Efectele Migratiei Asupra Copilului

ARGUMENT

Migrația românilor, ținută sub un control strict în timpul regimului comunist, a cunoscut o expansiune deosebită în anii `90, atât ca volum al fluxurilor migratorii, cât și prin diversificarea acestora din punct de vedere al destinațiilor, motivelor și structurii de status socio‐economic a populației de migrați. Fenomenul migrației a urmat o tendință ascendentă și a implicat toate păturile societății, devenind totodată unul dintre fluxurile migratorii importante la nivel european. În ultimii ani, migrația externă s‐a impus pregnant drept unul dintre fenomenele definitorii pentru societatea românească.

Deși este un subiect amplu mediatizat, situația copiilor cu părinți plecați în străinătate la muncă a fost puțin studiată. În acest moment nu se cunoaște nici numărul acestora și nici consecințele negative sau pozitive generate de plecarea părinților la muncă în străinătate. Există unele date statistice oficiale (din păcate insuficiente), precum și câteva studii ale unor organizații non‐guvernamentale; aceste studii sesizează unele dintre problemele apărute și sunt un bun punct de start.

Situațiile individuale ale copiilor cu părinți migrați sunt extrem de diverse și cu greu pot fi categorizate. Cu siguranță un factor important pentru efectele migrației părinților asupra copiilor rămași acasă este reprezentat de durata de când copiii au rămas acasă fără unul sau ambii părinți. Analiza acestor durate relevă un pattern specific migrației pentru muncă din România: în cele mai multe cazuri, bărbații/tații au plecat primii, iar ulterior au plecat și femeile/mamele. [49]

Oricare ar fi numărul membrilor unei familii, interacțiunea membrilor rămâne un aspect important ce definește și deosebește acest tip de grup față de altele existente. Așadar, familia este un grup bine legat în care membrii săi sunt uniți prin afecțiune reciprocă, printr-o unitate socială, culturală ale familiei și chiar economică și prin grija purtată pentru copii.

După entuziasmul inițial al exodului, au început să-și arate colții și „efectele adverse": copii lăsați în voia nimănui, dificultăți de readaptare, probleme cu familia, divorțuri. Copilul lipsit de posibilitatea de a se mai bucura de atenția și dragostea părinților este afectat nociv în creșterea, dezvoltarea și formarea sa. S-a constatat că, cu cât absența părintelui/părinților se prelungește, cu atât efectele asupra copiilor vor fi mai profunde. Lacunele de care copilul a avut parte în compartimentul afectiv se vor regăsi, mai târziu, în comportamentul copilului devenit adult.

În concluzie, aș putea motiva alegerea acestei teme prin faptul că nimic nu este mai important pentru un copil decât prezența și dragostea părinților manifestată necondiționat, viața alături de toți ai casei, lucruri ce pot depăși orice greutăți și chiar probleme de ordin financiar. Tocmai pentru acei copii ai căror părinți au plecat în alte țări la muncă pentru a-și rezolva probleme financiare, consider că societatea prin instituțiile și specialiștii abilitați, și chiar prin orice membru al comunității în care trăiesc aceștia, trebuie să identifice soluții care să–i sprijine în depășirea momentelor dificile care le pot afecta dezvoltarea.

INTRODUCERE

Concepută ca formă de comunitate umană, familia este, poate, cea mai trainică dintre ele. Fiind caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică și având o mare stabilitate ca structură socială, ea ocupă un loc aparte în raport cu toate celelalte forme de comunitate. Familia este considerată o formă complexă de relații biologice, sociale, spirituale și materiale între oameni care sunt legați prin căsătorie, sânge sau adopțiune. Fiind un fenomen social, familia își schimbă dinamica odată cu societatea și se modifică în raport de aceasta. Marea diversitate de tipuri de familii care s-au succedat de-a lungul timpului sau care coexistă în societățile contemporane impune găsirea unor trăsături caracteristice comune. Acest lucru s-a realizat prin două categorii de perspective : una sociologică și alta juridică. [28]

Sociologia definește familia ,,ca un grup social constituit pe baza relațiilor de căsătorie, consangvinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune. Din această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relațiile directe, informale, nemediate. Calitatea de grup primar nu semnifică absența normelor și reglementărilor, dimpotrivă, familia este unul din grupurile primare cu cea mai mare încărcătură normativă”. [3]

Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-a instituit un set de drepturi și obligații, reglementat prin norme legale. Aceste norme se referă la modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternității, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii, etc. Concluzionând, se poate spune că familia este un grup formal, reglementat prin legi și alte acte normative. Cele două perspective, sociologică și juridică, se completează reciproc ; în unele situații, perspectiva sociologică poate conduce la modificarea perspectivei juridice și, implicit, la schimbarea reglementărilor legale privind familia. [20]

Pregătirea pentru exercitarea rolurilor familiale se face pe baza unor norme și modele sociale difuze. Nu toate familiile au aceeași capacitate de socializare a rolurilor. În unele familii, învățarea rolurilor familiale nu se face în mod adecvat, se realizează doar parțial sau se face contrar așteptărilor de rol. În a doua jumătate a secolului XX, socializarea rolurilor familiale a început să fie sprijinită și prin intermediul unor instituții care oferă asistență familiei (consilieriat familial, asistență socială specializată, publicații de specialitate).

Componenta cea mai importantă a mediului familial este dimensiunea afectivă. Ea este capitală pentru viața de familie, este componenta de căpătâi. Poate tocmai din același motiv este și dimensiunea care poate fi cea mai vulnerabilă, cea mai afectată. Evenimentele de război, de refugiu, de exil, de separare forțată, de segregare și migrație pot influența într-un mod foarte serios și nociv viața de familie și viața fiecărui membru al unei familii afectate de astfel de cauze.

Instabilitatea socio-economică din România și tranziția interminabilă au determinat pe mulți dintre români să plece la muncă în străinătate pentru a-și putea întreține familia. Desigur, câștigurile obținute sunt importante atât pentru familie cât și pentru economia românească, însă această migrație spre vest are și aspecte mai puțin dorite. Acestea ar fi în primul destrămarea familială și „abandonul” copiilor la bunici sau la alte rude, cu consecințe psihologice grave în timp pentru aceștia.

Din momentul nașterii, copilul observă că există două persoane în jurul lui cu roluri diferite. Împreună, părinții îndeplinesc toate funcțiile familiale. Funcția instrumentală este legată cel mai mult de tată, iar cea afectivă de mamă. În aceste condiții apare identificarea băiatului cu tatăl, iar a fetei cu mama, necesară constituirii identității de sine a copilului. Această identitate este afectată când nu există ambele figuri parentale în preajma copilului. Copii învață să accepte limitele și disciplina pe care părinții o impun. Plecarea unuia dintre părinți sau a ambilor, conduce la un sentiment de abandon sau la anxietatea de separare.

Familia reprezintă principala sursă de sprijin pentru copii atunci când se confruntă cu o problemă, mai ales dacă aceasta este legată de școală. O pondere semnificativă dintre copiii care au părinți migrați declară însă că nu apelează la nimeni când vine vorba de vreo problemă legată de școală. Mai mult, statisticile arată ca în unele cazuri plecarea unuia dintre părinți determină deteriorarea relației copilului cu părintele rămas acasă, fie că este vorba de mamă sau de tată. [25]

I. FENOMENUL MIGRAȚIEI ȘI IMPACTUL ASUPRA FAMILIEI

I.1. Migrația în context european

Migrația a existat de la începuturile omenirii. Fenomenul nu a încetat în timp, însă a înregistrat schimbări și a căpătat noi forme. Procesele migratorii se desfășoară simultan și sunt în creștere în multe țări ale lumii. Unul din rezultatele pe termen lung ale acestei evoluții ar putea fi apariția societăților multiculturale, tinzând spre noi concepte ale cetățeniei sau statutului național. Cele mai multe dintre țările dezvoltate au devenit societăți diversificate, multietnice, iar cele care nu au ajuns încă la acest nivel s-au orientat decisiv în această direcție.

Pentru cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, libera circulație a lucrătorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute în cadrul comunitar. Dacă reglementările inițiale (Regulamentul nr. 1612/1968 privind libera circulație a lucrătorilor și Directiva nr. 360/1968 privind dreptul de rezidență al lucrătorilor și membrilor de familie ai acestora) se refereau doar la cei care desfășurau o activitate economică, Actul Unic European a extins dreptul de rezidență la toți cetățenii statelor membre, independent de desfășurarea unei activități economice.

În prezent, prevederile Tratatului asupra Comunității Economice Europene stipulează dreptul oricărui cetățean al Uniunii Europene de a circula și a stabili reședința în mod liber, pe teritoriul statelor membre, cu respectarea condițiilor stabilite în Tratatul de la Roma.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, țările europene au experimentat patru perioade principale de migrație. Migrația forței de muncă și reconstrucția Europei a avut loc în perioada 1950-1970, când imediat după Al Doilea Război Mondial, etnicii naționali și alte persoane care se deplasaseră au început să se întoarcă în țările de origine, generând fluxuri migratorii de masă în Europa. În același timp, însă, reconstrucția Europei postbelice necesita o mare cantitate de forță de muncă. Ca urmare, autoritățile statelor interesate, firme sau agenții private au început să recruteze lucrători străini. Aceste ample mișcări migraționiste în cadrul Europei și dinspre țările în curs de dezvoltare au contribuit la dezvoltarea și creșterile succesive economice înregistrate în Europa. Competiția cu modelul politic socialist din Europa Centrală și de Est a stimulat dezvoltarea de politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării dar și la ameliorarea și modernizarea sistemelor de securitate socială și, astfel, la evoluția către statele bunăstării generale din Europa de Vest. [48]

Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunității Economice Europene, se fundamenta pe anumite principii printre care asigurarea liberei circulații a persoanelor între cele șase state fondatoare. Ca urmare, în anii ’60 s-a înregistrat o creștere importantă a migrației în teritoriul Comunității, datorată în mare parte numărului important de lucrători italieni care se deplasau spre celelalte cinci state membre. Dar, chiar și după realizarea în 1968 a cadrului legal și instituțional pentru asigurarea acestei libertăți, fluxurile migratorii dinspre țările terțe au rămas cantitativ superioare migrației forței de muncă intracomunitară, conform studiului realizat de Garson și Loizillon.

Conform statisticilor OCDE, de la începutul anilor ’60 până la începutul anilor ’70, mai mult de 30 milioane de lucrători străini au intrat în Comunitatea Economică Europeană, incluzând lucrătorii temporari și pe cei cu intrări multiple. Până la începutul anilor ’80, numărul străinilor rezidenți în Europa de Vest s-a triplat față de anii ’50, ajungând la 15 milioane. În 2000, peste 20 milioane de lucrători străini locuiau în spațiul economic european, reprezentând 5,4% din totalul populației, cu mici variații între timp. [46]

Cea de a doua perioadă a migrației a fost marcată de crizele economice, datorate creșterii prețului petrolului din 1973 și 1979. În anii următori, schimbările din economia mondială, revoluția economică și noile modele de organizprincipale de migrație. Migrația forței de muncă și reconstrucția Europei a avut loc în perioada 1950-1970, când imediat după Al Doilea Război Mondial, etnicii naționali și alte persoane care se deplasaseră au început să se întoarcă în țările de origine, generând fluxuri migratorii de masă în Europa. În același timp, însă, reconstrucția Europei postbelice necesita o mare cantitate de forță de muncă. Ca urmare, autoritățile statelor interesate, firme sau agenții private au început să recruteze lucrători străini. Aceste ample mișcări migraționiste în cadrul Europei și dinspre țările în curs de dezvoltare au contribuit la dezvoltarea și creșterile succesive economice înregistrate în Europa. Competiția cu modelul politic socialist din Europa Centrală și de Est a stimulat dezvoltarea de politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării dar și la ameliorarea și modernizarea sistemelor de securitate socială și, astfel, la evoluția către statele bunăstării generale din Europa de Vest. [48]

Cea de a doua perioadă a migrației a fost marcată de crizele economice, datorate creșterii prețului petrolului din 1973 și 1979. În anii următori, schimbările din economia mondială, revoluția economică și noile modele de organizare a afacerilor au modificat natura muncii, erodând modelele de ocupare tradiționale. Ca urmare, migrația forței de muncă s-a modificat. Unele state europene au redus sau au încercat să reducă migrația. Șomajul în creștere și escaladarea tensiunilor sociale au determinat guvernele să elimine politicile active de recrutare din străinătate. Au crescut costurile recrutării din străinătate pentru angajatori, au fost limitate categoriile de lucrători străini ce puteau fi angajați și s-au stabilit cote anuale pentru forța de muncă din străinătate. De asemenea guvernele au aplicat politici pentru încurajarea lucrătorilor migranți să se întoarcă în țările de origine.

În realitate, regresul economic din țările gazdă nu a condus la întoarcerea masivă a imigranților în țările de origine. Conform estimărilor Națiunilor Unite, doar 10% dintre lucrătorii migranți s-au întors în țările de origine în următorii doi ani după criza petrolului din 1973 combinată cu criza civică din 1974 – 1975.

A treia perioadă a migrației, care a început la sfârșitul anilor 1980, este caracterizată de diversificarea statelor gazdă și a celor de origine. Țări de migrație tradiționale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia și Portugalia, se transformă treptat în țări de imigrație. Migranții nu mai provin în majoritate din fostele colonii, ci dintr-un grup de țări mult mai diversificat.

După anul 1990, în cea de a patra perioadă, migrația externă devine un fenomen social care capătă amploare. Migrația în această perioadă a îmbrăcat multiple forme: începând ca migrație de reunificare a familiei, apoi ca migrație etnică (a romilor care au cerut azil în diverse țări ale Europei sau a maghiarilor care migrează în Ungaria), sau migrația de afaceri (inclusiv micul trafic de frontieră) și dezvoltându-se prin creșterea mobilității internaționale a studenților, accentuarea brain-drain-ului (în special, al celor din domeniul IT) și terminând cu migrația pentru muncă. Studii recente, cum ar fi cele ale Organizației Mondiale pentru Migrație (OMM, 2003), arată că după 1990, 12% din totalul populației României a călătorit în străinătate pentru turism, 4% pentru muncă și 1% pentru studii, precum și faptul că migrația permanentă nu depășește procentul de 3–5%.

Barometrul de Opinie Publică estimează că, la nivelul anului 2003 (octombrie), între 12–17% din totalul gospodăriilor din România au avut cel puțin un membru plecat în străinătate, 31% din totalul populației a călătorit în străinătate, iar dintre aceștia, 5% au făcut-o cu scopul de a muncii. Astfel că, la nivelul anului 2003 (august), aproximativ 1,7 milioane de persoane (însumând aproximativ 10% din totalul populației active a României) au muncit în străinătate.

Cauzele și consecințele migrației interne sau internaționale continuă să rămână strict condiționate de problema dezvoltării pieței forței de muncă. Migrația circulatorie pentru muncă este una dintre strategiile adoptate de tineri. Fenomenul migrației circulatorii, în special al migrației temporare pentru muncă, poate fi cuantificat și relevat de procentul mare al celor care declară că au prietenii plecați temporar în străinătate (58% din total eșantion). Migrația definitivă se face, de cele mai multe ori, adoptând strategii informale sau chiar ilegale. Așadar, dimensiunile reale ale acestui fenomen scapă celor mai multe studii. Între cei care sunt angajați nu există diferențe semnificative între grupul celor care au fost în străinătate și grupul celor care nu au fost, din punctul de vedere al afirmației că, la locul de muncă, tinerii sunt mai dezavantajați, sau că sunt bariere în realizarea lor profesională. [36]

I.2. Definirea vieții de familie în context transnațional

Termenul, de „ familie ” a apărut prima dată la Roma, provine din latinescul „ famulus ” care se traduce servitor și desemna ansamblul sclavilor și al servitorilor ce trăiau sub același acoperiș. Prin extensie de sens, familia a ajuns sa cuprindă agnați ( rudele de linie paternă) și cognați ( pe linie maternă ) și să devină sinonim cu gens ( toate rudele de sânge- comunitate formată din aceste rude).

În aceasta concepție întâlnim termenul de „ familie ” până în perioada Renașterii, în secolul al XIV-lea. Dacă acceptăm ca definiție minimală a familiei cea propusa de Levi Strauss- „ unitate mai mult sau mai puțin durabilă și socialmente aprobată a unui bărbat cu o femeie și a copiilor lor ” – trebuie să acceptam că această unitate socială implică o instituție larg răspândită, exprimată în diverse forme concrete. Multe concepte au dispărut, altele le-au luat locul, dar familia a rămas ca o componentă a devenirii umanității.

Familia extinsă, bazată pe un larg sistem de înrudire nu a rezistat în societățile puternic industrializate. În mediul urban, competiția profesională, forța statului a condus la abandonarea unor trăsături considerate minore și conservatoare, ca de exemplu, intrarea femeii în contextul economiei de piață, ieșirea parțială din cadrul domestic bazat pe repartiția sexuală a obligațiilor, a atras alienarea feminină și o puternică mișcare în redistribuirea rolurilor domestice.

Evoluțiile sociale au probat precaritatea armoniei dintre familii și societate. Aceasta fiind înțeleasă ca un refugiu pentru indivizii aflați într-o lume indiferentă și ostilă. Astăzi, familia tinde să se reducă la un cuplu prin care un bărbat și o femeie încearcă să-și construiască propria istorie, propriile valori. Legăturile de rudenie cedează locul legăturilor afective.

Familia a reprezentat un obiectiv central de reflecție asupra politicilor sociale. De aproximativ un secol, focalizează interesul mai multor discipline științifice, juridice (dreptul familiei), economice ( studiul bugetelor de familie, studii de piață privind preferințele de consum a familiei), demografice ( nupțialitatea, fertilitatea, divorțialitatea), psihologia ( psihologia familiei ), psihiatria ( cu accent pe familia ca mediu terapizant de maladii psihice).

Definirea familiei înregistrează o mare varietate de conținut, mergând de la înțelesuri vagi atribuite de simțul comun până la definiții mai exacte date de juriști.

Murdock definea familia ca fiind un grup social caracterizat prin rezidență comună, componentă economică, reproducere. Ea include adulți de ambele sexe dintre care cel puțin doi au relații intime recunoscute social și au unul sau mai mulți copii procreați sau adoptați pe care ii cresc. Levy-Strauss – familia este un grup social ce își are originea in căsătorie, constând din soț, soție și copii sau alte rude, grup unit prin dragoste și obligații, morale, juridice, economice, religioase, sociale, incluzându-le și pe cele sexuale. [18]

Marry Ann Laman și Riedman Agnes – pornesc de la analiza unei definiții care este în circulație în SUA – familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, sânge, adopție care:

constituie un singur cămin;

interacționează și comunică unul cu celălalt în conformitate cu respectivele lor roluri sociale;

creează și mențin o cultură comună.

Altfel spus, familia reprezintă orice relație exprimată sexual sau relație copil-părinte în care oamenii sunt de obicei, în legături de rudenie (căsătorie, adopție):

locuiesc împreună pe baza unui angajament;

formează o unitate economica și au grijă de cei tineri;

își găsesc identitatea ca fiind membrii importanți ai grupului.

Cei doi autori afirmă ca familia este un cămin, noi extindem definiția sub aspectul locuirii comune pentru a include cuplurile care fac naveta și în cazul părinților non-custodiali care nu locuiesc cu copii lor, dar au relații cu ei. [21]

Membrii unei familii nu sunt absolut necesar legați prin căsătorie, sânge sau adopție. Nu toate rolurile menționate trebuie sa fie incluse (familie reprezintă și cuplul fără copii, familia monoparentală). Sociologia nu mai consideră că o familie trebuie să aibă un tată aducător de venit și o mamă casnică; exista familii cu roluri inverse.

Referitor la comunitatea intrafamilială: o comunitate familiala semnificativa nu este neapărat încorsetată de roluri sociale prescrise. Membrii familiei se consideră părinți esențiali; familia poate fi văzută ca grup primar ideal; aici oamenii comunică liber ca ființe umane integrate. Este preferabil sa vorbim de definirea familiei (și nu definiția familiei) prin discutarea mai largă a caracteristicilor și funcțiilor sale. Nici una dintre funcții nu este integrală și prezentă în aceeași formă în culturi diferite. Oamenii au caracteristici comune în unele privințe; ele fac posibilă și necesară viața în grupuri restrânse; nașterea copiilor determină și o îndelungată dependență față de părinți. Diviziunea muncii bazată pe sexe face ca femeile să fie angajate în nașterea și îngrijirea copiilor, iar bărbații în protecția lor.

Pornind de la constatarea că în absența altor caracteristici bio-psihice care nu se găsesc la primate, oamenii nu ar fi putut institui forme stabile de familie, Gaugh enumeră ca esențiale:

limbajul articulat: anumite transmiteri și alte tipuri de semnale;

autocontrolul;

abilitatea de a planifica în colectiv și de a învăța noi forme de comportament: relațiile permanente între femei și bărbați nu erau posibile fără intervenția altor factori diferiți de cei sexuali.

Nevoia de a reglementa relațiile sexuale dintre membrii unui grup în vederea reducerii competiției în interiorul comunității a dus la două tipuri de reglementări: în familie – tabuul incestului, iar pentru a reduce conflictele între grupuri s-a ajuns la căsătoria înafara grupului.

În același context explicativ se înscrie și legitimația formulată de Malinowscki: funcția mariajului și a familiei este de a identifica bărbatul responsabil de protecția femeii și copiilor și plasarea acestora în societate. Prin tatăl biologic/social se asigură poziția copilului în sistemul de rudenie. Levy-Strauss prin teoria cooperării și a schimbului insistă asupra faptului că mariajul în afara familiei/tribului este cel mai eficient mijloc de a crea alianța. Explicațiile de mai evidențiază beneficiile pentru indivizi în descoperirea familiei. Orientarea funcționalistă poate fi interogată și dintr-un punct de vedere epistemologic mai larg: îngrijirea copiilor, reglarea relațiilor sexuale, cooperarea și schimbul sunt probleme care puteau fi soluționate și prin alte aranjamente. Familia probabil, a apărut prin încercări derulate pe o lungă perioadă ca strategie instituțională optimă ( în termeni de costuri – beneficii).

I.3. Migrația românilor în străinătate

Emigrația românească de după cel de-al Doilea Război Mondial s-a produs în ritmuri diferite. Mai întâi a existat un val puternic imediat după război, urmat de o perioadă mai lentă de emigrație între anii ’50 și ’90, cu o oarecare creștere la începutul anilor ’80, după care a urmat acest val al emigrației de după 1990, care avea să schimbe radical natura migrației românești.

Cei sosiți imediat după război, în majoritatea lor covârșitoare anticomuniști sau membrii ai partidelor istorice au constituit cu multă ușurință, în ciuda disensiunilor personale, având exercițiul democratic dobândit, asociații și organizații foarte active. În contextul socio-politic al țărilor în care se exilaseră, acest lucru a apărut firesc deoarece noilor veniți, cu toate că li se dădea șansa să lucreze, nu li se ofereau prea multe facilități sociale ce le-ar fi ușurat integrarea, ci erau lăsați în voia sorții și a economiei de piață, așteptându-se din partea lor o asimilare treptată mai mult sau mai puțin completă. În S.U.A. o mulțime de organizații românești erau deja create de ardelenii emigranți către sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX.

Perioada anilor ’50 -’89, a fost dominată de două aspecte esențiale pentru evoluția comunităților românești. În primul rând, a ajuns în Occident un număr foarte mare de refugiați sau azilanți politici (în special în anii ’70 – ’80) ce nu aveau nimic în comun cu cei deja stabiliți în afară. Pe de altă parte, chiar atunci când aceștia au plecat din motive politice sau pentru simplul fapt că doreau o viață mai bună pentru ei și copiii lor, ei nu au fost întâmpinați cu brațele deschise de comunitatea românească în ansamblul ei, așa cum s-ar fi așteptat. Numărul imigranților români ilegali îl depășește cu foarte mult pe cei ale căror plecări au fost făcute cu acte. Dorința multor români de a pleca, și în al doilea deceniu postcomunist a rămas constantă, dintre aceștia cei mai mulți erau tineri.

În România înainte de 1989 existau două mecanisme de migrare: migrarea permanentă, care avea drept principalele motivații pe cele politice și pe cele etnice și migrarea temporară pentru a studia sau lucra în străinătate care se baza numai pe acorduri interguvernamentale ale României cu alte țări. După 1989, principalele motivații ale migrării s-au transformat din cele etnice și politice în motive de ordin economic. O consecință este faptul că migrația temporară a crescut în cifre absolute cât și ca pondere în totalul migrațiilor. Accentul se pune pe mecanisme care se regăsesc la nivel european și anume cele prin care persoane din România migrează către țările Uniunii Europene. ia românească de după 1990 a schimbat prin număr, vârsta și pregătirea profesională în mod semnificativ demografic comunitățile românești.

Privind datele statistice și studiile efectuate, privind fluxul emigraționist după anul 1990, care vizează emigrarea românilor în ultimele două decenii, putem constatata că numărul emigranților în anii 1980 a fost aproape egal cu cel înregistrat în ultimele decenii: 288.000 de persoane între anii 1980 -1989 și 305.000 de persoane între anii 1990 – 1999.

Repartizarea pe ani a acestui flux migrator este simetrică în cele două decenii cu maximum în anul 1990, fapt explicabil prin eliminarea bruscă a tuturor restricțiilor interne pentru deplasarea peste frontiere. De la rata emigrației de 4,2% în 1990 s-a revenit treptat la rata de 0,6% în 1999 nivelul cel mai scăzut în ultimele două decenii.

Persoanele care emigrează în străinătate pentru un loc de muncă, fac parte din comunitățile cu o mare rată la migrație. În zonele de unde unii au plecat, sigur mai pleacă și vor mai pleca și alții. Deoarece migranții care au avut și se văd semnele succesului încă, stârnesc interes și celor din țară. În acest mod se formează rețele de migrație, când migranții anteriori se adresează membrilor familiei, prietenilor, cunoscuților și le fac oferta de a munci în străinătate, ei sprijinindu-i în procesul de emigrare. [46]

I.4. Migrația – factor destabilizator al familiei

După anul 1990, în România, ca în majoritatea țărilor europene, tranziția către o societate democratică, la o economie de piață a dus la un colaps manifestat la nivel de individ prin scăderea calității vieții.

Numărul locurilor de muncă, a scăzut salariul existent de câteva ori mai mic decât media Uniunii Europene, existența ascendentă a șomajului, mai ales în rândul femeilor, nesiguranța zilei de mâine, existența oportunităților economice în țările de sosire, situația pieței de muncă, prezența rețelelor migratorii și modificările regimului român al frontierelor constituie factori care determină populația la găsirea unei soluții eficiente.

Plecarea unuia sau ambilor părinți este în strânsă relație cu găsirea și ocuparea unui loc de muncă pe piața forței de muncă externe, cu restabilirea echilibrului financiar și material din mediul familial, cu creșterea nivelului de trai, manifestându-se ca un fenomen social. Efectele sunt resimțite atât de familia în care au loc schimbări de structură, dinamică și funcționalitate, cât și de copil care se confruntă cu o varietate de probleme. [34]

Cercetările recente făcute asupra familiei contemporane, arată schimbări majore în structura dinamică și funcționalitatea acesteia. Astfel, apariția și creșterea șomajului, extinderea sărăciei, scăderea generală a nivelului de trai sunt doar câteva cauze care au declanșat un proces al cărui efect este și disfuncționalitatea familiei actuale.

Pornind de la aceste situații reale putem enumera o serie de manifestări ale disfuncționalității familiei:

conflictul conjugal;

violența fizică și verbală în familie;

neglijarea sau abandonul familiei;

divorțul emoțional, infidelitatea unuia dintre parteneri sau a amândoura;

apariția unor deficiențe de comunicare între părinți sau între părinți și copii;

dificultăți în exercitarea dreptului parental.

Transformările ce au marcat familia, au fost rezultatul acțiunii mai multor factori politici, economici, sociali, culturali și din acest context nu poate fi omis rolul migrației. Judecând după amploarea fenomenului migrațional și îndeosebi a migrației circulatorii pentru muncă în străinătate, se poate determina o influență reciprocă între familie și migrație.

Din acest punct de vedere, migrația trebuie privită ca rezultat al acțiunii mai multor factori, dar și ca punct de plecare pentru declanșarea și manifestarea altor procese și fenomene sociale. Pe de o parte, dificultăți de asigurare al unui trai cel puțin decent, fără excese de găsire sau menținere a unor locuri de muncă sigure și recompensate pe măsură îi determină pe ambii membri ai unei familii sau doar pe unul dintre ei să migreze spre alte destinații, unde își pot împlini nevoile (cel puțin cele materiale). Pe de altă parte, incertitudinea este înțeleasă ca nesiguranță în plan psihologic și ca blocaj și oscilație în plan comportamental. [9]

II. Concepte și determinări terminologice

II.1. Abandon

Termenul de „abandon” este de origine franceză. Conform dicționarului Robert Etymologique, abandon reprezintă un substantiv care provine din termenul francez „bon” de origine gotică, și care apoi s-a transformat în vechea franceză în „abandon” semnificând „la discreția cuiva, la bunul plac al unei persoane”. Le Petit Robert arată că abandonul este acțiunea de a renunța, de a părăsi, de a nu se mai ocupa de, de a lăsa ceva sau pe cineva la discreția unor persoane. Dicționarul Quillet Flammarion afirmă că „abandon” semnifică a încredința, a oferi ceva sau pe cineva altuia. În concluzie, explicațiile merg în două direcții diferite: un sens e cel de a încredința, a da, a oferi iar altul, cu conotații mult mai negative, e de a părăsi, a neglija, a arunca, a renunța. [14]

Conform dicționarului limbii române „a abandona” semnifică a renunța la un bun sau la un drept și de asemenea, într-un sens corelat, dar independent, mai are înțelesul de părăsire a familiei sau a copiilor. Abandonul de familie este fapta celui care având obligația legală de întreținere față de o persoană, o părăsește, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o la suferințe fizice sau morale, ori nu asigură, cu rea credință timp de două luni, pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească.

În limbaj juridic, se declară abandonat copilul care, în condițiile legii, se află în grija unei instituții, de ocrotire socială sau medicală de stat ori privată, sau a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că părinții, în mod vădit s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de șase luni. Dezinteresul, în acest context, este definit ca încetarea oricăror legături între părinți și copil, legătura care să dovedească existența unor raporturi afective normale.

Definiția abandonului se situează, deci, într-un dublu registru – cel al psihologiei și cel al socialului. Adesea se manifestă și o a treia implicare, aceea a psihiatriei. Din perspectiva acesteia din urmă, A. Porot descrie fenomenele de tulburare psihică profundă a căror pradă sigură este copilul abandonat.

Diferențele conceptuale determină clarificări utile ale aspectelor și sursele generatoare de abandon:

palierul psihic originar, influențat prin crearea situațiilor reale de abandon, este cel constituit de afectivitate;

producerea stărilor sau sentimentelor de abandon e determinată de absența fizică sau afectivă a părintelui sau substitutului parental;

consecințele situației/sentimentul de abandon se înscrie întotdeauna pe direcția tulburărilor psihice ale subiectului.

Abandonul, indiferent de limba în care este exprimat, e unul dintre cuvintele cu cea mai întunecată rezonanță. [14]

II.2. Adaptare vs. inadaptare

Vorbind de abandon, trebuie luată în considerație și adaptarea copiilor la situația nou apărută în viața lor. Separarea copiilor de unul sau de ambii părinți prin plecarea la muncă în străinătate pe o perioadă variabilă de timp generează trăirea sentimentului de abandon, cu repercusiuni asupra personalității copiilor. În funcție de durata absenței, se pot înregistra o serie de probleme legate de asigurarea nevoilor specifice ale copilului, precum și riscul apariției unor deficite intelectuale și/sau a unor tulburări emoționale și comportamentale

Trebuințele afective ale copilului sunt la fel de importante ca și celelalte trebuințe vitale, iar nesatisfacerea lor poate avea consecințe grave în dezvoltarea personalității copilului. Aproape toate nevoile copilului sunt satisfăcute în cadrul familiei, de aceea relațiile și climatul din familie sunt esențiale în evoluția fizică, psihică și spirituală a copilului, aceasta trebuind să asigure dragoste, aprobare, atenție, respect între membrii săi.

Carența afectivă, determinată de lipsa sau insuficiența afecțiunii determină frustrare și rigiditate afectiv-comportamentală; rigiditatea la vârste mici se transformă cu timpul în trăsături de caracter: duritate, severitate, intransigență, încăpățânare, practice, un fenomen de inadaptare, cu manifestare pe termen lung. După plecarea în străinătate a părinților, după ce și-au lăsat copilul pe mâini bune, și și-au luat angajamentul de a se ține un contact permanent cu copiii, cu toate că cele mai moderne mijloace de comunicare, telefonul sau internetul nu țin loc de ființa umană și de un sfat de aproape cu afecțiune părintească. [8]

Lipsa părinților sau doar a unuia poate conduce și la probleme școlare, copilul nu se mai concentrează, se închide în el sau devine neliniștit, abandonează școala uneori, nu are nimeni puterea să-l conducă. Copilul suferă de disciplină, de lipsă de limitare. Din păcate, această datorie se uită când se ajunge în străinătate și dacă la început era o rămânere pentru o perioadă scurtă, aceasta se prelungește până se ajunge la instalarea unei noi atmosfere reci, făcând aproape imposibilă adaptarea copilului la o situație care deja era dificilă de înțeles.

II.3. Comportamentul deviant

Ca noțiune larg utilizată în psihosociologia socială, sociologie și criminologie, noțiunea de devianță desemnează, în sensul cel mai general, îndepărtarea, abaterea sau nonconformismul indivizilor față de normele și valorile sociale.

Devianța – definită ca o transgresiune a normelor aflate în vigoare, într-un sistem social dat – este un comportament care repune în cauza atât normele sociale cât și unitatea și coeziunea sistemului. Sociologii folosesc termenul pentru a desemna un ansamblu disparat de transgregări, de conduite dezaprobate și de indivizi marginali. Devianța constituie ansamblul conduitelor, stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecința, risca să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni.

Etichetarea diferitelor comportamente ca fiind „normale” sau „anormale” (patologice), depinde de natura normelor sociale încălcate, de gradul de toleranta a societății respective, ca și de pericolul actual sau potențial pe care îl reprezintă aceste încălcări.

Un comportament deviant este, deci, un comportament „atipic”, care se abate de la poziția standard (medie) și încalcă (transgresează) normele socialmente recunoscute și acceptate în cadrul unei anumite societăți, dar gradul, gravitatea deviantei sociale depind, în mare măsură, de reacția publică față de aceste abateri și încălcări, de măsura în care ele sunt recunoscute de ceilalți membrii ai societății ca socialmente periculoase pentru structura și coeziunea socială a colectivității, precum și de natura și forța sancțiunilor ce li se aplică. Așadar, asemenea conduite orientate spre încălcarea normelor sociale generează reacții diferențiate din partea societății care, utilizând formele și mecanismele de control social, răspunde prin aplicarea unor sancțiuni, mergând de la simpla reprobare pana la pedepsirea severă a actelor deviante.

Definirea noțiunii de devianță se face prin sublinierea caracterului sau relativ, dar, concomitent și prin afirmarea caracterului său universal (fiind prezenta în toate societățile și în toate timpurile, ierarhiile fiind cele schimbătoare). Acest concept poate fi evaluat numai prin intermediul standardelor culturale (valori, norme, simboluri) existente în societatea, grupul sau comunitatea luata ca punct de referință. Pentru a putea înțelege si explica fenomenul de devianță, trebuie de reținut, deci, faptul că acesta se raportează la un univers normativ specific fiecărei societăți în parte, având un evident caracter istoric.

Carențele de structură familială cel mai frecvent întâlnite în perioada actuală sunt disocierile grupului familial (prin decesul unui părinte, divorț, sau abandon familial), abandonarea copiilor de către părinți(în multe cazuri chiar de la naștere), adopțiile și refacerea ulterioară a căminului și alte situați care lezează structura familiei. Aceste cazuri comportă grave riscuri în educația copiilor, fără însă ca tinerii crescuți în asemenea familii să ajungă inevitabil la comportamente deviante. W. J. Goode vorbind despre familiile dezorganizate, includea în rândul acestora pe lângă familiile dezmembrate și familiile „în criză”(din care lipsește temporar un părinte – închisoare sau internare de lungă durată) și unele familii formal complete, cu ambii părinți prezenți sub același acoperiș, care însă sunt fie incomplet unite (sau nelegitime), fie de tip „cămin gol”(în care părinții nu comunică deloc unul cu celălalt), fie cu eșec marital datorat unor situații excepționale(retardare mintală a copilului, psihoze, boli incurabile ale unui membru al familiei). La acestea se adaugă, cu un plus de riscuri educative, familiile cu disoluții totale(cu ambii părinți bolnavi cronici, alcoolici, moral decăzuți sau agresivi), în care deteriorarea relațiilor intrafamiliale și destabilizarea funcțiilor familiei sunt procese ireversibile. În această categorie se includ copiii și adolescenții ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, ei rămânând în grija altor persoane. [35]

Cu privire la delincvență, un loc important îl dețin minorii și adolescenții care sunt lipsiți de siguranță, armonie și stabilitatea unei familii. Se observă cum lipsa părinților, a autorităților, a supravegherii și afecțiunii venite de la aceștia, influențează dezvoltarea psiho-socială a copilului. Nevoile de bază ale copilului rămân într-un anume mod neîmplinite ori sunt înlocuite cu o cantitate de bani sau daruri materiale pe care le trimit părinții adesea din străinătate.

Efectele se observă în rândul copiilor și adolescenților prin acte delincvente: abandon școlar, furt, comportament de grup sau de bandă, inadaptare școlară, tulburări de conduită. Abandonul școlar. Cei mai mulți dintre copiii ai căror părinți sunt plecați și care au rămas în grija altor persoane ajung să abandoneze școala sau să intre în anturaje periculoase.

Abandonul școlar reprezintă o formă definitivă de devianță școlară. El presupune renunțarea la sistemul educativ indiferent de nivelul la care s-a ajuns. O altă cauză care se mai adaugă la abandonul școlar este lipsa de supraveghere și autoritate parentală provocată de fenomenul migrației externe.

În esență devianța definește orice tip de comportament care se opune oricărui tip de comportament convențional acceptat. Din această perspectivă, devianța cuprinde infracțiunile, delictele, abaterile și devierile. În aceeași măsură, devianți sunt acei indivizi care refuză să trăiască în conformitate cu regulile impuse pe care le respectă majoritatea dintre noi. Ei sunt delincvenți, violenți, consumatori de droguri, sau oameni ai străzii care nu se potrivesc cu majoritatea oamenilor care au definit drept standarde normale de acceptabilitate. Teoriile care privesc mediul pornesc de la faptul că devianța nu este stare a personalității, ci o conduită care se învață în contact cu semenii. [16]

II.4. Delicvența juvenilă

Conceptul de „delincvență” nu este sinonim cu noțiunea de „devianță”. Sfera conceptului de devianță este mai largă și cuprinde, ca formă particulară, noțiunea de delincvență. În acest sens, devianța constă în orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății, ori ale unui grup social particular.

Delicvența juvenilă desemnează, în esența, ansamblul abaterilor si încălcărilor de norme sociale sancționate juridic, săvârșite de minori până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Termenul de „delincvență juvenilă”, însă, nu este întâlnit nici în legislația penală în țara noastră, nici în dreptul pozitiv al altei țări. El este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă considerându-se, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică și cu precădere mintală a subiectului activ al infracțiunii.

Absența unor criterii adecvate generează o serie de ambiguități în definirea delicvenței juvenile, această noțiune înglobând o multitudine de conduite, condiții și situații de viață nu întotdeauna legate între ele, dar aduse la un numitor comun prin utilizarea normativului penal.

Delicvența juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecința absenței sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protecție și îngrijire primite în familie, a eșecului activității de educație primită în școală. Un minor delicvent, este, de fapt, o victimă și nu un vinovat conștient de responsabilitățile ce i se impută. El nu are conștiința inadaptării sale la cerințele normative, trăind o experiența socială diferită de cea a adultului. Datorită acestui fapt, delicvența juvenilă apare ca un efect al lipsei de responsabilitate a familiei, a părinților, a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a tânărului.

Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit încă vârsta majoratului, termenul de delicvență se aplică la diferite forme de comportament și la categorii eterogene de minori: cei care transgresează legea (delincvenții în sensul restrâns al termenului), cei abandonați de părinți sau educatori și care se integrează în anturaje nefaste potențial delicvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar că urmare a aplicării unor sancțiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite locuri, cei care au nevoie de protecție și de îngrijire pentru diferite motive (decesul părinților, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de comportament).

Din acest punct de vedere, unii autori fac distincție între falsa delicvență, în care includ minorii cu o conduită antisocială provocată de o maladie de un tip sau altul, și adevărata delicvență, care cuprinde minori normali din punct de vedere fiziologic și psihologic, având o bază de anormalitate doar sub aspect psihosocial, căci orice personalitate normală implică socializarea, personalitatea putându-se însă dezvolta – într-un anumit fel – și în afara socializării.

Unii autori consideră necesar ca, în definirea delicvenței, să se pornească de la conceptul de maturizare socială. Privit din această perspectivă delicventul apare că un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu dificultăți de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delicventul nu reușește să-și ajusteze conduita în mod activ și dinamic la cerințele relațiilor interpersonale din mediul urban respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. Caracterul disonant al maturizării sociale și, deci, al dezvoltării personalității poate apărea în mai multe variante precum: decalaje între nivelul maturizării intelectuale și nivelul dezvoltării afectiv-motivaționale și caracterial-acționale; decalaje între dezvoltarea intelectuală și dezvoltarea judecăților și sentimentelor morale; atât o perturbare intelectuală, cât și una afectiv-motivațională și caracterială.

Prin acțiunea comună a familiei, a școlii, a grupurilor de muncă și a altor factori educativi, marea majoritate a copiilor își însușesc principalele exigențe ale conformității de grup, comportându-se în funcție de repere sociale dezirabile. Însă, în pofida măsurilor educative, există suficienți minori care se îndepărtează de la modelele de conduită estimate favorabil de către educator, adoptând comportamente nonconformiste deviante și comițând, mai ales dacă ocaziile sunt favorabile, abateri de la normele de conviețuire socială. [17]

III. Copilul în mediul familial și școlar

III.1. Nevoile copilului

Rolul părintelui este, în principal, acela de a răspunde nevoilor fundamentale ale copilului, adaptându-și intervenția la personalitatea acestuia, astfel încât să-i satisfacă nevoile specifice. Copilul nu poate să răspundă singur nevoilor lui, are absolută nevoie de ajutorul părinților. Toți copii au același nevoi, dar nu de aceeași intensitate. Pentru a-i permite unui copil să-și găsească echilibrul, este suficient ca părinții să fie receptivi la nevoile lui specifice.

Total dependent de părinții lui, copilul are nevoie să simtă, fără umbră de îndoială, că se poate încrede în cineva pentru a-și satisface nevoile în mod adecvat. Simțindu-se împlinit, copilul își va dezvolta încrederea încurajat de forța pe care i-o conferă sentimentul că cineva responsabil are grijă de el și va percepe lumea ca pe un loc sigur. In schimb, dacă această nevoie nu este satisfăcută, copilul va dezvolta temeri, ba chiar un sentiment de insecuritatecare l-ar putea afecta la vârsta adultă. [16]

Trebuințele comune ale tuturor copiilor nu diferă în mod fundamental de cele ale lumii adulte. Ele acoperă toate aspectele activității umane. Acestea sunt trebuințe materiale, afective, morale, intelectuale, culturale și spirituale.

Copilul este o parte dintr-un întreg începând de la venirea sa pe lume. Totuși, condiția de copilărie se caracterizează prin precaritatea sa: copilul depinde de adulți pentru satisfacerea nevoilor sale:

nevoi fizice, care includ: căldură, hrană adecvată, odihnă, aer, apă, protecție în fața pericolelor;

nevoia de afecțiune și atașament, care include o persoană de care să se poată atașa, afecțiune, contact fizic, tandrețe, încurajare, aprobare;

respectarea individualității fiecărui copil, adică respectarea caracteristicilor sale individuale, a temperamentului, a ritmului propriu de dezvoltare;

nevoia de securitate care implică: continuitatea îngrijirilor, un mediu și o rutină stabilită și predictibilă, reguli sau limite simple și clare;

stimularea potențialului înnăscut prin încurajarea curiozității și a comportamentului explorator;

ghidare și control pentru a învăța comportamente sociale, o disciplină adecvată și consistentă;

independență în a lua propriile decizii;

responsabilitate pentru lucruri simple la început și apoi din ce în ce mai complexe, pe măsură ce copilul se maturizează.

Toate aceste nevoi sunt importante, nerespectarea uneia putând conduce la efecte nedorite chiar dacă toate celelalte au fost satisfăcute. De pildă, copiii care sunt bine hrăniți dar care nu primesc stimularea afectivă sau cognitivă de care au nevoie, sunt afectați foarte grav în dezvoltarea lor. Psihologul Rene Spitz, în 1951, a realizat un studiu pe un lot de copii neîngrijiți de mamă dar în condiții fizice de dezvoltare excelente, iar, după doi ani de urmărire a arătat scăderea I.Q.-ului de la 124 la 45. Apoi, pe un lot de copii crescuți de mamă, deși în condiții fizice precare, a demonstrat creșterea progresivă a I.Q.-ului până la valoarea 105.

Acest set de nevoi se modifică pe măsură ce copilul crește, putând fi altul în diferite momente ale vieții copilului. În orice caz, factorul fundamental pentru toți indivizii este familia cu toate părțile ei bune și rele de care au parte copiii în decursul creșterii lor. [25]

III.2. Atașamentul

III.2.1. Funcțiile atașamentului

În urma cercetărilor neurofiziologice din ultimele decenii, locul central în dezvoltarea și funcționarea individului îl ocupă emoțiile, baza dezvoltării afective și a teoriilor moderne privind atașamentul. ,,Coeficientul de emoționalitate ne spune mai mult despre individ, inclusiv despre performanțele cognitive… Emoțiile sunt reglate, controlate și, în același timp, dețin un rol de control asupra funcționării psihice de ansamblu.” [24]. Înțelegând modul în care emoțiile sunt trăite de ființa umană și comunicate între indivizi, putem înțelege dezvoltarea psihică și cum funcționează omul în contextul social al relațiilor umane.

Atașamentul este definit de mai mulți specialiști ca fiind o legătură afectivă stabilă pe care copilul o poate dezvolta cu o persoană cu care interacționează. Comportamental, acesta se manifestă prin căutarea proximității și a contactului direct cu persoana numită figură de atașament, mai ales în momentele de dificultate.

Este atașamentul înnăscut sau învățat ? La această întrebare, alături de multe altele, au căutat să răspundă cercetătorii interesați în dezvoltarea afectivă a personalității umane. Etologii ( Darwin, Harlow, Bowlby ) au studiat comportamentul animalelor – îndeosebi al primatelor – pentru a afla similitudini între comportamentul acestora și cel al oamenilor. Harlow (1958), eminent cercetător american asupra comportamentului animal, a efectuat o serie de experimente controlate cu maimuțe , de-a lungul a 20 de ani. El a studiat efectele deprivării maternale asupra puilor de maimuță. Harlow a concluzionat că puii nu-și pot dezvolta un comportament normal în absența unei mame vii și că îngrijirea puilor de către o mamă reală este crucială în dezvoltarea normală la toate primatele. Studiile sale au fost criticate pentru că au pus sub semnul întrebării necesitatea utilizării unor metode atât de dure și relevanța asocierii rezultatelor obținute cu comportamentul oamenilor.

John Bowlby ( 1907- 1990 ) psihiatru și psihanalist britanic, acordă mare importanță realității sociale și a modului cum este educat copilul. El pune accent pe termenii de: atașament, separare, pierdere. Bowlby a dezvoltat conceptul de atașament cu referire la relația afectivă primară dintre copil și cel care îl îngrijește ( mamă – de regulă, tată, bunică ). Dată fiind lungimea copilăriei la specia umană și nevoia de a proteja vulnerabilitatea copilului, mama și copilul manifestă o tendință înnăscută de a se apropia unul de celălalt. Bowlby spune că omul este dotat biologic cu anumite tipare de comportament – contactul fizic cu copilul : luarea acestuia în brațe, mângâiatul, legănatul, liniștirea, calmarea lui. Toate aceste comportamente par a fi ereditare. Mai târziu, copilul și apoi adultul, va fi capabil să dezvolte astfel de legături strânse și cu alți membri ai grupului social din care face parte. Atașamentul îi permite copilului să–și formeze un model al lumii, al figurii de atașament și al relației sale cu ea, al său însuși și al respectului de sine.

Din perspectiva psihanalitică, copilul se leagă de mamă pentru că îi oferă tot ce ea ce este necesar pentru confortul său. Aceasta era teoria recunoscută în momentul în care Bowlby a afirmat că atașamentul copilului nu se realizează față de persoana care îl hrănește și îl schimbă, ci față de persoana cu care interacționează și comunică emoțional, în mod sensibil cu el. Atașamentul depinde de ambii parteneri, de asistența lor mutuală și de capacitatea de a se completa reciproc. El se construiește gradual, trecând prin anumite stadii și fiind marcat de calitatea relațiilor dintre parteneri. În concluzie, cercetările lui John Bowlby demonstrează că natura și calitatea atașamentului din copilărie influențează dezvoltarea ulterioară a ființei umane.

Experiența istorică de până acum a arătat că familia reprezintă mediul cel mai prielnic creșterii și dezvoltării copilului. Ea oferă mediul uman cu orientarea constantă cea mai ridicată pentru asigurarea bunăstării copilului, creând nu numai condițiile materiale, dar și pe cele psiho-afective și sociale necesare dezvoltării și formării copilului pentru viața matură. Nici o altă "instituție" umană nu s-a dovedit atât de adecvată pentru creșterea și dezvoltarea unui copil.

Părinții sunt asociați cu dragoste, afecțiune, prietenie, securitate și confort. Cei mai mulți părinți își îndeplinesc rolul de părinte cu succes asigurând un mediu propice dezvoltării copiilor, prin adoptarea modului lor de viață și a comportamentului în funcție de nevoile copilului, pe care le consideră prioritare (în luarea deciziilor în cadrul familiei). Există însă și situații în care părinții nu pot sau nu vor să-și asume această responsabilitate.

Studiile lui Bowlby au evidențiat nevoia puternică a oricărui copil pentru stabilirea unor legături profunde de atașament cu persoanele adulte (cu părinții, în lipsa acestora, cu bunicii, cu alte rude, vecini, educatori) precum și rolul fundamental al imaginii pe care și-o fac copiii despre aceste persoane.

În lipsa unei asemenea imagini puternice/normale și în lipsa unui atașament adecvat, dezvoltarea copilului este periclitată iar evoluția lui spre o viață de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării. [2]

III.2.2. Tipuri de atașament

Central, în teoria lui Bowlby este conceptul de comportament relativ la atașament, studiat apoi în profunzime de alți cercetători cu ajutorul unei strategii de observare particulare dezvoltate de Mary Ainsworth. Un avantaj al focalizării acestui tip de comportament constă în faptul că el este ușor de observat și cuantificat și că, în același timp, se poate acorda cu ușurință atenție atât comportamentelor ce relevă căutarea proximității, cât și a celora ce relevă opusul.

Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei atașamentului după Bowlby, a elaborat bine cunoscutul experiment „Strange Situation” prin care se pot observa modelele internalizate de reprezentare a atașamentului, formate deja la 1 an/1 an si jumătate. Această procedură supune copilul la șapte situații a câte trei minute, total 21 de minute, urmărind interacțiunile, respectiv atitudinea dintre cei doi parteneri ai diadei, mama și copilul, în condiții de stres prin schimbare de mediu și în prezența unei persoane nefamiliare copilului. Camera în care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil și, în același timp, este un mediu interesant, plin de jucării, de noutăți interesante de explorat. Comportamentul copilului este cotat de cercetători în faza de reuniune cu mama care a lăsat copilul timp de trei minute cu o persoană străină și a revenit, ca apoi să îl lase din nou singur pentru încă trei minute, urmând să revină după alte 3 minute. În acest experiment, atenția se concentrează asupra comportamentului manifestat de copil in toate episoadele, pentru a vedea dacă acesta se simte mai bine în prezența mamei. În urma acestui experiment devenit clasic, se pot descrie următoarele tipuri de atașament:

1. Copilul atașat sigur. Este supărat când mama pleacă lăsându-l în acel loc străin, dar la întoarcerea mamei caută proximitatea ei și acceptă confortul care i se oferă. De asemenea, poate fi puțin afectat de plecarea mamei, dar la revenire îi adresează un zâmbet sau îi caută privirea și se lasă mângâiat.

2. Copilul cu atașament nesigur – anxios – evitant. Este nesigur în explorare, se desprinde greu de mamă, este rezervat și timid, la plecarea mamei se calmează greu, după reîntâlnire, deși se lasă luat în brațe, păstrează o mică barieră (o mână, un cot) între corpul mamei și al său fiind vigilent, conform experiențelor anterioare.

anxios-rezistent – pare hiperkinetic, nu explorează mediul sau o face inconstant, la plecarea mamei este inconsolabil, iar la întoarcerea ei nu se lasă luat în brațe, ci se zbate, se lovește încercând „sa scape”, fuge departe, este rezistent la consolare dorind printr-o astfel de strategie să transmită toată nefericirea acumulată, de teamă că nu este înțeles corect în încercările lui de a face față stresului.

Ambivalent. Copilul este anxios după despărțirea de mama; este afectat în timpul separării; ambivalent, când caută și evită simultan contactul cu mama.

3. Copilul cu atașament dezorganizat. Explorează mediul haotic, fără scop. La plecarea mamei, se lasă consolat de persoane străine, prezintă un comportament adeziv sau indiferent, atât față de străini, cât și față de părinte. Nu pare să diferențieze persoanele familiare de cele străine sau pare indiferent față de tot sau toate. Acești copii se pare că au o istorie în care nu s-au putut atașa de nici un adult semnificativ, fie prin absența fizică a acestuia, fie că nu era disponibil, existând pentru acești copii un risc extrem de înalt în personogeneză, cât și pentru psihopatologie sau o existență marginală.

Mary Main extinde perspectiva teoriei atașamentului studiind istoria de viață a adultului cu referire la sistemul de atașament, încercând să determine o corespondență între tipurile de atașament descrise în mica copilărie și comportamentele adultului posibil manifeste în intimitate, în cuplul cu partenerul de sex opus, dar mai ales în cele cu proprii copii. „Interviul de Atașament al Adultului” (The Adult Attachment Interview, AAI), dezvoltat de Nancy Kaplan și Mary Main, cere individului să reflecteze asupra relațiilor de atașament precoce și asupra experiențelor acestuia în acest sens. Pe baza acestui interviu putem descrie următoarele tipuri de atașament la adult, corelate cu tipurile de atașament din mica copilărie și respectiv tipul de atașament care se poate dezvolta la copiii acestor adulți.

1. Adultul atașat autonom. În copilărie a fost atașat sigur, a dobândit un grad de independență, autonomizare, poate descrie coerent experiențele proprii de atașament, chiar dacă sunt dureroase. Este capabil de realizarea cu ușurință a proceselor de adaptare-detașare, fiind încrezător în unicitatea și forța cuplului și a capacităților fiecăruia de a reface echilibrul temporar pierdut. Poate descrie dificultăți cu părinții, inclusiv traume sau abandon, dar își menține o înțeleaptă balanță în integrarea trecutului cu experiențele sale actuale. În relația cu copilul prezintă încredere în sine, fapt ce îi permite creativitate, flexibilitate în această relație. Calmează și reconfortează partenerul/copilul într-o relație de plăcere împărtășită, imprimând copilului un atașament sigur, iar partenerului adult, securizare.

2. Adultul cu atașament dezinteresat. În copilărie corespunde unui atașament ambivalent, presupune experiențe amprentate de teamă. Este inflexibil și ezitant (decât să rănească din nou, mai bine pretinde că nu e interesat de acea relație, în care este sigur că va eșua din nou și acest lucru i se pare de netolerat). Idealizează relația cu părinții, este incoerent și inconsistent în relatarea amintirilor despre copilărie, persistă obsesiv în afirmațiile standard pozitive despre rolurile parentale. Tinde să idealizeze copilăria, descriind-o ca sigură, minunată, dar imaginile evocate nu constituie suportul pentru protecție și îngrijire, care, de fapt, reprezintă portretul actual idealizat al persoanei în cauză.

3. Adultul cu atașament preocupat. În copilărie corespunde unui atașament anxios rezistent, este invadat de amintiri dureroase în care relatează drama inconstanței, incoerența experiențelor micii copilării; interacționează imprevizibil la stări de frustrare, cu agresivitate, manie, iar histrionismul posibil are un patetism greu de confundat. Nu are structurat un sistem de atașament anume în care să poată avea totală încredere; fiind suspicios, e gelos pe orice alt tip real sau imaginar de relație al persoanei iubite. Se chinuie pe sine și pe alții căutând dovezi, niciodată suficiente. Devine astfel abuziv în relațiile de intimitate sau va imita modelul propriilor părinți, transmițând în acest fel un sistem de atașament nesigur, anxios, copilului.

4. Adultul cu atașament dezorganizat (cu doliu și traume nerezolvate):
– corespunde în copilărie atașamentului dezorganizat; este impredictibil și dezorganizat în relații; face experiențe nerealiste. Speculează fără suport. Este un dezadaptat, potențial aditiv la alcool și droguri, aflându-se aproape în imposibilitatea de a-și asuma rolul de partener de cuplu sau parental; în mod predictibil se poate afirma că își expune copilul la abuz sau neglijare. În cazul neintervenției determină un atașament dezorganizat și la copil. Important de precizat este faptul că o intervenție de specialitate poate modifica, redirecționa, tipul de atașament, cu condiția ca intervenția să aibă loc înainte de vârsta de cinci ani a copilului (deoarece la vârsta adultă intervenția nu poate schimba tipul primar de atașament, dar poate fi eficientă la persoanele cu potențial cognitiv nealterat, care sunt dispuse la acceptarea unui suport, obținându-se un comportament față de copil asemănător atașamentului sigur autonom).

III.3. Modelele parentale

Natura schimbării morale și cognitive după adolescență este una de o alta factură calitativă și cantitativă prin modificarea specificului dezvoltării de la o guvernare a funcției organizatorice a cogniției, dominantă până în prima tinerețe, la recurența elementelor de model parental implicate pentru toate dimensiunile personalității, la conturarea judecaților morale, adevărate sisteme motivaționale, specifice etapelor de dezvoltare.

Din perspectiva psihologiei familiei, cercetătorii au definit modelele parentale drept sisteme de informații vizând tablouri psiho-comportamentale cu valențe explicativ- interpretative și predictive, constituind repere în studiul relațiilor părinte-copil.

Succesul acțiunilor educative ale părinților sunt condiționate de climatul socio-afectiv din familie și de concepția educativă după care părinții se orientează. Cercetările au evidențiat mai mult dimensiunile de analiză și caracterizare a climatului, trei modele parentale sunt mai des folosite:

acceptare-respingere

permisivitate-restrictivitate

căldură afectivă-indiferență afectivă

Acceptarea înseamnă în primul rând, a privi copilul ca pe o ființă distinctă, care se manifestă atât în concordanță cu ce-și doresc părinții, cât și altfel decât după prescripțiile lor. În al doilea rând copilul acceptat de către părinții lui va beneficia de interacțiuni pozitive cu aceștia, se va dezvolta armonios, va avea încredere în sine, va comunica ușor, se va integra bine în grupuri, va manifesta comportamente sociale adecvate în toate împrejurările.

Respingerea are marcante influențe negative asupra copilului. Copii respinși de familiile lor au următoarele particularități: instabilitate afectivă, iritabilitate, lipsă de interes pentru școală, antagonism social, perceperea autorității parentale ca dură și ostilă. Acești copii manifestă frecvent comportamente agresive, revoltă, ostilitate, înclinație spre vagabondaj și furt.

În ce privește cea de a doua dimensiune, permisivitatea-restrictivitatea ea are efecte, de asemenea, polare asupra atitudinilor și comportamentelor copiilor încă de la vârste mici. Permisivitatea se referă la faptul că dezvoltarea copilului presupune trăirea de către acesta a unor experiențe variate și posibilitatea de a acționa fără teamă permanentă de pedeapsă din partea părinților. În asemenea condiții copilul își dezvoltă inițiativa, curajul, independența, încrederea în sine. Totodată, familia îi apare ca locul în care se simte liber și în care nu se simte pândit la tot pasul de dezaprobări, interdicții, pedepse. Dimpotrivă, părinții restrictivi au asupra copiilor lor manifestări inverse celor de mai sus. Ei sunt convinși că numai în acest mod vor asigura cea mai bună educație. Deseori aceștia văd lumea din afara familiei ca fiind amenințătoare, periculoasă și atunci pun restricții la interacțiunea cu aceasta. Tind sa-și protejeze exagerat copiii și, fără voia lor, contribuie la instalarea neîncrederii în sine a acestora, la construirea unei imagini false asupra societății în ansamblu. Comportamentele care apar la acești copii sunt de retragere din câmpul relațiilor sociale, de evaziune, evitare, pasivitate, dependență de alții.

A treia dimensiune, căldura afectivă-indiferență are, la rândul ei, puternice influențe asupra dezvoltării psihice. Copilul trebuie să se simtă apreciat și dorit de către părinți. Cele mai frecvente manifestări ale dragostei părinților față de copiii lor sunt:

calitatea îngrijirii;

gingășia contactelor zilnice;

plăcerea jocului cu copilul;

bucuria care este întâmpinat copilul la revenirea acasă;

interesul pe care îl arată față de faptele copilului;

timpul zilnic pe care îl consacră comunicării, jocului și acțiunilor comune.

Un copil iubit de părinții săi este securizat afectiv și dezvoltarea lui psihică este favorizată. În aceste condiții, copilul se dezvoltă ca o persoană autonomă, puternică, încrezătoare în sine și în alții, simțindu-i totodată, alături pe părinți în orice situație s-ar afla.

Indiferența afectivă a părinților față de copiii lor poate avea mai multe cauze:

imaturitatea afectivă, nepotrivită cu rolurile parentale;

suprasolicitările profesionale;

lipsa unor cunoștințe cu privire la nevoile afective ale copiilor;

prezența unor trăsături de personalitate, cum ar fi: comoditatea, nesiguranța

Neglijarea generală a relațiilor cu alții.

Cele mai frecvente rezultate ale indiferenței afective parentale sunt: lipsa de orientare în viață, nesiguranța comportamentelor, lipsa de încredere în oameni, tendința de a realiza atașamente afective față de persoane din afara familiei, fără a exista discernământ în alegeri, lipsa modelelor de conduită adecvată în situații dificile. Prin urmare, familia este pentru copil un mediu vital dezvoltării sale fizice și psihice. Ea îndeplinește roluri formative specifice și de neînlocuit.

III.4. Carența afectivă

Carența afectivă este definită ca fiind absența sau insuficiență schimburilor afective esențiale dezvoltării și echilibrului afectiv al unui subiect. Privarea prelungită de contactul cu mama sau un substitut matern antrenează la sugar o inhibiție anxioasă, un dezinteres pentru lumea exterioară (depresiune anaclitică) care sunt însoțite de anorexie, insomnie, agitație, întârziere psihomotorie și tulburări psihosomatice. Este ceea ce se numește sindromul de spitalism. Dacă această carență se prelungește dincolo de 3-4 luni, copilul riscă să sufere afectări psihice și fizice ireversibile. La adult, situațiile ca doliul, infirmitatea, emigrarea pot amplifica unele tendințe la paranoia, la introvertire sau la tulburări de caracter care închid individul în singurătate și riscă, în semn de reacție, să declanșeze tulburări psihiatrice acute. La subiectul în vârstă, lipsa de schimburi afective precipită adesea procesul de senilizare și chiar poate declanșa reacții de prăbușire, mergând până la sinucidere.

În cazul copiilor, semnele ce anunță instalarea unei carențe afective sunt:

apar și se instalează complexe de proveniență care se manifestă prin: dorul de părinți, tristețea cauzată de inexistenta sau absența unui părinte, acceptarea jenantă a apartenentei, evitarea sau respingerea părinților.

se instalează frustrarea afectivă care determină nevroza de abandon manifestată prin inapetență pentru activități ( joc, învățătură ), agresivitate, manifestarea revendicărilor afective, a pasivității, hiperegoismului, deprimării, anxietății.

semne de imaturitate socio-afectivă, prin ambivalenta trăirilor: confuzie afectivă inconstantă, inconsecventă, regresii comportamentale.

Efecte si trăsături tipice:

relații superficiale și inconstante, cu anumită incapacitate de a simpatiza oamenii sau de a-și face prieteni adevărați, indiferență la trăirile altora.

o inaccesibilitate caracteristică, respingere sau reticența față de cei care vor să-i ajute, o nepăsare stranie, răspunsuri emoționale diminuate și nediferențiate.

prefăcătorie, lipsă de concentrare la scoală, tulburare emoțională profundă.

tulburări în comportamentul social, datorate dificultăților copiilor de a forma și păstra relații cu ceilalți copii și adulți, incapacitate de a respecta regulii, absența sentimentului de vinovăție.

imaturitate socio-afectivă prin ambivalența trăirilor: confuzia afectivă, inconstanță, inconsecvență, sugestibilitate, regresii comportamentale.

inadaptarea socială prin: minciună, furt, fugă, agresivitate, fenomene revendicative, egoism exacerbat.

Pe măsură ce copilul crește, comunicarea, afectivitatea, acțiunile voluntare, procesele de cunoaștere, tind să se cristalizeze, să capete forma și o anumită stabilitate definind în ansamblul lor tot ce are omul mai complex, mai permanent și mai valoros. Relațiile sociale, școala, familia, influențează permanent și multiplu personalitatea copilului, accentuarea unei laturi pozitive sau a uneia negative depinde de forța factorilor care acționează asupra lui dar mai ales de forța educativă a părinților și educatorilor.

Pentru a ameliora carențele afective manifestate și nu numai este necesară intervenția pe mai multe căi, găsirea celor mai potrivite modalități de acțiune și evident implicarea unui număr mai mare de persoane specializate ( educatorul, psihopedagogul, asistentul social, psihologul, kinetoterapeutul, logopedul).

Masuri pentru prevenirea și înlăturarea carențelor afective:

prevenția și pre-intervenția;

intervenția sau etapa terapeutică ( terapie comportamentală individuală sau grupală, masuri medico-sociale, corectiv educative);

recuperarea sau post-intervenția ( măsuri individuale, adaptare școlară, profesională, socială).

III.5. Neglijarea copiilor prin plecarea în străinătate a părinților

Pentru un copil, plecarea unuia sau a ambilor părinți la muncă în străinătate poate reprezenta un moment de cotitură în viața sa, în dezvoltarea propriei personalități. ,,Copilul are dreptul de a fi îngrijit de către părinți și nu de a fi separat de aceștia”.[3] Separarea temporară părinți –copii, pe care cei din urmă o resimt ca pe o senzație de insecuritate și anxietate, în special la vârstele mici, este echivalentă cu un stres. ,,Stresul este considerat, orice stimul care induce organismului o stare de tensiune sau exprimă chiar starea de tensiune a unui organism, care își mobilizează toate resursele de apărare pentru a face față unei agresiuni fizice sau psihice (emoție foarte puternică) ” [10]. Stresul social apare prin conflicte, frustrații, suprasolicitare sau anxietate. Caracterul nociv al stresului se remarcă doar atunci când degradările induse de el depășesc posibilitățile adaptative ale organismului. Subliniind aceste aspecte, cred că este foarte important pentru copil circumstanțele în care survine separarea de părinți, de modul în care părinții îi pregătesc pe copii din punct de vedere psihic, de modul în care își motivează plecarea din sânul familiei. Indiferent de situația cu care se confruntă un părinte, calitatea relației părinte –copil exprimă în fond calitatea părinților.

Am subliniat aceste lucruri considerându-le importante pentru situația copilului ai cărui părinți pleacă la muncă în străinătate, moment care pentru ei poate reprezenta un eveniment de viață. Este foarte important modul în care copilul percepe și trăiește acest eveniment din viața sa și care poate fi determinat de mai mulți factori cum ar fi :

vârsta,

nivelul de dezvoltare psiho-socială a copilului și capacitatea de înțelegere și conștientizare a realității,

gradul de maturitate și potențialul de rezistență și adaptare la stres,

raporturile existente între membrii familiei înainte și în momentul plecării,

relațiile de atașament între părinți și copii,

persoana sau persoanele în grija cărora va rămâne pe perioada plecării părinților.

Ținând cont de toți acești factori, familia are datoria de a-l informa pe copil asupra intențiilor lor, a schimbărilor care se pot produce într-un timp mai lung sau mai scurt, angajând astfel copilul în producerea acestui eveniment. Motivațiile plecării resimțite de copil, timpul de când a fost anunțat de această decizie și până la momentul efectiv al plecării, promisiunile făcute de adult, sfaturile și sarcinile atribuite pentru perioada în care părintele lipsește sunt tot atâtea variabile care determină evoluția ulterioară a copilului. Prin analizarea percepțiilor și atitudinilor copilului dinaintea, în timpul și după plecarea părintelui se pot trage concluzii despre felul cum resimt acești copii lipsa părinților. Din acest punct de vedere, se pot identifica situații diverse :

plecarea părinților sau a unuia dintre ei se produce independent de copil, fără informarea celui din urmă;

copilul poate fi informat cu privire la producerea evenimentului, dar nu beneficiază de explicații, de schimbările care vor interveni în viitor, neavând posibilitatea de a-și exprima sentimentele și emoțiile legate de plecarea părinților ;

informarea din timp a copilului despre plecare, discuții cu acesta asupra schimbărilor care vor surveni în viața lui, primește asigurări din partea părinților cu privire la afecțiunea părintească, la importanța lui pentru ei, părinții ; discuții asupra modului în care vor comunica, sfaturi asupra unor posibile situații ce pot apărea, relații despre persoana/persoanele în grija cărora va rămâne;

Plecarea părinților la lucru în străinătate nu este un eveniment plăcut pentru copii și, probabil, nici pentru părinți, dar cei din urmă au datoria de a nu transforma acest eveniment într-o traumă psihică accentuată de propria lor atitudine, de lipsa de comunicare cu propriul copil. Din momentul plecării părinților, se poate atribui copilului rămas în țară, în unele cazuri, statutul de copil aflat în dificultate. Funcțiile exercitate de părintele care lipsește, prin atributele exercitate de acesta, prin rolurile îndeplinite dar mai ales prin așteptările de rol la care răspunde, trebuie suplinite, preluate sau împărțite în cadrul grupului familial pentru ca într-o formă sau alta, mecanismul să poată funcționa în continuare. De asemeni, relațiile dintre membrii familiei se modifică, se adaptează noului context creat, în modul considerat cel mai eficient. Nu de multe ori această reconfigurare a funcțiilor și rolurilor din familie nu găsește cele mai bune soluții, copiii devenind supraîncărcați de roluri, copleșiți de sarcini sau din contra resimțind o oarecare lipsă de autoritate percepută ca pe o invitație la acte de iresponsabilitate.

Dincolo de șocul momentului plecării care, într-o formă sau alta, se atenuează în următoarele luni, rămâne capacitatea sau incapacitatea copiilor de a se adapta unui context de viață nou care presupune stiluri de viață diferite, reguli și rutine casnice noi. Aceste incompatibilități între răspunsurile învățate de copil în procesul de socializare primară și secundară pentru anumiți stimuli și felul diferit în care se așteaptă să răspundă din acest moment sunt premize ale lipsei de adaptare. Aceste experiențe pot deveni cauzatoare de conflicte, între copilul ai cărui părinți sunt plecați în străinătate și restul grupului familial din care face parte acum. Dacă valorile, stilul de viață, standardele și principiile însușite de copil în procesul de socializare sunt compatibile sau adaptabile celor din grupul familial în grija căruia este lăsat copilul, există șanse mari pentru o conviețuire armonioasă a minorului în noua sa casă, deși conștiința propriei familiei îi va rămâne foarte bine întipărită în minte ca un construct diferit. [24]

IV. Teorii ale dezvoltării copilului ce susțin fenomenul abandonului temporar

IV.1. Teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget

Majoritatea psihologilor sunt de acord că Piaget a fost cel mai influent psiholog în domeniul psihologiei dezvoltării din secolul XX. Piaget a considerat inteligența ca pe o formă de dezvoltare prin interacțiunea cu mediul. Copilul fiind activ, acționează continuu asupra mediului său, observând efectul pe care îl are acțiunea sa. Când se gândește, copilul efectuează operații mintale. O operație reprezintă orice set de acțiuni care produc un efect asupra mediului. Pe măsură ce copilul începe să stăpânească noi abilități, acestea apar în procesele sale de gândire sub forma structurilor cognitive denumite scheme. O schemă conține toate ideile, amintirile, capacitățile și asocierile legate de un anumit set de operații asupra mediului.

Piaget considera că dezvoltarea cognitivă are loc prin procesul construirii și dezvoltării de scheme noi și al extinderii celor existente, astfel încât să se aplice la un domeniu mai vast. Pe măsură ce crește și interacționează cu mediul, copilul își dezvoltă și își modifică schemele în mod continuu. [30] Procesul gândirii a luat naștere ca rezultat al evenimentelor neașteptate. Prin asta, se înțelege că, atunci când suntem capabili să apelăm la schemele preexistente fără nici o problemă, nu ne mai gândim prea mult la evenimentul în curs. Noua uzanță ar fi în afara a ceea ce Piaget a numit domeniu de oportunitate al schemelor noastre preexistente, deci trebuie să se modifice atât comportamentul obișnuit cât și schemele. Piaget a considerat că toți copiii trec printr-o serie de perioade distincte în dezvoltarea intelectuală. Astfel, stadiile dezvoltării copilului propuse de Piaget sunt:

1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani) în care copilul experimentează lumea prin percepții imediate și prin activitate fizică, fără o gândire așa cum o cunosc adulții. Gândirea copilului este dominată de principiul „aici și acum”. De exemplu, până la vârsta de 8 luni nici un copil nu deține conceptul de permanență a obiectelor. Până atunci tot ceea ce se află în afara câmpului vizual se află în afara minții lui, adică copilul nu va încerca să se uite după un obiect vizibil anterior care este plasat în afara câmpului vizual.

2. Stadiul pre-operațional (2-7 ani) în care pot fi percepute cel mai clar diferențele între gândirea copiilor și gândirea adulților. Aceasta este perioada în care se dezvoltă limbajul și Piaget considera că utilizarea limbajului de către copil demonstrează o reduce treptată a egocentrismului. La început, copilul prezintă o vorbire egocentrică, cu o conștiență redusă a necesităților ascultătorului, dar, treptat devine conștient că, utilizând limbajul pentru comunicare, trebuie să și-l ajusteze în vederea unei interacțiuni, în loc să își exprime pur și simplu gândurile. În această perioadă copilul își dezvoltă capacitatea de descentrare, de adoptare a punctului de vedere al altei persoane. Atunci când se gândește la diferite probleme, copilul are și o tendință de centrare, concentrându-se asupra esenței problemei și ignorând alți factori. Un exemplu este lipsa reflexivității: la această vârstă, copiilor le este foarte greu să vadă operațiile ca fiind reversibile. De exemplu, un copil ar putea învăța că 3×3=9, dar nu ar fi capabil să ajungă, de aici, la concluzia că 9=3×3; sau copilul poate admite că are un tată, dar nu este capabil să admită că și tatăl său are un copil. Deși o operație este inversul celeilalte, copilul are tendința să se concentreze asupra unei laturi a problemei și îi este greu să vadă o altă latură.

Un alt exemplu de centrare este redat de incapacitatea copilului aflat în perioada pre-operațională de a înțelege principiile de conservare. Aceasta este cea mai faimoasă dintre părțile teoriei lui Piaget. Prin conservare înțelegem că un obiect își poate modifica forma sau aspectul, păstrându-și totuși aceeași masă sau volum. El a efectuat mai multe studii asupra conservării. Aceste studii s-au realizat cu mai multe obiecte: bucăți de plastilină, transformate din bile în forme alungite, sau apa colorată, turnată dintr-un pahar larg și mic, într-unul înalt și subțire. De fiecare dată, copilul se concentra asupra celui mai evident aspect al modificării, ignorându-le pe cele asociate, care indicau faptul că volumul sau cantitatea a rămas aceeași.

La sfârșitul perioadei pre-operaționale, copilul este dotat destul de bine cu scheme adecvate pentru a face față principalelor provocări din mediul său.

3. Stadiul operațiilor concrete (7-11 ani). Începând cu această perioadă copilul nu mai este atât de egocentric, fiind capabil să vadă obiectele și evenimentele și din punctul de vedere al celorlalți. În această perioadă, gândirea copilului începe să fie asemănătoare cu cea a adultului, dar copilul are totuși dificultăți în manipularea noțiunilor pur abstracte, pentru că trebuie să le lege de lumea reală, pentru a le înțelege. Copiii aflați în această perioadă sunt caracterizați de o dorință extraordinară de a culege informații despre lume: deseori ei adună liste considerabile de fapte sau de date despre un subiect de interes.

4. Stadiul operațiilor formale (de la 11 ani până la maturitate). Acest stadiu marchează apariția abilității de a gândi abstract fără a se bizui pe obiecte sau evenimente concrete. El poate manevra acum logica abstractă, elaborează ipoteze (teorii) despre lume, le testează ca un om de știință și utilizează noțiuni abstracte în gândirea sa. Copilul este capabil să rezolve o problemă la nivel mental prin evaluarea sistemică a mai multor propoziții și, în același timp, să analizeze intercondiționarea lor. Piaget considera că aceasta este cea mai înaltă formă de gândire și susținea că, din acest moment, copilul își poate extinde cunoștințele, fără a mai fi împiedicat de egocentrism sau de alte asemenea restricții. [31]

IV.2. Teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson

Neofreudienii s-au concentrat în principal, asupra dezvoltării Eului, pe care l-au considerat un domeniu neglijat de către Freud. Un exemplu este oferit de teoria dezvoltării psihosociale, avansată de Erikson în 1959. Erikson, ca și Freud, a crezut că individul se confruntă cu o serie de conflicte care trebuie să fie rezolvate în vederea dezvoltării unei personalități sănătoase. Dar în teoria lui Erikson, conflictele nu sunt centrate pe părțile corpului ci pe relațiile individului cu alți membri ai societății.

Erikson a evidențiat opt stadii în teoria sa; în fiecare stadiu, individul se confruntă cu un alt conflict. Totuși, este necesară rezolvarea conflictelor inițiale, pentru a-i asigura individului capacitatea de a le stăpâni pe cele ulterioare, procesul poate fi văzut ca un progres pas cu pas.

Primul stadiu în teoria lui Erikson are la bază conflictul încredere-neîncredere (de la naștere până la aproximativ un an și jumătate): copilul trebuie să-și stabilească atitudinea de bază față de lumea din jurul său. Dacă în acest stadiu beneficiază de satisfacție și confort, acest lucru îl va ajuta să-și dezvolte o atitudine mai încrezătoare. Dacă îngrijirile nu sunt consistente, rezultă neîncredere față de cei de care depinde copilul, apoi față de toți indivizii.

Pe măsură ce copilul învață să meargă, se confruntă cu alt conflict de autonomie-îndoială (între1½ – 3 ani ). Noile provocări fizice pe care le înfruntă acesta îi pot susține încrederea sau îl pot face să se simtă, pur și simplu, incapabil. Din nou, se va stabili atitudinea globală cu care copilul va merge mai departe.

Al treilea stadiu apare pe măsura dezvoltării sociale și fizice, când copilul se confruntă cu conflictul dintre inițiativă și vinovăție (între 3 și 6 ani). Deoarece copilului i se cere să-și asume din ce în ce mai multă responsabilitate pentru viața sa, el poate ajunge să-și dezvolte un puternic simț de inițiativă sau poate ajunge să se simtă vinovat că nu și-a îndeplinit corespunzător responsabilitățile. Copilul mai mare (6-12 ani) se confruntă cu conflictul sârguință-inferioritate, pe măsură ce are de înfruntat tot mai multe provocări noi. Copilul poate să se străduiască să le depășească sau poate să capete un sentiment caracteristic de incapacitate.

Al cincilea stadiu apare la adolescență (12-20 de ani) când trebuie rezolvat conflictul identificare – confuzie de rol. Mulțimea noilor roluri sociale și apartenența la grupurile sociale diferite presupun dezvoltarea unui simț integrator al propriei persoane; astfel, copilul este copleșit de multitudinea de roluri pe care trebuie să le joace. Găsirea unor răspunsuri satisfăcătoare presupune integrarea unei game variate și contradictorii de percepții despre sine și de percepții ale altora despre sine într-o structură coerentă, respectiv propria identitate. Nerealizarea propriului viitor, asumarea de opt responsabilități, edificarea unei identități negative, deviante (cu elemente pe care subiectul nu le dorește) sunt elemente ale identității care se află în contradicție și sunt puțin compatibile cu normele sociale.

Ca tânăr adult, omul se confruntă cu al șaselea conflict: intimitate-izolare în relațiile cu alții (20-40 de ani). Intimitatea presupune fuzionarea liberă a identităților fără să existe vreo teamă și nici pierderea acestora. Recompensele asociate intimității sunt atât de mari încât și persoanele cu echilibru psihologic fragil vor fi dispuse să-și asume riscurile. Alternativa nefavorabilă a celor care refuză acceptarea limitărilor propriei independențe sau riscurile intimității, este aceea a izolării.

La maturitate, individul se confruntă cu un conflict de creație-stagnare (40-65 de ani). În această etapă se formulează și realizează observații amplasate dincolo de limitele propriului sine și raportate la elemente ca: familia, cariera profesională, societatea în ansamblu.

Ultimul stadiu apare la vârste înaintate (peste 65 ani), când individul trebuie să accepte realitatea apropierii morții, care presupune conflictul de a o întâmpina integru sau cu disperare. Integritatea Eului rezultă din faptul că individul poate privi retrospectiv propria existență, cu satisfacție, fiind capabil să accepte atât succesele cât și insuccesele proprii. Când situația aceasta nu apare, constatarea faptului că nu există timpul disponibil pentru operarea unor schimbări majore, stabilirea unor noi obiective precum și realizarea acestora, rezultă disperarea. Individul este dezgustat de viață, dezvoltă o imagine de sine negativă ce nu mai poate fi modificată.

Putem observa din teoria lui Erikson că dezvoltarea Eului continuă toată viața și că fiecare vârstă se confruntă cu propriul său set de probleme și conflicte. [15]

IV.3. Teoria lui Kohlberg asupra dezvoltării morale

O altă versiune structuralistă a dezvoltării morale a fost avansată de către Kohlberg, în 1963. El era interesat în investigarea căilor prin care oamenii ajung să rezolve dilemele morale și a cercetat dezvoltarea morală oferind copiilor și adulților o serie de probleme morale. În fiecare dintre acestea apărea dilema: dacă era cazul să faci un bine cuiva sau să asculți de regulile societății. De exemplu, într-una dintre aceste povestiri era vorba de un bărbat care a intrat prin efracție în farmacie, ca să fure medicamente pentru soția sa muribundă. Subiectului i s-a cerut să aprecieze ce este corect și ce este greșit în acest caz și cum trebuie pedepsită greșeala.

Din analiza rezultatelor, pe baza argumentelor pe care le utilizează oamenii atunci când încearcă să ia o decizie, Kohlberg a elaborat o teorie în care apar trei etape principale în dezvoltarea morală, fiecare având două niveluri distincte.

Prima etapă este cea premorală, în care individul crede în anumite idei pentru simpla lor valoare instrumentală. La primul nivel, credința în ideile morale are ca scop doar evitarea pedepsei, iar la nivelul al doilea, această credință este menținută pentru a-i asigura individului simpatia celorlalți.

A doua perioadă este cea a moralității convenționale, în care individul este preocupat în principal de respectarea regulilor sociale. La primul nivel al acestei etape, individul caută aprobarea socială generală și se conformează moralei altora, pentru a o dobândi. La al doilea nivel, individul începe să susțină cu putere „legea și ordinea”, deoarece respectarea legilor și a regulilor societății este considerată, în sine, corectă din punct de vedere moral.

A treia perioadă este cunoscută drept perioada moralității autonome. În această etapă, individul își elaborează un cod moral personal, în loc să accepte automat codurile stabilite de alții. La nivelul inițial al etapei, individul acceptă regulile societății deoarece simte că sunt adoptate democratic, spre binele tuturor. La al doilea nivel, oamenii își stabilesc codurile și principiile morale reflectând asupra problemelor și dezvoltându-și propriile lor idei. Astfel, ei pot ajunge să nu fie de acord cu unele reguli ale societății, dacă le consideră greșite din punct de vedere moral.

Studiile lui Kohlberg și Elfenbe în 1975 au arătat că mulți copii de zece ani se află încă la primul nivel de dezvoltare morală și că foarte mulți adulți nu ating niciodată nivelurile finale. Kohlberg susținea că dezvoltarea structurilor cognitive ne influențează mult nu numai nivelul de gândire, dar și felul în care ne comportăm în lume. El credea că o bună metodă de a ajuta oamenii să-și dezvolte gândirea morală este ascultarea punctelor de vedere ale altor persoane, care se află într-o etapă superioară de dezvoltare morală. Acest lucru este important pentru părinții care doresc să ajute la dezvoltarea morală a copiilor lor, deoarece, dacă le spun, pur și simplu, copiilor ce este corect și ce este greșit, fără să le explice motivele, pot ajunge să-și încurajeze copilul să rămână la nivelul de dezvoltare pe care l-au atins deja. [23]

V. Teorii psihologice privind geneza comportamentului deviant/delincvent

V.1. Comportamentul colectiv și influențarea acestuia

Gustave le Bon este cel care pune bazele teoriei despre comportamentul colectiv prin apariția în 1895 a lucrării „Psihologia mulțimilor”. Teoria sa despre comportamentul social se poate explica cel mai bine printr-un enunț de tip cauzal stimul – contagiune. Pentru a înțelege mai bine trebuie sa se ia în considerare definiția dată de autor mulțimilor: „Mulțimea reprezintă o reuniune de indivizi oarecare, indiferent de naționalitate, profesie sau sex, oricare ar fi întâmplările care îi aduna la un loc”. Într-o astfel de comunitate, personalitatea conștientă dispare formându-se un „suflet colectiv” ce prezintă trăsături distincte. Membrii unei astfel de comunități se supun Legii unității mentale a mulțimilor: toți indivizii din grup au tendința de a-și ignora propriile sisteme de valori și încep să se ghideze exclusiv după normele grupului respectiv.

Comportamentul copiilor este influențat de către :

Familie, care este mediul în care copilul stabilește primele legături emoționale cu mediul și cei din jur și învață să comunice.

Grupul de prieteni desemnează persoanele cu același statut, egale sau apropiate. Este important în adolescență și în tinerețe, când se formează eul propriu. Pe măsura ce crește, copilul se distanțează de familie și se aproprie de grupul de prieteni. Acesta are un rol de socializare pasivă într-o perioadă în care se manifestă noncomformismul care vizează acte de independență.

Școala reprezintă o instituție care socializează nu numai prin curicula școlară, ci și prin aspecte ascunse. Promovează nu numai valori și atitudini, ci și modul în care tinerii își însușesc informațiile.

Mass-Media este constituită din mai multe forme de comunicare, care stabilesc un contact impersonal cu receptorul. Comunicarea se realizează prin presa scrisă, audio-vizual și internet. Efectele socializatoare depind de conținutul mesajului. Efectele mass mediei asupra formării personalității tinerilor pot fi diferite în funcție de influențele pe care familia le are în educarea lor.

V.2. Behavorismul

William James a definit psihologia ca „știință a vieții mentale". Dar la începutul anilor 1900, un număr din ce în ce mai mare de psihologi au criticat abordarea studiului proceselor mentale conștiente și inconștiente de până atunci. Aceste critici făceau referire la fidelitatea și utilitatea metodei introspecției, în care subiectul era rugat să descrie propriile sale procese mentale pe parcursul mai multor sarcini. O alta țintă o reprezenta teoria lui Freud despre motivele inconștiente. În încercarea unui demers metodologic mult mai științific și mai riguros s-a trecut gradat de la cercetarea proceselor mentale invizibile la studiul comportamentelor ce puteau fi observate direct. Această abordare, cunoscută sub denumirea de behaviorism a revoluționat știința psihologiei și a rămas curentul dominant pentru următorii 50 de ani.

Printre primii fondatori ai behaviorismului s-a aflat si psihologul american Edward Lee Thorndike. În 1898 Thorndike a realizat o serie de experimente ce vizau modul de învățare al animalelor. Într-unul din studii acesta a pus o pisică într-o cușcă, iar in afara cuștii o bucată de hrană. Apoi a măsurat timpul în care animalul învață și reușește să deschidă ușa cutiei pentru a ajunge la hrană. Supunând pisica aceleiași acțiuni de mai multe ori, a văzut că aceasta repetă comportamentele care au dus la succes și în încercări succesiv scapă din ce în ce mai repede și mai ușor. În urma acestui experiment, Thorndike a propus o ipoteza, conform căreia comportamentele urmate de o întărire pozitiva (recompensă) se vor repeta, iar cele urmate de o întărire negativă ori fără întărire nu vor fi însușite.

Câțiva ani mai târziu, psihologul rus Ivan Pavlov, formulează unul dintre principiile celei mai importante ale învățării. Acesta investigase procesele digestive la câini măsurând cantitatea de salivă secretată în momentul în care acestora li se punea o bucată de hrană în gură. După măsurători repetate acesta a descoperit că animalele salivau chiar la anticiparea primirii mâncării. Mai mult, dacă primirea hranei ar fi fost asociată cu un clopoțel, atunci secreția salivei s-ar fi declanșat doar la simplul auz al acestui clopoțel. Acesta este o forma de baza a ceea ce în psihologie se numește condiționare clasică (sau pavloviană) în care organismul asociază un stimul cu un altul. Cercetările ulterioare au arătat că acest proces poate fi baza formarii unor preferințe sau a structurării unor temeri, chiar fobii. [50]

V.3. Genetica comportamentală

Genetica este știința care în mai putin de trei decenii a revoluționat zone întinse ale știintei, de la agricultură la medicină, și tinde să dea noi dimensiuni știintelor umaniste, eticei, sociologiei și filozofiei. Descifrarea oricarui proces biologic, începând de la originea vieții și evoluția biologică, ajungând la caracteristicile morfologice, fiziologice și biochimice ale organismelor și terminând cu gândirea și comportamentul uman, nu poate fi realizată decât prin admiterea în sistemul de elemente definitorii, componenta ereditară.

În cursul acestei scurte perioade, genetica s-a ramificat în discipline independente, fiecare dintre ele centrate în jurul unei teme majore, a unui univers comun – ereditatea – toate interconectate. Conținutul geneticii s-a transformat el însuși și odată cu el cunoașterea lumii înconjuratoare.

Genetica comportamentală, disciplină tânară, ramura a geneticii care studiază relația dintre ereditate și comportament (coeficient de inteligență, tulburări psihice, tulburări de integrare socială). Cercetează serii de gemeni monozigoți și dizigoți crescuți în condiții de mediu similare sau deosebite, frecvența tulburărilor psihice în populații exogame și endogame, concentrația familială a tulburărilor psihice și a înapoierii mentale, relația dintre anomaliile cromozomiale și inteligență sau comportament. Toate cercetarile au demonstrat că dezvoltarea psihică implică, în mod normal participarea eredității și a mediului. Numeroase forme de înapoiere mentală sunt condiționate genetic. În condiții experimentale la animale, prin încrucișări selective și prin compararea liniilor consangvine și a descendenților rezultați din încrucișarea acestor linii, se studiază rolul eredității în geneza agresivității, a preferinței pentru alcool, a comportamentului sexual. Genetica comportamentului a devenit în ultima vreme obiectul unui interes mai larg decât acela strict al specialistilor. Interesul dezvoltat este generat de însuși obiectul de studiu al geneticii comportamentale, devenirea psihică a omului. [14]

VI. Comportamentul deviant și formele de manifestare ale devianței școlare

VI.1. Definirea conceptului de devianță

Conceptul de „devianță” a fost propus de către Thorsten Sellin – timp de mulți ani președinte al Societății Internaționale de Criminologie – în lucrarea sa „Conflictul cultural și crima”, publicată pentru prima dată în 1938. Deși a apărut în cadrul eforturilor de definire a obiectului criminologiei, conceptul a fost dezvoltat, cu precădere, în literatura sociologică. Din acest motiv, perspectiva sociologică nu poate fi ignorată în cadrul abordării psihologice și psihopedagogice actuale. Treptat, termenul a cunoscut o extraordinară evoluție semantică, el devenind obiect de studiu și pentru juriști, psihiatrii, psihologi, pedagogi. Din punct de vedere sociologic, devianța se referă la orice încălcare sau abatere de la normele scrise sau nescrise ale unei colectivități, care amenință echilibrul sistemului și dă naștere unei sancțiuni (de la simpla negare a normei, lipsă a lealității, simulare sau ofensă adusă unor persoane și până la furt, trădare, sinucidere, crimă). Sub raport judiciar, devianța privește violarea normelor legale, cu alte cuvinte, comportamentul antisocial (infracțional sau delincvențial).

Interpretată psihopatologic și medico-legal, devianța se referă la tulburările de comportament ale persoanelor cu înclinații patologice și ale diferitelor categorii de bolnavi psihic. Psihologii sociali definesc devianța prin divergențele de opinie apărute într-un grup social, care produc ruperea consensului și a coeziunii grupale, dând naștere opoziției minoritar-majoritate. Psihologic, se definește devianța drept o abatere variabilă, mai mult sau mai puțin evidentă, de la normalitatea psihică și valorico-normativă, adesea etichetată și sancționată. [31]

Într-una din cele mai cuprinzătoare și mai transparente definiții ale conceptului, devianța apare ca „ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni” .[12]

VI.2. Manifestări psihocomportamentale ale copiilor cu părinții plecați în străinătate.

Studiile efectuate de Asociația Alternative Sociale (2007) au identificat la copiii aflați singuri acasă, datorită migrației părinților la muncă în străinătate, o serie de manifestări psiho-comportamentale printre care dificultățile de adaptare și sentimentele de abandon, de nesiguranță, tristețe, anxietate, stări depresive, toate ca urmare a dorului de părinți, a nevoii de afecțiune părintească, de apreciere din partea părinților și pe fondul dezvoltării unor distorsiuni cognitive. După plecarea părinților, copiii adolescenții, traversează o perioadă de adaptare la noua situație, la schimbările apărute în viața lor. În lipsa unei pregătiri adecvate a copiilor din partea părinților sau a unei consilieri psihologice, aceștia pot dezvolta în această perioadă o reacție acută la stres sau reacție de adaptare.

Adaptarea se referă la procesul de utilizare a resurselor biopsihologice în vederea optimizării și utilizării condițiilor de viață, pe când învățarea, la stocarea de cunoștințe și experiență pusă în serviciile adaptării. Reacția acută la stres se referă la tulburările tranzitorii, de orice severitate sau natură, care apar la persoane sănătoase psihic, ca răspuns la situații foarte stresante, cum ar fi catastrofele naturale, conflictele militare sau o criză extremă în relațiile interpersonale. Acest termen se folosește pentru tulburări care se remit în termen de câteva ore sau zile, dacă reacțiile sunt mai prelungite, se încadrează în reacții de adaptare sau tulburări de stres posttraumatice.

Reacțiile de adaptare se referă la tulburări ușoare sau tranzitorii care durează mai mult decât reacțiile acute la stres. Aceste tulburări sunt produse de evenimente vitale excepționale, de schimbări negative care se produc în existența subiectului sau de situații cu care sunt confruntate persoane cu un grad mare de vulnerabilitate. Simptomele sunt variate și cuprind: anxietate, depresie, concentrare slabă, iritabilitate și comportament agresiv. Reacțiile de adaptare sunt în general reversibile și durează doar câteva luni.

Adolescenții și copiii, în general, cu părinții plecați la muncă în străinătate, trăiesc cu speranța că părinții se vor întoarce curând și suferința datorată lipsei fizice a acestora va înceta. Pentru mulți dintre aceștia, perioada de absență a părinților crește însă continuu, determinând efecte negative semnificative asupra dezvoltării lor fizice și psihice. Pentru o mai bună adaptare la schimbare, există o șase cercuri de adaptare la care participă diferite categorii de mecanisme psihofiziologice:

1. Primul cerc este legat de factorii mediatori ai satisfacerii trebuințelor primare, biologice, dar și de obiectele, locurile, distanțele și condițiile implicate în satisfacerea acestora. Alimentația, somnul, viața igienică, fac parte din primul cerc. Deprinderile sau instrumentarul adaptativ angajat în acest nivel de adaptare se formează încă în copilăria timpurie.

2. Al doilea cerc sau nivel de adaptare privește caracteristicile ceva mai complexe ale traseelor în care se exercită activitățile de fiecare zi. Aceasta este dimensiunea spațială a drumurilor. Adolescentul are mai extins acest aspect al teritoriului. Bineînțeles că se cunoaște de către adolescenți și ce feluri de trebuințe sau activități servesc diferitelor puncte ale spațiului cunoscut.

3. Al treilea cerc de adaptare privește organizarea coerenței temporale. În adolescență se produce o deplasare a prezentului continuu, ce se trăiește intens. Dimensiunea temporală de bază devine viitorul – prezentul fiind tot timpul subordonat viitorului. La adolescent, adaptarea școlară devine tensională datorită marii cantități de cunoștințe și activități programate de aceasta. Însă la adolescenții care au părinții plecați la muncă în străinătate, dificultățile de adaptare la noile schimbări vin și se suprapun peste cele deja existente și atunci adolescentul se simte dezorientat, abandonat, frustrat, de multe ori manifestând aspirații nerealiste determinate de anumite distorsiuni cognitive

4. Al patrulea cerc sau nivel al adaptării se referă la structura interrelațiilor sociale în care se investesc aspecte afective și conduite diferențiate legate de persoanele apropiate. În acest nivel se află nu numai relațiile cu membrii familiei, cu prietenii, ci și cu colegii de școală, cu profesorii, cu vecinii de bloc, cu cunoștințele familiei – apoi cu persoane ce au servicii în mediul de viață apropiat al adolescentului precum casierii, vânzătorii din magazine, de la cinematograf, șoferii etc. Acest cerc se lărgește și el continuu și se diferențiază generând conduita adevărată.

5. Al cincilea cerc se referă la adaptarea socială generală inclusiv la regulile și obligațiile de conduită civilizată (indiferent de loc și de împrejurare).

6. Al șaselea nivel sau cerc se referă la regulile și conduitele acceptate moral. Aceste două niveluri privesc adaptarea socială generală, inclusiv aceea referitoare la viața școlară. Asemenea forme de adaptare duc la dezvoltarea personalității și a abilităților ei necesare integrării în numeroasele legi, reguli, obiceiuri ale vieții sociale și pregătesc tânărul pentru adaptarea socială viitoare. Adolescenții abordează conduite neconformiste mai pregnante și pot să prezinte forme de inadaptare socială, mai ales cei ce provin din familii cu părinții plecați la muncă în străinătate sau din familii dezorganizate.

Familiei i se atribuie un rol esențial în dezvoltarea psihică a copilului și adolescentului, rol ce se evocă mai ales în situațiile delicate de inadaptare sau dezadaptare școlară, delincvență juvenilă, patologie și tulburări de limbaj, debilitate mintală funcțională etc. În astfel de cazuri, analiza psihologică privește relația părinți-copii din punctul de vedere al greșelilor de educație sau al incapacității familiei de a contracara influențe nocive extrafamiliale. [33]

VI.3 Principalele forme de manifestare a devianței școlare

VI.3.1. Fuga de acasă și de la școală

Separarea copiilor și adolescenților de unul sau chiar de ambii părinți, prin plecarea lor la muncă în străinătate pe o perioadă variabilă de timp, generează trăirea sentimentului de abandon, cu repercusiuni asupra personalității acestora. În funcție de durata absenței, se pot înregistra o serie de probleme legate de asigurarea nevoilor specifice ale copilului, precum și riscul apariției unor deficite intelectuale și/sau a unor tulburări emoționale și comportamentale.

În procesul adaptării prezintă un mare interes și factorii energetici personali ce întrețin echilibrul personalității. Se consideră că în raport de curba de dotație intelectuală și aptitudinală, adolescenții ce se află la extrema părților mediane ale curbei lui Gauss trebuie foarte mult ajutați în adaptare. Cei ce se află în părțile mediane ale curbei suportă efectele separării de părinții lor în mod variat, dar de cele mai multe ori eficient. Când au dotații speciale înalte pot să-și organizeze singuri mediul de care au nevoie, fiind în genere nonconformiști.

Comportamentul copilului se realizează totdeauna prin identificare și interiorizare cu sine și cu ceilalți. Astfel, eul uman se formează într-o constelație triunghiulară de factori: dragoste, autoritate și securitate familială. Orice carență afectivă ca și orice carență sau abuz de autoritate vor determina tulburări de comportament, datorită demisiei părinților de la sarcinile lor, fie prin identificarea părinților cu părinții patogeni.

Actul delictual debutează de obicei cu fuga de acasă practicată de unii adolescenți. Vagabondajul, ca forma evoluată a fugii de acasă și care reprezintă peregrinări continue dintr-un loc în altul, susținute de spiritul de aventură, adolescentul rătăcind fără puterea și voință de a reveni la domiciliul său, deschide larg poarta infracționalității. Vagabondajul implică o viață nomadă, fără orizont temporal, însoțită de riscuri și privațiuni și asociat în majoritatea cazurilor cu furt, cerșetorie, viol, perversiuni sexuale, prostituție. [7]

VI.3.2. Absenteismul școlar

Una dintre problemele grave cu care se confruntă azi școala românească, în contextul socioeconomic național, este creșterea constantă a absenteismului și chiar a abandonului școlar, pentru că societatea și școala, ca parte a sa, nu pot oferi tuturor elevilor motivația necesară efortului susținut pe care-l presupune școlarizarea. Absenteismul școlar este o problemă socială (deși debutează cu fuga de la școală, interpretată ca o problemă emoțională), fiind explicat mai ales prin caracteristicile socioculturale ale mediului de proveniență. Un studiu efectuat în 2004 de Institutul de Științe ale Educației a relevat că modelele sociale de succes pe care le urmează copiii fac parte din categoriile: vedete TV, sportivi sau membrii familiei, și, în foarte mică măsură, din categoriile: profesori, politicieni, oameni de cultură, iar pentru a avea succes, nu contează prea mult pregătirea/educația/munca Absenteismul desemnează un tip de conduită evazionistă permanentizată, care reflectă lipsa de interes, de motivație și de încredere a elevilor în educația școlară. Cu atât mai mult la adolescenți, dorința de a exprima o atitudine personală, de a privi critic lumea, în special regulile impuse de instituția de învățământ, îi determină să aleagă ca alternativă la programul școlar alte activități, generatoare de satisfacții personale imediate. Cei mai mulți adolescenți fug de la ore în semn de protest față de anumite situații apreciate de ei ca nedrepte, generate de factorii școlari (atitudinea profesorilor, discipline de învățământ cu un grad ridicat de dificultate, construcții școlare vechi, lipsite de mijloace de învățământ moderne, programul supraîncărcat). Există și adolescenți hiperemotivi, la care absenteismul survine ca o reacție la teama elevului de eșec, de a nu-și pierde statutul sau stima de sine. Stilurile didactice deficitare, manifestate prin suprasolicitarea intelectuală și nervoasă a elevilor printr-un exces de sarcini didactice, rigiditatea intelectuală, subiectivitatea în evaluarea activităților elevului, precum și eterogenitatea clasei de elevi, lipsa resurselor școlare și deficiențele în managementul general al învățământului se constituie în factori de ordin școlar care nu fac decât să-l îndepărteze pe elev de școală. Familia are un rol fundamental în problematica absenteismului. Există familii care devalorizează educația școlară și, din această cauză, nu reacționează la absențele copiilor, pentru că părinții înșiși nu au avut parte de rezultate de pe urma școlarizării. Situația economică precară îi determină pe unii părinți să plece din țară sau să pretindă copilului să lipsească de la școală, obligându-l la prestarea unor activități casnice sau aducătoare de venit. Lipsa de preocupare a familiilor față de absențele elevilor poate avea și cauze precum bolile cronice, alcoolismul, chiar dependența de droguri.

Absenteismul, în calitate de conduită deviantă a elevului, poate fi explicat prin influența unor factori individuali (determinările ereditare și unele particularități ale personalității în formare) și a unor factori sociali (de ordin familial și de ordin școlar). La vârsta adolescenței absenteismul școlar prezintă riscuri importante, care pot duce la eșec școlar, abandon școlar, delincvență și pot ajunge chiar până la periclitarea vieții adolescentului. Absenteismul conduce la abandonul școlar, dar este, concomitent, cel mai important factor catalizator pentru consumul de droguri, violență și infracționalitate.

VI.3.3. Abandonul școlar

Eșecul școlar survine ca o consecință firească a fugii de la școală și a absenteismului și se manifestă acut prin repetenție. Un studiu făcut asupra relației dintre repetenție și abandonul școlar a arătat că repetenția crește probabilitatea abandonului școlar cu 20-30% (Grissom și Shepard, 1989) [18]. Abandonul școlar reprezintă părăsirea sistemului educativ înaintea încheierii ciclului de studii început sau înaintea obținerii unei calificări profesionale. Elevii care abandonează școala sunt cei care s-au făcut remarcați pentru absenteism și au fost sancționați, în repetate rânduri, pentru aceasta. Până la clasa a X-a de liceu sau de școală de arte și meserii, învățământul românesc are caracter de obligativitate, elevii nu pot fi exmatriculați, dar asta nu reduce numărul de absențe, ci, dimpotrivă, încurajează absenteismul. S-a constatat că, atunci când statul controlează frecventarea școlii abandonul înaintea termenului legal al școlarității sunt relativ rare, dar sunt, de multe ori, deghizate sub forma absenteismului intens.

Efectele abandonului școlar sunt foarte grave, din mai multe considerente. În primul rând, cel care abandonează școala nu este nici bine format moral și civic, încât să-și poată exercita rolul de părinte sau cetățean al unei comunități și nici nu are calificarea profesională care să-i permită integrarea socioeconomică. În al doilea rând, fiecare elev care abandonează școala reprezintă pentru viitor un cost social mult mai mare decât ar fi fost costul formării sale prin sistemul educativ. Strict economic, scumpă nu este persoana bine educată, ci persoana. Tot din punct de vedere economic, abandonul școlar reprezintă un indicator al eficienței sistemului școlar, sistemul școlar fiind cu atât mai ineficient cu cât indicele de abandon este mai mare. [27]

Principalii factori de ordin școlar privind înclinarea spre delincvență a elevilor care au vârsta de 14-20 de ani sunt: absențele frecvente de la școală, atitudinea indiferentă față de școală, autoritate rebelă față de autoritățile școlare și față de reprezentanții ordinii, vizionarea frecventă a unor filme cu conținut necorespunzător din punct de vedere educativ. Realitatea arată că trecerea de la absenteism la comiterea unor acte precum vagabondajul sau cerșetoria, iar apoi la delicte grave (furt) sau extrem de grave (consum de droguri, tâlhărie, viol, crimă) este foarte fragilă în perioada adolescenței. Se poate afirma că abandonul școlar reprezintă principalul indicator predictiv al orientării indivizilor către o carieră delincventă (Neamțu, 2003). Atunci când abandonul școlar este precedat de episoade de fugă de la școală sau de acasă, tranziția spre activitatea infracțională se realizează mult mai repede. Cercetările întreprinse asupra modului în care abandonul școlar influențează delincvența au arătat nu numai că o mare parte dintre cei care abandonează școala comit acte de delincvență juvenilă, ci și că există o legătură clară între precocitatea abandonului școlar și structurarea carierei delincvente la vârsta adultă (Fattah, 1991). Pe fondul teribilismului și al lipsei de înțelegere manifestate de părinți sau de profesori, influența anturajului prost ales poate fi nefastă asupra adolescentului aflat deja în derivă. Din dorința de independență materială, unii adolescenți devin verigi ale lanțului de distribuitori și consumatori de droguri, cu consecințe asupra tuturor aspectelor vieții celui implicat, de la comportament care vine în contradicție cu legea și până la degradarea stării de sănătate și chiar moartea acestuia. Sub efectul consumului de droguri, moartea poate surveni nu doar ca urmare a unei supradoze, ci și în urma suicidului, determinat de alterarea stării psihice. Prea mulți adolescenți sunt găsiți în baruri în timpul programului școlar, unde consumă atât droguri, cât, mai ales, băuturi alcoolice, care determină aceleași fenomene de deteriorare a percepției asupra propriei persoane și a celor din jur. Foarte multe acte de delincvență au fost comise atunci când tinerii „și-au făcut curaj” prin consumul de alcool. Din păcate, nu lipsesc nici cazurile de deces prin comă alcoolică, deoarece ei beau în scurt timp o mare cantitate de alcool, tot din teribilism, și nu conștientizează când li se face rău. [37]

VI.3.4. Vandalismul școlar

În mediul școlar, vandalismul a devenit în ultimii ani un fenomen curent. Într-o serie de țări, școala ca instituție a devenit una din țintele preferate ale atacurilor vandale, atât din partea elevilor cât și din partea altor persoane În mod particular, vandalismul școlar prezintă o serie de elemente caracteristice, legate de organizarea și funcționarea instituției educative, de caracteristicile demografice ale populației școlare, de practicile sociale specifice, de capacitatea școlii de a ierarhiza/eticheta elevii Frecvența vandalismului școlar diferă de la o școală la alta în funcție de:

mărimea școlii – cu cât o școală este mai mare, cu atât posibilitatea unei supravegheri continue și eficiente scade și cresc ocaziile actelor de vandalism; într-o școală mare se micșorează posibilitatea identificării și sancționării elevilor-vandali, pedeapsa având o valoare preventivă pentru ceilalți;

situarea școlii într-o zonă caracterizată de un indice mare al criminalității – cresc șansele ca o școală să devină țintă, iar elevii să dezvolte conduite deviante prin învățarea de la un „model”; dacă o comunitate are un număr mare de adolescenți care se ocupă cu traficul și/sau consumul de droguri, de adolescenți care fug de la școală și de acasă, are numeroase bande/găști de cartier , are mulți adolescenți care fură sau distrug bunurile publice, atunci și școlile locale vor avea o rată mare de comportamente deviante;

compoziția etnică, socială, rasială a populației școlare – cu cât efectivele școlare sunt mai heterogene, cu atât indicele vandalismului școlar crește. Distribuția în timp a vandalismului școlar – studiile raportează cea mai mare frecvență a conduitelor agresive de vandalism în timpul week-end-ului și al vacanțelor școlare, urmate în ordine descrescătoare de intervalele de după și dinaintea cursurilor.

Motivația specifică a fost sistematizată de Kube și Schuster[38]:

existența unor deficiențe în organizarea activităților educative: programe rigide, orare necorespunzătoare care pun în dificultate anumite categorii de elevi;

deficiențe de natură psiho-pedagogică: obiective lipsite de pertinență în raport cu aspirațiile educative ale elevilor și cu cerințele de pe piața muncii, conținuturi prea abstracte, metode inadecvate de predare, deficiențe de evaluare, disciplina școlară prea rigidă sau prea relaxată, permisivă – atmosfera impersonală, anonimă a școlii, care îl împiedică pe elev să se identifice afectiv cu școala;

sentimentul elevilor de a fi abandonați de către școală, acolo unde școlile funcționează într-o manieră deschisă și permeabilă fără să ofere elevilor un cadru privat, securizant – deficiențe în relația școlii cu familiile elevilor, dublate de transferul reciproc al responsabilității pentru conduitele agresive ale elevilor.

Actele de vandalism nu sunt acte gratuite, lipsite de semnificație. Ele trimit, în majoritatea cazurilor, la o reacție de protest. Vandalismul în școală poate fi interpretat ca o cale de a depăși plictiseala, ca un act de răzbunare împotriva unei situații percepute ca nedreaptă sau ca un protest împotriva autorităților și regulilor școlare. Elevii care comit astfel de acte agresive au un nivel scăzut al autocontrolului, o stimă de sine slabă și o toleranță redusă la frustrare.

Comportamentul lor este dominat de instabilitate, labilitate afectivă, impulsivitate, irascibilitate, brutalitate, rigiditate, tendința de negare a tot ceea ce apreciază alții, atitudini nonconformiste manifeste Consecințele vandalismului și ale violenței școlare sunt diverse și afectează în cel mai înalt grad eficiența școlii ca instituție educativă. Aceste conduite agresive contribuie la diminuarea respectului față de autorități în general și față de autoritățile școlare în special.

VII. Absenteismul școlar și profilul succesului educațional în Colegiul …. – Studiu de diagnoză

VII.1. Motivarea studiului

Studiul de față are ca subiect cercetarea absenteismului școlar precum și profilul succesului educațional în Colegiul….., județul……, cu evidențierea particularităților în cazul elevilor care au cel puțin un părinte plecat în străinătate. În acțiunea educativă interesul pentru eșec se explică, de fapt, prin dorința de a-l evita, de a nu permite configurarea, respectiv prin intenția de a facilita reușita pentru toate categoriile de persoane angrenate în formare.

Studiul realizat își propune de asemenea identificarea ideii de succes educațional din perspectiva elevilor, a disfuncționalităților percepute de către elevi la nivelul liceului și implicarea cadrelor didactice ca parteneri ai demersului educațional în activitățile școlare pentru o optimizare a procesului instructiv – educativ și de stopare a absenteismului.

VII.2. Obiective generale și specifice

Obiectiv general

Diagnoza atitudinii elevilor din Colegiul ….. față de succesul educațional și gradul de conștientizare a importanței acestuia în sporirea aptitudinilor însușite la sfârșitul anilor de studiu, îmbogățirea cunoștințelor generale, dezvoltare pentru viață și integrare socială.

Obiective specifice

analiza percepției colective a elevilor din școală față de procesul instructiv – educativ;

identificarea problemelor, disfuncționalităților ce marchează relația elev – profesor și elev – elev;

identificarea elevilor cu dificultăți de comunicare în cadrul familiei, cu scopul organizării unor ședințe de consiliere familiă;

identificarea elevilor cu părinți plecați în străinătate cu scopul integrării în cadrul unui program de consiliere psihologică în vederea dezvoltării sale spre un tânăr adult;

inventarierea resurselor ce pot fi mobilizate în vederea rezolvării disfuncționalităților identificate.

VII.3. Documentarea

Se va urmări ca etapă inițială stabilirea bibliografiei și exploatarea acesteia prin două procedee bine cunoscute: empiric și sistematic. Se vor avea în vedere documente oficiale, documente scrise cum ar fi: arhive, publicații, studii, articole, dar și documente statistice. Documentele statistice ca și documente cantitative vor fi completate de documente calitative cum ar fi: rapoarte de activitate, analize, note, instrucțiuni, directive, procese verbale.

VII.4. Ipoteze ale cercetării

Ipoteza generală

Se presupune faptul că o cunoașterea valorilor, intereselor și atitudinilor elevilor din de școală, față de familie, față de grupul de prieteni, pot contribui la prevenirea și combaterea unor situații de risc educațional. Elevii reprezintă un segment demografic predispus la atitudini negative față de importanța succesului educațional și în pofida faptului că sunt capabili să distingă atitudinile pozitive de cele negative, totuși nu reușesc să le adopte în totalitate pe cele pozitive.

Ipoteze speciale – Profilul succesului educațional în Colegiul ……

a) cu cât originea socială a elevilor este mai înaltă și cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât atenția acordată succesului educațional este mai mare;

b) cu cât atmosfera afectivă din școală este mai destinsă, cu atât va crește interesul față de activitățile școlare;

c) cu cât rezultatele evaluărilor școlare sunt mai mici, cu atât tendința minimizării importanței succesului școlar este mai mare;

d) cu cât rezultatele evaluărilor școlare sunt mai mari șansele înmatriculării elevilor la o altă instituție de învățământ se reduc.

e) cu cât perioada de timp de când părinții unor elevi sunt plecați din țară este mai mare, cu atât mai mult randamentul școlar se reduce.

f) cu cât un elev întrunește mai multe din următoarele criterii: unul dintre părinți plecați în străinătate, ambii părinți plecați în străinătate, părinții unui prieten apropiat sunt plecați în străinătate, și cu veniturile primite lunar de la aceștia sunt mai mari, cu atât rata absenteismului este mai mare.

VII.5. Eșantionarea

Considerăm necesară investigarea în totalitate a elevilor claselor a X-a și a XI-a, deoarece rezultatele școlare ale elevilor din clasa a IX-a sunt semnificativ marcate de ciclul gimnazial și nu sunt încă pe deplin integrați în cel liceal, iar elevii din clasa a XII se află în ciclul curricular al aprofundării și specializării, astfel încât determinarea întru succes fiind mai degrabă element al viitoarei integrări în mediul universitar și pe piața muncii. De asemenea se va construi și un lot de elevi care din diverse motive au fost deja sancționați prin scăderea notei la purtare. Printre primele întrebări în cadrul ambelor chestionare se va afla criteriul principal de diferențiere a copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate, de cei ai căror părinți le sunt alături.

VII.6. Prezentarea instrumentului cercetării

Ca instrument principal de investigație s-a folosit un chestionarul, compus din 20 de itemi aplicat tuturor elevilor și un chestionar aplicat elevilor care au fost sancționați deja prin scăderea notei la purtare. Chestionarul va cuprinde întrebări închise, semideschise, deschise și scalate cuprinzând variabile și indicatori derivați din ipotezele cercetării.

VII.6.1. Atitudinea elevilor față de succesul educațional

1. Clasa

2. Profilul

3. Mediul de rezidență

Rural

Urban

Apartenența socio-profesională a părinților

5. Resursele bănești de care dispuneți lunar sunt:

a. Sub 100 RON

b. Între 100 și 150 RON

c. Între 150 și 250 RON

d. Între 250 și 300 RON

e. Peste 300 RON

6. Sunteți motivat (ă) să studiați?

Da Nu

Localizați pe o scară de la 1 la 10 intensitatea motivației dumneavoastră pentru activitățile școlare.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

intensitatea intensitatea

cea mai mică cea mai mare

8. Care sunt sursele motivației dumneavoastră pentru activitățile școlare?

a. Îmi place să studiez

b. Trebuie să studiez

c. Am nevoie de note mari

d. Exigențele familiei

e. Altele (care?) ……………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………..

9. Nu sunt motivat pentru că:

a. Notele pe care le primesc nu sunt pe merit

b. Activitățile școlare îmi sunt indiferente

c. Profesorii sunt indiferenți

d. Alte variante (care?)……………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………

10. Corespunde colegiul la care învățați așteptărilor dumneavoastră?

Da Nu

11 Dacă ați putea v-ați transfera la un alt liceu?

Da Nu

12. Dacă da,

Unde?………………………………………………………………………………………………

De ce?

a. din cauza colegilor

b. din cauza profesorilor

c. din cauza evaluării școlare (note mici)

d. din cauza condițiilor în care învățați

e. alte cauze (care?) …………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………

13. Activitățile școlare

a. mă interesează

b. nu mă interesează

c. îmi sunt indiferente

d. alte variante(care?)………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………………..

14. Evaluați măsura în care vă adaptați exigențelor școlare

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

nesatisfăcător foarte bine

15. Școala este pentru dumneavoastră

a. necesară

b. inutilă

c. un prilej de a-mi întâlni colegii

d. o oportunitate de a mă distra

e. altceva (ce?)…………………………………………………………………………………..

………………………………………………………………………………………………………..

16. Evaluați atmosfera afectivă întâlnită în liceu

a) între profesor și elevi

1 2 3 4 5

foarte tensionată armonioasă

b) între elevi

1 2 3 4 5

foarte tensionată armonioasă

17. Care sunt punctele forte în activitatea educațională a acestei școli?

………………………………………………………………………………………………………………………………

18. Ce schimbare de urgență propuneți în activitatea educațională?

………………………………………………………………………………………………………………………………

19. Este important succesul școlar pentru integrarea dumneavoastră profesională?

………………………………………………………………………………………………………………………………

20. Este liceul la care învățați un mediu care determină succesul educațional?

………………………………………………………………………………………………………………………………

VII.6.2. Atitudinea elevilor cu notă scăzută la purtare față de sancționarea absenteismului, cu identificarea elevilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate

Clasa

Profilul

Sexul

Mediul de rezidență

Rural

Urban

Care a fost cea mai mică notă obținută la purtare

Care a fost numărul maxim de absențe înregistrat?

0 – 9 b. 10 – 20

c. 21 – 30 d. 31 – 40

e. 41 – 50 f. 51 – 60

g. 61 – 70 h.71 – 80

i. 81 – 90 j. 91 – 100

În timpul anului școlar locuiești:

cu unul dintre părinți

cu ambii părinți

la internat

cu alte rude

singur

în chirie

faci naveta

Părinții tăi:

Locuiesc împreună

Sunt divorțați

Unul dintre părinți este plecat

în străinătate la muncă

Ambii părinți sunt plecați în

străinătate la muncă

Unul dintre părinți este decedat

Ambii părinți sunt decedați

Care din următoarele probleme se regăsesc în familia ta?

Consumul de alcool

Violența verbală și fizică

Lipsa acută a banilor

Altele

Nu sunt probleme în familie

Cum descrii relația cu părinții tăi

Sunt de acord cu tot ceea ce faci

Sunt prea severi,

Sunt indiferenți, nu îi interesează

ce faci

Din ce motiv ai avut nota scăzută la purtare?

Absențe

Comportament inadecvat

față de profesori

Comportament inadecvat

față de colegi

Distrugerea bunurilor școlii

Altele

Sancțiunea de la școală a fost urmată și de sancțiune acasă?

Da Nu

Te simți nedreptățit față de sancțiunea primită?

Da Nu

S-a întâmplat să chiulești de la ore?

Da Nu

Dacă da, care este motivul pentru care ai chiulit?

Dezinteres pentru materia respectivă

Permisivitate din partea profesorilor

Antipatie față de profesori

Teama de a lua o notă mică

Obișnuința

Plictiseala

Pentru a petrece mai mult timp cu prietenii

Alte motive

Unde mergi când absentezi de la școală?

În parc

Acasă

La un internet cafe

Acasă la un prieten

Într-un bar

Te plimbi fără o destinație anume

În altă parte. Unde? ……………………………………………………………

………………………………………………………………………………………..

Părinții știu că lipsești de la școală?

Da, știu de la mine

Da, află de la altcineva. De la cine? ……………………………………..

Ce crezi că te-ar determina să ai o prezență mai bună la ore?

a. încurajarea colegilor

b. aprecierea profesorilor

c. relația cu dirigintele/ diriginta

d. altele

Ce activități desfășori înafara școlii?

Îmi ajut părinții

Mă întâlnesc cu prietenii mei

Frecventez un club sportiv

Merg la internet cafe

Joc jocuri pe calculator acasă

Lucrez pentru a avea bani de buzunar

Altele

Care din următoarele probleme te afectează cel mai mult?

Lipsa banilor

Notele mici

Certurile cu prietenii

Sancțiunile școlare

Neînțelegere din partea profesorilor

Problemele din familie

VII.7. Diseminarea rezultatelor cercetării

Rezultatele cercetării vor putea fi prezentate atât în medii formale (alte licee, I.Ș.J. ……) dar și în contexte non-formale ( O.N.G-uri care au ca scop formarea și educarea tinerilor din județul ……….), de asemenea pot fi puse la dispoziția celor interesați pe Internet.

VII.8. Prezentarea raportului de cercetare, rezultate și concluzii

Din analiza datelor culese prin intermediul mijloacelor de investigație amintite, am desprins câteva date și concluzii semnificative.

Elevii sunt în general motivați pentru activitățile școlare; 51% dintre subiecții cu venituri medii indică o motivație corespunzătoare cifrei 7 pe o scală de la 1 la 10, 26% dintre cei cu venituri ridicate corespunzătoare cifrei 8 și 16% dintre cei cu venituri mici corespunzătoare cifrei 6.

Nu observăm fluctuații semnificative în dreptul cifrei 7 referitor la gradul de motivare în abordarea activităților școlare a subiecților proveniți din mediul rural față de cei din mediul urban, însă constatăm la un nivel redus al veniturilor o motivație mai puternică a elevilor din mediul rural față de cei din mediul urban. Pe de altă parte, în cazul copiilor cu părinți plecați în străinătate și cu venituri mari se observă o scădere îngrijorătoare a motivației pentru activități școlare, o rată crescută a absenteismului și o tendință puternică de a se simți nedreptățiți de sancțiunile școlare.

În general elevii conștientizează că trebuie să studieze, acest răspuns are o frecvență de 68%, studiul reprezintă pentru 26% dintre subiecți o activitate plăcută, 21% resimt nevoia unor note mari iar pentru 18% dintre subiecți exigențele familiei reprezintă un reper important al motivației pentru activitățile școlare.

Un procent de 34% dintre subiecți pun slaba motivare pentru studiu pe seama notelor nemeritate iar 14% indică indiferența profesorilor. Între răspunsurile sugerate de subiecți întâlnim o frecvență ridicată a răspunsurilor care menționează o exigență exagerată și stil de predare în neconcordanță cu posibilitățile de receptare ale elevilor.

Fig. Nr. 1 – Sursele motivației pentru activitățile școlare

Colegiul în care acești elevi învață răspunde așteptărilor subiecților chestionați în proporție de 75% iar 25% dintre aceștia indică faptul că s-ar transfera la un alt liceu dacă ar avea această posibilitate. Primele 3 licee care se află în topul preferințelor elevilor sunt următoarele:

1. ……………………………..

2. ………………………………

3. ……………………………..

Școala este în cea mai mare măsură necesară (75%), iar în al doilea rând un prilej de a întâlni colegii (42%), acest fapt indicând rolul socializării nonformale al școlii cu reale consecințe, pozitive și negative, în formarea personalității elevului.

Am constat de asemenea pe baza acestui studiu că din cei 338 de elevi ai Colegiului………… din clasele a X-a și a XI-a, 18% dintre aceștia au ambii părinți plecați la muncă în străinătate, iar 22% au cel puțin un părinte plecat în străinătate. Dintre aceștia, 55% nu consideră școala ca fiind importantă pentru încadrarea lor profesională și mai departe au optat în felul următor: 35% consideră ca este inutilă, 40% importantă pentru a se întâlni cu colegii, 18% o modalitate de a se distra și doar 7 % consideră că școala este necesară.

Fig. Nr. 2 – Distribuția elevilor în funcție de plecarea părinților în străinătate

Dintre cei 338 de elevi chestionați, 182 au avut cel puțin odată nota scăzută la purtare. Aceștia au comentat în felul următor chestionarele:

Într-un procent de 64%, aceștia au avut nota scăzută la purtare pentru absențe.

Fig. Nr. 3 – Cauza scăderii notei la purtare

Motivația absenteismului s-a dat în felul următor:

Fig. Nr. 4 – Cauzele absenteismului în ordinea frecvenței

Deși majoritatea locuiesc cu părinții, 22 % au unul dintre părinți plecat în străinătate, 18 %, ambii, 3% au părinții divorțați, 5% au unul dintre părinți decedați și 1 %, ambii părinți decedați.

Fig. Nr. 5. Prezența modelelor parentale în viața elevilor cu nota scăzută la purtare

În timpul anului școlar:

Fig. Nr. 6. – Habitația elevilor chestionați

În procent de 64 % dintre elevii chestionați locuiesc cu ambii părinți, 16% locuiesc doar cu unul dintre părinți, restul se află în alte situații în timpul anului școlar (locuiesc cu rude, fac naveta).

În ceea ce privește problemele din cadrul familiei:

Fig. Nr. 7 – Situația familială a elevilor chestionați

Relațiile din cadrul familiei au fost descrise în felul următor:

Fig. Nr. 8 – Relațiile familiale

În privința sancțiunilor primite la școală doar 42% au fost urmate și de pedepse acasă.

Fig. Nr. 9 – Aplicarea sancțiunilor de către familie

19% dintre elevi au fost nemulțumiți de sancțiunea primită, iar dintre aceștia, 82% sunt cei care au cel puțin un părinte plecat în străinătate.

Fig. Nr. 10 – Acceptarea vs. inacceptarea aplicării sancțiunilor școlare

În ceea ce privește problemele care îi afectează cel mai mult, elevii au situat pe primul loc notele mici obținute la școală, iar pe locul 2 problemele de natura familială

Fig. Nr. 11 – Principalele probleme de care sunt afectați elevii care au fost sancționați prin scăderea notei la purtare

Din prelucrarea datelor se poate remarca faptul că elevii își asumă puține responsabilități, punând pe seama profesorilor foarte multe din disfuncționalitățile procesului de învățământ desfășurat în școală, însă sesizările lor sunt interesante și necesită din partea profesorilor o evaluare onestă. Dintre propunerile elevilor, cele mai frecvente au fost:

funcționarea unui magazin cu produse alimentare, de patiserie, în incinta școlii;

amenajarea unui loc pentru fumat;

clase și laboratoare moderne și curate;

angajarea unui serviciu de pază competent;

profesori mai puțin exigenți care să susțină interesele elevilor;

exigență mai scăzută la obiectele care nu se evaluează la bacalaureat;

predare accesibilă;

alocații mai mari, dar diminuate pentru cei cu un număr mare de absențe;

autobuze școlare pentru navetiști;

îmbunătățirea dotării cabinetelor medicale școlare;

Importanța succesului școlar pentru integrarea profesională este conștientizată în proporție de 67%, opiniile defavorabile venind mai ales din partea elevilor care nu se bucură de atenția părinților, în primul rând în cazul celor care au părinții plecați în străinătate, precum și la cei cu probleme familiale.

BIBLIOGRAFIE

Abhenbach, T; Rescorla, L. (2009), Manual ASEBA pentru vârsta școlară, chestionare și profile, Cluj-Napoca: Editura RTS;

AGORA, Revista de Asistența Socială și psihopedagogie (http://www.uav.ro/files/agora/11.pdf)

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (București) – Rolul și responsabilitățile asistenților sociali în protecția și promovarea drepturilor copilului, Editura Trei, București, 2006.

Albu, E. (2002), Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenți. Prevenire și terapie, București: Editura Aramis Print;

Banciu, Dan, Sociologie juridică și a delicvenței, Ed. Universității din Pitești, 2006.p. 99-126;

Brânzei, P., Adolescența și adaptarea. Studii și cercetări. Centrul de cercetări pentru problemele tineretului, Iași, 1974.

Beam, R.M., Gil-Rivas, V., Greenberger, E., Chen, C. (2002), Adolescent Problem Behavior and Depressed Mood: Risk and Protection Within and Across Social Contexts, Journal of Youth and Adolescence, vol. 31, no.5, pp. 343-357;

Bulai, T., Fenomenul migrației și criza familială, Editura Lumen, Iași, 2006.

Ciofu, C., – Interacțiunea părinți –copii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

Constantinescu, Monica, Teorii ale migrației internaționale, în „Sociologie Românească”,

nr. 3–4, 2002, p. 93–114;

Cusson, M., Devianța.Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 2000;

Dăbală, I., Descifrând tainele eredității,Editura Dacia, București, 1991

Dictionnaire Robert Etymologique du Francais, Paris, 2006;

Erikson, E.H. (1959), Identity and the life cicle: selected papers, în Psychology Issues, monogr. nr.1, New York, Institut University Press ;

Florescu, L., Frățiman, L. (1999), Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon, Constanța: Editura Fundației „Andrei Șaguna”;

Fundația SOROS, Efectele migrației: copiii rămași acasă, Studiu organizat în 2007.

Garry, R.L., Family Structure and Interaction. A comparative analysis. (http://books.google.ro)

Grissom, B. James, Shepard, A. Lorrie, 1989, „Repeating and dropping out of school”, Flunking Grades: Research and Policies on Retention;

Ionescu, C., Drept – Note de curs, SNSPA, București.

Lamanna, M.A., Riedmann, A. – Marriages and Families: Making Choices in a Diverse Society, Wadsworth Publishing Company, 1999, Seventh Edition.

Luca, C., Gulei, Al.S. (coord.), (2007), Asistența socială, psihologică și juridică a copiilor rămași singuri acasă ca urmare a plecării părinților la muncă în străinătate: metodologie, Iași: Editura Terra Nostra;

Luca, C., Teorii psihologice privind dezvoltarea copilului (http://singuracasa.ro/_images/img_asistenta_sociala /pentru_profesionisti/resurse_asistenta_sociala_copil_singur_acasa/abilitati/AAS_Psihologia_dezvoltarii_ copilului.pdf)

Marcelli, D. (2003), Tratat de psihopatologia copilului, București: Editura Fundației Generația;

Mitrofan, I. (coord.) (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Iași: Editura Polirom;

Minulescu, M., Sinteze psihologie, Facultatea de Sociologie-Psihologie a Universității Spiru Haret, București.

Neamțu, C. (2003), Devianța școlară. Ghid de intervenție în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Ed. Polirom, Iași;

Negreanu, E., Ionescu, M., Educația în familie – repere și practici actuale, Editura Cartea Universitară, București, 2006.

Petcu, M., Delicvența. Repere psihosociale, Ed. Dacia Cluj Napoca, 1999;

Piaget, J. (1965), Psihologia inteligenței, București: Editura Științifică;

Piaget, J., (1980), Judecata morală la copil, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Popa, M. (2008), Statistică pentru psihologie. Teorie și aplicații SPSS, Editura Polirom, Iași;

Perț, S. – Reflecții cu privire la ocuparea forței de muncă în perioada de tranziție la economia de piață în România, Revista Română de Economie nr.l / 1991, Institutul de Economie Națională, București.

Rădulescu, S., Piticariu, M., Devianța comportamentală și boala psihică, Editura Academică, București, 1989

Rygaard, N. (2011), Tulburările severe de atașament în copilărie. Ghid de terapie practică, Iași: Editura Polirom;

Sandu D., Migrația circulatorie că strategie de viață, în „Sociologie Românească”, nr.2, 2000;

Sandu D., Migrația transnațională a românilor din perspectiva unui recensământ comunitar, în „ Sociologie Românească”, nr. 3-4, 2000.

Sava, F. (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice complementare, Cluj-Napoca: Editura ASCR;

Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale Vol. II, Ed. Polirom, Iași, 2000;

Străchinaru, I., Devierile de conduită la copii, E. D. P., București, 1969;

Toth, G. (2007), O abordare calitativă asupra riscurilor la care sunt expuși copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate, în Toth, G., Toth, A., Voicu, O., Ștefănescu, M. Efectele migrației. Copii rămași acasă, București: Fundația Soroș România;

Turliuc, M.N. (2007), Psihosociologia comportamentului deviant, Iași: Institutul European;

Wasserman, G.A., Miller, L. S., Pinner, E., Jaramillo, B. (1996), Parenting predictors of early conduct problems in urban, high-risk boys. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry; 35, 1227–1236;

Wanner, Phillippe, Migration trends in Europe, „European Population Papers”, Serie No.7, Council of Europe.

B. Bradford, O. Chirilă, M. Popescu, N. Neguțu, M. Tobias, L. Costache, Instruire și proceduri pentru asistenții maternali. Manual, Holt International Children’s Servicies, România, 1999, pp.63-64

w w w . e u r o p a . e u . i n t / c o m m / e m p l o y m e n t _ s o c i a l / fundamri/movement/studies: „Migration in Europe: Lessons from the Past”, 2002.

http://www.muncainstrainatate.anofm.ro/popula-ia-rom-niei-efectele-emigra-iei-n-scop-de-munc

Tudorache, C., Evoluția fenomenului migrației în România (http:// store.ectap. ro/articole/211.pdf)

http://www.unicef.org/romania/ro/justitie_juvenila_romana.pdf

Influențe sociale ale comportamentului, Maxpedia – Enciciclopedie online (http://www.maxpedia.ro /educatie1 /influente-sociale-ale- comportamentului.php )

http://psihointegrativa.ro/adaptarea-adolescentului-%E2%80%9Esingur-acasa-la-cerintele-vietii

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Efectele Migratiei Asupra Copilului (ID: 165152)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Efectele Migratiei Asupra Copilului

Copyright Notice

Reactualizarea Emotiilor Asociate Gradului de Maturizare Emotionala la Persoanele de Gen Feminin

Consiliere Depresie

Modalități Tehnico Tactice de Depistare a Comportamentului Simulat

Rolul Terapiei Ludice In Imbunatatirea Performantelor Mnezice la Copiii cu Retard Mental

Contributia Inspectiei Scolare la Perfectionarea Procesului de Predare Invatare

Rezistenta Psihica a Adolescentilor din Mediul Evanghelic

Copyright Notice

Similar Posts