Efectele Juridice ALE Abandonului DE Familie ȘI Consecințele Sale Sociale

UNIVERSITATEA DIN PETROȘANI

FACULTAEA DE ȘTIINTE

Specializarea Administrație publică

EFECTELE JURIDICE ALE ABANDONULUI DE FAMILIE ȘI CONSECINȚELE SALE SOCIALE

Coordonator științific,

Lector univ.dr. Răvaș Oana

Absolvent,

Popa Maria Cristina

Petroșani

2016

CUPRINS

INTRODUCERE

Instabilitatea socio-economică din România și tranziția interminabilă au determinat mulți români să plece la muncă în străinătate pentru a-și putea întreține familia. Desigur, câștigurile obținute sunt importante atât pentru familie cât și pentru economia românească, însă această migrație are și aspecte mai puțin dorite. Acestea ar fi dezorganizarea familiei și „abandonul“ copiilor la bunici sau la alte rude, cu consecințe psihologice grave pentru aceștia, instalate în timp.

În ultimul deceniu, în România, tot mai mulți copii rămân „singuri” acasă deoarece părinții își caută locuri de muncă în străinătate pentru asigurarea nivelului acceptabil de trai al familiei. În cele mai multe cazuri, la început pleacă doar un singur părinte, iar după o perioadă de timp este urmat și de celălalt, considerând că astfel pot asigura mai ușor cele necesare traiului decent, pentru a se întoarce cât mai repede acasă. De multe ori aceasta este o utopie pentru că, odată ajunși în străinătate, ei încep să-și dorească mai mult și astfel perioada de absență se prelungește continuu. În tot acest timp, copiii rămași acasă, în cel mai fericit caz în îngrijirea unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate (rude până la gradul IV), trăiesc cu speranța că părinții se vor întoarce curând și suferința datorată lipsei fizice a acestora va înceta. Pentru mulți dintre acești copii, perioada de absență a părinților crește însă continuu, determinând efecte negative semnificative asupra dezvoltării lor fizice și psihice.

Abandonul de familie reprezintă, din punct de vedere juridic, fapta celui care având obligația legală de întreținere față de o persoană o părăsește, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o la suferințe fizice sau morale, ori nu asigură, cu rea-credință, timp de două luni, pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească. În situația de abandonat poate fi soțul sau soția, copiii minori sau cei care, deși majori, au nevoie de ajutor, părinții. Abandonul de familie constituie o faptă cu urmări deosebite asupra personalității abandonatului. Efectele psihotraumatizante ale abandonului de familie sunt incontestabile. Starea de abandonat se poate asocia cu instalarea unor stări depresive, a unor atitudini de autoizolare, de autodepreciere și autodevalorizare.

Desigur rolul de părinte nu este ușor și nici scutit de insuccese. În mod normal, rolurile sunt împărțite între mama, căreia îi revine afecțiunea, și tata, căruia îi revine autoritatea. Ponderea rolului fiecăruia variază în funcție de etapa de dezvoltare a copilului.
Mama constituie pentru copil acea parte a existenței în care el găsește satisfacerea trebuințelor și relaxarea tensiunilor, a stimulărilor plăcute, ocaziile de a descoperi sensul diverselor situații în care el este implicat. Mama este garanția siguranței lui, a unei existențe plăcute, este centrul său de referință.

Oricâtă importanță primordială ar prezenta mama, rolul tatălui nu rămâne cu mult mai prejos. Scăderile afective ale tatălui sunt și ele importante, mai ales că el deține autoritatea în familie, care este una din componentele esențiale ale personalității lui pentru influențarea copilului. El are menirea de a conduce copilul către acceptarea regulilor educative și a normelor sociale, impunând respect și oferind pentru băieți, imaginea unei identificări paterne. Diversele tipuri de tata descrise de cercetători (autoritar, despotic, violent, slab, incorect, supraocupat) vizează, în fond, latura autorității personale. Absența dintre ai săi, justificată sau nu, dezinteresul pentru problemele casnice, atitudinea prea închisă sau interiorizată creează situația de demisie de la rolul de “cap” de familie, perturbând astfel întreaga viață a căminului. De asemenea, autoritatea exagerată și nerezonabilă determină reacții de opoziție. În general, greșelile educative în familie sunt săvârșite de ambii părinți și de cele mai multe ori prin atitudinile adoptate în extremis sau prin distonia de mentalitate. Inegalitățile de atitudine educativă dintre părinți sau ale unuia și aceluiași părinte de la un moment la altul determină de asemenea efecte patogene. Atmosfera familială prea tristă, creată de monotonia apăsătoare, sau aceea prea agitată, caracterizată de certuri, strigăte, bătăi, înjurii, brutalități, cruzimi etc are întotdeauna un efect nefast asupra copilului. Rezultatul acestor neînțelegeri pentru copil este că el se simte practic respins și că nu mai are tată sau mamă sau chiar pe nici unul dintre ei; viața familială se dezagregă, iar copilul pierde contactul cu “coordonatele lui psihice”. Atunci când conflictul dintre părinți ia forme clare, apar tulburări în comportamentul infantil.

Tocmai acestui fapt m-am hotărât să aleg tema de licență ,, Efectele juridice ale abandonului de familie și efectele sale sociale " pentru a arăta ce efecte nefaste poate aduce abandonul de familie. Aceată lucrare am structurat-o pe trei capitole. În primul capitol voi arăta noțiunea de familie, obligația de întreținere și abandonul maternal, în capitolul II voi prezenta cauzele abandonului de familie, iar în capitolul III voi prezenta infracțiunea abandonului de familie, cu forme și sancțiuni precum și cu exemplele necesare.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA ȘI ABANDONUL MATERNAL

Noțiunea de familie

Familia este un grup de persoane legate între ele prin căsătorie sau rudenie. Ea este formată din soți și copiii lor, părinții soților, precum și din alte persoane cu care se află în relații de rudenie. Definirea noțiunii de familie poate fi abordată sub trei aspecte, unul sociologic, altul juridic și altul moral-creștin.

Privită sub aspect sociologic, familia poate fi definită ca o formă specifică de comunitate umană, formată dintr-un grup de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În cadrul relațiilor de familie, privită în sens sociologic, apar aspecte morale, fiziologice, psihologice și economice, care dau acestor relații un caracter de complexitate ce nu poate fi întâlnit la alte categorii de comunități sociale. De aceea, comunitatea socială familială are trăsături caracteristice distincte față de alte categorii de comunități umane.

Privită sub aspect juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații ce izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În sens restrâns, familia ca nucleu social elementar, cuprinde soții și descendenții lor necăsătoriți. În sens larg, din familie fac parte soții și copiii lor, părinții soților, precum și alte persoane cu care aceștia se află în relații de rudenie. Acest sens se desprinde din ansamblul dispozițiilor noului Cod civil.

Privită sub aspect moral-creștin, familia este o instituție de origine divină stabilită de la Creație. Ea a fost constituită prin căsătorie, ale cărei principale caracteristici au fost unitatea și indisolubilitatea. Fiind instituită de Dumnezeu, familia are caracter sacru, acest caracter de sacralitate fiind pus în evidență prin caracteristicile: iubirea desăvârșită, comuniunea, unitatea și egalitatea membrilor acesteia.

Potrivit art. 48 din Constituția României și a art. 258 noul Cod civil, familia se întemeiază pe: căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea egală a părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor, pe egalitatea în fața legii a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie (art. 260 noul Cod civil), un regim special de protecție și de asistență în ceea ce privește realizarea drepturilor copiilor și tinerilor.

Definiția dată familiei în Dicționarul explicativ al limbii române este următoarea: “Familia este o formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, și care constă din soț, soție și din descendenții acestora.” Cuvântul familie își are originea în latinescul familia, -ae, care în dreptul roman reprezenta grupul de persoane libere și al sclavilor supuși puterii lui pater familias și care locuiau în același domus. Uterior, prin extensie, cuvântul familie a devenit sinonim cu cel de gens, adică toți agnații și toți cognații.

Astăzi, în sens larg, familia reprezintă ansamblul persoanelor care sunt unite prin căsătorie, filiație adopție și prin rudenia rezultată dintr-o descendență cu un autor comun. Cu alte cuvinte familia grupează toate persoanele care descind una din alta sau dintr-un autor comun, între care există o comunitate de sânge sau una civilă, precum și soții acestora. În raport cu acest grad de cuprindere, familia se numește patriarhală și este sinonimă cu ceea ce romanii numeau gens.

Pe de altă parte există și un sens restrâns al termenului de familie, care corespunde lui domus. Astfel, familia se limitează la soți și la copii lor minori. În această accepțiune, familia este numită nucleară sau conjugală. Cele doua accepțiuni ale noțiunii de familie traduc etapele unei evoluții pe care cunoscutul sociolog francez Emile Durkheim (1858-1917) o numea “legea îngustării continuă a familiei ”.

Dicționarul de filosofie definește familia ca “forma primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni legați prin cosanguinitate și înrudire”.

Dicționarul U.N.E.S.C.O. înțelege prin familie “forma de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care unește pe soți și pe descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, economic, psihologic și spiritual.

Familia îndeplinește următoarele funcții:

a) Funcția demografică. Având în vedere că familia este privită și ca o entitate biologică și social juridică, alcătuită fiind din două persoane de sex diferit – soții, uniți între ei prin căsătorie –, putem spune că ea îndeplinește o funcție de procreație, de perpetuare a speciei

umane, fără de care societatea ar fi de neconceput. Funcția biologică a familiei poate fi influențată, într-o anumită măsură, de către societate, de politica ei privind natalitatea. Unele state promovează o politică de stimulare a natalității (țările nordice), iar altele de frânare a sporului populației (China, India etc.). Sprijinirea și stimularea creșterii natalității se realizează, în bună măsură, prin mijloace juridice și sociale.

b) Funcția educativă. Din toate timpurile, familia a avut un rol hotărâtor în educația copiilor. Educația în familie are ca scop formarea caracterului și personalității copilului, pentru că ea dăruiește toate calitățile ereditare și asigură cel mai important mediu pentru educație. Copilul imită tot ce îl înconjoară, preluând comportamentul de la părinți, rude și vecini. Modelul pe care îl oferă părintele este foarte important. Familia, în sânul căreia copiii găsesc dragostea adevărată, ambianța sufletească cea mai armonioasă, constituie cadrul cel mai favorabil pentru dezvoltarea lor fizică, morală și intelectuală. În sânul familiei, copiii își formează primele noțiuni despre oameni și lucruri. Părinții trebuie să dea primele îndrumări copiilor despre cum să se comporte în familie, în societate, ce atitudini trebuie să aibă față de semenii lor, să le cultive bunăvoința față de alții, înțelegerea trăirilor lor și acceptarea punctului de vedere al semenilor atunci când acesta este just. Atitudinea părinților față de copii trebuie să fie echilibrată, nici foarte severă, nici extrem de liberă. În familie se deprind disciplina și spiritul de inițiativă și se cultivă sentimentul demnității, iubirii, respectului și ajutorului, sentimentul sacrificiului și al dăruirii pentru semenii noștri. Educarea copilului în spiritul armoniei cu semenii săi îl va feri pe viitorul adult de multe situații conflictuale, asigurându-i astfel un climat psihic și moral propice dezvoltării unei personalități sociale armonioase. Formarea unei conștiințe sociale încă din copilărie, educarea pentru înțelegerea a ceea ce i se cuvine și ceea ce datorează celorlalți creează condițiile formării unui om integru, care se va putea bucura de prețuirea celorlalți în societate, știind să îi prețuiască și el la rândul lui pe semenii săi.

Dispozițiile art. 487 noul Cod civil prevăd că părinții sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului. În spiritul dispozițiilor noului Cod civil, părinții au implicit și îndatorirea ca prin felul lor de viață să fie un exemplu pozitiv pentru copiii lor, prin atitudinea față de muncă și societate să fie un exemplu pozitiv pentru copiii lor, un model de comportament în familie și societate. Nimic nu este mai dăunător pentru educația copiilor decât viciile, imoralitatea, brutalitatea, incorectitudinea sau alte purtări reprobabile ale unuia sau altuia dintre părinți. Dreptul are, printre altele, rolul de a preveni prin dispozițiile sale acele comportamente ale unora dintre părinți care contravin intereselor copilului, dezvoltării sănătății lui psihice, fizice și intelectuale. Astfel, statul edictează norme juridice prin care impune anumitor organe de stat să vegheze la asigurarea desfășurării corespunzătoare a procesului educativ în familie.

c) Funcția economică. Importanța funcției economice a familiei diferă de la o societate la alta. În prezent, funcția economică a familiei își găsește expresia în libertatea alegerii regimului matrimonial de către soți (art. 312 noul Cod civil), în posibilitatea încheierii de către aceștia a unor convenții matrimoniale (art. 329-338 noul Cod civil), în modul de reglementare a locuinței familiei, în posibilitatea dezvoltării vieții economice a familiei prin aportarea de bunuri în societăți comerciale și, totodată, ca o expresie a funcției economice a familiei este și obligația legală de întreținere dintre membrii familiei, solidaritatea acestora în ajutorul acordat membrilor de familie aflați în nevoie din cauza incapacității de a munci ș.a..

Perspectiva sociologică și juridică asupra familiei

1.2.1. Perspectiva sociologică a familiei

În ceea ce privește conexitatea dreptului familiei cu celelalte științe, se poate afirma că cea mai strânsă legătură se stabilește cu sociologia, deoarece aceasta din urmă reprezintă barometrul social al reglementării juridice a relațiilor de familie. Studiind familia ca o structură dinamică, definită, pe de o parte, în raporturile sale cu mediul social global, iar pe de altă parte, în raporturile dintre membrii ei, care își modelează continuu relațiile și își construiesc o existență de grup, sociologia este martora trecutului, prezentului și a viitorului acestei instituții.

Familia patriarhală, alcătuită din soți, copii, ascendenți (părinții soților, bunicii acestora etc.), descendenți și grupul de colaterali (frați, surori, unchi, nepoți, veri etc.), avea asigurată coeziunea prin autoritatea care, de-a lungul timpului, fusese a lui pater familias. Se poate spune că o astfel de familie este îndreptată spre trecut, spre origini, fiind reflectată atât de fidel în planul dreptului la succesiune. Dimpotrivă, familia nucleară își găsește utilitatea în instituția căsătoriei, cuprinzând cuplul și copiii, o astfel de familie este îndreptată spre viitor, scopul ei fiind acela de a asigura educația copiilor rezultați din căsătorie.

În secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, în societățile europene sau de cultură europeană s-a generalizat sistemul familiei nucleare, în care soțul era principala sursă de venituri a familiei și exercita cea mai mare parte a autorității părintești. Soția se ocupa, în principal, cu gospodăria și depindea, din punct de vedere economic, de soț, iar copiii minori erau îngrijiți în interiorul familiei. Numărul de copii era relativ mare și asigura înlocuirea generațiilor și creșterea demografică, rata divorțurilor fiind scăzută. Acest tip de familie s-a impus ca un model normativ unic. Începând cu deceniul al șaptelea al secolului al XX-lea, familia nucleară tradițională a început să înregistreze un regres. O cauză importantă a acestui declin o reprezintă creșterea ponderii femeilor în activitățile permanente extrafamiliale, această împrejurare având consecințe pozitive (creșterea independenței economice a soției și, prin aceasta, creșterea posibilităților de egalizare a pozițiilor de autoritate în cadrul familiei, posibilitatea soției de a avea o carieră socială și profesională care conduce la realizarea satisfacției psiho-sociale a acesteia), dar și negative (diminuarea funcțiilor familiei, scăderea sub aspect afectiv a îngrijirii copiilor, a supravegherii acestora și a îmbogățirii cognitive, diluarea vieții de familie).

Treptat în cadrul familiei apar tensiuni și conflicte care au drept surse gelozia, alcoolismul, violența, opiniile diferite în legatură cu investirea banilor, cu creșterea și educarea copiilor, precum și cu diviziunea rolului soților în familie. În ipoteza în care tensiunile și conflictele devin insuportabile, iar soții apreciază că relațiile de familie nu mai pot continua, căsătoria se dizolvă, la cererea unuia sau a ambilor soți, prin divorț. De asemenea, se consideră că dobândirea de către femei a drepturilor egale cu ale bărbaților, conferirea unui statut legal copilului din afara căsătoriei, liberalizarea divorțului, favorizarea legislativă a concubinajului reprezintă tot atâtea cauze care au condus la ceea ce s-a numit criza familiei. Este vorba de o adevarată criză a familiei sau, pur și simplu, de o evoluție a instituției familiei?

Considerăm ca ne aflăm în fața unei evoluții a instituției familiei, evoluție care a condus la apariția unei noi forme de familie, familia monoparentală. Acest tip de familie reprezintă o unitate socială constituită dintr-unul sau mai mulți copii și un singur părinte, indiferent dacă acesta este divorțat sau separat în fapt, văduv sau necăsătorit. Se poate spune că familia monoparentală există de mult, ea fiind rezultatul morții unuia dintre soți, al divorțului sau al separației soților. Noutatea o reprezintă împrejurarea că o femeie, de cele mai multe ori, alege deliberat să aibă un copil cu sau fără paternitate stabilită, fie ca urmare a unei legături pasagere sau permanente, fie ca efect al unei inseminări artificiale. Monoparentalitatea nu apare ca o situație definitivă, deoarece ea se poate transforma într-un concubinaj sau într-o căsătorie, așa cum, după conviețuirea într-o asemenea uniune, de fapt sau de drept, persoana în cauză se întoarce la monoparentalitate.

Conceptul de “familie monoparentală” surprinde una din direcțiile esențiale ale transformărilor înregistrate în domeniul familiei: posibilitatea ca cele două tipuri de raporturi familiale – raportul conjugal, rezultat al încheierii căsătoriei, și raportul parental, stabilit între părinți și copii, indiferent de existența căsătoriei – să apară și să funcționeze separat unul față de celălalt.

Afirmând normalitatea sociologică a unității constituite dintr-un părinte și copiii săi, respectiv a existenței relației parentale independent de relația conjugală, familia monoparentală elimină, în același timp, și discriminarea ei față de familia conjugală. În plus, acest concept exprimă un nou mod de a privi un comportament care, până acum, a fost considerat marginal sau chiar deviant, generator de tulburări psihologice și sociale.

În România, familia monoparentală a devenit, mai întâi, un obiect de cercetare sociologică, pentru ca, treptat, să intre și în atenția politicilor sociale și legislative, fără să existe, deocamdată, o reglementare juridică a acesteia. Sunt exemple în acest sens: modificarea legislației privitoare la divorț, care a devenit mai flexibilă, mai lejeră, ceea ce a determinat și schimbarea reprezentării sociale a divorțului; adoptarea unor măsuri de politică familială și socială pentru mamele necăsătorite – centrele maternale și de consultanță pentru mame singure aflate în situații dificile, prestații familiale specifice adresate mamelor necăsătorite – , în vederea asigurării resurselor minime necesare traiului.

Etapa finală a evoluției familiei reduce extrem această instituție care devine menajul unei singure persoane. Acest stil de viață, frecvent întâlnit în practică, poate fi rezultatul unei opțiuni individuale. De asemenea, după desfacerea sau încetarea căsătoriei, persoana divorțată sau văduvă înțelege să ducă o viață solitară. În multe state, menajul unei singure persoane, numit celibat, este descurajat prin politica demografică și chiar socială (de exemplu, introducerea unei taxe de celibat, a unor impozite mai mari, restricții în obținerea de credite pentru locuință sau în atribuirea unei locuințe, piedici în cariera profesională, excluderea de la posibilitatea de a deveni părinte prin procrearea medical asistată).

“Legea restrângerii continue a familiei” nu este decât parțial exactă, deorece, în același moment și în aceeași țară, pot să existe mai multe tipuri sau modele de familie, pe care sociologii le numesc modele alternative de viață, cum ar fi menajul unei singure persoane, uniunea liberă (coabitarea consensuală sau concubinajul), familia monoparentală, familia fără copii. Iată de ce se consideră că “legea restrângerii continue a familiei” trebuie să se combine cu ceea ce reputatul jurist francez M. J. Carbonnier numește “principiul pluralității tipurilor de familie”. Noua legislație a României reglementează, prin câteva texte din diferite acte normative, aceste “tipuri de familie”.

1.2.2. Perspectiva juridică a familiei

Nu există ramură de drept în care nașterea normelor juridice să nu depindă de aspecte politice, economice și morale. Referindu-ne la drepul familiei, putem enumera factorii care au influențat și influențează încă reglementarea juridică a relațiilor de familie: alegerile politice, transformările industriale și economice, urbanizarea sau ruralizarea intensivă, mobilitatea populației, descoperirile biologice și medicale, dezvoltarea sistemului securității sociale, influența religiei, legislația internațională.

De asemenea, raportul lege-realitate este reciproc. Forma familiei și reglementarea ei nu depind numai de voința statului sau de alte date economice, culturale etnice, geografice, ci, dimpotrivă, realitatea determină în mod necesar, adaptarea reglementării juridice. De exemplu unele legi, plecând de la realitate cotidiană, au lărgit sfera persoanelor care sunt incluse în familie.

Legiuitorul român nu oferă o definiție unică și constantă a noțiunii de “familie”. Folosită în diferite acte normative, această noțiune are un grad de cuprindere diferit, în funcție de interesul care se urmărește a fi protejat.

Noțiunea de familie comportă discuții putând fi privită atât din punct de vedere sociologic cât și juridic. În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese sau într-ajutorare. Familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude. În cadrul relațiilor familiale apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și de interese.

Sociologii definesc familia în mod diferit, fiecare punând accentul pe unul sau mai multe aspecte privind structura și caracteristicile familei. A. Stănoiu și M. Voinea, după ce analizează diferite definiții date familiei din punct de vedere sociologic, sunt de părere că: “familia este un grup social realizat prin căsătorie alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legați prin anumite relații natural biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund unul pentru altul în fața societății”.

Relațiile de familie au un caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a spus că familia este o realitate prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație. Luând naștere prin căsătorie, familia începe a fi formată din soți. Familia tipică este aceea care este formată din părinți și copii. În mod obișnuit familia dă naștere următoarelor raporturi:

a) de căsătorie, care constituie baza familiei;

b) cele dintre soți ce constituie efectele căsătoriei;

c) cele dintre părinți și copii ce sunt rezultatul raporturilor dintre soți;

d) cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie.

Sociologii disting familia simplă sau nucleară, formată din părinți și copiii lor necăsătoriți, și familia extinsă sau largă, formată și din alte persoane decât în primul caz. În sens restrâns, familia, ca nucleu social elementar, cuprinde pe soți și pe descendenții necăsătoriți ai acestora. Această familie, structurată pe două generații, a luat locul familiei tradiționale, structurată pe mai multe generații, există în societățile cu economie nedezvoltată, rurală.

Noțiunea sociologică și cea juridică de familie, în mod obișnuit, coincid, se suprapun. Sunt, însă, situații în care această corespondență nu există. Astfel, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți, deoarece nu mai există între ei comunitate de viață și interese, dar unele drepturi și obligații, deci relații de familie în sens juridic, continuă să existe (de exemplu cele privind întreținerea, dreptul la nume, bunurile comune dacă acestea nu au fost împărțite la desfacerea căsătoriei). În unele cazuri, raporturile juridice ale familiei există în afara familiei considerată din punct de vedere sociologic. Astfel, dacă frații se căsătoresc și fiecare își formează propria familie, ei continuă să fie legați prin raporturi de familie juridice (de exemplu, obligația de întreținere), deși ei aparțin unor familii, în sens sociologic, diferite.

Pe de altă parte, raporturile care se stabilesc între concubini, care – în anumite limite – au o comunitate de viață și interese, nu se exprimă și în raporturile de familie juridice deoarece: “ În România statul ocrotește căsătoria și familia; el sprijină prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei”. Ocrotirea căsătoriei și familiei se realizează nu numai cu ajutorul normelor Dreptului familiei, ci și cu ajutorul altor norme juridice, ceea ce le conferă statutul de instituție.

Obligația de întreținere

La fel ca și în reglementarea din Codul familiei legiuitorul se referă în noul Cod civil la

obligația părinților de a întreține copilul atât în Titlul V „Obligația de întreținere” arătând în art. 516 care reglementează subiectele obligației de întreținere că aceasta există și între rudele în linie dreaptă inclusiv cele rezultate din adopție (art. 516 alin. 1 și 2 din noul Cod civil) cât și în capitolul dedicat ocrotirii părintești, mai exact în art. 499 din noul Cod civil, stabilind în alineatul 1 al acestui articol că tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională. Prevederile noului Cod civil consacră regula că are drept la întreținere cel care se află în nevoie, neputându-se întreține din munca sa ori din bunurile sale (art. 524). Condiția stării de nevoie este reglementată și în ceea ce îl privește pe minor pentru ca acesta să poată cere întreținere de la părinții săi, numai că art. 525 alin. 1 din noul Cod civil arată că minorul se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa chiar dacă ar avea bunuri. Această prevedere din art. 525 alin. 1 din noul Cod civil reprezintă un element de noutate în raport de dispozițiile Codului familiei având menirea de a pune capăt disputelor doctrinare în legătură cu posibilitatea vânzării bunurilor minorilor cu scopul asigurării întreținerii acestuia. Numai în cazul în care părinții n-ar putea presta întreținerea fără a-și primejdui propria lor existență, instanța de tutelă poate încuviința ca întreținerea să se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepția celor de strictă necesitate (art. 525 alin. 2 din noul Cod civil). Starea de nevoie a minorului poate fi dovedită prin orice mijloc de probă (art. 528 din noul Cod civil ).

Le fel ca și prevederile Codului familiei (art. 107 alin. 2), dispozițiile noului Cod civil

reglementează obligația părinților de a-i asigura copilului condițiile necesare pentru creșterea,

educarea și pregătirea sa profesională chiar și în situația în care acesta ar avea un venit propriu, dar care nu este îndestulător. Ca noutate, legiuitorul reglementează în noul Cod civil alături de condiția stării de nevoie și pe aceea ca persoana care solicită pensia de întreținere să fi avut un comportament corespunzător regulilor de conviețuire socială față de debitor pentru a putea pretinde întreținere de la acesta. În acest sens art. 526 alin. 1 din noul Cod civil prevede că nu poate pretinde întreținere acela care s-a făcut vinovat față de cel obligat la întreținere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri. Întrucât prevederile textului citat nu fac nici-o distincție ele urmează a se aplica și creditorului minor care cere întreținere de la părinții săi.

Legiuitorul nu arată nici măcar cu titlu de exemplu care sunt faptele de natură să-l decadă pe creditor din dreptul la întreținere, limitându-se doar să instituie condiția ca acestea să fie grave, contrare legii și bunelor moravuri. Rămâne așadar ca instanța de tutelă să decidă dacă, în raport de natura faptelor de care se face vinovat, creditorul obligației de întreținere pierde sau nu dreptul la întreținere. În ceea ce ne privește considerăm că acesta poate pierde dreptul la întreținere în cazul comiterii față de debitor a unor fapte de natură să atragă nedemnitatea succesorală precum tentativa de omor sau alte fapte grave de violență fizică sau morală săvârșite cu intenție, precum și în cazul comiterii unor fapte care, potrivit prevederilor noului Cod Civil justifică desfacerea adopției, respectiv a unor fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani (art. 477 alin. 1).

Spre deosebire de Codul familiei, noul Cod civil conține prevederi care stabilesc că poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace (art. 527 alin. 1). La stabilirea mijloacelor debitorului se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora (art.

527 alin. 2). De asemenea, întrucât legiuitorul se referă și la posibilitatea de realizare a mijloacelor necesare prestării întreținerii, va putea fi obligat la plata acesteia și debitorul care, deși apt de muncă și având posibilitatea să muncească, nu realizează venituri din muncă și nu are nici alte surse de venit care să aibă caracter de continuitate, ori bunuri care să poată fi valorificate pentru a presta întreținere. Într-o astfel de situație ar trebui să se prevadă că întinderea întreținerii va fi stabilită de instanță în raport de nivelul de trai al debitorului și având în vedere venitul minim stabilit pe economia națională.

Similar reglementării din Codul familiei în sistemul noului Cod Civil cuantumul întreținerii se determină, în general, în funcție de nevoia celui care o cere și de mijloacele celui

care urmează a o plăti (art. 529 alin. 1). Atunci când întreținerea este datorată de părinte, întinderea acesteia se determină în funcție de criteriile reglementate de art. 529 alin. 2 din noul

Cod civil, respectiv până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii. Se observă că legiuitorul nu se mai referă expres la câștigul din muncă al părintelui ci la venitul său lunar net, astfel că la stabilirea întinderii întreținerii se vor avea în vedere atât venitul din muncă al debitorului cât și celelalte venituri cu caracter permanent pe care acesta le realizează lunar.

Și în reglementarea din noul Cod civil dispozițiile art. 499 alin. 4 lasă părinților posibilitatea de a se înțelege în privința întinderii întreținerii pe care sunt datori să o presteze copilului iar în caz de neînțelegere prevederile aceluiași articol arată că întinderea întreținerii, precum și contribuția fiecărui părinte la întreținerea acestuia, felul și modalitățile de executare se stabilesc de către instanța tutelară pe baza raportului de anchetă psihosocială. Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat (art. 529 alin. 3 din noul Cod civil).

Spre deosebire de Codul familiei care nu conține prevederi referitoare la data de la care se datorează întreținerea, în noul Cod civil data de la care se datorează întreținerea este reglementată expres de dispozițiile art. 532 care arată că pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată (art. 532 alin. 1) însă poate fi acordată și pentru o perioadă anterioară dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului (art. 532 alin. 2).

În reglementarea noului Cod Civil obligația de întreținere se poate executa în natură sau prin plata unei pensii în bani. Potrivit art. 530 alin. 1 din noul Cod civil obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională. Dacă obligația de întreținere nu se execută de bună voie, în natură, alineatul 2 al aceluiași articol prevede că instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani.

În conformitate cu prevederile art. 533 alin. 1 din noul Cod civil pensia de întreținere

se plătește în rate periodice, la termenele convenite de părți sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească. Un element de noutate pe care îl aduce noul Cod civil față de prevederile Codului familiei, este acela că art. 533 alin. 3 dă posibilitatea părților, sau, dacă există motive temeinice, instanței de tutelă, de a conveni, respectiv de a hotărî ca întreținerea să se execute prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreținere ale celui îndreptățit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreținerea în măsura în care debitorul întreținerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligații.

Obligația părinților de a întreține minorul încetează prin ajungerea acestuia la majorat. Înainte ca minorul să împlinească vârsta majoratului obligația părinților de a-l întreține poate înceta prin căsătoria acestuia la împlinirea vârstei de 16 ani în condițiile art. 272 alin. 2-5 din noul Cod civil. După împlinirea vârstei de 18 ani de către copil părinții au obligația de a-l întreține numai dacă acesta se află în continuarea studiilor. Această obligație a părinților este expres reglementată de prevederile art. 499 alin. 3 din noul Cod civil și există potrivit aceluiași text, până când copilul termină studiile dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.

Obligația de întreținere a minorului mai poate înceta și prin decesul părintelui debitor al acestei obligații ori al minorului (art. 514 alin. 2 din noul Cod civil). Ca noutate, în noul Cod civil se prevede că dacă creditorul întreținerii a decedat în perioada corespunzătoare unei rate, întreținerea este datorată în întregime pentru acea perioadă (art. 533 alin. 2).

Abandonul maternal

1.4.1. Descrierea fenomenului

Din 1989 si până în prezent, rata abandonului maternal nu a cunoscut o scădere, ci, dimpotrivă a crescut în ciuda liberalizării avortului și a măsurilor luate de Guvernele care s-au succedat după Revoluție. Fenomen cu cauze multiple , de o complexitate ce atinge punctele sensibile ale unei țări care de-abia a aderat la Uniunea Europeană, abandonul maternal reclamă cu stringență măsuri de combatere și prevenire. Abandonarea copiilor (la naștere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a nașterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/și economice. Prezența sau persistența lor în societățile moderne este generată de absența unor servicii, de funcționare a unor instituții sau de absența culturii utilizării lor. În România, ca și în alte culturi, au existat dintotdeauna copii abandonați, fără ca acest fapt să ia vreodată o amploare, în timp și spațiu, prin care ar deveni tradiție sau ar defini o trăsătură culturală a poporului român. După căderea comunismului, în anii ’90-’91 s-a sperat la o scădere “naturală” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor și a accesului liber la contraceptive. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În anii scurși după 1989 abandonul a căpătat determinări din ce în ce mai complexe care au făcut dificilă găsirea soluțiilor pentru scăderea numărului de copii abandonați. Paralel a avut loc o criza de valoare și sărăcirea profundă a unor categorii largi de populație. În același timp, noile politici sociale dezvoltate față de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalități care erau atașate valorilor instituționale de protecție, dezvoltate în afară și cu ignorarea importanței familiei și a satisfacerii nevoilor copilului. Copiii abandonați în spitale staționau mult timp în aceste instituții. Plecarea lor prin instituirea unei măsuri de protecție dura de la câteva luni la 4-5 ani. Dezvoltarea lor normală era periclitată nu numai de îmbolnăviri, dar mai ales de ignorarea nevoilor lor de dezvoltare. Luarea tardivă a măsurilor de protecție se “justifica” conjunctural în diferitele momente politice. La început, în spitale se considera că nu există personal calificat desemnat să rezolve aceste probleme iar personalul medical era limitat în posibilitățile sale de intervenție. După 1989 s-au desființat multe leagăne de dimensiuni foarte mari. Amploarea abandonului fiind aceeași, copiii rămâneau în continuare mult timp în maternități și spitale de pediatrie pentru că nu aveau unde să plece. Ulterior, închiderea leagănelor a provocat aceleași blocaje chiar și în condițiile dezvoltării formelor alternative de protecție (asistenți maternali, centre maternale) pentru că acestea nu puteau acoperi nevoile.

Blocajele sunt perpetue pentru că ieșirile din sistemul de protecție sunt puține. Copiii rămân la asistenții maternali perioade comparabile cu cele petrecute în centrele de plasament. Deci pentru noi cazuri trebuie create noi locuri (noi asistenți maternali). În prezent abandonul copiilor sub 5 ani continuă să fie o realitate dură pentru România, care a fost prea puțin influențată de reformele implementate în domeniul protecției copilului, după 1989. În anii 2003 și 2004, abandonul copiilor s-a manifestat pe aceleași coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani. Reformele implementate după 1990 urmate de crearea a numeroaselor structuri instituționale și servicii în domeniul protecției copilului au evoluat paralel cu fenomenul abandonării copiilor, de vreme ce maternitățile și spitalele de pediatrie continuă să fie “gazdele predilecte” ale acestora. S-a constatat că aproape 4000 de copii nou-născuți sunt abandonați anual în maternități, la care se adaugă peste 5000 de copii, abandonați (anual) în spitale/secții de pediatrie. În spitalele și secțiile de pediatrie rata abandonului exprimă numărul de copii abandonați la 100 de internări și a fost de 1,5% în 2012 și de 1,4% (2,1%) în 2013. Faptul că nu există indicatori ai fenomenului de abandon maternal, impune măsuri de urgență pentru cunoșterea manifestărilor complexe ale fenomenului, de aici derivând măsurile necesare în vederea combaterii abandonului maternal.

1.4.2. Cauzele și efectele abandonului maternal

Cauzele care au dus creșterea ratei de abandon maternal sunt:

– Sărăcia

– Nivelul scăzut de educație

– Lipsa locuinței sau condiții improprii de locuit

– Neutilizarea măsurilor contraceptive și de planning familial, fie din necunoștință, dar de cele mai multe ori ignoranță

– Lipsa educației sexuale

– Lipsa sprijinului partenerului sau a familiei, relația cu partenerul în cazul uniunilor consensuale

– Problemele de sănătate ale copilului (malformații congenitale, distrofic)

– Starea de sănătate a mamei (boli psihice, infecție HIV, TBC)

Cronicizându-se deja prin lipsa măsurilor concrete de prevenire și combatere, problema are efecte de lungă durată, cu consecințe nu numai asupra grupurilor direct afectate ci asupra tuturor membrilor societății:

– Creșterea numărului de copii ai străzii,

– Creșterea delincvenței juvenile,

– Creșterea numărului de consumatori de droguri.

Efectele acestui fenomen pe termen scurt implică cheltuieli materiale și umane pentru instituționalizare, dar mai ales cele pe termen lung. După împlinirea vârstei de 18 ani, acești copii se vor găsi în imposibilitatea de a își asigura existența și vor încerca să supraviețuiască apelând la activități ilegale (consecințele traumei pe care o poartă). Problema nu este o noutate în România, aceasta existând din perioada regimului comunist. Cu toate că au fost realizate mari progrese în domeniul protecției drepturilor, prin crearea unor noi structuri instituționale centrale și locale, dezvoltarea de servicii pentru copii și familii în dificultate și pentru prevenirea situațiilor de risc, România continuă să se confrunte cu problema abandonului copiilor, apărută și acutizată cu mult înainte de 1990. Reformele, mai mult sau mai puțin reușite, în sistemul de protecție socială și de asistență medicală, în general, și de protecție a copilului, în special, nu au acționat predilect în aceasta zonă, lăsând fenomenul să devină mai amplu și mai complex. Consimțământul, toleranța și indiferența față de acest fenomen ale instituțiilor a dus la crearea obligatorie de rooming-in în maternități.

1.4.3. Soluții pentru prevenirea abandonului maternal

În majoritatea țărilor Uniunii Europene, printre care și România, s-au instituit mai multe măsuri pentru prevenirea abandonului copiilor. Acestea cuprind:

– Asistență socială

– Servicii de planificare familială

– Instituții pentru îngrijire de zi

– Susținere financiară

– Unități mamă și copil

– Programe pentru familiile cu risc crescut

– Linii telefonice de urgență pentru mamele ce au nevoie de ajutor

– Ghid privitor la împiedicarea abandonului în maternități

– Asistenți sociali în maternități

– Instruirea personalului medical pentru a putea recunoaște și administra situațiile de risc ridicat

CAPITOLUL II

CAUZELE ABANDONULUI DE FAMILIE

2.1. Părăsirea domiciliului

Chiar dacă mulți au această percepție, părăsirea domiciliului conjugal din motive fortuite nu este același lucru cu abandonul de familie. Viața de familie, relațiile dintre soți, copii și relația lor cu părinții se bucură de o serie de prevederi ale legii civile, însă există și cazuri care impun și unele măsuri cu caracter penal.

Tatăl unui copil minor susține că a fost obligat să-și părăsească domiciliul conjugal în urma unui scandal în familie, recunoscând că s-a enervat atât de tare încât a luat cu el toți banii din casă, ignorând că frigiderul era aproape gol, iar fiica sa, în vârstă de aproape doi anișori, nu avea practic ce să mănânce. El spune că soția lui a fost nevoită să ceară ajutorul vecinilor ca să-i cumpere fetiței lapte și ce mai avea nevoie. L-a forțat să plece, chiar l-a amenințat că o să-și cheme părinții de la țară, să îl evacueze, ei fiind proprietari. De rușinea vecinilor, el a plecat, cu toate că amândoi aveau viză de flotant în casa socrilor. El i-a trimis vorbă pe urmă să îl primească înapoi, dar ea l-a amenințat că se vor vedea la tribunal. Acest tată vroia să știe dacă legea vede acest lucru ca abandon de familie și poate să înfunde pușcăria din cauză că soția lui nu are niciun venit, el a luat toți banii din casă și copilul suferă?.

Dacă lucrurile stau așa, situații de genul celei relatate mai sus se încadrează la părăsire de domiciliu și nu la abandon de familie, precizează consilierii juridici, cele două încadrări fiind absolute diferite. Totul, din cauză că soțul și tatăl unui minor susține că a plecat fortuit din domiciliul conjugal și nu pentru că asta i-a fost dorința. Totuși, chiar dacă locuiește în altă parte, bărbatul este obligat să se ocupe de copil și familie în continuare, fiindcă statutul de soț și părinte îl obligă. Dacă soția îi va respinge însă dreptul de a se ocupa de copil, soțul o poate da în judecată, urmând ca instanța să dispună cele mai bune măsuri în favoarea intereselor minorului.

Pentru a nu se face confuzii între părăsirea de domiciliu fortuită și abandonul de familie, legislația penală a stabilit clar dimensiunile abandonului de familie. Așadar, abadonul de familie înseamnă săvârșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia dintre următoarele fapte:

a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale;

b) neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzută de lege;

c) neplata cu rea-credință, timp de două luni, a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească, care se pedepsește cu închisoare strictă de la un an la 3 ani sau cu zile-amendă.

2.2. Violența în familie

Respectarea drepturilor omului trebuie să facă parte din educația globală și din demnitatea omului, iar toate aspectele violenței fizice sau mintale împotriva persoanei umane constituie o violare a drepturilor sale.

Se numește "violența în familie" orice act vătămător, fizic sau emoțional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni și familie, amenințări și atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Deși până de curând s-a presupus că femeia este cel mai adesea victima violenței în familiei, în urma unor cercetări s-a descoperit că de fapt numărul bărbaților agresați este destul de mare. Experții care cercetează această problemă sunt de acord că violența este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt raportate poliției sau spitalelor.

Familia care constituie un teren de manifestare a violenței domestice devine mai puțin transparentă și deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalți și în același timp un sentiment de stigmă și culpă care le face să se izoleze. Soțul violent nu dorește ca soția lui să întrețină relații sociale în cadrul cărora să-și poată mărturisi suferința și eventual să poată primi un sprijin.

Pe de altă parte, bărbații violenți au ca și caracteristici de personalitate lipsa abilităților și a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenți, a comunica, în mediul intim al căminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne o rutină de relaționare superficială cu ceilalți, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.

Funcția principală a familiei, creșterea copiilor, este distorsionată cu largi și dramatice consecințe în viitor. Perturbarea acestei funcții se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele evenimentelor de violență. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violență, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă și cu consecințe mai profunde și mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor și neglijării din partea părinților.

Într-o familie bântuită de violență, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranță, de viață ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Funcțiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenței soțului este mai puțin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleșită de rușine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eșecului în cea mai importantă relație interpersonală, de teroare, de autoacuzații femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viața familiei.

În atmosfera de violență, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt rămâne într-o singurătate umplută doar de țipetele celor din jur. Această situație este probabil și explicația numărului mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii.

Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente și o condiție fizică ce-i face ușor de recunoscut. Ei prezintă:

– probleme fizice, boli inexplicabile, expuși la accidente în casă și în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă;

– probleme emoționale și mentale: anxietate mărită, simțământ de culpabilitate, frica de abandon, izolare, mânie, frica de răniri și moarte;

– probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viața mai fericită a colegilor;

– probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalți, probleme cu somnul, enurezie, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relații pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri și alcool, omportament defensiv cu minciuna;

– probleme școlare – neîncredere, eliminare, schimbări bruște în performanțele școlare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale;

– identificare cu eroi negativi.

Un lucru mai puțin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid și că pe primul loc în rândul cauzelor se află climatul familial deteriorat și slaba comunicare în cadrul familiei.

Tocmai acestor fapte noul cod penal pedepsește aspru violența în familie. Astfel în art. 193, 194, 195 și 196 din noul cod penal sunt prezentate infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății corporale ale unui persoane cu pedepsele aferente.

Sursa : Legea nr. 135 din 15.07.2010 , actualizată 07.02.2014 privind Codul de procedură penală

Iar în tabelul următor vom prezenta articolele cu infracțiuni contra vieții. Aceste articole sunt art. 188 și 189

Sursa : Legea nr. 135 din 15.07.2010 , actualizată 07.02.2014 privind Codul de procedură penală

Tot noul cod de peocedură penală care a intrat în vigoare în acest an ne arată că statul s-a gândit să înăsprească legea pentru violențele în familie, față de violențele asupra unei persoane în felul următor :

Sursa : Legea nr. 135 din 15.07.2010 , actualizată 07.02.2014 privind Codul de procedură penală

2.2.1 Abuzul fizic asupra copiilor

Există două tipuri de părinți abuzivi, iar prin combinare apare și cel de-al treilea tip:

– părinți abuzivi din dorința de a disciplina copilul;

– părinți abuzivi din dorința, conștientizată sau nu, de a distruge copilul;

– părinți abuzivi care afirmă că doresc disciplinarea copilului negând intenția distructivă;

De obicei ei sunt cei mai periculoși pentru că nu-și recunosc tratamentul inacceptabil pe care îl aplică copilului. În delimitare atitudinii corecte și normale față de copil trebuie să se țină cont și de contextul socio-economic în care trăiește copilul, precum și de nivelul de acceptare al societății vizavi de violență, pedeapsă fizică, etc.

Fenomenul de abuz asupra copilului este considerat un fenomen multidimensional fiind prezent în toate societățile și la toate nivelele acestora și rezultând din interacțiunea mai multor elemente: particularități ale copiilor și părinților, relațiile care se stabilesc în cadrul intrafamilial, contextul cultural, comunitar și societal.

Când este vorba despre propriul copil, orice adult crede că-și poate exercita liber dreptul de a-l pedepsi pe copil. Pedeapsa fizică este folosită pentru a provoca durerea. Pedeapsa minoră, cea care nu periclitează fizic copilul, prin repetare sau folosită impropriu, în concordanță cu faptele comise, poate conduce la traume psihice și variază de la o lovitură cu palma până la utilizarea unor obiecte dure, rănirea, legarea, provocarea unor arsuri, tragerea de păr și chiar otrăvirea. Vătămarea copilului se poate produce prin modalități diferite, având urmări grave pentru copil. În funcție de gravitatea faptei este determinat și gradul de abuz. Forme grave, periculoase pentru sănătatea copilului apar uneori printre modalitățile „educative” aplicate copilului de către un părinte, care își exercită dreptul de a pedepsi copilul. E foarte greu de determinat când apare abuzul, dar e clar că dacă este pusă în pericol sănătate psihică și fizică a copilului e vorba de un abuz. Părintele își atribuie drepturi depline asupra modului în care își crește și își educă copilul. La noi în țară, din punct de vedere cultural sunt tolerate diferite forme de violență.

În cultura tradițională românească a-ți bate copilul semnifică a face om din el și un percept educațional te învață să nu ascunzi bâta de copil. Se știe că unde dă mama crește, iar bătaia e ruptă din rai. Dacă mentalitatea îți recomandă aceste practici, propria ta experiență de copil ți le confirmă, și nu există nici o școală pentru cea mai dificilă și importantă meserie, aceea de părinte, părintele va apela la bătaie și pedepse fizice fără a se întreba prea mult asupra consecințelor și a căuta alternative.

Există numeroase cauze ale aplicării pedepsei fizice la copii:

– Moștenirea acestei forme de disciplină de la părinți. Cei care nu sunt în stare să-și reamintească trecutul, ajung să-l repete.

– Imaturitatea afectivă a părinților. Bătaia presupune o comoditate a părinților. Îi trebuie mai mult timp și efort pentru a căuta și găsi o formă alternativă de educație decât să lovească copilul.

– Nevoia excesivă de control apare sporadic la acei părinți care nu s-au realizat pe plan educațional, material, profesional, și care simt nevoia de a exercita în mod abuziv autoritatea asupra singurului aspect pe care îl pot controla: comportamentul copilului.

– Frustrarea. Această cauză derivă din cea anterioară și apare la părinți care deprimați de eșecurile lor au nevoie de o” persoană slabă” asupra căreia să-și reverse frustrarea. Copilul este cea mai probabilă victimă. Adultul este cel care face regulile și care în mod obligatoriu are dreptate. Dacă copilul nu îndeplinește așteptările, adultul recurge la pedeapsa fizică.

Distingerea dintre abuzul și disciplinarea copilului se face sub mai multe aspecte: intensitatea reacției parentale în raport cu greșeala, raportarea episodului prezent la anumite episoade anterioare, consecințele asupra comportamentului, intenția părintelui, severitatea pedepsei.

Argumente împotriva folosirii pedepsei fizice:

– limitele între pedeapsa fizică și abuz pot fi adesea ambigue – orice părinte care apelează la pedeapsa fizică poate în anumite condiții să evolueze spre abuz;

– pedeapsa fizică face parte din categoria „ întăriri negative”;

– recurgerea frecventă la pedeapsa fizică implică precocitatea capacității și autorității parentale. În cazul în care copilul răspunde doar la pedeapsa fizică, putem aprecia că autoritatea părinților și-a pierdut puterea;

– pedeapsa fizică are ca rezultat formarea la copil a unei mentalități de învins și nu de învingător.

Cel mai puternic mesaj transmis neintenționat copilului prin folosirea pedepsei corporale este acela că violența este un comportament acceptabil, că este în regulă ca o persoană puternică să folosească forța pentru a corecta pe cel mai slab. Aceasta ajută la perpetuarea unui ciclu al violenței în familie și societate.

2.2.2. Violența domestică împotriva femeilor

Hărțuirea domestică se poate întâmpla oricui fără a ține cont de vârstă, statut economic, rasă sau background educațional. El își cere scuze și promite că nu o să se mai repete; ție iți este frică să-l crezi, așteptându-te la un viitor episod agresiv. Mânia izbucnește când te aștepți mai puțin, cuvinte dureroase sunt aruncate la întâmplare, uneori fiind însoțite de

agresiuni fizice.

Violența domestică se poate întâmpla oricui, însa, de cele mai multe ori, bărbații abuzează de partenerele lor de viață. Violența domestică, întâlnită și cunoscută și sub numele de abuz domestic are loc între partenerii unei relații. Ea ia mai multe forme incluzând constrângerea, amenințarea, izolarea, abuzul fizic, emoțional și sexual. În lipsa ajutorului și a suportului, abuzul va continua și se va înrăutăți.

Cel mai bine este sa înțelegi opțiunile pe care le ai și să iei măsuri cât mai urgent; nici o persoană nu are dreptul să fie abuzată. Cu toate că nu există nici un tipar pentru victimele violenței domestice, relațiile abuzive au caracteristici similare. În majoritatea cazurilor, partenerul pretinde putere și control absolut asupra celeilalte persoane. Un mare eșantion al populației are prejudecata că abuzul domestic ține numai de mânie. Agresorii tind într-adevăr să își verse mânia asupra partenerei, însă, această formă de agresiune nu se axează, nu este legată intrinsec numai de mânie. Hărțuitorii vor de fapt să inoculeze teama asupra persoanei de cuplu din dorința de a avea senzația că dețin puterea și controlul absolut în relație.

Mânia constituie una dintre metodele la care recurge agresorul pentru a obține autoritatea supremă. În același timp, el mai poate apela la violența fizică – lovituri, ciupituri, palme, pumni, ștrangulări chiar și la cea sexuală – forțând partenera să întrețină raporturi sexuale sau dorind să o implice în diferite activități sexuale împotriva propriei sale voințe. În acest tip de relații abuzive, agresorul utilizează diferite tactici pentru a obține puterea:

– copiii pe post de pioni – te acuză că ești un părinte rău, te amenință că-ți va lua copilul, folosește copilul pe post de mesager.

– constrângere și amenințări – amenință că va răni alți membri ai familiei, animalele din casă, copiii sau chiar că-și va face sieși rău.

– negare și cenzură – își neagă atitudinea comportamentală violența și te învinovățește pe tine pentru apariția ei; lucru ce te poate determina să devii confuză și să te autoînvinovățești cu toate că nu-ți aparține greșeala.

– abuzul economic – controlează câștigul vostru financiar, refuză să va împărțiți banii, te ceartă pentru banii pe care îi cheltuiești și nu vrea să te lase să lucrezi în afara domiciliului vostru. Agresorul îți poate sabota performanțele de la locul de muncă, forțându-te să lipsești de la serviciu sau sunându-te la muncă foarte des.

– abuzul emoțional – recurge la insulte și la un limbaj grosier, te critică și încearcă să-ți diminueze încrederea în sine.

– intimidare – utilizează o anumita mimică, privire, gesturi precise pentru a te intimida; poate sparge diferite obiecte.

– izolare – îți limitează întâlnirile cu familia și prietenii, are pretenția să-i ceri voie de fiecare dată când părăsești domiciliul, nu te lasă să muncești – în cazul în care te lasă deține controlul asupra activităților și evenimentelor tale sociale.

– putere – ia majoritatea deciziilor, îți definește rolul și-ți trasează sarcinile pe care le ai de îndeplinit în relație, îți controlează viața socială, te tratează ca pe un oarecare obiect pe care îl deține. În unele cazuri această formă de abuz nu este foarte ușor identificabilă. O relație abuzivă poate avea un început extrem de subtil. Agresorul poate arunca întâmplător remarce nepotrivite privindu-ți ținuta vestimentară sau poate manifesta o gelozie absurdă, lipsită de motivație. Gradual, formele abuzive își măresc apariția și intensitatea.

Este extrem de important să se știe că aceste abuzuri nu apar subit, peste noapte; ele implică un proces treptat care urmărește dezintegrarea persoanei agresate.

Ești într-o postură delicată, de abuz, dacă:

– ai fost vreodată lovită sau amenințată cu violența; simți că nu ai nici un cuvânt de spus în privința lucrurilor pe care să le îmbraci când părăsești casa sau a petrecerii timpului liber;

– ești acuzată de partener de lucruri sau acțiuni pe care nu le-ai făcut niciodată;

– trebuie să-ți întrebi partenerul pentru deciziile cotidiene – de exemplu cine ia copilul de la școală? cine cumpără azi pâine?

– nu mai ai încredere în sine pentru că partenerul te insultă și folosește diferite epitete negative la adresa ta;

– îți limitezi timpul petrecut în compania prietenilor și a familiei din cauza cererilor partenerului;

– partenerul pretinde raporturi sexuale împotriva voinței tale;

– accepți deciziile luate de partener pentru că te temi să nu-l enervezi;

– primești acuze de infidelitate;

– îți schimbi comportamentul de frică să nu stârnești mânia și furia partenerului.

Violența domestică devine parte a unui ciclu dificil de întrerupt. De obicei, de fiecare dată când se întâmplă abuzul, se înrăutățește și posibilitatea de evadare se scurtează. Ieșirea din acest tipar al violenței se desfășoară destul de dificil, mai ales dacă ești singură și nu primești sprijin din partea nimănui. Când trăiești într-un mediu haotic, ostil și stresant, începi să te îndoiești de tine și de abilitățile de a avea grijă de tine. Această formă de violență îți diminuează încrederea în sine și sensul realității. Este important să-ți dai seama dacă ești sau nu capabilă să depășești această situație de una singură. De cele mai multe ori, unica soluție constă în părăsirea partenerului.