Efectele Masurilor Neprivative de Libertate In Prevenirea Recidivei
Specializarea Asistență Socială
Efectele măsurilor neprivative de
libertate în prevenirea recidivei
„Libertatea nu este dreptul de a face ce vrem,
ci ceea ce se cuvine”.
(Abraham Lincoln)
Cuprins:
Introducere
Capitolul 1: Fenomenul devianței în rândul tinerilor
1.1. Definiții și delimitări conceptuale
1.2. Etiologia comportamentului delincvent
1.2.1. Teorii constituționaliste
1.2.2. Teorii vizând condiționarea socială a infractorilor
1.2.3. Teorii care susțin că infracționalismul se învață
1.3. Pedeapsă și individualizarea pedepsei
1.4. Recidiva – factori favorizanți și protectivi
1.4.1. Factori favorizanți
1.4.2. Factori protectivi
Capitolul 2: Instituția probațiunii și serviciile de probațiune în România
2.1. O altă orientare în administrația dreptului – practica justiției restitutive
2.2. Măsuri și sancțiuni neprivative de libertate
2.3. Probațiunea- modalitate de gestionare a delincvenței?
2.3.1. Întocmirea referatelor de evaluare
2.3.2. Estimarea riscului de recidiva și managementul riscului
2.3.3. Rolul consilierului de probațiune
2.4. Aspecte legislative cu impact asupra probațiunii
2.4.1. Elemente legislative în România
2.3.2.Instrumente legislative internaționale cu
impact asupra probațiunii
Capitolul 3: Instituția suspendării sub supraveghere.
Reintegrarea socială a infractorilor a căror pedeapsă a fost
suspendată în termenii supravegherii
3.1. Instituția suspendării executării pedepsei….
3.1.1. Condiții ale supravegherii
3.1.2. Măsuri și obligații ale supravegherii
3.1.3. Modul de executare al pedepsei
3.2.Rolul supravegherii executării sancțiunii
3.3 Reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni
Capitolul 4: Suspendarea sub supraveghere: între motivația
pentru mai bine și indiferență. Metodologia cercetării
4.1. Introducere
4.2 Designul cercetării
4.2. Limite ale cercetării
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Livia Zaharia
5
Argument
În contextul evoluției din domeniul criminologiei, penologiei și sociologiei s-au conturat
o serie de forme și modalități de înlocuire a pedepselor privative de libertate, ajungându-se la un
adevărat sistem de sancțiuni penale alternative la privațiunea de libertate.
Astfel, România a început să promoveze la rându-i practici creative în aplicarea actului
de justiție, mai ales că după anul 1990, pe fondul schimbărilor apărute în societate, comunitatea
s-a confruntat cu o mare problemă și anume creșterea ratei criminalității. Automat, această
creștere a generat o presiune serioasă asupra cheltuielilor cu închisorile.
Sistemul de probațiune este un răspuns la presiunea menționată, oferind șansa celor care
„greșesc” societății prin încălcarea normelor, să revină la acea atitudine și comportament
considerat normal și care nu aduce prejudicii comunității.
Lucrarea de față are ca obiective evidențierea unor aspecte legate de sancțiunile penale
neprivative de libertate pe care le primesc persoanele, cât și de motivația acestora de a nu mai
repeta experiența comiterii faptei penale, urmată de consecințele acesteia.
Astfel, primul capitol are deschidere către sfera generală a devianței și a delincvenței, ca
particularitate a devianței, urmărind etiologia comportamentului delincvent. Există o serie de
teorii care explică acest lucru, însă o mare relevanță o au factorii favorizanți care influențează, în
mod repetat sau nu, acel comprament negativ.
Capitolul II valorifică instituția probațiunii, după anunță și titlul Intituția probațiunii și
serviciile de probațiune în România care oferă posibilitatea, în urma deciziei instanței
judecătorești, de a beneficia de servicii de asistare și consiliere, astfel încât persoana condamnată
să evite fenomenul recidivei. În acest sens, consilierul de probațiune are un rol important pentru
depășirea comportamentului infracțional și a circumstanțelor psihosociale care l-au făcut posibil.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
6
De asemenea, capitolul cuprinde și elemente legislative naționale și internaționale ce au condus
la definirea serviciului de probațiune.
Următorul capitol se referă la una din pedepsele neprivative de libertate și anume
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Individualizarea pedepsei se face în raport cu
fapta comisă, de aceea instanța hotărăște în această privință care sunt măsurile și obligațiile pe
care condamnatul trebuie să le respecte pe perioada suspendării, mai precis a termenului de
încercare. Sancțiunea are un rol important prin supravegherea redată de control și asistare,
întrucât individul are șansa e a se reabilita și reinsera în comunitate.
Lucrarea cuprinde și o parte practică, realizată la Serviciul de Probațiune de pe lângă
Tribunalul Iași, unde am încercat să surprind indicatori ale obiectivelor menționate anterior. În
realizarea cercetării, am utilizat metode calitative precum documentarea, interviul și
concomitent, metoda observației – fundamentală pentu cunoașterea realității înconjurătoare.
Consider că domeniul este unul de actualitate având în vedere că se ocupă de un fenomen
grav, acel al infracționalității, fenomen ce poate fi stăpânit, dar doar dacă sistemul național
cuprinde politici și programe care să taie din acei factori favorizanți – din orice punct de vedere
și din orice mediu.
Livia Zaharia
7
Capitolul I
Fenomenul devianței în rândul tinerilor
Evoluția ființei umane a cunoscut de-a lungul timpului, sub aspect social, o diversitate de
norme și valori ale vieții. Astfel, fiecare societate stabilește un cadru legal de acțiune a
individului și a grupurilor, iar dincolo de acest cadru există doar devierea de la principiile și
regulile acestuia. Dacă cei mai mulți dintre oameni se conformează la normele sociale, există și
un număr de indivizi care, din diferite motive personale sau din cauze sociale, au o atitudine
potrivnică acestor reguli, generând astfel fenomenul devianței.
În ultimul timp, se vorbește din ce în e mai des despre devianța în rândul tinerilor și al
adolescenților, construindu-se profiluri de comportamente deviante, profiluri care, teoretic, au în
vedere deficiențe și carențe majore la nivelul abilităților emoționale, de adaptare, relaționare și
integrare socială.
1.1. Definiții și delimitări conceptuale
În orice societate unele fapte, comportamente sau stiluri de viață au fost condamnate și
considerate perverse, periculoase sau patologice. Condamnarea publică a acestor fapte nu este
însă prezentă în toate societățile și nici în toate epocile, devianța dovedindu-se relativă. Uneori
faptele deviante au sfârșit prin a fi incriminate, iar alteori s-au generalizat devenind fapte
normale. Studiul devianței ocupă din acest motiv un loc central în multe lucrări de sociologie
juridică.
Devianța reprezintă „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau
nescrise ale societății ori ale unui grup social particular” (Vlăsceanu, Zamfir, 1998: ) fiind
caracterizată de acel tip de comportament care se opune celui convențional sau conformist și
cuprinzând atât încălcările legii cât și abateri de la regulile de conviețuire și imperativele de
ordine ale unei forme de viață colectivă. O altă definiție sugerează că devianța exprimă „nonEfectele
măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
8
conformismul față de un set dat de norme, care sunt acceptate de un număr semnificativ de
oameni, în cadrul unei comunități sau a unei societăți”( Giddens, 2000: 189).
În literatura de specialitate, au fost folosite diferite criterii pentru definirea devianței,
după cum urmează: criteriul statistic, criteriul normativ, criteriul gradului de periculozitate a
conduitei, criteriul incapacității de a respecta normele și desigur, cel al reacției sociale față de
devianță (Becker, apud. Rădulescu, 1999: 12-32).
Criteriul statistic se referă la abaterea semnificativă de la norma statistică, de la media
comportamentelor celorlalți. Sociologi precum Jaques Quetelet sau Émile Durkheim au remarcat
că un număr mic de persoane prezintă caracteristici care nu pot fi încadrate în profilul omului
mediu sau se comportă neconformist. Limita criteriului ar putea fi aceea că simplifică excesiv
problema devianței.
Criteriul normativ accentuează asupra faptului că devianța este o abatere de la normele
sociale, un comportament care încalcă normele unanim acceptate și lezează unele valori sociale.
Conform acestei concepții, este vorba doar de un tip de comportament cu caracter antinormtiv,
iar devianța nu depinde doar de caracteristicile personale ale individului.
Când ne gândim la conceptul de devianță, voluntar sau involuntar, apelăm la noțiunea de
grad de periculozitate a conduitei, precum arată criteriul următor. Astfel, se evidențiază faptul că
devianța este un fapt periculos pentru societate. Unii autori ar aprecia că nu orice încălcare a
normelor sociale poate fi considerată devianță, ci numai încălcările care generează un pericol
social sau generează reacții sociale cu caracter colectiv sau punitiv.
În ceea ce privește criteriul incapacității de a respecta normele, devianța reprezintă o
conduită a unui individ care din punct de vedere psihologic nu are capacitatea de a se conforma
normelor sociale. Deviantul este considerat un „bolnav psihic”, iar astfel conceptul se
îmcadrează în rândul manifestărilor psihopatologice. Din acest motiv, sociologii funcționaliști
numesc devianța o disfuncție a societății. Cel din urmă criteriu, al reacției sociale față de
devianță, accentuează că devianța este relativă datorită marii diversități a grupurilor sociale și
culturilor. Conform adepților acestei orientări, devianța este un rezultat al interacțiunii simbolice:
un același comportament poate fi considerat deviant dacă este comis de un individ și normal dacă
este comis de altul, el poate fi condamnat la un moment dat sau considerat normal peste numai
câțiva ani, când opiniile și mentalitățile grupului majoritar s+au schimbat.
Livia Zaharia
9
Depășind barierele ridicate în caracterizarea criteriilor unilaterale în tratarea devianței, îl
putem cita pe sociologul francez Maurice Cusson, care oferă următoarea definiție adusă
conceptului în cauză: „Devianța este ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup
le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să
trezească din partea lor reprobare și sancțiuni” (Cusson, 1997: 440).
Desigur, devianța este de trei tipuri: negativă, pozitivă și neutră sau tolerată (Szabo,
2011:43). În acest sens, mă voi referi pe parcursul lucrării la primul tip. În ansamblul formelor de
devianță socială se include și delincvența (infracționalitatea sau criminalitatea), care afectează
cele mai multe valori și relații sociale protejate de normele juridice cu caracter penal.
Aceasta reprezintă „acele violări și încălcări ale normelor penale și de conviețuire socială,
care protejează ordinea publică, drepturile și libertațile individuale, viața, sănătatea și integritatea
persoanei în societate” (Iacobuță, 2002:262), iar astfel conceptul aduce la cunoștință acel
ansamblu al actelor și a faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea unor
sancțiuni negative, organizate, din partea agenților specializati ai controlului social (poliție,
justiție etc.).
După cum remarcă autorul E.H.Sutherland, un comportament delincvent comportă o
serie de trăsături, precum: consecințe negative, care prejudiciază interesele întregii societăți, face
obiectul unor interdicții, constrângeri formulate de legea penală, prezintă o intenție antisocială
deliberantă, cuprinde fuziune intenției cu acțiune culpabilă, iar fapta este probată juridic și
sancționată ca atare ( Sutherland, Cressez, Luckenbill, 1992:6). Delincvența este o problema în
sine, aducând prejudicii și producând consecințe negative.
Însă trebuie deosebită criminalitatea adultului de delincvența juvenilă.nduitelor și stărilor pe care membrii unui grup
le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să
trezească din partea lor reprobare și sancțiuni” (Cusson, 1997: 440).
Desigur, devianța este de trei tipuri: negativă, pozitivă și neutră sau tolerată (Szabo,
2011:43). În acest sens, mă voi referi pe parcursul lucrării la primul tip. În ansamblul formelor de
devianță socială se include și delincvența (infracționalitatea sau criminalitatea), care afectează
cele mai multe valori și relații sociale protejate de normele juridice cu caracter penal.
Aceasta reprezintă „acele violări și încălcări ale normelor penale și de conviețuire socială,
care protejează ordinea publică, drepturile și libertațile individuale, viața, sănătatea și integritatea
persoanei în societate” (Iacobuță, 2002:262), iar astfel conceptul aduce la cunoștință acel
ansamblu al actelor și a faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea unor
sancțiuni negative, organizate, din partea agenților specializati ai controlului social (poliție,
justiție etc.).
După cum remarcă autorul E.H.Sutherland, un comportament delincvent comportă o
serie de trăsături, precum: consecințe negative, care prejudiciază interesele întregii societăți, face
obiectul unor interdicții, constrângeri formulate de legea penală, prezintă o intenție antisocială
deliberantă, cuprinde fuziune intenției cu acțiune culpabilă, iar fapta este probată juridic și
sancționată ca atare ( Sutherland, Cressez, Luckenbill, 1992:6). Delincvența este o problema în
sine, aducând prejudicii și producând consecințe negative.
Însă trebuie deosebită criminalitatea adultului de delincvența juvenilă. În acest sens, s-a
considerat că faptele miorului sunt lipsite de periculozitate socială cum sunt cele comise de adult,
cele mai multe dintre aceste acte fiind comise în absența discernământului și a responsabilității
sociale și juridice. Legiuitorii cred că „cei mai mulți minori sunt victime ale unei educații
deficitare, motiv pentru care ei nu trebuie sancționați penal, ci trebuie să li se acorde șansa unei
reabilitări sociale, prin supunerea lor unui regim de tratament care să nu fie bazat pe represiune,
ci pe asistență și protecție socială, reeducare și resocializare” (Grecu, Rădulescu, An : 27).
În mai multe țări, limita de vârstă de la care un minor sau un tânăr încetează de a mai fi
considerat delincvent, pentru a fi definit ca infractor adult, este vârsta de 18 ani. În alte țări
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
10
această limită coboară până la 17 sau în unele cazuri până la 16 ani. În Olanda, minorii care au
vârsta de 12 ani pot fi sancționați, în cadrul unui regim juridic special, în timp ce în țara vecină,
Belgia, vârsta responsabilității penale, este cea de 18 ani. În Germania, tinerii care au vârsta de
20 de ani sunt judecați de către tribunalele speciale pentru tineri, spre deosebire de Anglia și
țările scandinave, unde tinerii de 18 respectiv 15 ani sunt judecați de tribunalele pentru adulți.
În România, limita de vârstă la care un minor răspunde penal pentru faptele ilicite comise,
este de 16 ani (conform Articolului 99, Cod Penal). Astfel, un minor care nu a împlinit vârsta de
14 ani nu răspunde penal, iar un minor care are vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal
numai dacă se stabilește că a săvârșit fapta cu discernământ, deci este responsabil pentru această
faptă. De la vârsta de 16 ani în sus se apreciază că tânărul are discernământ, deci poate răspunde
penal pentru actele săvârșite.
Sistemul penal din România, față de cele din alte state, utilizează în mod expres noțiunea
de infracțiune și nu de crimă sau delict. Conform Articolului 15 din Codul Penal, infracțiunea
este acea faptă prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă
persoanei care a săvârșit-o.
Totodată, în sancționarea unei infracțiuni, trebuie dovedită vinovăția care există când
fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită. Intenția se referă la
conștientizarea făptuitorului asupra rezultatului faptei sale, urmărind producerea lui prin
săvârșirea acelei fapte sau, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. Fapta
săvârșită din culpă este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă sau
nu îl prevede, deși trebuia să îl prevadă. De asemenea, există intenție depășită când fapta
constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează
culpei făptuitorului (Art. 16 din Codul Penal).
Când ne gândim la expresia de „faptă penală”, ne gândim automat și la termenul de
„pedeapsă”. Conform dicționarului explicativ al limbii române, pedeapsa este o măsură de
represiune, sancțiune aplicată celui care a săvârșit o greșeală sau o suferință fizică sau morală
care este sau pare a fi o consecință a greșelilor comise. Vorbind în termeni juridici, pedeapsa
unei fapte penale reprezintă una din instituțiile fundamentale ale dreptului penal, ce constituie o
măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a celui condamnat
(http://tinyurl.com/kgvkz8v, link accesat pe data de 24.03.2013, ora 20:22 ).
Livia Zaharia
11
Trebuie completat faptul că există o perioadă de tranziție în ceea ce privește dezvoltarea
domeniului, mai ales datorită trecerii de la tradițional la postcomunism, iar cercetarea lui Holmes
(Holmes, apud. Balahur, 2001: 51) este utilă și menită să fie reținută ca ipoteză de lucru în
studiile socio-juridice asupra tranziției și reformei. În domeniul socio-juridic, unii autori folosesc
deja termenul de "infracționalitate de tranziție" spre a sublinia tocmai configurația particulară (și
pasageră, după unii analiști) a criminalității specifice perioadei reformei.
De exemplu, imaginii tradiționale a infractorului ca victimă, ca persoană marginalizată,
fără loc de muncă, fără mijloace de subzistență – care se regăsește și în situația multor infractori
majori și minori din România – i se adaugă altele, diferite, opuse. Pentru ilustrare, amintim de
infracționalitatea economico-financiară și crima organizată care antrenează personaje din lumea
interlopă, lumea financiar bancară, din cea politică, poliție, parchet, justiție, etc. În majoritatea
lor, aceste personaje – departe de a fi marginalizate sau discriminate – sunt figuri publice (în
sensul larg al termenului) care beneficiază de un statut economico-financiar ridicat.
Acestei imagini a personajului (infractor) „din lumea inaccesibilă a puterii și banului”
(Orwell) i se adaugă, între altele, și aceea a personajului (infractor) inteligent, care își valorifică
excelența profesională (în profesii extrem de căutate pe plan mondial) prin furt și piraterie în
spațiul cibernetic, sau prin șantaj și trafic de influență, etc.
Infracționalitatea în rândul minorilor și tinerilor are, de asemenea, o fenomenologie
proprie, specifică – nelegată doar de marginalizare, abuz și discriminare. Tiparul și modul de
operare al multor infracțiuni comise de minori și tineri trădează efectul violenței și agresivității
din mass-media, identificarea cu eroi din seriale, etc.
În lucrarea sa – studiu-pilot asupra infracționalitații juvenile în perioada de tranzițieautoarea
de specialiate profesor dr. Doina Balahur ( Balahur, 2001: 52) semnala existența a cel
puțin șase tipuri de infractori minori:
a) Tipul eroului. El provine din toate mediile socio-economice și culturale și se grefează pe o
psihologie caracteristică adolescenței, cu accentuarea înclinațiilor specifice vârstei; încălcarea
normelor face parte dintr-un ritual informal de dobândire a unei poziții de leader în grupul de
adolescenți, sau de recunoaștere a apartenenței la un grup (gașcă, bandă, etc.) de adolescenți;
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
12
b) Tipul revoltatului. Este expresia rupturii dintre generații, a supraevaluării conflictului de
valori și a soluționării lui prin mijloace violente. Provine din mediile socio-economice și
culturale mijlocii și ridicate;
c) Tipul adeptului. Acest tip este structurat pe imitația activă sau pasivă a unor modele de rol
(frați mai mari, prieteni, părinți, eroi din seriale, etc, care au probleme cu justiția, poliția, etc). Se
regăsește în toate mediile socio-economice;
d) Tipul îndeplinirii unei misiuni superioare. Provine, cel mai des, din medii socio-economice
defavorizate. Minorii care aparțin acestui tip comit infracțiuni cu scopul de a-și ajuta sau
întreține familia;
e) Tipul reactiv. Pentru acest tip infracțiunea este reacția extremă a agresivității rezultate din
acumularea îndelungată a unor frustrări generate de practici de discriminare și marginalizare;
sunt capabili de infracțiuni deosebit de grave – tâlhării, omucideri. Provin, în special, din medii
socio-economice defavorizate;
f) Tipul expertului. Este un tip nou, apărut după 1990. Cuprinde adolescenți și tineri care s-au
specializat în domenii ale tehnicii de vârf – informatică, electronică și telecomunicații,
calculatoare, etc. își folosesc aceste cunoștințe pentru infracțiuni în spațiul cibernetic (furt,
piraterie, etc), etc.
Elaborarea unor politici sociale și penale eficiente, inclusiv aplicarea unor sancțiuni
neprivative de libertate, presupune, ca prioritate a cercetării științifice, identificarea tipurilor
majore de infractori structurate în perioada de tranziție.
1.2. Etiologia comportamentului delincvent
Personalitatea unui om este o structură hipercomplexă cu o triplă determinare: biologică,
psihologică și socială, care se împlinește în decursul existenței individuale, în interacțiune cu
existența celorlalți oameni și grupuri sociale căreia individul le aparține. Unitatea trăsăturilor
psihologice definește identitatea unei persoane, dar și specialitatea reacțiilor sale
comportamentale, adică stilul personalității. Caracterul unui individ orientează spre anumite
tipuri de acțiuni, aptitudinile sale marchează nivelul performanțelor, iar temperamentul își lasă
amprenta asupra stilului de acțiune.
Livia Zaharia
13
Cunoașterea factorilor determinanți ai infracționismului nu este doar o problemă de
interes teoretic, nu exprimă doar asprația omului de a elimina „petele negre” din câmpul
cunoașterii, ci și una de mare utilitate practică, concretizatăîn dorința de a găsi soluții apte să
prevină și să diminueze cât mai mult acest „flagel” social (Prună, 1994: 59).
Specialiștii au acordat o atenție deosebită cercetării factorilor care pot fi considerați
cauze sau condiții ale infracțiunii, pornind de la ideea că aceasta își are originea din trecutul celui
care o comite. Cercetările au ajuns la concluzia că determinismul este unul complex, fiind
implicați cel puțin doi factori determinanți, precum și condiții stimulative sau favorizante.
Varietatea acestor elemente determinative justifică, între altele, și existența mai multor teorii
explicative ale infracționismului. În cartea sa, Prună reliefează o serie de teorii explicative
psihologice care indică determinismul infracționalității.
1.2.1. Teorii constituționaliste
O primă categorie este caracterizată de teoriile constituționaliste sau biologice care pun
accentul pe structuria morfofuncțională a personalității, ale cărei funcții sunt reglate de legile
eredității, infracționalismul fiind explicat și pe baza mecanismelor ereditare. În această categorie
se clasează teoria infracționalismului ereditar, teoria anomaliei genetice și teoria condiționării
corticale.
1.2.1.a. Teoria infracționalismului ereditar
Această teorie a fost formulată de către criminalistul italian Cesare Lambroso, care
consideră faptul că cei care comit infracțiuni sunt caracterizați prin prezența unor stigmate fizice
precum: față asimetrică, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă și îngustă,sprâncene
proeminnente, maxilare și obraji proeminenți etc.
Totodată, asemenea indivizi prezintă și anumite caracteristici fiziologice și psihologice
tipice, trăsături chiar primitive, fiind ușor de identificat. Însă au existat destul de multe critici cu
privire la această teorie, deoarece Lambroso și-a fundamentat studiul pe baza unor subiecți
sicilieni ce prezintă un tip constituțional specific, cu o rază restrânsă de răspândire. De asemenea,
s-a arătat că miile de infractori din toate categoriile au o înfățișare fizică normală, unii fiind
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
14
deosebit de atrăgători, ba chiar uneori înfățișarea placută este un atu în mâna infractorilor, aceștia
folosind-o ca element tehnic al strategiei de atac, deoarece prin aspectul lor atractiv ei induc în
eroare viitoarele victime. Teoria este contestată și nu este acceptată, chiar dacă au existat cazuri
în care anumite anomalii sau disfuncții funcționale sunt considerate ca factori determinanți ai
comportamentului infracțional.
1.2.1.b. Teoria anomaliei genetice
Se poate spune că un factor determinant al comportamentului criminal este anomalia
genetică, un extracromozom, care duce la retardare mintală și comportament patologic.
Anomalia cromozomială poate produce un om de înălțime peste medie, cu nivel intelectual sub
medie și cu posibil comportament agresiv și antisocial.
Însă nici această teorie nu scapă de critici, întrucât studiile pe această temă au avut limite
metodologice. Astfel, este de reținut că nu toți indivizii cu asemenea aberații cromozomiale sunt
infractori- cei mai mulți sunt oameni normali, iar cei mai mulți infractori nu prezintă acest
deficit. Deși au existat cazuri, au fost prea puține pentru a valida teoria.
1.2.1.c. Teoria condiționării corticale
Teoria elaborată de psihiatrul englez Eysenck (Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1992: 26-27)
pornește de la premisa că există diferențe interindividuale în privința proprietăților fiziologice
corticale, în special a rapidității cu care apare inhibiția corticală, inhibiție care odată instalată,
reduce sensibilitatea la stimuli. Se diferențiază două tipuri de subiecți: cu inhibiție corticală
rapidă și cu inhibiție corticală lentă, adică introvertiții și extravertiții, aceștia din urmă fiind mai
frecvent implicați în acte infracționale.
În general, nu poate fi negată existența unor comportamente infracționale cauzate de
factori biologici, dar ereditatea ca o determinareîn aceste cazuri este greu de dovedit. Așa cum au
demonstrat cercetările științifice este greu de stabilit cu exactitate ce moștenim prin ereditate de
la ascendenți și ce nu ține de ereditate. Numeroase exemple demonstrează că nu puține
caracteristici ale personalității își găsesc cu greu corespondențe în comportamentele generațiilor
anterioare.
Livia Zaharia
15
1.2.2. Teorii vizând condiționarea socială a infractorilor
Categoria din care fac parte teoriile sociologice, respectiv economice vizează mediul
social considerat factorul determinant al comportamentului infracțional. Prin sintagma „mediu
social” se înțeleg diversele componente ale acestuia, cum ar fi: mediul ineluctabil (familia,
comunitatea de origine), mediul ocazional (școala), mediul opțional (prieteni, grupurile sociale
întâmplătoare) și mediul de constrângere (spitalul, armata etc.). calitatea, pomderea, momentul,
durata și intensitatea influențelor exercitate de aceste segmente ale mediului social sunt diferite,
fapt care le conferă, pe de o parte, rol de factor social dominant sau adiacent, iar, pe de altă parte,
rol de factor social principal sau secundar.
Un număr mare de infracțiuni scot în evidență rolul nefast jucat de aceste segmente ale
mediului social, în sensul inducerii comportamentului infracțional, în mod direct sau în calitate
de adjuvant.
1.2.2.a. Teoria sociologică
Teoria de factură sociologică propune două criterii de analiză și anume criterii structurale
și culturale. Specialiștii care propun teorii fundamentate pe criterii structurale pornesc de la
realitatea conform căreia mijloacele cu care oamenii își satisfac aspirațiile (de sănătate, de
succes, de prosperitate materială etc.) sunt ilicite deorece în mod fatal aceștia nu sunt sunt
capabili să se înscrie în registrul licit. În alte situații, nu mijloacele induc comportamentul
infracțional ci scopurile propuse pentru că acestea nu sunt acceptate de fiecare individ în parte și
din această cauză pot să se producă înfracțiuni.
Criteriile culturale avansează ipoteza conform căreia diferențele de ordin etnic, religios
sau național, de exemplu, ale unor grupuri sociale ar conține în sine germenii stimulatori ai
comportamentului infracțional.
1.2.2.b. Teoria economică
Sărăcia, în anumite limite, poate fi un factor care stimulează infracționalismul,
acreditându-se ideea că sărăcia determină în mod logic fenomenul în dicuție. Teoria economică
evidențiază acest aspect prin legaturile cauzale între condițiile economice ale societății și
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
16
infracțiuni. Desigur că nu se poate contesta faptul că un anumit număr de infracțiuni au ca punct
de plecare starea materială precară a celor care le comit, dar nu orice persoană săracă este și
infractor. Chiar dacă societatea stabilește aceleași norme pentru toți membrii săi, aceștia, într-un
număr mic, nu sunt capabili să atingă scopurile stabilite de societate prin mijloace legale. Apar
situațiile în care indivizii eșuează, iar în obținerea mijloacelor legale, se retrag din mecanismul
social, devenind marginalizați sau situații în care recurg cu succes la mijloacele ilegale, astfel
devenind infractori. Pe de altă parte, situațiile statistice arată că destui infractori provin din
păturile avantajate ale societății, unii chiar având o situație materială dintre cele mai bune.
1.2.3. Teorii care susțin că infracționalismul se învață
O altă categorie de teorii pune în evidență faptul că producerea infracționalismului se
realizează sub aspectul modelării personalității umane. Astfel, teoria asocierii diferențiale și
teoria învățării sociale „au în vedere atât implicarea unor factori naturali și sociali, dar mai ales
educarea personalității spre o asemenea finalitate comportamentală” (Prună, op.cit., p. 64).
Teoriile, fundamentate din domeniul psihologiei, au ca principiu faptul că personalitatea
umană nu este dată ci se formează, fiind o construcție care crește prin implicarea unor
mecanisme psihologice speciale, sub influența întâmplătoare sau dirijată a unor factori
educaționali, influențe care se bazează pe anumite caracteristici naturale ale individului și țin
cont de existența anumitor particularități ale mediului social. De exemplu, sunt situații în care un
copil poate să ajungă la un comportament agresiv atunci când cei din jur îl fac de multe ori să se
simtă inferior,iar agresivitatea este deseori o condiție internă ce declanșează un comportament
deviant, chiar de tip criminal. În alte cazuri, dacă un copil are resurse minime de condiționare, el
poate ajunge infractor din cauza strategiilor educaționale greșite. Chiar și cei cu resurse mari sau
normale de educabilitate pot fi infractori, în cazul în care e sunt angajați pe acest drum.
În această ordine de idei este importantă atenția pe care o acordă specialiștii în domeniul
educației familiei, considerată ca factor modelator principal, atât din punct de vedere al
sistemelor valorice pe care acestea le transmit copiilor, cât și din punct de vedere al celorlalți
factori precum școala, grupul de prieteni, mijloacele mass-media sau altele. În procesul de
Livia Zaharia
17
modelare a personalității primează calitatea sistemelor valorice promovate, dar contează și
modelele și procedeele educaționale folosite.
Situațiile reale demonstrează că infractorii sunt personalități dizarmonice caracterizate
prin predominanța unui sistem axiologico-praxiologic axat pe principii care vin în contradicție cu
normele de conviețuire socială. Astfel, infractorii nu sunt bolnavi psihici, ci persoane cu mari
deficiențe pe plan moral, orientate spre principii și norme care contravin legalității în vigoare.
Cele mai multe dintre teoriile psihologice referitoare la comportamentul infracțional
susțin că acestea se învață. „Învățarea este o activitate prin care o persoană achiziționează
elemente noi, care determină schimbări în comportament. Prin învățare, omul dobândește
posibilitatea de a realiza acte și acțiuni noi, dar nu oricum, ci precis, sigur și rapid” (Ibidem, p.
66). Astfel, omul achiziționează atât operații, cât și informații și atitudini. Infractorii își
formează deprinderi prin învățare, de exemplu, tehnica furtului la hoții de buzunare. Tot în acest
mod se dobândesc și atitudinile morale ce alcătuiesc dimensiunea motivațională a
comportamentului respectiv.
1.2.3.a. Teoria asocierii diferențiale
Bazată pe legile „imitației”, această teorie, formulată de unul dintre fondatorii psihosociologiei,
G. Tarde, în 1890, indică ideea că „ indivizii nu se nasc criminali, ci învață prin
intermediul imitației conduitele și tehnicile infracționale” (Tarde apud Grecu, Rădulescu, op.
cit.: 131). Adepții acestei teorii consideră socializarea ca fiind factorul explicativ cel mai
important al delicvenței, subliniind faptul că „o conduită delincventă se învață prin procesul de
asimilare al unor modele, norme și valori care-i induc tânărului o serie de atitudini, deprinderi și
comportamente deviante” (Grecu, Radulescu, op.cit.:311-312).
Astfel, formarea comportamentului criminal are la bază învățarea unui sistem de valori
care conduce la încălcarea legilor. Copiii pot învăța definiții și reguli cu un potențial criminogen
nu numai de la infractorii ca atare, ci și în familie sau alte grupuri sociale. În interacțiunea cu
diverse persoane sau grupuri sociale, copilul învață atât tehnica infracțiunii, cât și atitudini,
tendințe și trebuințe pe care se fundamentează comportamentul criminal.
Asocierea diferențiată apare ca un proces gradual, desfășurat în etape, în cursul căruia
tânărul se poate asocia fie unui grup social legitim (conformist) pentru care legile reprezintă
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
18
reguli incontestabile, fie unui grup social ilegitim (nonconformist) pentru care încălcarea legii
este principala regulă. Tânărul sau persoana care vine în contact cu grupul ilegitim are cele mai
mari șanse de a deveni delincvent, deoarece după primele contacte care se stabilesc între ei,
aceștia încep să-și orienteze atitudinile și scopurile în funcție de interpretările date legilor de
către grupul respectiv (Ibidem) .
1.2.3.b.Teoria învățării sociale
Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se achiziționează prin modelare sau
imitație. Astfel, observând comportamentele altora și rezultatele la care aceștia ajung, individul
învață să acționeze ca și ei, optând pentru anumite modele acționale în raport cu rezultatele
obținute. Această învățare bazată pe observarea comportamentelor altora este numită învățare
observațională, iar sursele de observat pot să fie din familie, cum ar fi părinții agresivi sau din
subcultura căreia îi aparține individul, astfel persoanele care locuiesc în arii, precum cartierul în
care violența este frecventă, sunt mai înclinate să acționeze agresiv, decât persoanele din alte ari.
Chiar și mijloacele mass-media oferă, mai ales în ziua de azi, modele de conduită dobândite prin
numeroase scene de violență transmise de televiziune, astfel încât tinerii să considere ca violența
este o „soluție” în rezolvarea problemelor cu care se confruntă (Bandura, apud. Mitrofan,
Zdrenghea, Butoi, op.cit.: 34-35).
Imitația are la rândul său un rol în achiziționarea deprinderilor, modalităților de acțiune,
limbaj sau gesturi, subiecții imitând comportamentele unor agresori care defapt sunt modele
negative. Imitarea acestor modele negative nu se face la întâmplare, ci în mod selectiv, în sensul
în care o persoană imită modele de care se simte atras, de care este fascinat sau impresionat. Nu
în ultimul rând trebuie subliniat rolul nefast al acestor modele negative reale, care acționează fie
în interiorul grupurilor de tineri, fie simbolic prin mijloacele mass-media. Toții aceștia contribuie
din plin la multiplicarea actelor infracționale.
Literatura de specialitate oferă și alte teorii explicative precum teoria etichetării.
Reprezentanții acestei teorii susțin că nici un comportament nu este, prin el însuși, conformist
sau deviant. Delincvența, în special, nu există ca atare decât în măsura în care anumite grupuri
din anumite spații le definsesc sau le etichetează ca fiind anormale. Persoana care s-a comportat
„anormal” în acel spațiu i-a fost aplicată o „etichetă” de către societate, devenind persoană
Livia Zaharia
19
deviantă. Etichetarea devine așadar o formă de reacție și „dramatizare a răului”. Foarte mulți
adolescenți și tineri s-au confruntat cu situații legate de etichetare.
Teoria controlului social are implicații etice, juridice și culturale manifestându-se prin
intermediul unor forme, mecanisme și instituții variate care pot corecta, în mare parte, deficiența
în socializare și integrare socială. Inadaptarea, devianța și marginalizarea pot apărea atunci când
nu există un control social. Între individ și societate ar trebui să existe patru elemente de bază, și
anume: atașament, angajament, implicare și convingerea, credința sau acceptarea validității
morale a sistemului central de valori sociale. Formele și instituțiile cu rol de socializare și control
social au un rol important în educația și transmiterea unor influențe pozitive astfel încât
comportamentele indivizilor să ocolească manifestările antisociale.
Teoria dezvoltării comportamentului delincvent aduce în evidență cercetările ce au ca
rezultat faptul că mulți dintre adolescenții delincvenți îți elaborează activitatea infracțională ca să
facă ceva cu care să reducă tensiunea, iar pe de altă parte din plăcere, excitare și satisfacerea
orgoliului. Totodată, rezultatele au evidențiat faptul că există o serie de particularități ale
implicării adolescenților în acte delincvente, particularități legate de trecerea la act. Una din
acestea se referă la faptul că adolescenții se stabilesc în grupuri de vârste apropiate, premefitează
faptul, victimizează de cele mai multe ori persoane necunoscute.itează faptul, victimizează de
cele mai multe ori persoane necunoscute.
Toate aceste teorii cu privire la factorii determinanți ai infracționalismului atrag atenția
asupra complexității problemei și a riscului de a avansa. Însă fenomenul nu poate fi explicat
corect doar prin prisma uneia dintre aceste teorii, ci mai degrabă pe ipoteza unei determinări
măcar bifactoriale, în care unul din factori este cauza, iar celălalt (ceilalti) de condiții.
Astfel, educația în special, factorii sociali, imitația unor comportamente fac parte din
imaginea ce poate oferi condiții mai bune pentru fundamentarea unor strategii legate de
cauzalitatea infracționalismului ce pot conduce la reducea acestui fenomen, cât și la recuperarea
socială a celor ce au comis fapte infracționale.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
20
1.3. Pedeapsa și individualizarea pedepsei
Când o faptă penală este comisă, reacția socială la care ne-am gândi prima dată apare
imediat sub forma pedepsei, însă aceasta nu este singura. Dacă vrem să ne gândim la reabilitarea
persoanei care comite infracțiuni, aceasta ar trebui să urmeze un drum complex în multitudinele
instituții ce au ca sarcină analiza și judecata persoanei și a faptei.
Între gravitatea faptelor, natura normelor încălcate și reacția socială față de abatere există
o legătură directă în sensul în care „cu cât importanța acordată normei sociale este mai mare, cu
atât reacția socială față de faptă este mai puternică, iar devianța este clasificată ca depășind
nivelul de permisivitate” (Szabo, în Buzducea? (coord.), 2010:462). Noțiunile de sancțiune
penală și pedeapsă penală au aceleași direcții, relația dintre ele fiind de incluziune.
Codul penal român prezintă în categoria sancțiunilor penale o serie de pedepse privative
și neprivative de libertate (detenția pe viață, închisoarea, amenda), dar și măsuri educative ce se
aplică minorului care răspunde penal (mustrarea, libertatea supravegheată, intrnarea într-un
centru de reeducare).
De multe ori se face confuzie între „pedeapsă” ca tip de sancțiune și „a pedepsi” ca scop
urmărit prin aplicarea unei sancțiuni penale, iar sancțiunile penale sunt impuse cu diferite
scopuri, precum: a pedepsi, a proteja publicul, a neutraliza, a trata sau a reeduca.
Conform legislației, pedeapsa este definită ca „singura sancțiune penală menită să asigure
restabilirea ordinii de drept încălcate prin săvârșirea unei infracțiuni” (Mitrache, 1994:25). În
raport cu ideea reacției sociale împotriva infracțiunii, majoritatea teoreticienilor mai fac referire
și la alte orientări atunci când vine vorba despre funcțiile tradiționale ale pedepsei, și anume:
retribuția, descurajarea, incapacitatea și reabilitarea.
Pe lângă aceste patru orientări tradiționale, ultimele decenii au dat naștere unei noi
orientări prin sintagma „justiție restaurativă”. Conform acestei idei, funcția principală a pedepsei
penale este reparația, nu numai a societății și a infractorului, ci și a victimei infracțiunii. Astfel,
se urmărește încercarea de a se identifica modalitatea ideală de restabilire a echilibrului existent
înaintea faptei.
Dacă descurajarea, reabilitarea și incapacitatea au în comun faptul că se încearcă
identificarea binelui ce ar putea exista după aplicarea unei sancțiuni penale, respectiv
Livia Zaharia
21
descurajarea potențialului criminogen, împiedicarea săvârșirii unei viitoare infracțiuni de către
cei care sunt predispuși să facă acest lucru sau reeducarea infractorului pentru a nu mai comite
alte fapt, atunci funcția retributivă nu este încadrată spre viitor ci asupra răului produs în urma
comiterii faptei (Harris, 1986). Retribuția susține că persoanele ce comit infracțiuni trebuie și
merită să fie pedepsite.
Reabilitarea, pe de altă parte a prins un larg contur în ultimul secol fiind numită în
nenumărate rânduri tratament sau reeducare. Conform autorilor Bocancea și Neamțu, perspectiva
reabilitării subliniază activitatea de „corectare a personalității și comportamentului infractorului
prin tratament educațional, profesional sau terapeutic” ( Bocancea, Neamțu, 1999). Astfel, se
urmărește efectul diminuării șansei de a mai comite mai departe alte infracțiuni. Regăsindu-se și
în Codul Penal Român, expresia legală a funcției tradiționale prin reabilitare se definește
pedeapsa, conform art. 52, alin.1, ca fiind „măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a
condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni” (Codul Penal
Roman).
În orice justiție democratică se urmărește sancționarea în primul rând a greșelii și nu pe
cel care a comis-o și, în egală măsură, recuperarea celui care a greșit. În acest sens, problema
recuperării infractorilor capătă o importanță deosebită, iar găsirea celor mai eficiente metode și
procedee educaționale dobândesc o semnificație specială.
Este reeducarea un obiectiv realizabil? Întrebarea a fost suscitată de numărul crescut al
recidiviștilor și multirecidiviștilor, situație care pare a sugera ipoteza că reușitele sunt mai mult
rezultate din impactul unor factori aleatori imprevizibili decât rezultatul unui program anticipat și
condus sistematic (Prună, op.cit.:77). Fiind un fenomen de o complexitate deosebită, pozițiile
specialiștilor sunt dintre cele mai diverse, mergând de la scepticism total până la extrema
cealaltă, care susține posibilitatea obținerii unor rezultate bune, cu condiția să se acționeze la
timp și cu metode adecvate fiecărui caz în parte.
Sistemul de probațiune încearcă acest lucru, manifestând un optimism robust, atrăgânduse
atenția asupra faptului că, pentru a avea perspectiva de a se realiza, recuperarea trebuie să
vizeze ca obiectiv principal restructurarea psihologică a personalității. Aceasta presupune ca în
procesul reeducării sau mai degrabă al consilierii, trebuie să se obțină acea „destructurare” a
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
22
nucleului psihologic specific personalității criminale și instituirea unor noi dominante
psihologice, de dorit acelea care facilitează integrarea socială a individului (Idem).
O mare parte din infractori resimt efectul modelator al măsurilor de probațiune prin
remodelarea personalității. În viziunea unor organizații internaționale contemporane, care au ca
preocupare fundamentală respectarea drepturilor omului, printre care Consiliul Europei,
condițiile de viață dure din mediul penitenciar sunt considerate o atitudine ce nu mai corespunde
spiritului contemporan, încă de mult timp.
În general, reeducarea apare ca un demers care se constituie ca o componentă a
comportamentului post infracțional, dar acest demers nu poate fi înțeles în profunzime dacă nu
sunt privite și celelalte două faze anterioare: preinfracțională și infracțională. Și aceasta deoarece
sub aspect psihologic reeducarea depinde în ce măsură importantă de două elemente care aparțin
primelor două faze ale activității judiciare și anume: dacă infractorul se consideră vinovat în fața
legii, prin fapta reținută și dacă acesta consideră pedeapsa acordată ca fiind echitabilă sau
exagerată.
La un moment dat, în încercarea găsirii celor mai eficiente metode de control al
delincvenței, a luat naștere conceptul de individualizare a pedepsei. Acest concept se definește
prin operațiunea prin care o pedeapsă este adaptată nevoilor de apărare socială în scopul
îndeplinirii funcțiilor sale de prevenire și combatere a criminalității. Desigur, individualizarea are
loc în diferite faze, după anumie criterii și expusă de către diferite organe. Se distinge, însă,
individualizarea care se realizează în faza de elaborare a legii și stabilire a pedepselor față de
faza aplicării pedepsei și cea în faza executării pedepsei.
Există trei forme de individualizare a pedepsei, coform autorului de specialitate
Păvăleanu (Păvăleanu, 2007: 279-280): individualizarea legală, care se realizează de legiuitor în
faza de elaborare alegii și constituie o concretizare a principiilor legalității și individualizării
pedepselor, individualizarea judiciară care este realizată de instanța de judecată și se
materializează în : aplicarea pedepsei pentru fapta comisă, în funcție de gradul concret de pericol
social al faptei, periculozitatea infractorului și împrejurările atenuate sau agravante în care s-a
săvârșit infracțiunea sau care caracterizează persoana infractorului.
Tipul individualizării judiciare realizează atât prevenirea generală cât și prevenirea
specială prin constrângerea și reeducarea pe care pedeapsa o are asupra infractorului. Nu în
Livia Zaharia
23
ultimul rând, individualizarea administrativă este realizată de organele administrative în faza de
executare a pedepsei privative de libertate.
1.4. Recidiva: factori favorizanți și protectivi
Riscul de recidivă poate fi considerat o aplicație a cercetărilor asupra carierei
infracționale deoarece aceste cercetări stabilesc corelații semnificative între debutul, durata,
încetarea comportamentului infracțional, factorii sociali, culturali sau personali, pe de o parte și
recidiva, pe de altă parte. O carieră infracțională este definită ca „o secvență longitudinală a
infracțiunilor comise de către un infractor” (Farrington, 1998:361, apud Neamțu, 2005).
De aici și noțiunea de pluralitate de infracțiuni, care desemnează un număr de infracțiuni,
între care „nu există o legătură internă susceptibilă de a genera consecințe juridice speciale”
(Molnar, 1992:13). Aceste pluralități formează obiect de studiu pentru statistica judiciară și
criminologie, iar analiza lor furnizează indicii prețioase și utile în organizarea și desfășurarea
activității de prevenire și combatere a fenomenului infracțional.
Recidiva infracțională duce la constituirea unei personalități care se distinge printr-o
structură psihologică de o anumită specificacitate. Impulsivitatea mărită, agresivitatea sporită,
egocentrismul exacerbat, tendința de opozabilitate accentuată, indiferența afectivă generalizată și
imaginea negativă a „lumii din afară” sunt însușiri mereu prezente, fiind vorba despre o
personalitate accentuată orientată ferm spre acte infracționale. O valoare funcțională deosebită
din însușirile mai sus menționate o are egocentrismul exacerbat, tradus sub forma unei
incapacități de a percepe și a lua în considerație gândurile, sentimentele și interesele altora,
corelate cu dominația exhaustivă a celor de ordin personal.
O astfel de persoană are incapacitatea de a sau capacitatea diminuată de a evalua
corespunzător raportul câștiguri-pierderi într-un act infracțional, precum și semnificațiile diverse
ale implicațiilor acestora (morale, psihologice, juridice, economice, umane în general). Se poate
spune că cei mai mulți recidiviști au o personalitate caracterizată printr-o structură psihologică de
tip operațional, orientată spre acte antisociale, de o consistență deosebită. De aici decurge atât
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
24
tendința infractorului de a recidiva cât și „rezistența” deosebită pe care o opune la demersurile
educaționale întreprinse de diverși factori educaționali.
În cele mai multe cazuri infractorul urmărește să obțină beneficii materiale dar și
satisfacții morale, elemente care explică o parte din cauzele intime, personale ale infracțiunii. Cel
material poate fi mai ușor de explicat, fiind urmată de satisfacția determinată de succesul
acțiunii.
În schimb, în fața unor stimulatori specifici, delincventul manifestă o stare de activitate
crescută de agitație internă, pe care nu și-o poate domoli oricum. Ea îl împinge spre infracțiune
și se diminuează numai odată cu atingerea scopului propus. Până să își atingă acest scop, el se
simte atras ca un magnet, mobilizându-se pentru îndeplinirea acțiunii, al cărui rezultat ocupă
primul plan al anticipării, în timp ce consecințele negative ale acesteia nu mai contează sau
contează mai puțin.
1.4.1. Factori favorizanți
Cunoașterea cauzelor recidivei „interesează mai mult decât recidiva însăși” (Mateuț,
apud. Simionescu, 2012:30). Criminologia, studiind cauzele imediate și mediate ale
infracționalității, implicit ale recidivismului, a descoperit că aceste cauze rezidă în esență, în
situația economică a societății, în lipsa de cultură a indivizilor, precum și asocierea cu alte
persoane sau alte acte infracționale, consumul frecvent de băuturi alcoolice și ingestia de droguri
ce favorizează trecerea la act, utilizarea armelor, deficiența în organizarea socială și politică,
funcționarea defectuasă a justiției penale, sistemul pedepselor blânde, tulburări sociale,mediul.
La nivel de familie, cei mai întâlniți factori cu semnificații de risc comportamental sunt:
dezmembrarea familiei, prin decesul unui părinte, persoane, divorț sau abandon familial,
abandonarea copiilor de către părinți, adopții, refacerea căminului familial, lipsa temporară a
unui părinte, părinți bolnavi cronic, alcoolici, moral decăzuți sau agresivi, numărul copiilor în
familie.
Chiar și la familiile normal închegate apar probleme din cauza divergențelor metodelor
educative aplicate de către părinți, mai ales în ceea ce privește recompensarea și sancționarea,
atitudine hiperprotectoare, atitudine familială indiferentă, atitudine hiperautoritară a părinților
(Simionescu, op.cit. :33)
Livia Zaharia
25
Importanța habitatului și a vecinătății în etiologia criminalității este relevantă, atât de
studiile sociologice, cât și de statisticile privind proveniența infractorilor. Urbanizarea a condus
la creșterea criminalității în orașe, la repartizarea ei inegală în interiorul orașelor, la crearea asanumitelor
zone de delincvență, acestea reprezentând zone de deteriorare materială și sociomorală
pentru indivizii care locuiesc acolo.
Anturajul sau „mediul ocazional” constituie alte forme de inadaptare. Unii autori includ
școala ca mediu ocazional din cauza crizei în sistemele școlare comporane (Léauté, apud.
Simionescu, 2012: 34). La rândul său, eșecul școlar constituie un factor important al
comportamentului deviant.
Cercetarea recidivismului ca fenomen social reflectă faptul că unul dintre principalii
factori generatori de asemenea comportamente este sărăcia cronică. Există o legătură directă
între rata criminalității și procentul de persoane ce trăiesc sub minimul de existență. Așadar,
sărăcia și lipsa speranței sunt, indirect, unii dintre factorii care îndeamnă la comiterea de noi
infracțiuni. Șomajul este un indicator care are efecte criminogene, atât la nivel individual, cât și
la nivel social, colectiv.
Infracționalitatea poate fi încurajată, nu numai de lipsa, dar și abundența bunurilor de
consum, atât în plan cantitativ, cât și în plan calitativ, creând tentații suplimentare pentru
infractori. Industrializarea, urbanizarea, migrarea spre mediul urban conduc la un declin al
mecanismelor tradiționale de control social asupra comportamentului indivizilor.
Așa cum am menționat mai sus, în studiul fenomenului delincvenței, și mai apoi al
recidivei, trebuie luate în considerare atât particularitățile biologice cât și cele psihologice ale
subiectului.
Pregătirea școlară redusă, disprețul față de muncă, optica diferită în ceea ce privește căile
de satisfacere a necesităților, consumul excesiv de alcool, cerința minimă de cultură, cultul forței
fizice și utilizarea frecventă a forței pentru rezolvarea unor situații conflictuale sunt unele dintre
trăsăturile predominante care se află în raport strâns cu conduita antisocială, criterii de evaluare
ale conduitei recidiviste, care apar în mod frecvent pe scena recidivismului.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
26
1.4.2. Factori protectivi
Factorii protectivi sunt acei factori care mediază sau moderează efectele expunerii la
factorii de risc, astfel rezultând reducerea incidentului de comportament recidivist. Printre efecte
se numără reducerea riscului, a lanțului de reacții negative, stabilirea stimei de sine și a
autoeficienței și deschiderea de noi oportunități.
Acești factori sunt sunt în mare parte opusul celor de risc. În categoria factorilor
protectivi se numără succesul școlar, profesional, prezența unei familii grijulii, care oferă
sprijin, religiozitatea, prezența unui anturaj „sănătos”, implicarea în activități sociale pozitive,
comunitate închegată cu valori normale. Tendințele antisociale pot fi diminuate în faza
inhibitoare, datorită acțiunii normelor și principiilor interiorizate de către indivizi ca urmare a
procesului de învățare socială.
Percepția individului asupra consecințelor negative pe care le poate avea recidiva
reprezintă un factor la nivel psihic, la fel cum este și abținerea sau dezvoltarea unei decizii de a
nu se mai confrunta cu alte consecințe pe care le-a suportat la prima abatere, dacă este cazul.
Drept urmare, acțiunile individului depind de autoconceptualizarea asupra criminalității.
***
Ca orice fenomen social, devianța este arhicunoscută în orice cultură, manifestându-se
prin diferite forme. Delincvența este forma penală a devianței, iar modul principal de dezvoltare
o reprezintă modelele de învățare și mediul în care o persoană trăiește. Infractorul poat avea un
profil social determinat de o serie de factori favorizanți care să îl inducă în comiterea
infracțiunii, dar protectivi care să îl oprească și să-l facă să conștientizeze asupra consecințelor
acestor acțiuni nepotrivite.
Livia Zaharia
27
Bibliografie:
1. Becker, H., (1999), Outsiders: Studies in the sociology of deviance, The Free Press, New
York, 1973 apud. Rădulescu, S.M., Devianță, criminalitate și patologie socială, ed.
Lumina Lex, București,
2. Cusson, M., (1997), Devianța în Tratat de sociologie, Boudon, R. (coord), ed.
Humanitas, București,
3. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu, Delincvența juvenilă în societatea contemporană,
studiu comparativ între S.U.A. și România,s.a.
4. Giddens, A., (2000), Sociologie, Editura All, București
5. Harris, K.M., (1986), The Goals of Community Sanctions, US Department of Criminal
Justice, Temple University
6. Iacobuță, A.I.,(2002), Criminologie, Editura Junimea, Iași
7. Mitrache, C., (1994), Drept penal român: partea generală, Casa de Editură și Presă
„Șansa”, București, 1994
8. Mitrofan,N., Zdrenghea, V., Butoi, T., (1992), Psihologie juduciară, Editura Sansa,
București, 1992
9. Păvăleanu, V., (2007), Drept penal general, Editura Lumina Lex, București
10. Prună, T., (1994), Psihologie judiciară, Editura Fundației “Chemarea”, Iași
11. Sutherland, H.,Cressez, D.R., Luckenbill, D.F., (1992), Principles of Criminology,
Genera Hall, Lanham
12. Szabo, A., (2011), Asistența socială a persoanelor delincvente, suport curs
13. Buzducea, D. (coord.), Asistența socială a grupurilor de risc, Polirom, Iași
14. Vlăsceanu, L., Zamfir, C. (coord.), (1998), Dicționar de sociologie, Editura Babei,
București,
15. Neamțu, G., (2005), Asistență socială, studii și aplicații, Ed. Polirom, Iași
16. Balahur, D, (2001), „Fundamente socio-juridice ale probațiunii”, Ed. BIT, Iași
17. Simionescu, E.G., (2012), Recidivismul și recidiva legală, Universul Juridic, București
18. Molnar, I., (1992), Recidiva și recidivismul în sfera fenomenului infracțional, Editura
Ministerului de Interne
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
28
19. Codul Penal Român
20. http://www.euroavocatura.ro
Livia Zaharia
29
Capitolul II
Instituția de probațiune și serviciile probațiunii
Administrarea justiției aduce în atenția specialiștilor, teoreticienilor și practicienilor o
serie de probleme legate de eficiența acesteia, în contextul modernizării instituțiilor ce conduc la
înfăptuirea sa și a dinamicii vieții sociale. Comunitatea are un rol activ în succesul sancțiunilor
comunitare, fiind chemată să participe la implementarea lor prin asumarea responsabilității și
prin potențialul său constructiv în ceea ce privește restaurarea răului săvârșit printr-o infracțiune.
Este important de știut că, așa cum criminalitatea ia naștere în comunitate, acționează în
interiorul ei afectând o mare parte a membrilor acesteia, acest „tratament” în și cu ajutorul
comunității dat într-un cadru bine stabilit prin lege să fie considerat ca o „reacție socială
împotriva comportamentelor care încalcă valorile recunoscute și acceptate de către membrii
comunității” (Durnescu, 2011: 17).
Astfel, probațiunea este definită ca fiind o modalitate de sancționare cu fundament sociopedagogic,
caracterizat printr-o combinație între supraveghere și asistență. Ea este aplicată în
comunitate delincvenților selecționați în funcție de personalitatea lor criminologică, scopul
principal fiind acela de a oferi subiectului posibilitatea de a-și modifica atitudinea față de viața în
societate și de a se reintegra în mediul social, la libera sa dorință și fără riscul de a încălca din
nou norma.
Implementarea elementelor de probațiune în România a început prin înființarea în 1996,
în cadrul Penitenciarului Arad a unui proiect pilot în scopul aplicării unor metode și tehnici
moderne de lucru cu infractorii minori și tineri, în vederea reabilitării sociale a acestora.
Ulterior, s-au înființat prin ordin al ministrului Justiției încă 10 centre experimentale de
probațiune în 8 județe ale țării și în municipiul București; acestea erau coordonate de către
Serviciul de Probațiune (septembrie 1998), respectiv Direcția de Reintegrare Socială și
Supraveghere (noiembrie 2000) din Ministerul Justiției.
Dincolo de instituțiile tradiționale chemate să asigure administrarea justiției- poliția,
parchetul, instanțele de judecată și instituțiile de executare a pedepselor, intituții care au suferit o
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
30
adaptare la noile realități, probațiunea și poliția comunitară locală și-au dobândit un rol cheie
pentru menținerea siguranței comunității.
2.1. O altă orientare în administrația dreptului – practica justiției restitutive
Sistemul penal în care închisoarea a înlocuit formele tradiționale de pedeapsă
(condamnarea la moarte, deportarea, pedeapsa corporală etc.) a devenit unul convențional fiind
considerat în mod constant răspunsul cel mai sever și potrivit al comunității față de o anumită
categorie de înfracțiuni și infractori. Utilizarea pedepsei prin închisoare constituie un element de
comparație pentru sancțiunile neprivative de libertate, iar „în cadrul sistemelor convenționale de
pedepsire, de cele mai multe ori, acestea sunt considerate alternative la închisoare, diferite sub
raportul intensității pedepsirii de încarcerare, dar situate pe același continuum gradual” (Balahur,
2001: 12)
Ca alternativă la sistemele suprapenalizate, fondate pe o filosofie a răzbunării, o serie de
studii readuc în actualitate o teorie a pedepsei bazată pe căință. Originea acestei teorii se găsește
în gândirea platoniciană. Filosofia sa se îndepărtează de sistemul metodelor tradiționale de
pedepsire, care sunt atât de brutale încât atât căința, cât și reintegrarea comunitară sunt nu numai
improbabile, ci și imposibile.
Filosofia perspectivei paternaliste asupra pedepsei este opusă celei practicate de sistemele
represive, în cadrul căreia accentul cade pe infractor și pe obligația acestuia de a suporta
privațiuni intense, astfel încât altă dată „să se gândească de două ori dacă mai comite o astfel de
faptă” (Herbert Fingarette).
În concepția paternalistă, pedeapsa este benefică pentru individ deoarece separarea de
comunitate – dacă este o comunitate dreaptă și decentă – este un adevărat rău, iar reintegrarea un
adevărat bine pentru el. „Privarea de libertate sprijjină acest bine deoarece creează posibilitatea și
stimulează auto examinarea reflexivă care, cel puțin la modul ideal, induce căință și autoreformare.”(
Duff,1998, apud. Balahur, 2001: 21). Auto-examinarea reflexivă poate fi, de
asemenea, stimulată și de alternativele la pedeapsa privativă de libertate, cum ar fi munca în
favoarea comunității, libertatea supravegheată, restituirea, probațiunea, etc.
Livia Zaharia
31
Dezvoltată, de asemenea, ca alternativă la sistemul retributiv tradițional, teoria justiției
restitutive pornește de la premisa că în răspunsul la infracțiune trebuie să fie implicate toate
părțile: victima, infractorul și comunitatea. Autoritățile guvernamentale și comunitatea
îndeplinesc – după unii cercetători – roluri complementare în acest răspuns.
Temeiul răspunderii penale se întemeiază pe înțelegerea de către infractor:
a) a răului produs prin fapta sa ilicită;
b) acceptarea răspunderii;
c) și repararea pagubei produse.
Acest sistem încurajează implicarea directă a victimei și infractorului în rezolvarea
conflictului, prin dialog și negociere, în prezența și cu asistența unei a treia părți, neutre -numită
negociator sau mediator. Actorii principali în acest proces sunt victima și infractorul, iar
mediatorul este în poziția de facilitator al procesului ce vizează restabilirea echilibrului perturbat
prin comiterea infracțiunii.
Justiția restitutivă reprezintă a alternativă la sistemul penal tradițional. Ea nu este un
program sau un grup de programe, ci o nouă paradigmă, o nouă filosofie penală, centrată pe
implicarea tuturor părților – victimă, infractor, comunitate – în sistemul jurisdicțional penal. Ea se
sprijină pe supoziții diferite, opuse justiției represive, asupra cauzelor infracționalității,
răspunderii penale, prevenirii comiterii de noi fapte ilicite.
Această nouă filosofie penală a reprezentat baza unei largi integrări a comunității în
procesul prevenirii și controlului infracționalității și a constituit, în același timp, fundamentul
înțelegerii potențialului sancțiunilor non-privative de libertate. Ea a devenit un ghid util pentru
construcția strategiilor de implementare și administrare a acestor măsuri. Paradigma justiției
restitutive a contribuit și la reconstrucția probațiunii tradiționale.
Probațiunea restitutivă (restorative probation) a devenit un nou mod de a practica
sancțiunile alternative, bazat pe integrarea comunității și a voluntarilor. Programele construite
pornind de la paradigma justiției restitutive împărtășesc un număr de supoziții și credințe comune
(New Zealand Ministry of Justice (1995), apud. Balahur, 2001: 24): atât victima, cât și
infractorul sunt actori activi în rezolvarea conflictului penal; o definiție a infracțiunii ca
prejudiciu cauzat atât victimei, cât și comunității; compensarea victimei prin restituire; dreptul
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
32
victimei de a fi direct implicată în aplicarea justiției penale; asistarea victimei să redobândească
sentimentul controlului, afectat prin comiterea infracțiunii.
De asemenea, răspunderea infractorului pentru fapta comisă, conștientizarea efectelor
comportamentului infracțional; sprijinirea infractorului să accepte răspunderea pentru
comportamentul său într-o manieră care îl va ajuta să se dezvolte în acord cu valorile sociale;
implicarea tuturor părților afectate prin comiterea infracțiunii: victimă, infractor, comunitate.
Programele justiției restitutive se pot aplica în trei stadii procedurale diferite:
a) înaintea pronunțării hotărârii judecătorești de condamnare;
b) după pronunțarea hotărârii de condamnare, dar înaintea ispășirii pedepsei;
c) după ispășirea pedepsei.
Principiile după care e ghidează justiția restitutivă (Kurki, 1999, apud. Balahur, 2001:
23) subliniază că infracțiunea reprezintă o încălcare a legii penale, dar reprezintă și o sfidare la
adresa autorității guvernamentale, totodată reprezintă scurtcircuitarea unei relații tridimensionale
victimă-comunitate-infractor, scopurile esențiale vor fi repararea pagubei, protecția victimei și a
comunității. Alt principiu se referă la participarea împreună a celor trei elemente în stabilirea
răspunsului la infracțiune, iar deciziile pentru fiecare caz în parte se vor întemeia, în primul rând
pe nevoile victimei și ale comunității și nu numai pe nevoile infractorului, gradul său de
vinovăție, pericolul pe care îl reprezintă sau antecedentele sale penale.
Scopurile probațiunii includ următoarele aspecte: reducerea riscului de recidivă,
securitatea comunitară, protecția victimei, reabilitarea și reintegrarea socială.
Pentru o dezvoltare durabilă, sistemul de probațiune trebuie să funcționeze după ideea de
supraveghere și reintegrare socială a infractorilor.
Direcția de probațiune îndeplinește următoarele atribuții:
a) exercită, prin intermediul inspectorilor de probațiune, controlul activității serviciilor de
probațiune;
b) coordonează activitatea serviciilor de probațiune;
c) asigură organizarea serviciilor de probațiune în vederea exercitării atribuțiilor specifice;
d) realizează analize și formulează propuneri de ordin administrativ și financiar în vederea
optimizării condițiilor de lucru ale serviciilor de probațiune;
Livia Zaharia
33
e) elaborează strategia de dezvoltare a sistemului de probațiune, planul anual de acțiune
aferent acesteia și monitorizează adaptarea și implementarea planurilor de acțiune ale serviciilor
de probațiune în funcție de obiectivele stabilite la nivel național;
f) inițiază procesul de elaborare a legislației în domeniu, în colaborare cu direcțiile de
specialitate din minister;
g) elaborează standarde de lucru, identifică și diseminează modele de bune practici, în scopul
uniformizării practicii în activitatea de probațiune;
h) avizează programele de reintegrare socială, derulate de serviciile de probațiune;
i) colaborează cu Administrația Națională a Penitenciarelor în vederea atingerii obiectivelor
comune;
j) colaborează cu instituțiile și organizațiile guvernamentale și neguvernamentale, naționale și
internaționale;
k) inițiază și asigură derularea programelor interne și internaționale de asistență tehnică și
financiară în domeniul probațiunii;
l) coordonează activitatea de colectare, centralizare și analiză a datelor referitoare la
activitățile specifice ale serviciilor de probațiune;
m) promovează imaginea sistemului de probațiune;
n) estimează necesarul de personal de probațiune, realizează demersuri privind suplimentarea
schemei de personal și distribuie posturile între serviciile de probațiune;
Regulamentul de aplicare a Legii 129 /2002 prevede o serie de principii pentru activitatea
de ansamblu a Serviciilor de Reintegrare Sociala si Supraveghere dar care au valoare si in raport
cu specificul activitatii de supraveghere. Acestea sunt:
a) respectarea legilor si a hotararilor judecatoresti;
b) evitarea discriminarii pe orice temei;
c) respectarea drepturilor omului si a demnitatii umane;
d) sprijinirea si incurajarea permanenta a persoanelor supravegheate in vederea reintegrarii
lor in societate si in vederea asumarii responsabilitatii pentru propriile actiuni.
Astfel, instituția probațiunii este o abordare ce are în vedere conexiunea directă între
delict, reacție socială și măsurile de prevenire și control.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
34
2.2. Măsuri și sancțiuni neprivative de libertate
Așa cum am arătat în capitolul 1 al lucrării, pedeapsa reprezintă forma de reacție socială
pentru actele delincvente care încalcă normele unei societăți. Fiecare societate are regulile,
legislația proprie care impun anumite moduri de sancționare.
În România, sancțiunile penale neprivative de libertate reprezintă o parte importantă a
dreptului penal și ar trebui ca acestea să fie aplicate mai des de către instanța de judecată,
deoarece închisorile din România sunt supraaglomerate. Această supraaglomerare prezintă
dezavantaje atât pentru deținuți, cât și pentru persoanele care îi supraveghezează, înrăutățind
atmosfera din penitenciare. Un alt motiv pentru care instanțele de judecată ar trebui să acorde
mai multă importanță sancțiunilor penale neprivative de libertate privește problema resocializării
individului, care este un proces greoi și care nu este întotdeauna un succes.
Sancțiunile de drept penal se pot defini, în cel mai general mod, ca fiind urmările care
decurg din nerespectarea unei norme juridice penale. Ele se clasifică în primul rând în: sancțiuni
penale privative de libertate și sancțiuni penale neprivative de libertate. Acestea din urmă sunt
acelea care nu-l lipsesc pe individ de libertatea sa. Ele ar trebui să se aplice mai des, deoarece
privarea de libertate prezintă multe dezavantaje atât pentru individ, cât și pentru societate în
ansamblul ei.
Un argument care ar trebui să încurajeze instanțele să aplice sancțiunile alternative celor
privative de libertate este supraaglomerarea închisorilor. Ea este cel mai simplu înțeleasă ca un
decalaj între numărul de paturi și cel de deținuți.
Un alt argument în favoarea aplicării sancțiunilor neprivative de libertate este legat de
resocializarea individului. Resocializarea unei persoane este un proces destul de greoi, care are
nevoie de mult timp pentru a se desfășura și nu este întotdeauna un succes. În România, metodele
prin care se resocializează un infractor nu sunt atât de eficiente ca în alte țări și de aceea nici
rezultatele nu sunt mulțumitoare.
În același context, au fost adoptate Regulile de la Beijing, un ansamblu de reguli minime
privitoare la administrarea justiției pentru minori, reguli potrivit cărora, pentru soluționarea
cauzelor cu infractori minori, trebuie să se recurgă, de regulă, la mijloace extrajudiciare,
Livia Zaharia
35
făcându-se totodată apel la serviciile comunitare, ori la alte servicii competente, în scopul evitării
efectelor negative ale procedurii judiciare asupra minorilor.
În cadrul Consiliului Europei, în 1959, a fost adoptată Recomandarea nr. 195. Urmând
dispozițiile acestui document, legiuitorii din diferite state membre ale Consiliului Europei au
încercat să consacre legislativ o serie de măsuri alternative pedepsei privative de libertate, măsuri
de care pot beneficia, cu precădere, delincvenții primari care au săvârșit infracțiuni de o gravitate
redusă și, în anumite cazuri, chiar și cei cu antecedente penale. Astfel de măsuri sunt: amânarea
executării pedepsei; probațiunea; alte măsuri similare.
Legislația penală din România consacră, la rândul său, o serie de măsuri precum:
suspendarea condiționată a executării pedepsei; suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere; executarea pedepsei la locul de muncă; eliberarea condiționată. Probațiunea,
instituție preluată după modelul englez, se află, deocamdată, în fază incipientă.
Alternativele la sancțiunea privativă de libertate sunt de două feluri și anume: cele care
implică supravegherea sau controlul acuzaților și acelea care nu necesită o astfel de
supraveghere.
Conform Codului Penal, printre sancțiunile neprivative de libertate se numără amenda
care constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat să o plătească. Ori de câte ori
legea prevede că o infracțiune se pedepsește numai cu amenda, fără a-i arăta limitele, minimul
special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10.000 lei.
De asemenea, Codul Penal prevede două tipuri de pedepse aplicabile persoanei fizice:
complementare și accesorii. Cele complementare se referă la interzicerea unor drepturi precum:
a) dreptul de a alege si de a fi ales în autoritatile publice sau în functii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o functie implicând exercitiul autoritatii de stat;
c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie ori de a desfasura o activitate, de
natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savârsirea infractiunii;
d) drepturile parintesti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
O altă pedeapsă este degradarea militară care constă în pierderea gradului și a dreptului
de a purta uniformș. Degradarea militarș se aplicș în mod obligatoriu condamnaților militari și
rezerviști, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
36
pe viață. Degradarea militară poate fi aplicată condamnaților militari și rezerviști pentru
infracțiuni savârșite cu intenție, dacă pedeapsa principala stabilită este de cel puțin 5 ani și de cel
mult 10 ani.
Mișcarea pentru sancțiuni intermediare a încercat să găsească „soluții inovative” la
supraaglomerarea închisorilor și la ineficiența probațiunii tradiționale, la fenomenul de creștere a
ratelor inracționalității, fără a mări costurile programelor de corecție comunitară.
Soluțiile au vizat o mai mare flexibilitate a sistemului pedepselor penale, în condițiile
menținerii sub un control strict a siguranței comunitare, a riscului de recidivă precum și a
costurilor aferente. Principalele argumente aduse de partizanii acestei mișcări ar fi, după Narval
Morris și Michael Tonry ( Morris, Tonry apud. Balahur, 2001: 47) următoarele:
a) sancțiunile intermediare permit o mai bună adaptare a programelor de corecție
comunitară la diversitatea infractorilor și infracțiunilor;
b) gravitatea multor fapte comise de infractori necesită un răspuns care se situează între
probațiunea tradițională și închisoarea tradițională;
c) nivelul riscului reprezentat de mulți infractori depășește posibilitățile de control ale
probațiunii tradiționale, dar nu este suficient de ridicat pentru a justifica încarcerarea;
d) creșterea extensivă a încarcerării poate fi evitată prin sancțiunile intermediare.
Munca neremunerată în folosul comunității are o îndelungată tradiție în Europa
Occidentală și Statele Unite ale Americii. Ea a fost practicată, în diferite forme, în Evul Mediu.
Originile sale se regăsesc mult mai timpuriu la nivelul diferitelor tradiții dezvoltate în
antichitatea greacă, romană și evreiască.
Sub formă modernă, ca alternativă la pedeapsa privativă de libertate și la probatiunea
tradițională, țările occidentale s-au reîntors la acest sistem doar în ultimii 30 de ani. Spre
deosebire de sistemul tradițional, viziunea modernă nu mai admite însă posibilitatea muncii
forțate. Persoana condamnată la muncă neremunerată în folosul comunității trebuie, de regulă,
să-și dea consimțământul la prestarea activității. Această sancțiune presupune realizarea unui
număr de ore neplătite în folosul comunității, de regulă, dar nu obligatoriu, în timpul liber.
Munca neremunerată a fost considerată o restituire simbolică foarte apropriată ca natură
de instituția civilă a daunelor. Însă, în loc să despăgubească victima, infractorul muncește în
Livia Zaharia
37
serviciul întregii comunități afectate de comiterea infracțiunii (în unele sisteme penale se pot
pronunța ambele sancțiuni). Această caracteristică o apropie de răspunderea civilă delictuală.
Practica inițială a muncii neremunerate în folosul comunității a pus accent pe reabilitarea
infractorilor, pe efortul depus de aceștia pentru schimbarea modului de viață, de schimbare a
imaginii de sine. Pentru anii '70-'80 acestea erau, de altfel, scopurile și obiectivele sancțiunilor
comunitare.
Sub influența schimbărilor petrecute în politicile penale după anii '80 acest discurs a fost
treptat înlocuit. Munca neremunerată în folosul comunității a început să fie din ce în ce mai des
tratată, în diferite sisteme penale, ca o pedeapsă intermediară, mai puțin severă decât
încarcerarea, dar mai coercitivă în comparație cu probațiunea tradițională. Norval Morris și
Michael Tonry (Morris,Tonry apud. Balahur, 2001: 53) caracterizau munca neremunerată în
folosul comunității ca „o taxă pe timpul infractorului”.
În România munca neremunerată în folosul comunității nu este reglementată în sistemul
pedepselor penale. Prin legea nr. 14/1996, articolul 103 Cp. (măsura libertății supravegheate) a
fost completat cu un nou alineat care prevede la litera c posibilitatea instanței de a obliga minorul
„să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, cu o
durată între 50-200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele
nelucrătoare și în vacanță.”
Supravegherea prin probațiunea intensivă este astăzi, în diferite forme, una dintre cele
mai des folosite sancțiuni intermediare. Probațiunea intensivă, așa cum indică de altfel chiar și
numele său, este mult mai severă față de probațiunea tradițională. Aceste programe prevăd foarte
strict obligațiile infractorului pe toată durata de probă a liberării condiționate. În cadrul lor
infractorii au mai multe contacte săptămânale cu consilierul de probațiune, sunt supuși
controlului neanunțat de droguri și prestează, de asemenea, muncă neremunerată în serviciul
comunității.
Programele de probațiune intensivă reprezintă o alternativă la încarcerare contribuind, pe
această cale, la diminuarea costurilor în sistemul de prevenire și control al infracțiunilor precum
și de reducere a presiunii asupra locurilor de detenție. Ele realizează în același timp o
supraveghere strictă a infractorilor, asigurând simultan pedepsirea și controlul lor și, pe această
cale, a siguranței comunitare.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
38
Consemnarea la domiciliu și supravegherea electronică. Numele acestei sancțiuni ar
putea induce în eroare. Cei consemnați la domiciliu petrec în medie 50 de ore pe săptămână
muncind, urmând diferite programe de tratament, prestând diferite servicii comunitare, sau alte
activități autorizate.
Conceptul folosit inițial a fost cel de arest la domiciliu (house arrest). El a fost abandonat
datorită criticilor intense care i s-au adus. Această sintagmă ar fi sugerat, după unii autori,
imaginea statului totalitar care reprimă dizidenții politici impunându-le domiciliu forțat (
Ranzema apud. Balahur, 2001: 66). În locul său a fost folosit termenul de „consemnare la
domiciliu” (home confinement). În unele state nord americane, în Noua Zeelandă și în unele state
europene această sancțiune este cunoscută sub numele de control comunitar, deoarece surprinde
mai bine natura acestor programe.
Programele de consemnare la domiciliu prezintă multe asemănări cu acelea de probațiune
intensivă. Între ele există însă și deosebiri esențiale care individualizează consemnarea la
domiciliul în raport cu alte sancțiuni intermediare. Andrew von Hirsch (von Hirsch, Bottoms,
Burney, Wikstrom, 1998 apud. Balahur, 2001) identifica patru mari diferențe între programele de
probațiune intensivă și arest la domiciliu:
a) arestul la domiciliu este aproape întotdeauna pronunțat în scopul diminuării
supraaglomerării închisorilor;
b) este o condamnare pronunțată întotdeauna de o instanță (niciodată de consilierul care
administrează programul);
c) arestul la domiciliu este mult mai punitiv decât probațiunea intensivă;
d) infractorii condamnații la arest la domiciliu sunt supravegheați prin intermediul tehnicilor
de monitorizare electronică.
Utilizarea pe scară largă a supravegherii electronice în cadrul sistemului de corecție
comunitară a fost precedată de studii și experimente desfășurate prima oară (1964) la
universitatea americană Harvard( Schwitzgebel, și colaboratorii, apud. Balahur., 2001: 69). Acest
experiment a intenționat să testeze un „sistem de reabilitare electronică”. El a avut trei scopuri:
a) reducerea numărului de infracțiuni (atât prin prevenția specifică măsurii, cât și prin
interiorizarea controlului în cazul infractorilor caracterizați printr-un eu slab);
Livia Zaharia
39
b) facilitarea terapiei (ar fi trebuit să fie realizată prin capacitatea echipamentului de a asigura
comunicarea prin semnale care însemnau fie atenționare, fie încurajare);
c) avantajele umanitare ale unor asemenea proceduri (ar fi rezultat din capacitatea monitorizării
electronice de a menține infractorul în comunitate, în condiții de siguranță, fără a-1 supune
umilințelor și privațiunilor implicate de închisoare).
Unul dintre primele sisteme utilizate a fost „semnalizarea continuă” (Ranzema, Skelton,
1990 apud. Balahur, 2001: 69). Ea s-a întemeiat pe o schemă tehnică concepută și elaborată de
Michel Goss, patronul unei firme de computere din Santa Fe. Echipamentul consta dintr-un
radio-transmițător legat de glezna infractorului printr-o curelușă de plastic și dintr-o stație care
recepționa semnalele transmitătorului. Dacă semnalele nu ajungeau la stația de recepție se
raporta telefonic absența infractorului unui computer. Dacă absența nu era autorizată computerul
printa o notă de încălcare a condițiilor de supraveghere.
Un alt tip de supraveghere electronică, numit „contact programat”, a fost inițiat de
Departamentul de Corecție din Florida în 1984 (Ranzema, 1992 apud. Balahur, 2001: 70).
Acest sistem folosea un robot telefonic care contacta infractorii la intervale aleatorii. Când
infractorul răspundea trebuia să-și spună numele și să răspundă la o serie de întrebări care erau
înregistrate pe bandă. Dezavantajul major este că nu oferă o supraveghere continuă și determină
o intruziune exagerată în viața privată a infractorului.
Al treilea tip de programe de supraveghere electronică a folosit un sistem mixt, care
combină semnalizarea continuă cu contactul programat (numit din acest motiv „monitorizare
hibridă”). În acest caz este folosit un emițător și un sistem de recepție. Ca mijloc suplimentar de
control este folosit apelul telefonic de la stația centrală. De asemenea, pentru a spori gradul de
siguranță, acest tip de programe utilizează și apelul telefonic aleatoriu. În scurt timp de la apariția
sa acest sistem a devenit unul dintre cele mai folosite în cadrul programelor de supraveghere
electronică practicate în Statele Unite și în alte țări – Anglia, Australia, Noua Zeelandă, Japonia.
Încarcerarea șoc a fost folosită pentru prima dată în Statele Unite din 1983. Ea reia de
fapt, un sistem practicat în America în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Încarcerarea șoc
este concepută după modelul pregătirii militare. Infractorii, de regulă minori și tineri care
ispășesc pentru prima dată o pedeapsă privativă de libertate, petrec între 90 și 180 de zile în
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
40
taberele de antrenament. Există un program zilnic de activități, caracterizat prin reguli și
disciplină foarte stricte. Dacă infractorii reușesc să încheie programul sunt eliberați în comunitate
sub supraveghere. Cei care părăsesc programul fie din motive disciplinare, fie pe bază voluntară,
sunt trimiși în detenție, pentru perioade îndelungate, în închisorile tradiționale.
Programele corecționale cu rezidență comunitară au o îndelungată tradiție în corecția
comunitară. Au fost folosite încă de la începutul secolului al XlX-lea în Anglia și Irlanda, iar
ulterior în Statele Unite.
Măsurile rezidențiale utilizate în domeniul corecției comunitare, în ciuda varietății și a
diversităților, sunt definite în literatura de specialitate ca „locuință corecționară de unde, de
regulă, rezidenții au voie să plece neînsoțiți de personal de pază în scopul utilizării resurselor
comunitare, cum ar fi școlile, programele de tratament sau găsirea unui loc de munca”
(Latessa,Travis III apud. Balahur, 2001: 79).
Deși ocupă un loc relativ restrâns în cadrul sistemului corecției comunitare, după anii '90
(Nagin, 1998 apud. Balahur, 2001: 81) programele corecționale rezidențiale s-au transformat
practic în agenții care oferă o gamă foarte largă de servicii – de la supraveghere și control la
tratamentul celor care consumă droguri și alcool, terapie familială, asistența victimei, programe
de zi pentru infractori, etc.
Centrele de raportare zilnică reprezintă un concept relativ nou în câmpul corecției
comunitare (Nagin, 1998 apud. Balahur, 2001: 82). Ele au funcționat inițial în Marea Britanie și
s-au extins treptat în Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă. Ele au fost concepute ca soluție la
reducerea supraaglomerării închisorilor prin reglementarea unui mecanism de liberare
condiționată anterioară îndeplinirii termenului legal sau anterioară expirării duratei pedepsei
privative de libertate. Centrele de raportare zilnică nu au fost concepute ca sancțiune alternativă
la pedeapsa privativă de libertate.
Procedura de lucru în centrele de zi este foarte strict reglementată. Participanții trebuie să
completeze o fișă cu itinerariul și activitățile zilnice pe care trebuie să o remită coordonatorului
de program, de regulă, cu două zile înainte. Un itinerariu tipic include informații despre
intervalul exact de timp în care clientul se găsește la locul de muncă (precizat pe minute și ore),
intervalul de timp în care se află la domiciliu, la programele de terapie și consiliere, acasă pentru
odihna de noapte. În orice moment – 24 din 24 de ore -clientului i se poate administra un test de
Livia Zaharia
41
consum de droguri sau alcool, este verificat prin apeluri telefonice, prin vizite neanunțate ale
consilierului, prin supraveghere electronică.
Majoritatea centrelor de raportare zilnică impun clienților să urmeze programe de terapie
împotriva consumului de drog și alcool. De asemenea, în unele programe clienții realizează și
servicii neremunerate pentru comunitate – în scopul facilitării reintegrării lor.
2.3. Probațiunea – modalitate de gestionare a delincvenței?
Probațiunea este una dintre primele sancțiuni comunitare practicată ca măsură alternativă
la pedeapsa cu închisoarea, pledând pentru controlul infracționalității din afara sistemului
justiției penale.
Din punct de vedere etiomologic, cuvântul „probațiune” provine din latinescul
„probatio”, care înseamnă o perioadă de demonstrație sau încercare, iertare. Astfel, cei
condamnați sunt iertați și eliberați de alte implicații ale sistemului de justiție penală dacă au
respectat condițiile impuse, au demonstrat propria voință de schimbare de-a lungul perioadei
stabilite.
Grupul țintă al intervenției serviciului de probațiune este format din inculpați și învinuiți
și din minorii sancționați cu măsura educativă a libertății supravegheate, adulții pentru care s-a
dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, condamnații la pedepse privative de
libertate care se pregătesc pentru liberare, persoanele grațiate, victimele infracțiunilor.
Dacă minorului i se dă de către judecător măsura educativă a libertății supravegheate,
acesta poate să-l oblige pe minor să execute una sau mai multe numite obligații prevăzute de
codul penal. În acest caz, verificarea modului în care minorul execută aceste obligații cade în
sarcina consilierilor de probațiune. Dacă judecătorul a pronunțat o sentință cu închisoarea, însă
consideră că scopul pedepsei poate fi atins și fără privarea de libertate, poate suspenda
executarea acestei pedepse sub supravegherea serviciului de probațiune. În acest caz, consilierul
de probațiune verifică modul în care persoana condamnată sub supraveghere respectă măsurile și
obligațiile impuse.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
42
Activitățile principale ale serviciilor de probațiune încep din faza procesului penal,
acordând sprijin organelor judiciare în înfăptuirea actului de justiție prin întocmirea referatelor
de evaluare pentru inculpați la solicitarea instaței de judecată sau a procurorului.
În cea de-a doua fază de executare a sancțiunilor penale neprivative de libertate,
reprezentanții serviciilor de probațiune supraveghează modul de respectare a măsurilor de
supraveghere și de executare a obligațiilor stabilite de către instanța de judecată în srcina
persoanelor sancționate cu o pedeapsă ce se execută în comunitate. De asemenea, serviciile de
probațiune asigură corelarea supravegherii cu asistența și consilierea acordată în vederea creșterii
șanselor de reintgrare în comunitate, la solicitarea persoanelor supravegheate.
Supravegherea cazului înseamnă verificarea de către consilierul de probațiune a felului în
care persoana în cauză îndeplinește dispozițiile instanței de judecată. De multe ori, este de
așteptat ca persoana condamnată să se conformeze tuturor măsurilor și obligațiilor dispuse de
instanța de judecată. Acestea pot fi multiple și variate, înclusiv prestarea unei activități
nerenumerate în folosul comunității. De altfel, trebuiesc menționate și participarea la programe
educative sau respectarea măsurilor de control, asistență și tratament pentru dezintoxicare.
Pentru a monitoriza îndeplinirea acestor măsuri au loc întrevederi între consilierul
responsabil de caz și persoana supravegheată, atât la sediul serviciului de probațiune, cât și la
domiciliul sau în locurile în care aceasta își execută anumite obligații. Întrevederea de la sediu
este oportună nu doar pentru identificarea nevoilor persoanei și motivarea acesteia pentru a se
angaja în procesul schimbării comportamentale.
Asistența și consilierea sunt facilitate de către consilieri cu experiență printr-un proces de
învățare și dezvoltare pentru a sprijini atingerea unui nivel înalt de folosire a abilităților de luare
a deciziilor. Pentru a susține persoana condamnată, în procesul de supraveghere au fost realizate
programe de lucru, atât individuale, cât și de grup,pentru cei care nu au capacitatea de a găsi un
loc de muncă, o locuință, de a participa la cursuri de educație sau formare profesională. Unele
dintre aceste persoane vor trebui să fie ajutate să-și găsească motivația necesară, altele vor avea
nevoie să învețe să respecte normele sociale.
Nivelul de dependență de alcool și droguri variază de la o persoană la alta, atunci când
este cazul. Serviciul de probațiune desfășoară activități de evaluare a naturii dependenței, fie în
etapa întocmirii referatului de evaluare, fie ulterior, în timpul supravegherii.
Livia Zaharia
43
Sunt realizate totodată referiri către instituțiile medicale corespunzătoare, iar participarea
la programele acestora este monitorizată de personalul serviciului de probațiune. Mai trebuie
menționat faptul că serviciile de asistare și supraveghere nu pot fi realizate decât la cererea
persoanelor supravegheate. Aceste activități sunt disponibile atât în cadrul comunității cât și în
cadrul penitenciarelor.
2.3.1. Întocmirea referatelor de evaluare
Pentru evaluarea fezabilității sentințelor neprivative de libertate în cazuri individuale,
instanțele se pot folosi de un instrument extrem de util: referatul de evaluare întocmit de
serviciile de reintegrare socială și supraveghere.
Referatul de evaluare reprezintă un document cu caracter consultativ și de orientare,
având rolul de a oferi instanței de judecată date privind persoana inculpatului sau, după caz,
persoanele aflate în supravegherea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, nivelul
instrucției școlare, comportamentul, factorii care influențează sau pot influența conduita
generală, precum și perspectivele reintegrării sociale. Referatul trebuie să fie obiectiv, concis,
concret, coerent, clar.
Având toate aceste analize coroborate și cu alte instrumente specifice, instanța poate
dispune, în condițiile actualului cod penal, un anumit mod de executare a pedepsei care „nu
implică privarea de libertate în sensul bine cunoscut al închisorii, ci respectarea în libertate a
unor condiții impuse de instanță” (Poledna, 2001: 25). Asupra acestor condiții vor veghea
serviciile de reintegrare socială și supraveghere. De eficacitatea acestor servicii depinde în mare
măsură și încrederea pe care instanțele o vor atașa sentințelor comunitare.
Consilierul de probațiune poate solicita informații pentru redactarea acestui document și
de la psihologi, cadre didactice, sociologi, medici sau alți specialiști desemnați de autoritățile
competente. Conform Ordonanței 92/2000, consilierul trebuie ca în 5 zile de la solicitarea
instanței să stabilească prima întrevedere cu persoana pentru care s-a solicitat referatul, iar în 7
zile să aibă loc această prima întrevedere. După întocmirea referatului pe baza informațiilor
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
44
obținute, îl supune spre semnarea de către șeful serviciului de probațiun, iar mai apoi să-l
înainteze instanței în termen de 14 zile de la primirea solicitării.
Referatul de evaluare trebuie să conțină următoarele părți: introducere, surse de
informații utilizate în întocmirea lui, date privind persoana pentru care a fost solicitat, factorii
care influențează sau pot influența conduita generală a persoanei și în partea a cincea,
perspectivele de reintegrare în societate.
2.3.2. Estimarea riscului de recidivă și managementul riscului
Probațiunea acordă o importanță deosebită cauzalității actului infracțional din perspectiva
unei analize longitudinale : antecedente – comportament prezent – consecințe, într-un anume
context socio-economic și cultural. Această abordare a cauzalității actului infracțional are în
vedere posibilitățile de control al infracționalității care se realizează, în primul rând prin
intermediul unor mecanisme de natură socio-economică.
Aceasta este premisa de la care probațiunea pornește în definirea modalităților concrete
de abordare în plan acțional, având ca principiu fundamental managmentul riscului. Principiul
pornește de le evaluarea risc-nevoi pe baza unor indicatori statici și dinamici, avându-se în
vedere dimensionarea libertății individuale în funcție de pericolul pentru public, scopul final
fiind reprezentat de reabilitare.
Din punct de vedere al managmentului riscului, sarcina serviciilor corecționale, este de a
asigura că infractorii cu risc scăzut de recidivă rămân la același nivel, iar cei cu risc înalt de a
recidivă ajung la un risc din ce în ce mai scăzut (Neamțu,coord., 2005: 332-336).
Câteva dintre etapele procesului de evaluare a riscului de recidivă ar fi :
– definirea comportamentului a cărei producere va fi estimată : analiza se realizează asupra
comportamentelor periculoase, nu asupra persoanelor periculoase; fiecare comportament poate fi
estimat în funcție de factorii săi de risc;
– cel care realizează analiza riscului de recidivă trebuie să fie conștient de posibilele surse de
eroare; cele mai multe erori țin de calitatea și tipul de informații de care dispunem și pot fi
provocate de client, de cel care face analiza sau de context;
Livia Zaharia
45
– fiecare comportament estimat trebuie analizat în context; comportamentul uman se formează ca
urmare a interacțiunii omului cu mediul: cerințe, exigențe, factori stresanți;
– identificarea situațiilor în care este nevoie de expertiza unui specialist-psiholog, psihiatru;
– identificarea factorilor care pot influența pozitiv sau negativ producerea comportamentului
estimat;
– realizarea unui plan de prevenire a comportamentului indezirabil (Idem, 337-338).
2.3.3. Rolul consilierului de probațiune
Cum fiecare instituție are în cadrul său personal care să ducă la atingerea scopului, așa și
instituția probațiunii are nevoie de un personal calificat care să aibă performanțe.
În înfăptuirea actului de justiție, munca personalului din serviciile de probațiune
constituie un sprijin pentru judecători și procurori, competența și îndeplinirea corectă a sarcinilor
ce revin acestei categorii de personal jucând un rol important în procesul de individualizare a
pedepsei, de executare a sancțiunilor neprivative de libertate, de asistare și consiliere a victimelor
infracțiunilor. Conform Legii 123 din 2006 privind statutul personalului din serviciile de
probațiune, în exercitarea funcției, personalul din serviciile de probațiune trebuie să respecte
demnitatea individului și integritatea persoanei.
De asemenea, acesta intervine în toate cele trei faze ale procesului penal, a „urmăririi, a
judecății sau a executării pedepsei” (Tomiță, 2009:122). În prima fază, acesta trebuie să
întocmească referatele de evaluare, la cererea parchetului, cu privire la învinuiții minori sau
inculpați.
În cea de-a doua fază, întocmește referatul de evaluare cu privire la inculpați pentru
individualizarea pedepsei, dacă instanța sau procurorul cere acest lucru. Tot în această etapă
întocmește la cererea instanței de judecată în toate cauzele care privesc stabilirea ori încetarea
măsurilor de protecție specială prevăzute de Legea 274/2004 privind promovarea și protecția
drepturilor copilului, a unui raport pentru care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal.
Poate participa, de asemenea, la judecarea cauzelor cu minori, având dreptul și îndatorirea să dea
lămuriri, să formuleze cereri.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
46
A treia fază, cea a executării penale cuprinde o serie de activități coordonate de
consilierul de probațiune, activitatea principală fiind cea de supraveghere a modului în care
persoana condamnată care e află în libertate respectă măsurile de supraveghere prevăzute de
Codul Penal și dacă execută obligațiile impuse de către instanța de judecată pe durata termenului
de încercare. La 6 luni sau la cererea instanței, consilierul responsabil trebuie să efectueze un
raport despre modul în care persoana în cauză le respectă, execută. De asemenea, consilierul
desemnat pe caz supraveghează modul în care minorul față de care s-a luat măsura eduativă a
libertății supravegheate.
Un alt rol al specialistului este de acordare a asistării și consilierii, atunci când sunt
cerute, în ceea ce privește comportamentul social. Totodată, consilierul de probațiune
colaborează cu personalul de specialitate din unitățile penitenciare în vederea derulării unor
programe de inserție socială pentru deținuți, o atenție deosebită fiind acordată minorilor și
tinerolor. În baza legii 275/2006 consilierii participă la comisiile pentru individualizarea
regimului de executare a pedepselor privative de libertate.
2.4. Aspecte legislative cu impact asupra probațiunii
2.4.1. Elemente legislative în România
Prin intermediul cooperării internaționale, se poate vorbi astăzi de un „sistem național”
de probațiune înființat de către un grup de specialiști din domeniul justiției, mediul academic și
societatea civilă.
Sarcinile și competențele conferite serviciilor de probațiune sunt definite și prevăzute în
Codul Penal, Codul de Procedură Penală sau în legi speciale.
De altfel, din punctul de vedere al construcției legislative a instituției probațiunii, putem
arăta faptul că în România au fost elaborate o serie de acte normative precum:
Hotărârea Guvernului nr. 487/1998 pentru modificarea și completarea Hotărârii
Guvernului nr. 65/1997 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției
Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de
integrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de
libertate, prin care au fost înființate serviciile de reintegrare socială a infractorilor și de
Livia Zaharia
47
supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, sub autoritatea Ministerului
Justiției, ca organisme specilizate, fără personalitate juridică, funcționând pe lângă fiecare
tribunal, dar aflate în coordonarea funcțională a Direcției Probațiune.
Hotărârea Guvernului nr. 1239/2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a
Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de integrare
socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate
Legea nr. 129/2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind
organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a
executării sancțiunilor neprivative de libertate
Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor
infracțiunilor
Legea nr. 123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune.
Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal.
2.4.2. Instrumente legislative internaționale cu impact asupra probațiunii
Indiferent de particularitățile existente în legislațiile și practicile naționale ale probațiunii,
există valori și standarde comune reglementate atât în sistemul universal, cât și în cel regional,
valori care înglobează „respectarea principiilor, normelor și valorilor drepturilor omului, atât în
relațiile cu infractorul, cât și cu victima și comunitatea” (Balahur, în Schiaucu, Canton, 2008:63).
Standardele europene și internaționale în materia probațiunii și a sancțiunilor alternative
s-au concretizat în următoarele acte:
Declarația Universală a Drepturilor Omului, cadrul cel mai general care a condus la
reglementarea sancțiunilor comunitare, menționând pentru prima dată într-un document de drept
internațional principiul legalității incriminării, prezumția de nevinovăție, aplicarea legii penale
mai favorabile, dreptul de a beneficia de un proces corect, instrumentat de o instanță competentă,
obiectivă etc. De aici a derivat „ a doua generație” de drepturi reprezentată de Pactul
internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
48
privire la drepturile civile și politice. Acesta din urmă introduce noi principii și garanții judiciare
precum: egalitatea persoanelor în fața oricărei instanțe, drepturile persoanelor care ispășesc o
pedeapsă privativă de libertate, proceduri speciale pentru minorii care au comis infracțiuni,
autoritatea de lucru judecat, regimul penitenciar și tratamentul condamnaților, regimul
penitenciar al infractorilor minori, dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează pentru prima
dată într-un document internațional dreptul persoanei la demnitate. De asemenea se menționează
principiile legalității și proporționalității între fapta comisă și pedeapsa pronunțată.
Regulile europene cu privire la sancțiunile și măsurile comunitare care stabilesc
reguli ce oferă standarde pentru legislațiile naționale în materia sancțiunilor alternative,
realizează un sistem de garanții împotriva încălcării drepturilor omului ale infractorilor supuși
unor asemenea sancțiuni și crează un ansamblu de reguli sau standarde celor care sunt
răspunzători de implementarea și administrarea acestor măsuri.
Regulile și Standardele Minime ale Administrării Justiției Juvenile – Regulile de la
Beijing, privind reforma sistemului de justiției juvenile din lumea întreagă și reprezintă
reglementarea „unui subsistem centrat pe particularitățile psihosociale ale minorului delincvent,
pe nevoile sale de socializare și reinserție comunitară” (Durnescu, 2002: 34).
Reguli și Standardele Minimeale Națiunilor Unite cu privire la sancțiunile
neprivative de libertate – Regulile de la Tokyo – reprezintă cadrul normativ-juridic internațional
al reglementării: sancțiunilor și măsurilor neprivative de libertate, al implementării și
administrării măsurilor comunitare, al standardelor de pregătire a personalului abilitat să lucreze
în acest domeniu, al politicilor de implementare a acestor sancțiuni, al cooperării internaționale
în materia prevenirii infracționalității și tratamentului infractorilor.
Ghidul Națiunilor Unite cu privire la prevenirea delincvenței juvenile – Ghidul de la
Riyadh prin intermediul a cărui reglementări se bazează pe atenția ce trebuie acordată socializării
copilului și rolul pe care îl au familia, educația, comunitatea și mijloacele de comunicare în masă
în direcția prevenirii delincvenței.
Astfel, cooperarea internațională privind măsurile alternative ale probațiunii face ca
acest domeniu să fie util în gestionarea infracționalității, dar mai ales în prevenirea sa. Fiecare
Livia Zaharia
49
din aceste elemente contribuie la armonizarea valorilor și standardelor reglementate de Dreptul
Internațional al Drepturilor Omului.
***
În concluzie, sistemul de probațiune reprezintă un progres real din domeniul justiței, un
insturment al societății care se preocupă de reintegrarea socială și supravegherea îndeaproape a
persoanelor sancționate penal. Justiția restitutivă încearcă să readucă echilibrul triadei infractorcomunitate-
victimă. Comunitatea are un rol important în reinserția grupului discutat, în primul
rând acordându-le șansa de a reflecta asupra comportamentui negativ și a consecințelor acestuia.
Probațiunea, prin serviciile și activitățile sale, aduce la cunoștință nevoile criminogene și
sociale, iar prin intermediul acestora, probațiunea poate regla într-un anunit procent, însă nu
îndeajuns, situațiile legate de infracționalitate, deoarece fenomenul este cu mult prea larg.
Bibliografie:
1. Durnescu, I., (2011), Probațiune. Teorii, legislație și practică, Polirom, Iași
2. Balahur, D., (2001), Fundamente socio-juridice ale probațiunii, Editura Bit, Iași
3. Poledna, S.,coord., (2001), Probațiunea în România-politici, legislație, proceduri, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
4. George Neamțu,coord.,( 2005), Asistență socială, studii și aplicații, Ed. Polirom, Iași,
5. Schiaucu, V., Canton, R. (2008), Manual de probațiune, Editura Euro Standard, București
6. Legea 123/ 2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune
7. Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal
8. Legea 272/2006 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
50
Capitolul 3
Instituția suspendării sub supraveghere. Reintegrarea socială a
infractorilor a căror pedeapsă a fost suspendată în termenii
supravegherii
3.1. Instituția suspendării executării pedepsei
Dintre instituțiile care intră în sfera supravegherii persoanelor majore, conform Codului
Penal, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este singura care se regăsește ca atare
în legislația actuală. Aceasta își are „sediul” în Codul Penal, Titlul III, Capitolul V, Secțiunea
III1, art. 861-866. Noile dispoziții ajustează această instituție și reconfigurează unele aspecte
importante pornind de la necesitatea internalizării în sistemul juridic românesc a unor principii
de drept modern, specifice probațiunii.
Sunt foarte multe asemănări între suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și
instituția amânării aplicării pedepsei. Deosebirile dintre acestea sunt date de natura juridică, de
condițiile de dispunere, de durata termenului de supravegere, de efectele juridice și aspectele
punctuale.
Din punct de vedere al naturii juridice suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
este o modalitate de individualizare a pedepsei cu închisoarea stabilită în sarcina unei persoane
care a săvârțit o infracțiune. Spre deosebire de amânarea aplicării pedepsei, în cazul suspendării
executării pedepsei sub supraveghere instanța stabilește o pedeapsă pe care o aplică efectiv dar
stabilește o modalitate de executare care presupune menținerea în libertate sub supravegherea
serviciului de probațiune. Persoana față de care s-a dispus suspendarea are atât calitatea de
persoană supravegheată, cât și de condamnată.
Livia Zaharia
51
3.1.1.Condiții ale supravegherii
Sunt două categorii de condiții care pot dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere. O parte se referă la condițiile privitoare la pedeapsă și la natura infracțiunii, astfel
încât suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru persoana fizică se poate dispune
numai dacă pedeapsa aplicată de instanța de judecată este închisoarea de el mult 4 ani.
În cazul concursului de infracțiuni dacă pedeapsa aplicată de instanță este închisoarea de
cel mult 3 ani, instanța poate de asemenea să dispună suspendarea execitării sub supraveghere.
Când instanța dispune revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei și executarea ei
alături de noua pedeapsă, nu mai poate dispune suspendarea executării sub supraveghere a
pedepselor acumulate, deoarece s-ar încălca prevederile art. 83 alin. 1 Codul Penal.
În ceea ce privește infractorul, suspendarea se poate acorda dacă infractorul nu a mai fost
condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când
condamnarea este din cele reținute de art. 38, Codul Penal.
Termenul de încercare se referă la calculul a două intervale de timp variabile: durata
pedepsei închisorii aplicate și un interval de timp stabilit de instanță, între 2 și 5 ani. În cazul
când pedeapsa a cărei executare a fost suspendată este amenda, termenul de încercare este de un
an.
De asemenea, termenul de încercare se socotește de la data când hotarârea prin care s-a
pronunțat suspendarea conditionată a executării pedepsei a rămas definitivă.
Dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune,
pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța
revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se
contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.
Revocarea suspendării pedepsei nu are loc însă, dacă infracțiunea săvârșită ulterior a fost
descoperită după expirarea termenului de încercare.
Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, se poate aplica suspendarea
condiționata a executarii pedepsei chiar daca infractorul a fost condamnat anterior cu
suspendarea conditionata a executarii pedepsei. În acest caz nu mai are loc revocarea primei
suspendari.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
52
La stabilirea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită după rămânerea definitivă a hotărârii
de suspendare nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă.
Dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligațiile
civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanța dispune revocarea suspendării executării
pedepsei, afară de cazul când cel condamnat dovedește că nu a avut putința de a îndeplini acele
obligații.
De asemenea, dacă se descoperă că cel condamnat mai savârșise o infracțiune înainte de
pronunțarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau pâna la rămânerea definitivă a
acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de
încercare, suspendarea condiționată a executării pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz,
dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni sau recidivă.
Anularea suspendării executării pedepsei nu are loc, dacă infracțiunea care ar fi putut
atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare.
În cazurile prevăzute în alin. 1, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depășește 2
ani, instanța poate aplica dispozițiile art. 81. În cazul când se dispune suspendarea condiționată a
executării pedepsei, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii
prin care s-a pronunțat anterior suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Condițiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Instanța
poate dispune suspendarea executării pedepsei aplicate persoanei fizice sub supraveghere, dacă
sunt întrunite următoarele condiții:
a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an,
afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38;
c) se apreciază, ținând seama de persoana condamnatului, de comportamentul sau după
comiterea faptei, că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și, chiar
fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârși infracțiuni.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi acordată și în cazul
concursului de infracțiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani
În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere se compune dindouăintervale
variabil: durata pedepsei închisorii aplicate și un interval de timp,stabilit de instanță, între 2și 5
Livia Zaharia
53
ani. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu se aplicăîn cazulamenzii penale,
întrucât art. 86 alin. 2 Cod penal nu face referire la termenul deîncercare în cazul amenzii penale,
așa cum se întâmplă în cazul art. 82 alin. 2Cod penal. S-a susținut că aplicarea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere nu este posibilă în cazul cetățenilor străini sau români cu
domiciliul în străinătate, deoarece acestora nu li se pot impune măsurile de
supraveghere prevăzute de art. 86 alin. 3 Cod penal,și nu se poate determina persoana sau
organul care să exercite supravegherea condamnatului.
Termenul de încercare începe să curgă de la data când hotărârea prin care s-a pronunțat
suspendarea condiționată a executării pedepsei a rămas definitivă. Perioada petrecută în arest
preventiv nu se ia în considerare la calcularea termenului de încercare.
3.1.2.Măsuri și obligații ale supravegherii
Pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri
de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la
Serviciul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor;
b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice
deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.
Instanța poate să impună condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din
următoarele obligații:
a) să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învatamânt ori de calificare;
b) să nu schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorială
stabilită, decât în condițiile fixate de instanță;
c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
d) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
54
e) să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul
dezintoxicării.
Dacă cel condamnat nu îndeplinește, cu rea-credință, măsurile de supraveghere prevăzute
de lege ori obligațiile stabilite de instanță, aceasta revocă suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, dispunând executarea în întregime a pedepsei.
Supravegherea se face de judecător sau de serviciul de protecție a victimelor și
reintegrare socială a infractorilor. În practica judiciară se apreciază că obligațiile prevăzute au
caracter facultativ, astfel că instanța poate dispune ca cel condamnat să respecte numai una sau
mai multe dintre obligațiile prevăzute. De asemenea se apreciază că în cazul suspendării
executării pedepsei sub supraveghere măsurile și obligațiile din Codul Penal pentru suspendarea
executării pedepsei trebuie indicate în hotărâri descrise fiecare, nefiind suficient dacă doar se
atrage atenția condamnatului cu privire la acestea.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se anulează dacă se descoperă că cel
condamnat mai săvârșise o infracțiune, fie înainte de a i se fi aplicat măsura suspendării, fie în
cursul procesului, până la rămânerea definitivă a hotărârii, iar pentru acea infracțiune i s-a aplicat
pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare. Anularea suspendării pedepsei
nu are loc dacă infracțiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea
termenului de încercare.
În caz de anulare, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depășește 3 ani, instant
poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Termenul de încercare se
calculează, în această situație de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat
anterior suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Mai trebuie menționat faptul că în cazul suspendării pedepsei la minori, termenul de
încercare se compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la 6
luni la 2 ani, fixat de instanță. Dacă pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 6 luni.
Livia Zaharia
55
3.1.3. Modul de executare al pedepsei – etapele procesului de supraveghere
Așa cum am menționat mai sus, Codul Penal în vigoare stabilește că instanța poate
dispune suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere dacă pedeapsa este aplicată
cu închisoarea de cel mult trei ani, infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa
închisorii mai mare de un an. Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere
constituie termen de încercare pentru persoana condamnată și nu poate fi mai mică decât durata
pedepsei aplicate.
Condamnatul se supune măsurilor și obligațiilor, iar cea mai frecventă măsură este aceea
de a se prezenta la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunale. Serviciul de probațiune
trebuie să înștiințeze instanța de judecată dacă persoana condamnată respectă sau nu măsurile și
obligațiile impuse ori dacă persoana condamnată nu și-a îndeplinit obligațiile civile cu cel mult
trei luni înainte de expirarea termenului de încercare.
De aceea, legiuitorul este preocupat de eficiența supravegherii efectuate de către serviciul
de probațiune din prisma schimbărilor comportamentale ale persoanei condamnate ale persoanei
condamnate prin posibilitatea evaluării impactului și modificarea obligațiilor care au fost
impuse, astfel încât, prin intervenția serviciului de probațiune să fie redus riscul pe care îl
prezintă persoana condamnată.
Supravegherea se realizează etapizat pentru a oferi coerență și continuitate. Etapele reper
ale activității de supraveghere încep de la alocarea cazului, urmând pregătirea pentru prima
întrevedere, realizarea acesteia, întocmirea și înmânarea planului de supraveghere, monitorizarea
și evaluarea acestui proces și la final, încheierea supravegherii.
Alocarea cazului este faza în care se trimite o adresă de către biroul de executări penale din
cadrul instanței care a judecat pe fond cauza, însoțită neapărat de hotărârea instanței. Șeful
serviciului desemnează un consilier de probațiune responsabil cu supravegherea modului în care
persoana îndeplinește măsurile și eventual obligațiile impuse de instanță în sarcina sa. Fiindu-i
încredințat cazul, consilierul de probațiune va întocmi un dosar de supraveghere în care se află
(Canton, Schiacu, 2008: 161):
Hotărârea instanței de judecată, în copie, sau extras de pe aceasta;
Procesul-verbal întocmit cu ocazia primei întrevederi;
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
56
Planul de supraveghere;
Referatul de evaluare întocmit înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești;
Referatul de evaluare solicitat de către instanță pe perioada supravegherii, atunci când
este cazul;
Dovezi privind modul de îndeplinire a măsurilor și obligațiilor impuse de instanța de
judecată persoanei aflate în supravegheate;
Fișa de prezență a persoanei;
Fișa de cosemnare a întrevederilor;
Rapoarte periodice de supraveghere;
Consilierul de probațiune responsabil de caz contactează cu cel puțin trei zile înainte
persoana sancționată penal, iar în cazul minorului, reprezentantul legal al acestuia în scopul de a
transmite informațiile cu referire la numele consilierului, locul, data și ora unde va avea loc
prima întrevedere, adresa Serviciului de Probațiune și numărul de telefon.
Pentru a se forma o imagine de ansamblu al cazului sunt necesare o serie de informații pe
baza cărora consilierul își structurează abordarea astfel încât să identifice cu ocazia evaluării
nevoile care au determinat manifestarea comportamentului infracțional și care necesită a fi
depășite pentru a se asigura scopurile supravegherii ( Wormer, Walker, 2013: 55),
Două dintre sursele importante de informare sunt dosarul penal și referatul de evaluare,
care cuprind detalii despre situația juridică și socială a persoanei în cauză.
Prima întrevedere este foarte importantă pentru întreg procesul de supraveghere și
reabilitarea persoanei și trebuie să aibă loc în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii
judecătorești. Se realizează contactul inițial și se explică măsurile și obligațiile ce trebuie
respectate, cât și ce presupune încăcarea lor rezultând revocarea pedepsei. Aceste aspecte
trebuiesc explicate cât mai clar, pe înțelesul persoanei. Trebuie remarcat faptul că această etapă
trebuie valorificată atât în sensul clarificării nelămuririlor și așteptărilor persoanei
supravegheate, cât și pentru motivarea și angajarea sa în procesul de schimbare a
comportamentului și de integrare în comunitate (Poledna, op.cit. 2001).
Livia Zaharia
57
Tot încadrul primei întrevederi se semnează un proces verbal de către ambele părți care
face referire la:
scopul/scopurile supravegherii;
obiectivele supravegherii
modul de desfășurare a supravegherii
măsurile și obligațiile ce trebuie respectate
obligația respectării normelor de conduită, care se referă în principal la a nu avea
un comportament violent sau agresiv ori o atitudine și un limbaj nepotrivit ce poate prejudicia
personalul de probațiune
posibilitatea de a depune o plângere către șeful serviciului în cazul în care
persoana aflată sub supraveghere constată că tratamentul aplicat de consilierul de probațiune
este necorespunzător pe perioada supravegherii.
Există posibilitatea ca persoana supravegheată să nu se prezinte la prima întrevedere. În
acest caz consilierul responsabil reînștiințează persoana supravegheată, în scris sau telefonic,
pentru a stabili data, ora si locul unei noi întrevederi. Totodată i se va atrage atenția cu privire la
potențialele consecințe ale comportamentului său: sesizarea instanței competente și luarea
măsurilor legale care se impun.
Atunci când persoana supravegheată nu se prezintă nici la a doua convocare, consilierul
responsabul de caz va investiga motivele neprezentării si va strânge dovezi cu privire la
imposibilitatea începerii efective a supravegherii.
Cea de-a patra etapă este definită de întocmirea și înmânarea planului de supraveghere.
Acest plan de supraveghere este documentul reper al intervenției în activitatea de supraveghere.
Informațiile cuprinse în plaul de supraveghere, mai ales cele din capitolul referitor la nevoi și
obiective, permit abordarea ulterioară a motivației persoanei supravegheate în vederea angajării
în procesul schimbării. Din acest motiv se justifică tratarea sa ca etapă distinctă a procesului de
supraveghere.
Planul de supraveghere conține următoarele aspecte:
introducere, unde se cer: numele și prenumele persoanei supravegheate, data și
locul nașterii, adresa de domiciliu, infracțiunea săvârșită, numărul hotărârii instanței de
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
58
judecată, sancțiunea aplicată, perioada de supraveghere, menționându-se data începerii și
încetării acesteia, numele si prenumele consilierului de probațiune responsabil.
măsurile și/sau obligațiile impuse de instanța de judecată și mijloacele utilizate
pentru asigurare îndeplinirii lor. Mijloacele pentru asigurare îndeplinirii măsurilor și executării
obligațiilor :
– solicitarea și oferirea de informații de către consilierul de probațiune;
– solicitarea de dovezi pentru verificarea modului de îndeplinire, respectiv
executare a acestora, atât persoanei supravegheate, cât și altor persoane sau autorități;
– stabilirea și intensificarea contactelor cu persoane fizice, juridice sau instituții
publice pentru a facilita îndeplinirea sau executarea în bune condiții a măsurilor și obligațiilor
de către persoana supravegheată;
nevoile criminogene și sociale ale persoanei condamnate/minorului și obiectivele
stabilite în vederea diminuării acestora.
Acesta este un capitol important al planului de supraveghere, întrucât
determinarea precisă a nevoilor cu care se confruntă persoana supravegheată ajută la estimarea
riscului de a comite noi infracțiuni, a celui pentru siguranța publică, a celui de autovătămare și
suicid, precum și la stabilirea direcțiilor ulterioare ale intervenției.
În evaluarea nevoilor trebuie să se țină cont de principiul pragmatismului. Acest principiu
înseamnă că evaluarea trebuie să se axeze pe nevoile cu caracter criminogen, pentru a adapta
astfel intervenția scopurilor supravegherii (Burnett, Roberts, s.a.).
Prin urmare, este necesar să se aprecieze care sunt acele lipsuri sau dezechilibre din viața
persoanei supravegheate care îi pot influența comportamentul în sensul comiterii de noi
inftacțiuni și care, astfel, constituie priorități ale intervenției. Generalizările trebuie evitate și
aceasta deoarece una și aceeași nevoie poate să fie criminogenă la indivizi diferiți aflați în
contexte diferite de viață.
riscul săvârșirii din nou a unor infracțiuni/riscul de a pune în pericol siguranța
publică și riscul de sinucidere sau autovătămare.
Riscul de a comite noi infracțiuni reprezintă probabilitatea ca o persoană supravegheată
să comita noi fapte penale.Factorii la care se raportează evaluarea riscului de recidivă pot fi
statici (nemodificabili, asupra cărora nu se poate interveni, de exemplu: vârsta) sau dinamici
Livia Zaharia
59
(care se schimbă, sunt variabili și asupra cărora se poate interveni, de exemplu.: motivația
pentru schimbare).
metodele de intervenție propuse în vederea soluționării nevoilor identificate și
diminuării riscului sunt acele modalități, procedee, mijloace prin care consilierul încearcă să
sprijine persoana supravegheată în vederea respectării măsurilor de supraveghere ori a executării
obligațiilor impuse de instanță, ameliorării nevoilor cu caracter criminogene și reducerii riscului
de a comite noi infracțiuni.
data, locul și frecvența întrevederilor dintre consilierul de probațiune și persoana
condamnată/minor pe perioada supravegherii este variabilă, iar în stabilirea ei se iau în
considerare mai mulți factori, precum hotărârea instanței de judecată (cu prioritate), nevoile
persoanei supravegheate și gradul de risc identificat, comportamentul persoanei sancționate pe
perioada supravegherii și modul în care respectă măsurile și execută obligațiile impuse de
instanță, etapa în care se află supravegherea ș.a. Riscul de a comite noi infracțiuni și pericolul
social pe care îl prezintă persoana supravegheată sunt însă factori esențiali care vor determina
frevența întrevederilor, deși prioritară va fi întodeauna sentința, aceasta având valoare executorie.
descrierea activității, a locului de executare și a programului de lucru, în cazul
persoanei condamnate/minorul față de care s-a stabilit prestarea unei activități neremunerate întro
instituție de interes public (daca este cazul). Este un capitol a cărui completare nu ridică
dificultăți consilierului.
3.3. Rolul supravegherii executării sancțiunii
Conform O.G. nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare
socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate,
activitatea consilierului se centrează pe două dimensiuni importante: control și asistare.
Desfășurarea activității de asistare este însă condiționată de existența celei de control.
Rezultatele cercetătorilor care au evidențiat faptul că oricât de sofisticate ar fi metodele
de control simpla supraveghere nu garantează succesul reintegrării persoanei sancționate penal
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
60
în comunitate, legiuitorul a prevăzut necesitatea intervenției asupra factorilor de risc printr-o
activitate de asistare.
Scopul intervenției este dublată, așadar, de oferirea unor servicii specializate (OG
92/2000, art. 3, al 1.). oricât de sofisticate sunt metodele de control, simpla supraveghere nu
garantează succesul reintegrării persoanei sancționate penal în comunitate.
Plecând de la sensul cuvântului a supraveghea, care înseamnă a nu scăpa din vedere, a
ține evidența, raportată la activitatea de probațiune, supravegherea poate fi înțeleasă ca
modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea prevăzută de Codul Penal, ca o activitate
specifică serviciilor de probațiune, care constă în principal, în supravegherea modului în care
persoana sancționată respectă măsurile și execută una sau mai multe din obligațiile stabilite de
instanța de judecată în sarcina sa.
Astfel, finalitatea supravegherii are ca scopuri: reabilitarea juridică și socială a
persoanelor care au comis infracțiuni, scăderea riscului de a nu mai comite infracțiuni și
prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, creșterea gradului de siguranță socială, repararea
prejudiciului față de comunitate.
Este foarte important de înțeles că „supravegherea trebuie privită ca activitate specifică
serviciilor de probațiune, cu referire atât la relația ce se consolidează între consilierul de
probațiune și persoana supravegheată, cât și la procesul în cadrul căruia aceasta se dezvoltă”
(Canton, Hancock, 2007: 304).
Rolul supravegherii este îndeplinit atunci când sunt atinse obiective ținte precum:
motivarea persoanelor condamnate de a se angaja în procesul de schimbare comportamentală,
identificarea nevoilor criminogene ale persoanelor supravegheate, asigurarea unui control asupra
persoanei sancționate prin supravegherea modului în care aceasta respectă măsurile și execută
una sau mai multe obligații ce i-au fost impuse de căre instanța de judecată, oferirea de suport
pentru a menține comportamentul dezirabil obținut prin intervenție, asigurarea unui management
al riscului adecvat rezultatelor obținute prin evaluare și facilitarea posibilității persoanei
sancționate de a recompensa comunitatea vătămată prin infracțiune.
Livia Zaharia
61
3.3. Reabilitarea persoanelor aflate sub sancțiunea supravegherii
Conform Codului Penal, dacă condamnatul nu a săvârșit din nou o infracțiune înăuntrul
termenului de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării condiționate a executării
pedepsei în baza art. 83 si 84, el este reabilitat de drept.
Un efect al suspendării executării este cel imediat și constă în hotărârea de condamnare,
dar nu este pusă în executare. Principalul efect, efectul definitiv, constă în reabilitarea de drept a
celui condamnat, iar producerea sa este subordonată îndeplinirii unor cerințe: să fi expirat
termenul de încercare, condamnatul să nu fi săvârșit o altă infracțiune, suspendarea sub
supraveghere să nu fi fost revocată sau anultă pentru vreo una din cauzele prevăzute de lege.
Integrarea socială trebuie raportată la specificul infracțiunii și la fiecare persoană în parte.
De aceea, sistemul probațiunii încearcă să sprijine persoanele aflate sub supraveghere, pornind
de la necesitățile individuale sociale, educaționale și terapeutice.
***
Concluziile care închei capitolul trei readuc în vedere conceptul de individualizare a
pedepsei, regăsit și în capitolul 1, instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere
intrând în sfera sancțiunilor neprivative de libertate acordate sub această individualizare. Codul
Penal reglementează sancțiunea de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere în art. 861-
866. Serviciul de probațiune este singura instituție care urmează a efectua supravegherea modului
în care persoanele condamnate față de care s-a aplicat suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere își respectă măsurile impuse de către instanță.
Pentru a se asigura că există șanse mari ca persoana condamnată să se îndrepte, instanța
poate decide, pe lângă măsuri, și anumite obligații ce trebuiesc respectate. Astfel, reabilitarea
persoanelor poate fi efectul principal al acestor măsuri.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
62
Bibliografie:
1. Canton, R., Hancock, D,(2007), Dictionary of Probation and Offender Management
2. Burnett, R., Roberts, C., What Works in Probation and Youth Justice
3. Schiaucu, V., Canton, R. (2008), Manual de probațiune, Editura Euro Standard,
București
4. Van Wormer, K.S., Walker, L.,(2013), Restorative Justice Today, Sage Publications Inc.
Iowa, USA
5. Poledna, S.,coord., (2001), Probațiunea în România-politici, legislație, proceduri, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
6. Codul Penal al României
7. O.G. nr. 90/2000
8. http://portal.just.ro
9. http://www.cep-probation.org/
Livia Zaharia
63
Capitolul 4
Suspendarea sub supraveghere:
între motivația pentru mai bine și indiferență.
Metodologia cercetării
1. Introducere
Infracționalitatea reprezintă un fenomen intens discutat în zilele noastre, iar recent au fost
dezvoltate diferite perspective în domeniul interdiciplinar al sociologiei juridice a pedepsei, care
încearcă să surprindă sau să explice schimbările recente din sistemul controlului social în
modernitatea târzie.
Serviciul de Probațiune este organismul specializat din subordinea Ministerului Justiției
prin care se monitorizează executarea sancțiunilor neprivative de libertate, sprijină persoanele
care au comis infracțiuni în vederea reintegrării sociale și contribuie la creșterea gradului de
siguranță socială.
Cercetarea de față a plecat de la aceste premise, dorind să aflu de la sursele directe care
este șansa persoanelor care au primit o pedeapsă neprivativă de libertate de a se reintegra în
societate, cât de bine sunt respectate măsurile și obligațiile pe care instanța le propune și ce
rezultate oferă acestea în procesul de reintgrare.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
64
2. Designul cercetării
Scopul cercetării
Cercetarea din lucrarea prezentă are ca scop înregistrarea progresului beneficiarilor
Serviciului de Probațiune de la începutul perioadei de supraveghere și pâna la ultimele 6 luni
rămase ale acestei perioade
Obiectivele asociate cercetării care au pornit de la scop au fost:
O1. Prezentarea unor perspective asupra experiențelor beneficiarilor asupra măsurilor și
obligațiilor impuse de instanță pe parcursul supravegherii.
O2. Reliefarea unor coordonate care surprind factorii inhibatori dar și precipitatori ai
comportamentului infracționali din timpul perioadei de supraveghere.
O3. Estimarea capacității beneficiarilor de a rămâne în comunitate fără a recidiva .
Din punct de vedere teoretic, cercetarea a plecat de la o serie de interogații analitice
precum:
Care au fost măsurile și obligațiile ce trebuiau respectate de beneficiari în urma
sentinței? Au fost acestea proporționale cu fapta comisă?
Ce anume s-a schimbat în viața beneficiarilor de-a lungul perioadei de
supraveghere?
Ce rol au avut întrevederile acestora cu consilierii de probațiune și în ce mod i-a
ajutat până în momentul de față?
Cum percep ei conceptul de etichetare și dacă s-au simțit discriminați în acest
timp?
În ce mod s-a implicat familia și comunitatea în procesul de reintegrare socială?
Ipotezele cercetării
O1. H1.Cu cât persoanele condamnate înțeleg rolul măsurilor și obligaților date de către
instanță, cu atât decizia de a se feri să revină la situația inițială perioadei de
supraveghere este mai mare . (ipoteza se confirmă)
Livia Zaharia
65
H2.Nu există nici o corelație între modificarea comportamentului inițial și măsurile
și obligațiile date de către instanța de judecată. (ipoteza se infirmă).
O2. H1.Cu cât persoanele condamnate stau într-un mediu cu influențe negative, cu atât
există riscul de a recidiva. (ipoteza se infirmă)
H2. Cu cât persoanele conștientizează factorii precipitatori, cu atât orientarea către
cei inhibatori este mai evidentă. (ipoteza se confirmă)
O3.H1. Cu cât se apropie finalul perioadei de supraveghere, cu atât impactul asupra
conturării unui viitor mai bun este mai mare. (ipoteza se confirmă)
H2. Cu cât persoanele condamnate se împlinesc din punct de vedere social, cu atât
gradul de reinserție în comunitate este mai ridicat și benefic. (ipoteza se confirmă)
Metode și procedura de culegere a datelor
Acest studiu este interesat în explorare și descriere. Cercetarea pe care am întreprins-o își
propune să răspundă la întrebările “ce?” și “cum?”, întrebări care, conform lui Creswell (1997:
17) sunt tipice pentru cercetarea calitativă.
De asemenea am utilizat strategia de triangulare, frecvent utilizată în validarea datelor
calitative, definită prin surprinderea realității din verificarea mai multor surse. Astfel, scopul a
fost să obțin o imagine cât mai completă și mai validă a realității studiate. Metodele de colectare
a datelor au fost: analiza documentelor, interviul și observația.
Analiza documentelor reprezintă o sursă principală de date și informații sociologice.
Informațiile documentare sunt relevante pentru orice temă de cercetare.
Alături de observație, documentarea constituie o a doua sursă principală de date
sociologice, însă aceasta nu poate constitui o sursă unică și nu poate suplini celelalte tehnici de
investigație. În cadrul unei cercetări sociologice documentele îndeplinesc o funcție
complementară. Orice studiu și orice investigație presupune cunoașterea lucrărilor publicate pe
tema respectivă și a rezultatelor obținute în cercetări similare de către alte echipe de cercetare.
O bună documentare presupune utilizarea mijloacelor adecvate de înregistrare și transfer
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
66
al datelor și în special, de extragere și sintetizare a informațiilor care ne interesează din lucrările
înscrise la bibliografie.
Primul tip de documentare pe care l-am realizat a fost documentarea teoretică prin
culegerea a cât mai multor informații în legătură cu domeniul studiat, analizând în acest sens o
bibliografie cât mai vastă.
Documentarea teoretică a cuprins studiul dosarelor penale precum și cele aflate la sediul
Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași. Din dosarele de supraveghere am cules
următoarele informații:
– din referatul de evaluare – date despre subiect, mediul familial și social, factori
favorizanți ai comportamentului infracțional, conduita generala a minorilor perspective de
reinserție în societate ;
– din planul de supraveghere – măsura impusă persoanei, nevoile /problemele persoanei
supravegheate, riscul;
Interviul presupune o mare libertate în plan metodologic și tehnic din partea
cercetătorului. Folosind interviul se poate comunica complex și nuanuțat cu beneficiarul, acesta
din urmă având prilejul de a destăinui tot ceea ce consideră că reprezintă o problemă pentru viața
lui.
Intervenția în cazul persoanelor aflate în supravegherea Serviciului de Probațiune s-a
rezumat la un singur interviu realizat în perioada în care minorii se prezentau la întrevederile
stabilite cu ocazia supravegherii, existând câteva obiective ce mi-am propus să le ating.
Printre obiective s-au numărat:
– culegerea unei cantități suficiente de informații despre persoanele pe care le-am
intervievat;
– identificarea problemelor cu care se confruntă clientul sau situațiile unde se poate
interveni în vederea sprijinirii acestuia pentru facilitarea schimbării dorite (în măsura
posibilităților existente).
În ceea ce privește interviul inițial de evaluare, acesta a fost realizat de consilierul
responsabil de caz, mie revenindu-mi documentarea cu informațiile din referatul de evaluare.
În activitatea de reintegrare interviul are ca scop obținerea de informații, evaluarea sau
Livia Zaharia
67
intervenția.
În realizarea studiilor de caz am folosit interviul în scopul:
– obținerii de noi informații despre client și despre familia acestuia;
– explorarea faptelor, sentimentelor, gândurilor și conduitelor clientului;
– dezvoltarea unei imagini de ansamblu asupra situației clientului pentru planificarea
acțiunilor necesare rezolvării problemelor identificate sau satisfacerii nevoilor clientului.
Garanția unui interviu de succes, chiar și în cazul unei lipse de experiență este utilizarea
unui ghid de interviu semistructurat cu scopul organizării interogării, însă nu pentru a conduce
discursul.
În realizarea ghidului de interviu (Anexa Nr. 1) am avut în vedere următoarele unități
de analiză:
– percepțiile proprii cu privire la experiența derulării întregului proces penal.
– măsurile și obligațiile primite de către instanța judecătorească
– schimbările și evoluția beneficiarului de la începutul și până la apropierea
finalității perioadei de supraveghere.
– mediul familial și social.
– pregătire/educație
– planuri de viitor.
Observația constituie cea de-a treia tehnică pe care am utilizat-o în demersul meu de
cercetare.
Observația directă constituie o tehnică principală de investigație sociologică întrucât
oferă informații cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat, divers și nuanțat,
susceptibil de analize calitative. Observatorul trebuie să identifice, să descrie și să înregistreze
rapid și eficient cele mai semnificative și reprezentative fapte care se derulează.
În lucrarea sa, Ion Dafinoiu definește observația ca fiind „acțiunea de a privi cu atenție
ființele, lucrurile, evenimentele, fenomenele pentru a le studia, supraveghea și a trage concluzii
asupra acestora. Observatorul trebuie să fie fotograful fenomenelor reducând astfel observația la
o simpă înregistrare, considerând că doar astfel, această metodă poate furniza informații
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
68
obiective.” (Dafinoiu, 2002: 28).
Un principiu pe care l-am avut în vedere a fost acela de a diminua pe cât posibil tendința
subiecților de a manifesta comportamentele așteptate de observator.
Scopul moderatorului
Scopul moderatorului este să creeze un mediu primitor și confortabil în cadrul
intervievării. Moderatorul nu se află într-o poziție de putere sau influență și încurajează
comentariile de toate tipurile, pozitive sau negative. Intervievatorul este atent să nu emită
judecăți cu privire la răspunsuri și să își controleze orice limbaj al corpului care ar putea
comunica aprobare sau dezacord. Rolul moderatorului este acela de a pune întrebări, de a asculta,
de a evita pierderea șirului discutiei, de a asigura confidențialitatea datelor personale, de a
empatiza, de a avea capacitatea de a selecta corect elementele esențiale studiului în situația
observată.
Totodată, fiind implicată observația participativă, moderatorul trebuie să aibă capacitatea
de a selecta corect detaliile și de a înțelege cât mai bine limbajul verbal și non-verbal, dar și să
aibă răbdare. Calitatea de ascultător activ și capacitatea de a se adapta fiecărei intervievări în
parte constituie avantaje ale acestuia.
Eșantionarea și grupul-țintă
Grupul-țintă este reprezentat de beneficiarii Serviciului de Probațiune de pe lângă
Judecătoria Iași. Acestea sunt persoane condamnate ale căror pedeapsă cu închisoarea a fost
suspendată astfel încât s-a obținut un termen de încercare. Termenul de încercare în cazul
suspendării executării pedepsei sub supraveghere se compune din cuantumul pedepsei închisorii
aplicate, la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanță, între 2 și 5 ani.
Instanța hotărăște suspendarea executării pedepsei aplicate persoanei sub supraveghere
dacă pedeapsa aplicată este cu închisoarea, infractorul nu a mai fost condamnat anterior la
pedeapsa închisorii mai mare de unan, se ține cont de persoana condamnatului și a
comportamentului său după comiterea faptei. De asemenea, acesta trebuie să se supună unor
măsuri de supraveghere și obligații.
Livia Zaharia
69
Persoanele pe care le-am intervievat au fost în număr de opt, având o serie de variabile
care m-au condus la acestea. În primul rând trebuiau să fie beneficiari ai serviciului, să se afle ăn
ultimele 3-6 luni de supraveghere, să aibă în dosarul de supraveghere și referat de evaluare, să
aibă întrevedere cu consilierul de probațiune în perioada practicii pe care am desfășurat-o în
instituție. Eșantionarea a fost de conveniență din motive legate de resurse de timp și variabilele
prezentate.
Proiectarea ghidului de interviu
Intervievarea celor 8 respondenți a avut loc într-o sală mică unde au loc de obicei
întrevederile din cadrul serviciului și a fost bazată pe un ghid de interviu (Anexa 2). Întrebările
au fost clare, au decurs în mod natural, formulate și reformulate atunci când a fost cazul astfel
încât participanții să le înțeleagă și să poată da un răspuns legat de subiectul propus. De
asemenea, interviul a fost de tip individual, semi-structurat deoarece subiecții aveau fiecare
povestea lor, experieța proprie, iar multe dintre întrebări au fost create chiar în timpul discuției .
Analiza și interpretarea datelor
După proiectarea ghidului de interviu a urmat transcrierea interviurilor, iar după cum
sugerează autorii de specialitate Miles și Huberman (Miles, Huberman, 1994 apud. Șandor,
suport curs, 172) fazele analizei calitative a datelor cuprind trei părți printre care: reducerea
datelor, în care sunt simplificate, transformate, conceptualizate, prezentarea datelor, în care
informația este ansamblată în forme mai accesibile și elaborarea și verificarea concluziilor. Pe
măsură ce datele sunt analizate pot apărea concluzii incipiente care mai apoi se pot transforma
într-un set coerent de concluzii.
Astfel, informațiile obținute au fost analizate pe baza a cinci unități de analiză construite
în raport cu obiectivele menționate la punctul 2.2.
Prima unitate de analiză se referă la perspectivele și (auto)percepțiile subiecților cu
privire la experiența avută în urma consecințelor faptei și a sancțiunii date.
Interviul a pornit de la întrebarea „Cum v-au tratat persoanele pe care le-ați întâlnit și sau
ocupat de cazul dumneavoastră în timpul cercetării, urmăririi și procesului penal?” care s-a
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
70
referit la tratamentul acordat de către organele judiciare. Am încercat să surprind totodată
atitudinea acestora vis-a-vis de infractori, dar și cum s-au simțit aceștia din urmă fiind în această
categorie.
Răspunsurile au fost diferite. Dacă o parte din subiecți au susținut că nu au observat
vreun comportament neadecvat din partea organelor judiciare:
La început încercau să pară mai violenți, dar au fost ok și… avocatul… iar la
judecător a fost iar ok, ce pot să spun, m-au tratat ca pe o persoană normală. (V.A.)
Nu aș putea să spun că m-au tratat îintr-un vreun fel. Eu mi-am asumat vina și aveam
să aflu cum e cu adevarat, că nu e chiar ca în filme atunci când ești judecat. (M.A.)
Ceilalți au mărturisit că aceștia i-au tratat:
Cum se tratează un infractor, (C.D.) fie
Toți s-au purtat ok, mai puțin procurorul. Mi s-a părut prea dur, nu știu, adică eu mam
speriat foarte tare de el. Și am rămas așa, cu unele rețineri din partea tuturor cred. Nu
știu, când aud cuvântul procuror mă înspăimânt. (H.E.)
Ascultând răspunsurile, am putut observa din limbajul non-verbal că cel puțin șase din
cei opt respondenți nu au vrut să se mai repete experiența din fața judecătorului. Tot în momentul
procesului penal, acestora li s-au adus la cunoștință drepturile de care dispuneau și anume:
dreptul de a fi informat asupra faptei penale, de a i se respecta viața privată, dreptul de a fi tratat
corespunzător, de a avea parte de un proces corect, etc., următoarea întrebare fiind dacă au fost
informați cu privire la drepturile pe care le aveau.
Avocații au folosit beneficiarilor, spunându-le ce trebuie să facă în fiecare moment astfel
încât să își recunoască fapta și să primească o sancțiune cât mai apropiată de cea minimă, în
raport cu fapta comisă:
Livia Zaharia
71
Da… am fost… Mi s-a dat un avocat din oficiu, care mi-a folosit. Mi-a zis ce drepturi
am, ce am greșit, știam ce am greșit, am recunoscut, de asta am și primit cu suspendare,
dacă nu… nu recunoșteam nu primeam.(C.D.)
Sancțiunile primite de către instanță au fost proporționale cu fapta comisă, dar și cu
gradul de remușcare, regret pe care îl avea fiecare în parte în momentul procesului. Astfel
termenul de încercare pentru fiecare respondent s-a încadrat astfel: V.A., primul respondent, a
primit doi ani și trei luni- tâlhărie, C.D. patru ani și cinci luni- tâlhărie, H.E. cinci ani, alcolemie
la volan și omor din culpă, N.A. a avut doi ani și jumătate pentru tâlhărie, P.E. 5 ani pentru
accident rutier, B.O. 3 ani, furt calificat, B.M. 5 ani,tâlhărie, M.A. șapte ani, tâlhărie.
Faptele sunt diverse, iar consecințele acestora sunt de asemenea multiple pe mai multe
planuri. Unele persoane ajung să fie mai ușor sancționate decât altele, iar hotărârile sunt
întotdeauna luate de judecător. O critică sub acest aspect ar fi aceea că dacă am lua cele două
cazuri de accident rutier, în care unul a fost soldat cu moartea unui adolescent, condamnatul
primind doar 4 ani și 6 luni, iar celălalt caz având un accident rutier în care au existat cateva
răni ușoare și pagube materiale, iar condamnatul a primit 5 ani cu suspendare, ne-am întreba
unde este echitatea. Desigur, așa cum am precizat, instanța de judecată decide în funcție de o
serie de criterii.
Fiind întrebați de măsurile și respectiv obligațiile pe care le aveau de respectat, fiecare
răspuns a conținut majoritatea măsurilor pe care le conține Art. 863 din Codul Penal al României,
ceea ce face ca aceștia să fie conștiincioși cu privire la constrângerile pe care le au cât și la a nu
mai comite o altă infracțiune:
Să… dau cu semnătura… și atât. Dacă nu… dacă mai fac vreo faptă ceva gen… îmi mai
bagă și alea 3 luni și e mai greu…Trebuie să nu mai comit și alte fapte… trebuie să mă
prezint la Serviciu aici. (V.A.)
La ultima înfățișare mi s-a spus să vin în fiecare lună la Serviciul de Probațiune, să
stăm de vorbă cu un consilier. La început nu știam despre ce e vorba, cine știe ce trebuia să
mai fac, în mintea mea era că "Ce mai vor și aștia de la mine?". Bine, eram tânăr, acum 4
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
72
ani, 5 ani, mult timp a trecut, dar ideea e că nu știam despre ce e vorba, și am venit, am zis
că tre' să fac cum zic ei ca să fie bine, să nu mă duc la.. în partea cealaltă. Mai bine în
libertate decât în închisoare. (C.D.)
Să vin aici, să anunț orice schimbare care se întâmplă în viața mea, dacă mă mut,
dacă plec, orice hârtie să o aduc aici. (B.M.)
Dacă îmi schimb locul de muncă să anunț, să duc tot ce înseamnă educație, dacă am
terminat facultatea, dacă mai continui studiile, locul de muncă, unde și cum lucrez, ce și cum
trăiesc, cum de am bani, să imi cumpar de mancare sau să îmi întrețin familia, apoi mi-au
dat să nu conduc un an, să dau de redobândire permis, să mă prezint la serviciul de
probațiune în fiecare joi din lună. Să spun aici dacă am făcut vreo prostie, trebuie să anunț.
Și chiar aici mi s-a adus la cunoștință că aș putea să vin dacă vreau să vin din 3 în 3 luni sau
din 6 în 6 luni dacă nu am nici o abatere. Si eu am refuzat. (H.E.)
Există cazuri precum cel al beneficiarului H.E. care încearcă să se regăsească și să se
elibereze de vinovăție prin acțiunile de la serviciu. Acesta a refuzat să vină mai rar deoarece
consideră că i s-a dat o șansă foarte mare, vrând să fie cât mai corect pentru a se împăca cu sine
în primul rând:
Dacă doamna judecătoare a zis că în fiecare lună, atunci eu tot așa vreau să vin. Am
vrut să mă revanșez cumva. Și față de mine pentru că am zis că vreau să fiu cât mai corect și
nu mai vreau să greșesc așa si am zis … că vreau să vin în fiecare lună.
Sunt foarte rare aceste cazuri, persoanele dându-și seama că pot face greșeli fără să-și
dorească acest lucru. Experiențele pe care le au fac parte din traiul lor ca lecții pe care viața le
oferă. Dacă jumătate din subiecți nu au avut ocazia să petreacă o zi în închisoare, considerânduse
norocoși, cealaltă jumătate au afirmat că această probă i-a marcat profund și i-a făcut să
înțeleagă că libertatea nu are preț pentru nimic, ceea ce îi face să aibă o altă percepție asupra ce e
bine și de ce este rău să încalci normele societății. Astfel, asemănându-se cu noțiunea de
Livia Zaharia
73
„probațiune șoc”, arestul preventiv poate pentru unele persoane să ofere ocazia unei reflectări
asupra comportamentului infracțional. Câteva din răspunsurile subiecților au fost:
Da. Cea mai urâtă experiență din viața mea. N-am mâncat vreo 7 ore, n-am băut
apă.(P.E.)
Eu nu credeam, dar.. m-au țiinut în arest vreo 24 de ore… nu chiar 24, vreo 16 ore mau
ținut în arest și… erau cu mine în camera trei care au intrat pentru 47 de lei. Și le-au dat,
nu stiu, vreo 8 ani, două mandate. Da, nu se merită să pierd libertatea pentru niște lucruri.
Am simtit pe pielea mea..(V.A.)
A doua unitate de analiză s-a referit la efectele pe care le au măsurile neprivative de
libertate date de către instanță, mai precis la schimbările care au avut loc de-a lungul perioadei
de supraveghere și până în prezent, aproape de finalitatea acesteia.
În primul rând, am pornit de la întrebarea „Cum vedeți faptul că hotărârea judecătorului a
fost aceea de a vă lăsa în libertate?”. Pentru majoritatea respondenților a fi în libertate constituie
o a doua șansă de care se pot bucura. Nimeni nu își dorește să intre în închisoare, deși își asumă
vinovăția, iar faptul că au avut ocazia să vină la Serviciul de Probațiune a fost, de asemenea, o
mână întinsă. Acum nu mai au probleme, au evitat să intre în altele, iar consilierea i-a indrumat
spre o refacere a vieții într-un mod cât mai normal, departe de alte procese.
Unora le-a fost greu să creadă că nu vor face închisoare și că există această șansă care
defapt este un dar și nu o sancțiune, altora li s-a părut că, deși nu meritau oricum să stea în
închisoare, termenul de încercare a fost mult prea mare pentru fapta pe care au comis-o. De
exemplu în cazul lui P.E. care susține că alții care lovesc un pieton primesc cel mult un an, însă
el a primit prea mult. Aici intervine, din nou, hotărârea judecătorului în funcție de detaliile
procesului și de regretul pe care condamnatul îl manifestă, fiind întrebat la un moment dat dacă îi
pare rău. :
Eu am zis că e un fel de pedeapsă. Eu n-am luat-o ca pe o pedeapsă, am luat-o ca
un dar de la Dumnezeu. Că nu m-am dus acolo (n.r. închisoare). De asta am apreciat-o.
Mulți nu apreciază și de exemplu, eu mai am trei luni de zile, ceva de genu și scap, alții
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
74
în 3 luni de zile fac trăznăi, se duc înapoi și dau și pedeapsă, adică nu apreciază ceea ce
au primit. Eu știu să apreciez și le mulțumesc oamenilor care mă ajută și poate de asta
mă și ajută Dumnezeu când… înainte de supraveghere eram un pungaș și acum am de
toate, deci nu mă plâng. (…) Dacă mergeam la pușcărie, apoi rămâneam liber și nu mai
veneam aici…îți dai seama… eu mi-am dat seama din prima că asta e șansa care nu
trebuie scăpată. Aștia care a doua oară ies de acolo și li se dă șansa asta și iar greșesc…
Sunt mulțumit c-au trecut anii și am scăpat. Adică am scăpat… știu că acum chiar că nu
mai am nici un fel de problemă. Pot să mă duc oriunde, să mă angajez oriunde și să fac
orice vreau eu. Că-s un om normal. (C.D.)
A doua șansă e puțin spus. Eu consider că…M-am născut încă o dată. Eram
terminat…În momentul când am avut accidentul am crezut că…Îmi aduc aminte și… Când
am avut accidentul viața mea s-a oprit în loc. Și mi-am zis "Până aici mi-a fost". Că nu o
să mai pot să-mi refac vreodată viața…Sau să trec și… Eram și înspăimântat și îmi era și
frică. Dar totuși când am aflat că…Nu știu, atunci când mi-a citit judecaăoarea sentința
pentru mine a fost …era sa leșin. (…) Am vazut că primesc bunăvoința de la judecatoare
când… atunci mi-am dat seama că după ce mi-a citit pronunțarea totuși judecătorii se
uită și la oameni dacă într-adevăr le pare rău, dacă își doresc să se refacă… Se vede la
om când apare prima dată în fașa judecătorului cât de rău îi pare. Și asta probabil că a
cântărit foarte mult la tribunal. Când mă întreba dacă îmi pare rău… nu aveam cuvinte
să îi spun cât de rau. (H.E.)
Societatea sancționează încălcările legilor, dar le oferă oamenilor acea șansă de care unii
sunt conștienți, iar alții nu. Mulți recidivează, însă o mare parte își dau seama prin ce au trecut și
preferă să nu mai treacă prin experiențele care au condus până la urmă la sancționare. Oamenii
care aleg să se schimbe caută maturizarea în gândire și în acțiunile pe care le fac zilnic. Văd
altfel lucrurile și decid să fie mult mai atenți în viitor, fără să mai repete fapta. În cele mai multe
situații personalitatea de la sfârșitul perioadei de supraveghere este cu mult diferită față de cea de
la început. Aceștia au luat viața mult mai în serios, nu mai frecventează cercurile de prieteni care
Livia Zaharia
75
îi înfluențau în mod negativ, au alți prieteni, nu mai acționează impulsiv, gândesc de mai multe
ori atunci când iau o decizie.
Întrevederile de la Serviciul de Pobațiune au un efect vizibil, fiind factorul cheie care a
dus la schimbare. Cei mai mulți dintre subiecți au relatat acest lucru, iar eu ca cercetător am
putut observa din modul în care au relatat acest lucru influența pe care a avut-o consilierea,
activitățile din cadrul serviciului asupra personalității infractorilor. Unele persoane și-au găsit
alte modalități de a face bani prin muncă legală, altele au învățat să fie mai prudente, alții au
învățat să comunice, și-au refăcut viața alături de persoanele dragi, s-au căsătorit. De asemenea,
aceștia au ajuns să conștientizeze noțiunea de infractor și care sunt consecințele acestui fapt, fapt
pe care nu îl puteau sau nu doreau să le vadă în acele momente. Și părinții sau familia au avut un
rol în aceste schimbări, pentru că o parte din subiecți au văzut dezamăgirea acestora, deși au fost
alături în toate momentele. Familie este un factor protectiv, care ajută la schimbare așa cum voi
reliefa într-o următoare unitate de analiză.
Câteva din răspunsurile subiecților au dus la aceste afirmații de mai sus:
Văd altfel lucrurile. Am crescut, normal. Fapta nu aș mai repeta-o, crede-mă,
pentru nimic. (V.A.)
Dar acum, după ce au fost problemele astea stai cu… caută-ți un loc de muncă,
bine astea au fost… m-au învățat… avocații. Și caută un loc de muncă, o calificare … ia
bacul, ține-te de muncă, arată adeverințe de la locul de muncă că te ții și că ești om bun
și asa… tre' să-ți dai și silința ca să ajungi ceea ce îți dorești, că dacă tu nu vrei, nu ai
cum, nu poți atunci. (C.D.)
Am făcut foarte multe activități cu domnul consilier. M-a învățat la foarte multe
activități, unde am avut ce să învăț. De exemplu de comunicare. Înainte nu comunicam
chiar așa. Am învățat să comunic cu toți oamenii, să vorbesc de la egal cu toată lumea.
Am învățat că trebuie să fiu un om normal. Toți suntem egali, să muncim, că furăm, dăm
în cap, ne simțim bine o zi două și pe urmă avem consecințe. (B.O.)
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
76
Așa cum am precizat, ședințele din cadrul serviciului de probațiune au constituit un
factor de influență în schimbarea atitudinii, a reabilitării și a reintegrării sociale. Consilierii
responsabili de caz, prin performanța lor, au înclinat balanța spre formele de reinserție în
societate. Toți respondenții au afirmat faptul că au avut o bună și foarte bună colaborare cu acești
profesioniști în domeniul probațiunii. Implicarea în fiecare caz este o varibilă condiționată pentru
efectul final. C.D., de exemplu, a surprins faptul că aceștia nu își fac doar treaba la locul de
muncă și îl roagă să semneze, ci dimpotrivă, a fost ca și un prieten, întrebând și interesându-se de
fiecare dată despre multe din aspectele care se întâmplă în viața lui.
De asemenea îndrumările acestora au avut un efec benefici în realizarea unor planuri
sau luarea unor decizii. I-a motivat și i-a pus față în față cu ralitatea și să fie cât mai corecți
pentru a nu da din nou de alte probleme. Consilierii au avut rolul de a monitoriza situația
fiecăruia, de a încerca să-l facă pe beneficiar să își schimbe comportamentul îndreptat spre
delincvență. Însă fiecare individ înțelege diferit această colaborare, unii o consideră un avantaj
pentru ei, alții crezând despre ea că este doar o obligație pentru a semna și ieși cât mai repede din
clădire. Întrebați fiind despre colaborarea cu consilierul de probațiune, aceștia au dat diferite
răspunsuri, precum:
Extraordinară… ea pentru mine a fost ca un al doilea preot. M-a ajutat psihic.
(H.E.)
Foarte bine. (P.E.)
Foarte bine. Mi-a plăcut că nu-i un om din ăsta rău. Dar te sperie, că e cu gura
pe tine. Am avut o relație bunaă M-a ajutat în mai multe feluri. M-a înteles de fiecare
dată când am avut probleme. (B.M.)
De exemplu, consilierul de probațiune mi-a mai dat sfaturi sau poate i-am zis
unele lucruri legate de toata treaba asta pe care nu le-am putut zice prietenilor sau
părinților sau… Pur și simplu, dumnealui fiind din domeniu poate că m-a înteles în
unele situații. (M.A.)
Livia Zaharia
77
O altă unitate s-a referit la conceptul de discriminare sau etichetare socială. În
general, din cauza efectelor negative ale infracțiunii, fie ea comisă cu discernământ, fie din
culpă, infractorii sunt văzuți altfel în societate. Oamenii din jur sunt sceptici cu privire la
revizuirea comportamentului delincvent, persoanele condamnate fiind etichetate, iar acest lucru
are din nou, la rândul său, o serie de efecte negative. Astfel, persoanele nu mai pot socializa în
mod normal, nu își găsesc loc de muncă, de multe ori ascund acest lucru.
Unul dintre subiecți a vorbit deschis despre faptul că nu a dat ocazia angajatorilor, de
exemplu, și nici colegilor de la serviciu să afle despre condiția suspendării unei sancțiuni penale.
Acesta susține că lucrurile ar sta diferit dacă ar ști că are cazierul „pătat”. Deși este întrebat de ce
se învoiește și unde merge în aceeași zi din lună, acesta le răspunde prin diferite motive
personale. De asemenea acesta conștientizează faptul că ar fi discriminat de angajator și nu i-ar
mai fi fost dată prea curând ocazia de a arăta atât sieși cât și familiei sau celor din jur că își
dorește să aibă o viață cât mai normală. Oamenii știu că în ziua de azi din mai multe exemple,
puțini aleg drumul cel bun și aleg să nu mai acorde șanse deoarece există riscul de a greși din
nou în fața legii, a societății.
Mă mir cum de nu mi-au mai cerut cazierul. Și asta e… că nu trebuie să știe
lumea că tu ești supravegheat sau că ești… Ajungi la concluzia "Aa, deci el nu are cum să
afle" sau ceva de genu'. Și dacă ei știu și află, ei te-atacă. Așa, știind că ești egal cu ei,
dacă cumva… sunt și genul care am învățat să evit scandalurile și problemele. Dacă
vrei… dacă nu…
Da, așa e în general, așa e omul. Discriminat de oameni și… nu-i la fel, de
exemplu, dacă știa, nu mă lăsa să evoluez, adică să mai cresc în… rămâneam omul de
jos. Să dam un exemplu, om la vase. Eu poate învățam acolo ceva în bucătăria aia.
Învățam să fiu un ajutor de bucătar. Nu te lasă, tu ești ăla cu pata. De asta nu e bine să
zici tot adevărul, nu dai nimic de înțeles cum că ai avea probleme dar nici să știe tot
despre tine, eu așa cred. (C.D.)
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
78
Nu este ușor de trecut printr-un moment în care lumea discrimină, inventează prejudecăți.
Trebuie multă tărie și motivație pentru a trece peste aceste momente, mai ales că există
posibilitatea ca întreaga familie să fie etichetată doar din cauza unui singur membru, cum reiese
și din afirmația de mai jos:
Da, au fost momente, nu a fost ușor să trec peste ele. Dar, cum am mai zis, mi-am
asumat vina. La școală (postliceală) pentru că aveam un prieten care avea gura mare. Dar
ceilalalți colegi au trecut peste mai repede. Și în familie, au fost rude… știi tu… mătușile
alea care vorbesc. Am cam avut de suferit din cauza asta mai ales că tata e mai orgolios de
felul lui. (M.A.)
A patra unitate de analiză se referă la mediul în care trăiește subiectul și sprijinul pe
care îl poate oferi acesta în procesul de reabilitare. Astfel, mediul ineluctabil, precum
familia, mediul opțional, prietenii, grupul sau mediul ocazional pot furniza factori fie inhibatori
– de dorit, fie precipitatori.
Familia constituie grupul de suport și ajutor necondiționat, dar de care foarte puțini dintre
infractori au parte. Educația primită în mediul familial are puternice efecte în personalitatea
unui om, care , de la o vârstă decide singur ce este bine și ce nu este bine.
Întrebați fiind dacă au avut parte de sprijinul familiei, respondenții au dat răspunsuri
diferite, afirmând că familia le-a fost alături în fiecare moment. În câteva cazuri, membrii
familiei au fost supărați la început, dar asta nu a însemnat un abandon. Este firesc ca familia să
reacționeze astfel, mai ales atunci când nu se așteaptă ca o parte să aparțină sferei infractorilor:
Da, l-am avut. Chiar dacă la început a fost ceva de genul: "Vai, ce a facut băiatul
meu!". După aia: "Asta e!". Și tatăl meu a fost cam supărat dar a zis că "De-acum faci ce
vrei tu, esști mare de acum, faci pușcărie…!". La început a fost cam supărat, dar după aia i-a
trecut. (V.A.)
Livia Zaharia
79
Da, la început am fost privit un pic așa… Probabil că nu mi-au acordat o șansă
că își închipuiau că o să ajung în închisoare. Au fost șocați și loviți prea tare de necazul
care se întamplă și asa… și nu stiu…(H.E.)
De altfel, familia gestionează cu greu situația, pentru că efectele negative ale
infracțiunii se avântă imediat și spre acest mediu, dar forța pe care o familie o poate avea este
legată de sentimentul de atașament și apartenență. Sprijinul apare necondiționat și mai mult,
există situații în care familia poate fi un factor inhibator al comportamentului delincvent. Doar
ideea că un membru poate lipsi din familie pentru a fi în închisoare face ca cel condamnat să fie
mai supravegheat sau controlat și de părinți, frați, rude.
Cât despre prieteni, toți respondenții afirmă că mulți dintre prietenii pe care îi aveau în
momentul comierii faptei penale nu mai sunt în prezent considerați a fi prieteni. Aceștia fie au
părăsit anturajul din trecut pentru că au început să conștientizeze dezavantajele de a fi în acel
cerc vicios, fie s-au reorientat spre alte persoane de la care pot învăța ceva. Acest lucru este la
fel de important în prevenirea recidivei, un alt factor inhibitator al comportamentului delincvent.
Găsirea unui loc de muncă, finalizarea și continuarea într-o altă etapă a studiilor,
căsătoria redau atât încrederea în sine, cât și încrederea celorlalți din jur.
Un ultim aspect a fost cel legat de capacitatea indivizilor de a rămâne în comunitate.
Așa cum am subliniat mai sus, o mare parte dintre subiecți își continuă studiile, muncesc, și-au
întemeiat o familie sau unul dintre ei face voluntariat în cadrul Spitalului „Sfântul Spiridon”.
Locul de muncă pare să fie o prioritate pentru beneficiari, iar acest lucru demonstrează dorința
acestora de a rămâne și de a primi a doua șansă de la comunitatea de care aparțin. O parte dintre
subiecți au o calificare profesională, precum barman-ospătar, bucătar, dascăl, profesor,
silvicultor, viitor asistent medical generalist, însă ceilalți fie nu s-au interesat îndeajuns de
cursurile de care pot beneficia, fie așteaptă să finalizeze școala.
Dacă perioada supravegherii a însemnat pentru unii o serie de obligații printre care și
aceea de a nu mai comite o altă faptă penală sau de a o repeta pe cea pentru care a fost judecat,
finalizarea acestei pedepse suspendate exprimă începerea unui alt capitol al vieții care
presupune un cazier șters de orice urmă de vinovăție, trecut infracțional, etichetare din partea
societății.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
80
Planurile de viitor pe care mi le-au spus respondenții țin de afaceri de viitor sau de a
avea grijă de familie, de a pleca în străinătate pentru a câștiga mai bine sau de finalizarea
studiilor.
O altă sursă importantă care mi-a oferit detalii despre persoanele pe care le-am
intervievat au fost referatele de evaluare care oferă instanțelor de judecată informații de natură a
putea aprecia mai bine nu numai gradul de pericol social a infractorului în raport cu fapta
comisă, ci și pericolul pe care acesta îl reprezintă pentru societate în general. Complexitatea
informațiilor furnizate de referate ajută instanțele de judecată în luarea unei decizii juste, nu cu
privire la stabilirea vinovăției sau nevinovăției infractorului, ci într-o oarecare măsură în
procesul de individualizare a pedepsei, și, în special, când este vorba de a decide dacă o anumită
persoană care a comis o infracțiune și a cărei vinovăție a fost stabilită merită o a doua șansă și
poate fi menținută în libertate.
Pentru a interveni în cazuri, obiectivele din cadrul referatelor au inclus activități
precum:
-medierea relației cu familia
– susținerea în vederea găsirii unui loc de muncă;
– obținerea de control asupra relațiilor cu anturajul;
– însușirea și dezvoltarea respectului pentru normele și valorile sociale;
– sondarea atitudinii tânărului față de problema consumului de drog, și, în cazul în care
problema se dovedește reală, includerea acestuia într-un program orientat în acest sens.
– derularea unor programe de terapie comportamentală cu următoarele obiective:
responsabilizare; gestionarea eficientă a relațiilor cu anturajul; dezvoltarea respectului
pentru normele și valorile sociale; susținere în vederea continuării studiilor și găsirii unui
loc de muncă.
De asemenea, observând pe parcursul intervievării aspect legate de limbajul verbal și
non-verbal, aș putea spune, evitând subiectivitatea, că șapte din cei opt respondenți au
manifestat interes în a se reintegra în societate și de a fi numiți persoane normale.
Livia Zaharia
81
Verificarea datelor
Datele obținute în urma studierii dosarelor de supraveghere, cu precădere a referatelor de
evaluare, apoi a intervievării grupului-țintă și observarea directă asupra modului de a vorbi al
acestora, am ajuns la concluzia că persoanele care ajung să experimenteze situații care țin de
domeniul dreptului penal și procesual, în sensul comiterii și răspunderii pentru o faptă penală,
ajung să reflecte asupra propriei experiențe și asupra prețului libertății, astfel încât nu doresc să
mai repete actul de delincvență.
Unul din cei mai puternici factori de influență a fost în majoritatea cazurilor întrevederea
periodică cu consilierul de probațiune, care, se pare, a avut un rol important în consolidarea unui
comportament adecvat, nepătat. Familia și dorința de a găsi o sursă proprie de venit au fost
următorii factori protectivi. Astfel, ipoteze cercetării au plecat de la efectele măsurilor
neprivative asupra beneficiarilor serviciului de probațiune care duc la reintegrarea socială a
acestora și motivația de a rămâne în comunitate, respectând cu strictețe normele sociale. Rezultă
de aici că ipotezele sunt valide, dar cercetarea de față nu oferă transferabilitatea pentru întreaga
populație (beneficiari ai serviciului de probațiune).
Limite ale cercetării
Având în vedere numărul de participanți selectați, nu se pot extinde rezultatele cercetării
prin generalizare la toată populația. Limitele de oridin metodologic și teoretic nu au existat, ci
mai degrabă am întâmpinat dificultăți atunci când persoanele nu ajungeau în ziua consemnată în
fișa de prezență sau atunci când un număr mic al persoanele intervevate răspundeau foarte greu
sau aveau răspunsuri foarte scurte.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
82
Bibliografie:
Tutty, M.L., Rothery, M.A., Grinnel, R. M. Jr.,( 2005), Cercetarea calitativă în asistență
socială. Faze, etape și sarcini, Polirom, Iași
Creswell, John W., 2003, Research design : qualitative, quantitative, and mixed methods
approaches 2nd edition, Thousand Oaks,California; London; New Delhi, Editura Sage
Publications
Sandu, A.,(2012), Metode de cercetare în știința comunicării, Editura Lumen, Iași
Dafinoiu Ion, (2002), Personalitatea. Metode de abordare clinică, Editura Polirom, Iași
Șandor,S.D., Suport curs Metode și tehici de cercetare în științele sociale, Universitatea
„Babeș-Bolyai”, s.a.
Livia Zaharia
83
Concluzii
Societatea are un răspuns pentru fenomenul infracționalității, încercând să rezolve acest
fenomen prin diferite metode. Măsurile pe care le impune drept pedeapsă ar trebui să fie
individualizate și în raport cu fapta comisă.
Măsurile pe care sistemul de probațiune le oferă au rolul de a oferi un grad mai intens de
reintegrare în comunitate, cu scopul de a-l face pe cel sancționat să reflecte asupra experieței
avute și șă evite în viitor comportamentele delincvente, a căror consecințe se răzvrătesc atât
asupra lor, cât și asupra familiei și comunității.
Consider că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o sancțiune de bun
augur pentru majoritatea infractorilor pentru că așa au ocazia să analizeze ce anume este bun și
ce nu este bun pentru evoluția lor ca persoană. De asemenea, am observat că majoritatea
beneficiarilor Serviciului de Probațiune – dintre cei intervievați – au o mulțumire în ceea ce
înseamnă relația cu consilierul de probațiune și modul de a colabora cu aceștia întru cât multe
dintre răspunsuri s-au referit la evoluția lor odată cu întrevederile de la Serviciu. Acesta a fost un
factor pozitiv care i-a determinat spre alegerea în prezent și în viitor a unui drum curat, fără
cazier „pătat”. Individualizarea pedepsei presupune și un plan de servicii bine pregătit, astfel
încât să poată acoperi nevoile și problemele identificate în fiecare caz în parte.
Totodată, am ajuns la o altă concluzie: că poți deveni un infractor chiar dacă nu îți dorești
acest lucru. Se întâmplă în viață să greșim fără să ne dăm seama și să fim trași la răspundere. Fie
accident, fie un rău neintenționat, însă regretul este cu mult mai mare. Libertatea nu are preț, dar
este lucrul fundamental de a fi și trăi în societate.
Referatele de evaluare au fost punctul de la care am plecat, aflând despre fiecare
beneficiar în parte și ce factori de risc, respectiv factori protectivi s-au regăsit. Sumarizând, cei
de risc au fost caracterizați de anturajul nepotrivit, slabul control al familiei, neimplicarea în
instituțiile de învățănt, abandonul școlar, antecedente în familie, lipsa unor modalități
constructive de petrecere a timpului liber. În sens opus, factorii protectivi s-au referit la
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
84
responsabilizarea familiei în ceea ce privește educarea minorilor, implicarea familiei în ajutorul
acordat pentru a trece mai departe, prieteni cu interese comune și pozitive, găsirea unui loc de
muncă stabil.
Așadar, se observă o evoluție a persoanelor a căror pedeapsă a fost suspendată sub
temeiul supravegherii, evoluție marcată de motivația acestora de a schimba pe cât se poate
consecințele suportate, transformând experiența într-o lecție de viață, de responsabilizare și
maturizare.
Livia Zaharia
85
Bibliografie generală:
1. Balahur, D., (2001), Fundamente socio-juridice ale probațiunii, Editura Bit, Iași
2. Becker, H., (1999), Outsiders: Studies in the sociology of deviance, The Free Press,
New York, 1973 apud. Rădulescu, S.M., Devianță, criminalitate și patologie socială,
ed. Lumina Lex, București,
3. Burnett, R., Roberts, C., What Works in Probation and Youth Justice
4. Buzducea, D. (coord.), Asistența socială a grupurilor de risc, Polirom, Iași
5. Canton, R., Hancock, D,(2007), Dictionary of Probation and Offender Management
6. Codul Penal al României
7. Creswell, John W., 2003, Research design : qualitative, quantitative, and mixed
methods approaches 2nd edition, Thousand Oaks,California; London; New Delhi,
Editura Sage Publications
8. Cusson, M., (1997), Devianța în Tratat de sociologie, Boudon, R. (coord), ed.
Humanitas, București,
9. Dafinoiu Ion, (2002), Personalitatea. Metode de abordare clinică, Editura Polirom,
Iași
10. Durnescu, I., (2011), Probațiune. Teorii, legislație și practică, Polirom, Iași
11. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu, Delincvența juvenilă în societatea
contemporană, studiu comparativ între S.U.A. și România,s.a.
12. George Neamțu,coord.,( 2005), Asistență socială, studii și aplicații, Ed. Polirom, Iași,
13. Giddens, A., (2000), Sociologie, Editura All, București
14. Harris, K.M., (1986), The Goals of Community Sanctions, US Department of
Criminal Justice, Temple University
15. Iacobuță, A.I.,(2002), Criminologie, Editura Junimea, Iași
16. Mitrache, C., (1994), Drept penal român: partea generală, Casa de Editură și Presă
„Șansa”, București, 1994
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
86
17. Mitrofan,N., Zdrenghea, V., Butoi, T., (1992), Psihologie juduciară, Editura Sansa,
București, 1992
18. Molnar, I., (1992), Recidiva și recidivismul în sfera fenomenului infracțional, Editura
Ministerului de Interne
19. Neamțu, G., (2005), Asistență socială, studii și aplicații, Ed. Polirom, Iași
20. Păvăleanu, V., (2007), Drept penal general, Editura Lumina Lex, București
21. Poledna, S.,coord., (2001), Probațiunea în România-politici, legislație, proceduri,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
22. Poledna, S.,coord., (2001), Probațiunea în România-politici, legislație, proceduri,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
23. Prună, T., (1994), Psihologie judiciară, Editura Fundației “Chemarea”, Iași
24. Sandu, A.,(2012), Metode de cercetare în știința comunicării, Editura Lumen, Iași
25. Schiaucu, V., Canton, R. (2008), Manual de probațiune, Editura Euro Standard,
București
26. Simionescu, E.G., (2012), Recidivismul și recidiva legală, Universul Juridic,
București
27. Sutherland, H.,Cressez, D.R., Luckenbill, D.F., (1992), Principles of Criminology,
General Hall, Lanham
28. Szabo, A., (2011), Asistența socială a persoanelor delincvente, suport curs
29. Șandor,S.D., Suport curs Metode și tehici de cercetare în științele sociale,
Universitatea „Babeș-Bolyai”, s.a.
30. Tutty, M.L., Rothery, M.A., Grinnel, R. M. Jr.,( 2005), Cercetarea calitativă în
asistență socială. Faze, etape și sarcini, Polirom, Iași
31. Van Wormer, K.S., Walker, L.,(2013), Restorative Justice Today, Sage Publications
Inc. Iowa, USA
32. Vlăsceanu, L., Zamfir, C. (coord.), (1998), Dicționar de sociologie, Editura Babei,
București,
Livia Zaharia
87
Legislație:
33. Codul Penal al României
34. Legea 123/ 2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune
35. Legea 272/2006 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
36. Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal
37. O. G. Nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a
infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate
38. H. G. Nr. 1239/2000 de completare a O. G. Nr. 92/2000
Site-uri:
http://portal.just.ro
http://www.euroavocatura.ro
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
88
Anexe
Livia Zaharia
89
Anexa Nr. 1
Ghid de interviu
1. Cum v-au tratat persoanele pe care le-ati intalnit si s-au ocupat de cazul dvs in tipul
cercetarii, urmaririi si procesului penal?
2. Va cunosteati sau ati fost informat cu privire la drepturile pe care le-ati avut in aceste
etape?
3. Care a fost pedeapsa primita de dvs de catre instanta judecatoreasca?
4. Care au fost masurile respective obligatiile pe care a trebuit sa le respectati?
5. Credeti ca ati avut parte de un process correct si o pedeapsa corecta?
6. Cum vedeti faptul ca hotararea judecatorului a fost aceea de a va lasa in libertate?
7. Ce anume v-a schimbat in aceasta perioada de supraveghere? Ce ati invatat din aceasta
experienta?
8. De ce credeti ca printre masuri se afla si aceste sedinte in cadrul Serviciului de
Probatiune? V-au ajutat intr-un vreun fel?
9. Cum ati colaborat cu consilierul de probatiune?
10. Au existat momente in care v-ati simtit ca ceilalti va diferentiaza stiind ca ati fost
condamnat?
11. Ati avut parte de sprijinul familiei?
12. Dar prietenii?
13. Aveti un loc de munca in acest moment? Daca da, ati intampinat probleme in gasirea
acestui loc de munca?
14. Aveti o calificare profesionala?
15. Ai participat la cursuri de formare profesionala?
16. Ce inseamna pentru dvs finalizarea supravegherii?
17. Care sunt planurile dvs pentru viitor?
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
90
Anexa Nr. 2
Ghid de observație
Se vor avea în vedere observarea următoarelor:
1. Comportament verbal si non-verbal
2. Comportament emoțional
3. Deprinderi de comunicare
4. Relații de atașament
5. Reacții față de evenimentele produse
6. Acțiuni întreprinse de client
Livia Zaharia
91
Anexa Nr. 3
Referat de evaluare psihosocială
I. INTRODUCERE
Nume si prenume inculpat/persoană condamnată/minor:
Data și locul nașterii:
Adresa:
Fapta ce formează subiectul inculpării:
Instanța de judecată care a solicitat referatul:
II.SURSELE DE INFORMAȚII:
……………………………………………………………………………………………………………………………..
III. DATE PRIVIND PERSOANA PENTRU CARE A FOST SOLICITAT
REFERATUL:
………………………………………………………………………………………………………………………………
..
Nume și prenume inculpat/persoană condamnată/minor:
Data și locul nașterii:
Adresa:
Fapta ce formează contextul inculpării:
Instanța de judecată care a solicitat referatul:
Nr. Dosar penal/Nr.sentiță penală:
Termenul de judecată:
Data începerii și finalizării perioadei de supraveghere:
Numele și prenumele consilierului de probațiune:
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
92
IV. FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ SAU POT INFLUENȚA
CONDUITA GENERALĂ A PERSOANEI PENTRU CARE A FOST SOLICITAT
REFERATUL:
………………………………………………………………………………………………………………………………
…….
V. PERSPECTIVE DE REINTEGRARE ÎN SOCIETATE:
………………………………………………………………………………………………………………………………
…….
Livia Zaharia
93
Anexa Nr. 4
ORDONANȚĂ Nr. 92 din 29 august 2000
privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de
supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate
Text în vigoare începând cu data de 13 mai 2006
Text actualizat prin produsul informatic legislativ LEX EXPERT în baza actelor normative
modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 10 mai 2006:
– Legea nr. 129/2002, prin care a fost aprobată cu modificări Ordonanța Guvernului nr.
92/2000;
– Legea nr. 211/2004;
– Legea nr. 123/2006.
Guvernul României adoptă prezenta ordonanță.
CAP. 1
Dispoziții generale
ART. 1
În vederea reintegrării sociale a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de
libertate, și a supravegherii executării obligațiilor stabilite de instanța de judecată în sarcina
acestora, se înființează, sub autoritatea Ministerului Justiției, serviciile de reintegrare socială a
infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, denumite în
continuare servicii de reintegrare socială și supraveghere, ca organisme specializate, fără
personalitate juridică.
ART. 1^1
Serviciile de reintegrare socială și supraveghere urmăresc îndreptarea și reintegrarea socială
a persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, a căror pedeapsă a fost grațiată total prin
lege, precum și a minorilor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, față de care a fost
înlăturată prin lege măsura educativă a internării într-un centru de reeducare.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
94
ART. 2
Activitatea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere se desfășoară cu atragerea și
implicarea comunității în procesul de reintegrare socială a persoanelor prevăzute la art. 1.
ART. 3
(1) La cererea persoanelor prevăzute la art. 1, serviciile de reintegrare socială și supraveghere
le pot asigura asistență și consiliere în vederea îndreptării și reintegrării sociale a acestora.
(2) Serviciile de reintegrare socială și supraveghere cooperează cu personalul specializat în
asistență și consiliere din cadrul administrației penitenciarelor, în scopul îndreptării și reintegrării
sociale a persoanelor condamnate la o pedeapsă cu privare de libertate, cu acordul acestora.
(3) La cererea persoanelor prevăzute la art. 1^1 serviciile de reintegrare socială și
supraveghere își exercită atribuțiile în legătură cu inițierea și derularea unor programe speciale
de reinserție socială și, după caz, cu identificarea locurilor de muncă disponibile, a locuințelor,
precum și a unor cursuri de calificare sau recalificare profesională.
(4) Persoanelor menționate la art. 1^1 li se întocmește un registru special de evidență, în care
se vor consemna date privind persoana acestora, comportamentul pe perioada executării
pedepsei închisorii sau a internării într-un centru de reeducare, programele de resocializare la
care au participat, nevoile sau problemele pe care le întâmpină și modul de rezolvare a
acestora.
(5) Programele de reinserție socială în care vor fi incluse persoanele menționate la art. 1^1 se
vor întocmi pe baza informațiilor furnizate de personalul specializat în asistență și consiliere de
la locul de deținere, precum și a evaluării inițiale realizate de serviciile de reintegrare socială și
supraveghere. În funcție de complexitatea cazului, șeful serviciului de reintegrare socială și
supraveghere va contacta autoritățile competente în vederea desemnării unor specialiști.
ART. 4
Serviciile de reintegrare socială și supraveghere își desfășoară activitatea fără nici o
discriminare pe temei de naționalitate, cetățenie, rasă, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie
politică sau orice altă opinie, apartenență politică, avere, origine socială sau alte asemenea
temeiuri.
ART. 5
Livia Zaharia
95
(1) În exercitarea atribuțiilor, serviciile de reintegrare socială și supraveghere colaborează cu
organizațiile neguvernamentale ce desfășoară activități în domeniu, în condițiile stabilite în
regulamentul de aplicare a dispozițiilor prezentei ordonanțe.
(2) Serviciile de reintegrare socială și supraveghere, în derularea activității lor, pot colabora cu
specialiști din alte domenii de activitate, cu voluntari din rândul comunității, precum și cu
reprezentanți ai societății civile.
(3) Colaboratorii pot fi remunerați pentru activitatea desfășurată, potrivit legii.
CAP. 2
Organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere
ART. 6
(1) Coordonarea activității de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării
sancțiunilor neprivative de libertate se realizează de către Direcția de reintegrare socială a
infractorilor și supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate din cadrul
Ministerului Justiției, condusă de un director numit, potrivit legii, prin ordin al ministrului
justiției.
(2) Controlul activității de reintegrare socială și supraveghere se realizează de către inspectorii
de reintegrare socială și supraveghere din cadrul direcției prevăzute la alin. (1).
(3) Pe lângă fiecare tribunal se organizează și funcționează servicii de reintegrare socială a
infractorilor și supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate.
(4) Competența teritorială a serviciilor de reintegrare socială și supraveghere se stabilește prin
regulamentul de aplicare a dispozițiilor prezentei ordonanțe.
(5) Serviciile de reintegrare socială și supraveghere sunt conduse de șefi de serviciu.
(6) Numărul de posturi necesar pentru fiecare serviciu de reintegrare socială și supraveghere
se stabilește prin ordin al ministrului justiției, în limita numărului maxim de posturi aprobat
Ministerului Justiției.
ART. 7 *** Abrogat
ART. 8 *** Abrogat
ART. 9
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
96
Pregătirea și specializarea personalului de reintegrare socială și supraveghere, precum și a
inspectorilor de reintegrare socială și supraveghere sunt de competența Ministerului Justiției, prin
direcția de specialitate.
ART. 10
Finanțarea activității serviciilor de reintegrare socială și supraveghere se face de la bugetul de
stat.
CAP. 3
Activitatea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere
ART. 11
(1) Serviciile de reintegrare socială și supraveghere au următoarele atribuții:
a) supraveghează respectarea de către persoana condamnată a măsurilor prevăzute la art. 86^3
alin. 1 lit. a) – d) din Codul penal;
b) supraveghează executarea obligațiilor impuse condamnatului de către instanță, prevăzute în
art. 86^3 alin. 3 lit. a) – f) din Codul penal;
c) supraveghează executarea obligațiilor impuse minorului de către instanță, prevăzute în art.
103 alin. 3 lit. a) – c) din același cod;
d) întocmesc, la cererea organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată, referate de
evaluare cu privire la persoanele prevăzute la art. 1 sau cu privire la inculpați;
e) colaborează cu instituțiile publice în vederea executării măsurii obligării minorului la
prestarea unei activități neremunerate într-o instituție de interes public;
e^1) inițiază și derulează programe speciale de reinserție socială pentru persoanele
condamnate la pedeapsa închisorii, a căror pedeapsă a fost grațiată total prin lege, precum și
pentru minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, față de care a fost înlăturată
prin lege măsura educativă a internării într-un centru de reeducare;
f) desfășoară, la cerere, activități de consiliere individuală a infractorilor în ceea ce privește
comportamentul social, de grup și individual;
g) inițiază și derulează programe speciale de protecție, asistență socială și juridică a minorilor
și tinerilor care au săvârșit infracțiuni;
Livia Zaharia
97
h) inițiază și derulează, împreună cu voluntarii și reprezentanții societății civile, precum și cu
organizații guvernamentale și neguvernamentale române și străine, programe de resocializare a
persoanelor prevăzute în art. 1 și în art. 3 alin. (2) care au solicitat să participe la aceste
programe, pentru sprijinirea acestora în respectarea condițiilor impuse de instanța de judecată și
pentru reintegrarea lor socială;
i) colaborează cu instituțiile publice și private, precum și cu persoanele fizice și juridice din
raza lor de competență, în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a
cursurilor școlare, precum și a celor de calificare sau recalificare profesională;
j) orice alte atribuții prevăzute de lege.
(2) Serviciile de reintegrare socială și supraveghere, împreună cu personalul specializat în
asistență și consiliere din cadrul administrației penitenciarelor, pot derula programe privind
activități lucrative, socioeducative, de instruire școlară și formare profesională pentru persoanele
condamnate.
(3) Persoanele prevăzute în art. 7 alin. (1) întocmesc, pe parcursul desfășurării activităților,
referate periodice de reintegrare socială și supraveghere pentru cei care au solicitat asistența și
consilierea din partea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere.
ART. 12
(1) Referatul de evaluare solicitat serviciului de reintegrare socială și supraveghere potrivit
dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. d) conține date privind persoana inculpatului sau, după caz, a
persoanelor prevăzute în art. 1, nivelul instrucției școlare, comportamentul, factorii care îi
influențează sau îi pot influența conduita generală, precum și perspectivele reintegrării în
societate.
(2) Referatul de evaluare are caracter consultativ și de orientare.
(3) La întocmirea referatului de evaluare serviciul de reintegrare socială și supraveghere poate
colabora cu psihologi, cadre didactice, sociologi, medici sau alți specialiști desemnați de
autoritățile competente.
(4) Referatul de evaluare se depune de către serviciul de reintegrare socială și supraveghere la
instanța de judecată, în termen de 14 zile de la data primirii solicitării.
ART. 13
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
98
(1) Persoanelor menționate la art. 1 care au solicitat asistența și consilierea din partea
serviciului de reintegrare socială și supraveghere li se întocmește un dosar de reintegrare socială
și supraveghere.
(2) Dosarul prevăzut la alin. (1) conține date în ceea ce privește persoana care a solicitat
asistență și consiliere, fapta săvârșită, hotărârea instanței de judecată, obligațiile stabilite în
sarcina sa și termenul de încercare, referatul de evaluare, referatele periodice de reintegrare
socială și supraveghere și concluziile.
(3) Dosarul de reintegrare socială și supraveghere este confidențial.
ART. 14
(1) Persoanele prevăzute la art. 1, precum și apărătorul, ales sau numit din oficiu, dacă are
acordul persoanei căreia i s-a întocmit dosarul, au acces la dosarul de reintegrare socială și
supraveghere.
(2) Dosarul poate fi consultat în camera de consiliu de către instanța de judecată, judecătorul
delegat cu executarea și de către procuror.
(3) Dosarul poate fi consultat, cu aprobarea șefului serviciului de reintegrare socială și
supraveghere, de către reprezentanții persoanelor juridice care desfășoară activități în domeniul
respectării drepturilor omului sau ocrotirii persoanelor condamnate, dacă au acordul scris al
persoanei căreia i s-a întocmit dosarul.
(4) Consultarea dosarului se consemnează de fiecare dată într-un proces-verbal semnat de
consilierul de reintegrare socială și supraveghere și de persoana care l-a studiat.
(5) Termenul de păstrare în arhivă a dosarelor de reintegrare socială și supraveghere este de 5
ani.
CAP. 4
Dispoziții tranzitorii și finale
ART. 15
(1) În vederea aplicării dispozițiilor prezentei ordonanțe numărul maxim de posturi aprobat
pentru Ministerul Justiției și pentru unitățile din sistemul justiției se va suplimenta în mod
corespunzător prin hotărâre a Guvernului.
Livia Zaharia
99
(2) Cheltuielile de personal necesare aplicării dispozițiilor prezentei ordonanțe se realizează în
cadrul cheltuielilor de personal aprobate prin buget Ministerului Justiției.
(3) Ministerul Justiției va propune modificarea nomenclatorului de funcții și introducerea
funcției de consilier de reintegrare socială și supraveghere, precum și a funcției de inspector de
reintegrare socială și supraveghere.
ART. 16
(1) Prezenta ordonanță intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României,
Partea I, cu excepția dispozițiilor referitoare la activitatea serviciilor de reintegrare socială și
supraveghere, care se aplică după numirea în funcție a consilierilor de reintegrare socială și
supraveghere, a șefilor de serviciu de reintegrare socială și supraveghere și a inspectorilor de
reintegrare socială și supraveghere prin ordin al ministrului justiției.
(2) În termen de 60 de zile de la publicarea prezentei ordonanțe în Monitorul Oficial al
României, Partea I, se adoptă, prin hotărâre a Guvernului, regulamentul de aplicare a
dispozițiilor prezentei ordonanțe.
(3) Pe data numirii în funcție a consilierilor de reintegrare socială și supraveghere, a șefilor
de serviciu de reintegrare socială și supraveghere și a inspectorilor de reintegrare socială și
supraveghere, potrivit dispozițiilor alin. (1), centrele experimentale de probațiune își încetează
activitatea. Organizațiile neguvernamentale care au sprijinit aceste centre vor putea colabora în
continuare cu serviciile de reintegrare socială și supraveghere, potrivit dispozițiilor prezentei
ordonanțe.__
Bibliografie generală:
1. Balahur, D., (2001), Fundamente socio-juridice ale probațiunii, Editura Bit, Iași
2. Becker, H., (1999), Outsiders: Studies in the sociology of deviance, The Free Press,
New York, 1973 apud. Rădulescu, S.M., Devianță, criminalitate și patologie socială,
ed. Lumina Lex, București,
3. Burnett, R., Roberts, C., What Works in Probation and Youth Justice
4. Buzducea, D. (coord.), Asistența socială a grupurilor de risc, Polirom, Iași
5. Canton, R., Hancock, D,(2007), Dictionary of Probation and Offender Management
6. Codul Penal al României
7. Creswell, John W., 2003, Research design : qualitative, quantitative, and mixed
methods approaches 2nd edition, Thousand Oaks,California; London; New Delhi,
Editura Sage Publications
8. Cusson, M., (1997), Devianța în Tratat de sociologie, Boudon, R. (coord), ed.
Humanitas, București,
9. Dafinoiu Ion, (2002), Personalitatea. Metode de abordare clinică, Editura Polirom,
Iași
10. Durnescu, I., (2011), Probațiune. Teorii, legislație și practică, Polirom, Iași
11. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu, Delincvența juvenilă în societatea
contemporană, studiu comparativ între S.U.A. și România,s.a.
12. George Neamțu,coord.,( 2005), Asistență socială, studii și aplicații, Ed. Polirom, Iași,
13. Giddens, A., (2000), Sociologie, Editura All, București
14. Harris, K.M., (1986), The Goals of Community Sanctions, US Department of
Criminal Justice, Temple University
15. Iacobuță, A.I.,(2002), Criminologie, Editura Junimea, Iași
16. Mitrache, C., (1994), Drept penal român: partea generală, Casa de Editură și Presă
„Șansa”, București, 1994
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
86
17. Mitrofan,N., Zdrenghea, V., Butoi, T., (1992), Psihologie juduciară, Editura Sansa,
București, 1992
18. Molnar, I., (1992), Recidiva și recidivismul în sfera fenomenului infracțional, Editura
Ministerului de Interne
19. Neamțu, G., (2005), Asistență socială, studii și aplicații, Ed. Polirom, Iași
20. Păvăleanu, V., (2007), Drept penal general, Editura Lumina Lex, București
21. Poledna, S.,coord., (2001), Probațiunea în România-politici, legislație, proceduri,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
22. Poledna, S.,coord., (2001), Probațiunea în România-politici, legislație, proceduri,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
23. Prună, T., (1994), Psihologie judiciară, Editura Fundației “Chemarea”, Iași
24. Sandu, A.,(2012), Metode de cercetare în știința comunicării, Editura Lumen, Iași
25. Schiaucu, V., Canton, R. (2008), Manual de probațiune, Editura Euro Standard,
București
26. Simionescu, E.G., (2012), Recidivismul și recidiva legală, Universul Juridic,
București
27. Sutherland, H.,Cressez, D.R., Luckenbill, D.F., (1992), Principles of Criminology,
General Hall, Lanham
28. Szabo, A., (2011), Asistența socială a persoanelor delincvente, suport curs
29. Șandor,S.D., Suport curs Metode și tehici de cercetare în științele sociale,
Universitatea „Babeș-Bolyai”, s.a.
30. Tutty, M.L., Rothery, M.A., Grinnel, R. M. Jr.,( 2005), Cercetarea calitativă în
asistență socială. Faze, etape și sarcini, Polirom, Iași
31. Van Wormer, K.S., Walker, L.,(2013), Restorative Justice Today, Sage Publications
Inc. Iowa, USA
32. Vlăsceanu, L., Zamfir, C. (coord.), (1998), Dicționar de sociologie, Editura Babei,
București,
Livia Zaharia
87
Legislație:
33. Codul Penal al României
34. Legea 123/ 2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune
35. Legea 272/2006 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
36. Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal
37. O. G. Nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a
infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate
38. H. G. Nr. 1239/2000 de completare a O. G. Nr. 92/2000
Site-uri:
http://portal.just.ro
http://www.euroavocatura.ro
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
88
Anexe
Livia Zaharia
89
Anexa Nr. 1
Ghid de interviu
1. Cum v-au tratat persoanele pe care le-ati intalnit si s-au ocupat de cazul dvs in tipul
cercetarii, urmaririi si procesului penal?
2. Va cunosteati sau ati fost informat cu privire la drepturile pe care le-ati avut in aceste
etape?
3. Care a fost pedeapsa primita de dvs de catre instanta judecatoreasca?
4. Care au fost masurile respective obligatiile pe care a trebuit sa le respectati?
5. Credeti ca ati avut parte de un process correct si o pedeapsa corecta?
6. Cum vedeti faptul ca hotararea judecatorului a fost aceea de a va lasa in libertate?
7. Ce anume v-a schimbat in aceasta perioada de supraveghere? Ce ati invatat din aceasta
experienta?
8. De ce credeti ca printre masuri se afla si aceste sedinte in cadrul Serviciului de
Probatiune? V-au ajutat intr-un vreun fel?
9. Cum ati colaborat cu consilierul de probatiune?
10. Au existat momente in care v-ati simtit ca ceilalti va diferentiaza stiind ca ati fost
condamnat?
11. Ati avut parte de sprijinul familiei?
12. Dar prietenii?
13. Aveti un loc de munca in acest moment? Daca da, ati intampinat probleme in gasirea
acestui loc de munca?
14. Aveti o calificare profesionala?
15. Ai participat la cursuri de formare profesionala?
16. Ce inseamna pentru dvs finalizarea supravegherii?
17. Care sunt planurile dvs pentru viitor?
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
90
Anexa Nr. 2
Ghid de observație
Se vor avea în vedere observarea următoarelor:
1. Comportament verbal si non-verbal
2. Comportament emoțional
3. Deprinderi de comunicare
4. Relații de atașament
5. Reacții față de evenimentele produse
6. Acțiuni întreprinse de client
Livia Zaharia
91
Anexa Nr. 3
Referat de evaluare psihosocială
I. INTRODUCERE
Nume si prenume inculpat/persoană condamnată/minor:
Data și locul nașterii:
Adresa:
Fapta ce formează subiectul inculpării:
Instanța de judecată care a solicitat referatul:
II.SURSELE DE INFORMAȚII:
……………………………………………………………………………………………………………………………..
III. DATE PRIVIND PERSOANA PENTRU CARE A FOST SOLICITAT
REFERATUL:
………………………………………………………………………………………………………………………………
..
Nume și prenume inculpat/persoană condamnată/minor:
Data și locul nașterii:
Adresa:
Fapta ce formează contextul inculpării:
Instanța de judecată care a solicitat referatul:
Nr. Dosar penal/Nr.sentiță penală:
Termenul de judecată:
Data începerii și finalizării perioadei de supraveghere:
Numele și prenumele consilierului de probațiune:
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
92
IV. FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ SAU POT INFLUENȚA
CONDUITA GENERALĂ A PERSOANEI PENTRU CARE A FOST SOLICITAT
REFERATUL:
………………………………………………………………………………………………………………………………
…….
V. PERSPECTIVE DE REINTEGRARE ÎN SOCIETATE:
………………………………………………………………………………………………………………………………
…….
Livia Zaharia
93
Anexa Nr. 4
ORDONANȚĂ Nr. 92 din 29 august 2000
privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de
supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate
Text în vigoare începând cu data de 13 mai 2006
Text actualizat prin produsul informatic legislativ LEX EXPERT în baza actelor normative
modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 10 mai 2006:
– Legea nr. 129/2002, prin care a fost aprobată cu modificări Ordonanța Guvernului nr.
92/2000;
– Legea nr. 211/2004;
– Legea nr. 123/2006.
Guvernul României adoptă prezenta ordonanță.
CAP. 1
Dispoziții generale
ART. 1
În vederea reintegrării sociale a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de
libertate, și a supravegherii executării obligațiilor stabilite de instanța de judecată în sarcina
acestora, se înființează, sub autoritatea Ministerului Justiției, serviciile de reintegrare socială a
infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, denumite în
continuare servicii de reintegrare socială și supraveghere, ca organisme specializate, fără
personalitate juridică.
ART. 1^1
Serviciile de reintegrare socială și supraveghere urmăresc îndreptarea și reintegrarea socială
a persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, a căror pedeapsă a fost grațiată total prin
lege, precum și a minorilor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, față de care a fost
înlăturată prin lege măsura educativă a internării într-un centru de reeducare.
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
94
ART. 2
Activitatea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere se desfășoară cu atragerea și
implicarea comunității în procesul de reintegrare socială a persoanelor prevăzute la art. 1.
ART. 3
(1) La cererea persoanelor prevăzute la art. 1, serviciile de reintegrare socială și supraveghere
le pot asigura asistență și consiliere în vederea îndreptării și reintegrării sociale a acestora.
(2) Serviciile de reintegrare socială și supraveghere cooperează cu personalul specializat în
asistență și consiliere din cadrul administrației penitenciarelor, în scopul îndreptării și reintegrării
sociale a persoanelor condamnate la o pedeapsă cu privare de libertate, cu acordul acestora.
(3) La cererea persoanelor prevăzute la art. 1^1 serviciile de reintegrare socială și
supraveghere își exercită atribuțiile în legătură cu inițierea și derularea unor programe speciale
de reinserție socială și, după caz, cu identificarea locurilor de muncă disponibile, a locuințelor,
precum și a unor cursuri de calificare sau recalificare profesională.
(4) Persoanelor menționate la art. 1^1 li se întocmește un registru special de evidență, în care
se vor consemna date privind persoana acestora, comportamentul pe perioada executării
pedepsei închisorii sau a internării într-un centru de reeducare, programele de resocializare la
care au participat, nevoile sau problemele pe care le întâmpină și modul de rezolvare a
acestora.
(5) Programele de reinserție socială în care vor fi incluse persoanele menționate la art. 1^1 se
vor întocmi pe baza informațiilor furnizate de personalul specializat în asistență și consiliere de
la locul de deținere, precum și a evaluării inițiale realizate de serviciile de reintegrare socială și
supraveghere. În funcție de complexitatea cazului, șeful serviciului de reintegrare socială și
supraveghere va contacta autoritățile competente în vederea desemnării unor specialiști.
ART. 4
Serviciile de reintegrare socială și supraveghere își desfășoară activitatea fără nici o
discriminare pe temei de naționalitate, cetățenie, rasă, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie
politică sau orice altă opinie, apartenență politică, avere, origine socială sau alte asemenea
temeiuri.
ART. 5
Livia Zaharia
95
(1) În exercitarea atribuțiilor, serviciile de reintegrare socială și supraveghere colaborează cu
organizațiile neguvernamentale ce desfășoară activități în domeniu, în condițiile stabilite în
regulamentul de aplicare a dispozițiilor prezentei ordonanțe.
(2) Serviciile de reintegrare socială și supraveghere, în derularea activității lor, pot colabora cu
specialiști din alte domenii de activitate, cu voluntari din rândul comunității, precum și cu
reprezentanți ai societății civile.
(3) Colaboratorii pot fi remunerați pentru activitatea desfășurată, potrivit legii.
CAP. 2
Organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere
ART. 6
(1) Coordonarea activității de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării
sancțiunilor neprivative de libertate se realizează de către Direcția de reintegrare socială a
infractorilor și supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate din cadrul
Ministerului Justiției, condusă de un director numit, potrivit legii, prin ordin al ministrului
justiției.
(2) Controlul activității de reintegrare socială și supraveghere se realizează de către inspectorii
de reintegrare socială și supraveghere din cadrul direcției prevăzute la alin. (1).
(3) Pe lângă fiecare tribunal se organizează și funcționează servicii de reintegrare socială a
infractorilor și supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate.
(4) Competența teritorială a serviciilor de reintegrare socială și supraveghere se stabilește prin
regulamentul de aplicare a dispozițiilor prezentei ordonanțe.
(5) Serviciile de reintegrare socială și supraveghere sunt conduse de șefi de serviciu.
(6) Numărul de posturi necesar pentru fiecare serviciu de reintegrare socială și supraveghere
se stabilește prin ordin al ministrului justiției, în limita numărului maxim de posturi aprobat
Ministerului Justiției.
ART. 7 *** Abrogat
ART. 8 *** Abrogat
ART. 9
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
96
Pregătirea și specializarea personalului de reintegrare socială și supraveghere, precum și a
inspectorilor de reintegrare socială și supraveghere sunt de competența Ministerului Justiției, prin
direcția de specialitate.
ART. 10
Finanțarea activității serviciilor de reintegrare socială și supraveghere se face de la bugetul de
stat.
CAP. 3
Activitatea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere
ART. 11
(1) Serviciile de reintegrare socială și supraveghere au următoarele atribuții:
a) supraveghează respectarea de către persoana condamnată a măsurilor prevăzute la art. 86^3
alin. 1 lit. a) – d) din Codul penal;
b) supraveghează executarea obligațiilor impuse condamnatului de către instanță, prevăzute în
art. 86^3 alin. 3 lit. a) – f) din Codul penal;
c) supraveghează executarea obligațiilor impuse minorului de către instanță, prevăzute în art.
103 alin. 3 lit. a) – c) din același cod;
d) întocmesc, la cererea organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată, referate de
evaluare cu privire la persoanele prevăzute la art. 1 sau cu privire la inculpați;
e) colaborează cu instituțiile publice în vederea executării măsurii obligării minorului la
prestarea unei activități neremunerate într-o instituție de interes public;
e^1) inițiază și derulează programe speciale de reinserție socială pentru persoanele
condamnate la pedeapsa închisorii, a căror pedeapsă a fost grațiată total prin lege, precum și
pentru minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, față de care a fost înlăturată
prin lege măsura educativă a internării într-un centru de reeducare;
f) desfășoară, la cerere, activități de consiliere individuală a infractorilor în ceea ce privește
comportamentul social, de grup și individual;
g) inițiază și derulează programe speciale de protecție, asistență socială și juridică a minorilor
și tinerilor care au săvârșit infracțiuni;
Livia Zaharia
97
h) inițiază și derulează, împreună cu voluntarii și reprezentanții societății civile, precum și cu
organizații guvernamentale și neguvernamentale române și străine, programe de resocializare a
persoanelor prevăzute în art. 1 și în art. 3 alin. (2) care au solicitat să participe la aceste
programe, pentru sprijinirea acestora în respectarea condițiilor impuse de instanța de judecată și
pentru reintegrarea lor socială;
i) colaborează cu instituțiile publice și private, precum și cu persoanele fizice și juridice din
raza lor de competență, în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a
cursurilor școlare, precum și a celor de calificare sau recalificare profesională;
j) orice alte atribuții prevăzute de lege.
(2) Serviciile de reintegrare socială și supraveghere, împreună cu personalul specializat în
asistență și consiliere din cadrul administrației penitenciarelor, pot derula programe privind
activități lucrative, socioeducative, de instruire școlară și formare profesională pentru persoanele
condamnate.
(3) Persoanele prevăzute în art. 7 alin. (1) întocmesc, pe parcursul desfășurării activităților,
referate periodice de reintegrare socială și supraveghere pentru cei care au solicitat asistența și
consilierea din partea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere.
ART. 12
(1) Referatul de evaluare solicitat serviciului de reintegrare socială și supraveghere potrivit
dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. d) conține date privind persoana inculpatului sau, după caz, a
persoanelor prevăzute în art. 1, nivelul instrucției școlare, comportamentul, factorii care îi
influențează sau îi pot influența conduita generală, precum și perspectivele reintegrării în
societate.
(2) Referatul de evaluare are caracter consultativ și de orientare.
(3) La întocmirea referatului de evaluare serviciul de reintegrare socială și supraveghere poate
colabora cu psihologi, cadre didactice, sociologi, medici sau alți specialiști desemnați de
autoritățile competente.
(4) Referatul de evaluare se depune de către serviciul de reintegrare socială și supraveghere la
instanța de judecată, în termen de 14 zile de la data primirii solicitării.
ART. 13
Efectele măsurilor neprivative de libertate în prevenirea recidivei
98
(1) Persoanelor menționate la art. 1 care au solicitat asistența și consilierea din partea
serviciului de reintegrare socială și supraveghere li se întocmește un dosar de reintegrare socială
și supraveghere.
(2) Dosarul prevăzut la alin. (1) conține date în ceea ce privește persoana care a solicitat
asistență și consiliere, fapta săvârșită, hotărârea instanței de judecată, obligațiile stabilite în
sarcina sa și termenul de încercare, referatul de evaluare, referatele periodice de reintegrare
socială și supraveghere și concluziile.
(3) Dosarul de reintegrare socială și supraveghere este confidențial.
ART. 14
(1) Persoanele prevăzute la art. 1, precum și apărătorul, ales sau numit din oficiu, dacă are
acordul persoanei căreia i s-a întocmit dosarul, au acces la dosarul de reintegrare socială și
supraveghere.
(2) Dosarul poate fi consultat în camera de consiliu de către instanța de judecată, judecătorul
delegat cu executarea și de către procuror.
(3) Dosarul poate fi consultat, cu aprobarea șefului serviciului de reintegrare socială și
supraveghere, de către reprezentanții persoanelor juridice care desfășoară activități în domeniul
respectării drepturilor omului sau ocrotirii persoanelor condamnate, dacă au acordul scris al
persoanei căreia i s-a întocmit dosarul.
(4) Consultarea dosarului se consemnează de fiecare dată într-un proces-verbal semnat de
consilierul de reintegrare socială și supraveghere și de persoana care l-a studiat.
(5) Termenul de păstrare în arhivă a dosarelor de reintegrare socială și supraveghere este de 5
ani.
CAP. 4
Dispoziții tranzitorii și finale
ART. 15
(1) În vederea aplicării dispozițiilor prezentei ordonanțe numărul maxim de posturi aprobat
pentru Ministerul Justiției și pentru unitățile din sistemul justiției se va suplimenta în mod
corespunzător prin hotărâre a Guvernului.
Livia Zaharia
99
(2) Cheltuielile de personal necesare aplicării dispozițiilor prezentei ordonanțe se realizează în
cadrul cheltuielilor de personal aprobate prin buget Ministerului Justiției.
(3) Ministerul Justiției va propune modificarea nomenclatorului de funcții și introducerea
funcției de consilier de reintegrare socială și supraveghere, precum și a funcției de inspector de
reintegrare socială și supraveghere.
ART. 16
(1) Prezenta ordonanță intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României,
Partea I, cu excepția dispozițiilor referitoare la activitatea serviciilor de reintegrare socială și
supraveghere, care se aplică după numirea în funcție a consilierilor de reintegrare socială și
supraveghere, a șefilor de serviciu de reintegrare socială și supraveghere și a inspectorilor de
reintegrare socială și supraveghere prin ordin al ministrului justiției.
(2) În termen de 60 de zile de la publicarea prezentei ordonanțe în Monitorul Oficial al
României, Partea I, se adoptă, prin hotărâre a Guvernului, regulamentul de aplicare a
dispozițiilor prezentei ordonanțe.
(3) Pe data numirii în funcție a consilierilor de reintegrare socială și supraveghere, a șefilor
de serviciu de reintegrare socială și supraveghere și a inspectorilor de reintegrare socială și
supraveghere, potrivit dispozițiilor alin. (1), centrele experimentale de probațiune își încetează
activitatea. Organizațiile neguvernamentale care au sprijinit aceste centre vor putea colabora în
continuare cu serviciile de reintegrare socială și supraveghere, potrivit dispozițiilor prezentei
ordonanțe.__
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectele Masurilor Neprivative de Libertate In Prevenirea Recidivei (ID: 165149)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.