Efectele Neurofiziologice Asupra Excitabilitatii Neuronale
Cuprins
Introducere
Date cronologice despre dezvoltarea stretchingului
CAPITOLUL 1 : REFLECTAREA TEMEI IN LITERATURA DE SPECIALITATE
1.1. CAPACITATEA DE MOBILITATE ARTICULARA
1.2. METODOLOGIA SI CONTINUTUL ANTRENAMENTULUI SPECIFIC
1.3. PARTICULARITATI ALE PROCESELOR MORFOLOGICE SI ALE EFECTELOR NEUROFIZIOLOGICE
1.3.1. STUDIUL MODIFICĂRILOR MORFOLOGICE LA NIVELUL MUȘCHIULUI.
1.3.1. EFECTELE NEUROFIZIOLOGICE ASUPRA EXCITABILITATII NEURONALE
CAPITOLUL II : ORGANIZAREA STUDIULUI
2.1.SCOPUL, IPOTEZELE SI SARCINILE STUDIULUI
2.2.METODOLOGIA DE CERCETARE
2.2.1. ANALIZA LITERATURII DE SPECIALITATE
2.2.2. METODA OBSERVATIEI
2.2.3. EXPERIMENTUL PEDAGOGIC
2.2.4. METODA COMPARATIVA
2.2.5. METODA STATISTICO-MATEMATICA
CAPITOLUL III : STUDIUL PRORIUZIS
3.1. STABILIREA SUBIECTILOR, ETAPELE SI CULEGEREA DE INFORMATII
3.2. PRELAREA SI INTERPRREA DATELOR
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Ca activitati sociale complexe, sportul si educatia fizica genereaza functii ce trebuiesc privite prin prisma efectelor lor asupra cresterii, perfectionarii si valorificarii capacitatilor umane.
Starea fizica individuala este adesea influentata de dispozitiile generale. In fata hipotoniei galopante care invadeaza corpul omului modern, practica unei activitati fizice continand exercitii de activizare musculara si de intindere constituie un garant contra accelerarii imbatranirii.
Raportat la fenomenul sport aceste exercitii sunt cu atat mai necesare, cu cat functiile exercitiilor de intindere se reflecta in obiectivele finale ale sportului si anume marea performanta prin beneficiile pe care le aduce.
Cunostintele actuale in fiziologie si biochimie permit stabilirea unui diagnostic precis asupra starii sportivilor si incepatorilor si devine din ce in ce mai usor de propus proceduri de antrenament si de practici adaptate nevoilor si cerintelor lor. Cu toate acestea, insa, in demersurile lor pentru gasirea „retetelor performantei” specialistii din ansamblul sferei sportului intampina dificultati, in sensul necunoasterii sau cunoasterii partiale a diferitelor procese si manifestari asociate anumitor sisteme de operare din antrenament.
Cercetarea de fata, este o cercetare cu caracter constatativ si are ca obiect exercitiile de intinderi progresive, exercitii aparute inca din antichitate in Orientul indepartat dar ale caror efecte nu sunt cunoscute decat la modul general.
In aceasta lucrare de cercetare stiintifica mi-am propus sa ajung la descifrarea situatiei reale, concretizata in raspunsuri exacte induse de folosirea unor indici obiectivi specifici metodelor stiintelor exacte, si anume, in ce masura si cum sunt influentate amplitudinea articulara, implicit suplete musculara, in urma efectuarii unei structuri de intinderi progresive, prin monitorizarea unor grupe de copii de clasa a VI a, de la Scoala generala Nr 4.
Intereseaza in mod deosebit, urmarirea indeaproape a evolutiei rezultatelor in cadrul structurii de intinderii progresive dar si a rezultatelor de imediat dupa acestea si la 24 de ore, precum si evolutia rezultatelor intinderilor progresive efectuate imediat dupa inducerea unei usoare stari de febra musculara prin efectuarea a 30 de fandari, sau dupa 24 de la efectuarea acestora.
Ca rezultat, se prefigureaza o evolutie progresiva in ceea ce priveste parametrii urmariti, evidentierea cantitativa a acesteia facand tocmai obiectul acestei cercetarii si care acum, la inceput nu este decat o apreciere de principiu.
Date cronologice despre dezvoltarea stretchingului
Bazele fiziologice care explica mecanismele de intindere si beneficiile lor in cadrul intretinerii sanatatii sau a performantelor sportive dateaza in occident de la sfrsitul secolului XIX.
Insa, inca din cele mai vechi timpuri se urmarea intinderea musculaturii cu ajutorul gimnasticii. Existau statui cu o vechime de peste 2000 de ani la Bankok, care reprezinta oameni in diferite pozitii de extensie. Modelul special de intindere folosit in stretching are la baza diferite faze din sistemul de exercitii yoga practicat in India. In descrierile vechi chinezesti si din India intalnim descrieri ale unei gimnastici speciale, care corespunde aproape intru totul cu gimnastica medicala de astazi.
In decursul anilor, o serie de neurofiziologi au elaborat diferite metode in vederea imbunatatirii mobilitatii articulatiilor. Un pionier in acest domeniu a fost Kabat* a carui tehnica se numea " Priozeptives neuromuskäres Fazilitätstraining " ( PFN – antrenament neuromuscular proprioceptiv ). In cadrul metodei, se prevede aratarea starilor musculare de hipercontractie prin „contract-relax”, ceea ce nu inseamna altceva decat contractia si relaxarea muschiului, la fel ca in cazul metodei stretching. In timpul lui Knott si Voss*, tehnica PNF era mult raspandita in randul psihoterapeutilor: ulterior in 1971, Holt* a adaptat aceasta metoda la sportivi sub denumirea de metoda stretching.
Profesorul de gimnastica american Robert Bob Anderson* a raspandit metoda „ intinderii fortate ’’, cu modificarile respective, contractia-relaxarea-intinderea muschilor dupa principiul metodei antagoniste (reciproc-inhibition ). In Suedia, un merit deosebit il are profesorul Jan Ekstrand(, care a introdus metoda stretching in aceasta tara.
Date stiintifice despre stretching
Pana in prezent s-au efectuat mult prea putine cercetari privind eficienta stretchingului. In 1967, danezii Asmusen si Nielsen au observat ca, prin extensii prea bruste se declanseaza reflexul de intindere, ceea ce duce la contractia muschiului si la impiedicarea antrenamentului de miscare. In S.U.A., Knott si Voss* (1968), iar in Suedia, Jungwirth si Myrenberg* (1973) au facut diferite cercetari si au descris tehnica incordarii-relaxarii-intinderii musculare. In California, Tanigawa* (1972) a comparat tehnica PNF ( hold – relax) cu o mobilizare pasiva si a observat o crestere mai rapida a cresterii amplitudinii miscarii prin aplicarea acestei tehnici. Russel si Hartley* (1976) au cercetat fiecare cate 6 metode americane de stretching, cu sau fara tehnica PNF. Jan Ekstrand a publicat in anii 1977-1978 diferite lucrari in care arata reducerea vizibila a cazurilor de accidente musculare si la nivelul insertiilor musculare, la fotbalisti, in urma aplicarii metodei stretching.
Von Grahn si Nordenborg* (1979) au publicat in cadrul Scolii Superioare de Gimnastica si Sport din Suedia, sub conducerea lui Wallin si Hystrom o lucrare interesanta privind antrenamentul pentru dezvoltarea mobilitatii.
Sub conducerea lui Jan Ekstrand, cercetatorii in domeniul fotbalului din Linköping au publicat in anul 1981 o lucrare in care au aratat ca prin aplicarea metodei stretchig s-a inregistrat o imbunatatire a mobilitatii cu 5-12%, care s-a mentinut timp de 90 minute. De asemenea, cercetatori au aratat ca exista o legatura stransa intre scurtarea muschilor adductori si aparitia accidentelor.
In ultimii ani, intinderea musculara dar si stretchingul a constituit obiectul a numeroase publicatii, prilejuite de o confruntare critica cu tehnicile traditionale de intindere utilizate in sport. Intr-o serie intreaga de publicatii, tehnicile dinamice de intindere, care sunt cele preferate in sport, au fost supuse aprecierii critice, intrucat ar implica riscul de accidentari.
CAPITOLUL 1 REFLECTAREA TEMEI IN LITERATURA DE SPECIALITATE
1.1.CAPACITATEA DE MOBILITATE ARTICULARA
Supletea este acea capacitate si acea calitate pe care o are sportivul de a putea executa miscari cu o mare amplitudine in raport cu el insusi, sau sub influenta altor forte externe, la nivelul uneia sau mai multor articulatii.
Sinonimele supletii sunt amplitudine articulara si elasticitate musculara (aceasta din urma numai ca si extensie de limbaj deoarece in realitate supletea nu are nimic de a face cu „elasticitatea”). Totodata, supletea articulara (structurile articulare) si capacitatea de intindere (muschi, tendoane, ligamente, si structuri articulare) trebuie a fi considerate ca si componente ale supletii si deci ca si sub-categorii ale acesteia.
Forme ale supletei
Trebuie sa facem distinctia intre suplete generala si suplete specifica, suplete activa si pasiva:
Vorbim de suplete generala atunci cand mobilitatea principalelor sisteme articulare este suficient dezvoltata ( articulatiile scapulara, coxo-femurala, coloanei vertebrale ). Este vorba aici de o masura de referinta relativa, intrucat supletea generala poate atinge diverse grade de dezvoltare in functie de nivelul sportiv, si specialitatea sportiva.
Supletea specifica face referinta la capacitatea de suplete a unei articulatii bine precizate. Alergatorul de garduri, de exemplu, are nevoie de o foarte buna mobilitate a articulatiei coxo-femurale, cat despre inotator – „spate” acesta necesita o foarte buna suplete a centurii scapulare, etc.
Intelegem prin suplete activa amplitudinea maximala a unei articulatii, care poate fi obtinuta gratie contratiilor musculaturii agoniste si a intinderii antagonistilor. In cadrul supletei active distingem doua sub-categorii: supletea activa statica si supletea activa dinamica. Ceea ce anglo-saxonii numesc „dynamic flexibility” – este o forma particulara a supletei active dinamice, in care se cauta puterea miscarii, ca, de exemplu : lansarea gambei liber intinsa la saritura in inaltime ventrala pentru sustinerea fortelor de accelerare verticale. In „dynamic flexibility” coordonarea motrica joaca un rol foarte important.
Fig.1 Exercitii de mobilitate articulara (Docu-Alexerad, D.)
Chiar daca muschii antagonisti se pot relaxa suficient pentru a fi intinsi, miscarea poate fi realizata pe deplin.
Diferenta intre supletea activa si cea pasiva este numita rezerva de mobilitate [Frey 1977, 352]. Aceasta permite sa determinam in ce masura este posibil sa imbunatatim supletea activa.
Importanta amplitudinii articulare :
Amplitudinea articulara este una din conditiile elementare necesare sumei executiilor miscarilor, calitativ si cantitativ. Perfectionarea sa optimala, adica adaptarea nevoilor sportului, produce o actiune pozitiva asupra dezvoltarii factorilor fizici ce determina performanta (forta, viteza, etc) si asupra deprinderilor sportive (tehnice).
Prin imbunatatirea capacitatii de suplete, exercitiile vor puta fi executate cu o mai mare amplitudine cu o forta si o viteza mai mari si cu o anumita lejeritate data de o mai buna elasticitate musculara; sportivii vor fi mai siguri mai expresivi. In procesul de antrenament, antrenarea amplitudinii si elasticitatii nu trebuie sa fie un element neglijat datorita importantei sale in practica sportiva, datorita importantei diverselor sale functii:
prevenirea accidentelor : cu cat muschii si tendoanele sunt solicitate pana la limita lor functionala, cu atat riscul accidentarii este mai mic si supletea articulo-musculara a fost suficient dezvoltata;
epuizarea rezervelor : chiar daca un sporiv nu sufera vreo accidentare timp de o perioada prelungita, el este mai in masura sa-si epuizeze rezervele pentru ca se antreneaza regulat si poate deci continua sa-si dezvolte potentialul de performanta fara perturbări;
optimizarea angajamentului in antrenament, in absenta accidentarilor musculare sau tendinoase, angajamentul mental al sportivului in antrenament este usurat;
imbunatatirea fortei musculare prin marirea elasticitatii musculare [Connete in Fox si Mathews, 1984];
restabilirea mobilitatii articulare prin imbunatatirea circulatiei peri si intra – articulare [Frères, 1985];
ameliorarea circulatiei sangvine (arteriala si venoasa) si limfatica gratie unui automasaj al muschilor profunzi datorita contractiilor si intinderilor [Moreau, 1982];
amplificarea calitatii si cantitatii de schimburi nutritive din tesuturi [Frères, 1985];
decontractarea psihica a individului printr-o diminuare a activitatii electrice a muschiului (anti-stres) [Moreau, 1982].
Factori ce limiteaza performanta : modificari cu antrenamentul
Supletea este limitata de urmatorii factori anatomo-fie performanta fara perturbări;
optimizarea angajamentului in antrenament, in absenta accidentarilor musculare sau tendinoase, angajamentul mental al sportivului in antrenament este usurat;
imbunatatirea fortei musculare prin marirea elasticitatii musculare [Connete in Fox si Mathews, 1984];
restabilirea mobilitatii articulare prin imbunatatirea circulatiei peri si intra – articulare [Frères, 1985];
ameliorarea circulatiei sangvine (arteriala si venoasa) si limfatica gratie unui automasaj al muschilor profunzi datorita contractiilor si intinderilor [Moreau, 1982];
amplificarea calitatii si cantitatii de schimburi nutritive din tesuturi [Frères, 1985];
decontractarea psihica a individului printr-o diminuare a activitatii electrice a muschiului (anti-stres) [Moreau, 1982].
Factori ce limiteaza performanta : modificari cu antrenamentul
Supletea este limitata de urmatorii factori anatomo-fiziologici in special cei mecanici:
-structura articulara;
-masa si forta musculara;
-tonusul muscular;
-capacitatea de intindere a muschilor;
-capacitatea de intindere a tendoanelor, ligamentelor, capsulelor articulare si a pielii;
-varsta si sexul;
-gradul de incalzire al aparatului locomotor pasiv si activ;
-incadrarea in timpul zilei.
Structura articulara
Cum a mai fost deja mentionat la inceputul capitolului, in definitie, amplitudinea articulara depinde de forma si de directia oaselor care formeaza articulatia cat si de suprafetele articulare. Stim ca acesti factori depind de datele anatomice individuale [genetic determinate, Farfel 1979, 32], asa se explica de altfel de ce supletea articulara poate varia de la un individ la altul. Supletea poate fi ameliorata printr-un antrenament intensiv, concomitent cu capacitarea de intindere dar in mai mica masura. Cum au demonstrat-o cercetarile efectuate asupra dansatoarelor de balet [Berquet 1979, 3225], ameliorarea supletii la nivelul articulatiilor antrenate (in special cea coxo-femurala) se face in functie de durata antrenamentului de dans. Putem conlcuziona ca sarcina de lucru provoaca modificari care produc specificitate asupra aticulatiilor antrenate.
Masa musculara
Masa musculara poate limita miscarea, daca ea este hipertrofiata, din motive pur mecanice. Este cazul halterofililor sau culturistilor, de exemplu („cu forta pura ei nu pot alerga”). Totodata limitarea flexibilitatii articulare cu diminuarea supletii este rara in activitatile sportive. Este exemplul gimnastului care dezvolta o masa musculara importanta paralel cu supletea articulo-musculara, demonstreaza ca supletea si forta pot face pereche.
Hallenbrandt, citat de Harre [1976, 171], a demonstrat ca capacitatea de intindere a musculaturii nu este cu nimic diminuata de hipertrofia musculara. O puternica hipertofie musculara, si in consecinta o forta musculara ridicata nu trebuie privita ca un factor limitativ ci din contra, ca o ameliorare a capacitatii de suplete. Supletea activa, care este preponderenta in sport, nu depinde doar de capacitatea de intindere a muschilor antagonisti, ci si de forta muschilor agonisti. Un echilibru pe maini, la bare paralele, un salt cu picioarele departate cu o mare amplitudine, un exercitiu la sol, nu pot fi executate decat printr-o mare capacitate de performanta a muschilor implicati. Forta, in acest caz, este un factor pentru amplitudinea miscarii.
Tonusul muscular
Capacitatea de intindere a muschilor depinde, pe de o parte, de rezistenta la intindere a structurii musculare si, pe de alta parte, de tonus, adica cu alte cuvinte de capacitatea de relaxare a muschilor.
Fusurile neuromusculare joaca un rol primordial in tonusul muscular. Ele contin printre altele, receptori sensibili la intinderi care sunt paraleli cu fibrele musculare. Regularitatea tonusului data de sistemul nervos central se efectueaza prin intermediul fusurilor neuromusculare. Aceasta regulatie a tonusului este in mod particular importanta in cazul mentinerii posturii de catre muschii dorsali si abdominali care intretin o tensiune musculara minimala (tonus de repaus) . In functie de nevoi, tonusul diminueaza (somn) sau este amplificat (exercitiu fizic).
Tonusul muscular si capacitatea de relaxare joaca un rol important in capacitatea de intindere musculara. Imbunatatirea tonusului sau o diminuare a capacitatii de relaxare musculara imbunatatesc rezistenta intrinseca la exercitiile de intindere de toate felurile si limiteaza supletea in executia unei miscari. In acest caz, capacitatea de performanta este afectata, in mod particular la disciplinele unde performanta depinde de o intindere musculara prealabila urmata de o puternica contractie concentrica, ca la proba de lansare a discului, de exemplu. Capacitatea de intindere individuala sau diminuarea optimala a tonusului muscular prin exercitii de suplete sau de masaje relaxatoare sunt o conditie indispensabila pentru dezvoltarea supletii la disciplinele sportive.
Fig.2 Structura muschiului striat (Manual biologie, cls.XI)
Fusurile neuromusculare nu au importanta doar in mentinerea posturii si a tonusului (prin activarea sau dezactivarea fibrelor musculare), ci pot proteja muschii de o intindere excesiva care ar putea pune in pericol integritatea fibrelor musculare (reflexul miotatic). Ele influenteaza astfel in mod indirect capacitatea de intindere a muschilor.
Sensibilitatea fusurilor neuromusculare la intindere (care implica sistemul buclei gamma) variaza in functie de diferiti factori, foarte importanti in antrenamentul supletei:
oboseala musculara, care apare dupa un efort de lunga durata (adesea cu simptomele de epuizare), creste pragul de sensibilitate a fusurilor neuromusculare. Cel mai mic exercitiu de alungire provoaca o inhibitie rapida a intinderii muschilor respectivi. Semnalele primite se traduc printr-o senzatie de durere si o tensiune reflexa de aparare. In consecinta, nu trebuie efectuate exercitii de intindere in caz de oboseala pronuntata;
dimineata, dupa trezire, pragul de sensibilitate a fusurilor neuromusculare este mai ridicat. Ele sunt deci mai putin sensibile. Pentru a evita aceasta problema, incalzirea trebuie sa fie mai lunga si mai intensa.
In conditii de precompetitie, pragul de sensibilitate a fusurilor neuromusculare este mult mai scazut (mai sensibil). Este totuna daca incalzirea este progresiva prin exercitii de alungiri musculare de intensitate crescanda sau prin mentinerea unei pozitii de intindere graduala. Fusurile neuromusculare s-au obisnuit intinderii graduale si reglajul se efectueaza in functie de o situatie noua.
Capacitatea de intindere musculara
Rezistenta muschiului la intindere nu este cauzata in principal de elementele contractile ale fibrelor musculare (rezistenta provine mai intai din cauza oboselii prin diminuarea aportului de ATP), ci mai degraba de componentele musculare formate din tesuturi conjunctive, printre care, de exemplu, tecile musculare si aponevrozele (endomisium si perimisium).
Ameliorarea elasticitatii musculare poate fi obtinuta prin diferite maniere, care de altminteri sunt valabile pentru aparatul tendinos si de asemenea pentru cel ligamentar si capsular: pe de o parte, pe termen lung, printr-o ameliorare a calitatilor mecanice ale muschilor, gratie modificarilor biochimice sau structurale ca raspuns la un antrenament de intinderi continue [Cotta 1978, 149] si, pe de alta parte, printr-o maniera pasagera, o incalzire specifica sportului practicat. In acest ultim caz, capacitatea de intindere a structurilor elastice este ameliorata proportional cu cresterea temperaturii corporale pana la nivelul optimal. Dimpotriva, vascozitatea musculara este scazuta din motivul „fluiditatii” sarcoplasmei. Trebuie retinut totodata ca vascozitatea nu reprezinta decat 1/10 din rezistenta totala a muschiului la intindere [Johns et Wright 1962, 824].
Capacitatea de intindere a tendoanelor, ligamentelor, capsulelor articulare si a pielii
Intr-o mare masura supletea este influentata de rezistenta tecilor musculare, a tendoanelor si a capsulelor articulare (tesut de legatura).
In vederea controlarii factorului timp in timpul efectuarii momentelor de intindere trebuie tinut seama de elasticitatea tesutului de legatura. Factorii limitativi ai miscarii sunt pe de o parte activitatea sistemelor reflexe, iar pe de alta parte elesticitatea tesutului. In timp ce tesutul de legatura al muschilor influenteaza elaticitatea acestora, in tesuturile moi, in schimb, acesta asigura taria si forta.
Fibrele de colagen din tesutul muscular sunt de o foarte mare importanta, un tendon compunandu-se din 90% fibre colagene, asezate astfel incat sa permita extensia muschiului. In timpul unei contractii musculare, un tendon este incarcat cu numai 25 – 30% fata de rezistenta lui maxima. Astfel, in cadrul aparatului de sustinere si miscare, tendoanele si ligamentele de la nivelul articulatiilor nu reprezinta partea cea mai slaba in cadrul incarcaturii mecanice. Rupturile au loc de obicei la nivelul insertiei oaselor, in regiunile centrale ale muschiului sau zonele de trecere dintre muschi si tendoane.
Se stie ca tesutul muscular, in cazul unei relaxari totale, poate fi intins de doua ori mai mult fata de lungimea initiala fara a fi lezat. Aceasta capacitate extraordinara de intindere nu exista in schimb la nivelul tendoanelor si tecii musculare si de ea trebuie tinut cont in timpul antrenamentului. In cazul colagenului este importanta viteza de incarcare, deoarece capacitatea de intindere si elasticitate se reduc o data cu cresterea vitezei. Deci, trebuie retinut faptul ca in cazul unei incarcaturi lente aceste capacitati cresc. Bineinteles, elasticitatea unui tendon scade, cu cat durata de intindere este mai mare; acesta se numeste fenomenul de atrofiere. In cazul unor incarcaturi repetate de aceeasi intindere sau mai ridicate, se atinge un prag mai inalt. In vederea influentarii tesutului de legatura, este necesara o intindere cu durata de 6 – 20 secunde, in timp ce muschiul prezinta o activitate gamma mai redusa.
Varsta si Sexul
Dupa Cotta [1978, 149] tendoanele , ligamentele si tecile musculare pierd progresiv celule, mucopolizaharide, apa si o parte din fibrele lor elastice odata cu timpul. Importanta numarului de celule : o performanta optima nu poare fi obtinuta decat daca celulele din tesuturile implicate regenereaza constant noi substante inainte de a le compensa pe cele care sunt distruse.
Importanta mucopolizaharidelor : complexul polizaharide-proteine care cimenteaza reteaua de fibre de colagen si de fascicule fibroase au o mare influenta asupra fixarii apei in tesuturi.
Impotanta pierderii apei: deshidratarea care apare odata cu varsta ( aproximativ 10-15%) si consolidarea crescanda a tesuturilor care compun tendoanele modifica calitatile mecanice ale tesuturilor si fac ca acestea sa piarda progresiv capacitatea de alungire odata cu varsta.
Musculatura, ca si cel mai mare sistem organic, este sistemul cel mai expus imbatranirii [Cotta 1978, 15]. Se poate observa deci o diminuare a capacitatii de intindere in ansamblul structurilor implicate in suplete. Un antrenament regulat poate, fara indoiala, sa franeze aceste fenomene fiziologice inevitabile, dar nu sa le impiedice total.
Elasticitatea este capacitatea de intindere a muschilor, tendoanelor si ligamentelor, adica capacitatea supletei, si sunt mai ridicate la femei decat la barbati. Astfel nu doar tinerele fete sunt avantajate in acest domeniu in raport cu baietii [Koinzer 1978, 146], ci si femeile adulte in raport cu barbatii adulti. Motivul provine din diferentele hormonale ce exista intre cele doua sexe: estrogenii, in mai mare cantitate la femei, produc o retinere a apei superioara [Ganon 1972, 413], un procent de tesut adipos mai ridicat si o masa musculara mai slaba decat barbatii. In sectiune transversala a bratului unei femei se poate observa ca partea musculara nu reprezinta decat 75,7% din cea a barbatului, astfel ca partea constituita de tesuturi adipoase este practic dubla decat la barbati [Fukunga 1976, 259]. La femei capacitatea de intindere este imbunatatita pe motivul mai micii densitati de tesuturi.
Gradul de incalzire al aparatului motor activ si pasiv
Incadrarea in timpul zilei
Mobilitatea este foarte sensibila la variatiile de temperatura externe si interne si deci si factorilor termici „mecanici” (incalzire , bai calde). Toate formele de incalzire produc o ameliorare a mobilitatii in raport cu absenta incalzirii.
Supletea, mai mult decat toate celelalte calitati motrice, este supusa variatiilor pe timpul zilei. Dimineata, ea este net mai mica decat la pranz sau seara, de exemplu.
Oboseala
Atunci cand muschii sunt solicitati prin eforturi anaerobe intense, cantitatile de acidoza devin foarte ridicate (cazul alergatorilor ce se antreneaza prin intervale rapide); daca subiectul nu elimina gratie unei recuperari active (mers lent) o cantitate suficienta de lactat, pe timpul recuperarii, pentru stabilirea unei osmolaritati normale, celulele musculare se umfla pe motivul absortiei apei. Urmeaza o ridigizare musculara si, in consecinta, o diminuare a supletei articulo-musculare [Martin et Borra 1983, 1211].
Diminuarea rezervelor de ATP in urma unui efort epuizant conduce in egala masura la deteriorarea supletei. Pe motivul diminuarii efectului decontractant al ATP-ului, fibrele de actina si miozina din sarcomere nu se mai pot elibera asa de repede ca in conditiile de repaus.
1.2. METODOLOGIA SI CONTINUTUL ANTRENAMENTULUI SPECIFIC
Tinand cont de factorii limtativi ai supletii, trebuie facuta o distinctie intre divesele metode si continuturi care permit ameliorarea flexibilitatii (Weineck 1983, 197). Metoda cea mai eficace pentru antrenamentul supletei este metoda prin repetare.
De asemenea daca tinem cont ca efectul unei intinderi maximale unice nu este suficient pentru a provoca o adaptare la antrenament, este recomandat de a fixa un numar de repetari al exercitiului de aproximativ 15 si de la 3 la 5
serii .
Fig.3 Exercitii de intindere a musculaturii posterioare
Continutul specific al metodelor de antrenament susceptibile de ameliorarea supletei este constituit din exercitii de intindere si de relaxare.
Exercitile de intindere sunt in primul rand miscari simple din gimnastica utilitara sau din gimnastica de baza care, dupa aplicarea lor, actioneaza asupra grupelor musculare determinate. Exercitiile de relaxare pot fi efectuate in timpul pauzelor sarcinilor de antrenament, scuturand muschii si decontractandu-i, pentru restabilirea unei stari de relaxare optimale. In practica sportiva, gasim diverse metode de intindere, diverse exercitii si tehnici. Le clasam in trei grupe esentiale:
1.Exercitii de intinderi active. Este vorba, aici, de exercitii de gimnastica, care, cu ajutorul miscarilor de elasticitate sau de balansare, imbunatatesc limitele supletei articulare. Ele se subdivizeaza in exercitii de intinderi dinamice active (balistice) ce constau in repetarea miscarilor de intindere. In cadrul exercitiilor de intinderi statice active muschii antagonisti, muschii de intins, se contracta in mod izometric in faza finala a pozitiei de intindere (mentinerea pozitiei finale). Pe timpul fixarii pozitiei finale a intinderii, putem efectua doua sau trei miscari de elasticitate apoi sa mentinem din nou pozitia. Dupa Dordel [1975, 44], intinderea statica activa are un efect limitat, pentru ca antagonistii muschilor flexori, intinsi prin tractiune, nu pot produce forta necesara modificarii lungimii care ar constitui stimulul de intindere pentru muschiul respectiv. Metoda dinamica activa, dimpotriva, produce stimuli de intindere net superiori, datorita fortei de inertie pe care o degaja si datorita marii intensitati a exercitiilor. Avantajul exercitiilor de intindere activa consta in principal asupra faptului ca grupele musculare includ contractiile active a antagonistilor lor si de asemenea intarirea acestora.. Aceasta metoda joaca un rol important in sporturile in care „ dynamic flexibility” este un factor limitativ. Totodata, ea prezinta si dezavantaje pe termen lung si antreneaza riscurile accidentarilor:
– Stimulii de intindere elastica (de tip balistic) conduc la o crestere moderata si putin durabila a capacitatii de intindere a muschilor, pentru ca este vorba mai mult de un efect pe termen scurt asupra componentelor elastice ale muschiului si mai putin de un efect pe termen lung asupra modificarii componentelor plastice ale muschiului .
– Datorita scurtei dar prea brustei influente a stimulilor de intindere, obsevam o punere in joc foarte importanta a activitatii reflexe a fusurilor neuromusculare(in acest tip de intindere, ea este pe putin de doua ori mai ridicata dacat prin metoda de „ stretching”) si o limitare a intinderii care antreneaza riscuri de accidentari care nu trebuiesc subestimate. Aceasta limitare in intindere poate fi descrisa astfel: cu cat muschiul este mai intins, fusurile neuromsculare sunt si ele intinse. Impulsurile nervoase sunt deci declansate (excitate) unde frecventa este proportionala cu gradul de intindere. Aceste excitari nervoase sunt dirijate prin caile senzitive aferente spre coarnele posterioare ale maduvei spinarii unde, prin intermediul unei sinapse, trec in celulele motrice ale coarnelor anterioare ale maduvei, apoi direct pe caile aferente motrice pana la fibrele musculare prin intermediul placii motorii. Cu cat motoneuronii din coarnele anterioare ale maduvei spinarii sunt mai numeros excitati in mod sincron, cu atat mai multe vor fi fibrele musculare care se vor contracta, opunand astfel o forta din ce in ce mai mare intinderii. Daca, datorita unei intinderi excesive, aceasta forta concentrica trebuia fi depasita, s-ar produce o ruptura a fibrelor musculare si aceasta este ceea ce numim „clacare”.
2.Exercitiile de intinderi pasive. Aplicarea fortelor exterioare joaca un rol principal in execitiile de intinderi pasive. Ele se efectueaza cu ajutorul unui partener fara ca antagonistii sa fie intariti. Exercitiile de intinderi pasive pot fi executata in mod dinamic, se imbunatateste si se diminueaza amplitudinea miscarii in mod ritmic. In acest caz al intindeii pasive statice, alungirea musculara trebuie mentinuta timp de cateva secunde(5-6 s). Utilizarea intinderilor pasive, atunci cand sunt bine utilizate, reprezinta o forma de exercitii foarte profitabila. Totodata, atunci cand nu sunt bine executate (prea brusc sau o intindere ce genereaza o prea mare tensiune), prezinta un risc de accidentare ce nu poate fi neglijat caci, inca o data, se pune problema punerii in joc a reflexului de reactiune la intindere. Dezavantajul antrenamentului mobilitatii prin exercitii de intindere pasiva rezida din faptul ca nu se produce acea intarire la nivelul musculaturii antagoniste, cum este cazul in metoda activa. Acest tip de antrenament este deci mai putin eficace pentru anumite discipline sportive.
3.Exercitiile de intinderi statice („stretching”). Stretchingul (in engleza „to stretch”= a intinde) consta in intinderea lenta a muschilor ( pana la o anumita pozitie a intinderii) si a-i mentine intinsi timp de 10-60 secunde. Invers metodelor si variantelor precedente, metoda stretching cauta sa evite declansaea mecanismului de reflex muscular al intinderii pe cat posibil, pentru a reduce astfel riscurile accidentarilor. Stretchingul permite de asemenea de a pune in profit ceea ce numim reflex de intindere inversat care-si are originea in tendoane si care poate fi descris: Fusurile tendinoase sunt receptori de tensiune care protejeaza muchiul contra tensiunilor prea ridicate pentru a evita rupturile Ele declanseaja totodata stimuli pe masura alungirii. Pragul de activare al lor este superior celui al fusurilor neuromusculare. Astfel, trebuie o alungire foarte importanta a unitatii functionale muschi-tendon pentru ca receptorii tendinosi sa fie excitati. Atunci cand alungirea musculara depaseste o valoare critica, receptorii tendinosi pun sfarsit brusc tensiunii create ( care pana atunci era sub controlul fusurilor neuromusculare),provocand astfel o relaxare a muschiului. Numim acest mec Reflexul de intindere inversat poate fi declansat prin doua maniere simple: Trebuie sa existe o contractie foarte pronuntata (maximala) sau mai bine ea poate fi produsa de o alungire importanta. Cele doua mecanisme sunt prezente, mai mult sau mai putin pronuntat in metoda de stretching. Ca si exercitiile de alungiri pasive si active, stretchingul prezinta de asemenea variante si posibilitati de combinare. Totodata singurele metode de alungire in care observam o mare reducere a declansarii reflexului de alungire vor fi rezumate in termenul de „stretching”.anism de protectie a muschiului contra rupturii „auto-inhibitie” sau „inhibitie autogena”.
Solveborn [1983, 116] claseaza sase din cele mai importante metode de stretching americane astfel:
Ballistic and Hold (miscari de resort si mentinere): dupa trei sau patru miscari de resort, mentinerea activa a segmentelor respective intr-o pozitie de intindere extrema timp de 6 secunde.
Passive Lift and Hold (intindere pasiva si mentinere):un partener de antrenament trebuie sa aduca segmentele intr-o pozitie extrema unde sunt mentinute 6 secunde astfel ca muschii sunt contractati izometric. Aceasta intindere pasiva, care se efectueaza in acelasi timp cu o fixare activa adaptata, trebuie sa dureze un minut pentru 6 secunde active.
Prolonged Stretch (intindere prelungita): In aceasta metoda intinderea trebuie sa fie exclusiv pasiva si executata cu ajutorul unui partener de antrenament. Amplitudinea miscarii este gradual imbunatatita, pana la maximumul sau, care, odata atins trebuie sa fi mentinut in acasta pozitie timp de un minut, la limita durerii.
Active PNF :miscarea trebuie sa fie mai intai executata cu cea mai mare amplitudine posibila de un travaliu muscular activ , timp de 6 secunde. Imediat trebuie efectuata o contractie izometrica maximala utilizand ca rezistenta grupul muscular opus (cu ajutorul unui partener daca este necesar); si in final incercarea imbunatatirii amplitudinii miscarii printr-un travaliu muscular activ, in care antagonistii sunt contractati contra unei rezistente, prin intervale de 6 secunde, timp de 1 minut per total.
Passive PNF: segmentele corporale sunt antrenate cu ajutorul unui partener, printr-o intindere pasiva extrema de 6 secunde. Ca si in metoda precedenta, antagonistii sunt imediat contractati izometric contra rezistentei partenerului. Intinderea pasiva si contractia antagonistilor alterneaza timp de 6 secunde pe o durata totala de 1 minut. Dupa literatura americana, tehnica de intindere „Passive PNF” trebuie sa aiba prioritate fata de tehnica „Active PNF”care nu trebuie folosita decat ocazional.
Relaxation Method (metoda de relaxare): cu ajutorul unui partener si consta in intinderea lenta si pasiva a muschilor sau a grupelor musculare, pana ce pozitia extrema este atinsa. Aceasta pozitie trebuie mentinuta timp de un minut in decursul caruia calitatile fizice de autocontrol ale relaxarii sunt antrenate. Chiar daca subiectul sesizeaza tensiunea musculara el trebuie sa incerce sa inhibe mecanismele reflexului de intindere. Metoda de relaxare musculara este un excelent mijloc de a asocia inhibtiile fizice si psihice.
1.3. PARTICULARITATI ALE PROCESELOR MORFOLOGICE SI ALE EFECTELOR NEUROFIZIOLOGICE
1.3.1. STUDIUL MODIFICĂRILOR MORFOLOGICE LA NIVELUL MUȘCHIULUI.
Pentru explicarea proceselor care au loc atunci când se întinde un mușchi se recurge la un model al mușchiului în care elementele plastice și elastico-vâscoase sunt puse in paralel și în serie (figura 1).
Tabelul 1. Principalele caracteristic ale unitatilor motorii (Axente, V.)
Când mușchiul este întins, se reduce suprapunerea filamentelor de actina și miozina. Întreruperea punților actino-miozinice reprezintă un proces care consuma energie. Printr-o întindere musculara mai mare, în afara de miofibrilele contractile, sunt alungite și cele reticulare, filamentele intermediare și cele conjunctivale. Prin creșterea rezistentei elementelor elastice, crește, de asemenea, și rezistenta globala la întindere. În acest caz, în interiorul sarcomerului, o importanța deosebita o capătă ticnina, reprezentând un element elastic care contribuie la centrarea filamentelor de miozina și care, chiar în cazul unei întinderi mai intense, permite menținerea unei suprapuneri fiziologice minime a actinei și miozinei [Billeter, Hoppler, 1994]. Suprapunerea actinei și a miozinei se reduce, diminuând deci tensiunea maxima dezvoltata de elementele contractile [Stoboi, 1984], care, la rândul ei, provoacă o limitare a amplitudinii mișcării. Semnificația biologica a acestei rigidități ( stiffness ) crescânde este aceea de a împiedica un exces nefiziologic de întindere care ar putea determina eliminarea totala a suprapunerii filamentelor [Wiemann, 1994]. Ullrich, Golfoher [1994, 337] pornesc de la principiul conform căruia forțele de rezistentă dezvoltate în cazul mișcărilor cu amplitudine maxima nu trebuie atribuite punților transversale actomiozinice active, ci tensiunilor pasive de tracțiune la nivelul materialului conjunctival.
Fig.3. Unitatea motorie (Axente, V.)
Materialul conjunctival (sarcolema, tendoane) poseda calități elastico-vâscoase, mai precis comportamentul sau depinde, în mare măsură, de viteza de întindere. Aceste calități sunt atribuite nu numai fibrelor de colagen, ci și punților actomiozinice [Huijing, 1994,b]. În cazul unei întinderi lente sau continue, țesutul conjunctiv se comportă diferit fața de o creștere rapida a tensiunii: se poate observa așa-numitul fenomen de creeping (dilatare). Fibrele de colagen in stare netensionată nu sunt orientate în linie cu direcția forței de tracțiune care acționează asupra lor. Prin creșterea tensiunii are loc o aliniere a fibrelor, drept care lungimea structurii crește (fenomenul de creeping ).
Structurile de colagen se adaptează la o întindere prelungita. Pe de o parte, se poate observa o reducere a tensiunii la o lungime constanta: adică, atunci când o structura de colagen este întinsa pana la o anumita lungime, se produce o slăbire a tensiuni.
Pe de altă parte, se poate observa o creștere a lungimii la o tensiune constantă: adică, in cazul unei întinderi fără variații de tensiune se produce o creștere a lungimii structurii întinse (figura 3) care nu revine la starea inițială decât foarte lent după întinderea respectivă [Ullrich, Golhofer, 1994]. În cazul în care sunt îtinse fibre izolate de colagen, se pot observa creșteri cu o lungime de ordinul 2-5% față de situația inițiala [Zernicke, Loitz, 1994]. Bazându-se pe un model animal, Taylor [1990] a reușit să demonstreze importanța constanței lungimii sau tensiunii ansamblului mușchi-tendoane in tehnicile dinamice sau statice de întindere utilizate in mod obișnuit.
Creșterea performanței în ciclul întindere-scurtare se produce printr-o potențare a mecanismelor elastice și neuronale. În cazul întinderilor cu amplitudine redusă și rapide, nivelul redus al rigidității ( stiffness ) contribuie considerabil la o evoluție mai bună a forței mușchiului. Taylor [1990] a reușit să demonstreze modificarea curbelor de histereză, adică modificarea raporturilor dintre lungime și tensiune, în funcție de viteza de întindere. Vitezele de întindere mai ridicate produc forțe mai ridicate în ansamblul mușchi-tendoane. La acest nivel, un rol important îl au și interacțiunile dintre tendoane și musculatura [Hujing, 1994 b; Noth,1985]. Dacă mușchiul este întins la un ordin de mărime cuprins între 0,1 – 0,2% fața de lungimea sa în repaus, in punțile transversale poate fi acumulată energie. Calitatea histerezei mușchiului depinde și de lungimea tendonului. Un tendon mai lung ameliorează gradul de excursie motorie a musculaturii.
Noth [1985, 274] citează o lucrare a lui Nichols si Houk [1976] : " în opinia cărora nici forța nici lungimea mușchiului nu reprezintă parametrii care trebuie determinați și controlați de organism, ci elasticitatea mușchiului este parametrul care trebuie reglat ".
În vreme ce modificările morfologice pe termen scurt nu pot fi interpretate în mod unitar, o serie de experimente pe animale furnizează un cadru foarte unitar în ceea ce privește modificările pe termen mediu. În cadrul unui experiment pe animale, s-a reușit să se observe o creștere a numărului de sarcomere din mușchi în direcție longitudinală imediat după un program de întindere prelungit cu o săptămâna, în timp ce creșterea în densitate s-a produs de-abia ulterior. Tabary și colaboratorii săi [1972] au reușit să stabilească o creștere reversibilă a numărului de sarcomere în funcție de gradul de întindere.
După opinia lui Wiliams și a lui Goldspink [1978], mușchiul încearca să mențină permanent o suprapunere optima între actină și miozină, astfel încat să fie garantată o tensiune optimă a acestuia. În consecință, lungimea sarcomerelor rămâne constantă, ajungând în toți mușchii animalelor homeoterme la circa 2,2µm [Penzlin, 1977].
Dacă și la om se produce sau nu o creștere a numărului de sarcomere, aceasta rămâne în continuare obiectul unor discuții controversate. La om, spre deosebire de modelele experimentale pe animale, nu sunt posibile experimente invazive cu calcularea finală a sarcomerelor. De aceea, în acest caz nu pot fi trase decât niște concluzii indirecte privind modificările interne, baza constituind-o observația externa.
În analizele sale Wiemann [1994] pleacă de la considerația că forța maximală a unui mușchi depinde de gradul optim de suprapunere a actinei și miozinei. Valoarea forței și unghiul optim pentru producerea forței maxime pot fi măsurate. Dacă, prin intermediul unui program de stretching, s-ar ajunge la producerea unei creșteri în lungime a mușchiului, s-ar modifica în mod negativ gradul de suprapunere dintre actina si miozina. " Conform acestei ipoteze, în graficul forța-lungime a mușchiului, după un program de întindere, forța maximă ar trebui atinsă printr-un unghi articular mai mare, adică printr-o lungime pe moment mai mare decât anterior " [Wiemann, 1994, 49]. În programul său de antrenament, cu o durata de zece săptămâni, Wiemann nu a reușit să observe niște modificări corespunzătoare in graficul forța-lungime, deducând de aici că mobilitatea mai bună nu poate fi explicată prin modificările morfologice, considerate in termeni de creștere a lungimii mușchiului.
Edman [1994, 108] atrage atenția asupra faptului că ar fi greu să se tragă niște concluzii privind comportamentul fiecărui sarcomer în parte din raportul lungime-tensiune a întregului mușchi, întrucât, chiar și în interiorul unei aceleași fibre musculare, sarcomerele se pot comporta în mod diferit. [Roy, Edgerton, 1994]. Edman vorbește despre o eterogenitate intrafibrilară care ar putea face ca, în interiorul unei fibre, diferențele de forța maxima dintre sarcomere să aibă aceeași valoare cu a acelora dintre diferitele fibre. De asemenea, lungimea optimă a respectivelor fibre musculare nu trebuie să coincidă neapărat cu lungimea optimă a mușchiului întreg [Huijing, 1994 a].
În ceea ce privește lucrările lui Wiemann, e necesar să se specifice faptul că esantionul său experimental a fost alcătuit din subiecți tineri, care nu prezentau limitări funcționale și care, între unitățile de antrenament, își desfășurau activitățile obișnuite din viata cotidiană. Probabil, efectele acestor activități au fost predominante față de cele ale întinderii.
" De presupus că numărul optim de sarcomere este reglat astfel încat să fie cel garantat pentru acea lungime a mușchiului cu care se dezvolta cea mai mare tensiune activă sau pasivă, în condiții obișnuite ale vieții cotidiene " [Goldspik, 1994, 220]. Goldspik [1994] pleacă de la ipoteza că nici la adulți numărul sarcomerelor nu este fix, dar că, în caz de necesitate, poate varia în câteva zile.
Gajdisik [1991] a abordat problema în mod diferit. În studiul său a introdus nu numai criteriul excursiei mișcării care poate fi atinsă pană la limita apariției modificărilor în EMG. Acesta consideră că ameliorările observate la nivelul mobilității si tracțiunii maxime, tolerate fără să se înregistreze modificări în EMG, corespund modificarilor de lungime a muschiului care pot fi observate in experimentele cu animale. Ullrich, Gollhofer [1994, 337] sunt siguri ca efectele pe termen lung ale unui program de stretching sunt, in primul rand, de tip structural si ca e mult mai plauzibil ca o crestere a excursiei miscarii sa fie explicata prin modificarea plasticitatii tesutului conjunctiv, decat prin mecanismele nervoase.
1.3.1. EFECTELE NEUROFIZIOLOGICE ASUPRA EXCITABILITATII NEURONALE
Discutiile actuale despre stretching se axeaza frecvent pe cele care se presupun a fi conditiile electrofiziologice cele mai favorabile din timpul acestuia. Totul poate fi sintetizat printr-un pasaj din Guissard, Duchateau, Hainaut [1988, 47]: " In prezent, se pare ca intinderea statica reprezinta o abordare mai potrivita decat cea dinamica repetata, deoarece ea evita reflexul de intindere al muschiului alungit ".
Interesul fata de reflexul de intindere dateaza de la inceputul secolului, o data cu lucrarile lui Sherrington [1904; Haase, 1976]. Lucrarile cu orientare electrofiziologica se ocupa, in principal, de activitatea electromiografica din timpul intinderii. Orice solicitare fizica sau psihica duce la o crestere a excitabilitatii rezervorului de motoneuroni chiar si la nivelul muschilor nesolicitati direct in efortul respectiv [Marx, Coquery, Paillard, 1967]. Interesul principal consta in modificarea pragului de declansare a reflexului Hoffmann (reflexul H) [Hoffmann, 1922. Jung, 1976] in functie de nivelul de activare a muschiului inainte sau in timpul intinderii. Reflexul H indica excitabilitatea fibrelor motorii printr-o stimulare electrica a fibrelor aferente, legate de fusurile neuromusculare [Hutton,1994, 45]. In acest caz, ceeea ce se observa nu este un reflex propriu-zis de intindere, ci unul simulat prin stimularea electrica a fibrelor aferente.
In urma realizarii unor experimente pe pisici sub anestezie, Hutton, Smith, Eldred [1974] au demonstrat ca pragul de declansare a reflexului, dupa o contractie musculara precedenta, creste, adica poate fi demonstrata existenta unei inhibitii postizometrice. In acelasi timp, s-a reusit sa se demonstreze ca excitabilitatea reflexului creste din nou ca urmare a intinderii. Iles [1986] a descoperit ca in timpul contractiei antagonistilor se produce o inhibitie reciproca intensa a contractilitatii musculare care trebuie alungita. El afirma insa: " Cu toate acestea, natura procesului inhibitor si controlul sau nu sunt deocamdata clarificate pe deplin " [lles, 1986, 213].
Cercetarile comparative privind efectele diferitelor tehnici de intindere asupra activitatii electromiografice la om nu au furnizat un cadru unitar. In mod special s-au inregistrat permanent diferente intre activitatea EMG si parametrii miscarii.
Moore, Hutton [1980] au studiat efectele diferitelor tehnici de intindere atat asupra ameliorarii mobilitatii bazinului, cat si asupra variatiilor EMG. Au fost confruntate efectele intinderii statice (SS)(, ale intinderii dupa o contractie musculara (CR) si ale unei combinatii intre inhibitia postizometrica si cea reciproca (intindere CR-AC). Esantionul studiat a fost alcatuit din practicanti de gimnastica ritmica cu o dezvoltare excelenta a mobilitatii articulare; diferentele dintre grupe nu au avut nici o importanta practica pentru sport.
In ceea ce priveste activitatea EMG, din observatiile facute au rezultat o serie de diferente interindividuale. E interesant , de asemenea, raportul dintre EMG, senzatiile de durere si eficacitatea tehnicilor de intindere. Durerea inregstrata la intindere si eficacitatea tehnicilor de stretching, perceputa subiectiv, au fost corelate intre ele, precum si cu activitatea EMG. Nu a existat insa nici un raport de corelatie intre ameliorarea obiectiva a mobilitatii articulare si acesti parametrii. Etnyre, Abraham [1986] au studiat pragul de declansare a reflexului H in intinderea statica si in tehnicile de facilitare proprioceptiva neuromusculara (PNF), pornind de la ipoteza ca, pe baza mai multor factori de incidenta, se produce o actiune suplimentara asupra excitabilitatii rezervorului de motoneuroni, fiind preferata deci combinarea ambelor tehnici (intindere CR-AC) pentru a exploata avantajele inhibitiei postizometrice si reciproce.
Condon, Hutton [1987] au studiat modificarile mobilitatii articulare si ale activitatii EMG in cazul muschiului solear, modificari intervenind cu ocazia intinderii statice sau a contractiei antagonistilor inaintea intinderii AC si chiar inaintea si in timpul intinderii HR-AC; acestia nu au inregistrat diferente in ceea ce priveste ameliorarea mobilitatii articulare. Desi au inregistrat activitati mai mari ale EMG in cazul intinderii AC si al celei HR-AC fata de celelalte doua tehnici, in ceea ce priveste amplitudinile reflexului H rezultatele observate au fost exact opuse. Aceasta constatare vine in favoarea eficacitatii inhibitiei reciproce.
Dupa opinia acestor autori, cresterea activitatii EMG poate fi provocata de afluxul altor stimulari nervoase asupra motoneuronilor α, care, la randul lor, reduc inhibitia. De asemenea, acesti autori nu au inregistrat nici un raport intre relatia musculara si amelirarea mobilitatii. Pe baza rezultatelor lor, Condon, Hutton [1978] au ajuns la concluzia ca, la subiectii adulti sanatosi, nu sunt necesare tehnicile de contractie musculara, intrucat rezistenta activa din cadrul intinderii este redusa, iar relaxarea musculara generata nu are sau are doar un efect scazut asupra ameliorarii mobilitatii articulare.
Ostering si colaboratorii sai [1987] au studiat activitatea EMG in cazul intinderii statice si postizometrice, ca si in cazul intinderii cu contractie a antagonistilor. In timp ce in cazul ambelor tehnici cu contractie, activitatea EMG a crescut pana la 155%, in cazul intinderii statice aceasta activitate s-a redus. In ceeea ce priveste ameliorarea mobilitatii articulare, constatarea a fost exact una opusa. In ciuda ameliorarii majore a excursiei miscarii produse de tehnicile de intindere cu contractie, autorii s-au pronuntat in favoarea utilizarii intinderii statice, deoarece, pe baza reducerii activitatii EMG, ea trebuie considerata ca fiind tehnica cea mai sigura.
La randul lor, Guisard, Duchateau, Hainaut [1988] au investigat excitabilitatea reflexului H cu ajutorul metodelor de intindere SS, CR si CR-AC, ajungand la concluzia ca posibilitatea de a provoca reflexul H este aproape complet reprimata in primele cinci secunde in cazul tehnicilor CR si CR-AC, fenomen care nu se produce insa in cazul intinderii statice. Efectul unei contractii maxime voluntare, care preceda intinderea, este, in timp, foarte limitat, disparand complet imediat dupa cinci secunde, drept care excitabilitatea reflexului, initial redusa, nu mai este reprimata in cazul unei intinderi mai lungi ca durata. Efectul reprimarii reflexului H este deja maxim in cazul contractiilor musculare maximale cu o durata de numai o secunda, din care cauza timpii de contractie mai lungi nu au un efect ulterior.
Pana in prezent, in literatura de specialitate existenta, a fost analizata posibilitatea de declansare electrica, in anumite conditii, a reflexului de intindere.
Studiile care au examinat in ce masura reflexul de intindere poate fi provocat concret prin aplicarea anumitor tehnici de stretching [Wiemann, 1991] nu sunt deocamdata satisfacatoare. In aceasta privinta, Jung [1984, 28] afirma ca reflexele nu reprezinta niste procese izolate, ci niste functii auxiliare ale motricitatii, care intervin in miscarea voluntara pentru a corecta si pentru a regla.
Lucrarile de neurofiziologie disponibile se caracterizeaza printr-un grad inalt de valabilitate interna. In schimb, trebuie evaluata critic validitatea externa si, in consecinta, posibilitatea de transfer a rezultatelor lor in practica sportiva. Astfel, Haase [1976, 125], intr-o comunicare privind raportul dintre descarcarile reflexe monosinaptice si potentiale de actiune presinaptice, afirma ca : " tehnicile de stimulare si de relevare sunt artificiale si nu au practic nici o semnificatie fiziologica ".
CAPITOLUL II : ORGANIZAREA STUDIULUI
2.1.SCOPUL, IPOTEZELE SI SARCINILE STUDIULUI
In lucrarea de fata am avut ca punct de plecare contextul oferit de literatura de specialitate, in care exercitiile de intindere progresiva nu sunt cunoscute deloc sau doar la modul general, de o maniera nesatisfacatoare. De aici apare si necesitatea monitorizarii si inregistrarii efectelor acestor exercitii cu certe valente profilactice dar si cu un puternic caracter reparator, avand in vedere ca o relatie crescuta amplitudine articulara / suplete musculara reprezinta o conditie fundamentala in sport, in sensul obtinerii beneficiilor pe care acest gen de exercitii il au asupra individului.
Principalul obiectiv al acestei lucrari il reprezinta deci, determinarea cantitativa a modificarilor (de ordin biomecanic si fiziologic) ce survin la nivelul segmentului antrenat antrenat. Pornind de la necesitatea realizarii scopului propus rezulta urmatoarele sarcini specifice :
studierea si analiza contextului exercitiilor de intindere;
aplicarea programului de intinderi in raport cu scopul propus;
interpretarea fidela a datelor experimentului efectuat.
Ipoteza principala a acestui experiment este determinata de structura sistemului de exercitii de intinderi progresive (repetarea duratei intinderii dupa o pauza echivalenta cu durata intinderii precedente si trecerea la nivelul imediat urmator – fapt ce permite o gradare judicioasa pe baza relatiei stimul/pauza) si de modul de aplicare al acestora (care se realizeaza prin intinderi pasive, permanent la limita durerii ) si consta in alungirea fiziologica a muschiului care se traduce prin amplitudine articulara si elasticitatea muschiului segmentului antrenat.
2.2.METODOLOGIA DE CERCETARE
Pentru realizarea acestei lucrari am facut uz de urmatoarele metode specifice de cercetare :
Analiza literaturii de specialitate;
metoda observatiei;
experimentul pedagogic;
metoda comparativa;
metode statistico – matematice de prelucrare si interpretare a datelor
2.2.1. Analiza literaturii de specialitate
La baza oricarei cercetari se afla o suma de cunostinte, asimilate in urma studierii unor lucrari de specialitate care dau cercetatorului o viziune specifica, de ansamblu, asupra obiectului cercetarii, si care reprezinta placa de baza a unei astfel de lucrari.
Pentru buna desfasurare a unui experiment este ideal sa se plece de la beneficierea unei baze de informatii cat mai completa (atat literatura mai veche cat si informatii dintre cele mai recente), si cat mai variate, fiind necesara o viziune integrala, de plecare. Literatura studiata este anexata la sfarsitul acestei lucrari la lista cu materiale bibliografice.
Avand in vedere necunoscuta asociata exercitiilor de intinderi progresive, materialele studiate au fost acelea care aveau ca obiect stretchingul si intinderile, si efectele acestor exercitii din punct de vedere morfologic, neuromuscular, biomecanic. Pe langa literatura de specialitate, am studiat materiale apartinand altor domenii, cum ar fi : pedagogia, psihologia, medicina sportiva, statistica.
2.2.2. Metoda observatiei
Metoda observatiei, desi pare o metoda simpla si usor de realizat, detine un rol deosebit de important in cunoasterea stiintifica.
Din punct de vedere definitoriu, „observatia, este o contemplare intentionata si metodica a unui obiect, fenomen sau eveniment, conditionata de prelucrarea prin ratiune a datelor obtinute”.
In observatie sunt angajate, atat procese senzoriale ale cunoasterii cat si cele intelectuale. Prin observatie se inregistreaza si se consemneaza cele vazute, asa cum ele se manifesta.
Practic observatia se aplica acelor date, fenomene sau fapte, ce pot fi cunoscute, descrise si sistematizate, in scopul stabilirii relatiilor, cat si al efectelor dintre ele.
Din punct de vedere al modului in care se aplica, observatia se poate realiza direct si experimental. Observatia directa este naturala, realizata in conditii obisnuite, fara ca cercetatorul sa intervina.
In cercetarea noastra, am folosit observatia experimentala, care are la baza provocarea de catre cercetator a observatiei si verificarea in urma acesteia, a reactiilor si comportamentului celor observati. Este observatia in care se stabileste o ipoteza, si care alaturi de inregistrarea cantitativa sau calitativa a rezultatelor, intereseaza conduita subiectilor sau a fenomenelor, cu care se completeaza datele cercetarii.
In cadrul cercetarii efectuate, am observat modul in care subiectii au inteles o cerinta fundamentala a intinderilor progresive (limita durerii) si cum raspund ei din punct de vedere cantitativ exercitiilor efectuate, pornind de la ipoteza ca in urma aplicarii programului de intinderi progresive trebuie se se observe „vizibil” o imbunatatire a amplitudinii miscarii in articulatia respectiva. De asemenea am observat modul in care acestia s-au racordat experimentului, constatand acomodari rapide cu specificul exercitiilor ca efect al unei scaderi a starii de tensiune generala a organismului care conform literaturii de specialitate contribuie la succesul acestui tip de exercitii.
Totodata, am observat caracteristicile antropometrice ale celor doua grupe de subiecti (inaltime, greutate), constatand o relativa omogenitate.
2.2.3. Experimentul pedagogic
Experimentul este o metoda a cunoasterii stiintifice ce pune in valoare aspectele cunoscute anterior in sfera domeniului educatie fizica si sport.
„Aceasta metoda consta in efectuarea de experiente pentru a controla sau valorifica valoarea unei idei experimentale”. Claude Bernard prezinta si defineste experimentul ca pe o observatie controlata.
In experiment, subiectul se gaseste intr-o stare activa care implica o actiune dirijata, orientata spre un scop precis in vederea verificarii unei ipoteze. Prin experiment se stabilesc anumite legi, ipoteze, aparate, instalatii ale caror folosire reclama corectari, adaugiri ale activitatii intr-un anumit domeniu in scopul imbunatatirii acestei cunoasteri.
Pentru atingerea scopului si verificarea ipotezei de lucru in perioada 19.05.2013 – 20.05.2013 am procedat la organizarea experimentului in randul copiilor de clasa a-VI-a D de la Scoala generala nr. 4i. In aceasta faza initiala am avut in vedere cooptarea unor subiecti utilizand tehnica de selectie intamplatoare. Fiecare membru al populatiei trebuie sa aibă sanse egale de a fi ales.
Partea propriu-zisa a experimentului am efectuat-o in perioada 26.05.2013 – 02.06.2013 avand ca subiecti de studiu 20 de elevi (10 baieti si 10 fete) constituind doua grupuri mixte independente (cinci baieti si cinci fete).
Acest experiment mi-a permis sa verific eficienta exercitilor de intinderi progresive in dezvoltarea amplitudinii si elasticitatii musculare exprimata prin indici obiectivi cat si metodele aplicate.
2.2.4. Metoda comparativa
In cercetarea de fata metoda comparativa s-a concretizat comparand doua metode diferite de lucru pentru dezvoltarea amplitudinii si a elasticitatii musculare.
Datele care au stat la baza compararii sunt reprezentate de indicatorii statistici ca rezultat al folosirii unor formule specifice acestui domeniu de activitate.
Mediile a doua siruri de date pot diferi semnificativ sau nesemnificativ. Pentru determinarea diferentei dintre medii am apelat la „Testul Student”. Rezultatele se pot folosit ca argumente considerabile in confirmarea ipotezelor acestei lucrari.
2.2.5. Metoda statistico-matematica
La baza unei lucrari de cercetare stiintifica in educatie fizica si sport trebuie apelat la o serie de mijloace matematice si statistice. Nici lucrarea de fata nu face rabat de la aceasta, deci pentru realizarea scopurilor propuse metoda mai sus mentionata are o pondere deosebita.
Metoda statistica este fundamentata teoretic de „statistica descriptiva”, aritmetica politica dupa cum afirma specialistii. Acestia considera ca satistica moderna presupune depasirea stadiului descriptiv al reprezentarii cantitative si duce la obtinerea concluziilor inductive prin interpretarea analitica a fenomenelor de masa, pe baza observatiilor empirice.
In urma testarilor pe care le-am efectuat in cadrul cercetarii noastre am folosit urmatorii indicatori statistico-matematici :
media aritmetica;
abaterea standard;
coeficientul de variabilitate;
corelatia liniara;
testul Student.
Media aritmetica
Media este un indicator care caracterizeaza o colectivitate din punctul de vedere al unei caracteristici cu niveluri individuale diferite. Ea sintetizeaza intr-o singura expresie cantitativa toate nivelurile individuale concrete ale caracteristicii si exprima ceea ce este esential si tipic in dezvoltarea caracteristicii pentru o anumita colectivitate.
Se calculeaza dupa formula : X = Σ X / n
Este vorba de suma variabilelor individuale care se imparte la numarul de cazuri. Media este o cantitate care aproximeaza un „nucleu” spre care si in jurul caruia graviteaza datele culese dintr-o masurare reala.
Abaterea standard
Aceasta reprezinta un numar care aproximeaza in ce masura rezultatele se imprastie in jurul valorii medii.
Abaterea standard este un indicator al dispersiei aflandu-se in stransa legatura din punct de vedere al valorii. Dispersia este egala cu patratul abaterii mediei patratice (abaterea standard). Sursele normale au dispersia in jurul mediei aritmetice.
In lucrarea noastra am calculat abaterea standard dupa formula :
Coeficientul de variabilitate
Este utilizata in scopul masurarii gradului de omogenitate a unei colectivitati si se obtine prin raportarea abaterii medii patratice la media aritmetica si este exprimata in procente.
In aceasta lucrare de cercetare am folosit urmatoarea fomula :
Cv = Sx100/ X
Specialistii apreciaza omogenitatea in felul urmator :
omogenitate buna = 0 – 10%
omogeniate medie = 10 – 20%
omogenitate slaba = peste 20%
Corelatia liniara
Reprezinta raportul legaturii de tip liniar (y=a*x+b) intre diferitele variabile ale aceleiasi populatii. Se poate aprecia astfel legatura dintre diferitele etape ale structurii de intinderi progresive in influentarea imbunatatirii calitati motrice mobilitate si evolutia acestei calitati. Gradul de legatura intre diferitele variabile se exprima prin coeficientul de corelatie „r” cu valori intre –1 si +1.
Am folosit formula urmatoare:
Specialistii apreciaza valorile lui „r” astfel :
peste 0.7 = o legatura liniara slaba intre doua siruri de date
intre 0.7 – 0.8 = legatura liniara medie
intre 0.8 – 0.9 = legatura liniara buna
intre 0.9 – 1.0 = legatura liniara foarte buna
Testul [anonimizat] acest test se poate constata daca mediile a doua siruri de date difera semnificativ sau nesemnificativ.
In cazul unei diferente semnificative se poate argumenta eficienta mijloacelor in dezvoltarea amplitudinii si elasticitati musculare. Testul student presupune calcularea parametrului „t” si se face aplicand formula urmatoare :
Acest parametru este cu atat mai mare cu cat abaterile standard sunt mai mici iar diferenta dintre medii este mai mare.
Interpretarea se face comparand valorile lui „t” calculat cu „t” tabelar (Tabla lui Fisher) astfel : atunci cand „t” calculat este mai mare decat decat „t” tabelar, diferenta dintre medii este intamplatoare.
Aparate folosite
Prezentarea goniometrului
In cadrul cercetarii de fata pentru masurarea amplitudinii m-am folosit de goniometru, care prin comparatie cu cele existente in literatura de specialitate este mai „complet” in sensul ca prin utilizarea lui se pot masura toate gradele de libertate din pozitia stand si inaltimea articulatiei respective.
Acest aparat are in componenta doua brate mobile prevazute, fiecare cu cate un cilindru culisabil ce se poate redimensiona in functie de lungimea segmentului.
Goniometrul respectiv are avantajul ca bratele mobile pot fi reglate in functie de lungimea segmentului masurat, pentru ca unghiul format de goniometru sa fie egal cu cel format de articulatia supusa masuratorii.
Fig.5. Goniometru
Raportorul este prevazut cu un indicator care masoara inaltimea articulatiei unde se face masuratoarea.
Partile componente ale goniometrului sunt :
o tija de lemn cu inaltimea de doi metri (3), gradata cu un centimetru (2) si un sant (9), care permite culisarea raportorului de jos in sus si invers;
un suport (platforma) de lemn (10);
un raportor (5) inscriptionat de la 0 la 180 º ;
raportorul este prevazut cu un sistem de prindere (7), care permite fixarea si culisarea raportorului pe tija de lemn;
raportorul este prevazut cu un indicator de inaltime (6), care masoara inaltimea articulatiei, la care se face masurarea;
doua brate mobile (4) la capatul carora se afla cate un cilindru culisabil (8);
axul (1) de care sunt prinse bratele mobile, raportorul, indicatorul de inaltime si sistemul de prindere si culisare al goniometrului.
Goniometrul este prezentat grafic in fotografiile urmatoare .
CAPITOLUL III : STUDIUL PRORIUZIS
3.1. STABILIREA SUBIECTILOR, ETAPELE SI CULEGEREA DE INFORMATII
Copiii ce urmeaza a fi prezentati sunt copii de clasa a IV a, cu varsta cuprinsa intre 10 si 11 ani, fara a desfasura activitati sportive in cadrul cluburilor sau asociatiilor sportive. Fiecare grupa este alcatuita din cinci fete si cinci baieti, in total 20 elevi.
Prin metoda observatiei am constatat ca aceste grupuri de copii sunt omogene in ceea ce priveste parametrii antropometrici greutate si inaltime.
Experimentul propriu-zis consta in urmatoarele:
gr. I – masurarea amplitudinii cu ajutorul goniometrului :
ziua 1 – inainte si dupa fandari, inainte, in timpul si dupa intinderile progresive
ziua 2 – dupa intinderi progresive (la 24 de ore).
gr.2 – masurarea amplitudinii cu ajutorul goniometrului :
ziua 1 – inainte si dupa fandari;
ziua 2 – inainte, in timpul si dupa intinderile progresive;
ziua 3 – dupa intinderi progresive (la 24 de ore).
Pentru realizarea experimentului am lucrat cu fiecare elev in parte, integral (de la inceputul si pana la sfarsitul programului de lucru).
Programul de intinderi progresive consta in trei serii de cate 10 intinderi (tensionari) ale musculaturii vizate (muschiul cvadriceps femural) urmate de pauze egale cu durata timpului precedent de intindere. Fandarile (30) sunt introduse pe langa programul de intinderi progresive in scopul modificarii starii de antrenament si ca exercitii de incalzire pentru verificarea ipotezei conform careia efectul intinderilor progresive nu depinde de starea de antrenament a subiectului. PRIMA SERIE
6’’ tensionare – 6’’ pauza ; 6’’ tensionare – 6’’ pauza
7’’ tensionare – 7’’ pauza ; 7’’ tensionare – 7’’ pauza
8’’ tensionare – 8’’ pauza ; 8’’ tensionare – 8’’ pauza
9’’ tensionare – 9’’ pauza ; 9’’ tensionare – 9’’ pauza
10’’tensionare – 10’’ pauza ; 10’’ tensionare /
45’’ pauza
A DOUA SERIE
11’’ tensionare – 11’’ pauza ; 11’’ tensionare – 11’’ pauza
12’’ tensionare – 12’’ pauza ; 12’’ tensionare – 12’’ pauza
13’’ tensionare – 13’’ pauza ; 13’’ tensionare – 13’’ pauza
14’’ tensionare – 14’’ pauza ; 14’’ tensionare – 14’’ pauza
15’’ tensionare – 14’’ pauza ; 15’’ tensionare /
90’’ pauza
A TREIA SERIE
16’’ tensionare – 16’’ pauza ; 16’’ tensionare – 16’’ pauza
17’’ tensionare – 17’’ pauza ; 17’’ tensionare – 17’’ pauza
18’’ tensionare – 18’’ pauza ; 18’’ tensionare – 18’’ pauza
19’’ tensionare – 19’’ pauza ; 19’’ tensionare – 19’’ pauza
20’’ tensionare – 20’’ pauza ; 20’’ tensionare
Pentru masurarea amplitudinii m-am folosit de goniometru. Am masurat amplitudinea articulatiei genunchiului drept, pozitionand copiii in culcat ventral pe o suprafata plana reprezentata de o masa, suficienta ca dimensiuni pentru desfasurarea optima a masuratorilor.
Pentru a culege informatii „fidele” am considerat ca cele doua brate al goniometrului trebuiesc suprapuse paralel planurilor osoase, femurul respectiv tibia si fibula, pe care le-am fixat cu ajutorul unor chingi cu scai. Am avut in vedere ca centrul raportorului ca parte componenta a goniometrului sa corespunda centrului articulatiei genunchiului.
Fig.6. Masurarea amplitudinii cu goniometru
Fig.7. Instrumente de masurarea amplitudinii de miscare (Sbenghe, T.)
3.2. .PRELUCRAREA SI INTERPRETAREA DATELOR
In tabelul 1 ( grupa 1) sunt inregistrate datele initiale, masurate la nivelul articulatiei genuchiului drept a subiectilor si exprimate in grade.
(Tabelul .1)
In tabelul .2 (grupa 2) sunt prezentate aceleasi date referitoare la amplitudine.
(Tabelul .2)
In tabelul .3 si .4 am transformat unghiurile in valori dupa formula urmatoare : v = 180 – vi , unde vi reprezinta valoarea initala.
In tabelele 5 si .6 am procedat la „normalizarea” datelor raportand totul la valoarea de unghi initiala si inmultind cu 100, pentru usurarea compararii, pe grup, a semnificatiilor diferentelor (testul t).
Formula este : n = v * 100/vi , unde vi= valoarea initiala
In aceleasi tabele am calculat si media aritmetica, abaterea standard si coeficientul de variabilitate.
(Tabelul .5) – media a., ab. st., coef. corel. pe date normalizate (v.diagrama 3)
Raportul legaturii dintre variabilele aceleiasi populatii comparand datele normalizate ale celor doua grupe.
Grupa 1 si grupa 2
r1 (inainte de intinderi progresive / dupa intinderi progresive)
r2 (dupa intinderi progresive / la 24 h. dupa intinderi progresive)
r3 (inainte de intinderi progresive / la 24 h. dupa intinderi progresive)
Astfel, avem :
Pentru grupa 1. Pentru grupa 2.
r1 = 0.10 r1 = 0.56
r2 = 0.76 r2 = 0.83
r3 = 0.05 r3 = 0.35
Testul Student (t) l-am utilizat pentru a evidentia diferentele semnificative sau nesemnificative dintre doua medii de siruri de date astfel : – in cadrul fiecarei grupe (grupa 1 si grupa 2); – intre cele doua grupe.
In cadrul fiecarei grupe am folosit sirurile de date ale urmatoarelor momente ale experimentului :
(inainte de intinderi progresive / dupa intinderi progresive)
(dupa intinderi progresive / la 24 h. dupa intinderi progresive)
(inainte de intinderi progresive / la 24 h. dupa intinderi progresive)
(Tabelul 7)
(Tabelul .9)
Iata si valorile indicelui „t” intre aceleasi momente ale celor doua grupe :
In ceea ce priveste rezultatele mediilor aritmetice ale celor doua grupuri se observa o imbunatatire considerabila a amplitudinii articulare a subiectilor. Aceasta scade in tabelul si graficul datelor normalizate de la 100% la 60% (cu aproximatie)
in cazul ambelor grupuri (lucru care demonstreaza o
crestere considerabila a amplitudinii in articulatia respectiva) dupa care inregistreaza o usoara crestere pana in jurul valorii de 70% (ceea ce se traduce printr-o scadere „normala” a amplitudinii dupa 24 de ore de la efectuarea intinderilor progresive ).
In graficele mediilor grupurilor (diagramele 5 respectiv 6 ) si graficul celor doua medii (diagramele 11 si 12) nu se observa nici o diferenta, corespunzatoare momentelor de efectuare a intinderilor progresive imediat dupa fandari si la 24 de ore.
Aceste rezultate duc la confirmarea ipotezelor ce stateau la baza acestei cercetari conform carora in urma aplicarii structurii de intinderi progresive se obtin modificari importante de amplitudine care se mentin la un nivel ridicat un timp relativ indelungat.
Celalalta ipoteza care se confirma este ca efectele aplicarii structurii de intinderi progresive sunt relativ independente de starea de antrenament a subiectului lucru confirmat de faptul ca valorile celor doua serii de date corespunzatoare celor doua grupe sunt relativ egale.
Abaterea standard, care inregistreaza platouri cu oscilatii intre valorile de 6.4 si 12.1 pentru prima grupa si 8.2 respectiv 11.5 pentru cea de-a doua grupa, reprezinta media abaterilor fiecarei variabile de la media aritmetica sau omogenitatea grupului.
Prin metoda graficelor (diagramele 7 si 8) am scos in evidenta omogenitatea grupurilor in ceea ce priveste evolutia subiectilor de-a lungul programului de intinderi progresive. Diferentele relativ mari intre momentele structurii de exercitii pot fi justificate prin factorii anatomo – fiziologici si in special cei mecanici ce influenteaza supletea enumerati in capitolul de fundamentare stiintifica.
Din valorile parametrului „r”rezulta ca rezultatele obtinute pot fi corelate astfel :
o corelatie slaba intre momentele inainte de i.p. / dupa i.p.;
o corelatie ridicata (semnificativa) intre momentele dupa i.p. / la 24 h;
o corelatie nesemnificativa intre momentele inainte ip / la 24 h.
Corelatia slaba (0.10-grupa 1 si 0.56-grupa 2) intre momentul de dinainte de i.p. si dupa i.p. arata diferentele semnificative dintre momentele respective determinate de folosirea structurii de exercitii de intineri progresive care asigura un continut de crestere semnificativa a amplitudinii si supletii musculare.
Corelatia semnificativa (0.76-grupa 1 si 0.83-grupa 2) intre momentul dupa i.p. si la 24 h. dupa i.p. demonstreza ca efectele intinderilor progresive se pierd mai greu in timp.
Coeficientul de corelatie scade pentru momentele inainte de i.p. si dupa i.p. la 24 h. la foarte aproape de 0 (0.05-grupa 1 si 0.35-grupa 2). (v. diagrama 13)
In urma calculului coeficientului de variabilitate se constata ca omogenitatea scade o data cu cresterea amplitudinii (de la o omogenitate buna 9.5%(grupa 1) si 9.8%(grupa 2) inregistrata inainte de i.p.) la o omogenitate mai slaba 11.9(grupa 1) si 16.8(grupa 2) dupa intinderi progresive, pana la 16.8(grupa 1) si 17.5(grupa 2) la 24 h dupa i.p. Din diagramele 9 si 10 rezulta ca, coeficientul de variabilitate creste neregulat pentru prima grupa (de forma unei prime cresteri in prima parte dupa care in partea a doua se stabileste pe un platou oscilant ca in final (la 24 h dupa i.p.) sa creasca din nou) iar pentru a doua grupa se observa o crestere continua (oscilanta).
Testul student, indicele „t” arata in ce masura mediile a doua siruri de date difera semnificativ. Acesta se apreciaza comparand indicele calculat cu cel tabelar astfel : daca ‚t’ calculat este mai mare decat ‚t’ tabelar rezulta ca diferenta dintre cele doua serii de date este semnificativa, si invers.
Conform datelor din tabelul .7 valorile indicilor „t” demonstreaza, o diferenta semnificativa intre momentele inainte de i.p. si dupa i.p. (9.4-grupa 1 si 7.4-grupa 2), in schimb intre momentele dupa i.p. si dupa 24h. de la i.p. valorile indicelui „t” calculat sunt negative, corespunzatoare scaderii amplitudinii (tabelul .8). Conform asteptarilor diferentele intre momentele inainte de i.p. si dupa 24h. de la i.p. sunt ceva mai mici decat momentele inainte de i.p./dupa i.p. ceea ce se justifica prin scaderea mai sus mentionata (tabelul..9).
Calcularea testului „t” pentru seriile de date dintre cele doua grupe pe acelasi moment demonstreza ca diferentele sunt nesemnificative (tabelul 10).
Pentru toate testele „t” am luat in consideratie un t – tabelar corespunzator de 32.
CONCLUZII
Intinderile progresive prin prisma rezultatelor acestei lucrari se dovedesc a fi un mijloc eficient in dezvlotarea calitatii motrice mobilitate, influentand relatia amplitudine articulara / suplete musculara intr-un mod pozitiv in sensul imbunatatirii acesteia.
Cercetarea aceasta a avut ca scop descifrarea cantitativa a modificarilor ce survin prin programele de intinderi progresive pe termen scurt, plecand de la ipoteza ca atata timp cat intr-o perioada scurta de timp cresterile sunt spectaculoase, curba cresterii amplitudinii intr-un grafic va inregistra la inceput (2-3 saptamani) o imbunatatire accentuata dupa care ritmul de crestere se va incetini (4-5 saptamani) urmand ca in perioada urmatoare sa se stabileasca pe o platforma cu foarte mici oscilatii, cu conditia continuitatii antrenamentului.
Probabil, in viitorul apropiat aceasta tema va fi abordata detaliat printr-o lucrare de doctorat, datorita necesitatii de completare a informatiilor referitoare la acest domeniu, intrucat beneficiile pe care le induc intinderile progresive nu sunt deloc de neglijat.
Intinderile progresive efectuate, care au stat la baza acestei lucrari au pus in evidenta cresteri remarcabile ale mobilitatii articulare.
Acestea, in opinia noastra sunt de preferat exercitiilor de stretching intrucat sunt exercitii „dulci” prin „limitra durerii” care constituie cheia succesului acestui tip de intinderi, evitand reflexele miotatic si antimiotatic. De asemenea prin gradarea accesibila din „secunda in secunda” permite conform literaturii de specialitate o adaptare a intregii structuri musculare la intindere si in special a tesuturilor conjunctive.
In stadiul incipient al lucrarii s-a avut in vedere o latura mai completa a cercetarii (prin folosirea unui miotonometru pentru masurarea tonusului muscular si a unui electromiograf pentru masurarea activitatii neuromusculare de la nivelul muschiului) si doar lipsa aparaturii a limitat, oarecum, complementaritatea acestei cercetari.
Ca si celelalte mijloace de imbunatatire a mobilitatii, intinderile progresive trebuie utilizate in conformitate cu factorii ce influeteaza aceasta calitate motrica, (temperatura, sexul, etc.) dar in special cu factorul varsta, stiut fiind faptul ca mobilitate se castiga pana la varsta adolescentei, dupa aceasta varsta se lucreaza pentru mentinerea nivelului dobandit.
Dupa cum s-a constatat din experimentul cercetarii efectele intinderilor progresive nu depinde de starea de antrenament a subiectilor ceea ce inseamna ca aceste exercitii se pot executa pe tot parcursul anului calendaristic, la toate etapele de pregatire, atat ca mijloc de ameliorare a mobilitatii cat si ca mijloc de odihna activa si de recuperare.
In urma cercetarilor efectuate exercitiile de intinderi progresive se confirma in a constitui o metoda cu puternic caracter reparator, dar si cu certe valente profilactice.
Bibliografie
1. Alexandrescu, C., Igiena educatiei fizice si sportului, Ed. Sport- Turism, Bucuresti, 1977.
2. Avramescu T, Rusu L., Ciupeanu – Călugaru D., 2005, Anatomia omului, Ed. Universitaria, Craiova,ISBN 973-742-129-9;
3. Baciu C., Anatomia functionala si biomecanica aparatului locomotor. Editura Sport-Turism
4. Baciu C., Principii generale de anatomie functionala si biomecanica. Cult. Fizica si Sport Bucuresti 1985.
5. Baciu C., Reabilitarea deficientelor motorii. Viata medicala 1974.
6. Cataniciu, V., Carligerlu V., Teofilovici A., Alimentatia in sport, Ed. Stadion, Bucuresti, 1971.
7. Dănoiu, M. – Fiziologie, Ed. Universitaria, Craiova, 2001
8. Dragan, I. – Medicina sportiva, 2002, Ed. Medicala
9. Docu-Alexerad, D.. si altii, Notiuni de biomecanica a coloanei vertegrale, Ed,A.Saguna, 2009.
10. G. Cârstea, Educatie fizica – teoria si bazele metodicii, Ed. AN, Bucuresti, 1997.
11. G. Carstea, Teoria și metodica educației fizice și sportului, Ed. AN-DA, București, 2000.
12. Gh. Cârstea, Teoria și metodica educației fizice și sportului, Ed. Univers, București, 1993.
13. Gusti, A. – Fiziologie, Ed. Universitaria, Craiova, 2003
14. Hăulică, I. – Fiziologie umană, Ed. Medicală, București, 1999
15. Rinderu ET., Alimentatia sportivului – interelatii teoretice si practice, Ed.Universitatii din Craiova, 1999.
16. Rinderu E.T., Rusu L., Energogene nutritionale, Revista profesorilor de Educatie Fizica Dolj- nr.1, 2001.
17. Rinderu E.T., Rusu L, Relatii intre profilul psihic si alimentatia atletului, A XI – a Conferinta Nationala de Medicina Sportiva Bucuresti, 29-31, 2001
18. Rinderu E.T., Cataneanu S, Influenta alimentatiei asupra psihicului atletului. Metode de evaluare psihica si antrenament mental; Simpozion International Consiliul Stiintei Sportului , Bucuresti, 1997
19. Rinderu E.T., Cataneanu S, Shaoo M, Rolul alimentatiei si medicatiei sustinatoare de efort in imbunatatirea performantei; Simpozion International, Universitatea din Pitesti, 1997
20. Rinderu E.T., Rusu L., Ilinca I., Aportul lichidian adecvat – rol in imbunatatirea performantei intr-o echipa feminina de volei;
21. L.Rusu, E. Roșulescu-Kinetoterapia în recuperarea afecțiunilor ortopedo-traumatice, Editura Universitaria, Craiova, 2007
22. L.Rusu-Intervenția kinetică în afecțiunile sistemului neuromioartrokinetic, Editura Universitaria, Craiova, 2007
23. Lillegard, W.A. – Handbook of sports medicine, 1993.
24. Renato Manno, Les bases de l’entraînement sportiv > Editura Ministerul Tineretului si Sportului, Centrul de cercetare pentru probleme de sport,1996, Bucuresti.
25. Rinderu E. T, Rusu L., Roșulescu E., 2003, Anatomia omului – bazele anatomice ale mișcării, vol I, Editura Universitaria Craiova, ISBN 973-8043-318-7, p. 293
26. 33. Rinderu ET, Ilinca I., 2005, Kinetoterapia in activitati sportive – volum I –
Bazele medicale ale efortului, Ed. Universitaria, Craiova, ;
27. S. Cătăneanu – “Educația fizică în învățământul primar”, Ed. Sitech, Craiova, 2000.
28. S. Cătăneanu – Metodica predării educației fizice și sportive în învățământul preuniversitar Craiova, 1998.
29. S. Cătăneanu, N. Cojocaru, S. Cernăianu, Educație fizică și antrenament sportiv, Ed. Sitech, 2001.
30. S.Cătăneanu, N. Cojocaru, S. Cernăianu, Elemente de teoria și metodica educației fizice și antrenamentului sportiv, Ed. Sitech, 2000.
31. Serbescu C., Kinetoprofilaxie primara – Biologia conditiei fizice, Ed. Universitatii din Oradea, 2000.
32. Sub coordonare Avramescu (Rinderu) ET, 2005, Kinetoterapia in activitati sportive – volum II – Investigatia medico-sportiva; Aplicatii ale teoriei in practica, Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
33. Sub coordonare ET Avramescu ; autor Ilona Ilinca et al, Kinetoterapia in activitati sportive, Ed. Universitaria, 2007
34. Sbenghe, T. – Kinetoterapie profilactica, terapeutica si de recuperare, 1987.
35. STRETCHING – Bazele stiintifice si principalele cercetari privind metodele de aplicare ale acestuia. Refacerea dupa efort si competitie > Editura Ministerul Tineretului si Sportului, Buletin informativ, nr. 561-562 iunie-iulie 2002, Bucuresti.
36. STRETCHING – Antrenament pentru dezvoltarea mobilitatii si de intindere > dupa Sven A. Sölveborn, Editura Ministerul Tineretului si Sportului, Buletin informativ, nr 451-452, 2002, Bucuresti.
37.Vladimir M. Zatsiorsky – Kinematics of Human Motion. Editura Human Kinetics (1998).
38. Weineck, J., Biologie du Sport, vol. II, SDP, Bucure]ti, 1995.
Bibliografie
1. Alexandrescu, C., Igiena educatiei fizice si sportului, Ed. Sport- Turism, Bucuresti, 1977.
2. Avramescu T, Rusu L., Ciupeanu – Călugaru D., 2005, Anatomia omului, Ed. Universitaria, Craiova,ISBN 973-742-129-9;
3. Baciu C., Anatomia functionala si biomecanica aparatului locomotor. Editura Sport-Turism
4. Baciu C., Principii generale de anatomie functionala si biomecanica. Cult. Fizica si Sport Bucuresti 1985.
5. Baciu C., Reabilitarea deficientelor motorii. Viata medicala 1974.
6. Cataniciu, V., Carligerlu V., Teofilovici A., Alimentatia in sport, Ed. Stadion, Bucuresti, 1971.
7. Dănoiu, M. – Fiziologie, Ed. Universitaria, Craiova, 2001
8. Dragan, I. – Medicina sportiva, 2002, Ed. Medicala
9. Docu-Alexerad, D.. si altii, Notiuni de biomecanica a coloanei vertegrale, Ed,A.Saguna, 2009.
10. G. Cârstea, Educatie fizica – teoria si bazele metodicii, Ed. AN, Bucuresti, 1997.
11. G. Carstea, Teoria și metodica educației fizice și sportului, Ed. AN-DA, București, 2000.
12. Gh. Cârstea, Teoria și metodica educației fizice și sportului, Ed. Univers, București, 1993.
13. Gusti, A. – Fiziologie, Ed. Universitaria, Craiova, 2003
14. Hăulică, I. – Fiziologie umană, Ed. Medicală, București, 1999
15. Rinderu ET., Alimentatia sportivului – interelatii teoretice si practice, Ed.Universitatii din Craiova, 1999.
16. Rinderu E.T., Rusu L., Energogene nutritionale, Revista profesorilor de Educatie Fizica Dolj- nr.1, 2001.
17. Rinderu E.T., Rusu L, Relatii intre profilul psihic si alimentatia atletului, A XI – a Conferinta Nationala de Medicina Sportiva Bucuresti, 29-31, 2001
18. Rinderu E.T., Cataneanu S, Influenta alimentatiei asupra psihicului atletului. Metode de evaluare psihica si antrenament mental; Simpozion International Consiliul Stiintei Sportului , Bucuresti, 1997
19. Rinderu E.T., Cataneanu S, Shaoo M, Rolul alimentatiei si medicatiei sustinatoare de efort in imbunatatirea performantei; Simpozion International, Universitatea din Pitesti, 1997
20. Rinderu E.T., Rusu L., Ilinca I., Aportul lichidian adecvat – rol in imbunatatirea performantei intr-o echipa feminina de volei;
21. L.Rusu, E. Roșulescu-Kinetoterapia în recuperarea afecțiunilor ortopedo-traumatice, Editura Universitaria, Craiova, 2007
22. L.Rusu-Intervenția kinetică în afecțiunile sistemului neuromioartrokinetic, Editura Universitaria, Craiova, 2007
23. Lillegard, W.A. – Handbook of sports medicine, 1993.
24. Renato Manno, Les bases de l’entraînement sportiv > Editura Ministerul Tineretului si Sportului, Centrul de cercetare pentru probleme de sport,1996, Bucuresti.
25. Rinderu E. T, Rusu L., Roșulescu E., 2003, Anatomia omului – bazele anatomice ale mișcării, vol I, Editura Universitaria Craiova, ISBN 973-8043-318-7, p. 293
26. 33. Rinderu ET, Ilinca I., 2005, Kinetoterapia in activitati sportive – volum I –
Bazele medicale ale efortului, Ed. Universitaria, Craiova, ;
27. S. Cătăneanu – “Educația fizică în învățământul primar”, Ed. Sitech, Craiova, 2000.
28. S. Cătăneanu – Metodica predării educației fizice și sportive în învățământul preuniversitar Craiova, 1998.
29. S. Cătăneanu, N. Cojocaru, S. Cernăianu, Educație fizică și antrenament sportiv, Ed. Sitech, 2001.
30. S.Cătăneanu, N. Cojocaru, S. Cernăianu, Elemente de teoria și metodica educației fizice și antrenamentului sportiv, Ed. Sitech, 2000.
31. Serbescu C., Kinetoprofilaxie primara – Biologia conditiei fizice, Ed. Universitatii din Oradea, 2000.
32. Sub coordonare Avramescu (Rinderu) ET, 2005, Kinetoterapia in activitati sportive – volum II – Investigatia medico-sportiva; Aplicatii ale teoriei in practica, Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
33. Sub coordonare ET Avramescu ; autor Ilona Ilinca et al, Kinetoterapia in activitati sportive, Ed. Universitaria, 2007
34. Sbenghe, T. – Kinetoterapie profilactica, terapeutica si de recuperare, 1987.
35. STRETCHING – Bazele stiintifice si principalele cercetari privind metodele de aplicare ale acestuia. Refacerea dupa efort si competitie > Editura Ministerul Tineretului si Sportului, Buletin informativ, nr. 561-562 iunie-iulie 2002, Bucuresti.
36. STRETCHING – Antrenament pentru dezvoltarea mobilitatii si de intindere > dupa Sven A. Sölveborn, Editura Ministerul Tineretului si Sportului, Buletin informativ, nr 451-452, 2002, Bucuresti.
37.Vladimir M. Zatsiorsky – Kinematics of Human Motion. Editura Human Kinetics (1998).
38. Weineck, J., Biologie du Sport, vol. II, SDP, Bucure]ti, 1995.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectele Neurofiziologice Asupra Excitabilitatii Neuronale (ID: 156566)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.