Efectele Institutionalizarii Asupra Dezvoltarii Emotionale

EFECTELE INSTITUȚIONALIZĂRII ASUPRA DEZVOLTĂRII EMOȚIONALE

CUPRINS

INTRODUCERE – ARGUMENT

CAP 1. DEZVOLTAREA COPILULUI

TEORII PRIVIND DEZVOLTAREAPSIHICĂ

STADII ALE DEZVOLTĂRII

CAP 2. INSTITUȚIONALIZAREA – MĂSURĂ DE PROTECȚIE?

ASPECTE GENERALE PRIVIND INSTITUȚIONALIZAREA

CAUZELE ABANDONULUI

INSTITUȚIONALIZARE VS. DEFICIENȚĂ

SIMPTOME ALE SINDROMULUI INSTITUȚIONALIZĂRII

CONSECINȚELE INSTITUȚIONALIZĂRII

CAP 3. STUDII DE CAZ

CONCLUZII

INTRODUCERE – ARGUMENT

Atunci când vorbim despre instituționalizare, vorbim despre o caracteristică a sistemului de protecție din țara noastră, o conntantă a măsurilor de protecție care, în pofida evoluției sistemului nu a putut fi eradicată.

Este foarte răspândită și bine cunoscută imaginea degradantă a orfelinatelor din România, imagine promovată în străinătate imediat după revoluție. Nu putem nega eforturile făcute în perioada post-revoluționară cu privire la dezvoltarea sistemului de asistență socială și portecție a copilului, cu atât mai mult cu cât au fost realizate niște progrese importante în ceea ce privșete condițiile și modul de organizare al centrelor de plasament, al dezvoltării măsurilor alternative de protecție a copilului. În prezent, centrele de plasament sunt organizate pe module familiale, condițiile de trai au fost simțitor îmbunătățite, și cu toate acestea, instituționalizarea reprezintă o măsură de protecție agresivă, cu efecte deosebit de grave asupra dezvoltării psihice, fizice și emoționale ale copiilor.

Ce se întâmplă în sufletul și mintea unui copil atunci când trăiește sentimentul despărțirii de familie, știind că urmează să fie instituționalizat? Cum se dezvoltă un copil care nu a cunoscut niciodată căldura brațelor mamei, fiind crescut doar în sistemul de ocrotire?

Ce anume ajută la dezvoltarea optimă și armonioasă a unui copil? Cât de importantă este crearea unui atașament sigur și puternic?

Studiile de caz prezentate în această lucrare vor aduce în atenție și vor constitui o confirmare a teoriei potrivit căreia dezvoltarea emoțională a copilului este afectată de condițiile instituționalizării, cu atât mai mult cu cât a petrecut mai mulți ani în centrele de plasament, nu a păstrat legătura cu familia biologică, iar vârsta la care a fost instituționalizat este mai mică.

Creșterea și dezvoltarea copiilor în centrele de plasament este caracterizată de incoerența și instabilitatea persoanelor de referință, de relații socio-afective distante. În trecut, tinerii instituționalizați puteau fi relativ ușor recunoscuți, deoarece fenomenul instituționalizării își pune amprenta atât din punct de vedere psihic, dar și fizic. Astfel, fetele aveau un comportament masculinizat, un anumit limbaj, chiar și tonul utilizat era ușor de asociat cu ideea unei persoane provenind din centrul de b#%l!^+a?b#%l!^+a?plasament. În prezent, aceste elemente de identificare nu mai sunt atât de pregnante, deoarece au fost implementate noi tipuri de programe de intervenție, programe de educație și socializare, de adaptare și de învățare a abilităților de viață independentă. Cu toate acestea, dezvoltarea emoțională suferă importante modificări și instituționalizarea ca măsură de protecție nu este recomandată, fiind necesare dezvoltarea unor servicii alternative de protecție socială a copilului și familiei.

CAP 1. DEZVOLTAREA COPILULUI

Încă de la naștere, copilul începe o călătorie care-l va ajuta să se dezvolte, să crească, să se maturizeze. Cum va fi această călătorie și care va fi traseul, cât de lungă va fi călătoria și care vor fi partenerii de drum, toate acestea reprezintă un ansamblu de factori, fenomene, procese care îl vor sprijini sau, din contra, vor fi poate piedici în atingerea obiectivelor călătoriei.

Dezvoltarea umană se realizează pe tot parcursul vieții, de la concepție și până la stadiul terminal. Se vorbește practic despre o modelare a omului în vederea optimizării potențialului său, iar problematica mijloacelor de modelare reprezintă astăzi un loc prioritar în ansamblul preocupărilor științifice și a practicii sociale.

În atenția psihologiei educației este modul în care se produce și se determină dezvoltarea omului pe tot parcursul vieții, în contexte educaționale, de predare-învățare-dezvoltare variate: formale, informale și non-formale.

Dincolo de această abordare ușor pragmatică, parcursul omului de la naștere comportă aspecte teoretice fundamentate, care relevă anumite conexiuni și interdependențe în ceea ce privește elementele definitorii ale dezvoltării umane.

Procesul de dezvoltare umană este unul complex, de natură multidisciplinară, fiecărei științe care-și aduce aportul la înțelegerea mecanismelor de funcționare a acestui întreg fiindu-i recunoscută importanța și, mai mult decât atât, necesitatea. Odată cu analiza teoretică vin și soluțiile, iar psihologia este una dintre științele care asigură, dincolo de fundamentele teoretice, aplicabilitatea practică.

Foarte important de menționat este faptul că întreg procesul de dezvoltare al ființei umane este unic și specialiștii susțin și promovează ideea că fiecare copil se dezvoltă în ritmul său propriu. Perspectiva unicității ritmului de dezvoltare conduce la o abordări individualizate, generalizările nemaifiind aplicabile.

Cu siguranță, dezvoltarea umană este unul dintre subiectele preferate de către mulți specialiști, comportând interpetări diverse, de la psihologie și asistență social, până la medicină și teologie.

Dezvoltarea copilului reprezintă de departe un subiect foarte generos și pentru asistența socială, mai ales din perspectiva asigurării condițiilor adecvate și eficiente b#%l!^+a?b#%l!^+a?pentru o dezvoltare corespunzătoare.

TEORII PRIVIND DEZVOLTAREA PSIHICĂ

Conceptualizarea dezvoltării psihice relevă o strânsă legătură între cele trei aspecte care definesc dezvoltarea umană: dezvoltarea fizică, dezvoltarea cognitivă și dezvoltarea psiho-socială. Dezvoltarea este caracterizată de complexitatea procesului care se realizează printr-o succesiune de etape, fiecare etapă fiind definită de un anumit specific.

Dezvoltarea fizică însumează toate elementele specifice creșterii și maturizării fizice, de la transformările fizice specifice fiecărei vârste, la transformările morfologice, biochimice. Dezvoltarea socială reprezintă suma posibilităților de relaționare cu ceilalți și adaptarea continuă la cerințele celor din jur.

În literatura de specialitate întâlnim mai multe accepțiuni acordate conceptului de dezvoltare psihică; unele evidențiază sensul ascendent, progresiv al transformărilor cantitative și calitative; altele accentuează procesul de formare a noi seturi de procese, însușiri, funcții psihice, noi structuri funcționale care diferențiază comportamentul ducând la o mai bună adaptare. Dezvoltarea psihică a fost definită și ca proces de continuă devenire a structurilor psihocomportamentale. Sintetizând diferitele accepțiuni, P. Golu (1985) definește dezvoltarea psihică ca ”proces de formare și restructurare continuă a unor însușiri, procese, funcții și structuri psiho-comportamentale, prin valorificarea subiectivă a experienței social-istorice, în vederea amplificării posibilităților de adaptare ale organismului”.

Dezvoltarea psihică reprezintă evoluția tuturor proceselor mentale ce intervin în actul cunoașterii și adaptării la mediul înconjurător. Aceasta include: percepția, imaginația, gândirea, memoria, învățarea, limbajul.

Astfel, dezvoltarea umană este o evoluție bio-psiho-socială sub aspect fizic, somatic, organic, funcțional, senzorial, perceptiv, intelectual, motivațional, afectiv și atitudinal-comportamental. Dezvoltarea psihică, ca ansamblu de modificări care se petrec în corpul uman la toate nivelele, este un fapt complex dar și contradictoriu, care contribuie la maturizarea și împlinirea personalității individului ca sistem bio-psiho-socio-cultural.

Dinamica dezvoltării psihice umane este redată de suma transformărilor și schimbărilor cantitative și calitative care o caracterizează. Aceste modificări cu sens ascendant diferențiază comportamentul uman în procesul de adaptare continuă la condițiile de mediu. Considerarea existenței psihicului într-un continuu stadiu ascendant reprezintă un principiu de bază al analizei fenomenelor psihocomportamentale umane. Factori biologici, genetici, sociali, culturali, educaționali cât și spirituali contribuie la dezvoltarea vieții psihice, în ponderi diferite.

Se poate vorbi de o dezvoltare psihică normală în condiții de ereditate normală, în condiții favorabile de maturitate somatic și organic. De asemenea, structurile psihice – conștiința, caracterul și personalitatea omului se pot elabora și perfecționa prin socializare și educație. În literatura psihopedagogică sunt recunoscuți ca factori determinanți ai dezvoltării psihice umane: mediul, ereditatea și educația. Dezvoltarea psihică nu se desfășoară liniar, factorii devenirii ființei umane, respectiv ereditatea, mediul și educația, acționând intercorelat și interdependent.

Fenomene definitorii ale dezvoltării psihice

Ca urmare a diferitelor accepțiuni ale conceptului de dezvoltare psihică, se poate trage concluzia că acest proces este obiectiv, general și mai alea necesar. Toate elementele care-l definesc, sunt prezentate din perspectivă ascendentă. Astfel, dezvoltarea umană are o mișcare evolutivă de la inferior la superior, de la simplu la complex. Dezvoltarea umană este caracterizată de continua reînnoire, astfel încât implică întotdeauna progresul. Creșterea, maturizarea și direcția progresivă a schimbărilor psihicesunt elementele care caracterizează dezvoltarea psihică.

Direcția progresivă a schimbărilor psihice este exprimată de modificările cantitative ale dezvoltării psihice; de exemplu, putem vorbi de lărgirea câmpului perceptiv, creșterea capacității de atenție, creșterea în volum a memoriei, dezvoltarea cantitativă a limbajului prin îmbogățirea vocabularului. Elementul progresiv al dezvoltării psihice este determinat și de dispariția unor forme vechi și apariția unor forme noi, precum: dispariția limbajului de bază (cuvinte simple) și apariția unui limbaj complex (formarea propozițiilor), dispariția câmpului perceptiv situațional și apariția percepției abstracte, apariția memoriei voluntare.

Creșterea este un fenomen determinat de ereditate și se află în strânsă legătură cu b#%l!^+a?mediul, reprezentând totalitatea ”modificărilor și amplificărilor cantitative care odată cu scurgerea timpului, duc la atingerea proporțiilor medii ale adultului”. (Anca Dragu, Sorin Cristea – Psihologie educațională). Creșterea este un fenomen continuu, permanent și ireversibil.

Cel de-al doilea fenomen care determină dezvoltarea psihică este maturizarea. Maturizarea este considerată superioară fenomenului de creștere prin aspectele calitative ale modificărilor pe care le comportă.

Între cele două fenomene există o relație de interdependență și condiționare, maturizarea având la bază fenomenul de creștere, iar un nou proces de creștere se poate manifesta ulterior maturizării. Maturizarea, față de fenomenul de creștere este un proces secvențial, care are un parcurs neuniform.

Fenomenele specifice dezvoltării psihice au loc atât concomitent cât și separat, imprimând un caracter de unicitate fiecărui individ. Un aspect foarte important este inexistența limitelor temporale atunci când se vorbește despre dezvoltarea psihică, aceasta deoarece acest proces este unul continuu care nu se finalizează decât odată cu viața.

STADII ALE DEZVOLTĂRII

Dezvoltarea organismului uman se desfășoară pe mai multe nivele, însă în mod unitar, determinând evoluția individului în ansamblul său. Astfel, putem vorbi despre nivelul dezvoltării fizice, cognitive și psihosociale.

Conceptul de dezvoltare se referă la modificările secvențiale ce apar într-un organism pe măsură ce acesta parcurge traseul de la concepție la moarte. Există două categorii de procese care determină aceste modificări: procese programate biologic și procese datorate interacțiunii cu mediul. Obsesia unui pattern universal de dezvoltare i-a făcut pe mulți cercetători să încerce să stabilească prin ce anume se caracterizează dezvoltarea „normală” a copiilor. Metoda clasică destabilire a „baremului” de dezvoltare caracteristic fiecărei vârste a fost cea a calculării unei medii pentru fiecare variabilă aleasă în scopul descrierii comportamentului. Scalele de dezvoltare se bazează tocmai pe utilizarea unor astfel de norme stabilite statistic. Ca urmare a acestui fapt, s-a considerat că acei copii care nu urmează traseul comun de dezvoltare, suferă de pe urma unui deficit sau a unei deprivări de ordin familial sau cultural. b#%l!^+a?

În ultima perioadă însă, se consideră din ce în ce mai mult că diferențele sunt date de căi alternative de dezvoltare; tendința actuală este aceea de a recunoaște unicitatea fiecărui copil, a fiecărei familii sau a fiecărei culturi.

ETAPE DE DEZVOLTARE

În dezvoltarea sa ontogenetică, fiecare individ urmează un traseu compus din următoarele stadii:

Perioada prenatală (din momentul concepției până la naștere)

În această perioadă se formează structura fundamentală a corpului și organele sale. Ritmul de creștere fizică este cel mai accelerat din întreaga existență umană. Prin urmare, este o greșeală să se înceapă analiza dezvoltării stadiale cu prezentarea și caracterizarea nou-născutului,făcându-se abstracție de toate modificările și transformările care au avut loc anterior. Prefacerile și schimbările care se produc în perioada prenatală vor permite înțelegerea mult mai adecvată a celor ce vor urma. Traseul și ritmul dezvoltării normale sau deficitare a copilului, se stabilesc, în

mare parte, acum.

În cursul dezvoltării prenatale există o serie de perioade critice a căror gravitate depinde de stadiul relativ al dezvoltării. Perioadele critice sunt cele în care un organ, o structură sau un sistem sunt mai sensibile la intervenția unor factori nocivi.

Dificultățile dezvoltării intrauterine sunt legate, de asemenea, de o mulțime de factori interni și externi ce acționează în perioada gravidității.

Perioada de nou-născut și sugar (0 –1 an)

Deși este dependent de adulți, nou născutul este înzestrat cu o serie de competențe. Toat esimțurile sunt capabile să funcționeze de la naștere. În primul an de viață al copilului se pun bazele majorității conduitelor acestuia. Procesulformării și consolidării lor este deosebit de complex, unele apărând pe fondul altora sau înstrânsă legătură cu ele.

Progresul dezvoltării nou-născutului se datorează, în principal, satisfacerii sau nesatisfacerii trebuințelor lui. Complexele polisenzoriale apărute la început în contextual diferitelor acte executate de copil sau la care este supus (supt, îmbăiere ș.a.), se diferențiază și emancipează, acestea ajungând a fi produse direct de către copil în vederea obținerii a ceea cedorește.

Cele mai importante achiziții ale acestei perioade sunt prehensiunea, poziția verticală și pronunția primelor cuvinte. b#%l!^+a?

În această perioadă nu asistăm doar la constituirea și consolidarea treptată a unor conduite, ci și la socializarea generală a comportamentului copilului.

O caracteristică importantă a acestei perioade o constituie dependența profundă a copilului de mama sa. Cercetările au arătat că fenomenul de avitaminoză afectivă, ca și despărțirea temporară de mamă, se soldează cu fragilizarea psihică și chiar fizică a copilului, apar tulburări de somn, indispoziții, se modifică echilibrul psihic, va fi afectată întreaga dezvoltare ulterioară a copilului.

Copilăria timpurie (1 –3 ani)

Ceea ce domină acest stadiu este nevoia resimțită de copil de a se afirma. Mersul, vorbirea, simbolismul, mai întâi acțional și apoi verbal, vor fi astfel de mecanisme psihice care îi vor permite satisfacerea nevoilor de independență.

Limbajul comprehensiv și limbajul expresiv se dezvoltă în ritm alert. Sporește și interesulfață de ceilalți copii.

O altă caracteristică a antepreșcolarului este egocentrismul său, centrarea pe sine,subordonarea tuturor activităților și obiectelor propriilor sale dorințe.

Vârsta preșcolară (3 –6 ani)

Deși jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape, copilul începe să se coreleze cu sarcinile de ordin instructiv-educativ. Ca urmare, se asistă la complicarea și adâncirea proceselor de cunoaștere, la schimbarea atitudinii față de mediul înconjurător și la perfecționarea formelor de activitate ale copilului. Dacă antepreșcolaritatea a fost perioada expansiunii subiective, preșcolaritatea este perioada descoperirii realității fizice, a realității umane și, mai ales, perioada autodescoperirii. Astfel, atitudinile imaginative și subiective asupra lumii vor fi înlocuite treptatcu atitudini realiste și obiective.

Lărgirea cadrului relațional constituie una dintre premisele dezvoltării psihice. Exuberanța motorie și senzorială a acestei etape se va asocia firesc cu îmbogățirea și flexibilitatea limbajului, cu dezvoltarea gândirii care câștigă coerență și claritate. Se conturează mai pregnant imaginea și conștiința de sine a copilului și, mai ales, conștiința lui morală.

Maturizarea posibilităților cognitiv-operaționale ale preșcolarului, intensificarea capacităților sale adaptative, regularizarea planului relațional interpersonal, îl fac apt ca la vârstade 6/7 ani să pășească într -o nouă etapă a dezvoltării sale. b#%l!^+a?

Vârsta școlară mică (6/7 –10/11 ani)

Intrarea în școlarizare se subsumează întru totul caracteristicilor de profil ale unei faze de tranziție, ocupând o poziție specială în configurația tabloului copilăriei. Ea marchează începutul celei de-a treia subperioade a copilăriei, ce se va întinde pe un spațiu de patru ani, până-n pragul pubertății și, implicit, al preadolescenței.

Începutul vieții școlare este, în același timp, începutul activității de învățare care îi cere copilului nu numai un efort intelectual considerabil, ci și o mare rezistență fizică.

Sub aspectul dezvoltării fizice, sunt de reținut, în primul rând, indicii creșterii ponderale și staturale. Relativ lentă la început, creșterea în greutate se accentuează ulterior, când diferențaîn greutate urcă de la un an la altul.

Fără să fie un robust, micul școlar dispune de o forță musculară în continuă creștere: el aleargă mult, dar obosește ușor. Destul de inabil la început, în ceea ce privește operările cu obiecte, îndeosebi cu cele solicitate de sarcinile școlare, elevul din clasele mici devine treptat îndemânatic, învățând să-și organizeze mișcările potrivit particularităților interacțiunii cu lucrurile.

În această perioadă copiii se află în stadiul piagetian al operațiilor concrete. Limitările din gândirea copilului sunt evidente însă în dependența de mediul imediat și în dificultatea de a opera cu idei abstracte. Egocentrismul considerat ca fiind tipic pentru copilul din stadiul preoperator este înlocuit cu capacitatea de a coordona propria perspectivă cu cea a altora. Acest lucru este evident în adoptarea diferitelor roluri sociale, precum și în gândirea morală. Grupul de prieteni capătă ogreutate crescândă în viața copilului.

 Declanșând un proces de adaptare la un mediu și la un sistem de solicitări foarte diferit, ca structură, climat, funcționare, de cel din familie și din grădiniță, școala își exercită calitatea ei formatoare asupra evoluției psihice a copilului.

Preadolescența –pubertatea (10/11 –14/15)

La fel ca și în cazul școlarului mic, particularitățile psihologice ale pubertății vor fi strictdeterminate și dependente de locul ocupat și rolul jucat de copii în sistemul relațiilor sociale.Desigur, că odată cu înaintarea în vârstă, cu trecerea de la nivelul primar la ciclul gimnazial, înviața copilului apar o multitudine de modificări care au un rol esențial în conturarea tabloului său psihologic. Astfel, se schimbă locul său în familie, la școală, în societate.

În școală, trecerea de la sistemul de învățare cu un singur cadru didactic la cel cu b#%l!^+a?mai mulți profesori, atrage după sine diversificarea exigențelor, a stilurilor de învățare, creeazăcondiții pentru o nouă formă de adaptare socială.

Noile contexte familiale, școlare și sociale în care acționează puberii, conduc lamodificări discrete al vechilor statute, la diferențierea comportamentelor necesitate de acestea.Totodată, ele conduc la producerea unor profunde structurări și restructurări în planul dezvoltării psihice.

La această vârstă, se manifestă o imensă curiozitate față de tot ceea ce este în jur, o puternică nevoie de a ști, de a cunoaște și înțelege, fiind animate toate acțiunile întreprinse. Disciplinarea trăirilor afective, cultivarea capacității de stăpânire a emoțiilor primare, explozive, educarea modalităților de exteriorizare a stărilor afective, combaterea unor întârzieri sau devieri afective, constituie doar câteva din obiectivele ce trebuie avute în vedere de adult în modelarea afectivității puberului.

Așadar, pubertatea nu trebuie să fie considerată doar ca o simplă verigă de legătură între două stadii, ci ca un stadiu de sine stătător al dezvoltării ontogenetice, cu particularități proprii, specifice.

În perioada pubertății au loc importante modificări morfo-funcționale, biologice, la care este supus organismul copilului. Se modifică și ritmul de funcționare al unor glande cu secreție internă: se atrofiază timusul, glanda creșterii, dar crește, ca mărime, glanda tiroidă. De asemenea,se dezvoltă glandele sexuale ale căror funcții de secreție încep la 10-11 ani. Aceste modificări biologice au efecte evidente în sfera psihocomportamentală. Totuși, perioada constituie o continuare firească a etapei anterioare, o armonizare și stabilizare, mai ales spre sfârșitul ei, a unor laturi dezvoltate dizarmonic în mica școlaritate.

Adolescența (14/15 –20 ani)

Adolescentul oscilează din punct de vedere al comportamentului între copilărie șimaturitate, fiind întors însă mai mult cu fața spre adult. Trecerea de la gimnaziu la liceu nu aduce o schimbare a tipului fundamental de activitate, învățarea, dar se asociază cu modificarea sensului acestuia pentru adolescent. Însă, pe prim plantrece trebuința de autoinstruire a acestuia în vederea confruntărilor viitoare (examene, alegerea profesiunii etc.), modificându-se totodată și atitudinea față de învățare.

Adolescența este etapa cea mai dinamică a dezvoltării umane care excelează prinmultitudinea, diversitatea și complexitatea modificărilor la care este supus organismul. Astfel, laaceastă vârstă adolescentul se transformă sub raport fizic, prin b#%l!^+a?creșterea diferitelor sale segmente, aparate, organe, sub raport psihic, prin apariția și intrarea în funcțiune a unor capacități intelectuale, afective, volitive, motivaționale, aptitudinale, atitudinal-caracteriale, iar sub raport social, prin sporirea gradului de implicare și realizare socială.

În această perioadă are loc o ultimă accelerare a dezvoltării biologice a organismului, eafiind, în fapt, etapa consolidării somatice, a organizării echilibrului biologic maturizat.

De asemenea, prefacerile psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile și trebuințele pe care le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât și de nevoile apărute la acest nivel al dezvoltării (de exemplu, nevoia creației cu valoare socială, nevoia de a i se împărtăși sentimentele, nevoia de prietenii elective, nevoia dedesăvârșire, autodepășire și autoeducare, nevoia de a se manifesta ca personalitate ș.a.). Impulsionat de nevoile prezentate, adolescentul își elaborează instrumentarul psihic necesar satisfacerii lor, devenind astfel capabil de a manifesta o multitudine de conduite.

În „tratarea” adolescenților este necesar să se evite atitudinile extreme. Demersurile educative trebuie să pornească de la cauzele reale ale comportamentelor adolescenților, ale dificultăților pe care aceștia le întâmpină, de la temerile pe care ei le trăiesc profund și a căror soluționare nefiind întrezărită îi conduc spre comportamente ciudate, chiar aberante.

 Așadar, cu cât atitudinile și acțiunile educatorilor vor fi mai discrete și suple, bazate pe o bună cunoaștere, pe încredere și înțelegere, pe îngăduință care să nu însemne lipsă de fermitate, pe dialog deschis și sincer, pe încurajarea contactelor și confidențelor, cu cât procesul educative va fi mai individualizat, cu atât vor crește șansele formării unei personalități armonioase,responsabile, angajată social.

Vârsta adultă tânără (20-40 ani)

În această perioadă sunt luate decizii importante legate de viață. Majoritatea indivizilor se căsătoresc și au copii. Sănătatea fizică atinge punctul său maxim, apoi atinge ușor declinul. Suntluate și decizii legate de viața profesională. Conștiința propriei identități continuă să se dezvolte. Abilitățile intelectuale capătă noi dimensiuni.

Vârsta „de mijloc” (40-65 ani)

Abilitățile de rezolvare a problemelor practice sunt optime; capacitatea de a rezolva însă probleme noi este afectată. Responsabilitățile duble față de proprii copii și față de părinți pot

duce la un stres sporit. b#%l!^+a?

h) Vârsta adultă târzie – bătrânețea (începând cu 65 de ani)

Majoritatea persoanelor sunt încă sănătoase și active, deși apare un declin al abilităților fizice. Cei mai mulți sunt activi din punct de vedere intelectual. În ciuda deteriorării memoriei și a inteligenței, în majoritatea cazurilor se dezvoltă și strategii compensatorii. Nevoia de a define scopul vieții este și mai stringentă, pentru a putea face față apropierii morții.

Această segmentare a etapelor este mai mult didactică. Deosebirile dintre etape pot să nu fie foarte pregnante sau pot să apară suprapuneri. În plus, există rate individuale de dezvoltare, după cum există și o variabilitate foarte mare în ceea ce privește dezvoltarea.

Ca și alte teme ale psihologiei școlare, stadialitate este o problemă cu caracter deschis, dar dincolo de complexitatea sa și datele care pot fi schimbate, este recunoscută valoarea cercetării de peste 40 de ani a lui J. Piaget privind stadiile de dezvoltare cognitivă ale copilului.

Stadiul senzorio-motor (0-2 ani)

Acest stadiu corespunde dezvoltării și coordonării capacităților senzoriale și motrice ale copilului. Cea mai important achiziție a acestui stadiu este cea de permanență a obiectului sau capacitatea copilului de a reprezenta obiectele și în absența lor.

Stadiul preoperațional (2 -7/8 ani)

Acest stadiu este asimilat unei etape premergătoare următorului stadiu, dar și-a ”câștigat” meritul de a fi evaluat de sine-statător. Se caracterizează prin ego-centrism, centrarea copilului pe lumea lui proprie, diferențiată de lumea exterioară.

Stadiul operațiilor concrete (7/8 – 11/12 ani)

Acest stadiu se definește prin apariția operației intelectuale, copilul ia lumea în stăpânire prin intermediul judecății, a raționamentului inductive (de la concret la abstract) și a celui analogic, prin asemănare. Ceea ce-l diferențiază de stadiul următor este faptul că operațiile mentale rămân dependente de conținutul pe care îl pot prelucra – materialul concret.

Stadiul operațional-formal (11/12 – 15/16 ani sau niciodată)

În cadrul acestui stadiu, progresul operaționalității gândirii devine evident. Se b#%l!^+a?definește prin apariția raționamentului deductive, de la abstract la concret. Și totuși, însuși Piaget face o precizare privind atingerea acestui stadiu. În lipsa unui antrenament sistematic acest stadiu poate să nu fie atins, chiar și în cazul unei dezvoltări normale.

Din punct de vedere afectiv, H. Wallow caracterizează dezvoltarea ontogenetică a copilului astfel, identificând 6 stadii de dezvoltare:

– la 1 an – afectivitatea este definită prin instabilitate și impulsivitate

– la 2 ani – se conturează independența sinelui

– la 3-5 ani – se constituie conștiințdialitaTEa de sine pe baza imaginii de sine

– la 6-7ani – se diferențiază comportamente sociale

– la 11 – 14 ani – se instalează pubertatea caracterizată de o viață afectivă intensă dar și contradictorie

– la 15- 19 ani – se remarcă un decalaj între planul intellectual și cel socio-afectiv. Adolescentul se caracterizează deseori prin reverie și autoanaliză.

O altă stadialitate recunoscută este cea definită de Leontiev, din punct de vedere acțional. acesta distinge cinci perioade în dezvoltarea copilului:

copilul mic – perioada apucării, mersului și vorbirii

perioada antepreșcolară (între 2 și 6 ani) – mânuirea obiectelor

perioada primei școlarități (între 7 și 10 ani) – conduit complexe ca scrisul, cititul, calculul elementar, respectarea regulilor școlare

perioada școlarității mijlocii (între 11 și 14 ani) – criză de personalitate, definită de conduit dinamice, explosive

perioada școlarității mari (între 14 și 19 ani) – afirmarea personalității.

CAP 2. INSTITUȚIONALIZAREA – MĂSURĂ DE PROTECȚIE?

2.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND INSTITUȚIONALIZAREA

b#%l!^+a?

Orice copil are dreptul de a fi îngrijit în propria familia. Dincolo de acest drept, orice copil are dreptul de a se bucura de o îngrijire și dezvoltare corespunzătoare. Situațiile de criză, generate de lipsa capacităilor părintești de a crește și educa copilul, lipsa condițiilor materiale necesare creșterii unui copil, generează punerea în funcțiune a unui întreg sistem interdisciplinar de protecție. Legea care guvernează toate aceste aspecte este Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, republicata 2014.

Ocrotirea copiilor aflați în situații limită sau a copiilor cu nevoi speciale în rezidențe a reprezentat mult timp, și mai reprezintă încă o caracteristică a sistemului de protecție oferit copilului.

Deși denumite instituții de ocrotire, centrele de plasament înseamnă în primul rând separarea de familie. Această formă de ocrotire este însoțită de anumite efecte asupra dezvoltării copiilor, efecte ce imprimă vieții de mai târziu neîncredere, neadaptare și … multă tristețe.

Anii petrecuți într-un centru de plasament nu pot fi uitați prea ușor, poate și datorită faptului că de multe ori este imposibil – instituționalizarea determină anumite întârzieri în dezvoltare, traume fizice și psihice.

Prin separarea de familia lor, copiii nu pot să-și formeze și să mențină atașamente durabile. Instituționalizarea presupune parcurgerea mai multor etape, astfel încât există, din păcate prea multe cazuri, în care copiii sunt transferați de la o instituție la alta în funcție de vârstă sau alte circumstanțe (leagăn, casa de copii preșcolari, casa de copii școlari). Această etapizare a caracterizat sistemul de protecție a copilului, întrucât centrele rezidențiale nu ofereau ocrotire copiilor de la momentul intrării in instituție și până la definitivarea situației familiale sau externare, fiind necesare multiple transferări, în funcție de vârstă, astfel încât copiii erau nevoiți să parcurgă un traseu deloc comod și benefic pentru dezvoltare.

Familia oferă, prin atașamentul copilului de o persoană sigură și constantă, stabilitate și încredere, copilul devenind sigur de propria valoare, creându-se fundamentul omului matur, care va trebui să preia răspunderea pentru propria viață. Prezența constantă a părinților în viața copilului îl ajută să își creeze un atașament sigur și confortabil și, mai mult decât atât, îl ajută să-și creeze propria identitate.

Hrana, adăpostul, curățenia, oricât ar fi de bune, s-a demonstrat că nu sunt suficiente pentru o dezvoltare normală a unui copil. Orice copil are nevoie de o persoană de care să se poată atașa, persoană care trebuie să corespundă dar și să răspundă nevoilor sale.

Instituția de ocrotire oferă o îngrijire corespunzătoare din punct de vedere teoretic: hrană, adăpost, îmbrăcăminte/rechizite, educație, îngrijire medicală. Cu toate acestea, copilul nu se poate dezvolta armonios dacă nu este înconjurat de dragoste și de afecțiune, dacă nu are asigurată stabilitatea sentimentelor și reciprocitatea lor. De foarte multe ori, centrele de plasment asigură condiții incomparabil mai bune decât în familii, mai ales că foarte multe instituții au beneficiat de proiecte de reconstrucție, reutilare și reorganizare. În foarte multe centre, ultimii ani au adus cu sine și dezvoltarea b#%l!^+a?condițiilor de trai la nivele foarte înalte, condiții de care foarte mulți copii crescuți în mediul familial nu beneficiază, dar aceasta nu înseamnă că nu sunt îngrijiți corespunzător în propriile familii. Ritmul și modul de dezvoltare a unui copil este unic, tocmai de aceea nu există o rețetă pentru a fi părinte, la fel cum nu există o rețetă pentru a fi copil. Condițiile de locuit sunt de dorit a fi cel puțin la minimum de decență, dar studiile precum și experiența practică arată că sunt cu mult mai importante sentimentele și atmosfera în care este crescut un copil, dragostea cu care este înconjurat, stabilitatea sentimentelor, prezența persoanelor resursă și constanța acestor sentimente. În foarte multe familii, copiii mănâncă același fel de mâncare săptămâni la rândul, nu se ridică întotdeauna sătui de la masă și cu toate acestea, copiii știu că părinții îi iubesc și fac totul doar pentru ei.

Prin instituționalizare, copiii pierd legătura cu persoane semnificative din viața lor – mama, tata, frații și surorile, bunicii, persoane de care se simt atașați și care le oferă securitate afectivă. În cazul instituționalizării, personalul de îngrijire și cel educativ lucrează de obicei în ture, pleacă în concedii, astfel încât nu poate să înlocuiască persoanele semnificative din familie. Există tendința, naturală și firească de a crea atașament față de o persoană din personalul de îngrijire, persoană care, din păcate nu oferă constanță și securitate, nici ca prezență, nici ca investiție afectivă. Cu toate acestea, majoritatea copiilor sunt legați afectiv de o astfel de persoană, întrucât există nevoia biologică de afectivitate. Este un lucru firesc și absolut adevărat că există sentimente și din partea personalului centrului, acest lucru nu poate fi negat, dar din păcate aceste sentimente nu pot înlocui prezența părinților sau a familiei extinse, deoarece acest tip de atașament este unul ocazional dar și condiționat de foarte multe ori.

Este vital ca un copil să poată dezvolta relații strânse de atașament. Nu este suficient ca un adult și un copil să fie împreună, ci este absolut necesar ca adultul să- b#%l!^+a?și arate în mod clar sentimentele sale pozitive față de copil. În timp, copilul va răspunde la aceste sentimente în mod similar.

Instituționalizarea a fost în anii de dinaninte de 1990 singura modalitate de ocrotire, în situațiile de abandon al copilului. Odată cu noul regim, sistemul de protecție a fost reorganizat și restructurat. În țară au fost înființate foarte multe organizații non-guvernamentale cu sprijin din afara țării, organizații care au adus în implementare proiecte și programe, replici ale proiectelor și programelor din străinătate, în cadrul cărora au fost dezvoltate programe pilot de dezvoltare a unor alternative la instituționalizare.

Astfel, au fost dezvoltate programe de asistență maternală, programe de adopție națională și interbațională, centre de zi, toate acestea având unic scop, dezinstituționalizarea copiilor deja aflați în centrele de plasament, dar și oferirea unei alternative copiilor la risc de abandon sau chiat abandonați. Aceste alternative la instituționalizare au fost ulterior preluate și dezvoltate de structurile de stat.

Din păcate, anumite programe de dezinstituționalizare și reintegrare familială nu au avut succesul scontat, fiindcă pentru a integra/reintegra un copil trebuie să fie îndepliniți mai mulți factori. Reușita unui plasament familial, a unei reintegrări în familia biologică/familia extinsă depind de:

vârsta copilului – cu cât copilul are o vârstă mai mică, cu atât cresc șansele ca acesta să se adapteze la noile condiții și reguli pe care le impune viața într-o familie

perioada de instituționalizare – cu cât un copil a stat mai mult într-o instutuție cu cât scade șansa de adaptare la un nou mediu

păstrarea legăturii cu familia – este foarte dificil pentru un copil să înțeleagă schimbările de mediu și ale persoanelor de referință în condițiile în care nu și-a cunoscut părinții pe perioada instituționalizării, nu cunoaște casa unde urmează să locuiască, nu-și cunoaște frații și mai mult decât atât i se solicită respect, afecțiune și recunoștință față de părinți

starea de sănătate a copilului

dorința copilului de a trăi într-o familie – este foarte important ca acel copil să-și manifeste aceasta dorință, fiindcă în aceste condiții va afce toate eforturile pentru a se adapta

atitudinea familiei biologice, a familiei extinse sau a familiei de plasament – copilului trebuie să i se acorde o perioadă de minim 6 luni pentru adaptare și trebuie să fie înțeles. Dacă așteptările familiei sunt manifeste și copilului i se reproșează fiecare greșeală, fiecare nerespectare a unei reguli, șansa ca acea integrare/reintegrare/plasamnet să fie o reușită scade foarte mult.

CAUZELE ABANDONULUI

Instituționalizarea unui copil este asimilată în termeni obișnuiți abandonului, indiferent de cauzele care au condus la acest fapt. Familia reprezintă mediul cel mai potrivit creșterii și dezvoltării unui copil, chiar dacă societatea se confruntă adesea cu situații în care părinții nu pot sau poate chiar nu vor să-și asume responsabilitatea creșterii propriilor copii.

Separarea de familie este un fapt traumatizant, stresant, care generează frustrare afectivă cu consecințe negative asupra adaptării și integrării lui.

Trei elemente sunt extrem de importante în cazul separării:

durata separării

condițiile în care a avut loc separarea

modalitățile de îngrijire și condițiile de dezvoltare oferite copilului ulterior separării.

Problematica abandonului și implicit cea a separării de familie trebuie abordată din perspectiva vârstei copilului, a istoricului socio-familial, a problemelor medicale, și nu în ultimul rând trebuie luată în calcul funcționalitatea unor instituții. Această abordare sprijină identificarea celor mai adecvate și eficiente măsuri de prevenire a abandonului, determinate de nevoile familiei, dar în primul rând de nevoile copilului.

Nu se poate lua o măsură eficientă, dacă nu se cunoaște în primul rând cauza care a condus la situația de criză. Astfel, identificarea cauzelor abandonului este de natură să ofere și direcția de acțiune a serviciilor sociale. Practica a demonstrat că cea mai bună intervenție este prevenția, de aceea cunoașterea cauzelor abandonului reprezintă o prioritate a celor care lucrează direct cu cazul.

Cele mai frecvente cauze ale abandonului copiilor sunt:

lipsa condițiilor materiale din cauza sărăciei

relațiile de concubinaj

nivelul educațional scăzut

acces scăzut la mijloacele de planificare familială (ignoranța acestor metode)

mamele tinere / mamele adolescente

servicii insuficiente pentru mamele cu copii mici (locuri insuficiente in crese, b#%l!^+a?gradinite și acces limitat pentru serviciile private din cauza costurilor ridicate)

decesul unuia dintre părinți

număr mare de copii în familie

divorțul părinților

boli cronice în familie

prezența unui alt caz de abandon în familie

prezenta unui handicap la copil

plecarea părinților la muncă în străinătate

Pentru ca aceste situații să nu conducă în mod automat la abandonul copilului, trebuie să se dezvolte cât mai multe servicii de prevenire a abandonului. Un aspect deosebit de important este delimitarea celor două concepte – prevenirea abandonului și prevenirea instituționalizării. Astfel, prevenirea abandonului accentuează rolul familiei biologice sau extinse și concentrarea se face pe activitățile specifice în vederea reducerii riscului de separare a copilului de familia sa, pe când prevenirea instituționalizării are în vedere serviciile alternative care pot împiedica intrarea copilului în sistem instituțional.

INSTITUȚIONALIZARE VERSUS DEFICIENȚĂ

Nașterea unui copil cu deficiențe reprezintă una din cauzele abandonului. Deficiențele fizice ale unui copil nou-născut determină respingerea lui de către proprii b#%l!^+a?părinți care ajung în situația de a-și nega statutul de părinte, refuzând ocrotirea acestuia. Ce se întâmplă în sufletul acestor părinți nu cred că știu decât cei care au experimentat asemenea trări? Desigur că nu poate fi acceptat comportamentul acestor părinți, dar aici intervine rolul specialiștilor care pot sprijini familiile să depășească situația de criză determinată de deficiențele copilului.

Sistemul de protecție a copiilor cu nevoi speciale are ca orientare instituționalizarea acestora, ocrotirea rezidențială fiind preferată chiar de către familiile acestor copii.

Analiza corelației între deficiențe și instituționalizare relevă o reciprocitate a determinării uneia de către cealaltă; astfel, instituționalizarea poate fi determinată de deficiențele unui copil (așa cum a fost prezentată situația anterioară), dar există și cazuri de deficiențe determinate de instituționalizarea prelungită.

De ce se întâmplă acest lucru? Poate că deficiențele copiilor sperie familiile și părinții se simt neputincioși în fața unei asemenea provocări, poate că un copil cu nevoi speciale necesită resurse financiare de care familia nu dispune. Pe de altă parte, ocrotirea în mediu rezidențial, pare să aibă efecte negative asupra copiilor prin însuși modul de organizare, prin lipsa de comunicare autentică dintre personal și copii, prin lipsa stimei dezvoltată copiilor internați și prin nesatisfacerea nevoilor fundamentale ca: afectivitate, comunicare, relaționare complexă.

Cu toate acestea nu trebuie extrapolată această idee, întrucât noile orientări ale protecției copiilor vizează sprijinirea familiilor în vederea reintegrării familiale, a menținerii copiilor în mediul familial de origine și promovarea alternetivelor la instituționalizare.

Ocrotirea rezidențială a copiilor cu deficiențe este justificabilă în cazurile grave, care necesită supraveghere medicală permanentă, dar familiile trebuie încurajate să păstreze legătura cu copiii.

Instituțiile rezidențiale sunt o realitate incontestabilă a sistemului de protecție a copiilor cu nevoi speciale și nu se poate vorbi despre dezinstituționalizare în condițiile în care fondurile destinate programelor alterntive sunt încă insuficiente și limitate. Până la o modificare de amploare, cea mai bună strategie o reprezintă ameliorarea modalităților de utilizare a resurselor existente (fie umane, fie material-financiare).

Pentru înregistrarea unei evoluții a sistemului de protecție a copilului cu nevoi speciale, în ceea ce privește ocrotirea rezidențială, sunt indicate următoarele direcții de orientare:

scăderea numărului de instituții rezidențiale și a numărului de copii asistați în acestea, în paralel cu sporirea numărului de copii aflați în plasament familial;

modificarea caracteristicilor populației de copii îngrijiți;

reducerea dimensiunilor instituțiilor de ocrotire; orientare spre module de tip familial; b#%l!^+a?

dezvoltarea unei perspective ecologice; se încearcă maxima implicare a familiei în îngrijirea copilului, crescând proporția instituționalizării de scurtă durată în defavoarea celei pe termen lung;

diversificarea modalităților de îngrijire rezidențială;

profesionalizare.

SIMPTOME ALE SINDROMULUI INSTITUȚIONALIZĂRII

Copilul instituționalizat este copilul abandonat care ajunge să fie ocrotit într-o instituție ca urmare a deciziei Comisiei pentru Protecția Copilului. Odată dată această decizie, responsabilitatea creșterii și îngrijirii copilului este transferată de la părinți către instituție, în termeni populari, ”către stat”.

Acest statut se transformă într-un complex traumatizant, care se păstrează la copil pe toată viața. Copiii, izolați de la naștere până la 6 luni devin mai puțin comunicabili, decât semenii lor, care se educă în familie. Izolarea copilului în vârstă de 1 – 3 ani de mama sa, de obicei duce la urmări grave pentru inteligență și funcțiile de personalitate, care nu se supun corecției. Despărțirea de la mamă, începând cu cel de-al doilea an de viață de asemenea duce la urmări triste, care nu pot fi supuse reabilitării, deși dezvoltarea intelectuală poate fi normalizată.

Compararea particularităților reacțiilor de adaptare a copiilor, care nimeresc în casele de copii preșcolare, arată, că decurgerea nefavorabilă a adaptării în casele de copii este caracteristică pentru 55% de copii, iar în grădinițe – pentru 3,4%. Decurgerea nefavorabilă a adaptării se manifestă în schimbări pronunțate în sfera psiho-emoțională, reglării vegetative, în formarea dereglărilor neuro – psihice pronunțate, creșterea emoțiilor negative și supraîncordarea mecanismelor de reglare.

Analiza anamnezelor copiilor, care sunt educați în instituții de tip închis, a arătat că, fiind copii ai părinților alcoolici, persoanelor, care duc un mod “parazitar” și amoral de  viață, de la naștere aflându-se în situație socială de dezvoltare incomplete, copiii instituționalizați în viitor resimt asupra sa diferite efecte negative ai provenienței sale sociale și biologice.

Instituționalizarea, împreună cu toate aspectele care o caracterizează, poate fi privită ca o “boală socială”. În instituție, copilul lipsit de posibilitatea de a se atașa de un adult într-un mod stabil, continuu, sigur și pozitiv, riscă să fie sărăcit de anumite aspecte în dezvoltarea sa ulterioară. Fiecare copil este unic și așa trebuie să fie tratat – ca o persoană distinctă, diferită de ceilalți. Instituționalizarea presupune însă o uniformizare a abordărilor practice, educaționale sau medicale ale tuturor copiilor. Astfel, ca o consecință a instituționalizării, copiii manifestă anumite simptome specifice:

Există o primă fază de protest și neacceptare, în care copiii plâng, țipă, se manifestă violent, pentru ca apoi, plânsul și mișcările să se diminueze, copilul b#%l!^+a?devenind inactiv.

În această a doua fază , copilul exprimă sentimente negative, pentru a se proteja de alte eventuale lovituri emoționale (aceasta este faza în care copilul începe să judece atitudinea părinților, învinovățindu-i – în cazul în care au fost instituționalizați la cererea părinților). Treptat, copiii tind să se închidă în sine, încep să se balanseze, să se lovească (nu de puține ori am întâlnit copii care se leagănă, lovindu-se cu capul sau mânuțele de gratiile pătuțului în care stăteau). De asemenea, pot prezenta tulburări de apetit și de somn, enurezie, tulburări de raționament.

Ultima fază este cea de acceptare a propriei situații, copiii adoptând involuntar comportamentul standard al copiilor din instituții. O perioadă mai mare de instituționalizare imprimă unui copil anumite valori, astfel încât acesta consideră ca adevarat și real modul de viață din instituție, fără a-și dori altceva.

Oricât de deranjante sunt aceste comportamente pentru adulți, ele constituie apeluri de ajutor ale acestor copii, cererile acestora ca cineva să le poarte de grijă.

Aceste simptome sunt agravate sau din contra diminuate funcție de căteva elemente – vârsta copilului, condițiile în care a avut loc separarea de familie, menținerea sau nu a legăturii cu familia, modalitatea de îngrijire ulterioară separării.

Cu toate acestea, aceste simptome se manifestă la majoritatea copiilor, doar că diferă în intensitate, durată și mod de manifestare.

2.4. CONSECINȚELE INSTITUȚIONALIZĂRII

b#%l!^+a?

Este firesc ca instituționalizarea să aibă anumite urmări în ceea ce privește dezvoltarea unui copil, atât din punct de vedere fizic și psihic, cât și din punct de vedere comportamental. Schimbările de mediu, condițiile la care un copil trebuie să se adapteze, impunerea unui anumit regim de viață, toate acestea influențează ritmul normal al vieții copilului respectiv.

Sunt situații în care simpla deplasare de la domiciul provoacă copilului anumite modificări comportamentale, dar și fiziologice. Astfel, întâlnim deseori părinți care se plâng de faptul că au fost plecați câteva zile de acasă, dar copilul nu a putut dormi, nu a putut mânca, a avut o stare generală proastă, din cauza schimbării mediului. Este de așteptat ca odată cu internarea într-o instituție de ocrotire să intervină anumită modificări, modificări care pot fi manifeste pe perioada instituționalizării sau post-instituționalizare.

Inexistența familiei și separarea de aceasta împiedică satisfacerea trebuințelor de securitate materială și spiritual afectivă ale copilului. Astfel, instituționalizarea determină:

Lipsa încrederii, interiorizare (în general, copiii din instituțiile de ocrotire cresc cu handicapul vieții de “abandonat” – acești copii sunt privați de încrederea pe care o dă o viață de familie obișnuită, alături de mama și tata; de asemenea este dificilă comunicarea cu acești copii, ei interiorizând toate problemele, dar necunoscând modul de exprimare)

Minimalizarea valorii personale

Agresivitate, hiperactivitate, comportament dificil (copiii instituționalizați manifestă agresivitate verbală, gesticularizare exagerată în timpul convorbirilor, etc)

Afecțiune nediscriminată (neavând o persoană de referință, fiecare adult constituie, pentru copilul din instituție, o potențială sursă de afectivitate; astfel se explică de ce copiii din instituții manifestă afectivitate față de persoane necunoscute, îi mângâie, spun foarte ușor “te iubesc”)

Lipsa cunoașterii de sine (unii copii par să fie inconștienți de propriile corpuri – ei pot mânca până li se face rău, pot să nu reacționeze la durere, să nu conștientizeze diferitele valori ale temperaturii, pot suferi de enurezis)

Întârziere în dezvoltare (nivel scăzut al limbajului, al performanțelor intelectuale; și din punct de vedere fizic copiii prezintă întârziere – staturo-ponderal sunt mai slab dezvoltați decât copiii din familii)

Dezvoltarea unor complexe de inferioritate (statutul de “copil din casa de copii” naște asemenea sentimente; de multe ori copiii nu primesc referințe despre originea și istoria lor decât în mod negativ – “seamănă cu tat-su”, “la ce te puteai aștepta de la el/ea”,etc)

Dificultăți în relaționarea cu ceilalți copii (relațiile dintre copii sunt caracterizate de “legea junglei” – cine e mai puternic, reușește. În fiecare instituție există un lider, de obicei printre copiii mai mari care ajung să terorizeze ceilalți copii)

Uniformizarea comportamentelor (de multe ori, în instituțiile de ocrotire, copiii nu au comportamente diferențiate în funcție de sex și vârstă, ci adoptă un comportament standardizat – ex: fetele adoptă atitudini masculine)

Diminuarea capacității de adaptare (un copil instituționalizat nu are acces la informația privind resursele din mediul înconjurător, în aceeași măsură ca un copil din familie; de asemenea, un copil din instituție nu are reprezentarea valorilor materiale a multora din bunurile pe care le folosește, putând deveni o potențială victimă a înșelăciunii. Astfel, fie este foarte ușor înșelat și ajunge să-și vândă lucrurile pe foarte puțini bani sau face schimburi în propria defavoare, fie nu apreciază valoarea lucrurilor și le utilizează în mod necorespunzător)

Inițierea unor sentimente negative (copilul plasat în instituții, mai ales atunci când nu a primit nici o explicație reritoare la situația sa, poate să dezvolte sentimentul că nu a fost nici dorit, nici iubit)

Conform studiilor de specialitate, dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați trebuie înțeleasă ca efect al mediului nestimulativ, în special la lipsa oportunităților interacțiunii spontane și afectuoase cu adulții.

Studiile și cercetările arată că instituționalizarea copiilor la vârste mici produce modificări în structura creierului, de aceea aceștia au probleme de discernământ, de control al impulsurilor și de păstrare a amintirilor, dar și un coeficient de inteligență scăzut.

Deși mulți părinți optează pentru instituționalizarea copilului din cauza sărăciei, nivelul îngrijirii fizice în majoritatea instituțiilor este în jurul standardelor minime acceptabile.

Problemele privind îngrijirea fizică se înregistrează pe mai multe direcții:

asigurarea hranei – calitatea alimentelor, starea precară de depozitare și b#%l!^+a?preparare, echipament depășit etc, un aspect reclamat de copiii instituționalizați sau tinerii care au trecut prin acest sistem este faptul că niciodată nu-și pot alege meniul, nu sunt înțeleși atunci când nu pot mânca un anumit fel de mâncare, lucruri care într-o familie se întâmplă; obligativitatea de a mânca anumite feluri de mâncare determină exact contrariul, copiii ajung să deteste mâncarea din instituție, ajung să mănânce pentru ca ulterior să-și provoace voma, etc; bun ^+a?

insuficiența, starea deficitară sau neadecavtă a echipamentului (lenjerii de pat, încălțăminte, îmbrăcăminte) – se întâmplă același lucru ca și în cazul alimentației, copiii reclamă faptul că nu sunt lăsați să-și manifeste preferințele vestimentare; există unele centre de plasament care practică luarea copiilor la cumpărături, în anumite situații speciale sau când primesc sponsorizări; practic, achizițiile de îmbrăcăminte și încălțăminte se fac centralizat, în baza legii achizițiilor publice și specificațiile tehnice ale achizițiilor conduc spre produse clasice, criteriul de selecție fiind prețul cel mai scăzut;

clădiri improprii – absența sau funcționarea defectuoasă a instalațiilor de apă curentă, canalizare și încălzire, în special pentru instituțiile din mediul rural;

absența, însuficiența, deteriorarea sau, dimpotrivă, grija excesivă pentru păstrarea jucăriilor și a altor materiale pentru stimularea dezvoltării copilului; în general, instituțiile de ocrotire nu încurajează dezvoltarea instinctului de proprietate, toate lucrurile fiind la comun, insistându-se destul de mult asupra necesității de a păstra acele lucruri într-o bună stare de funcționare pe o perioadă cât mai îndelungată; acest fapt creează frustrări și implicit ieșirea din sistemul de protecție va conduce la o nevoie de a avea cât mai multe lucruri, nu neapărat necesare;

absența sau insuficiența personalului calificat (în special în mediul rural). Având în vedere că sistemul de salarizare din instituțiile bugetare este demotivant, personalul acestor centre privesc activitatea ca pe o povară în plus, în condițiile în care mulți dintre ei se confruntă poate cu probleme similare celor care au condus la internarea copiilor respectivi în centru.

Efectele instituționalizării asupra fiecărui copil pot varia în funcție de:

modul în care adulții au reacționat față de copil – dacă experiențele realaționale trăite de copil au fost pozitive și de încredere, dacă s-a simțit sprijinit și apreciat, dacă s-a simțit ascultat și înțeles, etc;

mediul înconjurător – în acest context, informațiile care circulă în mass-media, imaginea copiilor instituționalizați promovată în media conduce de foarte multe ori la adoptarea unui anumit comportament și manifestarea unor anumite efecte. Asumarea identitatii și a trecutului este proprie copiilor cu un caracter puternic, care au avut în jurul lor persoane puternice și care i-au sprijinit.

propria personalitate a copilului.

Acești itemi includ aspecte legate de perioada instituționalizării, legătura cu familia naturală în această perioadă, vârsta copilului în momentul internării în instituție și proveniența acestuia (daca copilul vine din familie sau dacă a fost abandonat încă de la naștere).

De aceea, copii diferiți vor răspunde în mod diferit, fiecare copil având necesități proprii, diferite de ale celorlalți.

În funcție de toate aspectele prezentate, se poate încerca evitarea problemelor determinate de instituționalizare, precum și remedierea lor.

Pentru încurajarea atașamentului și inițierea unor interacțiuni pozitive, vor fi prezentate în continuare câteva sugestii privind comportamentul față de un astfel de copil:

vorbindu-i despre toate activitățile în care este implicat

făcând gesturi pline de afecțiune: îmbrățișări, sărutări, apropiere fizică

jucând diferite jocuri împreună cu copilul

citindu-i copilului

mergând la cumpărături împreună cu copilul pentru a cumpăra haine și jucării pentru acesta

oferind sprijinul atunci când copilul solicită acest lucru

vorbind copilului despre trecutul lui

învățându-l pe copil despre familia lui și prin intermediul fotografiilor

ajutând copilul să înțeleagă glumele de familie sau proverbele

însoțind copilul la medic

împărtașind emoțiile copilului, legate de realizările și succesele sale

ajutând copilul să facă față sentimentelor de mânie și frustrare

răsplătindu-l pentru fiecare realizare, lăudând orice progres b#%l!^+a?

făcând reguli simple și directe pe care copilul să le înțeleagă.

Dezvoltarea alternativelor la instituționalizare rămâne o prioritate, cu atât mai mult cu cât studii de specialitate au demonstrat că prin plasarea copiilor în asistență maternală s-a constatat o îmbunătățire în multe aspecte și că vârsta la care copiii au fost scoși din instituții și plasați în familie a jucat rolul cel mai important în recuperarea lor. Cercetările de până acum au demonstrat că minorii plasați în asistență maternală au mai puține tulburări emoționale și anxietăți în comparație cu aceia care au continuat să trăiască în instituții, dar și faptul că momentul intervenției contează foarte mult.

Copiii care au fost scoși din instituții și au beneficiat de plasarea în asistență maternală înaintea vârstei de doi ani au rezultate mai bune în mod special în domeniile cognitiv, al dezvoltării limbajului, al sănătății mentale, al activității cerebrale și al abilităților sociale, comparativ cu cei plasați după vârsta de doi ani. De exemplu, plasamentul înaintea vârstei de doi ani se asociază cu niveluri crescute de activitate cerebrală și un scor al inteligenței (IQ) mai ridicat.

Acesta poate fi un motiv în plus de a analiza posibilitatea de a închide treptat instituțiile și de a respecta dreptul copilului de a fi crescut în familie, însă asta ar trebui să însemne dezvoltarea și implementarea politici mai ample de asistență socială, nu doar închidere de instituții. Aceste politici trebuie să fie consistente și coerente, iar implementarea lor va avea ca și consecință necesitatea reconsiderării managementului de caz, a reevaluării modalității de lucru a managerilor de caz, dar și accentul care trebuie pus nu doar pe calitatea serviciilor din instituție, ci mai ales pe soluțiile alternative.

Cap 3. STUDII DE CAZ

Studiul de caz reprezintă una dintre cele mai importante tehnici utilizate de către asitentul social în activitatea sa profesională și aceasta pentru că aceasta reprezintă o analiză detaliată a unei  persoane, a unei situații sau a unui grup (familie, organizație, instituție, comunitate), în vedere surprinderii unui model al unui fenomen social.

Se consideră că studiului de caz i-au fost atribuite tot atâtea definiții câți specialiști au studiat și evaluat această tehnică. Cu toate acestea au fost identificate unele definiții care rezumă esența, scopul și metodele pe care le include. Astfel, C. Robson consideră că studiul de caz poate fi definit drept „o strategie de cercetare focalizată pe un caz concret care este interpretat în amănunt, adică prezentând referiri detaliate despre indivizi, grupuri, organizații, cu luarea în considerare a tuturor particularităților sale contextuale. Acesta necesită utilizarea mai multor metode complementare de culegere, analiză, prelucrare b#%l!^+a?și stocare a informațiilor relevante, atât cantitative cât și calitative” (C. Robson, Real world research, UK. Blackwell Publisher, Oxford 2002, pag.180-186).

Acest punct de vedere este completat de definiția dată studiului de caz de către R. K. Yin: „o strategie de realizare a unei cercetări care necesită investigații empirice în legătură cu un fenomen particular contemporan, într-un context de viață real și utilizând multiple surse de informații – interviuri, chestionare, mărturii, dovezi, documente” (Robert Yin, Studiul de caz, Editura Polirom, Iași 2005).

Studiul de caz este una dintre tehnicile de bază în asistența socială, tocmai pentru că cercetarea calitativă reprezintă studierea oamenilor în mediul lor natural, în condițiile vieții de zi cu zi, vizând cunoașterea subiecților într-o manieră profundă.

Din punct de vedere strict teoretic, studiul de caz presupune parcurgerea urmatoarelor etape: proiectarea, culegerea datelor, analiza și elaborarea raportului de cercetare.

Fiecare din aceste etape cuprinde alte acțiuni care sunt necesare și definesc calitatea studiului. Astfel, etapa de proiectare este definită de precizarea conceptelor și analizarea aspectelor metodologice. Ulterior, etapa de culegere a datelor cuprinde angrenarea participanților la cercetare și înregistrarea informațiilor.

Analiza informațiilor se face de obicei în două etape. În momentul culegerii acestor informații există o analiză primară, care de multe ori este confirmată de analiza ulterioară, analiza profundă a informațiilor și a contextului. Sunt și situații când această analiză primară se dovedește a fi eronată, deoarece poate interveni factorul de subiectivitate, emotivitate, etc.

Elaborarea raportului de cercetare va trebui să cuprindă și concluziile cercetării. În anumite situații, acest raport de cercetare este baza instituirii unei anumite măsuri.

Realizarea unei cercetări de calitate trebuie să îndeplinească anumite condiții, astfel încât se recomandă următoarele:

datele utilizate să provină documente oficiale: dosarele sociale, date de arhivă, ca b#%l!^+a?urmare a unor interviuri, observație directă, observație participativă

stabilirea faptelor trebuie să aibă în vedere utilizarea a minim trei surse de date (în literature de specialitate se întâlnește conceptual de triangulație)

articularea întrebărilor

construirea ipotezelor din perspectiva lanțurilor cauzale, ceea ce fac fenomenul inteligibil

construirea teoriei are în vedere: documentarea ca urmare a parcurgerii literaturii de specialitate, informațiile obținute în urma discuțiilor cu colegii, rezultatele unor anumite experimente, reflecția

Unitatea de analiză în studiul de caz este:

cazul (sau inițiativa)

investigarea contextului (comunitatea, colectivitatea umană, satul, biserica etc.)

indivizii (aceștia pot servi uor studii pe bază de analiză cantitativă)

În funcție de unitatea de analiză, pot fi elaborate mai multe tipuri de studii de caz.

Tipuri de studii de caz:

individual – se pune un accent deosebit pe individ și se încearcă concentrarea tuturor proceselor analitice pe antecendentele acestuia, pe factorii contextuali, percepțiile acestuia, atitudinile. Acest tip de studiu de caz se utilizează în vederea identificării unor cauze, a unor factori determinanț, a unor procese sau experiențe care pot conduce cercetarea spre un a numit rezultat;

setul de studii de caz individuale este reprezentat de mai multe studii de caz individuale. Acest tip de studiu vizează un anumit număr de  persoane, și are în vedere analizarea unor trăsături commune sau a unor comportament, atitudini care s-au manifestat într-o anumită situație;

studiul unei comunități (societăți). Acest tip de studiu are în centrul cercetării una sau mai multe comunități, descrie relațiile dintre acestea sau relațiile intracomunitare, cu accent asupra aspectelor esențiale ale vieții comunitare; b#%l!^+a?

studiul unui grup social. În atenția acestui tip de studiu se află familia, grupul, organizația, dar și anumite grupuri mari, profesii. În cadrul acestui studiu sunt descrise și analizate cu prioritate relațiile dintre membrii grupului social, activitățile principale;

studiul unei organizații, firme sau instituții. Acest tip de studiu abordează teme diferite precum aplicarea unor strategii sau politici, diverse aspect legate de management, cultura organizațională, anumite procese de schimbare sau inovare;

studiul unor evenimente, roluri și / sau relații. În cadrul acestui tip de studiu se analizează relații umane, relații conflictuale, stiluri de management, impactul unor evenimente etc

Structura studiului de caz

introducerea – aceasta este partea studiului de caz care conține cele mai importante informații privind planul studiului, cercetarea, etapele, etc. Toate acestea sunt prezentate într-o manieră contextuală și sunt luate în vedere și anumite elemente de perspectivă (în introducere vor fi incluse și motivele care stau la baza cercetării)

metodologia – definește modalitatea în care se asigură accesul la informații. Metodologia ajută la definirea clară a informațiilor care sunt necesare, evaluarea dar și asigurarea resurselor disponibile, precum și planificarea activităților de culegere, prelucrare, analiză și interpretare a datelor. Un alt aspect foarte important este stabilirea perioadelor de timp necesare pentru realizare.

întrebările – acestea trebuie să fie constituite într-un set coerent, care să completeze modalitățile de obținere a informațiilor prin interviuri, b#%l!^+a?chestionare, mărturii, dovezi

concluziile.

Studiul de caz poate fi prezentat într-o formă rezumată astfel:

– în primul rând sunt prezentate problemele identificate de către specialist (asistentul social)

– se prezintă o istorie a problemelor

– sunt evidențiate punctele tari și punctele slabe

– se evaluează problema principală și se încearcă definirea ei

– următoarea etapă este definită ca și ”cercetare intervenție”

– ultima etapă înseamnă evaluarea informațiilor și a rezultatelor, impactul și diseminarea rezultatelor

Tema acestei lucrări vizează una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă sistemul de protecție din România, întrucât instituționalizarea reprezintă o alternativă practicată de protecție a copilului aflat în situație de dificultate. Nu putem vorbi de o societate revigorată în condițiile în care nu există măsuri coerente de protecție adevărată a celui mai de preț bun pe care-l are orice țară – copiii.

Crescuți în centrele de plasament, copiii sunt dezrădăcinați și, pe lângă pierderea identității, trăiesc parcă o viață care nu le aparține. Realitatea protecției sociale românești este caracterizată încă de instituționalizarea copiilor, oferirea de ajutoare sociale fără constrângeri coercitive, salarizare deficitară, toate acestea fiind factori determinanți ai unor probleme sociale.

Pentru a evidenția efectele instituționalizării asupra copiilor și în special asupra dezvoltării emoționale, au fost selectate cinci cazuri gestionate de o organizație neguvernamentală, cu un istoric familial diferit, astfel încât să se poată observa dacă aceste efecte se produc doar în anumite condiții, sunt cauzate doar de anumite situații, sau acestea reprezintă o constantă a mediului instituționalizat.

Cele cinci cazuri sunt reprezentate de tineri cu vârsta cuprinsă între 18 si 27 ani, crescuți în centre de plasament, unii dintre ei, încă rezidenți, alții fiind deja ieșiți din sistem.

Ipoteze de lucru

Teoretizarea problemelor tinerilor instituționalizați relevă următaorele aspecte ca fiind consecințe ale instituționalizării:

tinerii instituționalizați prezintă deficiențe de adaptare ulterior externării

au probleme de atașament

lipsa încrederii, devalorizare personală b#%l!^+a?

agresivitate, impulsivitate

alte probleme sociale generate de statutul de ”instituționalizat”: dependența de sistemul de protecție, consum de alcool și/sau droguri, imposibilitatea de a dezvolta relații sociale normal

Metodologie utilizată în realizarea studiilor de caz

Cele cinci cazuri sunt în atenția unei organizatii non-guvernamentale care desfășoară servicii sociale pentru persoane cu dizabilități și din alte grupuri vulnerabile. ONG-ul respectiv a dezvoltat și o unitate protejată (unitate economică care are minim 30% persoane cu dizabilități angajate din totalul personalului angajat), în cadrul căreia sunt angajate atât personae cu dizabilități sau personae aparținând altor grupuri vulnerabile, cât și persoane valide, construindu-se astfel cadrul optim pentru dezvoltarea unor relații firești, specific unui loc de muncă de pe piața liberă, chiar dacă această unitate economic oferă locuri de muncă protejate.

Pentru o evaluare corespunzătoare, au fost culese date din mai multe surse:

din dosarele de la centrul de plasament (anchete sociale, rapoarte de intervenție, etc)

de la colegii din centrul de plasament, personalul centrului

de la colegii de serviciu (pentru cei care lucrează)

de la centrul maternal

din fișele de evaluare psihologică realizate de psihologul ONG-ului in atenția căruia sunt tinerii

de la tineri, ca urmare a unor întrevederi b#%l!^+a?

ca urmare a observației directe

ca urmare a participării la unele acțiuni și evenimente ale organizației

Întrevederile cu tinerii au avut loc într-un cadru prietenos, familiar tuturor, ceea ce nu a indus anumite stări de disconfort acestora.

CONCLUZII

Instituționalizarea este o măsură care provoacă efecte pe termen scurt, mediu și lung. În cazul celor 5 tineri, se confirmă unele aspecte care defines sindromul instituționalizării – lipsa încrederii, limbaj deficitar și limitat, probleme de adaptare, atașament necondiționat. Acestea sunt doar câteva din problemele care pot influența dezvoltarea psiho-socială a tinerilor ocrotiți în centrele de plasament.

Din păcate sistemul de protecție are foarte multe lacune în ceea ce privește pregătirea tinerilor instituționalizați pentru viața independentă, creând de fapt niște persoane dependente. Această dependență de sistem se începe încă din perioada primei școlarizări, când tinerii sunt înscriși la școli speciale, și nu în învățământul de masă, ceea ce conduce în mod aproape automat la condamnarea acestor tineri la mediocritate, neexistând posibilitatea ca aceștia să evolueze. (vezi și cazurile descrise)

Dependența de sistem este demosntrată și de reacția imediată a tinerilor atunci când sunt puși în situația de a plăti pentru serviciile de care beneficiază în centrul de plasament. Prevederile legislative vizează crearea unui concept de sprijin asistat pentru persoanele adulte care nu au altă susținere în afară de centrul rezidențial, dar care sunt apte de muncă și pot astfel să facă un prim pas spre ”independență”. Astfel, aceste persoane ar trebui să platească o sump de bani din veniturile realziate pentru serviciile de care beneficiază în centru, dar prima reacția a beneficiarilor a fost aceea ce a-și da demisia, tocmai pentru a nu avea motive să plătească. De asemenea, un alt rezultat al acestei prevedei a fost părăsirea centrului, tocmai pentru a nu achita aceste sume, care în alte țări sunt o regulă de foarte mulți ani.

De aceea sunt foarte importante progarmele de integrare profesională, programele de dezvoltare a abilităților de viață independentă, tocmai pentru a pregăti tinerii pentru viața dincolo de gratuitatea tuturor serviciilor din centrele de plasament.

Tinerii prezintă un atașament nesigur și în general manifestă nevoia de afecțiune și de apreciere din partea tutror celor cu care intră în contact, nefiind capabili de a face diferențe între persoanele de referință și alții. Un aspect care generează de obicei destul de multe probleme este obiceiul de a ”cumpăra atenția” celor din jur. Astfel, în cazul persoanelor cu dizabilități, care beneficază de anumite drepturi bănești, se constată un interes brusc din partea familiei în momentul în care află de aceste prestații sociale de care ar putea benefica în cazul în care ”îngrijesc” persoana cu dizabilități. Din nefericire, acest interes este doar material, dar trist este faptul că persoanele în cauza cu identifică motivația reală a interesului și cred în afecșiunea falsă.

Se poate observa foarte clar că în cazul în care copilul/tânărul a primit sprijin și suport, a fost încurajat, a fost integrat în programe de formare a abilităților de viață independentă, rezultatele nu întârzie să apară, acești tineri având un potențial neexploatat.

Statul ar trebui să elaboreze intervenții în scopul descurajării abandonului; să oprească instituționalizarea copiilor orfani/abandonați; să furnizeze copiilor orfani și abandonați sprijin educațional și psihologic de durată, precum și alte tipuri de intervenție sau terapie; să dezvolte un sistem de protecție a copilului care identifică cu atenție familii sigure și eficiente ce pot avea grijă de copii abandonați/orfani; să dezvolte o rețea de asistență maternală de înaltă calitate, bine menținută și monitorizată, dacă nu sunt disponibile alte opțiuni permanente. Chiar dacă statul menține modelul actual de asistenți maternali angajați sau va folosi subvenții, este foarte important ca ei să aibă sprijinul profesioniștilor cu experiență în protecția copilului. Pe măsură ce copiii intră în adolescență, asistenții maternali trebuie să primească resurse suplimentare, inclusiv instruire cu privire la schimbările în dezvoltare și comportament asociate adolescenței, precum și strategii pentru a gestiona provocările comportamentale pe care le-ar putea întâlni la unii copii.

b#%l!^+a?

Anexe

FISE DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ

FIȘĂ DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ

NUME ȘI PRENUME: T.V. – 24 ani

ISTORIC FAMILIAL:

Tânărul este infectat cu HIV, acesta este și motivul pentru care a fost abandonat de părinți în spital, la vârsta de 1 an. Precum alți copii care se confruntau cu aceeași problemă medicală, a fost instituționalizat într-un centru special creat pentru copiii seropozitivi. Acești copii au urmat cursurile unei școli speciale, chiar dacă din punct de vedere al capacităților intelectuale ar fi putut face față învățământului de masă.

Nu a menținut relația cu părinții pe perioada instituționalizării.

A beneficiat de serviciile unui ONG și a fost integrat în programele de asistență socio-profesională, fiind ulterior angajat al unei structuri de economie socială, la vârsta de 19 ani.

În cadrul programelor de integrare socio-profesională, a fost consiliat și sprijinit pentru reluarea cursurilor școlare și înscrirea la liceu.

A absolvit liceul în programul ”A doua șansă” la vârsta de 23 de ani, dar nu a luat bacalaureatul, însă nu a renunțat la acest lucru. A ieșit din centrul de plasament în urmă cu 1 an și în acest moment este un tânăr independent.

Odată cu schimbările pozitive petrecute în viața sa, a decis să reia legătura cu părinții săi, dar nu există relații foarte apropiate. T.V. nu reușește să înțeleagă raționamentul părinților săi de a-l abandona în condițiile în care ceilalți frați ai săi au crescut în familie. În dosarul tânărului există menționat faptul că părinții nu au dorit păstrarea legăturii cu acesta din frica de a nu-i infecta și pe ceilalți copii.

Odată cu reluarea legăturii cu părinții săi, aceștia au beneficiat de ședințe de consiliere și educație în ceea ce privește transmiterea infecției cu HIV și în acest moment există deschidere și partea familiei dar T.V. nu este pregătit să ierte decizia părinților de a-l abandona.

INSTRUMENTE PSIHODIANOSTICE:

– Test Familia

– Test Arbore

Test Familia

– inhibitia expresiei vitale, repliere;

– pulsiuni slabe, blandete, timiditate sau inhibitia instinctelor;

– lipsa expansiunii, inhibitia tendintelor; b#%l!^+a?

– instincte primordiale, conservarea vietii;

– se supune principiului placerii;

– isi limiteaza activitatea la ceea ce ii este aproape si exigentelor personale;

– recul in fata riscului si a obstacolului;

– frica de initiativa;

– ambivalenta, conflict, compulsivitate, nesiguranta;

– agresivitate îndreptată către mamă;

– face eforturi pentru a-si echilibra afectivitatea fragila;

– valorizeaza contactele relationale;

– lipsa de control;

– dorinta de a ramane copil;

– persoana sociabila. b#%l!^+a?

Test Arbore

– In planul eului social si profesional se observa orientarea catre trecut, introversie si o buna adaptare la mediu. Dubla dorinta de protectie si independenta in cadrul unui anturaj protector. Compenseaza depresia prin excitatie; instabilitate si cautarea stapanirii de sine; ambitie, dorinta de a se impune celuilalt. Simte dorinta de a actiona asupra altuia, ataca sau se apara; dificultati in contact. Critica agresiva, dar si culpabilitate posibila. Senzatiile sunt importante si preocupante, impiedica activitatea. Simte nevoia de afectiune. Judecata defavorabila asupra propriei persoane. Lipsa de contact cu lumea. Cauta o pozitie solida in mediul sau. Vede realitatea dar nu o gaseste conforma cu dorintele sale si incearca sa i se sustraga prin vis sau joc. Sensibil la ambianta, nu ii rezista. Cauta sa progreseze ameliorand ce se poate ameliora. Fuge de realitatea dezagreabila, o infrumuseteaza sau o transforma. Subiectul este constient de insatisfactiile lui. Viata intelectuala intensa, inteligenta buna, insa pot exista dificultati in exprimare. Dileme de contact. Simte nevoia de miscare si agitatie. Cauta un sprijin. Inteligenta buna, dezvoltare normala.

DEZVOLTAREA AFECTIVITĂȚII:

Însușiri ale personalității din comportamentul observabil/metoda observației: manifesta impulsivitate in relatia cu cei din jur, reactionand de cele mai multe ori incontrolabil;

Integrarea socio-afectivă a copilului/tanarului: Bine integrat in grupul de apartenenta, leaga usor prietenii. Cu sprijinul personalului ONG-ului a inregistrat progrese pe plan scolar; simte acut lipsa prezentei parintilor in viata sa si a valorizarii din partea acestora, dar pastreaza distanta in ceea ce priveste realationarea cu acestia. Este foarte atasat de colegii cu care a crescut in centrul de plasament si in special de cei de vârstă mai mică, pe care speră să-i poată ajuta. Este foarte implicat in activitatile ONG-ului si pune mult suflet in fiecare actiune.

FIȘĂ DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ

NUME ȘI PRENUME: L.U. – 25 ani

ISTORIC FAMILIAL:

Tânărul a fost crescut în centrul de plasament, în prezent este angajat și dorește să-și facă dosarul de externare din centru. Crescut în instituție de la câteva luni, păstrează legătura cu familia biologică, dar din păcate membrii familiei manifestă afecțiune față de el doar din interes material – tânărul este persoană cu dizabilități și conform legii, la ieșirea din centru va beneficia de toate drepturile: indemnizație de însoțitor, b#%l!^+a?indemnizație de hrană și alte drepturi.

L.U. este angajat într-o unitate protejată a?autorizată și a solicitat externarea din centrul de plasament ca urmare a ultimelor prevederi legislative, anume plata unei taxe pentru serviciile de care beneficiază în centru, în cuantum de 80% din veniturile salariale realizate. La aflarea acestei vești, tânărul a considerat că este nedrept și a ales să se externeze din centru, cealaltă variantă pe care o lua în calcul era aceea de a-și da demisia. Discuțiile avute cu familia, l-au încurajat să plece din centru afirmând că ”părinților va trebui să le dea mai puțin decât ar fi trebuit să dea statului”.

INSTRUMENTE PSIHODIAGNOSTICE:

Test Familia

Test Arbore

interviu

observația

Test Familia

se supune principiului placerii;

manifesta pulsiuni puternice, indrazneala, violenta, eliberarea instinctelor;

lipsa expansiunii, inhibitia instinctelor;

instincte primordiale, conservarea vietii;

relatie stransa cu trecutul;

manifesta gelozie fata de doi dintre fratii sai (in desen apare doar el si 2 frati care au crescut impreuna la centrul de plasament, iar fratii care au crescut alaturi de părinți au fost eliminati din desen), excluzandu-i din desen “n-am mai avut loc”;

teama de pedeapsa;

devalorizarea mamei si respingerea a doi dintre fratii sai (este convins ca mama este vinovata pentru abandonul sau);

valorizarea tatalui, prin desen extrem de atent;

frica de initiative,obstacol, risc;

fuga de actiune, viitor, celalalt;

insecuritate, dependent, nesigur, cauta confirmarea din partea celorlalti;

tensiune in cadrul familiei;

tulburari de alimentatie;

simte nevoia de securitate.

Test Arbore

– vrea sa fie remarcat, sa conteze pentru ceilalti, dorinta de putere si afirmare, de a comanda;

– dubla dorinta de protectie si independenta in cadrul unui anturaj protector;

– dorinta de a se impune celuilalt;

– cauta siguranta pentru a alina o impresie de abandon si a gasi un cadru stabil; nevoie de tandrete;

– cauta o pozitie solida in mediul sau;

– resimte constrangerea educativa si o accepta; doreste in acelasi timp sa evite sa-si insuseasca partial normele si exigentele anturajului cu scopul de a resimti mai putin presiunea externa;

– opozitie menita sa-si dovedeasca forta;

– probleme de alegere; refuza sa aiba incredere si in acelasi timp are nevoie sa depinda de ceilalti;

– ambivalenta in sentimentul de sine: sa se afirme sau sa treaca neobservat?

– atasament si opozitie agresiva fata de mama care din anumite motive nu este satisfacatoare;

– nesatisfacerea nevoilor afective; probleme pe tema hranirii;

– se simte abandonat si deceptionat;

– inca putin sigur pe propria valoare; isi pune la indoiala inteligenta; b#%l!^+a?

– dorinta de a gasi un acord, un echilibru intre sine si ceilalti, de a fi ca si, de a semana, de a prelua conceptiile anturajului;

– vrea sa-si conserve pulsiunile intr-o maniera infantila; a retine, a pastra, a se apara in cadrul relatiilor fraterne dificile

PROFIL PSIHOLOGIC (Testul FAMILIE; Testul ARBORELUI)

personalitate nesigura si rigida in relatiile interpersonale;

comportament controlat ce duce pana la inhibitie;

delicat, sensibil, dependent, nesigur;

cauta confirmarea din partea celorlalti; b#%l!^+a?

se identifica cu membrii familiei de origine, cauta asemanari cu ei in toate privintele

cauta senzatiile asiguratoare si gratifiante;

inca putin sigur pe propria valoare; isi pune la indoiala inteligenta;

agresivitate descarcata in mod brutal mai mult in cuvinte decat in actiune.

b#%l!^+a?

FISA PSIHOLOGICA

NUME ȘI PRENUME: M. R. – 18 ani

ISTORIC FAMILIAL:

Crescută în centrul de plasament, M. nu își cunoaște familia de origine și nici nu dorește să o cunoască. M. a fost abandonată la naștere, a parcurs traseul centrelor de plasament în funcție de vârsta pe care o avea și a fost școlarizată într-o școală specială. A absolvit 11 clase și nu dorește să-și continue studiile.

Din punct de vedere declarativ, ea își dorește să muncească, dar fiindcă nu are o calificare, a abandonat ideea aceasta. A fost inclusă în programul unui ONG, în vederea identificării unor oportunități de angajare, dar M. refuză orice alternativă de program de formare profesională, pe motiv că nu poate să facă față.

M. a început foarte multe cursuri, dar nu a finalizat niciunul. Are o relație foarte apropiată cu personalul centrului de plasament, deși nu se bucură de apreciere din partea acestuia deoarece nu manifestă seriozitate și conștiinciozitate.

INSTRUMENTE PSIHODIAGNOSTICE FOLOSITE:

Testul arborelui;

Testul familiei;

Interviu;

Observatia.

FUNCTII PSIHICE:

Aspect general: igiena deficitara; dezvoltare normala conform varstei.

Nivelul dezvoltarii psiho-motricitatii: buna orientare spatio-temporala. Dezvoltare somatica corespunzatoare varstei. Schema corporala insusita. Lateralitate dreapta.

Dezvoltarea senzorial perceptiva: predomina modalitatea vizuala si auditiva de receptie a informatiei.

Gandirea- stadiul operational. Inteligenta de nivel mediu-buna.

Memoria : mecanica. Ritm accelerat de insusire a informatiilor.

Atentia: slaba capacitate de concentrare; i se distrage atentia cu usurinta de la realizarea sarcinii..

Nivelul I de cunoastere- Imaginatia- reproductiva.

Limbajul si comunicarea- vocabular adecvat varstei. Dificultati in receptarea anumitor mesaje; solicita lamuriri; comunicativ.

Motivatie- extrinseca. Are nevoie de apreciere si valorizare din partea adultului. Se implica in activitatile specifice varstei; abandoneaza sarcinile cu usurinta.

Temperament- sangvinic- melancolic.Este sociabil, leaga usor prietenii si este sensibil la nevoile celor din jur. Tinde să fie tensionat, încordat, îngrijorat.

Vointa – vointa instabila, variaza in functie de implicatia adultului.

Atitudini- manifesta opozitie in respectarea regulilor; tendinta de a-si blama b#%l!^+a?colegii. b#%l!^+a?

Aptitudini- inclinatii catre activitati sportive.

Nivelul maturizarii psiho-sociale: relationare buna.

DEZVOLTAREA AFECTIVITĂȚII:

Însușiri ale personalității din comportamentul observabil/metoda observației: manifesta impulsivitate in relatia cu cei din jur. Puternic atasata de personalul centrului de plasament, simte permanent nevoia de atentie si iubire; tematoare in raport cu persoane adulte străine, desi isi doreste foarte mult sa fie apreciata de catre toate persoanele cu care intra in contact.

Integrarea socio-afectivă a copilului/tanarului: Puternic atasata de personalul centrului de plasament, simte nevoia sprijinului si atentiei acestora, fiind dispusa sa faca orice pentru a fi apreciata. Simte acut lipsa prezentei parintilor in viata sa si a valorizarii din partea acestora, dar refuza sa-I cunoasca. Isi doreste foarte mult sa fie in centrul atentiei. Prezinta instabilitate emotionala si nu are incredere in propriile puteri.

PROFIL PSIHOLOGIC (Testul FAMILIE; Testul ARBORELUI)

dependenta si atasament fata de personalul centrului;

lipsa imaginii parentale;

simte nevoia de securitate;

interiorizare a starii de abandon si auto-acuzare; se simte insuficienta; impresie de non valoare;

agresivitate descarcata in mod brutal mai mult in cuvinte decat in actiune;

ii place sa vorbeasca, sa atraga atentia;

indemanatica, descurcareata;

isi fixeaza un scop, accepta o anumita ordine;

critica agresiva dar si culpabilitate posibila;

intoarcere catre trecut si experientele copilariei;

fuge de realitatea dezagreabila, o infrumuseteaza sau o transforma.

FISA PSIHOLOGICA

NUME SI PRENUME: A.A. – 25 ani

ISTORIC FAMILIAL:

A.A. este o tânără cu handicap accentuat, crescută în centrul de plasament și în prezent beneficiară a serviciilor unui centru maternal. Are o fetiță de 7 luni. A. nu-si cunoaste părinții și și-a manifestat întotdeauna dorința de afectivitate, fiind foarte sociabilă, dar și foarte vulnerabilă din acest punct de vedere. Pentru ea familie înseamnă afectivitate și și-a dorit foarte mult să-și întemeieze o familie, acesta fiind motivul pentru care a avut relații intime de la vârste fragede, în ideea b#%l!^+a?că dacă va avea un copil, va pleca din centru și va avea o familie a ei. Din fericire pentru ea, nu s-a întâmplat să aibă vreo sarcină foarte devreme ceea ce ar fi generat alte probleme. Din păcate partenerul cu care a rămas însărcinată, nu a fost de acord cu păstrarea sarcinii, ceea ce a condus la o nouă situație de criză, trezindu-se în situația în care acesta nu a dorit menținerea relației cu ea, deși a recunoscut copilul.

Tânăra este în prezent în concediu de îngrijire a copilului, deoarece este angajată într-o unitate protejată a unei organizații non-guvernamentale. Ea își iubește b#%l!^+a?foarte mult copilul și acest lucru a angrenat o întreagă echipă de specialiști în vederea sprijinirii și identificării unei soluții viabile.

Astfel, sunt consiliați atât ea cât și partenerul, au fost făcute demersuri pentru obținerea unei locuințe sociale, copilul va fi înscris la creșa care aparține de consiliul local și ulterior va fi preluat la grădinița unei organizații non-guvernamentale. Este de apreciat faptul că tânăra respectă toate etapele planului de intervenție și are o atitudine proactivă, reacționând pozitiv la toate propunerile și sugestiile care i se fac. Un alt aspect important este faptul că tânăra a înțeles poziția partenerului și îi respectă decizia de a nu mai avea o relație cu ea, acceptând prezența lui în viața copilului, întrucât consilierea partenerului a fost centrată pe dezvoltarea unei relații dintre el, ca tată și copil.

Acest caz reprezintă unul de succes, fiind un model pentru multe mame din centrul maternal, în pofida tuturor condițiilor nefavorabile, întrucât tânăra este o mamă responsabilă și face toate eforturile pentru a depăși această situație și în special pentru a-și depăși condiția.

INSTRUMENTE PSIHODIAGNOSTICE:

Test Familia

Test Arbore

Interviu

Observația

1. Test Familia

– instincte primordiale, conservarea vietii

– expansiune vitala, extraversie;

– tip rational;

– se supune principiului placerii;

– teama de esec

– superprotectie fata de propriul copil

– isi limiteaza activitatea la ceea ce este aproape de exigentele personale;

– incredere in sine, spirit de decizie;

– valorizarea contactelor relationale;

– insecuritate si dependenta;

– anxietatea de a se simti dezechilibrat;

– sociabilitate, ambitie; b#%l!^+a?

– dorinta de afectivitate

Test Arbore

– In planul eului social si profesional subiectul evidentiaza o buna adaptare la mediu; este orientat catre viitor, catre copil si rolul pe care-l are. Simte instabilitate in cautarea stapanirii de sine, dar si ambitie si dorinta de a se impune celuilalt. Cauta siguranta pentru a alina o impresie de abandon si a gasi un cadru stabil. Simte nevoia de tandrete. Bate in retragere de teama de a nu fi atacat. Resimte constrangerea educativa pe care o accepta. Doreste in acelasi timp sa evite sa-si insuseasca partial normele si exigentele anturajului cu scopul de a resimti mai putin presiunea externa. Este putin stanjenit de normele mediului in care traieste, dar incearca sa se acomodeze acestora. Vrea sa-si foloseasca farmecul pentru a convinge; este prudent si rezervat, ramane in garda. Cu ajutorul reflectiei reuseste sa-si caute autonomia si autocontrolul, existand posibilitatea sa-si intarzie reactiile.

DEZVOLTAREA AFECTIVITĂȚII:

Însușiri ale personalității din comportamentul observabil/metoda observației: manifesta toleranta in relatia cu cei din jur, simte permanent nevoia de afectiune; nu ii este frica sa dezvolte noi relatii, are o atitudine deschisa si increzatoare in raport cu persoanele straine

Integrarea socio-afectivă a copilului/tanarului: este puternic ancorata in rolul de parinte pe care-l are si manifesta tendinta de supraprotecție a propriului copil. Simte acut lipsa prezentei parintilor in viata sa si a valorizarii din partea acestora, b#%l!^+a?dar nu isi manifesta dorinta de a-i cunoaște sau de a afla ceva despre ei. Prezinta stabilitate emotionala si are incredere in propriile puteri si abilitati.

5. FIȘĂ DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ

NUME ȘI PRENUME: R. D. – 26 ani

ISTORIC FAMILIAL:

R. D. a fost crescuta in centrul de plasament și la externare a fost păcălită de o persoană că o va sprijini, dar nu a primit sprijinul promis și s-a trezit ”om al străzii”. Datele din anchetele sociale din dosar nu ofera foarte multe informatii cu privire la parinti. Ea a fost parasita in spital la varsta de 2-3 ani, si nu avea acte in momentul internarii. Parintii nu s-au intersat niciodata de ea.

Datele din dosar o descriu ca fiind unul dintre copiii problemă ai centrului – agresivitate verbală, numeroase reclamații din partea colegilor cu privire la tentativele de agresivitate fizică, rapoartele asistentului social cu privire la comportamentul necorespunzător al tinerei față de personalul centrului.

A intrat în programul unei organizații neguvernamentale și a beneficiat de suport pentru identificarea unei locuințe, pentru formare profesională și angajare. Tânăra nu era diagnosticată cu anumite probleme sau deficiențe, deși a urmat cursurile unei școli speciale. R.D. comunică foarte greu, are probleme de adaptare și înțelegere, ceea ce a condus la necesitatea unei evaluări și ca urmare a acesteia a fost încadrată într-un grad de handicap. În acest moment, ea este angajată într-o unitate protejată, stă cu chirie și încearcă să ducă o viață independentă, dar în continuare are nevoie de foarte mult sprijin din partea celor din jurul ei.

Există discrepanțe între relatările din documentele din dosarul din centru și atitudinea observată de personalului organizației neguvernamentale, care o descriu pe fată ca fiind respectuoasă, cu o atitudine corepsunzătoare și față de ceilalți beneficiari înscriși în programele organizației. Aceste diferențe exprimă și diferențele de atitudine față de tânără, ea simțindu-se apreciată în cadrul organizației.

Medicii care au evaluat-o au comunicat faptul că dacă nu s-a lucrat cu ea în conformitate cu nevoile ei, acest lucru a condus la o deteriorare a problemelor de sănătate. Astfel, o intervenție timpurie, ar fi putut să o ajute și chiar să elimine o parte din probleme.

INSTRUMENTE PSIHODIAGNOSTICE FOLOSITE:

Testul arborelui;

Testul familiei;

Interviu;

Observatia.

FUNCTII PSIHICE:

Aspect general: igiena adecvata; aspect ingrijit, simt estetic;

Nivelul dezvoltarii psiho-motricitatii: nu are orientare spatio-temporala. b#%l!^+a?

Dezvoltarea senzorial perceptiva: nu combina modalitatea auditiva cu cea vizuala in receptarea informatiilor ceea ce conduce la o anumită încetinire a perceptiilor

Memoria : mecanica.

Atentia: i se distrage atentia cu usurinta de la realizarea sarcinii.

Limbajul si comunicarea- vocabular limitat. Comunica foarte greu cu persoanele din grupul de apartenenta; uneori este agresiva in limbaj, incercand astfel sa se impuna in relatia cu ceilalti.

Motivatie- extrinseca. Are nevoie de apreciere si valorizare din partea celor din jur. Se implica in activitatile specifice varstei; abandoneaza sarcinile cu usurinta daca nu are succes.

Temperament: melancolic. Tinde să fie tensionata, încordata, îngrijorata.

Vointa – vointa instabila. Abandoneaza usor daca nu are succes.

Aptitudini- inclinatii catre activitati gospodaresti..

Nivelul maturizarii psiho-sociale: relationare buna.

DEZVOLTAREA AFECTIVITĂȚII:

Însușiri ale personalității din comportamentul observabil/metoda observației: usor influentabila, preia ideea de grup actionand fara sa se gandeasca la consecinte.

Integrarea socio-afectivă a copilului/tanarului: Puternic atasata de oricine ii ofera un pic de atentie. Relatia ei cu ceilalti este bazata pe obedienta si dorinta puternica de a primi atentie, de a fi valorizata. Declara ca ”ar face orice” pentru a nu fi singura.

PROFIL PSIHOLOGIC (Testul FAMILIE; Testul ARBORELUI)

personalitate nesigura si rigida in relatiile interpersonale;

comportament controlat ce duce pana la inhibitie;

delicat, sensibil, dependent, nesigur;

cauta confirmarea din partea celorlalti;

se identifica cu membrii familiei de origine, cauta asemanari cu ei in toate privintele

cauta senzatiile asiguratoare si gratifiante;

inca putin sigur pe propria valoare; isi pune la indoiala inteligenta;

agresivitate descarcata in mod brutal mai mult in cuvinte decat in actiune.

Bibliografie

Elisabeta Stanciulescu – Teorii sociologice ale educatiei, Editura Polirom, Iași, 1998

Elisabeta Stanciulescu – Sociologia educatiei familiale, Editura Polirom, Iași, 1999

Vasile Miftode (coord.) – Populatii vulnerabile si fenomene de automarginalizare. strategii de intervenție și efecte perverse, Editura Lumen, Iași, 2002

Tutty, Leslie M., Rothery, Michael A., Grinnelll, Richard M. Jr. – Cercetarea b#%l!^+a?calitativă în asistența social, Editura Polirom, Iași, 2005

Zamfir, Cătălin, coord., 1999, Politicile sociale în România: 1990 – 1998, b#%l!^+a?București, Editura Expert;

Irimescu, Gabriela, 2003, Asistența social a familiei și copilului, curs IDD, Editura Universității „Al.I.Cuza”, Iași;

Muntean, Ana, 1999, Violența domestic și maltratarea copilului, Editura Revoluției din 1989, Timișoara;

Neamțu, George, 2003 „Tratat de asistență socială”, Ed. Polirom;

Neamțu, George; Stan, Dumitru, 2005, ”Asistența socială Studii și aplicații. Violența în familie și metodologia intervenției”, Editura Polirom

Zlate, M., Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași, 2000

Golu, M., Bazele psihologiei generale, București, Editura Universitară, 2002

Mitrofan, I., Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice și aplicative, Editura SPER, București, 2008

Cosmovici, A., Iacob, L. (coord.), Psihologie școlară.Iași: Polirom, 1998

Păun, E., Școala – abordare sociopedagogică, Iași, Polirom, 1998

Tomșa, Gh., Consilierea și orientarea în școală, București, Ed. Credis, 2003

Dragu, A., Cristea, S., Psihologie și pedagogie școlara, Constanța, Editura Ovidius, 2003

Bogdan, T., Stănculescu, I., Psihologia copilului și psihologia pedagogică, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1971

Dumitru-Tiron, E., Psihologie educațională. Elemente de socio-psiho-terapie, Editura ”Gh. Asachi”, Iași, 2000

Clerget, S., Criza adolescenței. Căi de a o depăși cu success, Editura Trei, 2012

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

=== Bibliοɡrɑfiе ===

Bibliografie

Elisabeta Stanciulescu – Teorii sociologice ale educatiei, Editura Polirom, Iași, 1998

Elisabeta Stanciulescu – Sociologia educatiei familiale, Editura Polirom, Iași, 1999

Vasile Miftode (coord.) – Populatii vulnerabile si fenomene de automarginalizare. strategii de intervenție și efecte perverse, Editura Lumen, Iași, 2002

Tutty, Leslie M., Rothery, Michael A., Grinnelll, Richard M. Jr. – Cercetarea b#%l!^+a?calitativă în asistența social, Editura Polirom, Iași, 2005

Zamfir, Cătălin, coord., 1999, Politicile sociale în România: 1990 – 1998, b#%l!^+a?București, Editura Expert;

Irimescu, Gabriela, 2003, Asistența social a familiei și copilului, curs IDD, Editura Universității „Al.I.Cuza”, Iași;

Muntean, Ana, 1999, Violența domestic și maltratarea copilului, Editura Revoluției din 1989, Timișoara;

Neamțu, George, 2003 „Tratat de asistență socială”, Ed. Polirom;

Neamțu, George; Stan, Dumitru, 2005, ”Asistența socială Studii și aplicații. Violența în familie și metodologia intervenției”, Editura Polirom

Zlate, M., Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași, 2000

Golu, M., Bazele psihologiei generale, București, Editura Universitară, 2002

Mitrofan, I., Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice și aplicative, Editura SPER, București, 2008

Cosmovici, A., Iacob, L. (coord.), Psihologie școlară.Iași: Polirom, 1998

Păun, E., Școala – abordare sociopedagogică, Iași, Polirom, 1998

Tomșa, Gh., Consilierea și orientarea în școală, București, Ed. Credis, 2003

Dragu, A., Cristea, S., Psihologie și pedagogie școlara, Constanța, Editura Ovidius, 2003

Bogdan, T., Stănculescu, I., Psihologia copilului și psihologia pedagogică, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1971

Dumitru-Tiron, E., Psihologie educațională. Elemente de socio-psiho-terapie, Editura ”Gh. Asachi”, Iași, 2000

Clerget, S., Criza adolescenței. Căi de a o depăși cu success, Editura Trei, 2012

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

=== СUΡRIΝЅ ===

CUPRINS

INTRODUCERE – ARGUMENT

CAP 1. DEZVOLTAREA COPILULUI

TEORII PRIVIND DEZVOLTAREAPSIHICĂ

STADII ALE DEZVOLTĂRII

CAP 2. INSTITUȚIONALIZAREA – MĂSURĂ DE PROTECȚIE?

ASPECTE GENERALE PRIVIND INSTITUȚIONALIZAREA

CAUZELE ABANDONULUI

INSTITUȚIONALIZARE VS. DEFICIENȚĂ

SIMPTOME ALE SINDROMULUI INSTITUȚIONALIZĂRII

CONSECINȚELE INSTITUȚIONALIZĂRII

CAP 3. STUDII DE CAZ

CONCLUZII