Efectele In Plan Psihologic,individual, ale Suprasolicitarilor din Munca Asistentelor Medicale
Efectele în plan psihologic,
individual, ale suprasolicitărilor din
munca asistentelor medicale
Cuprins:
Capitolul I: Introducere
Capitolul II: Cadrul teoretic
2.1. Stresul
2.1.1. Definițiile stresului ca reacție
2.1.2. Definițiile stresului ca stimul
2.1.3. Stresul ca interacțiune
2.1.4. Strategii de apărare față de stresul ocupațional
2.1.5. Epuizarea
2.1.6. Strategii de control al stresului ocupațional
2.2. Anxietatea
2.2.1. Nivelurile anxietății și patologia ei
2.2.2. Factorii generativi ai anxietății în situația de conflict
Capitolul III: Obiectivele și ipotezele cercetării
Capitolul IV: Metodologia cercetării
Capitolul V: Prezentarea rezultatelor
Capitolul VI: Concluzii și propuneri
Bibliografie
Rezumat
Scopul lucrării este de a evalua starea de stres și de anxietate induse de aspecte ale muncii asistentelor medicale din serviciile de urgență. În partea de cercetare s-au utilizat inventarul de anxietate stare-trăsătură STAI și scara de anxietate Cattel, chestionarul Perceived Stress Quiestionaire (PSQ), scala de somatizare. S-au comparat rezultatele grupului de control alcătuit din asistente medicale de pe secții ale unor spitale din județul Sălaj cu rezultatele grupului experimental, asistente medicale din serviciile de urgență. S-a investigat modalitatea de a face față stresului ocupațional prin eforturi cognitive și comportamentale „de a reduce, minimaliza sau tolera” (Folkman, Lazarus, Gruien și DeLongis, 1986, p. 72) efectele mediului intern sau extern perturbator. Nivelul extrem al stresului în sens nonadaptativ este epuizarea la nivelul persoanei însoțită uneori și de tulburări afective manifestate prin neliniște, teamă, îngrijorare, nemotivate-anxientatea (Taylor, Welsh, 1994).
Capitolul I
Introducere
Ce este stresul? De ce ne afectează pe noi toți? Care sunt cauzele lui? Dar mai ales care sunt efectele lui? Din păcate, acest subiect este unul deja cunoscut de toată lumea, majoritatea dintre noi știind care sunt răspunsurile la întrebările de mai sus. Stresul este determinat de toți factorii externi nocivi, el fiind o reacție normală a organismului nostru. Ne afectează pe noi toți deoarece cu toții suntem angrenați în ritmul de viață tumultuos în care se învârte întreaga lume. Efectele stresului pot să fie deosebit de dăunătoare dacă nu se acționează în nici un fel pentru a-l elimina sau măcar a-l reduce. Pe lângă aceste efecte, pot să apară și unele patologice, care sunt cu adevărat periculoase pentru starea noastră de sănătate.
Una dintre reacțiile psihologice provocate de stres este frustrarea. Această stare sufletească îl nemulțumește pe cel care suferă de stres. Foarte frecvent, cel stresat prezintă simptome de anxietate ca: apăsare, preocupări, tensiune și teamă de viitor. Intr-un cuvânt, este natural ca cel care suferă de stres să fie totodată și anxios. Frustrarea și iritabilitatea sunt rezultatele incapacității unei persoane de a-și rezolva problemele cu care se confruntă. Ea este determinată fie de faptul că cineva te împiedică să îți realizezi un drept sau o dorință, fie de starea psihică ce rezultă din acest blocaj. Toate piedicile care se înalță în fața ta fie sunt unele care tu însuți le creezi, fiind o persoană negativistă, pesimistă, neîncrezătoare, fie sunt piedici obiective, care nu țin de persoana ta, fiind determinate de cauze obiective.
Mulți specialiști au făcut legătura între frustrare și agresivitate. Alții au mers până acolo încât au spus că orice act agresiv se explică datorită unei frustrări. Chiar dacă este riscant să generalizăm în felul acesta, totuși este sigur că frustrarea poate fi un factor declanșator de purtări agresive. Și aceasta este una dintre problemele care pot declanșa stresul. Trebuie mereu urmat acest șir de cauze care determină un anumit comportament negativ și eliminate una câte una. Agresivitatea poate dispărea în acest caz numai dacă frustrarea dispare. Iar ca frustrarea să dispară trebuie să dispară stresul. Iar această dispariție este destul de greu de provocat sau obținut. Trebuie măcar să încercăm să eliminăm cât putem de mult toți acei factori care ne fac viața grea și urâtă, să ne concentrăm asupra lucrurilor cu adevărat importante în viață și să devenim persoane echilibrate. Este foarte ușor să vorbim pe marginea acestui subiect și să dăm soluții. Probabil că foarte mulți deja le și cunosc. Însă ce este cel mai important, dar și mai greu de realizat este punerea în practică a tuturor teoriilor și soluțiilor.
În țările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic și cultural, se observă o creștere a violenței în familie, la fel ca și în sfera socială și în cadrul muncii. Ni se pare logic să gândim că într-o societate de abundență materială și cu un nivel cultural și educativ înalt ar trebui să existe un mai mare respect pentru ceilalți, iar agresivitatea să fie neânsemnată. Totuși, aceasta nu se întâmplă când apare stresul, cu formele lui variate. De fapt, atunci când stresul este intens, în general se manifestă intoleranță, neînțelegere, cuvinte jignitoare și chiar agresiune fizică.
Și anxietatea reprezintă una din simptomele care te avertizează că nivelul tău de stres este îngrijorător de ridicat, reprezentând una dintre cele mai periculoase manifestări psihice ale stresului. Această stare este foarte asemănătoare cu o altă stare psihologică și anume nevrotismul care poate să fie cauzat și de tensiunea psihică, iritabilitate, lipsă de încredere în propria persoană, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, tremur și alte reacții neurovegetative, diverse semne psihosomatice. Este normal să fim anxioși în fața unor situații incerte; însă anxietatea excesivă este o formă de nevroză care nu este benefică nici pentru persoana în cauză, nici pentru familia ei. Mai ales nu trebuie să uităm strânsa legătură care există între stres și anxietate și că mulți oameni, care suferă de efectele devastatoare ale anxietății, își încep „obiceiurile" lor de a fi anxioși în toiul unor situații stresante. Anxietatea mai poate apărea și din cauza schimbărilor radicale ce au loc in viața noastră și evenimentelor care ne induc stări de neliniște și stres, dar aceasta dereglare poate apărea și fără sa existe un anumit factor sau o relație cauza-efect.
Pentru cadrele medicale, pe lângă satisfacțiile profesionale, ziua de lucru înseamnă:
– un număr imens de programări;
– cozi interminabile;
– pacienți insistenți sau agresivi;
– așteptări și cerințe neadecvate sau nerealiste ale pacienților;
– solicitări din partea prietenilor și a rudelor ca pacienți;
– îngrijorări nenumărate pentru pacienți și problemele lor;
– telefoane și urgențe care au întrerupt momentele dumneavoastră de odihnă sau de viață de familie;
– lipsa controlului asupra anumitor aspecte ale muncii dumneavoastră gestionate de sistemul de sănătate;
– lipsa timpului și a abilităților administrative specifice de a gestiona cabinetul de medicină de familie;
– efecte negative ale muncii asupra vieții dumneavoastră de familie și sociale;
– expunerea permanenta la boală și la suferință;
– puțin timp pentru a citi jurnale de specialitate, a participa la conferințe;
– puțin timp pentru familie și prieteni;
– și mai puțin timp.
Confruntarea zilnică cu aceste lucruri reprezintă un atac major la adresa sănătății emoționale. Daca se adaugă tendința personala de a rezolva toate lucrurile, de a răspunde perfect la orice situație, de a mulțumi fiecare pacient, lipsa odihnei suficiente, a suportului și a înțelegerii din partea celorlalți, atunci sănătatea emoționala are mult de suferit.
„Semnele acestui abuz asupra sănătății s-au făcut remarcate:
– unii dintre dumneavoastră v-ați simțit extenuați, tensionați, mereu îngrijorați și sub presiune, cu sentimentul de vină că nu reușiți să le faceți pe toate, cu un randament scăzut;
– unii dintre dumneavoastră v-ați simțit frustrați, cu putină răbdare, iritabili și v-ați enervat ușor, v-ați manifestat furia într-un mod nefuncțional (ați ridicat vocea, ați trântit etc.), ați făcut un număr mai mare de greșeli sau erori nedorite;
– unii dintre dumneavoastră v-ați simțit deprimați, fără speranță, uneori ați pierdut sensul la ceea ce făceați, ați preferat să vă retrageți, ați refuzat ieșiri și invitații, ați uitat mai frecvent, nu v-ați mai putut concentra ca altădată, ați întârziat la muncă;
– unii dintre dumneavoastră ați avut dureri musculare, dureri de cap, dureri in piept, palpitații, probleme digestive, ați dormit mai prost, ați fumat mai mult sau ați mâncat așa cum nu v-ați fi dorit;
– unii dintre dumneavoastră ați avut conflicte cu membrii din echipă, relații interpersonale problematice, plângeri și acuze din partea pacienților, absența de la muncă a membrilor echipei sau chiar a dumneavoastră, probleme de organizare din cauza plecării oamenilor din echipă.”
Toate acestea sunt semnele stresului major la care sunteți supus. Când stresul este prezent o perioada mai lungă de timp și sursele de stres sunt multiple (personale și profesionale), apar tulburări emoționale precum depresie, furie, anxietate.” (psiholog Bogdana Bursuc, pulsmedia.ro).
Ce putem schimba în viitor?
Ce puteți face pentru a vă proteja sănătatea și a reduce stresul?
1. Învățați să vă gestionați eficient timpul la locul de muncă:
– faceți programări realiste;
– programați-vă un timp de protecție între programări;
– nu va asumați mai multe sarcini decât este confortabil pentru dumneavoastră să realizați;
– stabiliți limite ale interacțiunii cu pacienții și respectați aceste limite;
– stabiliți reguli de comportament și consecințe pentru pacienți în sala de așteptare;
– spuneți nu la solicitările care nu sunt integrate în planificarea dumneavoastră;
– recunoașteți și acceptați că nu puteți face tot ce este de făcut.
2. Pregătiți-vă pentru situațiile care nu pot fi rezolvate așa cum doriți:
– nu investiți timp încercând să faceți lucrurile „așa cum trebuie făcute”;
– acceptați propriile limite și greșeli;
– stabiliți așteptări realiste față de propria persoană, nu cereți maximum de la dumneavoastră (costul personal este mult prea mare).
3. Asigurați-vă echilibrul viața personală – viața profesională:
– stabiliți-vă zilnic priorități care vă includ pe dumneavoastră, familia și prietenii;
– stabiliți ca regulă: nu luați de muncă pentru acasă; dacă acest lucru se întâmplă, trebuie să fie o excepție de la regulă (în acest caz, stabiliți când, cât și unde munciți acasă și respectați acești parametri, nu-i depășiți);
– când sunteți acasă, acordați toata atenția familiei și dumneavoastră înșivă.
4. Căutați suportul și delegați sarcini:
– împărtășiți îngrijorările cu colegii;
– cereți ajutorul colegilor;
– cereți sprijinul psihologului clinician cu care colaborați în evaluarea și tratamentul pacienților cu tulburări emoționale asociate;
– cereți sprijinul psihologului clinician cu care colaborați pentru gestionarea situațiilor dumneavoastră personale de stres;
– participați la grupurile de suport sau la acelea de management al stresului organizate de psihologul clinician;
– păstrați legătura cu prietenii; întâlniți-vă cu un prieten apropiat în mod regulat.
5. Reduceți sentimentul de vină:
– dedicați-vă timp personal fără sentimentul de vină. Timpul personal este o investiție în capacitatea dumneavoastră de a va ocupa de responsabilitățile care vă revin;
– nu uitați că lucrurile care sunt de făcut nu se termină niciodată; nu e funcțional să planificăm momentul de odihnă pentru când am terminat de făcut ce este de făcut, pentru că acest moment nu va veni.
6. Centrați-vă pe ce puteți controla:
– evitați să încercați să îi schimbați pe cei din jurul dumneavoastră, nu avem control asupra lor; singurul lucru asupra căruia avem controlul sunt emoțiile, gândurile, așteptările și comportamentele noastre;
– evitați să luptați cu sistemul de sănătate. Acesta este mai dăunător decât mulți factori de stres, însă lupta cu el vă consumă resursele într-un modsponsabilitățile care vă revin;
– nu uitați că lucrurile care sunt de făcut nu se termină niciodată; nu e funcțional să planificăm momentul de odihnă pentru când am terminat de făcut ce este de făcut, pentru că acest moment nu va veni.
6. Centrați-vă pe ce puteți controla:
– evitați să încercați să îi schimbați pe cei din jurul dumneavoastră, nu avem control asupra lor; singurul lucru asupra căruia avem controlul sunt emoțiile, gândurile, așteptările și comportamentele noastre;
– evitați să luptați cu sistemul de sănătate. Acesta este mai dăunător decât mulți factori de stres, însă lupta cu el vă consumă resursele într-un mod neproductiv: pierdeți energie, creativitate și bucuria a ceea ce faceți, fără a obține nimic în schimb.
7. Creați-vă timp pentru dumneavoastră:
– luați-vă pauze și vacanțe în mod regulat, nu așteptați ca o criză de sănătate fizică sau emoțională să vă forțeze;
– învățați să „pierdeți timpul”, să faceți ceva ce doriți să faceți, nu ceva ce trebuie să faceți.
8. Construiți-vă un plan financiar:
– respectați principiile de bază ale planului dumneavoastră și evitați să fiți supraresponsabil financiar;
– reduceți cheltuielile nedeductibile;
– puneți deoparte, dar nu trăiți sub nevoile dumneavoastră. (ibidem)
Capitolul II
Cadrul teoretic
2.1. Stresul
Una dintre problemele întâmpinate în cercetarea stresului o reprezintă marile discrepanțe care există între definirea stresului și felul în care acesta este operaționalizat. De exemplu, conceptul de stres a fost definit deseori atât ca variabilă independentă, cât și ca variabilă dependentă, dar și ca proces. Această confuzie terminologică se datorează aplicabilității conceptului de stres în cercetările din științele medicale, comportamentale și sociale în ultimii 50-60 de ani. Fiecare disciplină a cercetat stresul dintr-o perspectivă unică, singulară, adoptând fie modelul stimulilor (stresul fiind o variabilă independentă), fie modelul răspunsului (stresul fiind o variabilă dependentă). Această abordare a fost dată de obiectivele specifice ale cercetărilor și de acțiunile care au fost realizate în urma rezultatelor acestora. Astfel, este evident că noțiunea de stres a suscitat o permanentă dezbatere. Aproape toate cercetările încep prin a puncta dificultățile generate de confuzia existentă în jurul încercărilor de a defini ceea ce este stresul (Cooper, Dewe și O'Driscoll, 2001).
Stresul a fost definit ca un stimul sau un răspuns sau ca rezultat al interacțiunii stimul – răspuns, interacțiune care exprimă un oarecare dezechilibru al relației persoanei cu mediul său. Odată cu dezvoltarea cunoașterii relației dintre persoană și mediu, cercetătorii s-au concentrat asupra naturii acestei interacțiuni și, mai important, asupra proceselor psihice prin care au loc aceste interacțiuni.
Se poate considera că modalitățile tradiționale de a defini stresul (stimul, răspuns, interacțiune), prin accentul pus pe evenimente externe persoanei, au deviat atenția cercetătorilor de la procesele psihice prin care persoana apreciază aceste evenimente (Duckworth, 1986).
Pe măsură ce cunoașterea și înțelegerea stimulilor, răspunsului și a interacțiunii și definirea acestora au avansat, dezbaterea referitoare la definirea stresului și-a mutat interesul. În loc de a accentua separat pe diferite elemente ale procesului care relevă stresul, se consideră că atenția trebuie concentrată asupra naturii procesului în sine și integrarea definițiilor stimulilor și răspunsului într-o perspectivă mai generală, care să ia în calcul și legăturile dinamice dintre elementele procesului.
Opiniile actuale cu privire la felul în care trebuie definit stresul impun cercetătorilor să gândească stresul ca fiind ceva relațional, ca rezultat al unui schimb (tranzacții) între individ și mediu (Lazarus, 1990). Abordarea tranzacțională orientează cercetătorii spre identificarea acelor procese care leagă individul de mediu, accentul căzând pe tranzacție și considerând că stresul nu ține doar de individ sau doar de mediu.
2.1.1. Definițiile stresului ca reacție
Expresia „a fi stresat" este una cu care majoritatea oamenilor sunt familiari, dar sensul acesteia este diferit de la un individ la altul. Această expresie nu se concentrează prea mult pe natura stresului, ci mai degrabă asupra consecințelor sale. Abordarea sub aspectul reacției consideră stresul ca fiind o variabilă dependentă (un răspuns la un stimul deranjant sau amenințător).
Originile definirii stresului ca reacție pot fi identificate în medicină și, de obicei, stresul este studiat dintr-o perspectivă fiziologică. Cercetările efectuate de Hans Selye, în anii '30 și '40, marchează începutul acestei abordări. Selye a introdus noțiunea de boală legată de stres în termenii sindromului general de adaptare (general adaptation syndrome), sugerând că stresul este un răspuns nespecific al corpului uman la solicitările exercitate asupra sa (Selye, 1976). Accentul este evident, unul medical: boala generică era caracterizată de pierderea motivației, apetitului, pierderi în greutate și lipsă de energie. Studiile realizate pe animale au indicat și o deteriorare și degenerare fizică internă. S-a considerat că răspunsurile la stres nu depind de natura factorului stresor și, în consecință, urmează un model universal.
Deși cuvântul stres are conotații negative, Selye (1976) atenționează că reacțiile la stres nu sunt în mod necesar rele și că sunt de neevitat, din moment ce a fi în viață echivalează cu a răspunde la stres. În realitate, un anumit nivel de stres este necesar pentru motivație, creștere, dezvoltare și schimbare : acesta a fost numit eustres. Oricum, factorii de stres nedoriți, greu de administrat, sunt dăunători și pot conduce la distres (sau epuizare).
2.1.2. Definițiile stresului ca stimul
Identificarea potențialelor surse de stres este tema centrală a modelului stresului ca stimul. Rațiunea acestei abordări stă în faptul că forțe externe acționează asupra organismului într-o manieră distructivă (Cooper, Dewe și O'Driscoll, 2001).
Definițiile stresului ca stimul își au originea în fizică și inginerie, analogia constând în faptul că stresul poate fi definit ca o forță exercitată, care antrenează în consecință o cerere sau o reacție la încărcare, creând astfel o distorsiune. Dacă toleranța organismului este depășită, pot să apară defecțiuni temporare sau definitive. Individul este în permanență bombardat cu potențiale surse de stres (de obicei denumiți stresori), iar un eveniment aparent minor poate rupe echilibrul delicat între modalitatea de control a stresului și anularea completă a comportamentelor de control al stresului. În concluzie, acest model consideră stresul ca fiind o variabilă independentă.
Limite ale definițiilor stresului ca reacție și ca stimul
Ambele definiri ale stresului sunt încadrate conceptual în paradigma relativ simplă stimul – răspuns. Astăzi se consideră că ambele neglijează diferențele individuale și procesele perceptive și cognitive care generează aceste diferențe (Cox, 1990).
Deoarece definițiile de tip stimul – răspuns se concentrează fiecare pe un singur aspect al relației, putem considera că un eveniment este potențial stresant sau că un răspuns poate fi o reacție la stres. Considerăm astfel că un stimul sau un răspuns pot fi declarate ca „stresant", respectiv „reacție la stres" doar dacă aceste două componente sunt considerate a fi în legătură și dacă se determină impactul uneia asupra celeilalte (Cooper, Dewe și O'Driscoll, 2001).
O altă problemă care apare când definim stresul ca stimul sau ca reacție este că nu surprindem diferențele individuale. Cunoașterea stimulului nu permite în mod necesar estimarea cu exactitate a reacției, probabilitatea ca stimulul să producă un răspuns fiind moderată de diferențele individuale (personalitate, caracteristici, așteptări, valori, scopuri).
După cum am arătat anterior, stresul presupune atât un stimul, cât și un răspuns, ambele aflate în relație.
2.1.3. Stresul ca interacțiune
Abordarea interacțională în definirea stresului se concentrează pe interacțiunea statistică între stimul și răspuns. Această abordare structurală și cantitativă este una în care o relație, de obicei o corelație, este presupusă între un stimul și un răspuns. Această abordare este, în esență, una statică (de tip cauză și efect). O astfel de definire, care se concentrează doar pe interacțiunea dintre două variabile, este limitată în încercarea de a explica complexitatea unei asemenea relații la manipulări structurale, cum ar fi introducerea unei terțe variabile moderatoare, care însă nu explică stresul în sine.
Având în vedere aceste aspecte, considerăm că stresul ar trebui văzut ca o tranzacție, ca o relație continuă între individ și mediu. Abordarea interacțională are o capacitate limitată de a demonstra lanțul cauzal prezent în această relație. Prin contrast, modelul tranzacțional își propune explorarea naturii esențiale a relației stresor – răspuns – rezultat și explicarea dinamicii acestui proces, nu numai evidențierea unor legături statistice între variabile (Cooper, Dewe și O'Driscoll, 2001).
Astfel, stresul este nu doar un factor ce ține de individ sau de mediu, ci este încadrat mai degrabă într-un proces permanent în care individul tranzacționează în diferite medii, evaluează factorii stresori și își propune să treacă peste situațiile stresante. În esență, definirea tranzacțională a stresului presupune că acesta este o stare cognitivă dinamică. Este un defect în homeostază sau un dezechilibru care impune o soluție de reechilibrare sau o restaurare a homeostazei (Dewe et al., 1993).
Modelul de stres Mediu – Persoană – Reacție a fost cel mai mult discutat în literatura psihologică de specialitate. El susține ideea că reacțiile la stres au loc în momentul în care relația dintre persoană și mediu este în dezechilibru. Dar prezența unor carențe între particularitățile individuale ale persoanei (aptitudini, trăsături de personalitate, valori etc.) și mediu (solicitări, condiții de muncă etc.) pot conduce la neîndeplinirea trebuințelor individuale sau neîndeplinirea cerințelor muncii. Acestea pot duce la crearea unei stări stresante și, implicit, la reflectarea ei în diferite reacții individuale. Precizăm că reacțiile la stres nu sunt altceva decât rezultanta unor percepții subiective; de aici și marea diversitate a acestor reacții sau, cu alte cuvinte, personalizarea lor. Implicit, în acest cadru de echilibru/dezechilibru este cuprinsă și capacitatea sau abilitatea individului de a realiza un management al posibilului conflict dintre condițiile de mediu și trăsăturile de personalitate, valori, trebuințe personale, întregul care poate contribui la nepotrivirile menționate și care poate fi descris ca reprezentând aspecte ale procesului tranzacțional. Cele menționate fac obiectul modelului Persoană – Mediu, care a devenit ulterior Persoană – Potrivire la Mediu.
Pe baza analizei situației concrete a particularităților social-economice specifice țării noastre, dar și ca urmare a datelor rezultate în urma studiilor întreprinse pe linia stresului ocupațional, s-a putut construi un model structurat eclectic. El va servi ca punct de plecare în înțelegerea demersului experimental derulat privitor la descifrarea cauzelor și mecanismelor funcționale și de management ale stresului ocupațional la managerii din România.
Modelul stresului ocupațional propus susține luarea în calcul a trei variabile majore: Situația – Persoana – Rezultatele. El poate fi subdivizat în șase arii mari de intervenție:
condițiile politice, economice și de viață;
cerințele formulate de organizație, respectiv postul de muncă ocupat (sursele de presiune);
strategiile/mecanismele de management al stresului, caracteristici demografice și diferențe individuale care pot modera și influența impactul cu factorii generatori de stres ocupațional. Este ceea ce Beehr și Newman (1978) numesc process facet;
aria comportamentală: performanțele profesionale/ organizaționale (productivitate scăzută, deteriorarea echipamentului, subutilizarea echipamentului etc.) și a consecințelor comportamentale (satisfacția muncii, fluctuația, absenteismul, calitatea vieții etc.);
feedbackul;
timpul.
Feedbackul și timpul le considerăm componente importante ale cadrului de acțiune a stresului ocupațional. Jex și Beehr (1991) au subliniat că, în studiile lor, cercetătorii au ignorat în general timpul ca variabilă, deși multe din relațiile studiate în conexiune cu stresul ocupațional sau cu stresul în general sunt dependente temporal (se știe că acuzele psihosomatice, insatisfacția profesională, dorința de a părăsi organizația etc. sunt manifestări comportamentale care se structurează și se acutizează în timp, sub acțiunea continuă a unor stresori). O altă particularitate a modelului prezentat, așa cum am mai subliniat, este punctul de start, care face referire la o componentă importantă situată în afara organizației: situația politico-economică cu care se confruntă o țară și, implicit, organizația.
Pentru o înțelegere mai amplă a modelului sunt necesare unele explicații complementare. În concepția noastră, stresul ocupațional acoperă o suprafață care depășește într-o oarecare măsură cadrul strict organizațional. Perioada de tranziție socio-politică și economică cu care se confruntă România pune în fața populației o serie de fenomene precum : șomaj, disponibilizări masive de personal muncitor, instabilitate economică. În același timp, se fac vizibile atât vicisitudinile economiei de piață, cât și schemele manageriale ineficiente, depășite, în care adesea primează bunul simț sau stereotipii, practicile manageriale improprii unei societăți capitaliste bazate pe concurență și o abordare științifică a problemelor de management organizațional.
Privatizarea, impusă ca soluție pentru ieșirea din criza economică, a generat o puternică rezistență la schimbare, manifestată la toate nivelurile unei organizații, dar cu un accent deosebit la nivelul managementului de vârf, adesea perceput, pe bună dreptate, ca o frână în revigorarea organizațiilor. Astfel, solicitările politice (externe) și economice (externe și interne), suprapuse peste lipsa de cunoștințe și deprinderi manageriale competitive, se reflectă cauzal în ceea ce psihologii au identificat drept o creștere a manifestărilor comportamentale afective negative și, în paralel cu acestea, a unor mecanisme care, în general, afectează calitatea vieții personalului care deține funcții de conducere (a managerilor). În acest context, situația economică și turbulențele politice devin factori care produc stres ocupațional. La nivel organizațional, reacțiile stresante se manifestă pe palierul managerial cu o intensitate crescută, uneori ieșită din comun. De fapt, factorii stresanți acționează pe trei direcții principale :
conducerea companiei este stresată și afectată de unele norme guvernamentale și de ineficienta strategiilor manageriale (privatizarea este în curs, exercitarea controlului și reglementărilor guvernamentale este adesea improprie, piața este caracterizată printr-o mare instabilitate etc.);
la nivel orizontal (departamental), coordonarea este distorsionată din cauza deficiențelor în aprovizionare și, adesea, a dotărilor tehnologice învechite, la care putem adăuga o criză de competențe etc;
din partea angajaților, și aici putem adăuga și organizațiile sindicale, se fac auzite frecvent solicitări nerealiste, uneori totuși corecte. Ne referim la greve, pretenții aberante de schimbare a conducerii, măriri de salarii după criterii formulate arbitrar etc.
În această „junglă organizațională", locul central este ocupat de persoana managerului, situat la intersecția tuturor factorilor de presiune sau a stresorilor care acționează la nivel organizațional. El este integrat în modelul nostru ca o realitate bio-psiho-socială, marcată de o serie de factori demografici (vârstă, sex, experiență, vechime în companie și în poziția de manager etc.), particularități individuale (trăsături de personalitate, comportamente, atitudini etc.) și mecanisme de management al stresului. Așa cum se poate observa în modelul prezentat, supunerea managerilor la diferiți factori de stres va conduce la un evantai larg și variat de reacții. Desigur, particularitățile individuale aferente fiecărei persoane pot influența amplitudinea și efectul unei reacții stresante, pot modifica efectul unui stresor asupra stresului ocupațional. În ceea ce ne privește, particularitățile individuale, strategiile de management al stresului și variabilele demografice, tot ce este dependent de persoana și personalitatea managerului, sunt în strânsă legătură cu stresul ocupațional, atât ca moderatori ai acțiunilor stresorilor, cât și ca predictori nemijlociți ai rezultatelor muncii. Pe modelul prezentat, variabilele menționate sunt ilustrate ca exercitând efecte moderatoare (între sursele de stres și rezultate) și ca influențând performanțele profesionale.
Notăm existența a două consecințe comportamentale majore ale acțiunii factorilor de stres: cele afective, și aici avem în vedere pe acelea asociate afectivității negative, și reacțiile atitudinale față de muncă. Acestea influențează nemijlocit performanțele profesionale ale managerului și starea sa de sănătate.
2.1.4. Strategii de apărare față de stresul ocupațional
Folkman, Lazarus, Gruen și DeLongis (1986) au definit modalitatea de control al stresului ca fiind „efortul cognitiv și comportamental de a administra (reduce, minimaliza sau tolera) cerințele interne și externe ale mediului, considerate ca depășind resursele persoanei". În general, cercetările au relevat că strategiile de control al stresului focalizate – cele care vizează direct sursele de stres – sunt mai eficiente decât cele centrate pe emoții, focalizate pe schimbările emoționale induse de stresor (Callan, 1993).
Oamenii pot răspunde la stres în două feluri. O cale este cea pe care Folkman și Lazarus (1988) au denumit-o strategie rațională de control al stresului (prin rezolvare de probleme), adică emoțiile negative asociate stresorilor sunt depășite prin cea mai bună rezolvare posibilă, emoțiile negative fiind un indicator al importanței problemei. Motivația de a acționa corect este adeseori asociată cu o procesare mai vastă a informației. Procesarea extinsă a informației este indicatorul – cel mai potrivit pentru sine și cel mai evident pentru ceilalți – faptului că cineva este motivat să fie corect în decizia luată în raport cu stresorul. Astfel, în loc de a conduce la folosirea strategiilor euristice simplificatoare, emoțiile negative pot conduce la procesare extensivă a informației.
O altă manieră de control al stresului o reprezintă adoptarea unor acțiuni care să minimizeze direct emoțiile negative prin modificarea volumului sau conținutului gândurilor referitoare la sursele de stres, adică strategia de control emoțional al stresului. La limită, acest tip de strategie de control a stresului poate presupune comportamente de evitare sau de refuz a deciziei (Anderson, 2003): pasarea deciziei la o altă persoană sau o preferință crescută pentru menținerea situației curente sau pentru o alternativă ușor de justificat (Luce, 1998).
Carver și colaboratorii (1989) merg mai departe și propun diferențieri în cadrul fiecărui tip de strategie de control al stresului. Unele răspunsuri emoționale implică negare, altele implică reinterpretare pozitivă evenimentelor, iar altele presupun căutarea unui sprijin social. Și în cazul strategiei raționale de control al stresului avem mai multe categorii de răspunsuri: planificare, acțiune directă, căutarea sprijinului și renunțarea la anumite activități pe perioade mai scurte sau mai lungi. Cele 14 strategii propuse de Carver sunt:
reinterpretare pozitivă și creștere;
modalitate activă de control al stresului;
planificare;
căutarea sprijinului social pentru probleme emoționale ;
căutarea sprijinului social pentru probleme instrumentale ;
renunțarea la activități concurente ;
religie;
acceptare;
dezangajare mentală;
concentrare pe emoții;
dezangajare comportamentală;
negare;
consum de alcool;
umor.
Carver a constatat că, din diferite motive, indivizii nu utilizează toate strategiile de control al stresului, ci doar unele dintre ele, cu care sunt obișnuiți. Se pot însă organiza programe de training care să vizeze antrenarea oamenilor din organizații pentru ca aceștia să utilizeze cu mai mare frecvență strategiile adaptative de control al stresul ocupațional.
2.1.5. Epuizarea
Nivelul suprem de manifestare a stresului, în sens nonadaptativ, îl reprezintă apariția stării de epuizare la nivelul persoanei, care nu mai poate gestiona constructiv stresul.
Epuizarea este un rezultat al oboselii fizice, psihologice și emoționale. Însă această oboseală poate exprima înstrăinarea unei persoane de munca sa. Există mai multe cauze ale epuizării, uneori paradoxale și contradictorii. Plictiseala, ca stare opusă supraîncărcării, poate cauza și ea epuizare. Relațiile de comunicare defectuoase între șefi, subalterni, colegi, clienți reprezintă o cauză obișnuită a epuizării. Recompense inechitabile sau nesatisfăcătoare pot conduce și ele la epuizare. Prea multă responsabilitate și prea puțin sprijin, sau necesitatea de a dobândi foarte rapid noi abilități și cunoștințe și de a realiza „altfel” sarcini obișnuite sunt alte aspecte ce contribuie la apariția epuizării (Furnham, 1997).
Însă cauzele și consecințele epuizării sunt și fațete demonstrate ale alienării. Lipsa de sens în legătură cu munca de zi cu zi, înstrăinarea de scopurile organizației și slăbiciunea sau lipsa de încredere în succes și bucurie constituie semne clare de alienare.
Simptomele epuizării debutează cu oboseala fizică. Victimele epuizării încep prin a se plânge de oboseală fizică. Sunt caracterizate de niveluri reduse de energie și se simt obosite tot timpul. Acuză numeroase semne de slăbiciune fizică, precum dureri frecvente de cap, insomnii și schimbări în regimul alimentar. Al doilea nivel este oboseala emoțională. Depresia, sentimentele de inutilitate și senzația de a fi prins în capcana postului sunt semne ale acestui sindrom. În ultimul rând, oamenii care suferă de epuizare manifestă adesea un model mental sau atitudinal al oboselii, cunoscut ca formă de depersonalizare. Aceste persoane devin cinice față de alte persoane, le tratează ca pe niște obiecte și manifestă un comportament negativ față de organizația lor. Adesea au sentimentul eșecului sau al unor realizări nesemnificative. Intră astfel într-un cerc vicios care duce la scăderea stimei de sine, a eficienței generale și la o viață nu tocmai plăcută. Și toate acestea datorită expunerii prelungite la stres intens. Pentru a preveni atingerea acestui nivel escaladat al manifestării stresului ocupațional este nevoie de atenția organizațiilor în privința implementării unor strategii de diagnoză periodică a nivelului de stres perceput la nivelul organizației, precum și de aplicare a unor măsuri active de reducere a impactului factorilor generatori de stres la nivelul personalului.
2.1.6. Strategii de control al stresului ocupațional
Stresul ocupațional se poate reduce prin aplicarea unor măsuri ferme care se pot rezuma astfel:
– Proiectarea unei politici organizaționale competitive axate pe metode moderne de management, cu strategii de acțiune lipsite de ambiguități. Structurarea unor principii organizaționale eficiente care să circumscrie cu claritate competențele cerute din partea fiecărui departament și post de muncă.
Proiectarea adecvată a fișelor de post, managerii reușind astfel o gestionare eficientă a resurselor umane. Se vor evita în acest mod ambiguitățile, conflictele de rol și nemulțumirile legate de pretinsele încărcări cu activități de muncă adiacente etc.
Efectuarea unei evaluări științifice a posturilor de muncă și proiectarea unor grile de salarizare pe principii etice, transparente, care să stimuleze competiția și competența, excluzându-se astfel diversele conflicte socio-profesionale.
Implementarea unui sistem de selecție și promovare a personalului, utilizând tehnici psihologice validate și adaptate contextului organizațional.
Operaționalizarea unui sistem de instruire continuă prin organizarea unor cursuri pe probleme de management cu caracter aplicativ. Axarea pe o organizare eficientă prin utilizarea de tehnici de instruire moderne de mare eficacitate (studii de caz, discuții panel, simulări etc.).
Dezvoltarea unei activități psihologice la nivelul organizației, asigurată de psihologi specializați în psihologia muncii, industrială și organizațională este o măsură care ar optimiza managementul resurselor umane și ar contribui nemijlocit la formarea de noi atitudini, a unui nou sistem de valori etc.
în general, departamentele de resurse umane trebuie să includă psihologi care să fie capabili să acopere o paletă cât mai bogată de activități, de la cele tradiționale (selecție de personal, evaluări ale competenței profesionale) și până la cele de dezvoltare a carierei, consiliere etc.
Studiile periodice de diagnoză organizațională sunt deosebit de utile, prin ele reușindu-se descifrarea și evidențierea problemelor cu care se confruntă organizația într-un anumit moment al procesului ei de dezvoltare.
2.2. Anxietatea
Anxietatea este o tulburare a afectivității manifestată prin stări de neliniște, teamă și îngrijorare nemotivată, în absența unor cauze care să le provoace. Dicționarul de psihiatrie și psihopatologie clinică Larousse definește anxietatea ca pe o “stare de neliniște în care predomină perceperea unei situații care, deși în general nedeterminată, s-ar putea dovedi dezagreabilă sau chiar periculoasă” (Larousse 1998, pag. 65).
“Fiind o componentă primordială, intrinsecă a umanului, însoțindu-l pe acesta asemenea umbrei pe călător” (Neagu M., Iordan A., 2001, p.7), problematica anxietății a suscitat interesul cercetătorilor încă de timpuriu. Folosit pentru prima dată de Freud (1895), termenul de “anxietate” a căpătăt de-a lungul timpului, variate conotații în viziunea diferiților autori. Astfel, dacă Freud, fidel concepțiilor sale psihanalitice, leagă termenul de libido, pentru R. May (1950) cuvântul cheie în înțelegerea anxietații îl reprezintă amenințarea la adresa valorilor individului. Cattel (1957) definea anxietatea ca o consecință a deprivării, amenințării unei satisfacții anticipate iar un an mai târziu Wolpe (1958) avea să prezinte conceptual din aceeași perspectivă “anxietatea este matricea de răspuns anatomic la administrarea unui stimul nociv”. Iolanda Mitrofan vede anxietatea ca fiind o teamă fară obiect, neliniște însoțită de tensiune intrapsihică, agitație etc. Această definiție pare să se apropie foarte mult de etimologia cuvântului latin “anxietas”= experiență marcată de agitație, nesiguranță, frică, spaimă.
R. Rascanu (1999) construiește o definiție sugestivă cu privire la anxietate în care vede un sentiment de pericol difuz, vag precizat cu repercursiuni iminente asupra existenței individului.
După cum se observa, autorii nu sunt unanimi în a explica anxietatea iar multitudinea opiniilor poate fi pusă pe seama complexitații termenului și a posibilității privirii lui din mai multe puncte de vedere. Puși în fața unei asemenea situații, a trebuit să procedăm la optarea pentru una din aceste accepțiuni. Astfel, consecvenți punctului de vedere etimologic, în studiul de față vom avea în vedere anxietatea înțeleasă ca trăire gravată de neliniște, agitație, tensiune, frică, nesiguranță, generată de o situație dată, în speță situația de conflict.
Toate aceste trăiri ce țin de sfera emoționalității se vor obiectiva în plan comportamental printr-o serie de reacții ce alcătuiesc o adevarată simptomatologie ce va fi analizată ulterior.
Caracterul de concept generic al anxietății, faptul că acesta constituie obiect de interes pentru o gamă largă de discipline (medicină, psihiatrie, psihologie, pedagogie) amplifică dificultatea stabilirii exacte a conținutului semantic al acesteia. Deseori anxietatea a fost redusă, chiar identificată, cu alte stări ce desemnează realități apropiate și totusi extrem de diferite. De aici necesitatea realizării unor delimitări conceptuale între anxietate și angoasă, frică, teamă, fobie, panică, stress. Între anxietate și angoasă există delimitări foarte fine. Deși amândouă se referă la senzația penibilă de teamă, indispoziție, în cadrul angoasei predomină tulburări somatice în timp ce despre anxietate putem vorbi mai degrabă, atunci când neliniștea este trăită în plan psihologic. N. Sillany (1996) definea angoasa ca pe o senzație de indispoziție profundă caracterizată prin neliniște extremă, o frică irațională. Inspirându-se din această definiție, Mihai Golu (2000) afirmă că angoasa este o neliniște dusă la extremă, frica irațională acutizată, intensificare a anxietății. Prin urmare, suntem îndreptățiți să postulam ideea că angoasa este forma agravată a anxietății.
În opoziție cu frica și teama, anxietatea are un caracter irațional, nu este o emoție bazală ci mai degrabă un complex de emoții. Prin urmare putem considera anxietatea ca fiind termenul “umbrelă” ce înglobează în sine o serie de trăiri emoționale cum ar fi : frica, teama, furia, nervozitatea. Anxietatea se diferențiază de frică și teamă și prin durata lor de manifestare. Astfel că dacă frica și teama dispar odată cu depășirea pericolului, anxietatea persistă și după aceea. Dacă fobia a fost înțeleasă ca o frică nejustificată și foarte intensă referitoare la o situație dată, anxietatea variază în intensitate și este legată de o situație slab determinată, vagă.
Ca manifestare clinică a fricii, panica prezintă o simptomatologie asemănătoare anxietății numai că manifestările au un nivel mai ridicat al intensității în cazul sentimentului de panică (palpitații, transpirație, tremurături, senzația de sufocare). Ele se diferențiază net privind modalitatea de apariție. Dacă panica se instalează dintr-o dată, brusc, anxietatea ca stare permanentă evoluează lent ca intensitate.
Înțeleasă ca simptom emoțional al stresului, anxietatea se exprimă prin neliniște, nesiguranță, sentimentul inutilității, disprețul de sine însuși având consecințe în planul adaptării individului.
Studiul literaturii de specialitate ne-a relevat existența mai multor tipuri de anxietate. Astfel Spielberger (1972) face deosebirea între anxietatea ca trasătură ( predispoziția de a reacționa anxios) și anxietatea ca stare (anxietatea într-o situație dată). Anxietatea ca trăsătură este o funcție a experiențelor trecute și are un caracter interiorizat, intrapsihic, în timp ce anxietatea ca stare este situațională fiind expresia personalității generată de factori externi, contextuali. Anxietatea ca trăsătură este cronică, dispune de constanță în manifestare permițând predicții asupra subiecților asistați. Cei ce au în strucutra lor de personalitate o asemenea trăsătură manifestă emoționalitate negativă, anticipări pesimiste, reacții motorii și de hiperactivitate, incapacitatea de concentrare și relaxare, manifestări psihice de iritabilitate. Am insistat asupra acestor două forme ale anxietații întrucat ele vor fi vizate în studiul de față. Anxietatea în situația de conflict(stare) crește semnificativ față de nivelul general de anxietate al individului (trăsături)? este întrebarea la care ne propunem să răspundem pe baza investigațiilor experimentale.
O altă formă a anxietații este cea de performanță (trac) care rezultă din ecuația pe care subiectul o dezvoltă în actul autoevaluării propriilor resurse și al supraestimării sarcinii în care este implicat. Derivă din dorința de reușită și teama de eșec și are două componente: emotivitate și îngrijorare cu privire la propriile capacități în raport cu dificultatea sarcinii.
Cercetătorii au identificat și o anxietate socială căreia unii i-au acordat un statut primordial în raport cu celelalte forme. Astfel în 1997 Zimbardo afirma că “dintre toate temerile noastre, cea mai răspândită este cu siguranță, teama de oameni”.
Spielberger și colaboratorii săi (Sava Nuț, 2003), au realizat o diferențiere între noțiunea de anxietate ca stare și anxietate ca trăsătură a personalității. În cazul anxietății ca stare reacțiile emoționale sunt determinate de condițiile ambientale și deci sunt temporare. Anxietatea ca trăsătură s-ar putea numi și anxietate cronică deoarece în acest caz reacțiile emoționale sunt constante. Anxietatea ca trăsătură presupune o predispoziție a persoanei la a avea stări de anxietate accentuată, aceasta fiind o particularitate a personalității relativ stabilă.
Conform lui Beck (1976, apud. Clark, 1999), starea de anxietate se declanșează din cauza supraestimării unui pericol inerent într-o situație. Această modalitate de interpretare a realității determină în mod automat activarea unui “program al anxietății”, un set de răspunsuri înnăscute în scopul apărării individului față de stimulii care rănesc.
Acest program conține următoarele componente:
schimbări ale arousal-ului autonom (starea de activare cerebrală) cu reacții de tip “luptă / fugă / leșin”;
inhibarea comportamentală;
investigarea selectivă a mediului pentru identificarea unor posibile surse de pericol.
Acest “program al anxietății” este adecvat pentru situația de amenințare reală. În situația în care amenințarea reprezintă rezultatul unei percepții distorsionate răspunsurile activate de acest program sunt nepotrivite. Câteodată chiar aceste răspunsuri neadecvate situației pot fi interpretate ca surse de amenințare, de exemplu răspunsurile fiziologice specifice anxietății precum bătăile accelerate ale inimii, dificultatea de respirație pot fi considerate ca fiind semne ale unei afecțiuni cardiace inevitabile și astfel să determine creșterea stării de anxietate.
În opinia lui Beck sunt importante elementele cognitive de tipul gândurilor automate negative respectiv presupunerile disfuncționale și regulile disfuncționale. Gândurile automate negative reprezintă imaginile vizualizate în anumite situații sau gândurile care apar în acele momente de anxietate pe care le trăiește individul. De exemplu, persoana care trăiește starea de anxietate își poate activa gânduri automate negative de tipul “nu pot face față situației”, “mă voi sufoca”. Gândurile negative apar în mod automat atunci când persoana trăiește anxietatea și contribuie la menținerea stării de anxietate, creându-se astfel un cerc vicios.
Presupunerile disfuncționale și regulile disfuncționale reprezintă concepțiile individului despre viață și lume, se referă la ceea ce crede individul despre el însuși. Aceste credințe proprii ale individului conduc la interpretarea negativă a anumitor situații de viață, la evaluarea lor într-un mod disfuncțional. Aceste credințe își au originea în experiențele timpurii de învățare și pot fi activate doar în situații specifice. Aceste credințe se pot referi la propria competență, de exemplu: “trebuie să fac totul perfect, dacă fac o greșeală voi avea un eșec”, “în viață există doar învinși și învingători”, la control: “sunt singurul care îmi poate rezolva problema”, la responsabilitate: “sunt responsabil pentru binele altora atunci când aceștia sunt cu mine”, la acceptarea socială: “trebuie întotdeauna să le plac celorlalți, sunt un nimeni dacă nu sunt iubit”.
Persoanele cu astfel de credințe vor evalua realitatea ca fiind amenințătoare, vor realiza o selecție a situațiilor susceptibile de a fi periculoase. Persoanele vor urmări prin comportamentul lor să-și confirme propriile credințe ceea ce conduce la intensificarea stării de anxietate.
Tulburarea de anxietate generalizată, debutează insidios, majoritatea pacienților precizând cu dificultate momentul și circumstanțele în care au apărut simptomele anxioase prima dată . Sunt afectate mai ales persoanele tinere sub 30 ani.
Criteriile DSM-IV (idem), pentru tulburarea de anxietate generalizată sunt:
– anxietate și îngrijorare ( expectație aprehensivă ) excesive prezente în mai multe zile decât sunt absente, timp de 6 luni, în legătură cu o serie de evenimente sau activități ( cum ar fi performanța la lucru sau la școală );
– persoana consideră că îi este greu să-și controleze teama;
– anxietatea și îngrijorarea se asociază cu 3 (sau mai multe) din următoarele 6 simptome, (cel puțin unele din simptome fiind prezente timp de mai multe zile decât absente în ultimele 6 luni), la copii este necesar un singur simptom:
– neliniște sau senzația de a fi nervos sau la limită;
– ușor fatigabil;
– dificultăți de concentrare sau dispare totul din minte;
– iritabilitate;
– tensiune musculară;
– tulburare de somn (dificultatea de a adormi sau de a menține somnul sau somn agitat, neodihnitor).
– anxietatea, îngrijorarea sau simptomele somatice cauzează suferința semnificativă clinic sau alterări sociale, ocupaționale sau în alte domenii importante ale funcționării;
– tulburarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (un medicament) sau ale unei condiții medicale generale (hipertiroidism) și nu apare exclusiv în cursul unei tulburări a dispoziției, unei tulburări psihotice sau a unei tulburări pervazive de dezvoltare;
– anxietatea sau îngrijorarea nu au legătură cu survenirea unui atac de panică, cu posibilitatea de a se face de rușine în public (ca și în fobia socială), cu acuzele somatice multiple (ca în tulburarea de somatizare) sau cu o boală gravă (ca în hipocondrie), iar anxietatea și îngrijorarea nu apar exclusiv în cursul tulburării psihotraumatice de stres.
În DSM-IV (după Romoșan, 2003), anxietatea trebuie să fie percepută de persoană ca incontrolabilă și să determine disconfort semnificativ sau să afecteze nivelul de funcționare a persoanei în diverse domenii de activitate.
Simptomele anxietății generalizate sunt numeroase și variate, fiind descrise manifestări subiective, somatice și comportamentale. Acestea sunt: sentimentul unui pericol neprecizat, îngrijorare excesivă, nejustificată față de diferite circumstanțe de viață ipotetice (ex. boala, accidente ale membrilor familiei, aspecte financiare), tensiune psihică. Se poate constata apariția insomniei de adormire, datorită dificultăților de relaxare psihică și musculară. Somnul este neliniștit, întrerupt de coșmaruri. Atenția este hipermobilă dar cu dificultăți în concentrare și persistentă, ce poate afecta fixarea mnestică.
Simptomele somatice au două surse principale: tensiunea musculară și arousal-ul autonom. Tensiunea musculară poate fi cauza tremorului la nivelul extremităților și a durerilor musculare, mai ales la nivelul umerilor și al spatelui, de asemeni a cefaleei descrisă ca presiune sau constricție bilaterală în regiunea frontală și occipitală. Hiperarousal-ul autonom poate fi cauza numeroaselor simptome somatice. Sunt prezente următoarele simptome somatice: palpitații, accelerarea frecvenței cardiace, dificultăți în respirație, senzație de gol sau plenitudine epigastrică, tranzit intestinal accelerat, micțiuni frecvente.
Se poate remarca la nivelul comportamentului neliniștea psihomotorie, mișcare permanentă, investigatorie a ochilor, vorbire precipitată, mimică ce exprimă așteptare tensionată, îngrijorare. În general starea de rău anxios se accentuează spre seară, în locuri necunoscute. Anxiosul simte nevoia unei prezențe sociale permanente mai ales în aceste situații.
2.2.1. Nivelurile anxietății și patologia ei
Cu privire la anxietate literatura de specialitate postulează existența mai multor puncte de vedere. Astfel că în timp ce unii susțin că aceasta ține de sfera patologicului, alții consideră că anxietatea există în fiecare dintre noi, încadrându-se în limitele normalului. Nu este greu să observăm nota exclusivistă a acestor perspective de abordare a anxietății. De aceea, noi considerăm că este necesară nuanțarea acestor puncte de vedere și considerarea anxietății ca fiind plasată pe un continuum ale cărui extreme pot fi încadrate în sfera patologicului. Astfel că, anxietatea patologică cuprinde două zone: zona critică inferioară (modificare în hipo) și zona critică superioară (modificare în hiper). Între cele două zone se situează anxietatea optimă, care aparține în mod cert sferei normalului și acționează ca un stimul benefic pentru existența individului. În acest caz, ne mobilizează facilitând atingerea scopurilor scontate. Astfel că se poate vorbi, ca și în cazul motivației (legea Yerkes-Dedson) de un optim funcțional al anxietății.
Abaterile de la acest optim alunecă progresiv în zona patologicului având efecte dezadaptative pentru persoană. Astfel, modificările în sensul scăderii nivelului anxietății se traduc printr-o stare de indiferență care se soldează fie cu aventurarea individului în situații periculoase, fie cu inactivitate, demobilizare. Creșterea nivelului anxietății la cote paroxistice conduce, de asemenea, la efecte dezadaptive ce se exprimă într-o permanență alertă, consum energetic inadecvat, imposibilitatea rezolvării sarcinii, blocaj, surmenaj etc
Anxietatea ca simptom este extrem de răspândită atât în cadrul bolilor psihice cât și ca simptom ale unei multitudini de boli somatice. Dan Prelipceanu în ,,Psihiatrie- note de curs” (2000) invocă existența mai multor tulburări de anxietate: anxietatea paroxistică episodică, tulburarea acută de stress, tulburarea de stress posttraumatic, tulburarea de anxietate generalizată.
Anxietatea paroxistică se mai numește tulburare de panică și presupune apariția atacului de panică având o evoluție cronică al cărui debut are loc în adolescență sau la vârsta adultului tânăr. Această tulburare este predominantă la femei, iar prevalența ei scade odată cu vârsta.
Tulburarea acută de stress apare în confruntarea cu un eveniment stresant, copleșitor ce depășește capacitatea de adaptare, individul reacționând cu o stare acută de anxietate.
Tulburările de stress posttraumatice apar ca urmare a unei psihotraume intense pe fondul unei vulnerabilități individuale crescute.
Tulburările de anxietate generalizate au la bază preocupări majore ale existenței individului (activitate profesională, școală etc.). Persoanele ce prezintă o astfel de tulburare manifestă o tendință accentuată de a se frământa în orice situație, de a se gândi mai cu seamă la posibilele riscuri și pericole ce ar pândi-o. Când este vorba de o situație viitoare are tendința de a anticipa toate riscurile crezând că astfel le poate controla. Această tulburare se asociază cu o diminuare semnificativă a randamentului personal în domeniul profesional și social.
Stabilirea nivelului anxietății este deosebit de important întrucât aceasta poate fi semnalul declanșării unor boli fizice, instalării unor depresii (M. Neagu; A. Iordan, 2002). Tot anxietatea poate fi secundară unor boli fizice, unor dezordini psihiatrice, schizofreniei, de aceea numai o investigare amănunțită a posibilelor cauze și a contextului existențial al individului ne poate oferi o imagine panoramică a modului de instalare și de manifestare a reacțiilor anxiogene la un anumit subiect. În acest sens, realizarea unui studiu de caz în care să cuprindem și aceste informații ni se pare cel mai nimerit demers la care vom recurge și noi în studiul de față.
Dar instalarea anxietății se poate datora și situației în care se află subiectul. În cazul conflictelor pot fi identificați o serie de factori ce concură la elaborarea unui răspuns anxios asupra cărora vom stărui în cele ce urmează.
2.2.2. Factorii generativi ai anxietății în situația de conflict
Diferitele niveluri la care se prezintă anxietatea face ca granița dintre normal și patologic să nu fie clar delimitată. Astfel că o ușoară abatere de la optim deși poate avea efecte nu tocmai plăcute, nu înseamnă neapărat alunecarea abruptă în patologic. Este vorba de exemplu de un nivel crescut al anxietății care însă menține individul în sfera normalului generând o stare de tensiune, neliniște care uneori poate conduce chiar și la succes. Dar mai important ni se pare a fi nu atât finalitatea cât costul implicat de aceasta. Este oare performanța pe măsura efortului depus? Beneficiul explică costul? De regulă cei anxioși cheltuiesc mai multe resurse spre atingerea rezultatelor scontate comparativ cu cei mai puțin anxiosi. Sunt persoane la care această trăsătură intră în structura de personalitate devenind definitorie pentru aceasta, dar există și persoane cărora anxietatea le este indusă de situația în care se află. O astfel de situație ni se pare a fi cea de trăire a conflictului în cadrul căreia o multitudine de factori pot concura la elaborarea unui comportament anxios.
Iată câțiva dintre aceștia, enumerați cu titlu exemplificativ:
– tensiunea datorată comportamentului ostil între colegi,
– trăirile afective negative în cazul disputelor verbale,
– tendința de a exagera importanța faptelor și cuvintelor ca urmare a faptului că aduc atingere imaginii de sine,
– ruperea legăturilor afective care poate duce la tristețe, însingurare și izolare,
– nerecunoașterea meritelor,
– neacordarea încrederii,
– atribuirea inechitabilă a recompenselor în colectiv,
– atitudinea indiferentă, rece sau ostilă a cadrului didactic,
– favorizrea repetată a unora în defavoarea altora,
– discriminarea,
– abuzul de autoritate,
– perceperea situației ca fiind fără rezolvare,
– teama de a fi în centrul atenției,
– prezența colegilor,
– încredere în sine scăzută,
– relația profesor-elev (prietenie, ajutorare, autoritarism),
– vârsta,
– feed-back primit din partea profesorului / colegilor.
Iată câțiva dintre factorii care pot conduce la instalarea unei stări afective negative, așa cum este anxietatea, la subiectul care trăiește un conflict. Această stare se obiectivează printr-o serie de simptome de ordin emoțional și fizic. Ne propunem să inventariem câteva din fiecare categorie, cu titlu de exemplu.
Iată câteva dintre stările emoționale pe care le poate încerca individul în situații anxiogene: nemulțumire, tristețe, neliniște, nesiguranță, neîncredere, neatenție, tensiune nervoasă, permanentă alertă, preocupare pentru înlăturarea riscului, pesimism etc. Acestea se pot solidifica generând o serie de manifestări specifice cum ar fi: închidere în sine, dificultăți în acceptarea responsabilității, slaba elasticitate a gândirii, viață neregulată.
Prezența frecventă a unor astfel de trăiri anxiogene face ca ele să se permanentizeze și se vor obiectiva printr-o serie de simptome fizice ca îmbolnăvirile frecvente, insomnie, dereglarea apetitului, greața.
În momentul instalării unei astfel de trăiri organismul reacționează producându-se înroșirea, paloarea, transpirația, uscarea gurii, tremurul vocii, neliniște motorie, creșterea frecvenței respirației, hipertensiune.
Toate acestea nu au deloc efecte benefice asupra individului și a activității pe care acesta o desfășoară în acel moment. Cum anxietatea nu este deloc o stare plăcută, individul care o încearcă, sub impedimentul ei, va avea comportamente nu tocmai adecvate. Astfel, în situația de conflict subiectul poate să nu prezinte o stare optimă pentru activitățile de tip instructiv educativ. De aceea suntem îndreptățiți să subliniem importanța managementului conflictului pentru optimizarea climatului necesar desfășurării activităților de tip instructiv educativ.
Capitolul III
Obiectivele și ipotezele cercetării
Scop
Evaluarea stării de stres și anxietate induse de unele dificultăți alea statutului de asistente medicale
Obiectivele cercetării:
O1: Investigarea nivelului de anxietate al asistentelor medicale din sistemul de urgență comparativ cu cele din alte servicii medicale.
O2: Evaluarea efectelor managementului stărilor conflictual-anxioase la asistentele medicale din serviciile de urgență.
O3: Investigarea frecvenței și formelor de distres la asistentele medicale din serviciile de urgență.
Ipotezele cercetării:
I1: Presupunem că procentul asistentelor medicale din urgență cu un grad ridicat de anxietate este mai mare decât cel al asistentelor medicale din alte servicii.
I2: Managementul stărilor conflictual-anxioase influențează nivelul gradului de anxietate la asistentele medicale din serviciile de urgență.
I3: Presupunem că percepția subiectivă a stresului și somatizarea lui au un nivel mai ridicat la asistentele medicale din urgență comparativ cu al celor din alte servicii.
Capitolul IV
Metodologia cercetării
Eșantion:
80 de asistente medicale din județul Sălaj, 43 lucrătoare în serviciile de urgență din județ și 37 în alte secții ale spitalelor orășenești. Vechimea asistentelor medicale din serviciile de urgență este de peste 8 ani, la fel și a celor din alte servicii. (Etapa I)
În etapa a II-a, eșantionul de asistente medicale este compus din 2 subeșantioane ge (15 asistente din serviciile de urgență) și gc (15 asistente din alte servicii). Criteriul de alegere al subeșantioanelor din această etapă a fost gradul mai puțin ridicat de anxietate.
Pentru evaluarea stresului ocupațional (distress-ului) s-a utilizat eșantionul din etapa a II-a.
Metode utilizate: testarea psihologică, program de management al stărilor conflictual-anxioase.
Design: bifactorial intergrupal
VI: factorii externi și umani de la locul de muncă
VD: gradul de anxietate și stres ocupațional
Instrumente utilizate:
I. Chestionar-C (scara de anxietate Cattell)
1. Considerații generale asupra testului, semnificația anxietății
Anxietatea este un simptom central în psihopatologie și aprecierea sa ridică probleme serioase clinicienilor. Estimarea ei directă constituie într-adevăr o interferență plecând de la observarea manifestărilor somatice și de la verbalizările bolnavului. Însă manifestările somatice ale anxietății nu variază în paralel cu intensitatea resimțită și introspecția trecutului acestora nu este posibilă decât în cazul bolnavilor cu un nivel intelectual relativ ridicat. Pe de altă parte anumiți subiecți își inhibă manifestările lor anxioase, făcând astfel și mai dificilă judecarea corectă a simptomului.
Importanța manifestării anxioase pentru psihicul subiecților a determinat de mult timp pe psihologi să dezvolte o metodă de măsurare obiectivă a acestei emoții posibile. În mod schematic s-au utilizat, în sfera scărilor de apreciere, (ca de exemplu: Scările lui Wittenborn, care sistematizează examenul clinic), trei feluri de instrumente: tehnicile psihofiziologice (poligrafie, electromiografie, înregistrarea clipirii pleoapelor, electroencefalografie), teste obiective și proiective de personalitate (desenul în oglindă). Indicele Wechsler-Bellevue, testul Rorschach) și în sfârșit chestionarele de personalitate.
Oricare ar fi interesul pentru alte metode, se pare că în actualitate chestionarele sunt tehnicile care permit obținerea cea mai simplă a unei aprecieri corecte și cantitative a nivelului anxietății.
Chestionarele de anxietate au fie o validitate aparentă, fie o validitate empirică, fie una factorială. Scările clasice ale lui Taylor, Welsh, Modlin și Purcell, derivate din M.M.P.I. au în general, în același timp o validitate aparentă și empirică.
Validitatea factorială a anxietății ridică într-adevăr o problemă. Eysenck, de exemplu estimează că anxietatea nu este un factor, dar poate fi explicată prin combinarea factorilor de nervozism și extraversiune. De fapt, un studiu îngrijit al literaturii de specialitate arată că în analizele factoriale ale chestionarelor aplicate subiecților normali sau patologici se izolează un factor, oblic în raport cu factorul de nevrozism, dar diferit de el.
Cattell a ajuns la concluzia că factorul de anxietate, poate să fie considerat ca un factor de ordin secund, noțiune care confirmă perfect datele psihopatologiei, în cadrul factorilor primări explorați prin testul 16 PF.
Cattell a putut construi astfel un chestionar de anxietate, compus din 40 de itemi, care, în despuierea lui, permite obținerea unei note generale de anxietate, ca măsură a factorului de anxietate și două note distincte A și B, corespunzând respectiv, anxietății manifeste și anxietății voalate.
Pe de altă parte este posibil studiul celor 5 factori primari ai personalității care saturează factorul secundar de anxietate, obținând astfel o informație asupra etiologiei psihologice a simptomului.
Factorul Q3 (8 itemi), nota Q3 indică în ce măsură anxietatea este legată de structurile caracteriale social aprobate; Factorul C (6 itemi), nota C dovedește slăbiciunea eului și a rolului său în apariția anxietății; Factorul 1 (4 itemi), nota 1 dovedește contribuția sentimentului de insecuritate socială la anxietate; Factorul 0 = (12 itemi), nota 0 exprimă anxietatea derivând din presiunea supraeului; Factorul Q4 (10 itemi), nota Q4 dovedește rolul forțelor pulsionale ale subiectului în geneza anxietății. Aceste cinci note sunt evident bazate pe un număr restrâns de itemi și unele dintre ele au o validitate slabă.
Ele furnizează totuși indicații interesante care pot fi confirmate prin aplicarea chestionarului 16 PF, aceluiași subiect.
Chestionarul de anxietate Cattell (care poartă titlul discret de : Foaie de Auto-Analiză), de aplicație rapidă, oferă avantajul de a permite, printr-o singură aplicare, nu numai o apreciere a nivelului general de anxietate (nota A+B) dar și o apreciere a anxietății manifeste, respectiv a anxietății voalate.
Chestionarul a fost validat empiric în nevroze și psihoze. Își găsește aplicația în situații clinice, dar și în orientare vocațională (pentru a decela subiecții cu nivel anormal ridicat de anxietate).
Versiunea franceză a fost etalonată pe o populație de aproximativ 180 subiecți de ambele sexe. Ea a făcut obiectul unei validări care a confirmat datele originale ale lui Cattell.
2. Descrierea factorilor. Construcția scării factoriale
O scară adevărată trebuie să aibă o semnificație, o definiție unică și trebuie să fie, în mod științific capabilă de reprodus în funcție de anumite legi.
O scurtă trecere în revistă a cercetării pe care este fundamentată scara noastră ne arată aceasta.
Trebuie făcută distincția de nevrotism, adică o trăsătură demonstrată în mod static ca unitară UI 23 în Indexul Universal al factorilor psihologici, a fost regăsită în mod repetat ca o unitate de către Cattell, Dubin Sanders, Rosenthal, Eysenck și colaboratorii săi de la Manburg Hospital, în cazurile clinice și de Gruen la copii.
Este o trăsătură fundamentală (source trăit) caracterizabilă în limbaj obișnuit printr-un:
defect general de adaptabilitate;
surmenaj;
epuizare;
rigiditate.
Factorul general de anxietate UI 24 s-a evidențiat distinct pe parcursul analizei factoriale și se caracterizează prin note ridicate la listele obiective de:
tensiune;
instabilitate;
lipsă de încredere în propria persoană;
rezervă în a-și asuma un risc;
tremurat;
diverse semne psiho-somatice.
Există o tendință la nevrotici care au notă cunoscută la UI 23 de a avea și o notă cunoscută la UI 24. Nonnevroticii pot de asemenea să aibă o notă foarte ridicată pentru factorul general de anxietate într-o situație car este realmente provocată de anxietate.
Astfel ar fi o eroare să se confunde anxietatea și nevroza și într-adevăr un tratament inteligent al nevrozei solicită o apreciere a ceea ce este implicat prin divergențele dintre notele de anxietate și de nevrotism.
O bună percepție a evoluției bolnavului solicită o apreciere a ceea ce indică compararea notelor de anxietate la diferite stadii ale tratamentului și în situații diferite.
Diferența dintre anxietate și nevroză s-a făcut la origine pe baza factorizării unei mai mari varietăți de răspunsuri comportamentale, la testele obiective de laborator care prezintă situații-miniatură și a fost confirmată punându-se în corelație notele obținute la aceste baterii cu diagnosticele și evaluările psihiatrilor.
Rămâne de arătat cum a fost transformată măsura tiparelor trăsăturilor astfel localizate de la astfel de baterii la teste chestionar mai scurte și mai practice.
Se admite că anxietatea, nevroza și factorii de personalitate în general pot fi cel mai bine măsurați prin testele obiective de comportament a 0-17 (Adjective-Analytic Personal factor Battery) dar administrarea acestuia cere timp și competență.
Clinicile au cerut un chestionar scurt pentru a-l înlocui pe acesta cel puțin pentru munca de rutină.
Clinicienii au apreciat că modificările deliberate cărora li se supun chestionarele, de pildă într-o situație de solicitare de serviciu, nu există deloc în relația bolnav-terapeut, unde subiectul este împins în propriul său interes să coopereze cât mai mult posibil. În consecință au fost elaborate două chestionare scurte NPF (Nevrotic, Personality Factor), test destinat în mod special pentru măsurarea factorilor de nevrotism UI 23 și prezenta scară de anxietate, care s-a arătat a fi strâns corelată cu factorul de anxietate UI 24.
În mod general, dimensiunile personalității discernabile și măsurabile cu ajutorul chestionarelor sunt bine cunoscute și definite.
Înaintea actualelor cercetări cu privire la anxietate era cunoscut faptul că răspunsurile care indică din punct de vedere psihiatric anxietatea, de un fel sau altul, sunt realmente distribuite printre 6 din cei 16 factori, adică dintre trăsăturile unitare și fundamentale de personalitate din testul NPF.
Corelațiile și factorizarea notelor obținute pentru aceste 5 structuri de personalitate au dovedit că cea mai mare parte dintre ele: O (pornire spre culpabilitate), Q4 (tensiune energică), Q3 (lipsă de integrare), C (slăbiciunea eului), I (lipsă de securitate paranoică), H (timiditate) sunt legate împreună într-un factor de ordin secund.
Există un factor de anxietate unic, care apare de-a lungul modului de expresie al chestionarelor, la fel ca și în testele obiective de laborator, dar expresia pe parcursul chestionarelor arată pe lângă aceasta că anxietatea comună poate fi raportată la 5 surse sau forme distincte de manifestare (dezvoltarea conștiinței de sine – Q3, forța eului – C, insecuritate sau tendințe paranoice L, înclinarea către culpabilitate – O, tensiune energică – Q4).
Realitatea unităților structurale a acestor 5 surse poate fi arătată în plus prin:
corelarea perfectă;
cei 5 factori variază în raport cu vârsta;
în funcție de situațiile experimentale;
corelarea asemănătoare cu criteriile psihiatrice și profesionale.
Scara a fost construită adunând itemii celor 5 factori cu coeficienții solicitați.
Aceasta furnizează un test standard de referință pentru măsurarea anxietății construit corect pornind de la unitățile funcționale găsite și datele clinice.
Cea mai mare parte dintre cei ce o vor utiliza vor fi satisfăcuți să obțină o singură notă pentru acest factor de anxietate generală.
Dar unii pot să dorească pe lângă aceasta, să știe care dintre cei 5 factori de personalitate este cel mai intens responsabil de producerea anxietății pentru un caz dat.
De aceea grila de corecție este aranjată de așa manieră încât să se poată distinge cei 5 factori din total, dacă aceasta este necesară.
Pentru a aprecia din plin ce semnifică această analiză a anxietății în termenii structurii de personalitate, este necesară o familiarizare generală cu dinamica structurii personalității exprimată în terminologie experimentală modernă. Este necesară o scurtă expunere a structurilor de personalitate reieșite din lucrările de analiză factorială.
1. Dezvoltarea conștiinței de sine (Q3)
Acest factor arată aparent gradul de motivație în integrarea comportamentului individual în jurul unui sentiment de sine, acceptând conștient standarde sociale.
Absența unei atare integrări a comportamentului în cadrul unui concept clar despre sine, este, după cum indică saturările de ordinul 2, mai jos de – 8 pentru Q3.
O saturare este corelarea obținută prin experiență în analiza factorială, între manifestarea măsurată (aici Q3) și factorul sau trăsătura fundamentală (aici anxietatea).
Nota pentru componența Q3 poate astfel să fie considerată ca o măsurare a gradului în care s-a asociat anxietate cu structurile caracteriale și cu obișnuințele sociale acceptate.
2 Forța eului (C)
Factorul C reprezintă conceptul bine cunoscut de forță a Eului = capacitatea de a controla imediat și de a exprima tensiunile într-un mod adaptat și realist.
Corelarea sa (negativă cu ansamblul anxietății) poate să însemne că un Eu îngrijorat cu multă apăsare conține în germene anxietatea. O a doua ipoteză (care pare mai științifică) pentru a explica această legătură observată este aceea că o tensiune anxioasă puternică a cauzat o anumită regresiune și a împiedicat creșterea normală a Eului.
3. Insecuritate sau tendințe paranoice (L)
Rațiunea corelării tendinței paranoice cu anxietatea este ascunsă. Situația socială grea cauzată de comportamentul paranoid (idei, susceptibilitate, orgoliu exagerat) ar putea să producă anxietate sau mai curând această notă reprezintă participarea lipsei de securitate socială la anxietate care apare paralel cu dezvoltarea elementelor de apărare paranoice.
4. Înclinarea către culpabilitate (O)
Pe plan descriptiv, factorul O este cunoscut ca reprezentând culpabilitatea anxioasă depresivă.
Poate să fie o înclinare constituțională către anxietate. În formele ei extreme, pare să fie sindromul depresiv, autoacuzarea și anxietatea combinată întâlnită la unii bolnavi din spitalele de psihiatrie.
Caracteristica centrală este un sentiment de nedemnitate, de anxietate și depresie cu înclinare către orice fel de sentiment de culpabilitate.
În termeni freudieni, factorul poate fi acoperit prin conceptul de anxietate cauzată de presiunile super-egoului.
5. Tensiunea energică (Q4)
Este una din componentele cele mai importante dată fiind corelarea pe care contribuția ei o exprimă.
Ea pare să exprime gradul la care anxietatea este născută prin presiune, prin pulsiunile trezite și nevoile nesatisfăcute de orice fel.
Pulsiunile descoperite ca fiind legate pozitiv de această componentă sunt exercitarea apetitului sexual, nevoia de considerație și teama de situații inedite.
Nivelul său se manifestă în înclinarea către emotivitate, tensiune, instabilitate și nervozitate.
3. Aplicarea și corectarea testului
Întrucât acest test este destinat în mod special pentru a înlocui AAB care este o probă mai lungă, administrarea și corectarea testului a fost pe cât posibil redată simplu.
După stabilirea unui contact cu subiectul, examinatorul îi dă foaia de testare și îi cere să completeze urmărind instrucțiunile de pe prima pagină privind persoana și luând cunoștință de timp.
Testul poate fi dat individual sau colectiv (luând precauțiunile necesare pentru a evita sugestiile și copiatul).
Nu este de dorit să se spună subiectului că este vorba de un test de anxietate. Va fi desemnat ca o "foaie de autoanaliză". Este necesar ca examinatorul să confirme verbal necesitatea ca subiectul să fie cât mai sincer și să reafirme caracterul confidențial al rezultatelor. Răspunsurile trebuie marcate pe foaia de testare.
Testul necesită circa 5 minute pentru un subiect cu o capacitate de citire medie.
Pentru persoanele care folosesc un timp excesiv trebuie reamintit că pentru fiecare întrebare se cere primul răspuns venit în minte.
4. Procedeul de corectare
Corectarea se efectuează aplicând grilele pe foaia de testare deschisă. Cel care corectează numără 2,1 sau 0 puncte pentru fiecare item (după cifra care este imprimată sub cercul prin care apare răspunsul.
Se plasează grila 2 (anexată) pe partea dreaptă a paginii. Se marchează notele Q3, C etc. pe pagină dacă sunt dintre notele Q3, C etc. pe pagină dacă sunt dintre notele parțiale. Se totalizează aceste note parțiale pentru a obține nota A. Se procedează la fel cu grila 3 (nota B).
Fără a ține cont de notele parțiale se raportează notele A și B în pagina 4 a probei unde figurează răspunsul testării. Se adună aceste note pentru a obține nota brută totală.
Se efectuează eventual pe această valoare corectarea pentru vârstă și se caută în tabelul 2 valoarea standard corespunzătoare.
Se încercuiește această valoare standard în coloana din dreapta.
Se poate deci cu o singură privire să se cunoască poziția individului.
Dacă se dorește descompunerea în notele brute totale (pagina 2 plus 3), Q3 (-), C (-) etc, se raportează la a doua linie a tabelului 2.
Dacă circumstanțele o cer, se corectează notele pe sexe și vârste. Pe urmă se etalonează aceste note cu ajutorul tabelului 3 și se indică sub fiecare notă brută nota standard corespunzătoare.
Se pot adăuga apoi comentariile calitative și clinice care au rezultat din observarea subiectului în timpul administrării testului sau în urma primei consultații care a urmat.
1. Sunt posibile trei note finale după alegere:
nota totală de anxietate (suma punctelor deținute pentru cei 40 itemi, deci suma notelor A + B);
distincția între cele 2 note;
A = anxietatea voalată, acoperită -suma punctelor obținute pentru pag. 2 (itemii 1-20); B = anxietatea manifestă simptomatică -suma punctelor obținute pentru pag. 3 (itemii 21-40);
– o distincție între 5 note corespunzătoare unor structuri ale personalității care intervin în anxietatea descrisă mai sus. Este suma pentru cele 2 pagini reunite privind punctele obținute pentru itemii cuprinși în Q3 (-), C (-), L, O, Q4. Nivelul total al anxietății nu necesită nici o explicație suplimentară.
2. Notele următoare sunt destinate să furnizeze o măsură privind gradul în care bolnavul este conștient sau nu de anxietatea sa, și poate, de dorințele de a o sublinia în mod conștient.
Cercetarea a stabilit că subiectul cu o ingeniozitate suficientă poate stabili prin întrebări indirecte, cu o intenție ascunsă care este adevărul.
Este util să se dispună separat itemii cu "simptome manifeste" în primul rând ca o indicare a simptomelor reale, în al doilea rând pentru a indica în ce măsură este bolnavul conștient de problema sa și în sfârșit ca un indice de tentativă de a exagera sau deforma simptomele.
Cele 2 serii A și B sunt subîmpărțite în secțiuni.
Întrebările voalate se găsesc pe pagina din stânga, cele care corespund simptomelor manifeste pe pagina din dreapta.
Astfel, corectarea primelor 20 de întrebări dă nota A (anxietate voalată) celelalte 20 întrebări dau nota B (anxietate manifestă).
3. A treia distincție între cele 5 componente se face după gruparea indicată pe grilă, care se adună după o anumită dispoziție.
Totalurile parțiale rezultate din această grupare rămân foarte mici – testul în întregime urmărind să furnizeze pe scurt o notă de anxietate.
Nota 2 este destinată să fie utilizată ca un raport brut "manifest-voalat" a cărui valoare trebuie să fie interpretată în lumina experienței clinice privind testul.
Notele brute 1-3 trebuie interpretate după ce au fost transformate în note standard cu ajutorul etaloanelor.
Normele trebuie ajustate după vârstă, sex.
Femeile au note de anxietate mai ridicate.
În funcție de vârstă se face o mică corectură înainte de a face transformarea notei brute.
Nota standard 4-5 indică: grad de anxietate mijlocie (normală).
Nota standard 1-3 indică o persoană liniștită, flegmatică, tenace, placidă, destinsă.
Nota standard de 7-8 indică: persoană nevrotică anxioasă tipică.
Nota standard de 9-10 indică un individ care are nevoie de ajutor în mod sigur.
O notă standard de 7 situează pe individ în grupa nevrozei anxioase sau a Hy (isteriei) de angoasă, tendința excesivă a psihoticilor este marcată pentru factorul C și apoi pentru factorul Q4.
Diagnosticul și tratamentul sunt mult mai ușurate dacă se știe că anxietatea totală este datorată tendinței de culpabilitate (O) sau slăbiciunii eului (C) sau lipsei de securitate socială (L) sau stimulării excesive a tendințelor care nu pot să se descarce (Q4).
Aceste variabile permit să se obțină notele standard dar se vor considera ca indicând existența unor probleme numai notele 9-10, cu toate că nota 7-8 ar putea să justifice o cercetare mai profundă dacă ele apar asociate cu alt indice. Tendința la culpabilitate (O) exprimă în forma sa extremă:
o depresie patologică anxioasă;
autoacuzarea, de aceea o notă crescută în (O) trebuie să rețină atenția. Efectele tratamentului se văd manifestându-se asupra factorilor C, Q3, Q4.
De aceea trebuie distinsă anxietatea normală legată de o situație oarecare, de anxietatea patologică, de origine nevrotică sau psihotică.
Q3, Q4 sunt aspecte ale personalității mai puternic determinate de mediu decât celelalte, iar anumite influențe constituționale intră în "forța eului".
Q4 și C variază cel mai puternic în raport cu schimbările de situație pe termen scurt.
O și L rămân foarte stabile.
Se poate presupune că situația de stress nu numai că generează o puternică presiune șt pulsiuni (Q4) dar și tulbură și stabilește forța eului (C).
O fluctuație puternică, de la o ocazie la alta este ea însăși un semn de instabilitate dinamică legată și de diverse alte condiții.
Compararea tendințelor din notele testului cu etapele de adaptare conștientă la conflicte, la elemente rezultate și la situații noi, ar trebui să furnizeze tehnici noi.
Tabel 1. Grila cu itemi de corecție pentru notele chestionarului C – de anxietate
Q3 – defect d integrare sau de coeziune a cunoștinței de sine (8 itemi)
1, 2, 3, 4, 21, 22, 23, 24. C
– lipsa de forță a Eului sau nevrotism general (6 itemi)
5, 6, 7, 25, 26, 27 L
– "praetension" sau insecuritate paranoică (4 itemi)
8, 9, 28, 29 O
– sentiment de culpabilitate (12 itemi)
30, 31, 33, 34, 35, 10, 11, 12, 13, 14, 15 Q4
– tensiune ergică (10 itemi)
16, 17, 18, 19, 20, 36, 38, 39, 40
II. Inventarul de anxietate stare-trăsătură (STAI)
STAI este alcătuit din 2 scale de autoevaluare pentru măsurarea a două concepte distincte privind anxietatea.
Starea de anxietate (A-Stare) și anxietatea ca trăsătură (A-trăsătură). Deși inițial a fost creat ca un instrument de cercetare pentru investigarea anxietății la adulții "normali" (fără probleme psihiatrice), STAI s-a dovedit a fi util în măsurarea anxietății la studenți, precum și la pacienți din domeniul neuropsihiatric, cei din clinicile medicale sau din serviciul de chirurgie.
Scala (A-Trăsătură) constă din 20 descrieri pe baza cărora oamenii exprimă modul în care ei se simt în general.
Scala (A-Stare) constă de asemenea din 20 descrieri dar instrucțiunile cer subiecților să indice modul în care ei se simt la un moment dat.
Aceste scale se tipăresc pe cele două fețe ale unui formular.
O copie a formularului test poate fi găsită în Apendicele A al acestui manual: Scala (A-Stare) este notată X, iar scala (A – Trăsătură) este notată cu X2.
Scala (A-Trăsătură) poate fi utilizată ca și un instrument de cercetare pentru selecționarea subiecților care răspund la un stress psihologic cu diferite nivele de intensitate la (A-Stare).
Cercetătorii pot utiliza (A-Stare) pentru a determina nivelele actuale ale stărilor de anxietate, induse prin proceduri experimentale stresante, sau ca un indice al nivelului de autocontrol (Doive level) așa cum este definit acest concept de Huli (1943) și Spense (1958).
S-a demonstrat că scorurile la scala (A-stare) cresc în urma variatelor tipuri de stres și descresc în urma antrenamentului de relaxare (relaxation training).
STAI s-a dovedit a fi util de asemenea în activitatea clinică.
Scala (A-Trăsătură) oferă posibilitatea depistării la studenții de învățământ superior sau de colegiu a îmbinațiilor anxiogene precum și a evaluării extinderii cu care studenții care apelează la serviciile de consiliere și orientare, se confruntă cu probleme de tip neurotic anxiogen.
Scala (A-Stare) este un indicator sensibil al nivelului de anxietate trenzitorie resimțită de clienți și pacienți în consiliere, psihoterapie, terapie comportamentală sau în domeniul psihiatric. Ea poate fi de asemenea utilizată pentru a măsura schimbările de intensitate ale stării anxiogene, care apar în aceste situații.
Calitățile esențiale evaluate prin scala (A-Stare) implică sentimente de tensiune, nervozitate, neliniște și teamă.
Ultima versiune a STAI este descrisă și evaluată de Levitt (1967) în cartea sa "Psihologia Anxietății".
Intr-un capitol referitor la măsurarea experimentală a anxietății, Levitt compară și evidențiază diferențele dintre STAI și alte instrumente psihologice utilizate pentru măsurarea anxietății.
Conceptele: stare anxiogenă și anxietatea ca trăsătură (State Trăit Anxiety)
Stare anxiogenă (A-Stare) reprezintă o stare emoțională tranzitorie sau condiții a organismului uman, caracterizată prin sentimente subiective, conștient percepute, de tensiune și teamă și activitate sporită a S. N. Vegetativ.
A-Stare poate varia în intensitate și fluctua în timp. Anxietatea ca trăsătură se referă la diferențele individuale relativ stabilite în înclinația spre anxietate, diferențiază oamenii în ceea ce privește tendința de a răspunde la situații percepute ca amenințătoare cu creșteri ale intensității stării de anxietate.
Ca și concept psihologic – trăsătura – anxietate are caracteristicile unei clase de constructe pe care Atkinson le numește "motive" și la care Campbell se referă ca și "dispoziții comportamentale".
"Motivele" sunt definite de Atkinson ca dispoziții care rămân latente până apare o situație care le activează.
Dispozițiile comportamentale dobândite – după Campbell implică efecte ale experienței trecute care predispun un individ să vadă lumea într-un mod particular și să manifeste tendințe de răspuns "consecvente unui scop".
Conceptele de stare anxiogenă și anxietate ca trăsătură pot fi concepute ca analoage în anumite privințe conceptelor de energie cinetică și potențială din frică.
Starea de anxietate ca și energie cinetică se referă la un proces empiric sau reacție ce are loc la un moment dat și cu un anumit nivel de intensitate.
Trăsătura-anxietate ca și energia potențială indică diferențele în ceea ce privește tăria dispoziției de a manifesta un anumit tip de reacție.
În vreme ce energia potențială denotă diferențe între obiectele fizice în cantitatea de energie cinetică care poate fi eliberată prin descriere de către o forță adecvată, trăsătura -anxietate implică diferențe între oameni în ceea ce privește dispoziția de a răspunde la situații stresante cu variate cantități ale A-Stare.
În general aceia care obțin scoruri mari la A-Trăsătură vor manifesta creșteri ale A-Stare mai frecvent decât indivizii care obțin scoruri mici la A-Trăsătură, deoarece ei tind să reacționeze la un mare număr de situații considerându-le periculoase sau amenințătoare.
Persoanele ce obțin scoruri mari la A-Trăsătură răspund de asemenea cu o A-Stare crescută în situațiile care implică relații interpersonale ce amenință stima de sine. S-a arătat de exemplu că acele condiții în care este trăit insuccesul, sau în care este evaluat nivelul individual (ex. aplicarea unui test de inteligență) sunt amenințătoare în special pentru persoanele ce obțin scoruri mari la A-Trăsătură.
Dar dacă, într-adevăr, oamenii care diferă în scorurile la A-Trăsătură vor prezenta diferențe în A-Stare – depinde de modul în care o situație specifică este percepută de un individ ca periculoasă sau amenințătoare, iar acest lucru este puternic influențat de experiența trecută a individului.
Concepțiile de anxietate ca trăsătură și stare anxiogenă care au ghidat construirea STAI sunt considerate în detaliu de Spielberger (1966).
Împrejurările și condițiile care evocă nivelele crescute ale A-Stare la persoanele ce diferă în A-Trăsătură sunt discutate de Spielberger, Lushene și Mc Adv (1971).
Procedură:
STAI a fost de așa natură construit încât să poată fi autoadministrat, fiind aplicabil atât individual cât și în grup. Instrucțiunile complete sunt tipărite pe formular pentru ambele scale: A-Stare, A-Trăsătură. Aplicarea inventarului nu necesită limite de timp.
Studenții de colegiu în general au nevoie de 6-8 minute pentru a completa fie A-Stare, fie A-Trăsătură și mai puțin de 15 minute pentru a le completa pe ambele.
Persoanele cu un nivel de educație mai redus sau cele cu tulburări emoționale pot solicita 10-12 minute pentru a completa una dintre scale și aproximativ 20 minute pentru a le completa pe ambele. Administrările repetate ale A-Stare în mod tipic necesită 5 minute sau chiar mai puțin.
Deși mulți dintre itemii STAI – reprezintă măsuri ale anxietății, examinatorul poate să nu utilizeze acest termen în administrarea inventarului. El poate să se refere la inventar ca și Chestionar de Autoevaluare – titlul tipărit pe formularul test.
Validitatea STAI se bazează pe presupunerea că subiectul a înțeles clar instrucțiunile pentru A-Stare – care îi cer să relateze cum se simte în acel moment și instrucțiune pentru A-Trăsătură care îl solicită să indice cum se simte în general
Subiectul va fi atenționat asupra faptului că instrucțiunile diferă pentru cele 2 părți ale inventarului și i se va spune că ambele seturi de instrucțiuni trebuie citit atent (cu grijă). Este bine ca subiectul să citească instrucțiunile în gând apoi examinatorul să le citească cu voce tare și să ofere subiectului posibilitatea de a pune întrebări.
Dacă subiectul pune întrebări în cursul testării examinatorul va răspunde în mod evaziv.
Răspunsuri de genul "indicați cum vă simțiți în general", indicați cum vă simțiți acum" sunt de obicei suficiente.
Cele mai multe persoane răspund la toți itemii STAI fără a i se preciza explicit acest lucru, dacă însă apare o întrebare în acest sens, examinatorul va preciza subiectului că este necesar să nu omită nici un item.
În cazul aplicării STAI în cercetare, examinatorul va avea grijă să instruiască subiecții explicit să răspundă la toți itemii.
În standardizarea STAI scala A-Stare forma X, – se aplică itemii, urmată apoi de scala A-Trăsătură forma X2, această ordine fiind recomandată când ambele scale sunt aplicate împreună.
Întrucât scala A-Stare este sensibilă la condițiile în care testul este administrat, scorurile la această scală pot fi influențate de atmosfera emoțională care poate fi creată dacă scala A-Trăsătură este aplicată prima.
În contrast, s-a determinat că scala A-Trăsătură este relativ neinfluențată de condițiile în care este aplicată (Johnson 1968, Johnson, Spielberger 1968, Lamb 1969).
Subiectul răspunde la fiecare item, încercuind numărul corespunzător situat în dreapta descrierilor din formularul test.
STAI poate fi de asemenea aplicat împreună cu o foaie cu răspunsuri multiple care permite lucrul cu ajutorul mașinii. Cele mai multe dinte datele oferite în acest manual au fost obținute cu IBM 1230 foi cu servicii de răspunsuri.
Cu aceste foi de răspunsuri obținute cu ajutorul mașinii de testare – pot fi introduse datele într-un program de computer care cotează răspunsurile.
Instrucțiunile pentru STAI scala A-Trăsătură vor fi întotdeauna cele tipărite pe formular.
Pentru A-Stare instrucțiunile pot fi modificate pentru a evalua nivelul intensității stării de anxietate pentru o situație sau un interval de timp ce interesează experimentatorul sau clinicianul.
Când STAI se utilizează în scopuri experimentale examinatorul poate modifica instrucțiunile pentru a se concentra pe o perioadă particulară de timp.
Un subiect poate fi construit de exemplu să răspundă cum se simte, după o sarcină experimentală pe care tocmai a terminat-o. Când sarcina este de durată este utilă instruirea subiectului să răspundă cum se simte la începutul sarcinii și apoi cum se simte în timpul lucrului la porțiunea finală a sarcinii.
În cercetarea clinică un client poate fi rugat să răspundă – ceea ce simte în timpul interviului de consiliere sau ceea ce simte în timpul vizualizării unei situații stimul specifică în cazul terapiei comportamentale.
Pentru cea mai mare parte a oamenilor este ușor să răspundă la itemii scalei A-Stare -despre modul în care se simt într-o situație specifică la un moment dat cu condiția că sentimentele să fi fost recent resimțite, iar persoana să fie motivată să coopereze cu examinatorul.
Pentru a măsura schimbările în intensitatea stării de anxietate în timp este recomandat ca scala A-Stare să fie aplicată de fiecare dată când este necesară o măsură a stării de anxietate.
S-a determinat că administrările repetate ale testelor de personalitate conduc la o mai mare fidelitate în diferențierea între subiecții (Howard și Diesenhaus 1965), sau nu au nici o influență semnificativă asupra scorurilor test (Bendig și Bruder 1962).
În cazurile absolut necesare – ex. cercetări în care măsurări repetate ale stării de anxietate sunt dorite în timpul realizării unei sarcini experimentale, scale foarte scurte constând în 4-5 itemi ai scalei A-Stare pot fi utilizate pentru a obține măsuri valide ale stării de anxietate (O'Neil, Spielberger și Hansen 1969). În plus, completarea acestor scale scurte A-Stare nu par să interfereze cu performanță la sarcina experimentală.
Multiple măsuri repetate ale stării anxiogène pot fi obținute cu aceeași sau cu diferite instrucțiuni, în funcție de perioada de timp pentru care interesează relatările subiectului.
De exemplu, un subiect poate fi solicitat să răspundă cum se simte imediat înainte să înceapă lucrul la sarcina experimentală și după ce finalizează sarcina și apoi poate fi întrebat să indice cum se simte în timp ce lucrează la ea.
Înainte și după sarcina experimentală subiectul poate fi solicitat să răspundă la scala A-Stare – asupra modului în care se simte în acel moment.
Perioada precisă pentru care răspunsurile subiectului, I A Stare sunt dorite vor fi subliniate în instrucțiuni.
Cotare
Scorurile posibile pentru forma X a STAI variază de la un scor minim de 20, la un scor maxim de 80 în ambele subscale A-Stare, A-Trăsătură.
Subiecții răspund la fiecare item al STAI evoluând ei însuși pe o scală cu 4 puncte. Cele 4 categorii pentru scala A-Stare sunt: (1) Deloc, (2) Puțin, (3) Destul, (4) Foarte mult. Categoriile pentru scala A-Trăsătură sunt: (1) Aproape niciodată, (2) Câteodată, (3) Adeseori, (4) Aproape totdeauna.
Unii dintre itemii STAI (ex. „Sunt încordat(ă)”) sunt organizați de așa natură încât o cotă de (4) indică un nivel înalt de anxietate, în timp ce alți itemi (ex. „Sunt bine dispus”) sunt organizați astfel încât o cotă mare indică anxietate scăzută.
Ponderile scorurilor pentru itemii ale căror cote ridicate indică o anxietate crescută sunt aceleași ca și numărul încercuit. Pentru itemii ale căror scoruri ridicate indică o anxietate redusă, ponderile scorurilor sunt inverse.
Scorurile ponderate ale răspunsurilor marcate 1, 2, 3, 4 pentru itemii inverși sunt 4, 3, 2 și 1.
Pentru a reduce influența potențială a unui set pentru răspunsurile la STAI este de dorit ca în cadrul scalelor A-Stare și A-Trăsătură să se realizeze balansarea cu un număr egal de itemi pentru care scorurile înalte indică niveluri crescute respectiv scăzute de anxietate.
Scala A-Stare este balansată cu 10 itemi cotați direct și 10 cotați invers.
Nu a fost posibil totuși să se dezvolte o scală balansată A-Trăsătură pornind de la itemii originali amestecați.
Scala A-Trăsătură are 7 itemi inversați și 13 care sunt cotați direct.
Itemii cotați invers în subscalele STAI sunt:
Scala A-Stare: 1,2,5,8,10,11,15,16,19,20
Scala A-Trăsătură: 1,6,7,10,13,16,19
Șabloanele sunt utile pentru a cota scalele A-Trăsătură și A-Stare de mână. Pentru cotarea fiecărei scale se plasează șablonul adecvat pe formular și se adună valorile răspunsurilor tipărite pe șablon pentru fiecare item. Aceasta se poate realiza printr-un simplu calcul hârtie-creion, de asemenea poate fi utilizat un calculator de birou sau se poate realiza adunarea mintal. Este necesar ca șabloanele să indice scorurile corecte pentru scalele A-Stare și A-Trăsătură.
Scorurile pentru fiecare scală pot fi notate pe formularul test.
Când răspunsurile sunt înregistrate pe o fișă de răspuns IBM, o procedură computerială poate fi utilizată pentru cotarea STAI.
Marea majoritate a persoanelor cu un anumit nivel de pregătire răspund spontan – prompt -la toți itemii STAI – fără a avea nevoie de instrucțiuni speciale.
S.T.A.I. este un chestionar de auto-evaluare, fiind desemnat pentru auto-administrare. Atenția examinatului trebuie îndreptată asupra faptului că instrucțiile sunt diferite pentru cele două părți ale inventarului. Anxietatea – stare este conceptualizată ca o stare emoțională tranzitorie sau o condiție a organismului uman care este caracterizată prin trăiri conștient percepute subiective, ale tensiunii, precum și o activitate crescută a sistemului nervos autonom. Aceste stări pot varia în intensitate și fluctua în timp. Anxietatea-trăsătură se referă la diferențe, stabile în tendința de a răspunde la situații percepute ca amenințare cu creșteri ale Intensității anxietății-stare.
Cotare:
Se cotează invers itemii 1,2,5,8,10,11,15,18,19 și 20 ai sub-scalei A-stare și itemii 1,6,7,10,13,16 și 19 ai subscalei A-trăsătură.
III. Chestionarul Perceived Stress Questionnaire
Măsoară nivelul stresului cuantificat prin trei modalități diferite: frecvența unor stări și reacți psihice; frecvența unor simptome psihosomatice și numărul de boli din ultimele șase luni. A fost elaborat de Levenstein și colaboratorii (1993). Scala cuprinde 30 de itemi. Sarcina subiectului este de a încercui una din cele patru variante de răspuns. Scorul, cuprins între 30 și 120, permite încadrarea subiectului în una din cele trei categorii: stres redus, stres moderat și stres intens.
Scala de percepție a stresului
Mai jos sunt prezentate o serie de propoziții. Citiți-le pe rând, menționând în ce măsură se potrivește fiecare dintre ele cu starea dvs. din ultimele șase luni. Marcați răspunsul dvs. Încercuind unul dintre numerele de pe scala 1-4.
1 = Aproape niciodată
2 = Câteodată
3 = Adeseori
4 = Aproape întotdeauna.
Mă simt odihnit.
Simt că sunt asaltat de prea multe cerințe.
Mă simt iritat sau nemulțumit.
Am prea multe lucruri de făcut.
Mă simt singur sau izolat.
Mă aflu în situații conflictuale.
Fac lucruri care îmi plac cu adevărat.
Mă simt obosit.
Simt că nu mă pot descurca pentru a-mi atinge scopurile propuse.
Mă simt calm.
Am prea multe decizii de luat.
Mă simt frustrat.
Mă simt plin de energie.
Mă simt tensionat.
Problemele mi se aducă cu grămada.
Mă simt deseori presat de timp.
Mă simt protejat și în siguranță.
Am multe necazuri (probleme).
Mă simt presat de cerințele altor persoane.
Mă simt descurajat.
Sunt mulțumit de mine însumi.
Mi-e teamă de viitor.
Fac multe lucruri pentru că trebuie să le fac și nu pentru că îmi plac.
Mă simt criticat și judecat.
Mă simt fără griji.
Mă simt epuizat mental.
Nu pot să mp relaxez.
Mă simt copleșit de responsabilități.
Am suficient timp pentru mine.
Mă simt sub presiunea „termenelor fixe”.
Scala de Somatizare
Măsoară un indiciu al distresului prin anumite simptome psihosomatice din lista de simptome SCL-90-R (Derogatis, 1983). Scala cuprinde 12 simptome. Opțiunile de răspuns se situează pe o scală de la 1 (niciodată) la 6 (foarte frecvent). Scorul la scala de somatizare poate varia între 12 și 72; cu cât cota la somatizare este mai mare cu atât nivelul stresului este mai intens.
Examinați lista de mai jos și indicați frecvența apariției acestor simptome în ultimele șase luni. Vă rugăm să răspundeți prin încercuirea numărului cprespunzător pe baza scalei de mai jos:
1 = Niciodată.
2 = Foarte rar.
3 = Rareori.
4 = Uneori.
5 = Frecvent.
6 = Foarte frecvent.
Dificultatea de a dormi.
Dureri de cap.
Dureri de stomac sau de greață.
Oboseaslă sau epuizare inexplicabilă.
Dureri de spate.
Tahicardie (senzație că inima vă bate prea tare).
Senzația de amețeală sau stări de slăbiciune.
Dureri de inimă.
Tremurături, tensiune sau dureri musculare.
Senzații de furnicături sau amorțeală în anumite părți ale corpului.
Somn neodihnitor.
Transpirații reci.
Capitolul V
Prezentarea rezultatelor
Descrierea rezultatelor
În urma aplicării pe lotul inițial de subiecți (80) a „Chestionarului Cattel” și a analizei rezultatelor rezultă următorul profil.
Figura 1. Profil Cattel
Legenda:
q3- integritatea constiinței de sine;
c- forta Eu-lui;
l-insecuritatea de tip paranoic;
o-sentimentul de culpabilitate;
q4- tensiunea energică.
Așadar, pornind de la defectul de integrare sau de coeziune a conștiinței de sine, putem descrie subiecții noștri ca manifestând simtomele specifice unei ușoare coeziuni a conștiinței de sine integrarea fiind afectată de acest factor. Din perspectiva lipsei de forță a eului și nevrotismului general surprindem un lot de subiecți cu o forță a eului situată în limitele medii și fară manifestări ale nevrotismului. Din punct de vedere al sentimentului de securitate, insecuritate paranoică, subiecții noștrii nu trăiesc un sentiment de securitate. Din perspectiva autoculpabilizării, depresiei, anxietății, lotul de subiecți manifestă o ușoară înclinație pentru acestea depășind ușor limita mediei. Referitor la tensiunea energică ridicată, dorințe nesatisfăcute, subiecții noștrii se află la limita mediei. Din punct de vedere al calmului, stăpânirii de sine, buna adaptare, subiecții se prezintă la limita mediei anxietății.
Abaterile standard, valorile minime și maxime pentru scalele Cattel sunt redate în tabelul de mai jos.
Tabelul 1. Mediile și abaterile standard pentru scalele Cattel
Numărul subiecților cu anxietate ridicată este mai mare la asistentele medicale din serviciul de urgență (57%) și mai mic la asistentele medicale din alte servicii (43%). În consecință I1 se confirmă.
În cea de a doua etapă subiecții mai puțin anxioși au fost împărțiți în mod aleator în două grupuri: grup experimental (GE) și grup control (GC). Subiecților li s-a aplicat Testul de anxietate-stare STAI-X1.
În urma aplicării Testului de anxietate-stare STAI-X1 pe subiecții mai puțin anxioși (selectați pe baza testului Cattell) am obținut scorurile prezentate în următorul tabel:
Tabelul 2. Tabelul frecvențelor pentru Aplicarea testului STAI X1 – inițial
Figura 2. Scorurile testului de anxietate-stare STAI-X1 testarea inițială
Scorurile, în funcție de frecvența relativă cumulată procentuală, au fost împărțite în 3 mari intervale:
I. 0% – 34% (scoruri mici)
II. 35% – 64% (scoruri medii)
III. 65% – 100% (scoruri mari)
Observăm că pentru ambele grupuri în intervalul cu scoruri mici se află 5 subiecți, în următorul interval se găsesc 4, iar în ultimul interval se găsesc 6 subiecți. În procente, aceste rezultate se traduc prin faptul ca 33,33% din subiecți se regăsesc în intervalul cu scoruri mici, alți 26,66% în cel cu scoruri medii și majoritatea, de 40% în intervalul cu scoruri mari. Faptul că cei mai mulți dintre subiecți (40%) au scoruri mari la testul de anxietate–stare STAI-X1 ne conduce la concluzia confirmării ipotezei noastre: situațiile de conflict au ca efect creșterea nivelului anxietății.
Pe grupul experimental s-au aplicat timp de două săptămâni tehnici de management al conflictului și anxietății.
După această perioadă s-a aplicat din nou Testul de anxietate-stare STAI-X1 pe subiecții mai putin anxioși (selectați pe baza testului Cattell) și am obținut scorurile prezentate în următorul tabel:
Tabelul 4. Tabelul frecvențelor pentru Aplicarea testului STAI X1 – final
Figura 3. Scorurile testului de anxietate-stare STAI-X1 testarea finală
În urma aplicării tehnicilor de management al conflictului nu se poate afirma că nivelul anxietății a scăzut semnificativ, aceste tehnici nefiind specifice unui program de terapie a pacienților cu tulburări de tip anxios, dar se pot observa diferențele mediilor pe cele două grupuri, la grupul experimental înregistrându-se o diferență de – 3,73 iar la grupul de control o diferență de + 2,46. În consecință I2 se infirmă.
Tabelul 5. Nivelul stresului perceput și somatizat la ge și gc
Figura 4. Histograma punctajelor pe distress la ge și gc
Există o diferență între media punctajelor la distress, grupa experimentală și grupa de control. Punctaj mai mare realizează asistentele medicale de la serviciile de urgență și punctaj mai mic, asistentele medicale din alte servicii. Trebuie însă să apreciem că diferența dintre cele două punctaje nu este foarte mare, fapt datorat condițiilor de stres din toate instituțiile care oferă servicii de sănătate. I3 se confirmă.
Capitolul VI
Concluzii și propuneri
În privința stresului ocupațional:
manifestările evidente ale fenomenului de stres ocupațional la nivel organizațional au determinat și intensificarea cercetărilor empirice pe această temă;
simptomele stresului ocupațional sunt ușor evidențiabile și observabile, el mani-festându-se prin comportamente cum ar fi: întâmpinarea din partea angajaților a unor dificultăți în adaptarea la schimbările care se impun postului de muncă ocupat, scăderea dramatică a productivității muncii. Cu alte cuvinte, se manifestă o dublă acțiune : la nivelul persoanei care receptează situația stresantă și la nivelul organizației asupra căreia se răsfrânge existența unui mediu stresant;
una dintre problemele întâmpinate în cercetarea stresului o reprezintă marile discrepanțe care există între definirea stresului și felul în care stresul este operaționalizat;
stresul a fost definit ca un stimul, ca un răspuns sau ca rezultat al interacțiunii stimul -răspuns, interacțiune care exprimă un oarecare dezechilibru al relației persoanei cu mediul său;
există mai multe modele ale stresului, în general, și ale stresului ocupațional, în special;
modelul de stres Mediu – Persoană – Reacție a fost cel mai mult discutat în literatura psihologică de specialitate;
pe baza analizei situației concrete a particularităților social-economice specifice țării noastre, dar și ca urmare a datelor rezultate în urma studiilor întreprinse pe linia stresului ocupațional, s-a putut construi un model structurat eclectic ;
un element nou al modelului este tocmai depășirea cadrului relativ îngust al variabilelor cauzale explicative ale stresului ocupațional în afara granițelor unei organizații, prin extrapolarea la viața social-politică și economică a țării;
din diferite motive, indivizii nu utilizează toate strategiile de control al stresului, ci doar unele dintre ele, cu care sunt obișnuiți; de aceea, ei pot fi instruiți și antrenați să utilizeze cu mai mare frecvență strategiile adaptative la stresul ocupațional;
nivelul suprem de manifestare al stresului, în sens non-adaptativ, îl reprezintă apariția stării de epuizare la nivelul persoanei care nu mai poate gestiona constructiv stresul;
studiile periodice de diagnoză organizațională sunt deosebit de utile, prin ele reușindu-se descifrarea și evidențierea problemelor cu care se confruntă organizația într-un anumit moment al procesului ei de dezvoltare;
pe baza diagnozei stresului organizațional se pot alege cele mai adecvate metode de intervenție și se pot implementa programe eficiente de prevenire, combatere sau tratare a problemelor generate de stresul ocupațional;
deși există o creștere a nivelului stresului ocupațional și a costurilor legate de combaterea acestuia, au fost realizate un număr mic de studii pentru a evalua impactul intervențiilor organizaționale asupra stresului.
Perspective de viitor: Intervenții de management al stresului
În ciuda faptului că impactul negativ al stresului asupra indivizilor și organizațiilor este evident, volumul de atenție acordat de angajatori pentru înțelegerea cauzelor (surselor) oboselii datorate muncii și pentru modificarea condițiilor de muncă stresante este relativ mic, cel puțin în comparație cu alte domenii de activitate, cum ar fi: controlul costurilor sau întreținerea echipamentelor.
Oricum, organizațiile investesc anual sume relativ mari de bani în programe de combatere a stresului (în principal, training de management al stresului), însă deseori înțelegerea surselor stresului este insuficientă și scade eficiența tehnicilor de management al stresului. Astfel încât cercetătorii scot în evidență aplicarea la întâmplare a tehnicilor de management al stresului și lipsa de congruență între cercetările și teoriile din domeniul stresului și practicile organizaționale.
Pe lângă selecție și training, stresul pare a fi o altă zonă unde există o prăpastie între teorie și practică la nivelul comportamentului organizațional. Această divergență este cauzată în primul rând de percepțiile și credințele pe care le au managerii cu privire la:
– impactul mediului de muncă asupra nivelului de stres al angajatului;
cine trebuie să fie responsabil pentru managementul stresului la nivelul angajaților ;
comparația între costurile asociate cu schimbarea condițiilor de muncă și costurile asociate programelor de instruire în care angajații învață să facă față mai bine stresului.
Acești factori au o acțiune combinată și au ca rezultat un climat în care managementul stresului este văzut fie ca o responsabilitate directă a angajatului ca persoană, fie ca ceva ce se rezolvă printr-un training care va crește capacitatea angajaților să administreze nivelul de stres, fără a modifica substanțial postul sau condițiile de muncă.
Există mai multe intervenții utile în combaterea stresului legat de muncă, după cum se poate observa în tabelul de mai jos.
Tabelul 6. Managementul stresului – posibile intervenții (adaptare după Cooper, Dewe și O'Driscoll, 2001, p.189)
Această abordare poate fi diferențiată pe niveluri de intervenție (primară, secundară sau terțiară), după scopul activităților de intervenție, după nivelul de acțiune și după obiectivele fiecărei intervenții.
Intervențiile primare se bazează pe supoziția că modul cel mai eficient de combatere a stresului este eliminarea sau reducerea surselor de stres din mediul de lucru. Abordarea preventivă a managementului stresului este o intervenție de acest tip și devine eficientă atunci când se implementează sistematic, după o evaluarea atentă a surselor de stres (Burke, 1994). Câteva exemple de măsuri specifice intervențiilor primare sunt:
restructurarea departamentelor organizației;
redefinirea responsabilității posturilor, ce poate implica mai multă autonomie și control oferite angajaților în munca lor;
rearanjarea spațiului de muncă;
stabilirea unui sistem de recompense mai echitabil.
În contrast cu intervenția primară, intervențiale secundare se centrează pe modalitățile de antrenare a angajaților în metode de management al stresului, pentru a putea face față cu succes factorilor de stres din mediu, mai ales în cazul schimbării condițiilor de muncă. Intervențiile secundare sunt cele mai utilizate forme de intervenție pe care organizațiile le aplică în tratarea problemelor generate de stresul organizational (Dewe, 1994).
Câteva exemple de tehnici de intervenție secundară sunt: trainingurile de relaxare, restructurarea cognitivă, managementul timpului și strategii de rezolvare a conflictelor. De asemenea, unele organizații oferă angajaților acces la săli de sport și la programele sportive ale companiei.
Nivelul terțiar al intervențiilor organizaționale asupra stresului se concentrează asupra reabilitării angajaților care au avut probleme de sănătate ca rezultat al stresului la locul de muncă. Intervenția la acest nivel se bazează mai mult pe „tratament" decât pe prevenție și este cel mai bine ilustrată de programele de asistență a angajaților care implică forme de consiliere a acestora în vederea adaptării lor la condițiile de stres organizational. De asemenea, se are în vedere și identificarea altor surse de stres, care nu aparțin organizației (de exemplu, stres marital sau dificultăți familiale), care pot interfera cu performanța în muncă.
Deși există o creștere a nivelului stresului ocupațional și a costurilor legate de combaterea acestuia, un număr mic de studii au fost realizate pentru a evalua impactul intervențiilor organizaționale asupra stresului.
Bibliografie:
Adirondack, S., (1999) Managementul pur si simplu?, Bucuresti, Editura F.D.S.C.
Baban, A. (1998), Stres și personalitate, Cluj Napoca Editura Presa Universitatea Clujeană;
Cauc, I., Manu B., Pârlea, D., Goran, L., (2002), Metodologia Cercetării Sociologice, Metode și Tehnici de cercetare, București, Editura Fundației “România de mâine”
Constantin, A.S., Neculau, A. ( 1998), Psihosociologia rezolvării conflictului, Iași, Editura Polirom;
Cornelis, H. și Shoshana F. (1996), Știința rezolvării conflictelor, București, Editura Știință și tehnică ;
Floru, R., (1974), Stresul psihic, București, Ed. Enciclopedică
Grant ,W. Rezolvarea conflictelor, București , Editura Teora;
Holdevici, I. (2002) Psihoterapia anxietății- abordări cognitive comportamentale, București, Editura Dualtech;
Johns, G. , (1998), Comportamentul organizational, Bucuresti, Editura Economica
Luban, B. (2000) Conviețuirea cu stresul: Strategii de înfrânare a anxietății, București, Editura Medicală;
Minulescu, M., (1996), Chestionarele de personalitate in evaluarea psihologica, Bucuresti, Garell Publishing Haus
Prelipceanu, Dan; (2003) Psihiatrie-note de curs, București, Editura Infomedica;
Prutianu, Ș. (2000), Manual de comunicare și negociere în afaceri, Iași, Editura Polirom;
Romoșan, F. (2003), Tulburarea de anxietate generalizată și tulburarea de panică, Timișoara, Editura Mirton;
Selye, H., (1974), Știința si viața, București, Editura Politica
Shapiro, D. (1998), Conflictele și comunicarea, București, Editura Arc;
Ștefănescu, S. Managementul, rezolvarea și controlul conflictelor, București, Institutul de Sociologie al Academiei Române;
Stora, J., B., (1997), Le stress, colecția “Que sais-je?”, nr.2575, Paris, PUF, a 3-a ediție
Tabachiu, A., Moraru, I., (1997), Tratat de psihologie managerială, București, Ed.Didactică și Pedagogică
Verza, E. (1993) Psihologia vârstelor, București, Ed. Hyperion;
Zapan, G. (1984). Cunoașterea și aprecierea obiectivă a personalității, București, Ed. Științifică și Enciclopedică;
Zlate, M. (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Iași, Editura Polirom;
Zorlențan, T., Burduș, E., Căprărescu, G., (1995), Managementul organizației, București, Ed.Holding Reporter
Bibliografie:
Adirondack, S., (1999) Managementul pur si simplu?, Bucuresti, Editura F.D.S.C.
Baban, A. (1998), Stres și personalitate, Cluj Napoca Editura Presa Universitatea Clujeană;
Cauc, I., Manu B., Pârlea, D., Goran, L., (2002), Metodologia Cercetării Sociologice, Metode și Tehnici de cercetare, București, Editura Fundației “România de mâine”
Constantin, A.S., Neculau, A. ( 1998), Psihosociologia rezolvării conflictului, Iași, Editura Polirom;
Cornelis, H. și Shoshana F. (1996), Știința rezolvării conflictelor, București, Editura Știință și tehnică ;
Floru, R., (1974), Stresul psihic, București, Ed. Enciclopedică
Grant ,W. Rezolvarea conflictelor, București , Editura Teora;
Holdevici, I. (2002) Psihoterapia anxietății- abordări cognitive comportamentale, București, Editura Dualtech;
Johns, G. , (1998), Comportamentul organizational, Bucuresti, Editura Economica
Luban, B. (2000) Conviețuirea cu stresul: Strategii de înfrânare a anxietății, București, Editura Medicală;
Minulescu, M., (1996), Chestionarele de personalitate in evaluarea psihologica, Bucuresti, Garell Publishing Haus
Prelipceanu, Dan; (2003) Psihiatrie-note de curs, București, Editura Infomedica;
Prutianu, Ș. (2000), Manual de comunicare și negociere în afaceri, Iași, Editura Polirom;
Romoșan, F. (2003), Tulburarea de anxietate generalizată și tulburarea de panică, Timișoara, Editura Mirton;
Selye, H., (1974), Știința si viața, București, Editura Politica
Shapiro, D. (1998), Conflictele și comunicarea, București, Editura Arc;
Ștefănescu, S. Managementul, rezolvarea și controlul conflictelor, București, Institutul de Sociologie al Academiei Române;
Stora, J., B., (1997), Le stress, colecția “Que sais-je?”, nr.2575, Paris, PUF, a 3-a ediție
Tabachiu, A., Moraru, I., (1997), Tratat de psihologie managerială, București, Ed.Didactică și Pedagogică
Verza, E. (1993) Psihologia vârstelor, București, Ed. Hyperion;
Zapan, G. (1984). Cunoașterea și aprecierea obiectivă a personalității, București, Ed. Științifică și Enciclopedică;
Zlate, M. (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Iași, Editura Polirom;
Zorlențan, T., Burduș, E., Căprărescu, G., (1995), Managementul organizației, București, Ed.Holding Reporter
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectele In Plan Psihologic,individual, ale Suprasolicitarilor din Munca Asistentelor Medicale (ID: 165144)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.