Efectele Integrarii Europene Asupra Pieței Muncii DIN Romania

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

EFECTELE INTEGRARII EUROPENE ASUPRA PIEȚEI MUNCII

DIN ROMÂNIA

Conducător științific:

Lect.univ.dr.Bentoiu Claudia

Absolvent:

Petriș Gabriela Cătălina

BUCUREȘTI

2014

CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL 1 INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAȚIONALĂ. CONSIDERENTE TEORETICE 6

Conținutul și factorii determinanți ai integrării economice internaționale 7

Principalele etape și forme de integrare europeană 9

Uniunea Europeană- formă avansată de integrare economică 10

Politica României în procesul integrării în Uniunea Europeană 13

Integrarea României în Uniunea Europeană 16

CAPITOLUL 2 PIAȚA MUNCII. SALARIUL 20

2.1 Conținutul și specificul pieței muncii 20

2.2 Oferta și cererea de muncă. Capitalul uman 26

2.3 Pretul pe piata muncii. Salariul 31

2.4 Mecanismul de funcționare a pieței muncii 35

CAPITOLUL 3 ANALIZA INDICATORILOR FORTEI DE MUNCA PE PIAȚA MUNCII ÎN ROMÂNIA 37

3.1 Populația activă 38

3.2 Volumul și dinamica forței de muncă în România 39

3.3 Populația ocupată 42

CAPITOLUL 4 ANALIZA STATISTICĂ A MIGRAȚIEI ȘI ȘOMAJULUI ÎN ROMÂNIA. STUDIU DE CAZ 46

4.1 Șomajul 46

4.2 Migrația forței de muncă 60

CONCLUZII 72

BIBLIOGRAFIE 74

INTRODUCERE

Alegerea lucrarii de licență cu tema “Efectele integrării europene asupra pieței muncii din România”este motivată de interesul pentru piața muncii din România dar și de integrarea europeană și pentru problemele care derivă din acest fenomen.

Lucrarea este structurată pe patru capitole cuprinzând aspecte cu caracter general asupra efectelor integrării europene ,pieței muncii, finalizându-se cu un studiu de caz intitulat ‘’Analia statistică a migrației și șomajului în România’’.

Capitolul 1 prezintă “ Conținutul și factorii determinanți ai integrării economice internaționale”și tratează cinci teme: Conținutul și factorii determinanți ai integrării economice internaționale, Principalele etape și forme de integrare europeană, Uniunea Europeană-formă avansată de integrare economică, Politica României în procesul integrării în Uniunea Europeană, Integrarea României în Uniunea Europeană.

Integrarea economică reprezintă procesul interdependențelor economice dintre economiile naționale și funcționarea unor organizații regionale,cu caracter economic al statelor, urmărindu-se dezvoltarea colaborării dintre statele respective.

Primul subcapitol “ Conținutul și factorii determinanți ai integrării economice internaționale “ ,cuprinde: istoria integrării economice internaționale, definiții, clasificări.

Conceptul de integrare economica internationala a fost folosit în știința economică în relație cu organizațiile industriale.

Al doilea subcapitol “ Principalele etape și forme de integrare europeană”,cuprinde: etape principale, clasificări, criterii.

Integrarea a fost diferentiata în diferite țări ale lumii în funcție de nivelul lor de dezvoltare. Procesul de integrare a parcurs următoarele etape: Prima etapă a procesului a avut urmatoarea evolutie : Europa de Est, Europa de Vest și continentul Americii de Nord.

Al treilea subcapitol ” Uniunea Europeană-formă avansată de integrare economică,”,cuprinde: descrierea Uniunii Europene, clasificări, obiectivele Uniunii Europene.

Tratatul asupra Uniunii Europene a fost semnat în februarie 1992 , numit astfel după denumirea localității olandeze în care s-a creat Uniunea Europeană.

Al patrulea subcapitol’’ Politica României în procesul integrării în Uniunea Europeană’’ prezintă: țintele și formele intergrarii României, clasificări.

Politica Roamniei de integrare în Uniunea Europeană se bazează pe ideea potrivit căreia această integrare este o necesitate durabilă, care presupune o multime de exigențe economice si politice, pentru îndeplinirea cărora trebuie să acționeze întreagă populație.

Al cincelea subcapitol ’’Integrarea României în Uniunea Europeană’’ prezintă: principii, prevederi, Criteriile și strategia aderării României la Uniunea Europeană.

Extinderea Uniunii Europene este o opțiune care restabilește și menține pacea pe întreg continentul european.

Capitolul 2 prezintă”Piața muncii.Salariul”și tratează patru teme mari: Conținutul și specificul pieței muncii, Oferta și cererea de muncă. Capitalul uman, Salariul, Mecanismul de funcționare a pieței muncii.

Piață muncii reprezinta spațiul în care se întâlnesc în mod liber cererea de muncă de către firme și oferta de muncă, reprezentată de posesorii factorului muncă.

Prima temă ‘’ Conținutul și specificul pieței muncii’’ prezintă: definiții, clasificări, factori determinanți.

Piața muncii funcționează după același mecanism că și piața unui bun, structurile ei putând fi analizate sub formă modelelor și tipurilor de piață: concurență perfectă, monopol, monopson, monopol-monopson, concurență monopolistica, oligopol, oligopson, oligopol-oligopson.

A două temă ‘’ Oferta și cererea de muncă.Capitalul uman’’ prezintă:definiții și clasificări, particularități.

Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă, pe care lucrătorii o furnizeza pentru un anumit salariu, dat fiind nivelul prețurilor în perioada respectivă.

Cererea de forță de muncă reprezintă cantitatea de forta de munca pe care întreprinzătorii sunt dispuși să o cumpere, la un tarif corespunzător nivelului prețurilor în perioada considerată.

Capitalul uman reprezintă cunoștințele profesionale si deprinderile, care măresc capacitatea individului, de a produce bunuri permițând obținerea de venituri.

A treia temă’’ Salariul’’ prezintă: definiții, concepte, clasificări ale salariului.

Salariul se formează în cadrul tranzacțiilor între cel care are nevoie de serviciile factorului de muncă și posesorul acestui factor.

A patra temă ‘’ Mecanismul de funcționare a pieței muncii’’ prezintă:definiții, trăsături frictionalitate.

Rolul muncii în sistemul factorilor de producție este evidențiat de un mecanism specific de funcționare a pieței muncii.

Conținutul derivă din interdependență folosirii negocierii pe piața muncii, cu mecanismul de soluționare a conflictelor de muncă,cu actul în sine de control asupra condițiilor de desfășurare a muncii și programului de lucru.

Capitolul 3 prezintă”Piață muncii în România”și este structurat pe trei subcapitole: Populația activă, Volumul și dinamică forței de muncă în România, Populația ocupată.

Primul subcapitol ‘’ Populația activă ’’ prezintă: definiții, clasificări.

Progresul societății este condiționat de adaptarea la schimbările de natură politică, economică și socială.

Al doilea subcapitol’’ Volumul și dinamica forței de muncă în România’’ prezintă: diferite clasificări și tabele.

S-au produs foarte multe transformări, in modificările ponderilor pe care le dețin și din ponderilor pe care le-au dobândit în diferite domenii de activitate.

Al treilea subcapitol ‘’ Populația ocupată ’’ prezintă: clasificări, definiții,tabele.

Capitolul 4 prezintă un studiu de caz ‘’Analiză statistică a migrației și șomajului în România ’’ și este structurat pe următoarele subcapitole: Șomajul și Migrația forței de muncă.

Șomajul a fost explicat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când raționamentele au început să recurgă la conceptele de piață a muncii și folosirea deplină a forței de muncă.

Migratia reprezinta deplasarea în vederea schimbarii locului de trai si de munca,determinata de factori sociali, politici, economici sau naturali.Migratia reprezinta parasirea unui

teritoriu de baza pentru un altul propice unor activitati constructive cu un puternic caracter personal,parasire ce implica totodata schimbarea domiciliului.

CAPITOLUL 1

INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAȚIONALĂ

Integrarea economică internațională reprezintă interdependențele dintre economiile naționale ale statelor,cu ajurorul carora se concretizează funcționarea organizațiilor regionale, cu puternic caracter economic, urmărindu-se dezvoltarea colaborării dintre statele membre. Intreg procesul de integrare are ca bază instituționalizarea activității de colaborare economică intre statelor membre. Mecanismul de funcționare al organizațiilor trebuie să fie in concordanta cu interesele țărilor membre privind desfășurarea relațiilor cu toate celelalte state ale lumii. Prin integrarea trebuie să se realizeze înlăturarea formelor de discriminare dintre economiile naționale.

Organizațiile integraționiste au luat forma prin participarea directă, a guvernelor în cauza. Integrarea economică internațională este o modalitate superioară de colaborare economică a țărilor ca răspuns la toate problemele cu care se confruntă statele lumii cu soluții de colaborare economică.

Apariția organizațiilor economice subregionale sunt cunoscute sub diferite denumiri: asociații, uniuni, uniuni vamale, piețe comune, zone de liber schimb avand rolul preocupărilor statelor de a rezolva problemele dezvoltării economice cu care se confruntă realizând astfel o cooperare facilitată de apropierea geografică sau multe alte elemente de ordin economic. Integrarea economică pe plan in deosebi internațional are la baza adâncirea interdependențelor dintre ramurile complexului economic național si statal, a menținerii legăturilor dintre unitățile din aceeași ramură și între unitățile administrative ale țării.

Integrarea economică internationala îmbracă urmatoarele forme:

-integrarea economica pe orizontală cuprinde unități cu activități complementare;

-integrarea economica pe verticală cuprinde unități din ramuri;

-integrarea economica agroindustrială, care reflectă procesul de intensificare a legăturilor de conlucrare dintre unitățile industriale și agricole.

Procesul integrării economice internaționale presupune participarea statelor la modalități specifice de colaborare, caracterizate prin stabilitate si care dispun de mijloace pentru înfăptuirea obiectivelor.

Procesul integrării economice nu trebuie să aibă drept consecințe pierderea însemnătății, dispariția individualității economiei sau manifestarea elementelor de vasalitate economică.

Dezvoltarea economică solicita o ordine economică profund democratică, bazată pe suveranitatea reală a tuturor țărilor. Strategiile internaționale, regionale sau cele globale trebuie să fie elaborate pe baze democratice și să țină cont atunci cand se aplica, de regulile naționale si armonizarea intereselor economice naționale.

Integrarea economică internațională reprezinta cooperarea țărilor, pe baza competitivității, concurenței loiale și înlăturării formeor de dictatură. Regionalismul prin procesul integrării economice nu este utilizat pentru organizarea comerțului mondial și a circuitului economic al dezvoltării raporturilor economice dintre toate statele lumii.

1.1 CONȚINUTUL ȘI FACTORII DETERMINANȚI AI INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

Termenul de integrare a fost folosit prima dată în relație cu organizațiile industriale. Prin termenul de integrare se urmăreste exprimarea ansamblului de acorduri între firme pentru formarea trusturilor sau fuziuni pe direcție verticală sau orizontală.

Integrarea economică determina apariția noilor dimensiuni în relațiile economice și în cooperarea economică ducând la formarea noilor centre de putere care exercita o influență mare asupra forțelor apartinand lumii contemporane.

Procesului de integrare economică i se dau, accepțiuni care variază de la un autor la autor și în funcție de problemele ce apar în economia mondială. Se constată un element comun al acestor opinii datorita faptului că au în vedere caracterul obiectiv al interdependențelor economice dintre state în perioada postbelică și deasemenea aspectele calitative pe care le dobândesc în economia mondială contemporană.

Tendința puternică si de durata spre integrarea regională sau subregională este rezultatul acțiunii factorilor economici si politici în condițiile adâncirii interdependențelor economice dintre statele membre. Tările trebuie să găsească alte direcții de dezvoltare naționale și internaționale ,in condițiile revoluției științifice și tehnologice.

Printre factorii de ordin general se numără urmatorii:

-Cresterea interdependențelor economice dintre toate statele lumii în perioada postbelică;

-Dezvoltarea științei ce a impus transformări ale diviziunii mondiale a muncii, folosirea potențialului material, tehnic si științific al fiecărei țări unde se impune lărgirea spațiului activității de productie, a schimburilor comerciale, circulația bunurilor, serviciilor, persoanelor și a capitalurilor pe plan subregional și regional.

-Preocupărea statelor de a rezolva prin extinderea economica internationala, problemele cu care se confruntă;

-Presiunile concurențiale ce vin din afara zonei geografice, complementarea intereselor economice;

-Contradicții intre posibilitățile de sporire a producției și capacitatea restrînsă a piețelor naționale;

– Limitele mișcării libere a capitalurilor și forței de muncă si gradul de concentrare a producției;

-Infiintarea de firme, corporații de stat sau private, prin activitatea lor depășind granițele naționale.

Principalele cauze ale integrării economice internaționale în funcție de normele și etapele de integrare sunt urmatoarele:

-internaționalizarea factorilor de productie explica procesul de integrare economica pentru țările dezvoltate; revoluția tehnologica si științifică, generează caracterul internațional al factorilor de producție, si se manifestă în țările dezvoltate și foarte puțin în cele în curs de dezvoltare;

– multilateralismul în relațiile economice internaționale presupune accentuarea fluxurilor economice internationale între statele suverane;

-adâncirea diviziunii internationale mondiale a muncii în condițiile revoluției tehnologica si științifica a unor state. Diviziunea muncii determina o puternică dezvoltare a relațiilor economice internaționale, cooperarea economică internațională în producție, tehnologie si știință;

-concurență puternică pe plan mondial între agenții economici cu o forță economico științifică, financiar-valutară mai puternică decât a multor alte state.

-Din cauze politice, intervenția statelor în acest proces de integrare economica internațională reprezintă o acțiune politică.

Procesul integrării economice internaționale se află în legătură cu dezvoltarea științei și tehnologiilor moderne, ceea ce impune transformări rapide, forme actuale ale diviziunii mondiale a muncii și moduri de realizare a lor. Complementarizarea economiei naționale creste, modalitățile de realizare a integrării economice sunt urmarea evaluărilor mai aproape de realitate.

Organizațiile economice apărute în procesul integrării sunt consecință a preocupării țărilor în curs de dezvoltare de a rezolva probleme datorită unor disfuncții din economia mondială. Formele pe care le îmbracă organizațiile integraționiste ale statelor urmăresc obținerea unor resurse de către participanți și mărirea capacității pieței.

Problemele reconstrucției economiilor naționale, în condițiile divizării Europei în blocuri politico-militare în procesul integrării au permis statelor să înfăptuiască obiective de importantă vitală pentru progresul lor economic și să se afle printre țările cu nivel ridicat de dezvoltare. Prăbușirea regimurilor totalitariste au permis eliminarea restricțiilor ce se manifestau în perioada postbelică în relațiile economice internationale dintre statele din vestul Europei și cele din Centru și Est.

Tendința de integrare regională are la baza si alte motivații, convergența intereselor economice și vecinătatea țărilor, presiunile concurențiale care vin din afară zonei geografice, comerțul intraregional.

Factorii obiectivi ce determină procesul de integrare economică internațională evidențiază faptul că înfăptuirea interdependențelor economice dintre state trebuie să se finalizeze pe întărirea interdependenței și suveranității naționale.

Integrarea economică internațională răspunde cerințelor obiective ale dezvoltării economice a statelor lumii.

1.2 PRINCIPALELE ETAPE ȘI FORME DE INTERGRARE EUROPEANĂ

Integrarea europeană a avut forme în funcție de nivelul fiecareia de dezvoltare în diferite țări ale lumii, fiind un proces ireversibil. Procesul de integrare europeana a parcurs următoarele etape: Prima etapă a avut urmatoarele evoluții: continentul Americii de Nord , Europa Răsăriteană și Europa Apuseană.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost prima organizație care a constituit o formă de integrare economică internațională in Europa a fost, si a luat ființa în aprilie 1915 pe baza planului Schuman, care a intrat în vigoare în august 1952. Țările care au semnat tratatul își propuneau salvarea industriei carbonifere și siderurgice de la criza și crearea pieței comune pentru ramurile economice respective.

Consiliul de Ajutor Reciproc, a luat ființă in Europa Răsăriteană în anul 1940, la care au participat urmatoarele state: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România și Uniunea Sovietică. Consiliul de Ajutor Reciproc a fost o organizație cu caracter guvernamental care avea drept scop unirea eforturilor membrilor pentru accelerarea progresului economic, creșterii productivității muncii, ridicarea nivelului de industrializare al țărilor cu industrie in curs de dezvoltare.

Etapa a doua a procesului de integrare a început în anul 1957 prin semnarea a două tratate și infiintarea Comunității Europene a Energiei Atomice și Comunității Economice Europene, la care au participat țările membre din cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.

Convenția de la Stockholm prin care s-a ființat Asociația Europeană a Liberului Schimb între Elveția, Suedia, Norvegia, Danemarca, Austria, Portugalia și Marea Britanie a fost semnată la 4 ianuarie 1960.

Etapa a treia a procesului de integrare început în anul 1967 prin semnarea Tratatului de la Paris, tratat de fuziune a comunităților europene având organe de conducere comune și un buget comun. A luat denumirea de Comunitatea Europeană, cu un sistem instituțional politic.

Etapa a patra a integrării economice internationale este marcată de schimburile comerciale din patru regiuni ale lumii. În Europa Occidentală prin aderarea Spaniei și Portugaliei în anul 1986, Greciei în anul 1981, Piața Comună numarand atunci 12 membri.

Prin semnarea Tratatului de la Maastrich in anul 1993 a luat ființă Uniunea Europeană avand intenția de a promova politci externe active, drept de vot rezidenților, prin introducerea monedei unice, acordarea de cetățenie europeană. Numărul de membri a crescut la 15, după aderarea Austriei, Suediei si Finlandei la Uniunea Europeană prin aderarea de noi state lărgindu-se ,în prezent numărul statelor membre ridicându-se la 28. Uniunea Europeană și Asociația Eeuropeana a Liberului Schimb formează incepand cu 1 ianuarie 1994 una dintre marile piețe ale lumii cunoscute sub denumirea de Spațiul Economic European care se întinde de la Marea Mediterană până la Oceanul Înghețat.

Desființarea Consiliul de Ajutor Reciproc este marcantă pentru această etapă, eșecul fiind pus pe seama planurilor naționale a țărilor participante, în domeniul prețurilor.

Formele simple de integrare cuprind uniunile vamale, zone de comerț liber pe cand formele complexe includ uniunea economică, piață comună, uniunea politică si uniunea monetară.

Integrărea economica internaționala are următoarele cauze:

-internaționalizare factorilor de productie explica procesul de integrare pentru țările foarte dezvoltate. Revoluția tehnologica si științifică, generatoare a caracterului internațional se manifestă în țările dezvoltate și foarte puțin în cele în curs de dezvoltare.

-multilateralismul în practică relațiilor economice internaționale.

-adâncirea diviziunii mondiale a muncii,este o altă cauză în condițiile tendinței recente de industrializare a unor state.

-concurența puternică pe plan mondial între agenții economici;

-cauzele politice.

Integrarea economică internațională, are o atracție tot mai mare datorită existenței lui și tendinței de continua creștere în economia mondială.

1.3 UNIUNEA EUROPEANĂ-FORMĂ AVANSATĂ DE INTEGRARE ECONOMICĂ

Tratatul Uniunii Europene semnat în februarie 1992 , a fost numit așa după numele localității olandeze, a fost momentul în care s-a creat Uniunea Europeană. Tratatul Uniunii Europene a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, in prezent, Uniunea Europeană cuprinde 28 de țări. Uniunea Europeană s-a mărit cu zece țări de la 1 ianuarie 2004 pe baza hotărârilor Summitului de la Copenhaga din decembrie 2002, acestea fiind urmatoarele: Ungaria, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Malta, Republica Cehă, Polonia,Cipru, Estonia.

Uniunea Europeana este fondată pe comunitățile economice europene, completate cu politici de cooperare precizate in prevederile tratatului. Structura instituțională a Uniunii Europene este asemănătoare cu cea a statelor. În cadrul Uniunii Europene există urmatoarele institutii:

Consiliul ministerial- instituția dominantă, are competența să influențeze implementarea legislației prin intermediul comitetelor consultative și manageriale;

Consiliul european este un înalt for de adoptare a deciziilor pentru Uniunea Europeană în ansamblul ei;

Comisia europeană este componentă cu rol principal executiv, similar celui al guvernului național;

Parlamentul european este un organism cu funcții, asemanatoare cu cele ale unui corp național, fiind indreptatit să realizeze controlul parlamentar al aprobării bugetare, să aprobe acordurile internaționale și să supravegheze mecanismele de functionare a executivului.

Uniunea Europena are urmatoarele obiective:

-Promovarea progresului economic echilibrat prin crearea unui spațiu fără frontiere, prin stabilirea Uniunii Economice si prin întărirea coeziunii economice;

-Identitatea Uniunii Europene pe scena internațională, prin promovarea unei politici comune de apărare si a unei politicii externe și de securitate comune;

-Prin instaurarea unei cetățenii a Uniunii Europene se intăreste protecția statelor membre;

-Dezvoltarea cooperării în domeniile afacerilor interne si justitiei;

-Menținerea legislației comunitare în scopul examinării măsurii în care politicile de cooperare instituite prin Tratat vor trebui revizuite pentru a asigura eficacitatea instituțiilor comunitare.

Uniunea Europeană coreleaza componente esențiale cum sunt urmatoarele: grupurile de interese din țările membre, interesele strategice ale autorităților din țările implicate și autoritățile din țările terțe. Corelarea componentelor ține seama integrarea negativă și integrarea pozitivă.

Integrarea negativă reprezintă eliminarea obstacolelor și este mai simplă vizand reglementarea structurală și liberalizarea comercială.

Integrarea pozitivă reprezintă crearea de condiții pentru funcționarea componentelor economice integrate, fiind mai dificil pentru ca implică forme mai complexe de intervenție a politicilor guvernamentale.

Uniunea Europeană arata că armonizarea instituțională devine insuficientă, impunând necesitatea transferării unor abilități de la nivel național la nivelul instituțiilor unionale. Sau creat instituții decizionale comune de tipul organismelor internaționale care duc la efecte favorabile si nefavorabile.

Uniunea Europeană utilizează politicile de conlucrare după cum urmează:

– informarea, partenerii se informeza reciproc în privința instrumentelor de politică economică pe care urmează să le utilizeze;

-consultarea in care partenerii își exprimă acordul cu privire la obligația de a se informa reciproc;

-coordonarea, partenerii se obligă să fie de acord cu privire la pachetul de acțiuni pentru aplicarea unor politici comune;

-eliminarea instrumentelor naționale și înlocuirea cu instrumente pentru întreagă zona;

-armonizarea, îmbinarea intereselor partenerilor în toate domeniile după cum observăm în

figura 1.

Construcția Uniunii Europene relevă un proces realizat prin accentuarea integrării în plan intern și prin extindere în plan extern, datorită faptului ca au aderat țările din Centrul și Estul Europei.

Uniunea Europeană utilizează o ierarhie specifică în politicile de conlucrare,dupa cum urmeaza:

-informarea, în sensul că partenerii se informeza reciproc în privința instrumentelor și mecanismelor de politică economică;

-consultarea, în sensul că partenerii își exprimă acordul cu privire la obligația lor pentru a se informa reciproc, și pentru a solicită sprijinul celorlalți referitor la deciziile pe care vrea să le adopte;

-coordonarea, în sensul că partenerii sunt de acord cu privire la pachetul de acțiuni cerute de elaborarea și aplicarea unor politici comune;

-unificarea, eliminarea instrumentelor naționale și înlocuirea cu instrumente comune,sau adoptarea unor instrumente identice de toți partenerii;

-armonizarea, îmbinarea intereselor partenerilor în toate domeniile convenite.

Fig. 1.1

Modalitatea de cooperare între organele Uniunii Europene

Uniunea Europeană își realizează obiectivele cu beneficii mai mari decât costurile. Beneficiile decurg dintr-o bună alocare a factorilor de producție, din politicile de stabilizare a creșterii economice și de redistribuire a veniturilor.Prin unificarea deciziilor se minimizează aspecte ca:

-posibilitatea de a echilibra veniturile cu cheltuielile în acord cu nevoile interne;

-posibilitatea finanțării inflaționiste a deficitului bugetar;

-posibilitatea utilizării unei protecții a consumatorilor;

-posibilitatea folosirii unei politici naționale externe costisitoare.

Un rol deosebit revine instituțiilor Uniunii Europene, contribuind direct la funcționarea activității în medii economice si sociale.

Integrarea piețelor stimulează comerțul intra-industrial prin valorificarea economiilor de scară,prin diversificarea obiceiurilor de consum între țările membre,încurajând practicile industriale comunitare uniforme.

Mecanismele pieței unice favorizează reducerea costurilor în sectorul privat și public, crește nivelului de eficientă prin asigurarea unui mediu economic concurențial si prin restructurare sectorială.

Piață unică stimulează activitatea firmelor pentru creșterea volumului producției în relație cu nivelurile cererii intracomunitare și concurența extracomunitara prin prețuri.

Uniunea Europeană sporește posibilitățile firmelor de colaborare cu partenerii din țările membre. Crește transferul de know-how deoarece lucrătorii vor învața alte metode de organizare a producției. Tratatul de la Maastricht prevede că stabilirea prețurilor constituie țintă Sistemului European al Băncilor Centrale, punând accentul pe sporirea anuală a Indicelui Agregat al Prețurilor de Consum care se poate înfăptui pe termen mediu.

Toate acestea caracteristici dovedesc utilitatea Uniunii Europene, pentru țările membre, și pentru întreagă regiune. Uniunea Europeana constituie un centru de putere economicăă pentru întreagă economie mondială.Analiștii afirmă faptul că în efortul integrării trebuie să se țină seama de realitatea că Europa este o arhitectură mult prea eterogenă,mai sensibilă decât Statele Unite ale Americii în raport cu șocurile economice specifice acestui proces de integrare.

În economia contemporana se accentuează fenomenele de mondializare care au o forță economică puternică, rivalizând cu a unor țări dezvoltate.

Societățile transnaționale sunt firme ce desfășoară activități economice dincolo de granițele naționale, constituind un subsistem mondoeconomic.

Societatile transnationale au fost create cu prioritate în industrie, dar s-au extins în aproape toate domeniile economiei contemporane.

1.4 POLITICA ROMÂNIEI ÎN PROCESUL INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Politica țării noastre de integrare în Uniunea Europeană se bazează pe ideea fundamentală potrivit căreia această integrare este o necesitate durabilă,presupunand o suma de exigențe economice,sociale,pentru îndeplinirea cărora trebuie să acționeze concentrat întreagă populație.Conceptul de politică de integrare în Uniunea Europeană este foarte complex,presupunând nu numai aspecte economice,ci și culturale,sociale și politice.Acest concept tinde să urmeze logică politică decât pe cea strict economică.Rațiunile politice devansează procesele de integrare cu piața comunitară a bunurilor și serviciilor,precum și cu piața forței de muncă.Aceste rațiuni pot fi urmatoarele: dificultatea armonizării intereselor sectoarelor economice care solicită protecție;folosirea unor mijloace politice pentru a se influență procesele economice;folosirea la nivel național a unor forme fundamentale de politică economică.

Integrarea României la Uniunea Europeană este o opțiune generală ce se găsește în relație cu reforma economică în țară noastră.Strategia națională de dezvoltare economică a României pe termen mediu ține seama de condițiile din țară noastră,de prevederile românești în vederea integrării europene.

Criteriul metodologic de abordare a diverselor laturi ale politicii de integrare are următoarele trăsături:-Includerea în acesta politica a obiectivelor proprii,naționale,corelate cu obiectivele globale,care să armonizeze în dinamica lor temporală și spațială.

-Conceperea modelelor de cooperare economică ținând seama de sensurile conceptului de integrare.Conceptul poate declanșa confruntări în interiorul țării noastre,și cu reprezentanții altor țări,cu cei ce își oferă serviciile pentru o integrare avantajoasă.

-Politica României de integrare în Uniunea Europeană ține seama de situația economiei noastre,de faptul că ea parcurge o tranziție spre economia cu piață concurențială.

-Stabilirea formelor și modalităților de integrare în Uniunea Europeană,reglementările legale ce rezultă din relațiile tot mai ample cu partenerii străini.

-Oportunitățile pentru o calitate mai bună în relațiile integrării României în Uniunea Europeană derivă din caracterul de asociere pe care îl cunosc diverse acorduri ce se stabilesc cu partenerii străini.

Țintele și formele politicii României de integrare sunt multiple și interdependente,deoarece unul sau mai multe obiective pot genera una sau mai multe forme adecvate.Țintele pot fi:

-utilizarea eficientă a cadrului favorabil de integrare economică complexă și a unui dialog permanent în acest scop;

-stabilirea și respectarea structurilor operaționale compatibile cu interesul mondial și național;

-îmbunătățirea avantajelor comerciale acordate României care trebuie să faciliteze accesul produselor românești pe piată comunitară;

-încadrarea sistemului național de cercetare științifică la exigențele procesului mondial de integrare sporind oportunitățile oferite prin programele comunitare de cercetare;

-încurajarea investițiilor europene în România prin îmbunătățirea cadrului legislativ și prin luarea în considerare a reglementărilor regionale sau globale;

-intensificarea relațiilor interumane privind circulația persoanelor;

-modernizarea sistemului de învățământ românesc și realizarea unei legături între filialele și programele de studii existente în România și cele ale Comunității Europene;

-intensificarea cooperării în domeniul culturii,informațiilor,audiovizualului și comunicațiilor pentru a pune în valoare patrimoniul cultural românesc la nivel regional și global;

-elaborarea și aplicarea politicii naționale compatibile cu standardele internaționale.

Astfel de obiective implică o acțiune convergență ,ce trebuie desfășurată la toate structurile societății românești,prin mecanisme adecvate,sub aspectul structural,funcțional și profitabil.Aceste mecanisme trebuie gestionate la nivel central și local,prin instituții specifice relațiilor de parteneriat,care să urmărească atât promovarea cât și respectarea loială a drepturilor și obligațiilor asumate reciproc.

Politică României de integrare în Uniunea Europeană trebuie să ducă la asigurarea prosperității populației.În perioada postaderarii României la Uniunea Europeană factorii decidenți trebuie să urmărească sistematic reperul calității integrării.

Evoluția economiei românești trebuie să se bazeze pe logică dominantă a productivității,punând accentul pe categoriile de competență pe care această le presupune:competență de concepție strategică,competență de negociere și de decizie,competență de comunicare inter-culturală,competență de acțiune colaborativaintemeiata pe proiecte.Statutul de economie eficientă,performanță implică adaptarea profitabilă a firmelor românești la presiunea concurențială a pieței unice,înfăptuirea progresivă a convergenței economice pe ansamblul țărilor membre ale Uniunii Europene.

Programul de convergență al României urmărește atingerea convergenței reale și a convergenței nominale pe relația cu Uniunea Europeană.

Convergență structurală reprezintă armonizarea tuturor domeniilor economico-sociale ale României cu cele ale Uniunii Europene,punând accentul pe convergența productivității,a veniturilor,a structurilor socioocupationale,a prețurilor relative ,a standardelor culturale și educaționale.Țările convergente din punct de vedere structural dobândesc o pondere ridicată a comerțului intra-industrial,acesta situație fiind în măsură să asigure o corelație mai înalta a ciclurilor economice,odată cu creșterea gradului de deschidere a economiei,generând o majorare a profiturilor adoptării monedei euro.

Persistența Programului de Convergență al României presupune:continuarea procesului de dezinflație,limitarea adâncirii deficitului de cont curent,creșterea performanțelor politicii fiscale pe termen mediu,absorbția ridicată a fondurilor europene.

Concepția acestui program este consolidată pe un mix de politici macroeconomice prin compatibilizarea politicii monetare și de curs de schimb cu politică fiscală si politică veniturilor.Politicile macroeconomice se bazează pe analiză de senzitivitate macroeconomică,cu privire la impactul creșterii salariului,dinamicii producției agricole și al deprecierii cursului de schimb.Se folosesc și analize privind sustenabilitatea pe termen lung a finanțelor publice,și analize de senzitivitate pe buget și datorie publică.

Logica dominantă a productivității combinată cu cea a calității reprezintă variabila de forță a modelului românesc de dezvoltare.

1.5 INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Extinderea Uniunii Europene este o opțiune politică care restabileaste și menține pacea pe continentul european. Extinderea Uniunii Europene ridică multe semne de întrebare, pentru evaluarea efectelor extinderii: pe plan politic beneficiile extinderii erau acceptate dar pe plan economic au existat numeroase temeri datorita costurilor pentru statele membre, determinate de aplicarea politicii agricole comunitare și a politicii regionale în noile state membre,aceste costuri putând fi mai mari decât beneficiile extinderii.

In anul 1995 a intrat în vigoare Acordul European ce instituia asocierea dintre România ,Comunitățile Europene și statele membre. România a avut înțelegeri cu Uniunea Europeană din deceniile șase și șapte,când s-au încheiat acorduri comerciale; acorduri prin care Romania beneficia de preferințe vamale comunitare. În anul 1990 s-a semnat Acordul de comerț și cooperare comercială economică între România și Uniunea Europene,iar din anul 1991 a primit asistența financiara acordată prin Programul PHARE-Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucția Economiei.

Negocierile pentru integrarea României la Uniunea Europeană au început în anul 1992 și s-au finalizat tot în același an prin parafarea Acordului de la Bruxelles. Parlamentul României a ratificat Acordul European de asociere la Uniunea Europeană în anul 1993.

Integrarea României in Uniunea Europeană creeaza zone de liber schimb pentru cooperare economică și financiară și crearea unui cadru instituțional pentru realizarea unui dialog politic între părți.

În cadrul acestui acord sunt precizate urmatoarele principii:

-stabilirea perioadei de tranziție de maxim 10 ani, împărțită în două etape;

-nepotrivirea în acordarea de către părți a concesiilor, Uniunea Europeana își va indeplini angajamentul în prima etapă iar România il va pune în aplicare în cea de-a doua etapa;

-angajamentul părților de a nu introduce reglementări care să creeze contradicție cu prevederile Acordului;

-disponibilitatea părților în funcție de conjunctura din sectoarele vizate.

Acordul European de Asociere a României la Uniunea Europeană cuprinde urmatoarele prevederi pentru sectoare de activitate:

-în schimburile comerciale se prevede crearea zonelor de comerț liber prin eliminarea barierelor tarifare și netarifare existente în relațiile comerciale dintre România și Uniunea Europeană. Uniunea Europeană va elimina taxele vamale până la sfârșitul primei etape, iar România le va elimina pana la sfârșitul etapei a doua.

Pentru produsele sensibile, cuprinde urmatoarele aranjamente:

-descentralizarea sectorului de stat și crearea nucleului de întreprinderi, realizarea modificării in structura populației. România foloseste mijloace care sa relanseze producția, creșterea competitivității produselor și privatizarea.

-pe plan instituțional, organismele trebuie să aibă atribuții similare cu cele din țările comunitare;

-în domeniul legislativ se adopta acte normative cu caracter economic.

În acordul dintre Uniunea Europeana si Roamania se precizează că asistență financiară din partea Uniunea Europeană va fi evaluată în funcție de posibilitatea de rambursare a creditelor, de progresul înregistrat pe linia economiei de piață. Acordarea creditelor se va face pe baza unor documente prezentate de România, din care să rezulte modul in care se va derula investiția, efectele sociale pe etape ale derulării investiției.

Asocierea trebuie promoveze interesului național și dezvoltărea potențialului economic românesc.

In cadrul derularii procesului de aderare s-a creat urmatorul cadru organizatoric:

-Comitetului Interministerial de Integrare Europeană;

-Departamentul pentru Integrare Europeană;

-Comisia pentru integrare economică a Camerelor Parlamentului ;

-un departament pentru armonizarea cadrului Consiliului Legislativ;

-desfășurarea relatiilor cu țările Uniunii Europene pe domenii de activitate;

-centre de informare în Uniunii Europene;

-Programul pentru pregătirea specialiștilor în domeniul integrării României in Uniunea Europenă.

Concepția pe care se bazeza România, presupune urmatoarele lucruri:

– sistemul de legi pentru drepturile și obligațiile prin care se dezvoltă relațiile economice internationale dintre parteneri;

-înlocuirea instituțiilor de comandă cu cele de piață liberă;

-asigurarea factorilor ce favorizeaza funcționarea piețelor;

-realizarea interdependentelor între politicile macroeconomice și structurale;

-crearea modelelor de cooperare economică.

Absența barierelor la intrarea și ieșirea agenților economici de pe piață contribuie la funcționarea economiei de piață.

România face eforturi pentru liberalizarea prețurilor, eliminarea principalelor bariere comerciale, restructurarea activităților si privatizarea întreprinderilor. Drepturile de proprietate nu sunt asigurate, organismele de control neavand capacitatea de a asigura aplicarea legii. Mediul economic actual nu este suficient de stabil pentru a stimula investițiile interne și externe.

Instabilitatea politică existenta in România nu poate funcționa suficient si nu poate asigura consolidarea mecanismelor de piață. Sectorul financiar nu iși poate asuma riscul de intermediere financiară iar sectorul bancar este nevoit să asigure disciplina financiară a întreprinderilor.

Cadrul legislativ al Uniunii Euroepene pune accentul pe dezvoltarea întreprinderilor, capacitatea de a elabora diferite studii pentru susținerea financiară.

Investițiile străine sunt considerate modeste, din următoarele motive: presiunile fiscale ridicate, instabilitatea politică, cadrul judiciar instabil .

Structura actuala a economiei arată că integrarea economică a României în Uniunea Europena este scăzuta datorita expunerii economiei românești la exigențele pieței unice ceea ce ar reprezenta un șoc pentru agenții economici.

Aderarea unui stat la Uniunea Europeană implică urmatoarele obligații care stau la baza aderării:

-tranziția la economia de piață trebuie să coincida cu perioada de tranziție în calitate de asociat al Uniunii Euopene;

-cadrul legislativ intern trebuie să dea prioritate elementelor care fac posibilă funcționarea Acordului European;

-colaborarea cu Uniunea Europeană trebuie consolidată pe cooperare comercială si economică;

-accelerarea procesului de stabilizare economică;

-cooperarea cu țările membre ca o condiție a constituirii unei structuri compatibile.

Politica macroeconomică a guvernului propune următoarele tinte:

– stabilitatea monedei naționale , introducerea măsurilor de politică economică ce vor asigura evoluția cursului monedei nationale si reducerea inflației;

– creșterea vitezei de rotație a banilor si recâștigarea încrederii în moneda națională;

-limitarea deficitului bugetar;

-menținerea dobânziilor la niveluri pozitive;

-asigurarea nivelului competitiv al cursului de schimb;

-convertibilitatea contului curent;

-administrarea in mod prudent a datoriei publice;

-dobânzile practicate sub nivelul dobânzii de pe piață interbancară;

-emiterea de obligațiuni de reglare a masei monetare.

Măsurile economice care au inceput sa fie puse în aplicare sunt urmatoarele:

-programul de armonizare legislativă vizând cadrul de participare la piața unică a Uniunii Europene;

– punerea în aplicare a prevederilor referitoare la liberă circulație a forței de muncă;

– proiecte pentru asistență europeană în domeniul restructurării pentru procesul de dezvoltare a infrastructurii;

– încheierea de acorduri cu țările asociate la Uniunea Europeană.

Derularea procesului de integrare a țărilor din Uniunea Europeană, marcat de încheierea procesului de formare a pieței unice ridică probleme pentru candidații cu economiile în transformăre, care au trecut la convertibilitatea de cont curent a monedei naționale, crearea mecanismelor de piață concurențială.

Efectele integrării și implicațiile acestora constituie un stimulent pentru impulsionarea eforturilor de integrare.

Procesul de îndeplinire a criteriilor de aderare la Uniunea Europeana de țările candidate se va desfășura pe parcursul mai multor ani. Indeplinirea criteriilor stabilite de Uniunea Europeană implică o redresare economică accelerată a țării, prin mobilizarea factorilor interni al căror sprijin financiar și tehnico-economic trebuie să fie mai mare.

Pentru țările vest -europene este unanim acceptat avantajul utilizării monedei unice. Si pentru România, al cărei comerț este orientat către piață externă, adoptarea monedei unice va aduce beneficii.

Nouă monedă va crea stabilitate și va reduce pierderile agenților comerciali datorită fluctuațiilor dolarului față de valutele din Uniunea Europeană.

Agenții economici pot alege pentru tranzacții euro sau moneda națională.Companiile multinaționale vor începe să opereze în euro și vor influența clienții. Moneda euro va stimula importurile și exporturile până în prezent, majoritatea contractelor comerciale fiind exprimate în dolari. Contractele cu Germania, Marea Britanie, Franta erau exprimate în moneda națională a acestora. România a pierdut sume mari datorită faptului că era ales dolarul american sau monedele unor țări din Uniunea Europeană al căror curs fluctua.

Introducerea monedei euro va crea stabilitate si va reduce pierderile agenților comerciali autohtoni.

Pentru a se familiariza cu euro agentii economici trebuie să folosească în tranzacțiile pe care le efectuează atât euro cât și dolarul american.

Datorită monedei euro se economisește timp în activitatea de gestiune, dispărând analiză riscului pentru fiecare firma.

Simplificarea evaluarii rezultatelor comerciale nemaifiind necesar să se țină cont de volatilitatea monedei.

Odată cu eliminarea barierele monetare, exportatorii vor beneficia de acces pe piețele țărilor membre,reducandu-se numărul de intermediari, întreprinderile mărindu-și veniturile din exporturile directe.

Exprimarea prețurilor în euro va ajuta firmele să își aleagă furnizorii care le asigura cele mai mici cheltuieli și să exporte în țările unde pot obține venituri mari.

Banca Centrală Europeană are o importanta deosebita pentru Romania, preluand o serie de atribuții ale Fondului Monetar Internațional privind finanțarea unor politici consecvente de stabilitate a prețurilor.

România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007. Calitatea de membru implică drepturi și obligații derivate din tratatele adoptate de Uniunea Europeană de la înființare până în prezent, tot acquis-ul pe care România trebuie să îl respecte.

CAPITOLUL 2

PIAȚA MUNCII .SALARIUL

Piață muncii repezinta spațiul în care se întâlnesc și negociază cererea de muncă reprezentata de catre firme și oferta de muncă,care este reprezentată de posesorii factorului muncă. Echilibrarea cererii și ofertei de muncă este asigurata prin procesele tranzacțiilor ce au loc pe piață, prin procesul formării salariului care reprezinta prețul serviciului factorului muncă.
In piața muncii sunt implicate următoarele elemente principale: muncitorii cei care presteaza, angajatorii care ofera locul de munca, locurile de muncă, angajările și contractele. In viziunea economiei neoclasice elementele principale care intră în componenta pieței sunt urmatoarele: cererea de munca, oferta de munca, prețul muncii si mâna invizibilă.
Piață muncii reprezinta o componenta principala a economiei de piață alături de piața bunurilor și capitalului, referindu-se in special la forța de muncă. Forța de muncă reprezinta capacitatea oamenilor de a munci, iar in perspectiva economică piață muncii reprezintă o componenta a forțelor de producție .
Piață muncii se crează in special pe întâlnirea cererii de munca cu oferta de munca. Nevoia de muncă este prezenta în orice tara, dar pentru ca nevoia de muncă să fie considerată în categoria cererii de muncă trebuie îndeplinită o condiție si anume,salarizarea muncii.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă care se formează într-o economie de piață. Oferta de muncă este formată din muncă pe care o depun membrii societății în condițiile acordarii unui salariu.
Salariul reprezinta suma plătita pentru a obține serviciul factorului muncă, după ce munca a fost prestata, fiind dedus din prețul încasat pentru bunul sau serviciul produs. Salariu este cea mai frecventa formă de venit, nivelul sau condiționeaza situația economică a angajaților si nivelul de trai. Salariul exprimă facilitatea capacității forței de muncă consumată de proprietarii producției în favoarea posesorului forței de muncă. Salariul este un instrument de măsură a capacității de muncă fiind considerat instrument de plata pentru serviciul prestat.

2.1 CONȚINUTUL ȘI SPECIFICUL PIEȚEI MUNCII

Piață muncii funcționează după exact același sistem că și piața unui bun, structurile ei fiind analizate sub forma modelelor de piață: monopol, monopson, monopol-monopson, oligopson ,oligopol, oligopol-oligopson.

Principiile de funcționare ale pietei muncii sunt asemănătoare cu ale piaței resurselor naturale și piaței capitalului. Piața muncii asigura desfășurarea proceselor de producție, distribuire și consum si derularea fluxurilor reale și monetare. Cea mai mare pondere o dețin lucrătorii salariați,in cadrul posesorilor de factori salariul avand cel mai mare procent în totalul veniturilor realizate. Piața muncii determina volumul bunurilor produse și procesul de distribuire a acestor bunuri. Piață muncii este spațiul în care utilizatorii de muncă în calitate de cumpărători și detinatorii resursei de muncă, în calitate de vânzători, tranzacționează prin mecanismul prețului muncii si al concurenței între agenții economici.
Piață muncii reprezinta modul in care este reglata cererii de munca și ofertei de muncă prin decizii ale agenților economici.
Agenții economici existenti pe piață muncii sunt urmatorii:
– ofertanții, ce oferă capacitatea de muncă și competența profesională, contra unui preț stabilit de piață;
-cumpărătorii sunr reprezentati de întreprinderile care au nevoie de muncă, pentru a-și desfășura activitatea;
– intermediarii, care pot fi oficiile de plasare, prin intermediul cărora ofertanții sunt puși în contact direct cu cumpărătorii de forta de muncă.
Rezultatul tranzacției se materializează prin contractul de angajare și prin oferirea unui salariu.

Piața muncii este influentata de factori care sunt grupati în urmatoarele categorii: piața internă și piața internațională.

Piață internă este influentata de următorii factori:
-producția și serviciile;
-tranzacțiile comerciale și creditul;
-restructurarea economiei naționale;
-variația productivității muncii la nivel de ramură și individual.
Piața internațională evoluează influențata de următorii factori:
-gradul de dezvoltare a statelor , condițiile de salarizare diferite;
-amploarea investițiilor din fiecare țară;
-migrația capitalului financiar;
-politică economică din diferite țări, care primesc forță de muncă superior calificată.

Piața forței de muncă este formata din cei care cumpără și vând și din angajamentele care fac posibilă desfășurarea activităților.
Timpul liber reprezintă din punct de vedere economic timpul petrecut cu alte activități decât cele economice. Timpul acordat muncii permite obținerea venitului pentru acoperirea trebuintelor, venitul este împărțit între consum și economii, incluzand și investiții productive.

Piață muncii îndeplinește următoarele funcții in functionarea unei economii:
-alocarea resurselor în concordanță cu volumul cererii de muncă;
-îndeplinește o funcție productivă ce asigura combinarea factorilor de producție, capitalul și munca;
-îndeplinește o funcție distributivă, prin mecanismele ei influențand modul de formare a veniturilor pentru urmatorii factori de producție combinați: salariul și profitul.
Pe lângă aceste funcții îndeplinește și unele de natură mixtă, prin intermediul cărora contribuie la asigurarea de locuri de muncă, la orientarea profesională, la recalificarea mâinii de lucru si la protecția socială.
Piața muncii, se desfășoară în utmatoarele etape: Prima etapa se manifestă pe ansamblul segmentelor mari de cerere și oferta, determinate de particularități tehnice si economice ale activităților. Codițiile generale de angajare ale salariaților se formeaza si se conturează pe principiile ce acționează la stabilirea salariilor.

A doua etapa reprezintă continuarea primei și constă în întâlnirea cererii de munca cu oferta de muncă în funcție de condițiile firmei și a salariaților. Cererea se dimensionează pe baza contractelor asumate de firma, iar oferta se incadreaza de la programul de muncă, numărul de ore suplimentare, de situația socială și economică. Prin confruntarea cererii cu oferta de muncă se determina mărimea salariului nominal.

Resursele de muncă exprimă partea populației care detine ansamblul capacităților fizice și intelectuale ce îi permit să desfășoare o activitate utilă.

Resursele de munca se afla sub influenta urmatoarelor categorii de factori :

-factori social economici care reprezinta structura populatiei unei tari din punctul de vedere al participarii sale la realizarea ofertei de munca ca în figura 2.1.

-factori demografici, care se refera la natalitate si mortalitate.

Fig. 2.1.

Structura populatiei în functie de participarea sa la formarea ofertei de munca

Volumul resurselor de forta de muncă este determinat pe baza următoarei relații:
RM=PVM-PVMIM+PAVML;
unde:
PVM reprezintă populația în limitele vârstei de muncă;
PVMIM reprezintă populația în limitele vârstei de muncă, dar care este inaptă de muncă;
PAVML reprezintă populația din afară limitelor vârstei de muncă, dar caredesfasoara activitati lucrative.

Numărul populației în limitele vârstei de muncă PVM determina nivelul și structura resurselor de muncă și cuprinde totalitatea persoanelor a căror vârstă este cuprinsă între vârstă de intrare și vârstă de ieșire din activitate.
Limitele de vârstă între care o persoană poate participa la activitatea socială se stabilesc prin legislația fiecărei țări. În România, limitele vârstei de muncă sunt între 16-64 ani pentru bărbați și între 16-59 ani pentru femei. Având în vedere că în statisticele naționale limitele de vârstă de intrare și de ieșire din activitate sunt diferite, în comparațiile internaționale trebuie utilizate limite standard.
Limitele vârstei de muncă sunt determinate de nivelul de dezvoltare economică a fiecărei țări. În țările mai puțin dezvoltate limita minimă a forței de muncă este mai scăzută, iar în țările dezvoltate din punct de vedere economic limita minimă este mai ridicată , existând și posibilitatea că limita maximă să fie mai ridicată.
Pentru a caracteriza resursele de muncă se folosesc următorii indicatori:
-populația aptă de muncă, si se determina că diferența între numărul total al populației în vârstă de muncă și numărul populației în limitele vârstei de muncă, dar incapabilă de a munci;
-resursele de muncă disponibile reprezinta potențialul de muncă ce poate fi folosit în activitatea economică și se determina scăzând volumul resurselor de muncă si populația în vârstă de muncă cuprinsă în procesul de formare și militarii în termen;
– populația potențial activă cuprinde populația în vârstă de 15-64 ani exprimand resursele de muncă.
Piata muncii se bazează pe întâlnirea cererii cu oferta de muncă, a studia specificul pietei muncii presupune analiza nivelul cererii și ofertei.

Caracteristici ale pieței muncii:
neomogenă și segmentată;
cea mai rigidă;
– organizată și reglementată;
detine deviația cea mai mare de la piață perfectă;
se bazează pe contract și negociere;
statul se implicara direct în piață muncii;
-prețul de echilibru se formează prin reducerea ofertei și diminuarea cererii;
– predispoziție spre conflicte.

Segmentarea pieței muncii este determinată de motive economice. Sau format bariere în calea trecerii intre segmente, mobilitatea forței de muncă se manifestandu-se în interiorul fiecărui segment, salariile fiind efectul factorilor sociali pe fiecare segment de piață a muncii. Piața muncii funcționează la nivelul unităților economice individuale și la nivel mondial.

Se disting segmentele urmatoare de piata:

– piata primara,care include angajarile în întreprinderi mari, cu productivitate ridicata, salarii mari si conditii de munca bune.

– piata secundara, in care forta de munca angajata cu forme legale în întreprinderi mici, se confrunta cu salariile mici, locuri de munca nesigure si o concurenta puternica.

Piață muncii funcționează după principiile urmatoare: cererea de munca, oferta de munca, prețul muncii, concurență se manifesta în funcție de forța de muncă, care imprimă urmatoarele particularități pieței muncii:
-nu se negociază potențialul de muncă al populatiei fiind oferit de cei care sunt dispuși să folosească capacitatea de muncă. Piața are grad ridicat de rigiditate condiționând echilibrul economic;

– tranzacțiile ce au loc pe piață nu sunt doar relații de vânzare cumpărare între cei care ofera și cei care solicita. Intervenția statului este mai puternică atribuind pieței muncii un grad inalt de imperfecțiune. Rolul statului pe piața se manifestă ca legislator și ca mediator .

-piața este contractuală, contractul de muncă are rol foarte important în determinarea cererii de munca și a ofertei de muncă. Raportul dintre cererea de munca și oferta de muncă se manifestă in permanenta, oferta de munca fiind mai mare decât cererea de munca,ceea ce determina șomajul.

Piață muncii este un subsistem al economiei de piață și îndeplinește funcții de ordin economic, social și educativ:
– alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri de activitate, pe profesii și în teritoriu, în concordanță cu structura cererii de forță de muncă;
– combinarea forței de muncă cu factorul de producție – capital;
– formarea și repartizarea veniturilor în societate;
– crearea unui cadru formativ-educativ, ce presupune măsuri și reglementări pentru perfecționare profesională a forței de muncă.

Piață muncii se caracterizează printr-un nivel ridicat de rigiditate, dat fiind gradul de
sensibilitate asupra echilibrului economic și social. Piață muncii este nu numai un cadru specific în care se confruntă oferta cu cererea de muncă și se ajustează cantitățile oferite cu cele solicitate la nivelul salariului. Piață muncii este în același timp și cadru de manifestare a proceselor de formare și recrutare a forței de muncă, ale angajării, utilizării muncii, ale concedierii și protecției sociale și raporturile de cooperare și relațiile conflictuale.
Datorită complexității proceselor menționate, piață muncii este mai riguros reglementată în raport cu celelalte piețe.
Tranzacțiile care au loc pe această piață se realizează în condițiile unui cadru instituțional dinainte acceptat de toți participanții. Pe piață muncii se întâlnesc și
negociază nu numai cei care furnizează și achiziționează serviciile factorului muncă, organizațiile patronale și cele sindicale că reprezentanți ai lor și statul prin politicile sale de ocupare și protecție socială.
Pe ansamblul economiei, piață muncii are o structura eterogenă, cuprinzând segmente delimitate pe genuri de activitate, pe profesii au ocupații, pe zone economice, pe sexe, vârste, rasă. Segmentarea pieței muncii este o caracteristică a funcționarii acestei piețe, avută în vedere atunci când sunt analizate procesele de formare a salariului.
Teoria segmentării pieței muncii în grupuri neconcurente reprezintă una din explicațiile diferențierii salariilor între grupurile respective.
Față de celelalte piețe, piață muncii este o structura de piață cu concurență imperfectă;
Sindicatele și uniunile acestora pot fi asimilate oligopolurilor sau monopolului, iar
patronatele oligopolului sau monopolului. Mărimea și evoluția salariului nu rezultă doar din acțiunea conjugată a forțelor pieței, iar dinamică raportului cerere-oferta nu reprezintă unicul mecanism de reglare a proceselor de ocupare și utilizare a resurselor de muncă.

Forța de muncă se clasifica după următoarele criterii:
A.După locul desfășurării schimburilor se disting urmatoarele piete: piețe locale, piete regionale, piete naționale si piete internaționale.
1.La nivel local,piață muncii este supravegheată prin intermediul Oficiilor de forță de muncă și șomaj și a punctelor de lucru,organizațiilor mai mici a oficiilor de forță de muncă și șomaj.
2.La nivel național actorii implicați în administrarea pieței sunt agențiile de plasare a forței de muncă, organizațiile guvernamentale și neguvernamentale. Organismul principal care reglementează desfășurarea activității pe piața este Ministerul Muncii.
Economia mondială are in componenta economiile naționale autonome legate între ele prin schimburi de bunuri și servicii.

3.Piață mondială reprezintă totalitatea relațiilor schimbului de mărfuri corporale sau necorporale între state, relații obligatorii și permanente pentru existența pietei.

B.După formă de proprietate distingem: sectorul public, sectorul privat și sectorul mixt.
1.Sectorul public reprezintă forță de muncă ocupată în proprietatea statului central, în proprietatea administrațiilor locale, și persoanele angajate în întreprinderile cu capital integral al statului.
2.Sectorul privat al pietei muncii este format din proprietatea individuală, proprietatea individual-asociativă, proprietatea privat-particulară de familie si proprietatea privat asociativă. Principala forma de proprietate este cea privat-asociativă, fiind organizată sub forma proprietății de capital.
3.Sectorul mixt constă în combinarea urmatoarelor forme de proprietate: proprietate publică și proprietate privată.
Competita între formele de proprietate se manifestă prin participarea lor la procesul concurențial general. Rolul diferitelor forme de proprietate se modifică în funcție de dezvoltarea generală a țării.
C.După sectoarele în care se desfășoară activitatea economică,distingem trei sectoare: primar, secundar și terțiar. Acestea se împart la rândul lor în mai multe ramuri de activitate și anume: ramură agricolă, cea industrială și serviciile economice din România.
Principalele categorii de activități sunt următoarele:
– agricultură, silvicultură și exploatarea forestieră;
-industrială:extractivă, prelucrătoare, energie electrică și termică;
construcții;
comerț și turism;
transport, depozitare, poștă de telecomunicații;
activități financiare, bancare și de asigurări;
tranzacții imobiliare și de servicii;
– administrație publică;
– învățământ, sănătate și asistență socială;
alte activități ale economiei naționale.
Clasificarea în funcție de structura și specializarea personalului pe meserii și anume: muncitor, miner, electrician, profesor, inginer, economist.
În funcție de nivelul de pregătire al salariaților și efortul pe care îl depun în activitatea pe care o desfășoară, proprietarii îi platesc corespunzator.

D.După gradul de organizare a ofertei distingem urmatoarele tipuri de piețe: piața sindicalizată și piața nesindicalizata.

Pe piață muncii sindicalizată, unele decizii privind oferta de muncă sunt luate în mod colectiv. Sindicatele încheie contracte colective de muncă în care este prevăzut adeseori cine poate ocupa un anumit post și care sunt condițiile de lucru.

Pe piață muncii nesindicalizate, angajații nu sunt reprezentați în negocierea condițiilor de muncă și al salarizării.Pot apărea discriminări salariale între angajații reprezentați sindical și cei nereprezentați sindical, chiar dacă muncă prestată de aceștia este identică.

OFERTA ȘI CEREREA DE MUNCĂ. CAPITALUL UMAN

Nevoia de forță de muncă se realizează pe baza resurselor existente în societate și a volumului de muncă depus de populația aptă de muncă.
Oferta de forță de muncă depinde foarte mult de trăsăturile societății, disponibilitatea forței de muncă de a desfășura activități lucrative pentru salariul și gradul de imigrare și emigrare.

Oferta de muncă este cantitatea de muncă, pe care lucrătorii sunt capabili sa o furnizeze la un anumit salariu, în condițiile nivelului general al prețurilor în acea perioadă.

Oferta de muncă reprezintă numărul de ore pe care populația dorește să le petreacă prestând activități aducătoare de câștig.
Factorul esențial în dezvoltarea economică a țării este constituit din resursele umane de care această dispune și constituie totalitatea populației țării.
Resursele de muncă reprezintă numărul persoanelor apte de muncă, partea populației care dispune de capacități fizice și intelectuale care permit desfășurarea unei activități utile.
Oferta de muncă se deosebește de cea a mărfurilor prin următoarele particularități:
-muncitorii au o redusă mobilitate spațială și profesională;
-mărirea salariului nu este un element singular ce determina lucrătorii să își ofere serviciile unor firme;
-Serviciile umane sunt perisabile, niciodată nu se pot conservă, pentru o creștere a prețului lor de vânzare;
– Oferta zilnică de forță de muncă are caracter obligatoriu;
-Oferta de forță de muncă nu se realizează, pe principiile economiei de piață.
-muncitorii nu sunt crescuți că și o marfă, scopul specializării și încadrarea lor nu este de recuperare a investiției sau de obținere a unui beneficiu bănesc.
Muncă prestată de un lucrător individual are următoarele dezavantaje:
-sacrificarea timpului liber;
-eforturile și neplăcerile aduse de muncă.
Orele de muncă prestate în plus reprezintă dezutilitate adițională. Salariații vor fi mai motivați când salariul orar va fi mai mare.
Oferta de muncă este influențată de următorii factori:
-mărimea salariului;
-relația dintre efortul și costul muncii;
– subzistență salaratului și a familiei sale.
Curba ofertei de muncă poate lua o formă descrescătoare, la scăderea salariului orar oferta de muncă va crește. Lucrătorul își va sacrifică timpul și va presta ore de muncă, cu scopul de a câștigă mai mulți bani.
Elasticitatea ofertei de muncă prezintă trăsături specifice.
Elasticitatea ofertei de muncă presupune formularea de răspunsuri la întrebarea cu privire la intensitatea modificării salariului și la o anumită modificare. Răspunsul va fi: oferta este inelastică; coeficientul de elasticitate a ofertei de muncă este subunitar.
Cererea de muncă
Cererea de forță de muncă reprezintă eforturile umane pe care întreprinzătorii sunt dispuși să le cumpere, la un tarif corespunzător nivelului prețurilor în perioada considerată.
Rezervă de muncă depinde de următoarele:
forță de muncă disponibilă, reprezentată de întreagă populație și foarte puțin de categoriile care muncesc;
numărul de ore pe săptămâna în care populația muncește.
Cererea de factori de muncă este provenită din cererea de bunuri și servicii. În cazul muncii cererea are drept rezultat o curbă a cererii de muncă descrescătoare în manieră obișnuită; forță de muncă va fi solicitată dacă prețul este mic, cu condiția că toate celelalte lucruri să fie neschimbate.
Forță de muncă depinde de următorii factori:
productivitatea marginală a muncii;
condițiile activității economice, inclusiv previziunile privind mărimea cererii.

Legea randamentelor spune că fiecare unitate din factorul de muncă are o contribuție mai mică la realizarea producției.
Productivitatea marginală și tariful salarial al lucrătorilor pot crește din următoarele motive :
-productivitatea marginală a muncii crește dacă se dispune de mijloace de producție performanțe.
-productivitatea marginală a muncitorilor bine pregătiți este, mai mare decât cea a lucrătorilor.
Cererea de muncă nu depinde de productivitatea marginală, întreprinzătorul incadreza forță de muncă în punctul în care salariul este egal cu venitul pe care îl obține ultimul muncitor încadrat. Cererea de muncă este elastică în raport de rată modificării tarifului salarial. Elasticitatea cererii de forță de muncă depinde de structurile tehnice și de posibilitatea substituirii muncii cu bunuri internaționale.
Variația salariului nu prezintă consecințe asupra ocupării locurilor de muncă în întreprinderi. Dacă întreprinzătorul nu are alte obiective, atunci nu se raportează la o creștere a salariului, dacă producția este regândită atunci efectivele de muncitori rămân constante.
În aceste situații, întreprinzătorul nu este obligat să se încadreze între limitele salariului real:
-inferioară reprezintă minimul de resurse care permite lucrătorilor să supraviețuiască;
-superioară reprezintă venitul corespunzător productivității.
Elasticitatea cererii este importantă în fixarea salariilor. Dacă cererea este elastică, antreprenorii vor părăsi piață și va fi dificil pentru forță de muncă să își asigure salariile.
Cererea de muncă poate fi elastică:
cererea de produs va fi elastică;
forță de muncă poate fi înlocuită cu altă;
alți factori de producție pot fi înlocuiți;
costurile muncii reprezintă costurile totale.
Furnizorul acordă o creștere salariilor atunci trebuie să mărească și prețurile consumatorilor. La fiecare valoare a prețului, cantitatea disponibilă va fi mai mică produandu-se o modificare a condițiilor ofertei.
Muncitorii necalificați consideră că este dificil să obțină măriri de salarii în față antreprenorilor hotărâți, deoarece alți muncitori ar putea să îi înlocuiască.
Cererea elastică poate fi întâlnită unde se poate substitui forță de muncă cu alți factori. Politicile salariale agresive ar putea să-i determine pe antreprenori să cumpere utilaje, fapt care reduce considerabil cererea pentru forță de muncă. Cererea pentru forță de muncă va elastică dacă utilitățile sunt ieftine.
Creșterea costurilor cu forță de muncă reprezintă creșterea prețului la care este vândut produsului final, și deasemenea o reducere a limitelor profitului obținut, dacă cererea este elastică. Mărirea salariilor determina, reduceri ale productivității câștigului marginal, iar antreprenorul își va reduce cererea,datorită prețurilor mari pe care trebuie să le plătească.

Capitalul uman reprezintă cunoștințele profesionale si deprinderile, care măresc capacitatea individului, de a produce bunuri permițând obținerea de venituri.

Capitalul uman este format din capital educațional și biologic. Capitalul uman s-a dezvoltat ca estimare a abilităților unui individ de a produce venituri.

Analizele capitalului uman l-au definit ca și capital educațional, datorita teoriei capitalului uman. Blaug afirma că educația reprezintă baza capitalului uman, importanța educatiei fiind superioară stării de sănătate. Metodele de estimare monetară a valorii ființelor umane nu mai sunt adecvate pentru stocurile de capital uman, la nivel microsocial sau macrosocial.

Capitalul educațional se prezintă sub urmatoarele forme:

– abilitățile dobândite în urma participării la sisteme educaționale de formare;

– orice cunoștințe dobândite în decursul vieții, prin eforturi proprii sau cu ajutorul experților.

Capitalul educațional se poate masura prin urmatoarele: anii de școală sau grade de instrucție. Măsurarea participării la cursuri școlare este mai puțin satisfăcătoare decât testarea abilităților. Măsuri indirecte, precum stocul educațional al părinților .Alta metoda este propusă de către International Adult Literacy Survey – IALS, în care adulții sunt evaluați pentru cultura generală pe trei scale:

-abilitati si cunoștințe pentru înțelegerea și utilizărea informațiilor din ziare;

-abilitati si cunoștințe pentru găsirea și utilizărea informațiilor conținute de formulare oficiale, hărți;

-abilitati si cunoștințe pentru a aplica operații matematice.

Pentru fiecare din domeniile de mai sus sunt construite scoruri de la 0 la 500 reprezentând dificultăți diferite. Persoanele primesc un scor pentru fiecare domeniu, egal cu sarcina cea mai complicată pe care o poate satisface cu o probabilitate de a reusi de aproximativ 80%.

Metoda aceasta produce o estimație a capitalului educațional oferind o indicație asupra cunoștințelor și abilităților indivizilor. Utilizarea capitalului educațional este redus la capacitatea de a folosi informații din materiale scrise.

În afara acestor metode există și alt mod de a măsura capitalul uman. Estimarea valorii de piață utilizata de economiști în abordările capitalului uman.

Nici economia, nici sociologia nu au produs măsuri ale stării de sănătate, ci doar aprecieri ale indivizilor si măsuri monetare ale cheltuielilor pentru îngrijire.

Capitalul biologic depinde foarte mult de capitalul educațional, indivizii educați optează pentru servicii medicale de calitate inaltă, selectând alternativele pentru menținerea sănătății în parametrii normali.

Cheltuielile pentru educație,și cele pentru sănătate pot fi privite ca investiție și consum.

Capitalul uman este estimat la nivel macrosocial prin agregarea stocurilor de capital uman.

O măsură constă în adunarea nivelelor școlare parcurse de indivizi și stabilirea ponderii populației care a parcurs fiecare nivel de școlarizare, si a mediei numărului de ani de școală parcurși de indivizi. În privinta starii de sănătate, măsurile macrosociale includ estimări privind incidența unor boli infecțioase sau cronice.

Capitalul uman agregat a fost utilizat pentru a arata nivelul de dezvoltare al unei țări. Investițiile în educația populatiei ale guvernelor și cetățenilor a reprezentat unul dintre motivele pentru boomul economic din secolului XX a țarilor din sud-estul Asiei.

Deprecierea sănătatii conduce la scaderea forței de muncă pe care actorul social o poate utiliza pentru a-și satisface necesitățile. Capitalul educațional presupune o valoare ridicată a forței de muncă datorată productivității, implicând o plată ridicată în cazul vinderii. Un nivel ridicat de instrucție presupune o flexibilitate mare în adaptarea la condițiile de pe piața muncii, contribuind la micsorarea riscului șomajului.

Sărăcia determina degradarea capitalului uman diminuând cheltuielile cu întreținerea și dezvoltarea.

Decalajul dintre salarii este în creștere astfel cei mai educați salariați su un salariu mai mare și acei angajați mai puțin școliți generând nivele ridicate ale inegalității, cu efecte negative determinand sărăcia.

Thomas Davenport alcatuiește un model al salariatului în capitalul uman. Numărul locurilor de muncă cu specializare înalta a crescut în detrimentul muncilor slab specializati. Investiția în educație este o prioritate pentru indivizi și o asigurare în fața șomajului. Companiile obțin profit investind în educația angajaților decât în mărirea stocului de capital. Efectele în planul productivității muncii se văd rapid, salariații devin mai creativi și au independență decizională .

Interesul pentru investirea în capital uman este reflectat de preocuparea Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica de a sprijini creșterea economică prin programe de dezvoltare a educației. Somajul și sărăcia se micsorează pe masura de crește gradul de instruire. Rata profitului pentru investirea în învățământ depășește rata profitului capitalului din afaceri, beneficiile rezultate se situează la nivele similare cu rata profitului investit în activități comerciale.

Indivizii, firmele și societatea sunt beneficiarii dezvoltării capitalului uman. Ca decizie politică cu efecte distribuționale investirea în capitalul uman, este condiționată de aceste aspecte. Ea presupune urmatoarele tipuri de opțiuni:

-nivelului investirii pentru societate și membrii săi;

-repartizarea costurilor la bugetul public și firme, toate sunt beneficiare ale investiției;

-alocarea resurselor rare;

-asigurarea echității în ce privește distribuția beneficiilor capitalului uman;

-procedurile de monitorizare a responsabilității pentru eventualele rezultate ale investiției pe termen scurt, mediu și lung.

Metodele de stimulare a investițiilor în capital uman au în vedere informarea asupra beneficiilor investiției, reduceri de taxe pentru costurile dezvoltării capitalului uman, impunerea transparenței pe piața muncii astfel încât legătura dintre educație , cunoștințe dobandite și salarii să fie evidentă.

Indivizii care migrează sunt mai bogați în capital uman, iar mișcarea migratorie este dinspre zonele sărace spre cele dezvoltate. Migratia afectează stocurile de capital uman la nivel comunitar. Decizia de a investi în capitalul uman este orientată spre descurajarea migrației indivizilor cu studii superioare în zonele sărace.

Migrația indivizilor bogați în capital uman poate reprezenta o soluție în cazul zonelor sărace,nedezvoltate din motive de voința umană. Plecarea indivizilor cu studii superioare poate conduce la degradarea comunităților sărace, în timp ce migranții pot obține acces la condiții de mediu social superior.

2.3 PREȚUL PE PIAȚA MUNCII. SALARIUL

Esență salariului decurge din economia de piață și este o formă de venit ce revine factorului de muncă. Posesorul factorului muncă este reprezentat de o persoană liberă juridic, care nu dispune de resurse productive , închiriază forță de muncă, altor agenți economici care dețin ceilalți factori de producție.
Salariul este un venit ce reprezintă prețul muncii închiriate de un întreprinzător, un mod de remunerare capitalistă modernă a producției.
Salariul se formează între cel care are nevoie de serviciile factorului și posesorul factorului, în raportul dintre cererea și oferta de muncă.
Posesorul muncii își închiriază serviciile pentru un preț, acest preț reprezentând nivelul salariului.
Formarea salariului are loc în cadrul relațiilor de angajare, utilizarea și remunerarea muncii că factor de producție. Problemele ce au preocupat teoria și practică sunt cele referitoare la nivelul salariului și formele de salarizare practicate în economia de piață.
Formele de salarizare reprezintă modalități de plata, de determinare a mărimii salariului pe fiecare salariat. Se realizează legătură dintre venitul ce revine salariaților și activitatea depusă.
Pe parcursul evoluției sale, salariul a cunoscut diverse modalități de plata.
Formele de salarizare se pot reduce la două după cum urmează:
– salarizarea după timpul lucrat;
– salarizarea după volumul de muncă.
Fiecare formă de salarizare realizează legătură dintre participarea la muncă, produsul muncii și mărimea salariului. Fiecare dintre aceste forme prezintă avantaje și dezavantaje pentru salariați și întreprinzători, în funcție de condițiile specifice de pe piață muncii din diferite domenii de activitate.
Salarizarea în regie asigura salariul în funcție de timpul lucrat, fără a se preciza cantitatea de muncă pe care salariatul o depune într-un anumit timp. Mărimea tarifului salarial este determinat de timpul efectiv de lucru.
Această formă de salarizare se practică în activitățile în care calitatea muncii are o
importantă deosebită sau unde lucrările sunt foarte variate și unde muncă este complexă. Singură modalitate de determinare a salariului este timpul de muncă lucrat de fiecare. Fiecărui salariat i se stabilesc sarcinile și răspunderile care-i revin în funcție de calificare și lucrările pe care le solicită locul de muncă ocupat.

Salarizarea în acord constă în remunerarea în funcție de cantitatea de produse realizate. Se aplică în activitățile unde se poate normă muncă , prin stabilirea unor tarife de plata pentru fiecare produs. Această formă de salarizare se poate realiza în acord iar în funcție de condițiile de organizare a muncii din fiecare întreprindere acordul poate fi: individual, colectiv și global.
Salarizarea în acord este preferabilă în defavoarea celei în regie, întrucât:
-asigura o legătură directă între mărimea salariului și muncă depusă de salariat;
-sporeaste productivitatea muncii;
-diminuează cheltuielile firmei prin renunțarea la supraveghetori.
Salarizarea în acord este contestată prin faptul că tendința firească a lucrătorilor pentru realizarea de cât mai multe produse poate avea loc în detrimentul calității sau poate împinge spre oboseală toto mai mare a lucrătorilor.În multe situații complexitatea și varietatea operațiilor executate face dificilă stabilirea unor tarife corecte, acestea fiind contestate de salariați și de întreprinzători.
Cele două forme de baza de salarizare se practică într-o diversitate de variante, fiecare firma adoptând varianta cea mai adecvată.
În economia de piață, fiecare firma are dreptul și interesul de a-și alege modalitățile de plata corespunzătoare propriilor politici de salarizare și stimulare a salariaților.
În practică se întâlnesc sisteme de salarizare care aplică diferite variante ale celor două forme de salarizare sau care îmbină elemente ce țin de cele două forme de baza, rezultând formă de salarizare mixtă. Formă de salarizare mixtă constă într-o remunerare fixă stabilită pe unitate de timp, care se acordă în funcție de îndeplinirea unor condiții, mărimea salariului devenind variabilă.

Marimea salariului variază de la nivelul maxim în jos spre deosebire de salarizarea în acord, unde salariul variază în sus, în raport de numărul de produse realizate.

Sistemele de salarizare, practicate în diferite variante ale celor două forme de salarizare, se îmbină și cu alte modalități de stimulare a salariaților: acordarea de premii, participarea la beneficii. Participarea la beneficii privește admiterea salariaților la împărțirea beneficiilor obținute de întreprindere și urmărește creșterea interesului accstora pentru rentabilitatea firmei. Se poate realiza prin mai multe forme: printr-un spor la salariu; prin intermediul acțiunilor cumpărate de salariați sau primite în mod gratuit.
Indiferent de modalitățile prin care se determina mărimea salariului, el este plătit în
formă banesca,este cunoscut sub numele de salariu nominal și reprezintă suma de
bani pe care salariatul o primește în urmă furnizării serviciilor sale.
Salariul este reglementat prin contract și este calculat că un produs dintre numărul de norme – exprimate în unități de timp, număr de produse și tariful pe normă.

Salariul nominal este destinat în principal pentru cumpărarea de bunuri de consum. Cantitatea de bunuri și servicii obținute la un moment dat în schimbul salariului nominal reprezintă salariul real. Salariul real este în funcție de mărimea salariului nominal și de cea a prețurilor la bunurile de consum.
Indicele salariului real reprezintă mărimea puterii de cumpărare și se calculează că un raport între indicele salariului nominal și indicele prețurilor după cum urmează:

ISR=

Salariul real și salariul nominal pot evolua în ritmuri diferite și chiar în direcții diametral opuse, în funcție de evoluția indicelui prețurilor bunurilor de consum.
În calitate de venit, salariul are o baza mult mai largă de formare, cu numeroase componente dintre care unele nu au legătură directă cu prețul muncii, cum sunt acele componente ale salariului social.
Existența unor diferențe în mărimea salariului încasat de cei care își oferă serviciile
factorului muncă în funcție de calitatea acestor servicii, de condițiile de muncă, productivitate
etc., are o determinare complexă și totodată un caracter stimulativ pentru pregătirea viitoare a
angajaților și pentru participarea lor la muncă.Sunt activități la care pot participa numai
salariați foarte bine dotați, cu o pregătire profesională excepțională.
Thomas Robert Malthus spunea că populația crește în progresie geometrică, având că efect dublarea populației lumii la 25 de ani. Pământul, putea fi îmbunătățit decât prin investiții masive de capital iar dezvoltarea furnizării de alimente putea evolua în progresie aritmetică. Diferența dintre aceste progresii face inevitabilă sărăcia, cu excepția cazului în care creșterea populației putea fi controlată.
Creșterea peste nivelul necesităților vieții crează iluzia prosperității iar competiția între lucrători va acționa pentru a reduce salariile din nou.
Odată cu creșterea complexității lucrului cererea de forță de muncă a început să depășească oferta de forță de muncă. Pe măsură creșterii cererii, forță de muncă a cerut răsplată cuvenită.
David Ricardo și teoria salariilor fundamentată pe fondul de salarii.
Economistul englez susținea în această teorie că prețul forței de muncă depinde de nivelul cererii și ofertei. Capitalul antreprenorilor era singură sursă de plata pentru lucrători, iar oferta de muncă depindea de argumentele aduse de Malthus.

Salariul este stabilit conform formulei următoare:

Fondul total de salarii / populația totală

Teoria a fost preluată de patroni pentru a justifică menținerea salariilor mici. Sistemul legilor săracilor prevedea mărirea ratelor pentru susținerea săracilor și subvenționarea salariilor muncitorilor prost plătiți prin subvențiilor. Teoria lui Ricardo relevă că această acțiune era greșită, pentru a impune rate celor bogați trebuia să se reducă capacitatea lor de a economisi iar reducându-se fondul muncitorii vor primii salarii mai mici. Ricardo susținea faptul că dacă populația ar fi restrânsă pentru că salariile să fie mărite până la nivelul la care muncitorii se pot bucură de salarii mari pentru câțiva ani, experiență bunăstării i-ar convinge pe muncitori că prosperitatea este dezirabilă în raport cu a avea o familie numeroasă.

În gândirea economica, ideea potrivit careia capitalul reprezinta singura sursa a salariilor este respinsa.

Karl Marx și teoria salariilor bazată pe “fructul întreg al producției”
Teoria lui Marx despre valoarea bazată pe muncă susținea că valoarea unei mărfi este legată în mod direct de durata de confecționare a ei, în condițiile normale de producție și cu gradul de calificare mediu și intensitatea medie a muncii.
Negocierea colectivă
Muncitorul este foarte vulnerabil atunci când nu este reprezentat de o organizație. Muncitorul posedă rezerve mici, cunoștințele despre piață sunt insuficiente neștiind unde să își ofere forță de muncă pentru a obține un salariu bun.
Atunci când surplusul forței de muncă există, muncitorii pot concura între ei. Pentru prevenirea dezavantajelor muncitorilor s-au format sindicate care să îi reprezinte în negocieri salariale.
Dacă salariile sunt convenite într-o industrie, severitatea competiției este micșorată, patronii rivali neputând să-și micșoreze costul prin micșorarea salariilor și, de aici, competiția la nivel de preț este diminuată.
Funcțiile sindicatelor sunt următoarele:
-Asigurarea unei plăti pentru eforturile membrilor în serviciu. Nivelul plății depinde de măsură în care există asigurări pentru educație și sănătate .
-Îmbunătățirea condițiilor de lucru care includ sisteme de lucru sigure în meseriile periculoase, asigurarea îmbrăcămintei și echipamentului de protecție, perioade de lucru mai scurte și perioade de odihnă mai lungi.
-Asigurarea facilităților educaționale.
Condiții favorabile creșterii salariilor
Un sindicat poate obține concesii din partea patronilor sub formă măririi de salarii în următoarele condiții:
-Când cererea pentru bunuri este puternică, antreprenorii pot să transfere salariile consumatorului sub formă prețurilor mai mari.
-Când salariile pot fi justificate pe baza productivității mărite. Salariile nu vor trebui să impună mărirea prețurilor, pot fi distribuite pe un volum mare de marfă ce se fabrică.
-Când există o numeroasă forță de muncă. Dacă forță poate fi convinsă să se retragă din industrie, primind o cota de plata drept compensație, muncitorii care rămân în industrie se pot bucură de salarii mai mari;
-Când antreprenorii au profit și sindicatul dispune de forță pentru a determina patronii să renunțe la o parte din profituri;
-Când patronul lucrează la costuri mici, obținute prin plata unor salarii scăzute.
Salariul este un stimulent puternic pentru muncitori în a se organiza iar asta poate obligă patronatul să facă compromisuri. Veniturile pot fi limitate pentru prevenirea dificultăților din balanță de plăti sau în interesul unei politici anti-inflație.

2.4 MECANISMUL DE FUNCTIONARE AL PIETEI MUNCII

Locul și rolul muncii în sistemul factorilor de producție este evidențiat de un mecanism specific de funcționare a pieței muncii.

Continutul derivă din interdependența folosirii negocierii pe piața muncii, cu mecanismul de soluționare a conflictelor de muncă,cu actul în sine de control asupra condițiilor de desfășurare a muncii și programului de lucru.

Concretizarea mecanismului de funcționare a pieței muncii se realizează printr-un contract de
muncă ce include drepturile și obligațiilor părților, modalitățile de transpunere în economia reală, în funcție de segmentarea pieței. Piață muncii este o piață contractuală la toate nivelurile unde se manifestă relațiile între purtătorii cererii și ofertei de muncă.
Trăsături ale mecanismului de funcționare a pieței muncii:
-funcționează în interdependență cu celelalte piețe specifice,în special cu piață bunurilor economice;
-cererea de muncă depinde de cererea de bunuri economice existența pe piață și implicit de cantitatea ce se dorește a fi adusă pe piață de întreprinzători;
– cererea de muncă este invariabilă pe termen scurt întrucât angajarea de noi salariați este condiționată de posibilitățile de investiții ale producătorilor;
-necesită punerea în mișcare într-o manieră specifică a ofertei de muncă,ținându-se seama de gradul de mobilitate redus;
-reflectă interdependențele existente între multiplele segmente ale acesteia.

Fricționalitatea ce caracterizează factorul munca face dificilă atingerea unei stări de echilibru pe piața muncii. Factorii generatori de dezechilibru pe piața muncii sunt următorii:

-segmentarea pieței muncii;

-caracterul eterogen al muncii;

-politica salarială;

-modul de funcționare a instituțiilor pieței muncii într-un anumit cadru institutional si legislativ.

Piața muncii, ca unitate sistemică între oferta și cererea de muncă functionează în interdependentă cu toate celelalte piete specifice.

Funcționarea pieței muncii arată ca cererea de muncă pe termen scurt este invariabilă, deoarece angajarea de salariați depinde de șansele de investiții ale producătorilor.

Functionarea pieței muncii necesită punerea în mișcare a ofertei de muncă, tinându-se seama de gradul redus de mobilitate al acesteia. Acest grad redus de mobilitate decurge din influența variabilelor care țin de demografie, de dezvoltarea culturală a omului, de obligațiile familiale. Mecanismul de funcționare a pieței muncii reflectă interdependențele foarte diversificate între multiplele segmente ale acesteia.

În condițiile integrarii economice internaționale și ale globalizării mecanismul pieței muncii naționale trebuie să se adapteze la exigente externe multiple. Sunt posibile trei modalități de a demonstra, fragmentarea proceselor productive care influențează piața muncii dupa cum urmeaza:

– investiția în strainătate realizată de o firmă genereză o nouă configurație a locurilor de muncă naționale și din străinătate;

– mișcarea locurilor de muncă în cadrul firmelor multinaționale generează o complementaritate între folosirea forței de muncă în interior și în strainătate;

-fragmentarea proceselor de producție la scară international influențează folosirea forței de muncă.

CAPITOLUL 3

PIATA MUNCII IN ROMANIA

Istoria dezvoltarii economico-sociale a României cunoaște mai multe etape în formarea pieței muncii:

a)perioada cuprinsă de la Unirea Principatelor din 1859 pâna în deceniul al noualea al secolului al XIX-lea, în cadrul căreia forța de muncă necesară economiei se forma prin sistemul corporațiilor, completându-se prin transferul de meșteri și calfe între provinciile românești.

b) perioada cuprinsă între deceniul al zecelea al secolului al XIX-lea si primele două decenii ale secolului al XX-lea, atunci când dezvoltarea industriei, transporturilor si comunicațiilor a solicitat o forță de muncă mult mai numeroasă și cu o calificare mai ridicata. Principalele resurse ale forței de muncă au fost meșteșugarii, țărănimea cu mijloace insuficiente de trai,imigranții din Transilvania și Bucovina, precum și muncitorii străini care s-au stabilit în România.

c) perioada cuprinsă între deceniile trei și cinci ale secolului nostru când potențialul pieței naționale a forței de muncă a sporit considerabil. A sporit atât populația totală cât și populația activă: o parte foarte mare a populației active se ocupa de agricultură; populatia ocupată în industrie, mai ales în industria prelucratoare si în industriile extractive,a înregistrat creșteri rapide; a aparut o suprapopulație relativă care s-a manifestat prin insuficienta folosire a forței de muncă disponibile, dintre care predominante au fost cea agrară și somajul industrial ciclic, generat de evoluția ciclică a industriei naționale;

d) perioada 1948 – 1989, când mecanismele pieței libere a muncii au fost desființate și înlocuite cu un mecanism adminsitrativ al statului privind repartizarea și utilizarea forței de muncă. Mecanismul a funcționat pâna la sfârșitul anului 1989, când a început perioada de tranziție la economia de piață.

e) perioada actuală de reinstituționalizare a pieței libere a muncii. Procesul a început prin elaborarea legislației pieței muncii, care se desfășoară în două etape distincte: în prima etapă au fost elaborate acte legislative prin care s-au înlăturat măsurile restrictive caracteristice economiei socialiste; în cea de-a doua etapă, au început să fie adoptate noi acte normative, pe baza Constituției, cum ar fi legile cu privire la angajare și salarizare, protecția socială și conflictele de muncă, acte normative privind reglementarea condițiilor de muncă. Au apărut si au început să functioneze,instituțiile pieței muncii,a fost creat tripartitismul instituțional: executiv -patronat – sindicate. Executivul este reprezentat prin Ministerul Muncii și Protecției Sociale,

Starea pietii muncii in Romania se caracterizeaza prin mai multe trasaturi din care cele mai importante sunt:

-Existenta unui pachet de legi care constituie cadrul formal in functionarea acestei piete, intr-un mod care se apropie de cel european;

-Resursele de munca ce formeaza obiectul acestei piete au fost pe termen lung relativ constante, avand o usoara tendinta de crestere ca pondere in populatia totala, in timp ce populatia ocupata

s-a redus considerabil;

-Somajul a evoluat oscilant, dar are tendinta generala de crestere, rata somajului sporeste nu atat pe seama diminuarii ocuparii, cat prin iesirea de sub incidenta legala a perioadei de somaj;

-Raportul dintre populatia ocupata, salariati si pensionari s-a schimbat in favoarea pensionarilor. Avand in vedere ca pensiile sunt platite prin contributia baneasca a celor care lucreaza s-a accentuat presiunea ce se manifesta asupra veniturilor acestora din urma;

-Restructurarea ocuparii in Romania nu s-a infaptuit prin substitutia dintre munca si capital, pe calea investitiilor. Restructurarea ocuparii este mai puternica in industria miniera, industria siderurgica si industria constructoare de masini, adica in ramurile care inregistreaza o productivitate scazuta;

-Cererea de munca s-a diminuat din cauza scaderii generale a productiei, diminuarii investitiilor, decapitalizarii intreprinderilor, precum si altor procese ,cum ar fi dereglarea monetar-financiara, scaderea consumului si cererii la anumite categorii de bunuri, scaderea salariului real.

Dificultatile in functionarea pietei muncii in Romania.

-Disfunctionalitatile care au aparut in mecanismele acestei piete, concretizate in salarii mici ,ceea ce influenteaza negativ incadrarea in munca si cererea interna de bunuri, fapt care afecteaza neplacut imaginea celor doua categorii de firme si este greu de admis din punct de vedere al efectelor practice, lipsa transparentei sau mimarea acesteia in organizarea concursurilor de selectie sau de atestare pe post ;

-Diminuarea gradului de cuprindere in invatamant a populatiei cu varsta de scolarizare. Reducerea duratei invatamantului obligatoriu de la 10 la 8 ani, genereaza aparitia unei categorii de tineri de 15-16 ani, neprotejata legal in situatia in care nu isi gasesc un loc de munca, avand in vedere prevederea potrivit careia pot fi incluse in categoria de someri persoanele in varsta de peste 16 ani.

-Elaborarea unei legislatii care prevede o serie de masuri privind protectia salariatilor in situatia lichidarii intreprinderii, protectia salariatilor din sectorul particular si in cazul restructurarii unitatilor economice supuse regimului de supraveghere;

-Imbunatatirea gradului de ocupare a fortei de munca pe structuri profesionale relevata de optiunile tinerilor pentru specializari legate de ramuri si subramuri cele mai noi pe plan mondial; Aceasta orientare este efectul procesului general de tranzitie spre un nou tip de economie care se fundamenteaza pe modificari substantiale in domeniul proprietatii.

3.1 Populația activă

Progresul unei societăți este condiționat de capacitatea de adaptare la schimbările de natură politică, economică și socială.

Acestea se pot clasifica în două categorii:

-Sistemul instituțional, reprezentat de baza materială care se află la dispoziția actorilor sociali și de abundența resurselor care pot fi utilizate pentru atingerea obiectivelor sociale.

-Sunt considerate drept definitorii pentru capitalul uman: gradul de ocupare, specializarea, starea de sănătate și nivelul de educație al populației.

Aceste elemente reprezintă premize ale funcționării corespunzătoare a unei societăți. În Europa se acordă o importanță foarte mare, investițiilor în capitalul uman, apreciindu-se că, aceștia reprezintă prima garanție a evoluției optime a unei societății.

Evaluarea capitalului uman permite efectuarea de analize și înțelegerea celor mai bune căi de acțiune pentru utilizarea acestor resurse.

Succesul nu este determinat de mărimea resurselor umane existente într-o arie geografică ci în mare măsură de capacitatea capitalului uman de a folosi eficient aceste resurse.

Din punct de vedere al resurselor și a nivelului de dezvoltare țările pot fi clasificate astfel:

-Bogate – bogate ,de exemplu S.U.A, Anglia, Franța, Germania;

-Sărace – bogate ,de exemplu Japonia;

-Bogate – sărace, de exemplu Țări din Africa și o parte din cele din Asia;

-Sărace – sărace, de exemplu o parte din țările din Asia, Africa și America de Sud.

România beneficiază de resursă de muncă bine pregătită pentru sectorul industrial și primar și mai puțin pregătită pentru sectorul terțiar. În perspectiva dezvoltării României în cadrul UE trecerea unui număr important din forța de muncă în sectorul terțiar va favoriza evoluția pozitivă a sistemului economic românesc. Unul dintre indicatori dezvoltării sociale, analizat în țările dezvoltate este cel al ponderii deținute de forța de muncă concentrată în sectorul terțiar. Aceste tendințe de orientare în direcția modificării concentrării forței de muncă dinspre sectoarele primar și secundar spre sectorul terțiar apare atât ca voință a factorilor de decizie dar și ca efect al economiei de piață din România.

Folosirea unor noi metode și tehnici moderne de activitate a dus la dezvoltarea activităților specializate, care solicită abilități profesionale de înaltă calificare.

3.2 Volumul și dinamica forței de muncă în România

În raport cu seriile temporale, decelate în cadrul categoriilor de populație activă, ocupate și inactive din țara noastră, s-au produs o serie de transformări, atât din perspectiva modificărilor ponderilor pe care le dețin în funcție de anumiți indicatori, cât și din perspectiva ponderilor pe care le-au dobândit în anumite domenii de activitate.

Tabel nr 3.1

Populația activă din România (mii cazuri)

Sursa: Vol. Statistică teritorială, 2006, INS; datele statistice ale DGS Dolj; Forța de muncă din România; Ocupare și șomaj în anul 2005; Recensământul populației și al locuințelor, 18 martie 2002.

Din tabelul de mai sus se observă că, în perioada 2008 – 2012, populația activă din țara noastră a înregistrat atat scăderi cat si cresteri. Persoană activă este orice persoană care ori este angajată, ori dorește să se angajeze.

Rata de activitate

Populația activă cuprinde persoanele de la 16 ani și peste care, oferă forță de muncă pentru producția de bunuri și servicii.

Rata de ocupare a populatiei în vârsta de munca (15-64 ani) de 60,2% a crescut fata de cea înregistrata în trimestrul corespunzator din anul precedent de +0,2 puncte procentuale cât si fata de cea înregistrata în trimestrul anterior de +2,1 puncte procentuale.

Gradul de ocupare era mai mare pentru barbati si pentru persoanele rezidente în mediul rural.

Rata de ocupare a tinerilor a fost de 24,3%.

Tabel nr.3.2

Evolutia ratei de ocupare a populatiei de 15 ani si peste, pe grupe de vârsta

Rata de ocupare caracteristică regiunilor de dezvoltare ne oferă următoarele informații:

Tabel nr.3.3

Rata de activitate la nivelul regiunilor de dezvoltare

Evident, rata de ocupare difera pe regiuni geografice, pe grupe de varsta si pe gradul de educatie. Nivelul cel mai ridicat al ratei de ocupare pentru persoanele in varsta de munca s-a
inregistrat in randul absolventilor invatamantului superior. Pe masura ce scade
nivelul de educatie, scade si gradul de ocupare.

Populația ocupată

Tabel nr. 3.4

Populația ocupată din România (mii cazuri)

Sursa: Institutul National de Statistica

Pe întreaga perioadă analizată se poate observa existența unui proces de reducere a populației ocupate. Dacă populația activă este dependentă de evoluția corpului demografic, definită de grupa de vârstă, gradul de ocupare al populației active este în legătură cu funcționarea sistemului economic al unei societăți.

În anul 2012, fatã de anul 2011, repartizarea populatiei ocupate pe sectoare de activitãti ale economiei nationale indicã cresterea numãrului persoanelor ocupate în toate sectoarele, dar mai ales în cel agricol cu +2,7%. În industrie si constructii cresterile au fost modeste de +0,8% în industrie si constructii si +0,9% în servicii.

Tabel nr.3.5

Populatia ocupatã, pe principalele activitãti ale economiei nationale

Din datele prezentate mai sus, se poate spune că asistăm la o scădere a ponderii populației ocupate în România.Numărul persoanelor ocupate a scăzut atât în ceea ce privește distribuția în funcție de sex, cât și în ceea ce privește distribuția populației în funcție de mediul de rezidență.

Măsurile pentru piața muncii definite în baza Legii nr.76/2002, includ următoarele servicii:

-informarea și consilierea profesională

-medierea muncii;

-formarea profesională;

-consultanță și asistență pentru începerea unei activități independente;

-stimularea mobilității forței de muncă;

-subvenționarea locurilor de muncă;

-stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a absolvenților instituțiilor de învățământ;

-subvenții acordate angajatorilor care încadrează în muncă persoane în vârstă de peste 45 de ani sau întreținători unici de familie, precum și angajatorilor care au sub 100 de angajați și încadrează în muncă persoane cu handicap;

-acordarea de credite din bugetul asigurărilor pentru șomaj în condiții avantajoase.

Caracteristici ale situației pieței muncii actuale în România

Din totalul de peste 16  milioane de români care formează populația aptă de muncă, 9  milioane sunt persoane active, peste 6  milioane sunt inactive și 700 mii sunt șomeri, potrivit ultimelor raportări centralizate la Institutul Național de Statistică. Asta înseamnă că aproape 60% din românii care contează pentru piața muncii au o ocupație, în timp ce 40% nu lucrează.
Lipsa unei oferte serioase pe piața muncii îi descurajează  pe tinerii aflați în căutarea unui job. În rândul tinerilor, cu vârsta cuprinsă între 15 și 24 de ani, rata de ocupare a ajuns la 23,9%, ceea ce înseamnă că doar unul  din patru tineri din România lucrează.
Raportul de dependență economică pe piața românească a muncii arată că  1.300 de asistați social revin unui număr de 1000 de români cu un loc de muncă.

Locul de muncă part-time este o altă tendință înregistrată pe piața românească a muncii în ultimii ani. Jumătate de milion de români lucrează part-time. Categoria de persoane cu program de muncă parțial reprezintă 2,4% din populația activă, respectiv 2,6% din populația ocupată. La nivelul Uniunii Europeme, 3,8% din persoanele active erau subocupate în anul 2012.

Mișcarea naturală a populației

Tabel nr.3.6

Migratia interna

Sursa:Institutul National de Statistica,Romania in cifre 2013

În anul 2012 si-au schimbat domiciliul în interiorul tãrii, 372,2 mii persoane. Ca și în anul precedent, fluxurile migratorii din urban dețin cele mai mari ponderi în structura migrației.

CAPITOLUL 4

ANALIZA STATISTICĂ A MIGRAȚIEI ȘI ȘOMAJULUI IN ROMÂNIA. STUDIU DE CAZ

4.1 Șomajul

Șomajul a fost explicat pentru prima dată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când raționamentele științifice au început să recurgă la conceptele de piață a muncii și folosirea deplină a forței de muncă. Potrivit acestei abordări, neoclasice pe piața muncii se confruntă cererea întreprinderilor ce angajează salariați, atâta timp cât productivitatea marginală a muncii este egală cu salariul existent și oferta celor ce vor să se angajeze formată pe baza opțiunii sau lor între muncă și timp liber. Ofertanții vor opta pentru muncă atâta timp cât puterea de cumpărare a salariului pe care il vor primi este superioară expresiei în bani a efortului pe care trebuie să-l facă în cadrul muncii.

În cadrul structurii șomajului, se înregistrează o presiune a ofertei asupra cererii de forță de muncă feminină și creșterea numărului de șomeri în rândul femeilor. Deși nivelul de pregătire școlară și profesională al femeilor este apropiat de cel al bărbaților se constată o pondere mai ridicată a șomajului feminin față de rata medie a șomajului, urmare a restructurării unor șomeri în care forța de muncă feminină este predominantă și a comportamentului discriminatoriu manifestat de unii patroni la angajarea persoanelor de sex feminin.

Problema șomajului a fost analizată de reprezentanți ai școlii clasice ca: David Ricardo, Theodor Maltus, Jean Baptiste Say, John Sturart Mill care au studiat șomajul din perspectiva relației lui cu mașinismul, înțeles ca utilizare tot mai pregnantă a mașinilor în procesul industrial.

Din secolul al-XVII-lea William Petty spune despre capital că economisește muncă iar despre mașini că ar putea determina indirect o creștere a numărului de locuitori ai unei țări.

Încă de la Adam Smith a apărut substituția între consum și investiții ,care a fost larg studiată de John Maynard Keynes. Este vorba de o substituție mașină – muncă, în sensul că utilizarea mașinilor ar diminua numărul locurilor de muncă și ar duce la șomaj.

Adam Smith considera că acumularea determină adâncirea diviziunii muncii, proporțional cu creșterea capitalului fix, concluzia lui fiind optimistă dar și logică.

Principalele argumente ale clasicilor cu privire la tehnologia mașinilor sunt:

-pentru a produce mașini este nevoie de muncitori;

-datorită preturilor scăzute ale produselor industriale, consumul acestora crește, deci se extind piețele;

-datorită mașinilor apar noi activități care răspund unor trebuințe noi, deci crește numărul locurilor de muncă;

Jean Baptiste Say considera că apariția unor noi mașini determină o pierdere a locurilor de muncă, argumentul principal al acestuia este că progresul tehnic reprezintă principala cale de creștere a competitivității în raport cu străinătatea.

Thomas Malthus considera că utilizarea mașinilor nu duce la șomaj, ci la creșterea locurilor de muncă, si își explică ideile cu fapte reale.

Toți marii clasici susțin cu argumente diferite utilizarea mașinilor în industrie, ca și ideea că progresul tehnic determină doar pe termen scurt șomajul, în timp ce pe termen lung duce la creșterea numărului locurilor de muncă.

In teoria clasică utilizarea la maxim a capacităților de producție rentabile și flexibilitatea salariilor asigurau echilibrul pieței muncii. Caracteristica situației fiind aceea că nivelul salariului limiteaza atât producția, cât și gradul de ocupare, diminuarea lui părand a fi soluția reducerii ratei șomajului.

Din punct de vedere al naturii șomajului distingem următoarele forme:

Șomajul clasic, cauzat de refuzul de a se angaja al celor ce apreciază că salariul și condițiile de muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile pe care ei le consimt atunci când lucrează.

Din punct de vedere macroeconomic șomajul clasic are la bază situația caracterizată prin insuficiența ofertei în raport cu cererea determinată de faptul că prețul efectiv al bunurilor economice este mai mic decât prețul de echilibru.

Figura nr 4.1.

Șomajul clasic

Sursa: Niță Dobrotă „Economie politică” Editura. Economică, București 1995, pag 396

În figura nr I.1 cantitatea de bunuri oferite este Qo este inferioară cantității cerute Qd la prețul pieței. Dezechilibrul pe piața bunurilor economice derivă din prețul prea scăzut existent în mod efectiv care diminuează rentabilitatea firmelor determinându-le să nu creeze noi locuri de muncă sau chiar să-și diminueze cererea de muncă. O cerere mai mare de bunuri poate coincide cu formarea sau creșterea șomajului.

Dezechilibrul de pe piața muncii reprezinta dezechilibrul de pe piața bunurilor economice. Pețurile nu sunt flexibile și astfel oferta de bunuri nu se poate realiza astfel încât producția să se relanseze și să facă necesară angajarea de noi salariați.

Șomaj natural- În perioada anilor ’30 ai secolului al XIX-lea John Maynard Keynes remarca existența acestui gen de șomaj. Oamenii din această categorie nu refuză să se angajeze la un anumit salariu, ci nu găsesc de lucru pentru că cererea de muncă este insuficientă în raport cu oferta.

Faptul că piața muncii nu era independentă de cea a bunurilor și serviciilor și că alegerile salariale ale firmelor se dovedeau a fi decisive, făcea posibil echilibrul macroeconomic. La baza șomajului, nu se situa blocajul producției, ci cererea efectivă.

Alban William Philips a pus în evidență o corelație negativă între rata șomajului și cea a inflației arătând că anii cu șomaj scăzut tind să înregistreze o inflație înaltă, în vreme ce anii cu șomaj ridicat tind să aibă o inflație scăzută.

Figura nr.4.2

Somaj natural

.

În acest grafic, se observă efectul creat de salariul minim impus peste salariul de echilibru. Numărul de oameni dispuși să se angajeze a crescut ca urmare a creșterii salariului Q2O prin atragerea celor care se aflau în șoma jclasic dar numărul de locuri de muncă a scăzut Q2C. Diferența dintre numărul de oameni angajați în situația de echilibru Q1 și numărul salariaților din momentul salariului minim impus Q2C este reprezentat de oamenii care și-au pierdut locul de muncă.

Șomajul ciclic este expresia excedentului forței de muncă, care este ciclică, fenomen determinat de conjunctura economică și caracterul sezonier al activităților. Această formă de șomaj se manifestă sub două forme:

-Șomajul conjunctural determinat de alternanța perioadelor de creștere economică cu cele de depresiune economică;

-Șomajul sezonier cauzat de sezonabilitatea unor activități.

Se observa ca somajul ciclic este reprezentat de diferenta dintre N1 si N2. Acest somaj se manifesta si cand salariul ramane la S1, deoarece se muta punctul de echilibru.

Solutia pentru combaterea acestui tip de somaj consta in pastrarea la un nivel corespunzator, a cererii agregate, prin incurajarea cheltuielilor publice.

Figura nr.4.3

Șomajul ciclic

Somajul ciclic are o durata egala cu durata recesiunii. Fluctuatiile de productie si ocuparea au loc nu numai in cursul unui an, ci si in perioade mai lungi. Gradul de ciclicitate la care este expusa o activitate depinde de elasticitatea venitului pentru cererea produselor acelei activitati.

Șomajul structural este determinat de tendințele de restructurare economică care au loc în diferite țări, sub incidența crizei energetice, închiderii firmelor nerentabile,reducerea cererii pentru asemenea produse.

Aceasta tendinta este o alta provocare a ocuparii in Uniunea Europeana, tendinta ce a contribuit, in timp, la cresterea ratei somajului structural. Concluziile cu privire la natura structurala a somajului se fac pe baza curbei Beveridge, care releva neconcordantele de pe piata muncii printr-o juxtapunere a ratei somajului si a numarului de locuri de munca vacante. Mai jos putem observa evolutia acestui indicator incepand din 2008 si pana in 2013, primul si al doilea semestru.

Șomajul tehnologic este cauzat de înlocuirea vechilor tehnici și tehnologii cu altele noi, precum și de centralizarea unor capitaluri și a unităților economice cu consecința restrângerii locurilor de muncă.

Șomajul tehnic este determinat de starea de inactivitate forțată impusă de discontinuitățile care survin în procesele tehnice de producție: greve, defecțiuni ale unor utilaje, întreruperea energiei.

Șomajul funcțional este starea de inactivitate monetară pe termen scurt, care corespunde unei situații sau faze intermediare între încetarea activității în cadrul unui loc de muncă și încadrarea la un nou loc de muncă.

Ritmul de creștere economică, în condițiile unei productivități a muncii ridicate, nu este capabil să creeze noi locuri de muncă, pentru a asigura o ocupare deplină. Pe piața muncii, decalajul între cererea de muncă și oferta de muncă este în defavoarea ofertei. Dezechilibre se manifestă pe segmentul de piață al forței de muncă tinere, care au drept cauză lipsa nu numai a locurilor de muncă, ci și a pregătirii profesionale.

Figura nr.4.4

Somajul structural in Uniunea Europeana

Sursa: Eurostat

După modul de manifestare și percepere a acestui fenomen se disting:

Șomajul aparent este cel constatat și măsurat efectiv de instituții specializate și care, în cele mai multe țări, dă dreptul la indemnizații sau ajutoare ce compensează parțial pierderea salariului. Acest fel de șomaj corespunde segmentului de populație disponibilă, fără loc de muncă și în căutarea unui loc de muncă.

Șomajul deghizat este cel ce își are originea în existența locului de muncă cu productivitate scăzută, angajarea unui număr de salariați superior celui necesar în întreprinderi.

Cand se analizeaza cauzele șomajului trebuie avut în vedere:

-sporul natural al resurselor de muncă, respectiv al populației în vârstă de muncă;

-femeile casnice care doresc să intre pe piața muncii;

-disponibilizarea unei părți a populației ocupate, datorită dispariției unor locuri de muncă;

-dezvoltarea lentă a sectorului privat;

-viața economică se confruntă cu dificultăți generate de lipsa piețelor de desfacere;.

-specializarea și segmentarea unor grupuri și categorii socio-profesionale neconcurente, ca urmare a multiplicării fără precedent a numărului de profesii și a numeroaselor diferențieri dintre salariați din punct de vedere al experienței și abilității lor;

-consolidarea pieței a unor agenți economici, având drept consecință rigidizarea pieței muncii;

-amplificarea elementelor de intervenționism pe piața muncii din partea puterii publice sau a unor agenți instituționalizați cu atribuții în formarea, angajarea sau utilizarea factorului muncă.

Cauzele de ordin subiectiv, țin de comportamentul reținut al agenților economici de a angaja tineri din cauza lipsei lor de experiență sau pentru că aceștia nu se încadrează în disciplina muncii.

Somajul apare și ca urmare a tendinței de a căuta locuri de muncă plătite cu un salariu mai mare, fapt ce întârzie integrarea activă a tinerilor pr piata muncii .

Criza economică, caracterizată prin scăderi sau stagnări ale activității economice, sporește numărul de șomeri, iar integrarea lor, în perioada de boom, poate fi la un nivel scăzut. Absorbirea unui număr cât mai mare de șomeri depinde de posibilitățile fiecărei țări de a stimula agenții economici în creșterea investițiilor de capital, de capacitatea de utilizare eficientă a pârghiilor economice în condiții de criză.

În România, criza economică de lungă durată a generat un șomaj de mari proporții cu perspective reduse de reintegrare.

Modificările de structură a sectoarelor economice, sub impactul diversificării cererii de bunuri si al crizei economice, conduc pentru o perioadă îndelungată la reducerea cererilor de muncă.

Somajul are la origine, transformările de structură a economiei naționale, după criteriul de eficiență, în vederea adaptării la mediul concurențial.

Imigrarea si emigrarea influențează stărea pieței muncii. Imigrarea unei părți a populaței în vederea angajării în diferite țări va spori oferta de forță muncă în cadrul acestora. Emigrarea are un efect invers, de scădere a forței de muncă în zona de origine.

Conjunctura economică și politică internațională nefavorabilă, datorită oscilațiilor creșterii economice, conflictelor armate, influențează negativ relațiilor economice vizând importul si exportul, deteriorând activitățile economice în țările din zonă.

İndicatorii șomajului

Proporțiile șomajului se estimează în urmatoarele moduri:

-în mod absolut, prin numărul populației neocupate;

-în mod relativ, prin rata șomajului;

Rata șomajului reprezinta mărimea relativă a șomajului în raport cu populația activă :numărul șomerilor x 100/ populația activă, sau cu cea ocupată.

Rata generală a șomajului -RGS ca raport procentual între numărul de șomeri -S și populația activă civilă- Pac

RGS = ( )*100 =( +S)*100

Rate parțiale de șomaj -RSi calculate ca raport procentual între numărul de șomeri din categoria respectivă -Si și populația activă civilă a categoriei respective -Paci:

RSi = ()*100

Rata integrală de șomaj -RIS, include și șomajul parțial și se calculează ca raport procentual între timpul de muncă disponibil al populației ocupate și în stare de șomaj parțial -TMn și timpul de muncă disponibil total -TMt:

RIS=()*100

Mărimea și dinamica ratei șomajului sunt diferite pe țări, regiuni și au importanță deosebită din punct de vedere politic și economic, atât pentru autoritățile statale cât și pentru sindicate.

Estimarea șomerilor prin statistici este aproximată din considerente subiective.

İată de ce pentru un observator neutru, este util să cunoască care sunt modalitățile de subestimare și cele de supraevaluare ale șomajului.

Subestimarea recurge numai la înregistrarea celor care primesc ajutor de șomaj și exclude tinerii care termină diferite forme de învățământ și nu-și găsesc un loc de munca, pe cei care temporar nu au de lucru, pe cei subocupați.

Supraevaluarea se face prin:

– includerea în categoria de șomeri și pe cei care , deși primesc ajutor de șomaj nu au intuiția să se angajeze;

– pe cei care au servicii dar pretind că sunt șomeri;

– pe cei care refuză locuri de muncă ce li se oferă pe motivul că speră să găsească un serviciu mai bun;

– prin includerea în categoria de șomeri a celor care în mod voluntar nu vor să lucreze.

Nivelul șomajului diferă pe perioade și regiuni ale aceleiași țări, in prezent fiind cel mai ridicat în țările slab dezvoltate.

Somajul a devenit o permanență dar acestea nu exclud total și definitiv existența stării de ocupare deplină a forței de muncă. Pentru ilustrarea acestei situații se invocă exemplul Germaniei, Statelor Unite ale Americii, Franței, Canadei pentru anumite perioade după al doilea război mondial , când numărul angajaților depășeau oferta internă de forță de muncă și se recurgea

într-o mare măsură la emigranți.

Există în țările respective și un număr de șomeri format din:

-Persoane aflate în căutarea unui alt loc de muncă după ce l-au abandonat pe cel vechi;

-Persoane cu probleme sociale complexe care nu se puteau angaja;

-Persoane care iși trăiau viața altfel decât devenind salariați sau realizând activități proprii;

-Persoanele care acceptau locurile de muncă libere pentru că salariul real la care ar fi ajuns angajându-se nu le-ar fi permis să trăiască mult mai bine decât atunci când erau șomeri.

Ocuparea deplină a forței de muncă a devenit echivalentă cu un șomaj ajungând la o rată de câteva procente. Ocuparea deplină implică un șomaj peste un anumit nivel minim, considerându-se că scăderea șomajului sub nivelul respectiv, caracterizează o stare de supraocupare a forței de muncă. Criteriul economic al supraocupării este atunci când în activitatea economică, pentru noii angajați are loc o creștere mai mare a salariului decât a productivității muncii.

Pornind de la permanetizarea șomajului, pe baza cercetărilor economistului neozeelandez Alban William Phillips celor doi indicatori ce caracterizează nivelul șomajului li se adăugă al treilea, rata naturală a șomajului, care este rata șomajului ce corespunde unei rate stabile sau inerțiale a inflației.

Rata șomajului care corespunde funcționării normelor și eficiente a pieței muncii în condiții de informare imperfectă este denumită rata șomajului natural ceea ce înseamnă rata șomajului care nu accelerează inflația. Premisa pentru înțelegerea ratei naturale a șomajului o constituie existenta inflației în economie exprimată printr-o rată și realizarea a două condiții care fac să nu se modifice dimensiunile inflației:

-să nu se formeze un excedent al cererii;

-să nu se producă șocuri de ofertă;

Prin realizarea primei condiții, șomajul se fixează la nivelul ratei sale naturale, adică la nivelul determinat de egalizarea presiunii în direcția creșterii salariilor.

Cea de-a doua condiții face ca oferta agregată să nu cunoască o altă schimbare decât cea determinată direct de rata inflației care, nemodificându-se menține șomajul la nivelul ratei naturale.

Prin realizarea celor două condiții cererea și oferta agregată se modifică în funcție de inflație și de rata naturală a șomajului; dacă cererea și oferta agregată sau numai una dintre ele s-ar modifica, șomajul poate atinge o rată mai mare decât cea naturală, iar inflația va începe sa scadă.

Somajului în România este considerat un fenomen natural, un mecanism de alocare a resurselor umane în funcție de volumul și structura cererii sistemului productiv care însoțește procesul de dezvoltare economică și socială a țării.

Proporțiile mari și ratele ridicate ale șomajului provoacă pierderi de potențial economic și este un permanent pericol social. Somajul conduce la pierderi de producție și venituri ale societății, la degradarea calificării, îndemânării individuale, la pierderi de venit și statut social,la sărăcirea familiei. Tendința de scădere a numărului de șomeri și al ratei șomajului este rezultatul restructurării foarte lente a marilor întreprinderi cu capital integral sau majoritar de stat și menținerii unei supraocupări în acestă unitate.

Pe termen scurt si mediu, șomajul s-ar putea dubla dacă restructurarea ar căpăta forța și amploarea necesară și dacă Guvernul nu ar lua măsuri urgente și adecvate de creare de noi locuri de muncă disponibile în alte ramuri și domenii de activitate ale sectoarelor secundare, terțiare, cuaternare.

Șomajul este diferit in diverse categorii de forță de muncă.

Cea mai afectată de șomaj din punct de vedere al structurii pe sexe a forței de muncă este populația feminină. Rata superioară a șomajului la forța de muncă feminină se explică prin caracteristicile acestei categorii ale forței de muncă. Somajului forței de muncă feminină are numeroase incidente asupra vieții familiei ca:

-diminuarea venitului familiei;

-reducerea numărului copiilor;

-deteriorarea educației copiilor și a potențialului viitor de muncă al țării;

Din punct de vedere al structurii șomajului pe grupe de vârste, situația cea mai dificilă se întâlnește la tineri, care cuprind tinerii absolvenți de instituții medii și superioare.

In ceea ce privește nivelul șomajului, gradul de valorificare al factorului uman continuă să fie în scădere, în toate sectoarele de activitate.

În domeniul ocupării forței de muncă se constată mai multe procese:

-reducerea numărului și a ponderii populației ocupate în sectorul public;

-apariția unor forme noi de ocupare și diversificarea structurii ocupaționale a populației: patroni și întreprinzători, lucrători pe cont propriu, membrii în societăți agricole;

-salariații continuă să rămână principala componentă a populației ocupate;

-creșterea ocupării în sectorul primar nu înseamnă și folosirea eficientă a resurselor de muncă;

-lipsa unor strategii și politici active de ocupare și de programe realiste de creare de noi locuri de muncă și de absorție a șomajului la nivel național;

-lipsa de corelare între oferta de muncă, calificarea și recalificarea șomerilor;

-calificarea profesională nu este luată în considerare ca o cale de reducere a șomajului;

-interesul redus al agenților economici pentru a investi în capitalul uman și plecării oamenilor cei mai calificați în sectorul privat, unde sunt mai bine plătiți;

Șomajul de lungă durată la tineri prezintă o gravitate deosebită pentru că el exclude noile generații cu calificare ridicată și cu potențial de muncă ridicat de la perspectiva ocupării pe termen scurt si mediu.

România deține un important potențial uman care e capabil sa contribuie la impulsionarea procesului de restructurare și la relansarea dezvoltării durabile a economiei.

Rata șomajului permite evidențierea dorinței de a se încadra în activitatea populației si a capacității economiei de a satisface aceasta dorință. Rata șomajului servește la aprecierea gradului în care o societate e capabilă să susțină dreptul și libertatea de a muncii a cetățeanului.

Durata de șomaj reprezintă timpul care se scurge de la pierderea locului de muncă până la reluarea activității iar pe termen lung, a avut o tendință generală de creștere.

Durata șomajului este foarte diferită, de la câteva zile la luni și chiar ani. In evaluarea șomajului se impune determinarea duratei medii a șomajului,care se calculează în funcție de doi factori:

-numărul de șomeri;

-ritmul în care se desfășoară intrarea și ieșirea din șomaj;

Corelările privind durata șomajului pot fi înțelese din următoarea figură:

Figura nr. 4.5

Numărul șomerilor trebuie interpretat ca o noțiune de „stoc”, ținând cont de sporirea și reducerea șomajului.

Din urmărirea schemei rezultă:

-Cu cat „stocul” de șomeri este mai mare ,cu atât și durata șomajului este mai mare;

-Cu cât intrările și ieșirile sunt mai mari și mai rapide cu atât durata șomajului va fi mai mică;

Durata medie a șomajului este direct proporțională cu mărimea stocului și invers proporțională cu mișcarea fluxurilor.

Un rol important în stabilirea nivelului intensității și duratei șomajului îl are costul șomajului. Costul somajului cuprinde consecințe nefaste ale șomajului pe care le suportă indivizii în economie și societate. Pentru persoanele care devin șomeri, costul șomajului are un aspect economic și unul moral. Economic, deoarece intrarea în șomaj înseamnă reducerea veniturilor și a posibilităților de consum pentru întreaga familie.

Statutul de șomer atrage după sine stresul nervos, acesta spre deosebire de consecințele economice, deși este foarte important nu se poate evalua.

Deosebit de complexe și cu urmări multiple sunt costurile șomajului ,la nivel de societate și economie.

Scăderea generală a veniturilor reduce încasările, respectiv intrările, la capitolul venituri din bugetul statului ceea ce diminuează volumul cheltuielilor publice;

Existența șomajului sporește cheltuielile statului pentru funcționarea oficiilor de plasare, plata ajutorului de șomaj, cheltuieli sociale legate de calificare sau recalificare, de îngrijirea sănătății șomerilor;

Avantajele șomajului sunt corelate cu următoarele aspecte:

-Determinarea salariaților să caute servicii mai bune, care cer o calificare superioară, ceea ce poate fi indus în incitarea spre perfecționare cu consecințele corespunzătoare asupra creșterii randamentului muncii;

-Crearea de mână de lucru mobilă și adaptabilă la cerințele impuse de modificările activității economice, ceea ce contribuie la o creștere economică mai rapidă pe termen lung;

Dacă pe de o parte, se iau în considerare costurile, iar pe de altă parte, avantajele fenomenului șomaj, pe termen lung rezultatul apare negativ deoarece costurile depășesc cu mult beneficiile, atât în cazul celor direct implicați cât și al economiei.

Pe plan mondial șomajul are tendința să se agraveze ,acest lucru este evident și în țările din estul și centrul Europei, dintre acestea remarcându-se Polonia.

Șomajul afectează în mai mare măsură persoanele de sex feminin din grupa de vârsta de 50 ani și peste și în oarecare măsură pe cele din grupa de vârsta 20-25 de ani.

Pentru realizarea unui echilibru a cererii cu oferta de forță de muncă feminină, obiectivul principal al politicii de ocupare a forței de muncă feminine îl poate constitui promovarea unei politici adecvate de ocupare în activitățile economico-sociale a femeilor, realizarea unei protecții sociale a acestora în condiții de egalitate a șanselor si crearea condițiilor favorabile realizării funcțiilor complexe pe care femeia le îndeplinește în familie și în societate.

Pentru realizarea acestui obiectiv ce privește piața forței de muncă feminine ar fi utilă elaborarea unui program de ocupare a forței de muncă feminine care să fie integrat în programul global de ocupare a forței de muncă care să conțină măsuri de stopare a șomajului în rândul femeilor și de orientare profesională a acestora.

In perioada următoare este posibil să asistam la îngroșarea rândurilor șomerilor, atât prin accelerarea procesului de privatizare în industrie, construcții si transport.

Analizând datele privind populația ocupată constatăm că în prezent la un salariat revin mai mult de două persoane care nu desfășoară o activitate organizată, pe bază de contract sau convenție socială de muncă.

Acestui proces al șomajului trebuie să i se acorde o atenție deosebită prin elaborarea și punerea în practică, a unor programe de reconversie profesională, așa încât să se realizeze un transfer al forței de muncă ce va fi disponibilizată in procesul de restructurare în unele unități comerciale în loc de trecerea imediata în șomaj.

Specialiștii care au fost disponibilizați sau care au devenit nemulțumiți de activitățile și veniturile obținute au plecat și își desfășoară activitatea în străinătate. Mulți dintre medici, ingineri, cercetători, specialiști în domeniul lingvisticii lucrează acum în țări occidentale, creând dificultăți economiei românesti.

Tot mai mulți vor pleca în străinătate, iar după scurt timp economia va trebui sa găsească înlocuitori care vor costa mai mult, comparativ cu eforturile de moment pentru a-i menține pe cei existenți la locurile de muncă.

Bugetul asigurărilor sociale de stat nu va putea colecta veniturile necesare pentru plata pensiilor și ajutoarelor de șomaj pentru un număr mare de persoane, ceea ce impune cu necesitate găsirea surselor necesare prin masuri care să poată deveni afective

Cauzele principale ale evoluției populației ocupate și a șomajului au fost:

-declinul economic general, cu diminuarea volumului producției, îndeosebi industriale;

-eșecul programelor de macrostabilizare și întârzierea privatizării;

-reducerea investițiilor și restructurarea unor agenți economici nerentabili;

-mobilitatea scazută a forței de muncă în plan teritorial și profesional;

-constrângerile determinate de mediul economic internațional.

Șomajul în rândul tinerilor este mai ridicat decât în rândul adulților,iar acest aspect este unul defavorizat, deoarece tinerii suferă cel mai mult în contactul cu piața muncii fiind dezavantajați față de categoriile de vârstă adultă, prin faptul că, ani de-a rândul segmentele de populație adulta au fost ținute în supraocupare, chiar dacă economia a fost și este în recesiune.

Figura nr.4.5

Somerii inregistrati dupa nivelul de educatie

Sursa: Agentia Nationalã pentru Ocuparea Fortei de Muncã.

Numãrul șomerilor înregistrați la Agenția Naționalã pentru Ocuparea Forței de Muncã -ANOFM a crescut în anul 2009, ca efect al crizei financiare, cu 306 mii persoane faþã de anul 2008, dupã care a înregistrat o usoarã scãdere, care s-a accentuat apoi, ajungând la finele lui 2012 la un numãr de 494 mii persoane.

Rata somajului înregistrat s-a situat pe o curbã crescãtoare, punctul maxim fiind atins în lunile februarie martie 2010 de 8,4%, dupã care a continuat sã scadã în perioada urmãtoare, atingând la finele anului 2012, pragul de 5,6%.

Figura nr. 4.6

Numãrul șomerilor înregistrati și rata șomajului

Sursa: Agenția Naționalã pentru Ocuparea Forței de Muncã

Bãrbații au fost majoritari în rândul șomerilor înregistrați 57,3% la sfârșitul anului 2012, respectiv 53,6% la sfârșitul anului 2008.

Dupã ce a înregistrat o creștere începând din anul 2008 numãrul femeilor șomere începe sã scadã usor pânã în anul 2011, urmând ca la sfârsitul anului 2012 sã mai creascã putin, fiind cu 7 mii persoane mai mare fatã de anul precedent si cu 91 mii persoane mai mic fatã de anul 2009.

Figura nr.4.7

Rata somajului pe grupe de varsta, sexe si medii

Sursa: Agentia Nationalã pentru Ocuparea Fortei de Muncã

Rata șomajului conform definiției internaționale este calculatã că proporție a șomerilor în populația activã, a înregistrat la nivelul tãrii valoarea de 7,0% în anul 2012, în scãdere fătã de anii precedenți: cu 0,4 puncte procentuale fătã de anul 2011 și cu 0,3 puncte procentuale fătã de anul 2010. Rată șomajului înregistratã în anul 2012 se situa cu 1,2 puncte procentuale peste cea din anul de debut al crizei economico-financiare.
Un alt aspect asupra căruia trebuie să ne aplecăm este șomajul de lungă durata. Rată șomajului pe termen lung în perioada 2009-2012 s-a prezentat astfel:

Evoluția șomajului pe termen lung (2009 – 2012)

%

Sursa: EUROSTAT

4.2 Migrația forței de muncă

 Definirea etimologică a termenului migrație,care vine din latinescul: migratio, diferite sensuri pe care însemnătatea cuvântului în sine a avut-o în istorie: deplasare în masă a unor triburi sau a unor populații de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali.
Migrația reprezintă deplasarea în vederea schimbării locului de trăi și de muncă,determinată de factori sociali, politici, economici sau naturali.Migrația reprezintă părăsirea unui teritoriu de baza pentru un altul propice unor activități constructive cu un puternic caracter personal, părăsire ce implică totodată schimbarea domiciliului.
Migrația este rezultatul unei multitudini de acțiuni individuale, ale agenților raționali, care evaluează costurile, beneficiile și riscurile implicate de un asemenea act, elemente care derivă, din caracteristicile sistemului. Cercetările recente scot în evidență și importantă informației că element ce intervine în deciziile luate de către indivizi.
Procesele migratorii se desfășoară simultan și sunt în creștere în multe țări ale lumii.

Una dintre societatile multiculturale ,tinzând spre noi concepte ale cetățeniei sau statului național.

Dacă privim fenomenul migrației raportîndu-ne la o populație dată – perspectiva adoptată, de demografie – în raport cu această populație, se poate vorbi de două forme de migrație:
-imigrație;
-emigrație.
A imigra reprezintă activitatea prin care intri într-o țară altă decât a ta, pentru a te stabili acolo. Nu trebuie confundat termenul de străin cu imigrant așa cum fac administrațiile care îi contabilizează pe deținătorii de permise de ședere că emigrant.Sociologia studiază migrația dintr-o perspectiva mai largă,interesîndu-se de indivizi în ambele ipostaze ,atenția ei se îndreaptă precumpănitor asupra acelor mișcări teritoriale în care sînt antrenate mase mari de oameni, ce se constituie în fluxuri de migrație.Interesul manifestat de sociolog pentru acest fenomen are la baza faptul că o mobilitate teritorială este însoțită sau generează o mobilitate socială, adică schimbarea statutului social al persoanelor migrante.La nivelul teritoriului național, vom observă mai multe forme de migrație:
-migrația internă, se realizează atunci cînd deplasarea se face în interiorul țării respective;
-migrația externă sau internațională realizată în afară granițelor unei țări.
Mai pot apărea și alte criterii cu privire la migrație:
-migrația temporară, cînd deplasarea se efectuează pentru o perioada determinată de timp, după care individul migrant se întoarce la locul de origine;
-migrația definitivă, cînd migrantul nu se mai întoarce.
Citadinii pot evada din marile aglomerări urbane, fie la încheierea vieții active, fie în timpul acesteia, pe durata zilei sau săptămînii cînd nu lucrează.
Migrația internațională din zilele noastre se realizează sub următoarele forme mai importante:
-migrația forței de muncă;-migrația membrilor familiilor lucrătorilor anterior emigranți
-migrația forțată de calamități naturale, de persecuții politice sau religioase, de războaie.
În migrația internă, nu intervin decît arareori opreliști de ordin juridic. Migrația internațională este determinată de politicile materializate în reglementări specifice în raport cu emigrația și cu imigrația.Fac aici o mică paranteză pentru a particulariza una din cauzele surprinse de Abraham Maslow în schemă să cu privire la determinarea sau mai precis motivația oamenilor de a migra.

Figura nr. 4.8

Numarul de emigranti in perioada 2002-2012

Sursa: Migrația Internațională a României ,2013 -Institutul Național de Statistică

Peste 2,3 milioane de români au emigrat în ultimii 25 de ani în state precum Spania, Italia sau Germania, unde se bucură de venituri de patru, de cinci sau chiar șapte ori mai mari decât cele câștigate de cunoștințele și rudele rămase în țară. Doar în ultimul deceniu ei au trimis în România peste 42 de miliarde de euro.

Figura nr.4.9

Fluxul de emigranti si imigranti in perioada 2002-2012

Sursa: Migratia Internationala a Romaniei ,2013 -Institutul National de Statistica

Ponderea cea mai importantă a emigrației este reprezentată de persoanele din grupa de vârstă 25-64 de ani. În 2012, această grupă de vârstă reprezenta 74% din totalul emigrației, în condițiile în care în 2003 valoarea indicatorului a fost de 65%.

În cazul migrației interne, se distinge migrația rural-urbană, fenomen caracteristic tuturor societăților aflate în faza de industrializare. În țările dezvoltate, se remarcă și un flux invers: dinspre urban spre rural. Indiferent de amploarea lui, acesta nu poate fi considerat că fiind simetric celuilalt decît dintr-un punct de vedere formal. În vreme ce migrația spre urban a fost determinată de oferta superioară de locuri de muncă la oraș, în cel de-al doilea, în migrație sunt antrenați fie pensionarii, fie persoane active care, menținîndu-și locul de muncă la oraș,se retrag cu locuința spre periferiile acestuia. Dacă migrația rural-urbană a fost însoțită de un transfer de forță de muncă din agricultură spre industrie, cea urban-rurală nu antrenează nici o schimbare semnificativă a structurii ocupaționale.

Figura nr.4.10

Numarul de emigranti pe varste si sexe in perioada 2002-2013

Sursa: Migrația Internațională a României ,2013 -Institutul Național de Statistică

Piramida vârstelor reflectã cel mai fidel cronica generațiilor, evidențiind disproporțiile în structura populației, pe vârste și sexe. Reducerea numãrului populației tinere a îngustat și mai mult baza piramidei vârstelor. Efectele demografice și economice ale acestei evoluții se vor resimți în timp și vor atrage schimbãri la nivelul diferitelor subpopulații.

Figura nr.4.11

Ecartul pe vârste între bărbati și femei al emigranților în perioada 2002-2013

Sursa: Migratia Internationala a Romaniei ,2013 -Institutul National de Statistica

Numărul femeilor plecate din țară este cu peste 32% mai mare decât cel al bărbaților care au ales să emigreze.

Astfel, la nivelul anului 2012, circa 163.600 de femei au plecat din România intenționând să stea în străinătate pentru cel puțin un an, cu peste 50.000 mai mult decât numărul bărbaților ,circa 110.000.

Figura nr.4. 12

Raportul de masculinitate al emigranților, pe vârste în perioada 2002-2013

Sursa: Migrația Internațională a României ,2013 -Institutul Național de Statistică

Majoritatea emigranților de sex masculin fac parte din grupele de vârstă 20-29 de ani și 30-39 de ani. În mare parte, emigranții de sex masculin, au un nivel de educație mediu, liceal.

Figura nr.4.13

Populația rezidentă a României și numarul de emigranți în perioada 2002-2013

Sursa: Migratia Internationala a Romaniei ,2013 -Institutul National de Statistica

Se constatată că 2013 este primul an după Revoluție cu o populație rezidentă mai mică de 20 de milioane de locuitori. De asemenea, 2013 este primul an în care avem numărul de nou născuți la nivelul populației rezidente mai mic de 180.000.

Figura nr.4.14

Varsta medie a emigranților in perioada 2002-2012, pe sexe

Sursa: Migrația Internațională a României ,2013 -Institutul Național de Statistică

Această caracteristică este foarte importantă în analiză migrației. În migrația internațională predomină persoanele tinere.Această constatare are caracterul unei adevărate legități sociologice, ceea ce impune calculul vârstei medii și a vârstei mediane a populației migrante.
În migrația internațională predomină bărbații,în timp ce femeile cunosc migrații pe distanțe scurte.În ceea ce privește emigranții pe sexe în perioada 2008-2012,ponderea cea mai mare a fost a contingentului feminin.

Figura nr. 4.15

Distribuția emigranților pe țări de destinație în anul 2012

Sursa: Migrația Internațională a Romăniei ,2013 -Institutul Național de Statistică

Țările în care sa inregistrat cea mai mare emigrație au fost Italia si Spania.

Figura nr.4.16

Romanii care și-au stabilit domiciliul in străinătate

Sursa:Romania in cifre 2013, Institutul National de Statistica

Se observă o migrație ridicată în țările Uniunii Europene, dar și în Statele Unite ale Americii.

Starea civila

În ceea ce privește aceasta caracteristică se poate spune ca într-o perioadă mai departată predominau persoanele cu stare civila necasatorită; în ultimile decenii au început sa predomine persoanele casatorite.

Tabelul nr.4.17

Casatoriile după grupa de varstă a soților 2009-2012

Sursa:Anuarul Statistic al Romaniei 2013,I.N.S.pag.72

Numarul persoanelor casatorite a crescut foarte mult în ultimii ani.

Figura nr.4.18

Evoluția căsătoriilor și divorțurilor în perioada 2006-2012

Sursa:România în cifre 2013, Institutul Național de Statistică

În anul 2012 comparativ cu anul 2009, numãrul cãsãtoriilor a scãzut cu 26,5 mii.

În anul 2012 numãrul divorțurilor a fost de 31,3 mii de divorțuri neînregistrându-se o diferențã semnificativã fațã de anul 2009.

Emigrația după nivelul studiilor

Tabel nr.4.19

Emigrația dupa nivelul studiilor in anii 2009-2013

Sursa:Anuarul Statistic al Romaniei 2013,I.N.S.pag.80

Dupa cum se poate observa din tabelul de mai sus persoanele care au migrat au studii medii, liceale.

CONCLUZII

Înțelegerea fenomenului migrației a întâmpinat greutăți majore în manifestarea să din
cauza diferențelor de mentalități politice între țările de origine și cele de primire.
În momentul de față, cel mai important lucru pentru angajații din România îl reprezintă
salariul, care ar trebui negociat într-un mod corect pentru a fi convenabil atât pentru angajat cât și pentru angajator, dar acest lucru ar putea fi completat de o viziune a angajaților asupra salariilor inovativă, salariul nereprezentand bani ci un nivel al succesului.
Forță de muncă din România emigrează deoarece nu au locuri de muncă, sau cele pe care le
au nu sunt suficient de bine plătite încât să le asigure un trăi decent.
Un alt motiv pentru care forță de muncă emigrează din România , este acela că oricine are
nevoie să se simtă apreciați transmițând astfel un sentiment de apartenența și tot odată interesul real și personal cu privire la acea persoană.

In primul capitol am vorbit despre Integrarea economică internațională care reprezintă procesul de înfăptuire a interdependențelor economice dintre economiile naționale,prin care se concretizează informarea și funcționarea unor organizații regionale,subregionale,cu caracter economic al statelor interesate,urmărindu-se dezvoltarea și adâncirea colaborării dintre statele respective. Intreg procesul de integrare are ca bază instituționalizarea activității de colaborare economică intre statelor membre. Mecanismul de funcționare al organizațiilor trebuie să fie in concordanta cu interesele țărilor membre privind desfășurarea relațiilor cu toate celelalte state ale lumii. Prin integrarea trebuie să se realizeze înlăturarea formelor de discriminare dintre economiile naționale.

Organizațiile integraționiste au luat forma prin participarea directă, a guvernelor în cauza. Integrarea economică internațională este o modalitate superioară de colaborare economică a țărilor ca răspuns la toate problemele cu care se confruntă statele lumii cu soluții de colaborare economică.

In capitolul doi am vorbit despre piață muncii care reprezinta spațiul în care se întâlnesc și se negociază în mod liber cererea de muncă de către cei ce au nevoie de ea,mai exact firmele și oferta de muncă, reprezentată de posesorii factorului muncă.

Echilibrarea cererii și ofertei de muncă este asigurata prin procesele tranzacțiilor ce au loc pe piață, prin procesul formării salariului care reprezinta prețul serviciului factorului muncă.
In piața muncii sunt implicate următoarele elemente principale: muncitorii cei care presteaza, angajatorii care ofera locul de munca, locurile de muncă, angajările și contractele. In viziunea economiei neoclasice elementele principale care intră în componenta pieței sunt urmatoarele: cererea de munca, oferta de munca, prețul muncii si mâna invizibilă.
Piață muncii reprezinta o componenta principala a economiei de piață alături de piața bunurilor și capitalului, referindu-se in special la forța de muncă. Forța de muncă reprezinta capacitatea oamenilor de a munci, iar in perspectiva economică piață muncii reprezintă o componenta a forțelor de producție .
În acest capitol am mai prezentat și salariul reprezentând suma plătită pentru a obține serviciul factorului muncă și se obține după ce muncă s-a consumat, deducându-se din prețul încasat pentru bunul de producere a acestuia sau la care serviciul a contribuit.
Capitolul 3 prezintă starea pieții muncii în România care se caracterizează prin mai multe trăsături:
-Existența unui pachet de legi care constituie cadrul formal în funcționarea acestei piețe, într-un mod care se apropie de cel european;
-Resursele de muncă ce formează obiectul acestei piețe au fost pe termen lung relativ constante, având o ușoară tendința de creștere că pondere în populația totală, în timp ce populația ocupată
s-a redus considerabil;
-Șomajul a evoluat oscilant, dar are tendința generală de creștere, rată șomajului sporește nu atât pe seama diminuării ocupării, cât prin ieșirea de sub incidența legală a perioadei de șomaj;
-Raportul dintre populația ocupată, salariați și pensionari s-a schimbat în favoarea pensionarilor. Având în vedere că pensiile sunt plătite prin contribuția bănească a celor care lucrează s-a accentuat presiunea ce se manifestă asupra veniturilor acestora din urmă;
-Restructurarea ocupării în România nu s-a înfăptuit prin substituția dintre muncă și capital, pe calea investițiilor. Restructurarea ocupării este mai puternică în industria minieră, industria siderurgică și industria constructoare de mașini, adică în ramurile care înregistrează o productivitate scăzută;
-Cererea de muncă s-a diminuat din cauza scăderii generale a producției, diminuării investițiilor, decapitalizării întreprinderilor, precum și altor procese ,cum ar fi dereglarea monetar-financiară, scăderea consumului și cererii la anumite categorii de bunuri, scăderea salariului real.
Capitolul 4 prezintă situația șomajului și a migatiei forței de muncă la nivelul Uniunii Europene.
În cadrul structurii șomajului, se înregistrează o presiune a ofertei asupra cererii de forță de muncă feminină și creșterea numărului de șomeri în rândul femeilor. Deși nivelul de pregătire școlară și profesională al femeilor este apropiat de cel al bărbaților se constată o pondere mai ridicată a șomajului feminin față de rată medie a șomajului, urmare a restructurării unor șomeri în care forță de muncă feminină este predominantă și a comportamentului discriminatoriu manifestat de unii patroni la angajarea persoanelor de sex feminin.
Migrația reprezintă deplasarea în vederea schimbării locului de trăi și de muncă,determinată de factori sociali, politici, economici sau naturali.Migrația reprezintă părăsirea unui
teritoriu de baza pentru un altul propice unor activități constructive cu un puternic caracter personal,părăsire ce implică totodată schimbarea domiciliului.

BIBLIOGRAFIE

LUCRARI DE AUTORI

1.Adrumitracesei I. D.,Niculescu N. G.:Piața forței de muncă, Editura Tehnică, Chișinău, 2001

2.Băcescu-Cărbunaru Angelica, Băcescu Marius: Dictionar de macroeconomie, Editura C.H.Beck, București, 2008

3.Becker S.Gary: Capitalul Uman. O analiză teoretică și empirică cu referire specială la educație,Editura ALL, București, 1997

4.Bentoiu Claudia, Bălăceanu Cristina: Macroeconomie, Editura C.H.Beck, București, 2007

5.Boboacă Gheorghe: Piața muncii și dezvoltarea durabilă, Editura Tribuna Economică, București, 2003

6.Burda M, Wyplosz C: Macroeconomie: perspectiva europeană, Editura ALL Beck, București, 2002

7.Claudiu Doltu: Economie Microeconomie și Macroeconomie, Editura ASE, București, 2004

8.Constantin Popescu, Ilie Gavrila, Dumitru Ciucur, Gheorghe H. Popescu: Macroeconomie, Editia a II a, Volumul 2, Editura ASE, Bucuresti, 2007

9.Coralia Anghelescu, Dumitru Ciucur, Mirela Aceleanu: Economia Romaniei si Uniunea Europeana volumul I, Editura ASE, Bucuresti, 2005

10.Coralia Anghelescu, Dumitru Ciucur, Mirela Aceleanu: Economia Romaniei si Uniunea Europeana volumul I, Editura ASE, Bucuresti, 2005

11.Cosea Mircea: Economia Integrarii Europene, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 2004

12.Daniela Varjan: Economie si politici sociale, Editura ASE, Bucuresti, 2005

13.Daniela Varjan: Economie : microeconomie si macroeconomie, Editura ASE, Bucuresti, 2009

14.Dictionar de Economie,Editura Economica,Bucuresti,2001

15.Dinu Marin: Economia Romaniei. Interfete mici si mijlocii, Editura Economica, 2002

16.Dinu Marin, Socol Cristian, Niculescu Aura: Fundamentarea si coordonarea politicilor economice in Uniunea Europeana, Editura Economica, Bucuresti, 2006

17.Dornbusch, R., Fischer, S., Startz, R.: Macroeconomie, Editura Economica, Bucuresti, 2007

18.Dumitru Miron: Economia Integrarii Europene, Editura ASE, Bucuresti,2002

19.F.M.Pavelescu, Consideratii privind piata fortei de munca, Tribuna economica nr.18-20 /1996

20.Florentina Popescu: Avantaje și dezavantaje ale integrării României în Uniunea Europeană, Oeconomica, nr. 1, 2002.

21.Gheorghe Manea, Ion Popescu: Economie: microeconomie si macroeconomie, Editura Cermaprint, Bucuresti

22.Gheorghe Oprescu: Piata muncii. Teorii, politici, tranzitia in Romania, Editura Expert, 2001

23.Gheorghe H. Popescu, Cristian Florin Ciurlău: Macroeconomie, Editura Economica, Bucuresti, 2013

24.Ion Avram: Uniunea Europeană și aderarea României, Editura Sylvi, București, 2001

25.Maria Bârsan: Integrare economică europeană, Vol. II, Uniunea Europeană – relațiile economice cu alte zone, Editura Fundației CDIMM, Maramureș, 1999.

26.Maria Costea, Simion Costea: Integrarea Romaniei in Uniunea Europeana – Provocari si perspective, Instititul European, 2007

27.Mariana Iovitu: Economie Microeconomie si Macroeconomie, Editura ASE, Bucuresti, 2005

28.Oana Duta: Tratatul de aderare la Uniunea Europeană – Exigențe în procesul integrării României, Editura Universitară, Bucuresti, 2010

29.Olimpia Neagu: Capitalul uman si dezvoltarea economica, Editura Oeconomica, Bucuresti, 2010

30.Ovidiu Folcut, Dumitru Miron: Economia integrarii europene, Editura Universitara, Bucuresti, 2008

31.Vătman D., David I. România și Uniunea Europeană: istorie și actualitate, Editura Pro Universitaria, București, 2008.

Surse internet:

www.insse.ro- Institutul Național de Statistică

www.infoeuropa.ro

www.eurostat.ec.europa.eu- Organismul care se ocupă cu statistica Uniunii Europene

www.anofm.ro- Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă