului în casa și familia debitorului sau prin furnizarea periodică de către acesta a bunurilor necesare traiului creditorului.
Executarea în bani, care în realitate este o executare prin echivalent, are loc prin plata unei pensii de întreținere.
Instanța va stabili fie bunurile pe care debitorii urmează să le furnizeze periodic creditorului, fie cuantumul lunar al pensiei de întreținere, fie și una și alta, după împrejurările concrete ale fiecărei cauze în parte. În cazul în care se folosesc serviciile poștei pentru executarea întreținerii in bani, cheltuielile se suportă de către debitor.
Dacă, după stabilirea întreținerii, se ivesc împrejurări care reclamă schimbarea felului întreținerii, aceasta se va putea face în temeiul art. 94 alin.2 Codul familiei.
1.Obiectul obligației de întreținere a părinților f ață de copiii lor minori.
Dispozițiile Codului familiei detaliază, în cuprinsul mai multor texte, care sunt acele nevoi ale copilului minor a căror asigurare constituie îndatorirea părinților.Potrivit art. 86 alin. l Codul Familiei, obiectul obligației de întreținere îl formează mijloacele necesare traiului, adică: alimente, locuința, îmbrăcăminte, medicamente, nevoile spirituale.
Astfel, art.107, după ce în alineatul întâi instituie în mod imperativ obligația părinților de a-și întreține copilul minor, în alin. 2 vine să completeze art 86, în sensul că obiectul acestei obligații îl constituie în plus și asigurarea mijloacelor necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului. Art. 107 alin. l, Codul familiei, trebuie privit în legătură cu art. 101 Codul familiei potrivit căruia părinții trebuie să se îngrijească de „sănătatea și dezvoltarea fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia (art.101 alin.2 Codul familiei)”. Unele elemente ce țin de obiectul obligației de întreținere se regăsesc în cuprinsul art. 42 alin. 3 Codul familiei, potrivit cărora, în caz de divorț, instanța va stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor minori. Rezultă așadar că obligația de întreținere ce revine părinților are un caracter complex, mult mai cuprinzător decât obligația de drept comun, având ca finalitate procurarea mijloacelor necesare traiului, precum și asigurarea condițiilor materiale reclamate de procesul de formare prin școlarizare si pregătire profesională.
2.Felul obligației de întreținere
După cum am mai precizat și potrivit art. 93 alin. l Codul familiei, obligația de întreținere se execută fie în natură, prin furnizarea elementelor necesare traiului ca hrană, locuință, îmbrăcăminte, cele necesare îngrijirii sănătății, fie prin echivalent, adică prin prestarea unei sume de bani. Se poate însă stabili un sistem mixt de executare, parte din obligație executându-se în natură, parte în bani.
Felul și modalitățile de executare se vor stabili de la caz la caz de către instanța judecătorească tot prin aprecierea nevoilor celui în drept la întreținere, și a posibilităților celui ținut a o presta (art.93 alin.2 Codul familiei). Instanța de judecată este chemată, așadar, a stabili, fie bunurile ce urmează a fi furnizate de debitor creditorului întreținerii, fie cuantumul pensiei de întreținere, sau, în cazul executării mixte, atât elementele ce se prestează în natură, cât și cuantumul pensiei prestate în bani.
Felul executării se poate stabili și prin învoiala dintre debitorul și creditorul obligației, cu condiția ca instanța de judecată să constate că ea corespunde nevoilor reale de asigurare a existenței celui îndreptățit la întreținere.
Odată stabilit felul executării, el poate fi modificat ca urmare a schimbării împrejurărilor inițiale.
Executarea obligației de întreținere în bani se face prin plata unei sume fixe, la termenele stabilite de instanță, numită pensie de întreținere . Plata periodică a întreținerii în bani nu poate fi înlocuită cu plata unei sume globale deoarece s-ar încălca scopul pentru care se acordă întreținerea.
În ceea ce privește modificarea felului executării obligației de întreținere, ea se va stabili de către instanța judecătorească, la cererea părților, ori de câte ori intervin schimbări în situația uneia sau a celeilalte dintre ele.
3.ModaIitățile de executare a obligației de întreținere
Scopul urmărit de legiuitor prin crearea obligației de întreținere este acela de a asigura in mod continuu celui îndreptățit la întreținere mijloacele necesare existenței sale. Prin natura sa, obligația de întreținere este succesivă, ea răspunzând nevoilor creditorului. Drept urmare, executarea obligației trebuie să se facă prin prestări periodice de bunuri în natură sau de sume de bani.
Executarea obligației de întreținere în natură poate fi înlocuită cu executarea obligației de întreținere în bani și invers, dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere la stabilirea acelui fel de prestare a întreținerii. S-a decis că atâta timp cât nu se constată o culpă în sarcina celui obligat să presteze întreținere nu se poate cere executarea obligației de întreținere prin echivalent . Aceasta presupune, însă. că nu s-au schimbat elementele avute în vedere la stabilirea felului executării întreținerii, cu excepția relațiilor dintre persoanele respective.
Printr-o decizie de îndrumare s-a decis că pensia de întreținere datorată va putea fi stabilită fie în natură, fie în bani, sau în natură și în bani, în raport de felul veniturilor realizate, în cazul în care obligația de a plăti pensia stabilită – parțial sau total- în natură nu va fi executată, urmărirea ei se va face prin echivalent.
Pensia de întreținere va fi stabilită și prestată numai în bani dacă această modalitate ar corespunde în mai mare măsură intereselor celui ocrotit si nu ar fi împovărătoare pentru debitorul obligației.
Instanța supremă a stabilit ca părțile pot conveni ca pensia de întreținere stabilită în sarcina debitorului sub formă de prestări periodice să fie înlocuită prin depunerea anticipată, la CEC, a sumelor ce reprezintă prestări periodice pe tot timpul stabilit de instanța, într-o atare situație, creditorul obligației de întreținere este îndreptățit să primească plata in mod periodic, la termenele stabilite, iar nu deodată , sub forma unei sume globale.
Depunerea sumei globale de către debitor, de exemplu, pe un libret CEC pe numele creditorului, constituie o garanție de executare pentru beneficiar, iar clauza de retragere la termene periodice, păstrează caracterul succesiv al pensiei de întreținere, asigurându-se, astfel, satisfacerea nevoilor actuale ale creditorului. Cuantumul pensiei de întreținere va putea fi modificat în cazul când câștigul din muncă avut în vedere de instanța de judecată, la darea hotărârii, s-a micșorat sau mărit în anul următor. În aceleași condiții va putea fi schimbată și modalitatea de prestare a pensiei, ținându-se seama atât de interesul beneficiarului, cât și de posibilitățile de plată ale debitorului.
CONCLUZIE
Divorțul reprezintă un fenomen careduce la destrămarea familie, la ruperea relațiilor intremembrii familiei și are urmări pe termen lung. Motivul pentru care am ales această temă este faptul că societatea în care trăim, rata divorțului a crescut tot mai mult. Indiferent de religie, vârstă, ocupație, mediu de proveniență, oamenii apelează la divorț ca fiind singură soluție..
Din perspectiva subiectivă, modul pentru care am ales această temă a fost determinat de contactul cu persoane care s-au confruntat cu divorțul. Divorțul are consecințe importante asupra evoluției ulterioare a membrilor care constituiau o familie.
Divorțul în sine îi afectează pe oameni, conflictele și tensiunea permanentă existența în familie au avut un efect nefast atât în plan psihologic, cât și comportamental asupra presoanelor divorțate.
Dezorganizarea familiei prin divorț reprezintă unul dintre cele mai dramatice evenimente care intervin în viață unui cuplu, un moment fundamental de criză și de ruptură datorat acumulării treptate a unor frustrări și a unor conflicte care nu și-au putut găsi rezolvarea decât prin separarea definitivă a celor doi soți.
Din punctul meu de vedere, divorțul afectează atât resursele economice, proiectele de viitor, stilul de viață, cât mai ales determină schimbări drastice în plan spiritual și afectiv, cu consecințe dramatice atât pentru familia constituită, cât și pentru cei apropiați.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectele Patrimoniale ale Divortului (ID: 127685)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.