Efectele Impozitelor In Romania

CUPRINS:

1. TEORIA GENERALĂ PRIVIND IMPOZITELE

1.1. CONCEPȚII MODERNE ȘI TRADIȚIONALE PRIVIND IMPOZITELE

Apariția statului și a nevoilor sale de resurse financiare a făcut necesară apariția impozitului ca instituție juridică cu caracter istoric. Așa se face că teoriile privind impozitul au încercat de fiecare dată să găsească o justificare a necesității de a se plăti impozite și alte contribuții către stat. Funcție de evoluția doctrinelor privitoare la rolul statului în economie, al necesității implicării acestuia în viața economico-socială, teoriile privind impozitele s-au subordonat acestor doctrine. Principalele teorii legate de sistemele de impunere întâlnite în decursul timpului sunt următoarele: teoria organică, teoria impozitului – schimb (impozitului asigurare), teoria surplusului economic, teoria impozitului-solidaritate.

Teoria organică

Este susținută de reprezentanții filozofiei clasice germane Hegel, Schelling, în concepția cărora statul s-a născut din însăși natura omenească; de aici rezultând dreptul de impunere al acestuia, ca un produs necesar dezvoltării istorice a popoarelor. Dreptul de impunere trebuie să fie justificat, deoarece popoarele trăiesc organizat în viața de stat, iar statele pentru asigurarea existenței lor au nevoie de exercitarea dreptului de impunere. Scopul exercitării impunerii, fiind asigurarea resurselor bănești necesare realizării funcțiilor statului, se înțelege că și mijloacele necesare realizăriiacestor funcții organice (inclusiv impunerea), sunt absolute necesare și în concordanță cu obiectivele statale.

Teoria impozitului – schimb (impozitului asigurare)

Această concepție cunoscută în literatura de specialitate ca teza impozit-asigurare, impozit-contrapartidă sau teoria beneficiului, o regăsim cu precădere în doctrina economică din a doua jumătate a secolului al XVIII –lea, și în decursul secolului al XIX-lea, constituind un fundament al doctrinei liberale. Ea se bazează pe concepția că impozitul poate fi asimilat unui preț plătit de fiecare contribuabil pentru securitatea vieții și averii și pentru serviciile publice primite din partea statului. Teoria trebuie văzută ca un pact tacit încheiat între individ și stat în care primul acceptă să renunțe la o parte din libertatea sa și din veniturile sale în schimbul unei garanții de securitate. Astfel stând lucrurile, se poate deduce existența unui ”contract fiscal” care se prezintă fie ca un contract de asigurare, fie ca un contract de închiriere a rezultatului muncii. Printre principalii reprezentanți ai acestei teorii se numără Th. Hobbes și Vauban în secolul al XVII-lea, J Locke (potrivit căruia impozitul este o contrapartidă pentru protecția vieții, a bunurilor și libertății indivizilor), J-J Rousseau, A. Smith și Montesquieu în secolul al XVIII-lea.

Teoria surplusului economic

Această teorie a fost aplicată în cadrul fiscalității de către J.A. Hobson. Conform acestei teorii, trebuie taxat ceea ce depășește „ce este fizic și moral necesar pentru a garanta utilizarea factorului de producție producător de venit pentru proprietarul acestuia”. De exemplu, dacă proprietarul pământului se așteaptă să dea în arendă loturile cu 500.000 lei pe an, iar el primește efectiv 600.000 lei, atunci surplusul de 100.000 lei trebuie impozitat. Problema care se ridică în aplicarea acestei teorii este modul de stabilire a sumei minime primite de către diferiți indivizi sau afaceri și de determinarea nivelurilor acceptabile din punct de vedere moral.

Teoria impozitului-solidaritate

Ca o reacție la teoria impozitului-schimb, la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost susținută și teoria impozitului- solidaritate sau teoria sacrificiului. Ea a fost susținută de curentele de gândire socialiste reformiste, în special de curentul solidarist, dar ea nu este absentă nici în tezele susținute de anumiți autori liberali. Principiul solidarității are la bază ideea că o societate formează un tot, ale cărui elemente sunt interdependente. Dacă unul din aceste elemente cunoaște slăbiciuni (disfuncționalități), atunci acestea se regăsesc la nivelul întregii societăți. Concluzia care se desprinde este că trebuie să se vegheze la o repartizare corectă a avuției în societate pentru a se evita disfuncționalitățile. Din punct de vedere fiscal, această teorie conduce la necesitatea ca impozitarea să țină seama de capacitatea contributivă a contribuabililior și să recurgă la o progresivitate a impozitului care să, constituie un instrument de redistribuire și egalizare a avuției în societate. În această optică deci, impozitele sunt văzute drept sacrificial pe care trebuie să-l accepte contribuabilii pentru ca socitatea să fie într-o relativă armonie și statul să-și poată îndeplini rolurile. Cei cu posibilități contributive mai mari trebuie să facă un sacrificiu mai mare, plătind impozite mai mari. Mărimea sacrificiului fiscal depinde de politicile promovate de stat și în special de politicile sociale.

1.2. DEFINIȚII ȘI TRĂSĂTURI ALE IMPOZITELOR

Cea mai mare parte a resurselor publice sunt prelevări obligatorii și de aceea se impune definirea impozitului și precizarea conținutului său, atât din punct de vedere juridic și economic, cât și tehnic. Definiția clasică a impozitului spune că acesta este o contribuție obligatorie, necondiționată și fără contraprestație la suportarea sarcinii publice.

Câteva din definițiile impozitelor sunt următoarele:

Impozitul este o prestație pecuniară, pretinsă de o autoritate, cu titlu definitiv și fără contraprestație, în vederea acoperirii cheltuielior publice- definiție dată de Gaston Jeze.

Impozitul este o prestație pecuniară, pretinsă de autoritatea publică de la personae fizice și morale, după capacitățile lor contributive și fără contraprestație determinată, în principal pentru acoperirea cheltuielor publice și, în mod accesoriu, cu scopuri intervenționiste ale puterii publice- definiție dată de Lucien Mehl și Pierre Beltrame.

Alain Euseby definește impozitele ca fiind: prelevări pecuniare pretinse persoanelor fizice și morale, de o autoritate, cu titlu definitiv și fără contraprestație directă, în vederea acoperirii cheltuielilor publice și intervenției economice și sociale a puterilor publice. Distinct de celelate definiții de mai sus, această definiție introduce sublinierea funcției intervenționiste a impozitului, tocmai ca urmare a consacrării, în timp, a acestei funcții în special după apariția analizei macroeconomice keynesiene.

Ioan Talpoș, în spiritul teoriei fiscalității românești apreciază că “impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziția statului, fără contraprestație directă și cu titlu nerambursabil, a unei părți din veniturile sau averea unei persoane fizice și/sau juridice, în vederea acoperirii unor necesități publice”.

Autorul subliniază în definiție caracterul dispozitiv al prelevării fiscale, titlul nerambursabil și lipsa contraprestației din partea statului ca elemente de diferențiere a impozitului față de taxă.

După alți autori, impozitele reprezintă obligații de plată ale contribuabililor, stabilite prin lege de către stat, cu scopul de a susține cheltuielile publice necesare achiziționării de către acesta a unor bunuri și servicii publice, ce urmează a fi oferite cetățenilor săi, inclusiv efectuarea unor transferuri de care se bucură în mod diferențiat și nedeterminat toți cetățenii unui stat, precum și cu scopul influențării structurale sau conjucturale a economiei.

Din definițiile de mai sus ale impozitului se desprind trei trăsături principale legate de impozit:

forța puterii publice (elementul de autoritate)

transferul de avuție

funcția extinsă a impozitului

În privința elementului de autoritate, se poate afirma că acesta reprezintă caracterul cel mai pregnant al impozitului, cel perceptibil cel mai ușor de către plătitori căci oricare ar fi forma sa, impozitul este întotdeauna simțit ca un act de autoritate, imposibil de evitat în condițiile existenței veniturilor, averii și consumului. Privit ca o obligație pecuniară, în expresie bănească, impozitul apare ca o diminuare a venitului disponibil sau a volumului utilităților potențiale, o restricție a libertății individului, tocmai ca urmare a elementului intrinsec de autoritate. Elementul de autoritate ce transpare din definirea impozitului este regăsit și în Legea fundamentală a României-Constituția, care la art.53 (1) prevede “cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și taxe la cheltuielile publice”.

Trăsătura impozitului de transfer de avuție se bazează pe faptul că impozitul duce la o diminuare de avuție, efectuată asupra patrimoniului contribuabilului și totodată ținând cont de caracterul definitiv al prelevării, datoria fiscală nu este subiect de rambursare. Privită din acest punct de vedere, plata impozitului nu este însoțită de o contraprestație directă din partea statului, ci de unele avantaje cu caracter public, care sunt diferențiate și nedeterminate. Se poate constata astfel că veniturile din impozite se depersonalizează după încasarea lor de la diverși contribuabili, fiind alocate pentru acoperirea unor cheltuieli publice, care produc avantaje, ce se poate aprecia că nu sunt primite direct în schimbul plății impozitelor.

A treia trăsătură, funcția extinsă a impozitelor transpare în politica fiscală a majorității statelor, în sensul că la funcția tradițională a fiscalității (de acoperire a nevoilor colective și a celor particulare ale statului), s-a adăugat treptat și funcția redistributivă a avuției în societate, precum și cea intervenționistă, în alocarea resurselor în economie în scopul stabilizării cererii aggregate.

Din definiția impozitului mai reiese și caracterul de raport juridic cu două subiecte, unul activ-statul și altul pasiv-plătitorul de impozite și taxe. Subiectul activ are drepturi de creanță asupra subiectului pasiv, căruia îi revin obligații corelative. Existența acestui raport juridic este garanția realizării surselor bugetare ale statului cu scopul îndeplinirii funcțiilor sale.

În legătură cu impozitul sunt de remarcat următoarele lucruri:

impozitul nu este un scop în sine ci urmărește asigurarea satisfacerii sarcinii publice, adică participarea tuturor cetățenilor la cheltuielile publice;

prin impozite se realizează și o redistribuire a veniturilor cetățenilor între diferitele pături ale populației;

scopul inițial al impozitului îl reprezintă procurarea de resurse pentru autoritatea publică, dar de regulă, lui i se asociază și unul aflat dincolo de sfera financiară, anume faptul că este folosit de stat pentru a-și asigura intervenția în viața social-economică;

ca regulă generală, impozitul este o contribuție obligatorie, necondiționată – adică, contribuabilul nu poate pretinde prestarea unui serviciu de către autoritatea publică;

impozitul nu are o destinație specială.

Impozitul poate reprezenta o pârghie financiară deosebit de importantă prin intermediul căreia statul poate interveni în economie. De altfel, reprezintă cea mai eficientă cale prin care statul poate încuraja anumite tipuri de activități sau de a determina restrângerea altora. Prezentăm mai jos, succint, câteva din modalitățile tehnice de tranformare a impozitului într-un instrument al politicii economice și sociale:

adaptarea bazei de așezare (de calcul) a impozitelor;

instituirea de monopoluri;

instituirea unui sistem de scutiri și înlesniri;

supradimensionarea impozitelor;

sisteme de restituire fiscală.

1.3. ELEMENTELE IMPOZITELOR

Tehnica așezării și perceperii fiecărui impozit sau taxe presupune precizarea unui anumit număr de elemente definitorii (comune tuturor tipurilor de impozite sau taxe):

subiectul impozabil;

b. suportatorul impozitului;

c. obiectul impozabil;

d. sursa impozitului;

e. unitatea de impunere;

f. cota de impunere;

g. termenul de plata;

h. asieta (modul de așezare a impozitului).

Subiectul impozabil, numitl poate încuraja anumite tipuri de activități sau de a determina restrângerea altora. Prezentăm mai jos, succint, câteva din modalitățile tehnice de tranformare a impozitului într-un instrument al politicii economice și sociale:

adaptarea bazei de așezare (de calcul) a impozitelor;

instituirea de monopoluri;

instituirea unui sistem de scutiri și înlesniri;

supradimensionarea impozitelor;

sisteme de restituire fiscală.

1.3. ELEMENTELE IMPOZITELOR

Tehnica așezării și perceperii fiecărui impozit sau taxe presupune precizarea unui anumit număr de elemente definitorii (comune tuturor tipurilor de impozite sau taxe):

subiectul impozabil;

b. suportatorul impozitului;

c. obiectul impozabil;

d. sursa impozitului;

e. unitatea de impunere;

f. cota de impunere;

g. termenul de plata;

h. asieta (modul de așezare a impozitului).

Subiectul impozabil, numit adesea plătitor sau contribuabil este persoana fizică sau juridică obligată la plata unui impozit către stat. Totodată, în afara obligației de plată a impozitelor datorate, contribuabililor le revin și alte obligații ce se referă la: declararea obiectelor impozabile și a mărimii acestora; întocmirea anumitor evidențe specifice scrise; depunerea la fisc a unor deconturi periodice. De asemenea, subiecții de impozite au dreptul de a beneficia de facilitățile fiscale legale și de a contesta operațiile considerate ilegale.

b) Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică din ale cărei venituri se suportă în mod efectiv impozitul. Acest element este important în legătură cu distincția fundamentală dintre impozitele directe și cele indirecte. Astfel, în cazul impozitelor directe, potrivit intenției legii, suportatorul coincide cu subiectul impozitului, pe când în cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) suportatorul diferă de plătitor, căci suportarea efectivă se face de către persoana care cumpără bunurile și serviciile a căror vânzare este supusă impozitelor, iar acest fenomen este cunoscut sub denumirea de repercursiunea impozitelor.

c) Obiectul impozabil reprezintă materia supusă impozitării, care poate fi: bunul, veniturile, averea, precum și vânzarea, valorificarea sau punerea în circulație a unor produse, bunuri și servicii în cazul impozitelor indirecte. În mod tradițional, acest element poartă denumirea de materie impozabilă. Evaluarea materiei impozabile poate fi destul de dificilă. De regulă, aceasta se face pe baza declarației contribuabilului. În alte cazuri, ea se evaluează conform unor norme fixate de către autoritatea publică sau se face o expertiză fiscală.

d) Sursa impozitului indică din ce anume se plătește impozitul, adică din venit sau din avere (sau din venitul procurat de avere).Ca sursă a impozitului, veniturile apar sub forma salariului, a profitului, dividendului sau rentei, în timp ce averea se prezintă sub formă de capital (ca expresie a acțiunilor emise de societățile de capital sau a altor hârtii de valoare tranzacționate prin bursele de valori) sau de bunuri mobile și imobile. La impozitul pe venit, obiectul coincide în toate cazurile cu sursa, lucru care nu se întâmplă, de regulă, la impozitele pe avere.

e) Unitatea de impunere este în fapt unitatea de măsură a materiei impozabile exprimată fie în unități valorice, fie în unități naturale. Spre exemplu, la venit unitatea de impunere este unitatea monetară (leul), la avere avem metrul pătrat, pentru terenuri sau capacitatea cilindrică pentru automobile etc.

f) Cota de impunere reprezintă impozitul ce revine pe unitatea de măsură a materiei impozabile. În toate țările se practică mai multe feluri de cote, fie exprimate procentual față de valoarea materiei impozabile, fie în unitate monetară pe unitatea de măsură a materiei impozabile.

Cotele de impozitare exprimate procentual pot fi:

proporționale ;

progresive;

regresive ;

Cota de impunere poate fi aparentă (cea prevăzută de lege) sau reală (care poate fi mai mică sau mai mare decât cea aparentă, datorită unui sistem de scutiri sau penalizări).

g) Termenul de plată reprezintă data până la care impozitul trebuie plătit (la salarii lunar, la venituri din chirii trimestrial etc). Acest termen are caracter imperativ, astfel că în cazul nerespectării sale sunt percepute majorări de întârziere sau se aplică unele sancțiuni sub formă de propriri pe salarii, punerea sechestrului pe unele bunuri, vânzarea la licitație a bunurilor sechestrate și altele.

h) Asieta (modul de așezare al impozitului) reprezintă un grup de operațiuni prin intermediul cărora se definește în fiecare caz în parte forma concretă a impozitului și modul în care se așează.

Așezarea unui impozit presupune:

constatarea și evaluarea materiei impozabile;

stabilirea cuantumului impozitului datorat de către contribuabil;

perceperea/încasarea impozitului.

În afara celor opt elemente tehnice prezentate, actul legal de instituire a unui impozit trebuie să mai cuprindă:

-autoritatea și beneficiarul impozitului;

-posibilitatea impozitului;

-facilitățile fiscale acordate;

-sancțiunile aplicabile și căile de contestație (sau de atac).

Autoritatea impozitului este persoana publică îndrituită să instituie impozitul, la care se adaugă organele care așează și percep în mod efectiv impozitul. Această autoritate dă expresia dreptului de suveranitate fiscală al fiecărui stat și se stabilește prin Constituție. În statele cu caracter federal, suveranitatea fiscală se exercită atât de organele fiecărui stat federalizat, cât și de organele federale. În cele mai multe cazuri, încasarea impozitelor se face printr-un singur aparat administrativ, pentru a se reduce la strictul necesar mărimea cheltuielilor cu administrarea impozitelor.

Beneficiarul impozitului poate fi bugetul constituit la nivelul centralizat al statului (federației), bugetele comunităților locale sau bugetele unor instituții publice, după caz .

Posibilitatea impozitului relevă capacitatea economică a contribuabililor de a plăti impozitele, precum și baza de calcul luată în considerare pentru stabilirea mărimii impozitului.

Facilitățile fiscale aferente impozitului se referă la posibilitatea ca actul legal să prevadă unele exonerări pentru anumite categorii de subiecți, unele perioade de scutire, unele reduceri de impozite sau unele restituiri de impozite, după caz.

Sancțiunile aplicabile au în vedere întărirea responsabilității contribuabililor în ceea ce privește stabilirea corectă a obligațiilor fiscale și plata acestora în favoarea beneficiarului, la termenele prevăzute. Aceste sancțiuni sunt diferite în funcție de natura abaterii. Este vorba de amenzi, majorări de întârziere, propriri asupra unor venituri, confiscarea unor bunuri, punerea sub sechestru a unor bunuri și vânzarea lor la licitație, etc.

Căile de contestație se referă la posibilitatea pe care o au contribuabilii de a se adresa cu plângeri, întâmpinări sau contestații organelor Ministerului Finanțelor. De asemenea, se are în vedere și posibilitatea ca, în ultimă instanță, să fie depuse plângeri la judecătorii, după care se intră pe filiera căilor de atac juridic, până la Curtea Supremă de Justiție.

1.4. CLASIFICAREA IMPOZITELOR

Impozitele se practică sub o diversitate de forme, corespunzător pluralității formelor sub care se manifestă materia impozabilă și numărului mare al subiecților în sarcina cărora se instituie. De aceea, pentru a putea sesiza cu mai mare ușurință efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic, social și politic, se impune clasificarea corespunzătoare a acestora, în funcție de criteriile puse la dispoziție de știința finanțelor publice.

Pentru clasificarea impozitelor se folosesc mai multe criterii deoarece unul și același impozit poate avea diferite implicații în viața social-economică, în funcție de poziția de pe care a fost apreciat. Asemenea criterii de clasificare sunt:

trăsăturile de fond și de formă ale impozitelor;

obiectul asupra cărora se așează ;

scopul introducerii impozitului;

frecvența perceperii;

locul în care impozitul se face venit.

a) în funcție de trăsăturile de fond și de formă ale impozitelor acestea sunt:

impozite directe – sunt acelea care se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice și/sau juridice, fie în funcție de venitul pe care îl obțin, fie în funcție de averea lor. Ca regulă generală, la impozitele directe plătitorul și suportatorul impozitului sunt una și aceeași persoană. Tocmai de aceea se spune că impozitele de acest tip au o incidență directă asupra subiectului plătitor.

Potrivit criteriului ce stă la baza așezării lor impozitele directe sunt: reale și personale.

impozite reale – se stabilesc în legătură cu deținerea unor obiecte mobiliare cum sunt: pământul, clădirile, fabricile, magazinele, precum și asupra capitalului mobiliar, funcție de mărimea materiei impozabile (imobile, pământ etc) făcând abstracție de situația personală a plătitorului;

impozite personale – sunt cele ce țin cont de situația contribuabilului și sunt reprezentate, în special, de impozitele pe venit; fiind numite și impozite subiective;

Impozitele personale se practică sub forma impozitelor pe venit și a impozitelor pe avere.

impozitele pe venit au fost asimilate în practică în contextul înregistrării diferențierii veniturilor realizate de diferitele categorii sociale și al distincției între subiecții persoane fizice și subiecții persoane juridice, în funcție de care există două categorii de impozite pe venit:

Impozite pe veniturile persoanelor fizice se practică sub forme diferite, în funcție de natura venitului luat în considerare în cadrul impunerii (pe salarii, pe dividende, pe veniturile obținute prin practicarea diverselor meserii sau a profesiilor libere, pe veniturile din marile câștiguri etc.)

În principiu, impozitul pe venit se așează în sarcina fiecărei persoane care realizează venituri, fiind o impunere individuală; atunci cînd individualizarea nu este posibilă sau este greu de realizat, impozitarea se efectuează pentru ansamblul persoanelor care au participat la realizarea veniturilor. Așezarea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice se realizează fie în sistemul impunerii separate, fie în sistemul impunerii globale.

Impunerea separată presupune stabilirea unui impozit unic, cu impunerea diferențiată a fiecărei categorii de venit, sau instituirea mai multor impozite, cu referire la fiecare venit, în funcție de sursa obținerii sale.

Impunerea globală constă în instituirea unui singur impozit, ce se așează asupra veniturilor cumulate realizate de subiectul impozitului, indiferent de sursa provenienței acestor venituri. Acest sistem are o largă răspândire în special în Europa Occidentală.

Mai poate exista și o modalitate de impunere mixtă, situație în care se folosește impunerea globală dar, există și unele venituri care nu se globalizează și se impozitează separat.

Prima modalitate este mai simplă și mai ușor de realizat, se micșorează cheltuielile de colectare a impozitelor dar, nu se realizează echitatea fiscală. Impozitarea globală conduce la împărțirea egală a sarcinii fiscale asupra contribuabilor și la echitate fiscală prin impozitarea în funcție de posibilitățile economice concrete ale subiectului impozabil și prin introducerea deducerilor personale.

Impozite pe veniturile persoanelor juridice se instituie și se percep în funcție de modul organizării acestora.

În cazul societăților de persoane, distincția între veniturile realizate de societate și cele realizate de persoanele asociate este greu de realizat. Ca urmare impunerea se instituie asupra totalității veniturilor, în condiții similare cu impunerea aplicată persoanelor fizice.

În cazul societăților de capital, impunerea are în vedere structura și repartizarea profitului. Astfel, este vorba despre profitul total, înainte de repartizare, de profitul repartizat acționarilor sau asociaților sub formă de dividende și de profitul rămas la dispoziția societății comerciale.

impozitele pe avere se insituie în strînsă legătură cu dreptul de proprietate al diferitelor persoane asupra unor bunuri mobile sau imobile.

Formele acestor impozite sunt următoarele trei:

a)impozitele asupra averii propriu-zise;

b)impozitele pe circulația averii;

c)impozitele pe creșterea averii;

Impozitele asupra averii propriu-zise se practică în două variante:

-ca impozite așezate asupra averii, dar plătite din venitul net obținut de pe urma averii respective;

-ca impozite pe substanța averii și plătite chiar din aceasta (practicate rar, ca impozite excepționale, cum ar fi cele percepute o singură dată). Cele mai frecvente impozite așezate asupra averii sunt impozitele pe proprietățile imobiliare și impozitul asupra activului net deținut de subiectul impozitului, cu referire la întreaga avere mobilă și imobilă.

Impozitele pe circulația averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile și imobile, de la o persoană la alta. În această categorie de impozite se include: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donații, impozitul pe actele de vânzare cumpărare a bunurilor imobile, impozitul pe hârtiile de valoare, impozitul pe circulația capitalurilor și a efectelor comerciale etc.

Impozitele pe creșterea averii au ca obiect sporul de valoare ce se înregistrează în cazul unor bunuri, în cursul unei perioade de timp, fără ca proprietarul să înregistreze o cheltuială pentru aceasta. În această categorie de impozite, mai cunoscute sunt impozitul pe plusul de valoare imobiliară , perceput la vânzarea bunurilor imobiliare (plus de valoare ce se înregistrează, de exemplu, ca urmare a construirii unor căi de comunicație în vecinătatea bunului imobil respectiv, a executării unor lucrări edilitare de canalizare, electrificare, includerea terenului în intravilan prin extinderea perimetrului localității etc.) și impozitul pe supraprofitul de război (sau impozitul pe sporul de avere dobândit în timpul războiului).

impozitele indirecte – nu se stabilesc în mod direct pe plătitor, ci asupra vânzării de bunuri sau prestărilor de servicii și lucrări, fiind vărsate la bugetul public de către producători, comercianți sau prestatori de servicii și suportate de către consumatorii bunurilor și serviciilor impozabile. Ele vizează cheltuirea veniturilor, motiv pentru care mai sunt denumite impozite pe cheltuieli. La impozitele indirecte suportatorul este cu totul altă persoană decât plătitorul, în cele din urmă, suportatorul fiind consumatorul final.

În funcție de forma lor de manifestare , impozitele indirecte se grupează în:

-taxe de consumație;

-venituri aferente monopolurilor fiscale;

-taxe vamale;

-taxe fiscale, de timbru, consulare și de înregistarare.

Taxele de consumație se așează asupra unor mărfuri sau servicii- ca taxe de consumație pe produs, cunoscute și sub denumirea de accize, precum și ca taxe generale asupra vânzărilor, practicate sub forma impozitului pe cifra de afaceri brută sau netă (aceasta din urmă nefiind alt impozit decât cunoscuta taxă pe valoarea adăugată).

Veniturile aferente monopolurilor fiscale sunt reprezentate de diferența între prețul de vânzare al unor produse expres precizate (sare, tutun, alcool, cărți de joc etc.). Monopolurile fiscale sunt depline sau parțiale. Cele depline sunt instituite de către stat asupra producției, cât și asupra comercializării cu ridicata și cu amănuntul al unor mărfuri, iar cele parțiale sunt instituite fie numai asupra producției și comerțului cu ridicata, fie numai asupra comerțului cu amănuntul.

Taxele vamale se percep de către state, în anumite condiții specifice, în cazul importului, exportului sau tranzitului de mărfuri.

Taxele fiscale, de timbru, consulare și de înregistrare sunt plăți pe care le efectuează persoanele fizice și juridice care solicită și beneficiază de unele servicii realizate în favoarea lor de anumite instituții de drept public. În cazul persoanelor fizice aceste taxe au incidență directă, astfel că includerea lor în cadrul impozitelor și taxelor indirecte are un caracter convențional.

Impozitul funciar

Impozitul pe clădiri

Impozite

reale

Impozite Impozitul pe activități industriale,

directe comerciale și profesii libere

Impozitul pe capitalul mobiliar

Impozite pe veniturile persoanelor

persoanelor fizice

Impozite

pe venit

Impozite pe veniturile

Impozite societăților de capital

Impozite personale

Impozite pe averea

propriu-zisă

Impozite Impozite pe circulația

pe avere averii

Impozite pe creșterea

averii

Taxe de consumație

Impozite Venituri provenind de la

indirecte monopolurile fiscale

Taxe vamale

Taxe fiscale, de timbru, consulare

și de înregistrare

Fig. 1 – Impozitele în funcție de trăsăturile de fond și de formă

b) în funcție demodul de calcul:

impozite specifice, care sunt calculate multiplicând o cantitate, un volum, o suprafață de materie impozabilă cu o sumă dată (de exemplu, în cazul taxelor de publicitate, afișaj, reclamă, cuantumul taxei este determinat înmulțind suprafața afișelor sau reclamelor, exprimată în metri pătrați cu tariful pe metru pătrat).

impozitele advalorem sunt calculate prin aplicarea unei cote procentuale asupra valorii materiei imopozabile. Aceste impozite sunt cele mai frecvent utilizate.

c) după obiectul asupra cărora se așează impozitele pot fi:

impozite pe venit;

impozite pe avere;

impozite pe consum sau pe cheltuieli.

d) după scopul urmărit de stat prin insitituirea impozitului, acestea sunt:

impozite financiare obișnuite (cu caracter fiscal) – adicsunt cele instituite de stat în scopul realizării celei mai mari părți a veniturilor bugetului public ;

impozite cu caracter de ordine – sunt instituite în scopul limitării consumului unor bunuri sau a restrângerii unor acțiuni, precum și pentru realizarea unor deziderate ce nu au caracter fiscal. Astfel, pentru limitarea alcoolismului și a consumului de tutun, statul instituie accize ridicate asupra alcoolului și tutunului. La fel este în cazul taxelor vamale antidumping, care se instituie în scopul limitării imporului anumitor mărfuri ce au preț de dumping.

e) în funcție de frecveța perceperii lor la buget, regăsim:

impozite permante sau ordinare(marea majoritate);

impozite incidentale sau extraordinare(spre exemplu, asupra imbogatitilor de razboi).

Impozitele permanente se percep cu regularitate, astfel că ele se înscriu în cadrul fiecărui buget public anual.

Impozitele incidentale se instituie și se percep în mod excepțional, în legătură cu apariția unor obiecte impozabile ce se deosebesc esențial de cele obișnuite. Așaeste cazul supraprofitului de război, care se impozitează printr-un impozit incidental (special), introdus și încasat o singură dată . Ca urmare, impozitele de acest tip nu sunt înscrise în bugetele fiecărui exercițiu financiar.

f) în funcție de instituția care le administreazăt:

În țările federale, impozitele sunt de următoarele trei categorii:

impozite federale;

impozite ale statelor, landurilor, cantoanelor, regiunilor sau provinciilor member ale federației;

impozite locale ale departamentelor, provinciilor sau județelor, precum și ale municipiilor, orașelor și comunelor.

În țările unitare, impozitele sunt structurate doar în următoarele două categorii:

impozite ale administrației centrale de stat;

impozite locale, ale organelor administrativ-teritoriale.

g) în funcție de aria de cuprindere a materiei supuse impozitării:

impozite sintetice, care se așează asupra ansamblului materiei impozabile aparținând unei persoane fizice sau juridice, fără considerațiuni privind natura componentelor. Avem de a face, în acest caz, cu impozitul general, fie pe venit, fie pe consum (cifra de afaceri).

impozite analitice, care se instituie asupra fiecărei componente a materie impozabile în proprietatea unui contribuabil. Acestea sunt impozitele particulare, adică atâtea impozite câte venituri obține o anumită persoană sau câte elemente de patrimoniu posedă.

Clasificarea de față are în vedere preponderent imozitele asupra venitutului și asupra prețului (pe consum, pe cheltuieli), dar se poate extinde și asupra impozitelor pe avere. Are importanță majoră în politicile impozitării. În statele dezvoltate, sistemele fiscale au evoluat spre sistemele sintetice, considerate forme moderne de impozite.

h) după forma în care se percep:

impozite în natură, nu sunt specifice activității financiare. S-au practicat preponderant în societățile precapitaliste îmbrăcând forma prestațiilor și dărilor în natură;

impozite în bani, s-au folosit sporadic în orânduirile vechi. Cunosc mare amploare în capitalism cândrelațiile bănești devin predominante, iar serviciile publice se dezvoltă. Constiutie baza fiscală a statului modern.

Clasificarea prezentată se referă la impozite private în mod individual, dar în literatura de specialitate se abordează și clasificarea sistemelor fiscale, considerate ca întreg.

2. PRINCIPIILE IMPUNERII

2.1. PRINCIPII DE IMPUNERE – MODELUL “CONTINENTAL”

Impunerea se realizează printr-un asamblu de operații și măsuri care încearcă să asigure eficiența impozitelor și să țină cont de respectarea unor principii de bază. În viziune continentală, aceste principii fundamentale ale impunerii sunt:

principii de echitate fiscală;

principii de politică financiară;

principii de politică economică.

2.1.1 PRINCIPII DE ECHITATE FISCALĂ

Principii de echitate fiscală semnifică “dreptate socială în materie de impozite". În acest scop impunerea trebuie să asigure egalitate fiscală în fața legii, adică înseamnă că impunerea trebuie să se realizeze diferențiat, în funcție de mărimea averii și de venitul fiecărui contribuabil. Practica a pus însă în evidență o contradicție între egalitatea fiscală în fața legii și randamentul impozitelor. Astfel, din punct de vedere al randamentului, impozitele ar trebui să producă maximum de venituri pentru stat, iar din punct de vedere al echității fiscale repartizarea sarcinii publice între contribuabili ar trebui să țină seama de situația personală a fiecăruia, numai că ceea ce este echitabil, are randament mic și, de multe ori, ceea ce are randament ridicat nu este echitabil.

În ceea ce privește egalitatea în fața legii apar două elemente care se impun a fi corelate:
-egalitateamatematică;
-egalitatea personală.

Egalitatea matematică înseamnă impozite egale la venituri egale. Aceasta nu ține cont de situația personală a contribuabilului astfel încât, doi contribuabili cu aceleași resurse pot avea situații personale diferite și, ca atare, proporționalitatea plății impozitelor poate să-l lovească mai mult pe unul decât pe celălalt.

La așezarea impozitelor în toate țările se pornește de la egalitatea matematică dar, ea se corectează prin prisma situației personale a plătitorului. Pentru a asigura și egalitatea personală se pot introduce un sistem de deduceri din masa impozabilă, cote progresive de impunere (mai ales pe tranșe), norme de venit la impozitul pe avere etc.

Principiile de echitate fiscală presupun necesitatea impunerii diferențiate prin următoarele:

stabilirea unui minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim și a unei averi care în ansamblu să permită satisfacerea nevoilor stricte de trai. Desigur, această condiție este aplicabilă doar în cazul impozitelor directe, întrucât în cazul impozitelor indirecte calitatea de suportator revine întregii mase a consumatorilor de bunuri și servicii aflate sub incidența respectivelor impozite;

sarcina fiscală absolută și relativă a fiecărui contribuabil să fie stabilită în funcție de puterea contributivă, ce este dependentă de mărimea veniturilor și averilor impozabile, precum și de situația personală a subiectului impozitului (este singur, căsătorit are mai mulți copii sau alte persoane în întreținere, este apt sau inapt de muncă etc).;

la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală să fie stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, iar cea a unei persoane comparativ cu sarcina altei persoane din aceeași categorie socială;

impunerea să fie generală, adică să cuprindă toți subiecții care realizează venituri dintr-o anumită sursă sau care dețin un anumit gen de avere, cu excepția acelora care se situează sub nivelul minim considerat în perioada respectivă.

Măsura respectării acestor principii rezultă din felul în care se realizează impunerea, care, așa cum s-a menționat anterior, se poate efectua în sume fixe și cu cote procentuale.

2.1.2. PRINCIPII DE POLITICĂ FINANCIARĂ

Principiile de politică financiară cuprind cerințele ce trebuiesc îndeplinite de orice impozit nou introdus în practică, cu referire la un randament fiscal ridicat, la o stabilitate și elasticitate acceptabile. De asemenea, se au în vedere tipul și numărul impozitelor percepute de stat pentru formarea veniturilor sale.

Randamentul impozitului se măsoară prin raportarea sumei globale colectată într-un interval dat la fiscalitatea potențială, adică fiscalitatea efectivă la care se adaugă evaziunea fiscală și cheltuirelile administrative ale impozitelor și taxelor. Condițiile ce trebuie îndeplinite de un impozit pentru a avea un randament fiscal ridicat sunt următoarele:

universalitatea impozitului – adică toți cei care au un venit trebuie să plătească;

economia de cheltuieli – adică constituirea unui sistem instituțional cât mai ieftin;

ineluctabilitatea – adică neputința sustragerii de la plata impozitelor și, astfel, micșorarea posibilităților de evaziune fiscală;

anestezia fiscală – presupune a asigura unui impozit, la introducerea lui, o anumită capacitate de suportabilitate.

Stabilitatea și elasticitatea impozitului sunt două principii simetrice.Un impozit este stabil dacă acesta nu urmeaza întocmai toate variațiile conjuncturale care afectează materia impozabilă. Elasticitatea semnifică absența reacției materiei impozabile la variația cotei de impunere. Stabilitatea impozitelor vizează respectarea cerinței menținerii constante a randamentului impozitelor, fără ca acest randament să fie influențat de mișcarea ciclică a economiei. Așadar, randamentul unui impozit considerat stabil nu trebuie să crească odată cu sporirea volumului producției și a venitului în perioadele favorabile ale ciclului economic și nici să scadă în perioadele de recesiune sau de criză ale economiei.

Există în toate economiile un conflict deschis între randamentul și echitatea impozitului. În teorie nu există acest conflict, în sensul că, cu cât mai bine este așezat un impozit și este repartizată sarcina fiscală pe membrii societății, cu atât mai mare este randamentul acestuia. În realitate însă, circulă zicala: "impozitele productive nu sunt juste, iar impozitele juste nu sunt productive".

Elasticitatea impozitelor presupune adaptarea permanentă a încasărilor provenite din acestea prin majorarea sau micșorarea lor după nevoile bugetului. În legătură directă cu dinamica economiei și cu necesitățile cert stabilite ale bugetului, statele au apelat și apelează frecvent la acest principiu. Realitatea fiscală din majoritatea țărilor lumii evidențiază faptul că, în cele mai multe cazuri, elasticitatea s-a manifestat prin majoritatea impozitelor percepute de la contribuabili.

În problematica tipului și a numărului de impozite care să fie utilizate de către stat pentru procurarea veniturilor sale s-au conturat două concepții. Prima concepție susține că este suficient un singur impozit reprezentativ, care să formeze în întregime veniturile bugetului public, iar cea de-a doua susține necesitatea instituirii și perceperii mai multor impozite.

Ideea privind utilizarea impozitului unic apare ca una din utopiile fiscale preconizate de teoreticieni . Această idee a fost susținută începând din a doua jumătate a secolului al XVIII- lea , fiind promovată de fiziocrați care, care în frunte cu François Quesnay, apreciau că bogățiile provin în exclusivitate din exploatarea pământului, și drept urmare considerau că impozitul trebuie suportat de proprietarii funciari. Aceeași idee este prezentă și în concepția socialistului reformator american Henry George – care în lucrarea sa “Progres și sărăcie” se pronunță pentru abolirea tuturor impozitelor, în afara celui așezat asupra valorilor funciare.

Începând cu secolul al XIX-lea, impozitul funciar este abandonat, atenția îndreptându-se spre alte obiecte impozabile. Francezul M. Thièrs este adeptul impozitului unic asupra materiilor prime folosite în industrie, pentru ca mai târziu, tot un francez, (inginerul Schueller) să susțină necesitatea instituirii unui singur impozit, așezat pe energia consumată în diversele activități producătoare de venituri.

Alți susținători ai concepției impozitului unic sunt fabricantul de ciocolată Menier, Emile de Girardin și George Bernard. Acesta din urmă se pronunță pentru un impozit anual direct, cu rate variabile aplicate asupra valorii reale a capitalului fizic și asupra bunurilor durabile.

În fine, nu se poate încheia prezentarea succintă a acestei concepții fără a-l menționa pe cunoscutul laureat al premiului Nobel pentru economie francezul Maurice Allais, care a teoretizat necesitatea în locuirii tuturor impozitelor directe cu impozitul asupra capitalului – considerat drept factor de echitate și progres economic.

Ideile menționate n-au prins însă contur în practica fiscală, astfel că statele au utilizat și utilizează un număr mai mare sau mai mic de impozite, în funcție de condițiile economice, politice și sociale existente în fiecare țară. Legat de această realitate, majoritatea economiștilor apreciază că practicarea unui singur impozit este irealizabilă și ineficientă. De aceea, concepția promovării unui sistem pluralist de impozite are mai mulți adepți și este aplicată în practica fiscală a majorității țărilor lumii. Alegerea numărului și tipului de impozite folosite diferă de la o țară la alta, în funcție de caracterul economiei și gradul dezvoltării acesteia, în funcție de tradiție, rezietența diverselor categorii sociale la introducerea de noi impozite și alte criterii luate în considerare de către guvernele și organele legiuitoare aflate în exercițiu.

2.1.3. PRINCIPII DE POLITICĂ ECONOMICĂ

Principii de politică economică se referă la modelarea impozitelor astfel încât să asigure intervenția statului în viața economică. Fie că se introduc noi impozite, fie că se redimensionează unele din impozitele existente, acest lucru se face nu doar pentru a produce venituri, cât și pentru a asigura intervenția statului în economie. Ca atare, vechiului conflict dintre randamentul și echitatea impozitelor i se mai adaugă un altul, între randament și intervenționism.

Dimensionarea, așezarea și perceperea impozitelor, precum și obiectivele social economice urmăriteprin politica fiscală sunt elemente esențiale ale sistemului fiscal, care se întemeiază pe anumite cerințe ce dau raționalitate sistemului fiscal respective. Aceste cerințe au în vedere latura de natură politică a impunerii și sunt cunoscute în teoria finațelor publice ca principii de impunere. Ele au fost formulate inițial de economistul englez Adam Smith, ca maximă sau principii fundamentale ale impunerii cu referire la: maxima de justiție, maxima de certitudine, maxima comodității și maxima economiei și randamentului impozitelor.

Maxima de justiție se referă la echitatea fiscală și menționează că cetățenii fiecărui stat trebuie să contribuie la acoperirea cheltuielilor guvernamentale atât cât le permit facultățile proprii, adică în funcție de mărimea veniturilor obținute sub protecția statului.

Maxima de certitudine vizează legalitatea impunerii și presupune ca mărimea impozitelor datorate bugetului de către fiecare contribuabil să fie certă și nu arbitrară. În acest context, termenele, modalitățile de percepere a impozitelor și sumele de plată să fie clare și cunoscute cu anticipație de contribuabili.

Maxima comodității are în vedere perceperea impozitelor la termenele și în modalitățile cele mai convenabile pentru contribuabili.

Maxima economiei și randamentului impozitelor urmărește instituirea unor impozite cât mai puțin apăsătoare pentru contribuabili și asigurarea încasării acestora cu un minim de cheltuieli. Această adică este expresia tezei “guvernului ieftin”, în virtutea căreia aparatul pentru stabilirea și perceperea impozitelor, ca întregul aparat de stat nu trebuie să fie prea costisitor. De asemenea, activitatea aparatului fiscal trebuie să fie astfel concepută și organizată încât să nu stingherească libertatea economico-socială a plătitorilor de impozite și să nu-i îndepărteze de ocupațiile lor.

Într-o interpretare contemporană, francezul Maurice Allais, apreciază că principiile generale ale fiscalității într-o societate liberă, sunt :

– individualitatea;

– nediscriminarea;

– neutralitatea;

– legitimitatea;

– lipsa arbitrariului.

Individualitatea pornește de la axioma potrivit căreia într-o societate democratică omul și nu statul este valoarea esențială. În acest context, fiscalitatea trebuie să reprezinte unul din mijloacele asigurării deplinei dezvoltări a personalității fiecărui cetățean, corespunzător propriei sale aspirații.

Nediscriminarea are în vedere promovarea unor reguli unitare, valabile pentru toți- astfel ca impozitele să fie stabilite fără discriminări, directe sau indirecte, față de unii din subiecți sau față de unele grupări sociale. În acest cadru, este contrar principiului nediscriminării ca impozitele să fie percepute doar de la agenții economici capabili, ale căror beneficii sunt în concordanță cu serviciile efectuate, în timp ce aceia care înregistrează pierderi, datorită unei proaste administrări, să fie exceptați total sau parțial de la plata impozitelor.

Impersonalitatea este principiul în virtutea căruia sunt preferabile impozitele analitice- așezate asupra fiecărui bun sau asupra fiecărei operațiuni în parte, față de impozitele sintetice, care nu pot fi așezate decât având o vedere de ansamblu asupra activității contribuabililor, concretizată în cifra de afaceri, venitul sau capitalul său. Astfel, în timp ce impozitele analitice sunt atașate lucrurilor și nu persoanelor, cele sintetice sunt centrate asupra persoanelor, fiind vexabile (ofensatoare).

Așa cum apreciază Maurice Allais, impersonalitatea impozitelor răspunde dorințelor profunde ale cetățenilor democrațiilor occidentale.

În contextul impersonalității, autorul citat face o referire specială la oamenii politici, opinând că, exceptând rezidența lor personală, asupra câștigurilor acestora trebuie realizat un control permanent, iar investirea lor să nu poată fi realizată decât în fonduri de stat. În acest fel, se obține cea mai bună garanție că investițiile oamenilor politici pot fi luate cu adevărat în considerare în lupta contra inflației.

Neutralitatea impozitelor se referă la faptul că impozitele să nu contravină unei mai bune gestionări a economiei, ci să fie favorabile realizării unei economii cât mai eficiente. Altfel spus, “impozitul nu trebuie să modifice alegerile cele mai eficiente”.

Din punctul de vedere al dinamicii progresului economic, impozitul nu trebuie să lovească beneficiile, în cazul în care acestea provin dintr-o abatere a costurilor ca urmare a unei mai bune orientări a producției-căci aceste beneficii constituie motorul esențial al unei economii de piață. Dacă agenții economici văd că beneficiile lor sunt aspru impozitate, incitarea pentru o mai bună gestionare nu poate fi decât incitată. Din punct de vedere al eficacității, întreprinderile în pierdere trebuie să fie penalizate și nu acelea care realizează beneficii. Preocuparea pentru eficacitate se întâlnește aici cu preocuparea pentru justiție-echitate. De aceea, se spune, pe bună dreptate : “egalitatea în fața impozitelor este în totalitate neutralitatea impozitelor”.

Legitimitatea face distincție între veniturile “legitime”(meritate) și cele “nelegitime”, în funcție de care fiscalitatea trebuie adaptată în mod corespunzător. Astfel, se consideră a fi legitime veniturile provenind din muncă, cele aferente unei mai bune gestionări și acelea rezultate din asumarea de riscuri. Aceste venituri ar trebui exonerate de la impozite sau să li se aplice o impunere mai ușoară. În cazul veniturilor nelegitime, fiscalitatea trebuie să lovească atât cât e posibil.

Lipsa arbitrariului presupune perceperea de impozite așezate pe baza unor principii simple și clare, care să nu dea naștere nici unui arbitrariu. Aceste principii trebuie edictate de parlament, excluzându-se aplicarea unui sistem complicat- care prin interpretări mai mult sau mai puțin arbitrare și deciziile mai mult sau mai puțin discreționare pe care le comportă, implică delegarea unei puteri excesive tehnocraților fără răspundere politică, ce poate duce la o seamă de discriminări care contravin eficienței și eticii fiscale.

Maximele lui Adam Smith ca și principiile lui Maurice Allais se regăsesc în principiile cristalizate în știința finațelor publice ca principii de echitate fiscală, principii de politică financiară, principii de politică economică și principii social-politice.

Principiile de politică economică vizează folosirea de către stat a impozitelor nu numai ca mijloc de formare a bugetului public, ci și ca pârghie de influență asupra dezvoltării sau restrângerii activității din unele domenii, ramuri sau regiuni economice, pentru a stimula sporirea producției sau/și consumului unei anumite mărfi, în vederea extinderii sau limitării relațiilor comerciale externe pentru anumite bunuri și servicii.

Pentru stimularea dezvoltării unei ramuri economice, statul reduce sau scutește de impozite indirecte circulația produselor respective în țară, ori poate acorda unele reduceri la plata impozitelor directe datorate de agenții economici. De asemenea, la cererea agenților economici, se poate admite amortizarea accelerată a capitalului imobilizat în active corporale, cu efecte pozitive asupra procesului investițional din cadrul ramurii respective. Concomitent, investițiile sunt încurajate și prin deducerea din profitul impozabil a profitului alocat pentru fondurile proprii de dezvoltare sau prin reducerea în diferite proporții a impozitului calculat asupra profitului investit.

Activitatea economică desfășurată în țară este influențată într-un sens sau altul și prin aplicarea unor taxe vamale mai ridicate sau mai scăzută la importul anumitor produse și bunuri.

Consumul anumitor bunuri sau servicii este influențat și de reducerea sau suprimarea impozitelor indirecte, care le grevează atunci când se dorește stimularea consumului și, pe această bază, a activității din care se produc bunurile sau se prestează serviciile respective. Invers, pentru restrângerea consumului, statele recurg la majorarea cotelor folosite pentru calculul impozitelor indirecte aferente.

În vederea extinderii relațiilor comerciale externe, măsurile fiscale promovate de stat constau în: restituirea parțială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate; reducerea nivelului taxelor vamale percepute în cazul importului anumitor mărfuri utilizate la fabricarea de produse destinate exportului sau aplicarea regimului vamal „drawback”, scutirea de taxe vamale a importului unor mărfuri sau pentru mărfurile provenite din diferite țări.

Impunerea reprezintă un complex de măsuri și operații, efectuate în baza legii, care au drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are atât o latură de natură politică, cât și una de ordin tehnic (concretizată în metodele și tehnicile utilizate pentru stabilirea mărimii obiectului impozabil și a cuantumului impozitului).

Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă principiilor de echitate financiară, de politică economică și socială. Aceste principii sunt însă interpretate de pe pozițiile clasei care deține puterea politică și aplicate în concordanță cu interesele acesteia.

2.2. PRINCIPII DE IMPUNERE- MODELUL “ANGLO-SAXON”

Două dintre cele mai importante principii ale echității impozitelor sunt principiul beneficiului și principiul capacității de plată. Conform principiului beneficiului, populația ar trebui să plătească beneficii proporțional cu beneficiile pe care le primesc de la stat. Conform principiului capacității de plată, populația ar trebui să plătească impozite proporțional cu capacitatea acestuia de plată. Deși aceste principii par simple, o serie de probleme pot apărea în încercarea de a le implementa.

Principiul beneficiului

Susține faptul că populația care beneficiază de ajutor din partea statului este cea care ar trebui să le plătească. Deci populația trebuie să plătească pentru beneficiile pe care le primește și nu pentru cele pe care le primescă ceilalți. Principiul privește impozitele ca fiind prețul plătit pentru facilități acordate de către stat. Așa cum populația plătește bunurile din sectorul privat, așa trebuie să le plătească și pe cele din sectorul public.

Principiul eficienței și beneficiului

Se referă oarecum și la eficiență, deoarece poate fi astfel aplicat încât să minimizeze excesul de impozite. Dacă un impozit este aplicat la consumul din sectorul public, atunci impozitul respectiv este asemănător cu prețul de pe piața privată. Astfel, impozitul poate însemna o sarcină a utilizatorului. De exemplu folosirea impozitului pe benzină pentru refacerea șoselelor înseamnă că acesta este un impozit care are la bază pincipiul beneficiului. Cei care folosesc șoselele trebuie să folosească și benzină, ceea ce înseamnă că întreținerea și construirea șoselelor va fi suportat de cei care beneficiază de ele. De asemenea acest impozit descurajează utilizarea șoselelor prin creșterea prețului benzinei, impozitul jucând astfel rolul unui preț care raționează utilizarea șoselelor. Astfel aplicând principiul beneficiului acestor impozite, care interzic distrugerea unor bunuri și servicii publice se va tinde atât spre eficiență, cât și spre echitabilitate.

Impozitele actuale și principiul beneficiului

Rezidă din faptul că unele impozite pot fi văzute ca respectând cel puțin una din caracteristicile principiului beneficiului. De exemplu familiile cu mai mulți copii tind să aibă o casă mai mare și mai spațioasă și, de asemenea tind să aibă o cerere mai mare privind învățământul de stat. Folosind proprietatea impozitelor de a finanța școlile publice se va satisface una dintre cerințele principiului beneficiului pentru că populația care are cereri mai mari de bunuri publice va plăti și impozite mai mari pentru învățământul de stat.

Utilizarea impozitelor pe venituri pentru plata apărării naționale poate fi de asemenea văzută ca o aplicare a principiului beneficiului. În războiul de eliberare a Kuwaitului de sub puterea Irakului în 1991, folosirea forței armate a avut evident implicații economice pentru SUA, la fel ca și alte intervenții pentru stabilirea păcii. Dacă intervenția armată este folosită pentru interesele economice, atunci finanțarea armatei prin impozite asupra venitului aproape corespunde principiului beneficiului.

Principiul capacității de plată

Cum îi sugerează și numele, susține că impozitele ideale ar trebui plătite în raport cu capacitatea de plată. Aplicarea în practică a acestui principiu întâmpină numeroase dificultăți.

Multe activități guvernamentale sunt menite “să aibă grijă” de bunurile publice, de exemplu apărarea națională sau sistemul de justiție. Activitățile de redistribuire a veniturilor sunt esențiale pentru cheltuielile publice, dar sunt greu de determinat beneficiile repartizate pe fiecare individ în parte. Societatea încearcă să-și ajute membrii mai puțin norocoși și să le ofere o parte din beneficii.

Argumentele anterioare sugerează o corespondență între principiul beneficiului și cel al capacității de plată. Dacă acest lucru înseamnă că cei care au cele mai mari capacități de plată au și cele mai mari beneficii din partea guvernului. Argumentul este bazat pe considerații mai vechi, neavând doar un aspect logic, ci este și o veche idee întâlnită în economie încă de la Adam Smith. În celebra carte Adam Smith “The Wealth of Nations”, publicată în 1776, Smith susține că fiecare stat trebuie să contribuie la susținerea guvernului în măsura în care este posibil, proporțional cu capacitățile lor de plată, ceea ce este proporțional cu protecția de care se bucură fiecare stat. Smith a văzut principiul beneficiului și principiul capacității de plată ca având aceleași implicații pentru structura impozitelor. El spune că beneficiile din partea statului sunt proporționale cu beneficiile realizate sub protecția acestuia, iar câștigul este de asemenea o măsură a capacității de plată.

Deși principiul beneficiului poate să funcționeze în tandem cu principiul capacității de plată, uneori între cele două apare un conflict. Din observațiile lui Smith se observă că cele două principii coincid. Poate cea mai bună cale de analiză a observațiilor lui Smith din punct de vedere al politicii impozitelor este că putem să găsim căi de implementare care să corespundă ambelor principii. În ultimul timp ambele principii sunt normative , deci poate să nu fie agreat modul în care se aplică impozitelor. Touși principiile sunt un bun punct de plecare în analiza faptului dacă impozitele sunt sau nu corect stabilite.

În ceea ce privește capacitatea de plată apar mai multe întrebări. În primul rând este corect ca un contabil să plătească mai mult doar pentru că are o capacitate mai mare de plată? Răspunsul poate să nu fie același pentru toate impozitele. Poate impozitele pentru unele sectoare publice sunt stabilite corect prin respectarea acestui principiu. A doua întrebare care apare este aceea că atunci când oamenii au capacități de plată diferite cât de mare ar trebui să fie impozitul pentru cei cu capacități mari de plată? De exemplu, dacă o persoană are de două ori câștigul alteia, cât ar trebui să plătească? Dar dacă această persoană are câștigul dublu și are și o familie de întreținut, ir cealaltă persoană nu are familie de întreținut? Aceste lucruri pot fi mai bine stabilite dacă facem distincție între echitatea pe orizontală și cea pe verticală.

Principiul echității pe orizontală este satisfăcut atunci când persoane cu aceleași capacități de plată plătesc același nivel al impozitului.

Principiul echității pe verticală este susținut atunci când persoanele cu o capacitate mai mare de plată plătesc un impozit mai mare decât cele cu o capacitate mai mică de plată.

2.2.1. PRINCIPII DE ECHITATEA PE ORIZONTALĂ

Unele aspecte implicate de echitatea pe orizontală au mai fost discutate. Oricum, ca și în exemplul anterior dacă un individ are de întreținut o familie din același venit ca și o persoană singură, atunci ar trebui constatat că individul care are de întreținut o familie nu are aceeași capacitate de plată ca și cea care este singură. Deci ar fi inechitabil ca individul care are o familie să suporte același impozit ca și cel singur, pentru că au capacități de plată diferite.

Actualele prevederi privind stabilirea impozitelor țin seama și de cele chestiunile amintite mai sus, stabilind impozite mai mici pentru persoanele căsătorite față de cele singure și permițând realizarea unor deduceri pentru copii. Decizia de a avea o familie duce la scăderea capacității de plată a individului și la suportarea un impozit mai mic. De asemenea prevederile legale privind impozitele permit deducerea cheltuielilor medicale de la un anumit nivel, pentru că cei care au cheltuieli medicale indicate au o capacitate mai mică de plată față de cei care nu efectuează astfel de cheltuieli. Pe lângă aceasta familiile cu copii își trimit copii la școală și conform principiului beneficiului ar trebui să plătească impozite mai mari pentru beneficiile educaționale primite, iar principiul capacității de plată susține contrariul. Aceasta este o situație tipică în care cele două principii se află în conflict.

În general economiștii din sectorul public nu sunt deciși care din bazele impozitelor satisfac mai bine principiul echității pe orizontală. Oricum au o idee despre cum ar trebui să fie o bază ideală pentru un impozit. În esență echitatea pe orizontală are la bază trei principii privind stabilirea impozitelor. Cele trei repere de stabilire a impozitelor sunt bazate pe existența unor taxe împovărătoare, utilizând utilitatea socială și baza impozitului, ca principal mijșoc de măsurare a utilității impunerii:

Populația suportă impozite împovărătoare

Primul principiu de stabilire a impozitelor este că populația în ultimul timp suportă impozite aspre. Întrebarea este în ceea ce privește echitatea impozitelor cine va suporta asprimea acestor impozite. În unele sau în cele mai multe cazuri asprimea impozitelor este suportată de către consumatorii finali ai produselor prin intermediul prețului mai ridicat plătit, ducând astfel la scăderea salariilor muncitorilor. Bonitatea socială este legată direct de funcțiile de utilitate și nu de relațiile de producție, iar impozitele afectează consumatorii sau pe cumpărătorii factorilor de producție sau ambele categorii.

Utilitatea sacrificiului individual

Cel de-al doilea principiu al stabilirii impozitelor este că indivizii sacrifică în ultimul rând utilitatea când plătesc impozitele, astfel că impozitele de bază ideale vor avea nivele individuale de utilitate. În anul 1976 Martin Feldstein a explicat ce ar trebui să însemne pentru economiști neoclasici impozitele, dar aceasta este doar o interpretare economică a tratamentului egal sub aspectul principiului sacrificiului privind impozitele, formulând două reguli:

-două persoane cu aceeași utilitate înainte de impozitare, trebuie să aibă aceeași utitlitate și după impozitare, cunoscut fiind sub numele de principiul de echitate pe orizontală a lui Feldestein;

– dacă o persoană are o utilitate mai mare în fața taxelor decât o altă persoană înainte de impozitare, trebuie să aibă o utilitate mai mare și după impozitare, cunoscut fiind sub numele de principiul de echitate pe verticală a lui Feldestein.

Baza impozitelor cel mai bun mijloc de măsurare a utilității impunerii

Utilitatea impozitelor este dificil de stabilit, de aceea în loc de utilitatea impozitelor cel de-al treilea principiu al impozitelor ar trebui să fie cea mai bună măsură a utilității. Sub acest aspect doi oameni cu o valoare egală a bazei impozitelor ar trebui să plătească aceleași impozite. Aceasta vine ca o adăugare la principiul lui Feldestein privind egalitatea utilității în fața impozitelor, acesta fiind necesară pentru a realiza o echitate pe orizontală.

Economiștii sunt de acord cu cele trei principii, dar ei nu au ajuns la un consens în ceea ce privește cea mai bună măsură a utilității. Esențiale sunt însă venitul și consumul.

Nivelul venitului la Haig-Simons

Nici Smith, nici Mill nu au reușit să aducă un argument convingător în ceea ce privește baza ideală de impunere pornind de la principiul capacității de plată. Primul “impozit ideal” propus a fost cu aproape 100 de ani în urmă în 1920 și în 1930 de Robert Haig din Columbia și Herbert Simons din Chicago. Pe bază de argumente aceștia au stabilit în mod independent, că o măsurare în sens larg a veniturilor era era o modalitate ideală pentru stabilirea bazei impozitului. Conceptul a fost aproape în unanimitate adoptat și venitul definit de Haig și Simons a rămas esențial neschimbat de către economiști până în 1960, când consumul a început să câștige teren. Majoritatea economiștilor de azi văd consumul ca o alternativă mai bună. Haig și Simons au adăugat că puterea de cumpărare este cea mai bună alegere pentru măsurarea utilității. Aceasta le-a permis realizarea definirii venitului ca și creștere a puterii de cumpărare în timpul anului ca o bază ideală pentru impozite, pentru stabilirea unui nivel annual. Folosind standardele internaționale pentru terminologia privind venitul, Haig –Simons au definit venitul ca:

Venitul = Consum +Creșterea netă de valoare (2.1)

Consumul este puterea de cumpărare adiționale realizată actual creșterea netă de valoare este puterea de cumpărare suplimentară care a fost stabilită pentru consumul viitor. Valoarea netă poate fi crescută fie prin noi economisiri, fie prin creșterea valorii averii individuale existentă la începutul anului. De aceea mai putem defini venitul și prin următoarea relație:

Venitul = Consum + Economisire + Spor de capital (2.2)

sau

Venitul = Venitul personal + Sporul de capital (2.3)

2.2.2. PRINCIPII DE ECHITATE PE VERTICALĂ

Conceptul de echitate pe verticală susține că persoanele care au capacități mai mari de plată ar trebui să plătească impozite mai mari decât cele cu venituri mai mici. Presupunând că s-ar putea stabili dimensiunea capacităților de plată, conceptul de echitate pe verticală ar trebui să stabilească cât de mari impozite ar trebui să se plătească. În acest sens, potrivit prevederilor legale privind impozitele în SUA individul cu câștig dublu trebuie să plătească un impozit mai mare decât dublu, ceea ce înseamnă că potențialul de plată crește mai repede decât venitul. Deoarece sistemul de impozite este atât de complex, câștigurile mai mari în ceea ce privește au avantaje privind modul în care se realizează plata impozitelor, față de câștigurile mai mici.

Cum poate fi implementată noțiunea de echitate verticală? Un argument ar fi că impozitele ar trebui plătite proporțional cu veniturile. Dacă sistemul de piață recompensează oamenii corect pentru contribuția în societate, atunci un impozit proporțional cu venitul va avea diferențe datorită pieței. Dacă unii oamenii cu venituri mari își câștigă veniturile pe calea norocului față de cei cu venituri mai mici, care sunt mi puțin norocoși, atunci impozitele progresive par să satisfacă cel mai bine conceptul de echitate pe verticală.

Noțiunea de echitate pe verticală este importantă pentru stabilirea sistemului de impozite. Este de preferat ca indivizii cu venituri mari să-și plătească corect impozitele, iar cei cu venituri mici să nu fie supuși unor impozite excesive.

Odată ce baza ideală a impozitelor a fost determinată echitatea pe verticală, vrea să surprindă structura impozitelor. Ar trebui impozitele stabilite ca o rată, o taxă totală sau ar trebui ratele stratificate crescând odată cu venitul? Ar trebui un minim de venit exclus de la impozitare? Ar trebui plătitorii de impozite să deducă anumite sume sau anumite cheltuieli stabilind impozitul lor net? Răspunsul la aceste întrebări arată cât de inegal sunt tratați în ceea ce privește legile, impozitele.

Progresivitatea, proporționalitatea și regresivitatea impozitelor

Discuțiile actuale nu ajung aproape niciodată mai departe de dezbaterea privind proporționalitatea, progresivitatea și regresivitatea impozitelor, trei indecși foarte importanți pentru stabilirea echității pe verticală. Economiști au stabilit diverse metode de definire a termenilor, dar cea mai uzuală definiție este:

Yi = valoarea bazei de impozitare individuale i

T i = cuantumul impozitului individual I

Impozitul mediu individual i este raportul T i / Yi. . Astfel:

– impozitul este progresiv dacă T i / Yi. crește cum crește Yi

– impozitul este proporțional dacă T i / Yi. rămâne constant , iar Yi crește

– impozitul este regresiv dacă T i / Yi. Scade, iar Yi scade

Numărătorul ar trebui să fie cuantumul impozitului, iar impozitul ar trebui plătit dacă cele două diferă, pentru că standardul efectiv este legat relativ de utilitatea impozitului. În același fel, deși măsurarea poate fi aplicată oricărui impozit, esențială ar trebui să fie baza inițială pentru impozite pentru a putea stabili echitatea pe verticală a impozitelor. Suplimentar timpul cadru ar trebui să corespundă cu timpul cadru utilizat pentru stabilirea impozitelor. De exemplu, propunând venitul lui Haig-Simons ca și bază de impozit ar trebui utilizat Yi și impozitul anual este văzut ca un impozit particular Ti. Propunerile de consum sau cheltuială sau venitul pentru Yi și valoarea prezentă așteptată a cuantumului impozitelor precum și a impozitelor particulare Ti. În final cele trei caracteristici ale echității pe verticală nu sunt foarte limitate. Să presupunem că venitul lui Haig-Simons este ales ca bază pentru impozite și societatea decide că vrea să colecteze mai multe impozite de la cei cu venituri mari, față de cei cu venituri mici pe baza principiului capacității de plată. O atentă stabilire a structurii, progresivității, regresivității sau proporționalității, poate satisface criteriul echității pe verticală, a tratamentului inegal și colectarea mai multor impozite de la cei cu venituri mari. De exemplu un impozit căruia i se aplică un procent de 10%, iar venitul este de 50$ și o rată de 5% unui venit de 200 $ este regresivă. Colectarea mai multor impozite de la cei cu venituri mari este în concordanță cu principiul capacității de plată.

Despre toate acestea așadar se poate spune că s-a stabilit un consens în favoarea impozitelor progresive sau proporționale față de cele regresive în concordanță cu principiul capacității de plată. Studiile privind sistemul de impozite american arată că impunerile sunt proporționale pentru niveluri scăzute de venituri, iar pentru venituri mari sunt progresive.

Condițiile echității verticale și impersonale

În principiu condițiile echității impersonale rezolvă problema stabilirii impozitelor ca o parte determinantă a distribuirii optime a veniturilor. Oricum condițiile echității interpersonale nu prea sunt de ajutor pentru practicarea impozitelor. În plus bunăstarea societății poate impune aplicarea unor rate diferite populației cu același venit . Impozitarea diferită a populației cu același venit poate fi văzută ca ilegală în SUA. Este încălcată de asemenea concepția lui Musgrave privind echitatea pe orizontală ca o prescripție împotriva impozitelor stabilite pe baza unor caracteristici individuale neadecvate, o prescripție redactată în materie de impozite.

Principiul sacrificiului privind echitatea pe verticală

Economiștii din sectorul public au făcut multe dezbateri în ceea ce privește problema echității pe verticală din perspectiva sacrificiului privind capacitatea de plată, dar fără succes până în 1988. Această cale de cercetare s-a oprit de fapt în 1980. Principala sugestie a echității pe verticală datează de prin1800 – 1900. Apoi, în 1988, H. Peyton Young a încercat punerea bazelor unor concepte privind cele discutate mai sus. Teoria lui Young a fost un punct de plecare în cercetările ce aveau să se realizeze mai târziu.

Cele două principii de echitate pe verticală privind impozitele apărute înainte de Young au fost principiul sacrificiului agregat și principiul sacrificiului egal.

Minimizarea sacrificiului agregat

Încercare de minimizare a sacrificiului agregat provine de la școala lui Y. Bentham, care crede că țelul economic al societății ar trebui să fie maximizarea utilității. Cu impozite considerate ca un sacrificiu necesar pentru binele general, corespunzător țelului care era minimizarea sacrificiului agregat privind colectarea impozitelor. Sub asumarea diminuării utilității marginale a venitului, sacrificiul agregat este minimizat prin variația impozitelor de sus în jos, mai mult într-o manieră progresivă, până când se atinge nivelul stabilit al impozitelor colectate.

Sacrificiul egal

Altă sugestie este numită sacrificiul egal în termeni de utilitate, singura problemă este dacă guvernul ar trebui să ceară sacrificiul egal absolut sau sacrificiul egal proporțional. Sacrificiul egal proporțional are la bază ideea lui Aristotel conform căruia impozitele proporționale sunt calea cea mai bună de creștere a nivelului impozitelor.

Nici una din celelalte concepții nu a fost mai bine primită de economiști. Una dintre problemele ivite a fost însă cardinalitatea măsurilor. Se încerca astfel diminuarea utilității marginale care nu este nici o condiție necesară, nici suficientă pentru diminuarea ratelor marginale de substituție.

Principiile lui Young

Cele șase principii ale lui Young privind impunerea sunt folosite ca bază pentru o structură echitabilă .

Principiul consistenței-dacă o metodă de impunere este considerată a fi corectă pentru toți plătitorii, atunci poate fi considerată corectă pentru orice subgrup de plătitori. Rolul acestui principiu este de a asigura că populația nu poate să-și modifice impozitele doar trecând în alte subgrupuri. Principiul consistenței este automat satisfăcut dacă impozitele se stabilesc individual din moment ce diferitele subgrupe de plătitori nu pot să-și modifice nivelul impozitelor.

Monotonia-dacă guvernul este forțat să crească impozitele totale, fiecare individ este nevoit să suporte un impozit mai mare. Aceasta este cea mai bună versiune a principiului. Cea mai slabă versiune a acestui principiu este că dacă totalul impozitelor crește atunci impozitele individuale nu pot scădea. Monotonia are în vedere principiul capacității de plată și principiul sacrificiului. Se poate spune că versiune a bună a monotoniei poate să nu fie satisfăcută.

Principiul compoziției-un nivel crescut al impozitelor duce la creșterea cantității impozitelor totale. Cu alte cuvinte societatea ar trebui să utilizeze această metodă care se presupune că este corectă. Principiul este satisfăcut de impozitele suplimentare, care aduc un câștig adițional cerând plătitorilor un procent suplimentar față de impozitele existente.

Echitatea pe orizontală-doi contribuabili cu utilități egale înainte de impozitare ar trebui să aibă utilități egale și după impozitare.

Echitatea pe verticală- în cazul a doi contribuabili, cel care are utilitatea cea mai mare înainte de impozitare trebuie să aibă utilitatea cea mai mare și după impozitare.

Scara invariantă sau principiul omogenității-dacă presupunem că veniturile întregii populații cresc cu un anumit procent, atunci și capacitatea de plată a impozitelor crește cu același procent. Acest principiu este standard în teoria distribuirii veniturilor, unde este folosit pentru măsurarea inechității veniturilor. Ideea este că un indice de inegalitate ar trebui să fie invariabil pe scara de creștere sau scădere a venitului fiecăruia.

În finalul paragrafului se poate afirma că unele impozite sunt progresive, iar altele regresive. Se poate argumenta că impozitul pe venitul personal sunt cele mai reprezentative pentru echitatea pe verticală în SUA, bazată pe principiul capacității de plată.

Impozitele pe venitul personal apar ca fiind progresive cu toate acestea la nivel teoretic și încearcă să protejeze populația cu venituri mici. Dar în practică impunerea nu pre este progresivitatea.

Recenta istorie a impozitelor personale nu a fost clarificată pe deplin. Spre exemplu, în SUA, documentul „ The Tax Reform Act” reduce scara de impunere cu 11 categorii, cu procente cuprinse între 14 și 50% la 3 categorii cu procente cuprinse între 15 și 33%. Reducerea ratei superioare la 33% a fost făcută în mare măsură pentru a crea eficiență dinamicii impunerii. În același timp se încearcă protejarea de sarcina împovărătoare a impozitelor a celor săraci. Reformele realizate în timpul guvernării lui George Bush au dus la scăderea procentului de la 33 la 28%, dar în timpul guvernării lui Clinton s-a ajuns la un procent de 31 % și mai apoi 39%. În 2001 George W. Bush a propus scăderea procentului până la 35% până în 2006.

Mesajul tuturor acestor reforme este neclar, exceptând dorința protejării celor săraci. În același timp trei dintre cele mai importante impozite din SUA impozitul pe salarii, impozitul pe vânzări de bunuri publice și impozitele locale pe proprietate nu protejează săracii de sarcina împovărătoare a impozitelor.

Un studiu asupra sistemului impozitelor din SUA făcut de Joseph Pechman și Benjamin Okner din 1984, estima că structura impozitelor din SUA este progresivă pentru niveluri mici ale veniturilor și aproape proporțională pentru niveluri ridicate ale veniturilor. Sistemul impozitelor din SUA nu prea realizează distribuirea puterii de cumpărare a populației.

3. EFECTELE IMPOZITELOR

De cele mai multe ori, când se vorbește despre noțiunea de efecte ale impozitelor se desemnează consecințele fiscalității. Termenul ultim nu este însă riguros potrivit căci deși, prin efect se înțelege o consecință, o urmare, un rezultat, în cazul fiscalității, consecințele sunt mai cuprinzătoare. Nu este însă mai puțin adevărat că impozitele sunt pentru fiscalitate dimensiunea sa definitorie, încât identificarea noțiunilor nu este decât recunoașterea acestei calități. Dar, ceea ce este din capul locului de reținut, este realitatea că dintre toate elementele de finanțe, impozitele generează cele mai ample și mai tari efecte. Problema a făcut obiect al preocupărilor încă la clasici și constituie și azi.

În aria de cuprindere a studiului efectelor impozitelor sunt adunate variate și numeroase probleme de mare complexitate și importanță, cum sunt natura efectelor, întinderea acțiunii lor, localizarea acestora și evaluarea amplitudinii dobândite, folosirea consecințelor în politicile financiare, altele. De la început, interesul a căzut pe natura efectelor.

Natura efectelor depinde de volumul impozitelor, dar și de structura lor, de configurația alcătuirii sistemului de impozite. Volumul impozitelor definește dimensiunea prelevării și efectele sale economice, dar exprimă și reacțiile contribuabililor la reducerea veniturilor lor bănești. Structura impozitelor, adică alegerea unui anumit tip și numărul de prelevări, provoacă deformări (distorsiui) economice, căci pentru a scăpa de impozite, contribuabilii își schimbă comportamentul (proiectele de consum, economii, investiții ). Cum se vede efectele sunt localizate pe elemente diferite: contribuabil, economie, societate. Din acest punct de vedere, efectele impozitelor sunt asupra contribuabilului, efecte economice și efecte sociale. Alte abordări sunt posibile, desigur.

3.1. EFECTE ASUPRA CONTRIBUABILULUI

Atitudinea contribuabilului față de impozite este rezultatul reacții determinate de: raționalitatea fiscală, calitatea informării sale cu privire la impozitele pe care el trebuie să le plătească, dar și ceilalți din segmentul social și profesional din care face parte, natura impozitelor, stabilitatea fiscală ( există și aici o anumită rezistență la inovare) etc., putând fi acceptat sau, dimpotrivă, provocând ostilitate sau chiar refuzul plății. Este, în aest caz, vorba de efecte psihologoce ale impozitelor.

Reacțiile psihologice ale contribuabililor sunt de două feluri: unele influențează impozitele, altele se adaugă reacțiilor lor economice normale pe care, fie că le modifică, fie le contrariază. Oricum le-am privi, este de arătat, că la același volum de prelevări, efectul psihologic poate fi mai mare sau mai mic și, din această cauză exercită consecințe sociale sau economice diferite. Aici, sunt reținute reacțiile economice de eschivare față de fisc precum și cele de translație a lor asupra altor persoane cu care contribuabilulse află în raporturi economice. Aceste tipuri de reacții, demult cunoscute, dau naștere la efecte considerate anterioare, respectiv posterioare impozitelor. Primele sunt efecte de ”anunț” celelalte, sunt efecte de „venit” cum au fost delimitate încă de Pigou.

Efectul de anunț concentrează toate reacțiile subiectului prelevării, care la anunțul că are de plătit un impozit caută să reducă sarcina fiscală. Acest efect se situează înainte de plat impozitului. În cazul în care contribuabilul nu reacționează în vreun fel anume, înseamnă că impozitul n-a provocat nici un efect de anunț. Obișnuint însă reacționează, de cele mai multe ori adaptându-se noii situații: fie acționând ca și nimic nu s-ar fi întâmplat, fie intensificându-și munca pentru a acoperi prelevarea, în unele cazuri arătând sau ostilitate, sau eschivare de la plată, cum s-a arătat, fenomen cunoscut sub numele de evaziune fiscală.

La efectul de venit, situat după plata impozitului (efect posterior), consecințele se datorează plății impozitului. Este efectul imediat al oricărui impozit. Plata diminuează venitul, diferit când este vorba de impozitele directe (este diminuat venitul nomial cu mărimea prelevării) și astfel când este vorba de impozite indirecte (reduc puterea de cumpărare pe seama cuprinderii prelevărilor în prețuri). În față cu acest efect, contribuabilul încearcă să transfere total sau parțial povara sa fiscală asupra altora. Fenomenul atitudinal poartă numele de repercursiune.

3.1.1.EVAZIUNEA FISCALĂ

În toate statele sunt întâlnite numeroase cazuri de eschivare de la impunere.Cauzele unei astfel de reacții sunt: goluri în legislația fiscală; unele forme de fiscalitate inadecvate; erori în așezarea impozitelor; precaritatea controlului fiscal. Fenomenul este numit evaziune fiscală și semnifică acțiuneade sustragere de la impunere a unei părți din materia impozabilă.

Reducerea asietei fiscale prin evaziune poate fi săvârșită la adăpostul legii și este legală, sau cu încălcarea ei și este frauduloasă.

Evaziunea fiscală legală este săvârșită la adăpostul legii, neconstituind infracțiune. Sunt frecvente situațiile când se sustrage de la impunere o parte din venit (avere) fără a se încălca prevederile legii, cu scopul reducerii obligațiilor față de fisc. De pildă, venitul stabilit după criterii exterioare, după anumite norme medii este inferior celui real, o paret deci rămâne în afara impunerii. De asemenea, există numeroase situații când contribuabilii profitând de lacunele legii sau folosind prevederile ei, caută să ascundă sau nu declară o parte din materia impozabilă. Astfel: impozitul pe valoare adăugată este micșorat prin practicarea unei amortizări ridicate pe activele corporale (fapt admis de lege); venitul repartizat pe membrii familiei suportă o cotă mai mică de impozitare decât în cazul că este suportat numai de proprietarul real; alocarea unei părți din beneficii pentru acțiuni sociale, sau filantropice, indiferent dacă acestea s-au făcut sau nu, micșorează venitul supus impozitării; opțiunea unui acționar pentru sistemul impunerii pe societăți la dividendele ce i se cuvin, privilegiat față de sistemul impunerii veniturilor persoanelor fizice; înființarea de filiale în țări unde fiscalitatea este mai redusă, toate aceste fapte fiind admise de lege.

Evaziunea fiscală frauduloasă este comisă cu încălcarea prevederilor legii, constituind infracțiune. Între fraudele fiscale frecvent întâlnite pot fi enunțate: întocmirea de declarații de impunere false (diminuarea matreiei impozabile, nedeclararea tuturor veniturilor, etc.); absența declarației de impunere; prezentarea de documente de plată fictive; ținerea de registre contabile nereale(contabilitate dublă); efectuarea de operații fără documente aferente, ascunzând astfel venituri; neîncadrarea corectă în termenele legale privind scutirile fiscale; supraevaluarea cheltuielilor, care micșorează venitul impozabil; alterarea memoriei caselor de marcat și de3 taxat, altele. Astfel de încălcări ale dispozițiilor legale sunt frecvent întâlnite când fiscalitatea este excesivă, iar controlul fiscal este slab. Potrivit legii asemenea infracțiuni sunt sancționate penal.

Folosirea evaziunii fiscale nu este aceeași pentru toți contribuabilii. La impunerea administrativă sau pe baza declarației altei persoane posibilitățile de evaziune sunt mai reduse. În schimb, la impunerea pe baza declarației proprii sunt folosite toate posibilitățile pentru a eluda fiscul.

În ceea ce privește evaziunea fiscală în România , conform unor aprecieri ale Curții de Conturi, aceasta a înregistrat în anul 1997 un volum de 24.000 miliarde lei, iar în anul 1998 unul de aproximativ 40.000 miliarde lei. Față de PIB evaziunea fiscală reprezenta în anul 1997 circa 10%, menținându-se la același nivel și în anul următor, iar fată de bugetul general consolidat al statului, reprezenta aproximativ 30% în 1997 și circa 32% în anul 1998.

În continuare prezentăm exemple mai semnificative de manifestare a evaziunii fiscale în România.

Conform prevederilor unor acte normative fundațiile, organizațiile și asociațiile non-profit, cu caracter umanitar, social, cultural, sportiv, etc. sunt scutite de plata taxelor vamale pentru unele bunuri provenite din ajutoare și donații. Printre aceste bunuri se numără și autovehiculele. Drept urmare, în cursul perioadei 1995 – 1996 au fost ntroduse în țară de către numeroase asociații și fundații non-profit, în regim de scutire de taxe vamale, circa 13.500 autoturisme. În urma controalelor efectuate, în anul 1997 de către organele Ministerului Finanțelor la 689 de organizații non-profit din toată țara, a rezultat că la peste 80% din acestea au fost încălcate prevederile legale în vigoare, adică: bunurile primite sub formă de ajutoare și donații au fost utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în obiectul de activitate; bunurile respective nu au fost înregistrate în patrimoniu ori au fost utilizate în interes personal sau pentru obținerea de profit. Deci, în loc ca pentru autoturismele importate să se fi plătit taxe vamale, care echivalau cu 128 mld lei, s-a ajuns ca în cazul majorității fundațiilor constituite din persoane fizice, câți membri sunt, atâtea mașini primite ca donații să existe. Deci, în acest caz, legislația imperfectă creează condiții pentru ca evaziunea fiscală să se practice „ perfect legal”.

În România, în contextul schimbărilor din viața economică, fenomenul evaziune fiscală a luat o largă dezvoltare. Este vorba de frauda fiscală, constând din adoptarea unui comportament delictual și de sustragere de la plată prin utilizarea de contribuabili a lacunelor sistemului fiscal în avantajul său fără a viola regulile (goluri în legislație, ambiguitatea acesteia, lipsă de fermitate în aplicarea legii), tot mai mult prelevând prima formă. Pentru combaterea sa, acțiunile sunt reglementate (legea 87/1994), instituindu-se obligativitatea declarării de către contribuabili la organele fiscale a tuturor veniturilor și obiectelor impozabile, dar și sancțiuni care merg de la amendă (încă modice) până la privare de libertate. Efectele aplicării legii antievaziune de până acum arată că aplicarea ei este slabă. În continuare se evită fiscul și se dminuează prin abuzuri impozitul, iar influențele destabilizatoare asupra economiei s-au amplificat. S-ar impune imediat măsuri precum:eliminarea lacunelor legislative, coerență în reglementări, rigurozitateîn aplicarea legilor fiscale, control ferm și sancțiuni severe, revizuirea legii înființării de societăți comerciale, mai ales a transferului de activități (spre cele scutite de impozit), îmbunătățirea activității aparatuluide control financiar. Dar, măsura cea mai importantă rămâne, totuși, reconsiderarea nivelului presiunii fiscale, căci fiscalitatea grea constituie principala cauză s evaziunii. Este de preferat o fiscalitate redusă pe un număr mai mare de plătitori decât o fiscalitate grea pe un volum mai mic de activitate economică.

Evaziunea fiscală, de observat, influențează mărimea prelevărilor pe seama diminuării asietei fiscale (încasările din impozite scad). Totodată, influențează comportamentul economic al contribuabilului privind cheltuieilile, economiile și plasamentele și, pe această cale, introduce efecte de distorsiune economică.Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părți mai mari sau mai mici din materia impozabilă. Ca fenomen , evaziunea fiscală se întâlnește deopotrivă atât pe plan național, cât și pe cel internațional.

Conform legii nr. 87 / 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, evaziunea fiscală este prezentată ca fiind: „ sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice și persoanele juridice române și străine, denumite contribuabili”. În funcție de modul cum poate fi săvârșită, avaziunea fiscală cunoaște două forme de manifestare.

Evaziunea fiscală realizată la adăpostul legii permite sustragerea unei părți din materia impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat conravenție sau infracțiune.Evaziunea fiscală legală este posibilă deoarece legislația din diferite state ale lumii permite scoaterea de sub incidența impozitelor a unor venituri, părți de venituri, componente ale averii ori a anumitor acte și fapte care în condițiile respectării riguroase a legislației în vigoare și principiilor impunerii, nu ar trebui să scape de la impozitare.

Un exemplu de evaziune fiscală la adăpostul legii este impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor norme medii de venit, impunere ce creează condiții pentru contribuabilii care realizează venituri mai mari decât media să nu plătească impozit pentru diferența respectivă.

Un alt exemplu de evaziune legală care permite ca o parte de venit să scape de la impunere sunt facilitățile fiscale care se acordă agenților economici din anumite ramuri ale economiei la înființare sau pe parcursul desfășurării activității sub forma unor scutiri de la plata T.V.A. la import sau export, accize, etc. sau reduceri de impozit pe profit.

Amortizarea accelerată, atunci când este permisă de lege pentru unele categorii de fonduri fixe, conduce la diminuarea profitului impozabil în favoarea constituirii unui fond de amortizare mai mare decât cel impus de valoarea uzurii fizice și morale, înregistrate de mijloacele fixe respective în perioada luată în calcul.

Evaziunea fiscală la adăpostul legii poate fi evitată prin corectarea, perfecționarea și îmbunătățirea cadrului legislativ care au făcut-o posibilă.

Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlnește pe o scară mult mai largă decât evaziunea licită și se înfăptuiește cu încălcarea prevederilor legale, bazându-se pe fraudă și pe rea credință. Drept urmare, acest fenomen antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage de la bugetul de stat un volum important de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru acoperirea unor cheltuieli de ordin social sau economic.

Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întălnește sub diferite forme, cum ar fi: ținerea unor registre contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea adevărului privnd livrările de mărfuri, prețurile practicate, comisioanele incasate sau plătite, etc.; întocmirea de documente de plată fictive; modificarea nejustificată a prețurilor de aprovizionare și a cheltuielilor de transport, manipulare și depozitare; întocmirea unor declarații vamale falsela importul sau exportul de mărfuri; întocmirea de declarații de impunere false, când cu bună știință nu sunt menționate decât o parte din veniturile realizate etc.

Pe măsura adâncirii cooperării economice internaționale și a dezvoltării relațiilor dintre state cu sisteme fiscale diferite și cu un nivel de fiscalitate diferit, evaziunea fiscală nu se mai manifestă doar ca un fenomen național, ci a devenit unul internațional. Astfel, de exemplu, o firmă având sediul de bază într-un anumit stat și diferite reprezentanțe în alte state, dintre care unele cu un regim fiscal mai blând, va fi mai mult decât tentată să transfere o parte cât mai mare din profitul realizat în statul cu fiscalitate mai ridicată în statul cu o fiscalitate mai redusă. Astfel, pe glob se întâlnesc numeroase „ oaze fiscale ” sau „ paradisuri fiscale ”, cum sunt ele denumite, și anume: Elveția, Liechenstein, Luxemburg, Bahamas, Panama, Insulele Cayman, etc. Pe teritoriul acestor state sunt înființate numeroase firme străine către care sunt dirijate profiturile unităților productive aflate pe teritoriul altor țări, eludându-se fiscul. Astfel, de exemplu, în Liechtenstein sunt înregistrate mai multe sedii sociale de firme industriale și comerciale, reale și fictive, decât totalul populației sale, respectiv circa 40.000 de firme la 25.000 de locuitori. Explicația constă în faptul că orice firmă care își stabilește sediul pe teritoriul acestui stat este scutită de plata impozitului pe profit.

De asemenea, în Insulele Cayman, situate în Marea Caraibilor, cu o populație de numai 20.000 de locuitori sunt înregistrate în jur de 19.000 de diferite companii, peste 500 de bănci și peste 300 de firme de asigurări. În același timp, 20 din primele 25 de bănci ale lumii au filiale deschise în aceste insule, iar acest nou centru financiar în numai câțiva ani a ajuns să dețină aproape 10% din piața eurodolarilor.

În țările cu o experiență vastă în fiscalitatea adaptată cerințelor economiei de piață, evaziunea fiscală, specifică mai ales T.V.A., poate fi întâlnită sub următoarele forme:

– frauda pe termen lung, care apare atunci când un agent economic, care și-a creat în timp o bună reputație prin comportament și rezultate, încetează brusc plățile, declarându-se în stare de faliment, după ce în prealabil a avut grijă să-și trensfere profitul în altă țară;

– frauda pe termen scurt, care poate fi întâlnită atunci când o nouă întreprindere înființată înaintează organelor fiscale o cerere justificată de rambursare a T.V.A., însă după rambursare întreprinderea în cauză își încetează activitatea, iar plătitorul dispare;

– sindromul „ PHOENIX”, când o firmă ce avea obligații de plată a T.V.A. se declară în stare de faliment sau se lichidează, dar apare o altă firmă cu același director. În acest caz, organelor fiscale le revine sarcina de a încerca să incaseze impozitul de la unitatea falimantară sau lichidată;

-sindromul „ COMPANIILOR MULTIPLE” apare în cazul în care sunt înregistrate mai multe firme printre care și una fantomă. Acasta din urmă solicită rambursarea taxei pe valoarea adaugată fără să fi participat la plata T.V.A. colectate, după care dispare;

-manipulările insignifiante care se concretizează în efectuarea unei serii de modificări mărunte în contabilitate, ca, de exemplu: omiterea de la însumare a unor pagini, înregistrarea repetată a unor facturi de intrare, raportare greșită, etc. Toate acestea conduc la întocmirea unui decont TVA incorect.

Unii agenți economici practică prețuri de livrare inferioare costurilor produselor finite și , implicit, calculează accize în raport cu prețurile respective și nu de costurile efective ale produselor, așa cum este legal. În acest caz evaziunea fiscală se realizează prin: utilizarea ca bază de calcul a accizelor datorate statului pentru băuturile alcoolice, a prețurilor de livrare negociabile cu cumpărătorul, prețuri care se situau sub nivelul costurilor cu care au fost realizate produsele; stabilirea prețului materiei prime din care s-a obținut alcoolul la fabricarea băuturilor alcoolice, sub prețul pieței.

Cele mai frecvente cazuri de sustragere a agenților economici de la plata obligațiilor către bugetul de stat se produc prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate. O altă modalitate de evaziune la care apelează de cele mai multe ori cetățenii străini, rezidenți în România, este aceea a folosirii facturii externe falsificate, în care se înscriu prețuri mai mici decât cele reale.

Nu lipsesc din România nici firmele fantomă al căror singur scop îl reprezintă înșelăciunea și evaziunea fiscală. De obicei, aceste firme sunt întemeiate în numele unor cetățeni care nu au fost niciodată în România sau care au plecat din țară la scurt timp după înființarea lor . În numele unor astfel de firme se emit și se utilizează ordine de plată fictive prin care se sustrag sume importante cuvenite bugetului de stat sau sunt înșelate o serie de firme din alte localități. Prin apelarea la astfel de căi de realizare a evaziunii fiscale se sustrag de la bugetul de stat zeci de miliarde.

Evaziunea fiscală se întâlnește și în cazul taxelor de timbru pentru activitatea notarială. Astfel de exemplu, în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, nu de puține ori părțile se înțeleg ca prețul vânzării înscris în actul de vânzare – cumpărare autentificat să fie inferior celui practicat în realitate, pentru că taxa da timbru să se calculeze la un preț mai mic.

În perioada care a trecut de la introducerea taxei pe valoarea adaugată în România s-au conturat multiple forme ale evaziunii fiscale și în acest domeniu, cele mai des întâlnite fiind următoarele:

vânzări nedeclarate, care apar cu frecvența cea mai mare și sunt de multe ori greu de descoperit. Practic, vânzările de bunuri sau prestările de serviciu se fac fără întocmirea documentelor corespunzătoare și , evident, fără înregistrări în contabilitate;

omiterea înregistrării, când agentul economic neînregistrat beneficiază de un avantaj care nu i se cuvine, comparativ cu ceilalți comercianți concurenți, care vor solicita clienților taxa pe valoarea adaugată;

înțelegeri între vânzători și cumpărători de a schimba bunuri sau servicii fără plată, gen barter, cu plată redusă, fără factură sau eventual cu o factură de valoare redusă;

deducerile false , care se întâlnesc frecvent și se realizează prin întocmirea de facturi false, prin utilizarea repetată a acelorași facturi pentru deducere sau prin folosirea de facturi care se referă la cumpărări inexistente;

erorile de înregistrare, care pot apărea la prima vedere ca inocente, au totuși, o influență destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dacă sunt frecvente sau dacă valoarea lor este mare;

aplicarea incorectă a cotei zero sau a scutirilor, care poate conduce la diminuarea serioasă a sumelor cuvenite bugetului de stat, mai ales dacă este asociată cu facturi false, fiindcă altfel plătitorul de T.V.A. nu are cum să profite de această practică;

cereri de rambursare nejustificate, când se solicită rambursarea taxei aferente unor mărfuri exportate sau pentru bunuri la care legea dă drept de deducere, fără însă ca în realitate aceste operațiuni să fi fost efectuate. O situație mai des întâlnită este aceea a solicitării deducerii taxei pe valoarea adaugată, pentru același bun exportat, de către doi agenți economici, pe considerentul că documentele privind bunul respectiv au circulat prin mai multe societăți comerciale.

Identificare cazurilor de evaziune fiscală a condus și la aplicarea unor sancțiuni, sub forma majorărilor de întârziere, a amenzilor contravenționale și a confiscărilor. Valoarea acestor sancțiuni în anul 1997 a fost de 3.680,6 miliarde de lei, adică un coeficient efectiv al avaziunii fiscale de 2,03 ( coeficient care se calculează ca raport între valoarea sancțiunilor aplicate și valoarea evaziunii fiscale depistate, adică 1.809 mld lei în anul 1997 ).

Valoarea multiplicatorului efectiv al evaziunii fiscale egală cu 2,03, ne arată numărul de unități monetare incasate efectiv la bugetul de stat pentru o unitate monetară incasată efectiv pentru evaziunea fiscală.

Rezistența la impozite, indiferent cât de perfecționată ar fi tehnica de colectare a acestora, este un fenomen general în diferite proporții.Impozitele pot fi eludate total sau parțial în anumite circumstanțe. Punctul de plecare în apariția evaziunii fiscale este presiunea fiscală.Orice contribuabil caută să scape mai ales când el consideră că statul exagerează. El compară efortul pe care îl face cu ceea ce beneficiază de pe urma autorității publice și dacă rezultatul este negativ, atunci apare rezistența la impozite.

În literatura economică se face distincția între procedeele legale de ocolire a plății impozitelor și evaziunea fiscală propriu-zisă. Impozitul poate fi ocolit fără ca plătitorul să intre în conflict cu legea. Acest lucru se poate realiza pe doua căi:

evaziunea permisă în mod voit (adică printr-un sistem de scutiri, excepții și înlesniri);

evaziunea ce are loc ca rezultat a unor lacune ale legii; nu este provocată voit, ci de neglijența formulării legii.

Evaziunea ilicită (frauda fiscală) are loc atunci când se comite o încălcare flagrantă a legii (varietatea este infinită). Amploarea fraudei variază de la o țară la alta și chiar în interiorul aceleași țări. Chiar între țările cu economie de piață dezvolatată evazionismul poate fi diferit: în țările din Nordul Europei, Anglia, SUA proporția fraudei fiscale este mult mai redusă decât în celalte state dezvoltate, precum și în cadrul aceleași țări pot apare dirențe semnificative spre exemplu între Nordul și Sudul Franței sau a Italiei. De asemenea, proporțiile sunt diferite și pe categorii sociale: evaziunea fiscală în rândul salariaților este mai redusă decât la cei cu profesiuni liberale.

Prevenirea evaziunii fiscale este foarte dificilă pentru că presupune instituirea unui sistem costisitor și a unui aparat numeros de supraveghere a colectării impozitelor.

3.1.2. REPERCURSIUNEA IMPOZITELOR

Spre deosebire de efectul de anunț, care nu constituie o permanență, putând să nu se producă, iar evaziunea fiscală este săvârșită numai de unii din subiecții prelevărilor, efectul de venit este general (toate impozitele afectează venitul), se petrece fără întrrupere și, în cazul unor impozite, este transferabil de către plătitorii acestora asupra altor persoane. Acțiunea de transfer (translație) de impozite de către cel care plătește către cei care îl suportă efectiv este numită repercursiune. În cadrul ei, contribuabilul legal (subiectul de impozit, persoană obligată prin lege la plata impozitului) este o altă persoană decât contribuabilul de fapt (persoana care suportă impozitul). Aceasta înseamnă că persoana care plătește impozitul reușește să-și recupereze, parțial sau total, suma vărsată fiscului de la alte persoane cu care se află în raporturi economice. Efectul economic al impozitului, prin mecanismul repercursiunii, se transmite într-un alt sector al vieții economice, asupra altor persoane, la un alt nivel, pe o altă piață sau într-o altă economie. Condiția existenței sale este existența schimbului, iar prețul este instrumentul prin care se realizează. Cum se vede, repercursiunea este o consecință a impozitului, dar una indirectă, fiindcă se produce prin imtermediul contribuabilului plătitor (acesta transferă sarcina fiscală).

Producerea repercursiunii are loc la inițiativa contribuabilului plătitor și nu constituie ilegalitate, căci legiuitorul distinge între acesta și suportator (destinatar). Transferul sarcinii fiscale, întotdeauna însă este precedat de anumite fenomene percursiunea impozitului și translația acestuia și succedată de altele: difuziunea impozitului și incidența sarcinii fiscale.

Pentru ca prelevarea fiscală să existe, trebuie să aibe loc plata impozitului. Aceasta se face în legătură cu venitul obținu, o tranzacție operată sau achiziționarea unui bun de consum. Prin asieta impozitului se desemnează subiectul prelevării (plătitor). Percursiunea impozitului tocmai de acest elemente este dată, de asietă și de plată. Ea indică contribuabilul care plătește și motivul plății, din ce venit plătește sau actul implicat. Contribuabilul (persoană fizică și juridică ) poate să plătească și să suporte impozitul sau poate să-l transfere altei persoane. În primul caz, percursiunea asupra titularului venitului antrenează o reducere imediată a venitului și deci a masei disponibilităților private, pe când în al doilea caz, prelevarea se recuperează, neafectând venitul.

Translația este acțiunea de transfer a impozitului de la contribuabilul legal la alte persoane (contribuabilii de fapt). Prin translația (transferul) impozitului, sarcina fiscală este difuzată între agenții economici.

Difuziunea impozitului, înseamnă trecerea succesivă a sarcinii fiscale între diferite persoane aflate în relații economice (răspândirea acesteia). Astfel: contribuabilul legal , uzitând de o tranzacție asupra bunurilor și serviciilor, va include impozitul în prețul acestora și în urma vânzării îl transmite, în totalitate sau în parte, altei persoane, care la rândul său , va încerca să-l repercuteze și el asupra altora. Dar, repercursiunea impozitului nu poate avea loc la nesfârșit, există un suportator final,. Apare astfel, incidența, care este punctul final al impozitului.

Incidența impozitului este acțiunea (consecința, efectul) acestuia asupra contribuabilului. Ea încheie lanțul acțiunilor de transfer, definitivează difuziunea impozitului. Plătitorul ultim este și suportatorul final (contribuabilul de fapt). Dar, de incidență se poate vorbi și în cazul în care nu are loc translația de impozit. Din acest punct de vedere, ea poate fi directă, reprezentând starea când contribuabilul plătitor este și suportatorul impozitului (la impozitul pe salariu, de pildă, la care transferul de sarcină nu mai poate avea loc) și indirectă, când contribuabilul de fapt este o altă persoană decât subiectul prelevării (la impozitele pe vânzări, unde are loc transfer de sarcină fiscală, prin preț, asupra consumatorului) identificându-se cu repercursiunea impozitului.

Repercursiunea apare ca un mod de apărare a contribuabilului în fața impozitelor. În cazul acesteia, nu poate fi vorba de sustragere de la impunere (evaziune), ci este o reacâie de degrevare de impozite în care, obișnuit, înving cei mai puternici. De regulă transferul sarcinii fiscale urmează mișcarea produsului de la producător la consumator, situație în care repercursiunea este progresivă și este cea mai importantă formă a sa. Dar, există situații (concurența este puternică, se vinde greu) când comercianții încearcă să translateze sarcina impozitului nu asupra cumpărătorului, ci asupra producătorului de la care s-au aprovizionat, pe seama diminuării prețului. Aici, drumul transferului este opus celui tipic,m iar repercursiunea este regresivă. Se poate institui și forma repercursiunii oblice, atunci când se tinde să se transfere impozitul asupra altor bunuri sau asupra altei operațiuni economice decât aceea care a generat-o. De exemplu , creșterea impozitului pe consum se repercutează prin creșterea cererii de salarii.

După tipul impozitului repercursiunea acționează diferit. La impozitele directe, venitul distribuit, costul factorilor și profitul suportă sarcina fiscală. Când are loc o agravare a impunerii acestora, sigur, venitul va scădea. Dacă această nouă situație pentru plătitori determină o revizuire a planului realizării veniturilor rămase, o altă alocare a lor, atunci putem vorbi de fenomenul de repercursiune a impozitului. Ea și aici este suportată tot de consumator. Într-adevăr producătorii, în urma majorării impozitelor, pentru a-și conserva beneficiile le includ în costuri și cresc prețurile, atunci când pot. Oricum, acțiunea sa este limitată la unele venituri. În schimb, impozitele indirecte se pot cel mai ușor reprezenta fiindcă ele se plătesc de agentul eonomic care însă le include în prețul de vânzare, transferându-le la consumator. Suma avansată către stat este în acest fel recuperată. Aceasta este calea obișnuită de repercutare a impozitelor. Mai pot fi recuperate prin transferul sarcinii fiscale asupra furnizorului ( cumpără comerciantul de la producător la preț sub cel real și impozitul se repercutează asupra factorilor de producție) sau prin transpunerea sa asupra altei activități economice. Respectivele căi de transpunere a venitului asupra altei persoane dau formele concrete de reperursiune cum s-a arătat.

Pentru contribuabil, impozitele, oricare ar fi prelevarea, provoacă diminuarea venitului, cum s-a putut constata. Acesta nu mai poate să-și procure același volum de utilități ca înainte de prelevare. De aceea, prima sa reacție este de a afla dacă poate compensa fiscalitatea printr-o sporire a activității, astfel încât să-și conserve veniturile și nivelul de viață. Uneori, renunță și continuă să depună același efort, acceptând amputarea venitului, dar își reconsideră consumul și economiile încât să cheltuie ca înainte de impozit, alteori își suplimentează munca și compensează pierderea de venit prelevată ( numai în parte, niciodată integral). În ambele cazuri avem de a face cu efectul deflaționist al impozitului ce se repartizează mai mult sau mai puțin asupra cererii de bunuri (servicii) după măsura în care economiile disponibile pot suplini pierderile contribuabilului din fiscalitate. Dar, există și calea sustragerii de la plată, eschivând riscul. Prin urmare fiscalitatea are efecte, atât asupra activității contribuabilului, cât și asupra folosirii venitului pentru consum și economisire, nu arareori îi alterează comportamentul financiar reducând asieta impozitului prin evaziune.cunoașterea efectelor posibile prezintă însă, mare însemnătate, nu doar teoretică, cât mai ales practică. În raport cu reacțiile revizibile ale contribuabilului se stabilesc măsuri financiare menite, fie să activeze sau să frâneze anumite acțiuni sau să modifice structuri în cadrul activității existente după caz, să combată tentația fraudei fiscale. Întreaga politică fiscală de intervenție în viața economică, așa cum a fost tratată în cadrul problematicii despre rolul impozitelor, în fapt este fundamentată pe cercetarea efectelor prelevărilor. Repercursiunea fiscală are loc ori de câte ori presiunea fiscală se transmite altei persoane. Ca regulă, impozitele directe nu pot fi repercutate asupra altei persoane decât aceea a plătitorului. Repercursiunea fiscală apare la impozitele indirecte unde plătitorul și suportatorul nu sunt aceeași persoană.

3.2. EFECTE ECONOMICE

Toate efectele psihologice provocate de impozite se modifică comportamentul economic al contribuabilului plătitor, de multe ori, în sens negativ. Dacă fiscalitatea ar fi „neutră” ( avînd totuși, unele efecte economice ), atunci, se apreciază, că ar fi lipsită de efecte deformatoare pentru viața economică. Aceste consecințe însă există, au fost de multă vreme observate, iar doctrinele financiare contemporane, pentru caracterizarea lor au introdus termenul de „efecte ale distorsiunii economice de origine fiscală ”.

Noțiunea de distorsiune, deși frecvent folosită în analiza financiară în ultima vreme, nu a dobândit încă o semnificație precisă . Etimologic, înseamnă o alterare, deformare a unei stări preexistente. Cu aplicare la domeniul financia, sensul original s-a extins. Sintetizând numeroasel puncte de vedere exprimate se poate considera că efectul de distorsiune constitutie o deformare și o alterare în sistemul economic cu cauză de ordin fiscal ori financiar ce îi deviază acestuia finalitatea. Obișnuit, factorul perturbator în sistem îl reprezintă o decizie fiscală neadecvată luată de autoritatea politică națională, dar poate fi și omăsură de natură externă (intervenția unei autorități străine, de pildă, practicarea de impozite comparativ mai reduse, ducând la evaziune fiscală sau folosirea dublei impuneri etc.). Astfel de decizii nepotrivite sau greșite sunt frecvente: inerția progresivității impunerii în perioade inflaționiste; foloosirea impunerii multistadiale, care duce la impozitul cumulativ; promovarea dediscriminări de tratament fiscal (pentru contribuabilii autohtoni cu statut similar sau a celor stăini față de cei din interior etc.); absența flexibilității fiscale în raport cu conjunctura; inadecvarea structurală a fiscalității, care face imposibilă luarea de măsuri sectoriale sau specifice (implică impozit specific); practicarea de tehnici fiscale nepotrivite, care generează erori în evaluarea bazei de prelevare; legislația fiscală lacunară și multe altele. Ele dau naștere fie la evaziune, fie la repercursiuni suportate prin costuri, venituri și economii, fie la majorarea nejustificată a prelevării.

Efectele deformatoare afectează anumite sectoare ale economiei, cum ar fi repartizarea veniturilor, echilibrul prețurilor, bunăoară, un sector, activitate, chiar produs, și vorbim de distorsiuni parțiale, sau lovesc întregul sisitem economic (ansmblul activităților) și distorsiunile globale.Distorsiunile parțiale sunt, cel mai adesea, provocate de măsuri vizând modificarea unui impozit specific fără urmări notabile asupra nivelului superior de activitate, motiv pentru care apar ca distorsiuni de funcționare. În schimb, distorsiunile globale sunt, totdeauna, cauzate de decizii fiscale generale, de natura modificării impozitelor pe consum (cheltuieli) de pildă, având consecințe asupra întregii economii naționale, uneori chiar a ltor economii și sunt distorsiuni structurale (indirect afectează și funcționarea economiei). Totodată este necesar să se facă distincție între distorsiunile de origine tehnică și cele de origine juridică pe de o parte, și distorsiunile de natură fiscală , pe de altă parte, ultimele fiind propriu-zis cauzate de măsuri ale autorităților politice. Nu trebuie însă, nesocotită nici acțiunea celorlalte. Dar, oricum am privi-o, distorsiunea de origine fiscală nu trebuie confundată cu efectul impozitului, care înseamnă mai mult . Distorsiunea este numai o categorie specială de efecte, un efect de deformare și/sau de alterare provocat de decizii (măsuri) fiscale ori financiare, motiv pentru care este considerată un fenomen relativ, legat de anumite condiții. Pe scurt, de distorsiuni se poate vorbi numai țn cazul unor măsuri de natură fiscală (financiară) ce perturbă finalitatea sistemului economic, respectiv echilibrul concurenței, creșterea economică (aici, sensul cel mai înalt pe care îl dobândește este evaziunea fiscală). Toate celelealte cnsecințe provocate de acțiunea impozitelor nu sunt distorsiuni, ci efecte naturale (firești) ale prelevărilor,. În vreme ce distorsiunile economice de natură fiscală pot fi, în anumite margini (printr-o mai corectă fundamentare a deciziilor și sporirea elasticizării lor), limitate, efectele firești ale impozitelor se produc atâta timp cât ele acționează. Aceste din urmă efecte, cu toate că induc consecințe în nivelul veniturilor și prețurilor, nu alterează starea lor reciprocă așa cum a determinat-o jocul pieței ( se autoreglează), pe când distorsiunile strică definitiv raporturile dintre ele, tocmai pentru că deciziile nu sunt conforme cu desfășurarea concurenței.

Diferitele tipuri de impozite generează distorsiuni de amplitudine diferită în economie. Teoria clasică, în contextul cercetării fenomenului incidenței fiscale, trece în seama impozitelor directe efecte de distorsiune mai puțin importante în raport cu impozitele indirecte, fiindcă nu alterează în aceeași măsură concurenșa pură (echilibrul maxim). Numai că concurența pură este doar o ipoteză extremală ce nu corespunde celei reale (în care condițiile optim de teoretic nu pot fi îndeplinite), prin urmare, problema se cere a fi îndeplinită diferit. Din punctul de vedere al contribuabilului, la aceeași mărime de prelevare vărsată fiscului, impozitul indirect antrenează o pierdere mai mare de utilități decât impozitul direct, în schimb, pentru fisc la același volumde încasări, randamentul prelevării directe este inferior celui adus de impozitele indirecte (această ultimă informație nu se verifică decât în perioada de curs ascendent al economiei). Se vede că, în acest punct al analizei, s-au strecurat câteva impreciziuni. Întâi, se identifică efectele de distorsiune cu efectele în general ale impozitului. Apoi, teza distorsiunii diferențiate a impozitelor directe și indirecte, deși, reală, este dificil de pus în lumină, pentru că este greu de delimitat între ele și încă și mai greu de evaluat. Ceea ce poate fi cert derlimitat și chiar de măsurat este efectul economic al impozitului, dacă în prealabil, este stabilit locul unde se produce. Interesează atât efectele particulare cât și cele globale care, în ultima analiză, sunt reflectate în echilibrul economic. Se are în vedere producția.

În general politica firmelor se așează pe trei variabile: volumul producției, nivelul prețurilor și profitul dorit (maxim). Problema ce se pune este ce se va întâmpla după plata impozitului. O astfel de analiză implică compararea stării de echilibru înainte și după efectuarea vărsământului. Studiile consacrate sunt numeroase, mai bine ilustrate de școala italiană reprezentată prin Einaudi, L. Rossi, C. Cosciani, de școala franceză cu d’H. Krier, G. Dehove, J.C. Dischamps, într-o măsură de măsură de teoreticieni ai fenomenului fiscal englezi și americani precum L., Robbins, E. Rolph, R. Musgrave. La introducerea unui impozit, pentru firmă se modifică existentul relațiilor de costuri, care la rândul lor, determină schimbarea rentabilității activității impuse, a stării de echilibru individual și la nivel de ramură economică.

Pe termen scurt, întreprindeerea are posibilități reduse de a reacționa la modificarea costurilor cauzată de fiscalitate (se adaptează, obișnuit prin schimbarea gradului de utilizare a capacităților ), de aceea, le acceptă și ca niveluri și ca structură. Pe termen lung însă, impozitul va fi cuprins în costuri, iar noile relații dintre acestea vor dăinui. Dar, efectele impozitului sunt diferite după tipul acestuia. Astfel, dacă, de pildă, se practică impozite fixe, acestea pot fi considerate ca fiind costuri fixe, căci mărimea lor nu depinde de mărimea venitului firmei (exemple: impozitul pe drumurile publice nu depinde de volumul transporturilor din zonă, impozitul funciar nu este calculat în funcție de recoltă, ci în funcție de suprafață și calitatea acesteia etc.). Ca urmare, impozitul fix duce la creșterea costurilor totale și la diminuarea profitului, pe când veniturile totale ale firmei nu se modifică. Scăderea profitului înseamnă înrăutățirea situației producătorului, pentru consumator însă, situația rămâne neschimbată. Și impozitul pe societăți provoacă impozite de același fel. El lasă nemodificată producția de echilibru (sau o diminuează), întocmai ca impozitul fix, și prețul maximizator de profit poate crește), dar diminuează profitul. Aceasta înseamnă că impozitul pe corporații nu ajută la raționalizarea utilizării resurselor în economia concurențială.

Dacă impozitul este pe circulație (pe vânzare), atunci pentru o cantitate anumită vândută, firma plătește un impozit stabilit. Odată cu creșterea vânzărilor, crește liniar și impozitul. Consecințele practicării impozituluin pe circulație sunt: modificarea veniturilor totale cu dimnuarea lor, creșterea prețului de vânzare., reducereea profitului producătorului. La această impunere, prin urmare, este afectat și producătorul-prin profit, și consumatorul-prin preț. De arătat, că aceste efecte vmodifică nu numai câștigul și prețul, dar determină alt punct de echilibru pentru fiecare din ele. Sub influența impozitelor, într-adevăr, se modifică nu doar nivelul costurilor, ci și oferta. La un venit constant, prețul crește sau nu se modifică, iar cantitatea oferită scade. Dar, la impozitul pe vânzări de forma taxelor de consumație, efectele sunt mai complexe și trebuie avut în vedere și efectul repercursiunii. Fiecare plătitor, în acest caz, în cadrul circuitului produsului, își recuperează impozitul, până la contribuabilul final, care îl suportă. Creșterea prețuluiaici este egală cu impozitul în fiecare fază a parcursului bunului (serviciului), identificându-se cu costul marginal în cazul concurenței pure. Într-o primă fază, prețul pieții rămâne neschimbat și fiecare întreprindere își regăsește noul echilibru prin reducerea volumului de producție. Mai departe, această reacție duce la creșterea ofertei globale și, până la urmă, la un noum preț de echilibru, care definește limitele repercursiunii. Însă, din impozitul total, fiecare firmă poate repercuta numai o fracțiune. La această nouă ofertă și la acest nou preț, firmele marginale nu mai pot rezista.

Când concurența este monopolistă, profitul monopolului este maxim încă înainte de impunere. În acest caz un procent de impozit proporțional pe beneficiu nu cauzează modificarea prețurilor reale, nici a producției, dar profitul său este diminuat. Deși, impozitul nu este translatat și echilibrul rămâne același după impunere, totuși, un impozit specific asupra producției sau vânzărilor, prin opoziție, determină ajustarea curbelor de costuri și prețurile de echilibru cresc. Trbuie spus că în analiză au fost luate situațiile mai simple. În realitate, avem de a face cu impozite simultane și ca tehnici diferite (impunere progresivă, liniară, degresivă), creând cazuri mult mai complicate. Dar, relațiile expuse sunt valabile și în aceste din urmă situații.

Cît privesc efectele generale ale impozitelor și echilibrul general, din capul locului este de arătat că ele se datoresc atât impozitelor individuale, care prin difuzie răspândesc consecințe în întreegul sistem economic (este drept, cele mai multe foarte slabe), cât, mai ales, impozitele generale pe vânzări, atingând în mod egal toate sectoarele. Este de reținut efectul fiscalității asupra creării produsului național, efectul impozitelor asupra consumului produsului național și efectul fiscalității asupra repartizării acestuia.

Două probleme sunt de semnalat în legătură cu influența impozitelor asupra creării produsului național. Prima, are în vedere mărimea fiscalității. Dacă aceasta este excesivă constituie restricție în calea expansiunii producției naționale. În anumite condiții, duce la majorarea prețurilor și restrângerea cererii (acolo unde este cerere elastică). Cealaltă, ține de întrebuințarea ce se dă resurselor din impozite. Dacă impozitul este cheltuială în afara producției, atunci este consum de venit, care îngustează investiția. În schimb, când impozitul este cheltuit reproductiv, aduce venit, sporește avuția țării. Aceasta înseamnă că în perioada de insuficiență a finanțelor private, statul poate completa golul prin cheltuieli publice cu scopuri economice alimentate din prelevări.

În legătură cu efectele induse de impozite în funcție de utilizările pe care le primesc nu pot fi lăsate în afara anlizei cele asupra sectorului public și a managementului economiei. Or,m aici, este de arătat din capul locului, că statele își utilizează impozitele pentru a-și mări sectorul public față de cel anterior. Și chiar dacă cheltuielile guvernamentale cresc mai repede comparativ cu încasările din surse fiscale, aprecierea rămâne neschimbată, căci preocuparea pentru a găsi moduri mai efiacace de finanțare a necesităților sporește și ea (este ilustrativă în acest sens, modificarea alcătuirii sistemului fiscal; în ultimul deceniu s-au instituit impozite noi pe vânzări ). Totodată, statele folosesc obișnuit fiscalitatea ca instrument de conducere a economiei asupra căreia provoacă variate influențe, având rol de reglator, cumn s-a arătat cu alt prilej. Dacă impozitele sunt corect așezate și bine gestionate pot genera „reglaje fine” asupra economiei, având efecte benefice pentru ea.

Efectele fiscalității asupra consumului sunt într-un singur sens; îl amputează. Într-adevăr, impozitul cheltuie economiile, iar contribuabilul, își va restrânge consumul pentru a plăti datoria față de fisc. În general, reducerea consumului este însoțită și de o modificare în modelul acestuia, căci, ea nu va operaasupra bunurilor (serviciilor ) de uz curent. Când statul intervine pentru atenuarea efectelor, atunci se face pe calea transferurilor sociale: se subvenționează consumul, anumite categorii ale populației vor consuma pe seama altora într-un echivalent cu mărimea prelevărilor suportate de acestea din urmă. Pentru a spori contribuțiile la fisc pe seama consumului, autoritățile politice au doi căi la îndemână: practicarea impozitului indirect cu inincluderea sa în preț și diminuarea minimului neimpozabil.

Repartizarea produsului național sub acțiunea impozitelor privește componentele acestuia, structura sa. Teoretic, întreaga sumă a prelevărilor poate lua destinația consumului social, în realitate o parte servește finanțării de investiții economice. Dar, când fiscalitatea este mare, este sigur, că o parte mai mare din venit este transferată consumului public și populației care n-a suportat prelevarea. Repartizarea veniturilor prin impozite, cu alte cuvinte, lovește în avuția dobândită de contribuabil și, în același timp, crează noi venituri din muncă (pentru beneficiarii transformărilor), care, la rândul lor alimentează fiscalitatea; se produce, astfel, nu numai un transfer ci și un fel de circuit fiscal.

În afara categoriilor mai prezentate, asupra cărora cad efectele impozitelor trebuie avut în vedere și sistemul prețurilor. Problema este dacă echilibrul general al acestuia, așa cum s-a format sub acțiunea pieței, este afectat de fiscalitate, mai cu seamă că impozitele indirecte sunt cuprinse în prețuri care le majorează. Numeroase studii consacrate acesteia arată, cu argumente neatacabile, că un impozit general asupra vânzărilor, atingându-le în același fel, nu poate provoca creșterea indicelui general al prețurilor. Că în fapt, este suportat de factorii de producție, întocmai ca un impozit proporțional pe veniturile aduse de aceștia (afirmația este susținută și de introducerea TVA, în aproape toate țările, care n-a modificat prețurile sau le-a modificat cu foarte puțin). Totuși, o modificare are loc, dar în scara prețurilor relative. Dacă însă, se afirmă elasticitatea monetară (inflație), atunci indicele generala al prețurilor este afectat. Legat de acest dinurmă aspect, este și efectul impozitului asupra cantității de monedă în circulație. Deși, produsul este mai scump cu mărimea prelevării asupra vânzării, masa bănească nu se modifică, căci impozitele sunt repercutate în prețuri.

O altă viziune de abordare a efectelor impunerii se referă la împărțirea lor în categoriile care urmează:

Efecte asupra structurii juridice a societăților comerciale, care se referă la faptul că în momentul luării deciziei de a înființa o unitate structurală economică, creatoare de profit prin producerea de bunuri și servicii economice, mediul fiscal inflouențează asupra structurii juridice alese de decidentul uman. În toate țările în care există sistemul dual de impunere a beneficiilor realizate, acesta influențează asupra alegerii structurii juridice a viitoarei societăți. Costurile fiscale legate de înființarea unei societăți de persoane sunt mai reduse decât cele legate de înființarea unei societăți de capital.

Efecte asupra numărului societăților și repartiției teritoriale a acestora , care se referă la faptul că prin exonerarea totală sau parțială a beneficiilor realizate pe o perioadă delimitaă de timp sau în funcție de structura geografică, duce la amplificarea numărului agenților economici, implantarea acestora în zone situate pe teritoriul naționalîn care există un excxedent de resurse materiale și umane. Temporalitatea exonerărilor este deosebit de importantă, deoarece poate genera o falsă creștere a societăților în economie.

Efecte asupra dimensiunii societăților economice, se referă la faptul căstimularea concentrării se realizează prin intermediul regimului fiscal aplicat plusvalorilor și deficitelor de fuziune.Unele impozite indirecte stimulează creșterea dimensiunii societăților prin concentrare. Concentraerea pe verticală descurajează specializarea, distorsionează deciziile legate de alegerea factorilor de producție. Aceste efecte negative sunt eliminate în cazul aplicării TVA care este neutră în ceea ce privește concentrarea activităților. TVA stimulează concentrarea societăților competitive.

Efecte asuara structurilor organizatorice și gestiunii societăților- grup, vizează faptul că integrarea economică internațională determină societățile să-și dezvolte structuri de grup, în condițiile în care activitățile sunt desfășurate în țări diferite, printr-o rețea autonomă de filiale. Diversitaea tehnicilor de impunere influențează asupra deciziilor de localizare a investițiilor și asupra transferurilor mascate de capitaluri generând fraude fiscale și în consecință apar disensiuni cu administrația fiscală.

Efecte asupra gestiunii rezultatelor, se referă la faptul că obligațiile deductibile fiscal influențează asupra elasticității bazei impozabile a impozitului pe societate. Acordarea dreptului de deducere a unor rezultate deficitare este justificabilă sub aspect economic, dar generează temporar o reducere a prele vărilor fiscale.

Efecte asupra finanțării investițiilor, referindu-se al faptul că aplicarea TVA produce efecte stimulatoare asupra investițiilor, întrucât dispare dubla impunere existentă în cazul impunerii unistadilae. Fiscaliatea produce efecte și asupra surselor de finanțare externă. Intensitaea efectelor depinde de natura și cuantumrul resurselor externe utilizate.

Efecte asupra decuziei de a cumpăra sau închiria imobilizări corporale, , vizează faptul că deciziile economice vor fi influențate de resursele proprii, structura de îndatorare, dar și de variabila fiscală. Apar aici efecte compensatorii ca: reducerea obligației fiscale datorită amortizării și compensarea acestui efect de reducere a plusvalorii rezultate datorită acțiunii impozitului.

Efecte asupra trezoreriei siocietăților comerciale, se referă la faptul că intensitaea efrectelor produse de prelevările fiscale asupra fluxurilor de trezoreie este accentuată de sensibilitatea materiei impozabile, regimul deducerilor și redsucerilor fiscale, nivelul cotelor, data exigibilității finaciare a impozitelor, costurile fiscale ale amenzilor și penalităților aplicate de organele de control și instabilitatea legislației fiscale.

Efecte asupra bugetelor de familie, stipulează că efectele sociale depind de caracteristicile structurale ale ale sistemului fiscal și influențează la rândul lor atât caliatea vieții, cât și activitățile economice productive. Un sistem fiscal al cărui randament este în general bazat pe impozite directe, are o influență mai puternică asupra veniturilor bugetelor familiei, în timp ce influența prin intermediul prețurilor asupra consumului este mai redusă.

Efecte asupra inflației, se referă la faptul că inflația generează creștera randamentului fiscal. Creșterea presiunii fiscale exercitată de impozitul pe venit, prin redeucerea venitului disponibil a sectorului economiilor urmărește diminuare a presiunii cererii asupra prețurilor. Utilizarea impozitelor indirecte indiferent de direcția aleasă comportă riscuri dificil de prevenit și a căror producere necesită intervenția rapidă a politicii monetare. Creșterea nivelului cotelor în scopul reducerii cererii inflaționiste paote să stimuleze o „inflație prin impozit”.

Efecte ale protejării mediului, menționează faptul că decidenții publici din țările dezvoltae au recurs după anii șaptezeci la utilizarea impozitelor în scopul înlocuirii costurilor poluării prin costuri fiscale ale luptei împotriva poluării.Pentru atingerea fianlităților dorite apare necesitatea reducerii sau eliminării impozitelor aplicate asupra materiilor prime și produselor ecologice.

3.3. EFECTE SOCIALE

Fiscalitatea este produsul unor factori sociali, care îi determină, înaimtea oricăror altor factori și covârșitor, fizionomia. La rândul său, aceasta acționează strâns socialul, unde provoacă variate și numeroase efecte. Acestea trebuie abordate sintetic, căci exprimă înlănțuirea tuturor reacțiilor contribuabililor la impozite: transformăi ale gusturilor și ale scării de valori, redistribuirea cheltuielilor, economiilor, eforturilor și datoriilor, condițiile de viață, în general. În acest cadru, cea dintâi problemă ce trebuie avută în vedere este aceea a dimensiunii prelevării fiscale. Presiunea fiscală, măsură relativă a fiscalității este, fără îndoială, efectul primar al impozitului. Ea reflectă gradul de suportabilitate, constrângerea prelevării de unde și noțiunea de fiscalism, care are totuși, un înțeles mai larg: apăsare fiscală, privită în raport cu puterea contributivă a plătitorului și cu facilitățile acordate. Pentru a nu lovi în condițiile de trai ale contribuabilului și pentru a nu descuraja inițiativa de a întreprinde, fiscalitatea nu trebuie să atingă niveluri pe care societatea dată nu le poate suporta. Se apreiază că dincolo de limita de la care randamentul ei descrește nu trebuie trecut ( duce la stagnare, chiar descreștere economică). În caz contrar, constrângerea fiscală nu este aceeași pentru toți. Sub acțiunea impozitului, sacrificiile pentru cetățeni sunt diferite. Preocuparea autorităților este de diminuare a discrepanțelor, fără a se fi putut atinge o deplină echitate fiscală. Din acest ultim punct de vedere, aspirația spre o cât mai deplină justiție în repartizarea sarcinilor între membrii societății este, de asemenea, efect social al impozitelor. După o lungă evoluție a căutărilor ( (s-au folosit variate formule), în prezent, s-a impus modelul echității îmtemeiat pe conceptul de facultate contributivă, care pune în poziția egală a sacrificiului pe toți cei egali. Dar efectele sociale derivate ale impozitelor nu se aspresc în acest punct, căci notabile sunt și cele legate de regresivitatea impozitelor. Și aici, preocuparea rămâne aceeași pentru aplatizaerea consecințelor, știut fiind că regresivitatea reduce consumul real al contribuabililor cu venit mic, decât îl reduce pe cel al contribuabilior cu venituri mari. Mai mult, fenomenul se produce diferențiat după cum este vorba de impozite pe venituri sau impozite aupra prețurilor. La impozitele pe vânzări, în general, raportul lor față de consum este proporțional sau ușor progresiv (de pildă, TVA), dar în raport cu nivelurile de venit sunt regresive. Pentru amortizarea efectelor, în practică, obișnuit, se procedează la muultiplicarea cotelor de impozit sau la practicarea de transferuri în beneficiul celor defavorizați. S-a constatat că nu acestea sunt soluțiile, fiindcă erodează baza impozitului. Mai aproape de cerințele asigurării protecției echității fiscale ar fi simplitatea și eficiența impunerii.

Efectele „presiune fiscală” și „echitate fiscală” sunt efecte sociale globale, dar pot fi interpretate și individual. Sunt însă și efecte sociale strict particualare ale impozitelor. Notabile sunt cele asupra cheltuielilor și economiilor cetățenilor. (familii)

Orice impozit este o cheltuială pe venit. După plata sa, rămâne la dispoziția gospodăriei mai puțin cu mărimea prelevării efectuate, reducându-i consumul curent. Dar , nu toate formele de prelevare afectează la fel cheltuielile gospodăriei. Tehnicile de impunere indirectă sau de stopaj la sursă sunt mai puțin defavorabile cheltuielior pentru dotarea gospodăriei, pentru că îi reduc treptat consumul. Oricum, impozitul modifică, în timp, ritmul cheltuielior care trebuiesc ajustate corespunzând noului venit. Sub acest aspect, valorificarea semnificației efectului fiscalității asupra cheltuielilor de către politica financiară prezintă mare însemnătate pentru alegerea tipului de impozit și a tehnicii perceperii.

Fiscalitatea exercită, fără îndoială, efecte asupra economiilor. În fapt, ideea este tot atât de veche cași impozitul, numai interpretările sunt diferite: unele pun în seama fiscalității multe din neajunsurile progresului economic, motivând aceasta prin fenomenul de diminuare a economiilor (acumularea de capital), altele, o folosesc pentru a ajusta impozitarea indirectă. Cert este însă, că impozitul amputează economiile, îi descurajează pe cei tentați să economisească îndemnându-i să consume, modifică destinașia viitoare a economiilor (de la investiții, înspre plasamente de securitate). Detailând, se poate spune că fiscalitatea duce la sacrificarea economiilor în măsură care poate ajunge până la epuizarea lor. În astfel de împrejurări, se poate ajuunge la transformarea în lichidități a patrimoniului, echivalând cu o dezeconomie (economie negativă) cu efecte negative asupraintegrității gospodăriei. Și efectele nu se localizează integral aici, căci la scară națională nu se ajunge la epuizarea economiilor (dezeconomie), capitalul lichid se redistribuie, totuși, structura capitalului social se modifică. De aici, provine importanța cunoașterii efectelor fiscale asupra economiilor, ele trebuie protejate pentru că sunt resurse de finațare a investițiilor private, cele mai importante pentru expansiunea economică, iar când se produc dezeconomii, fenomenul trebuie controlat din necesități de orientare rațională a structurii capitalului național.

4. EFECTELE IMPOZITELOR ÎN ROMÂNIA

4.1. CADRUL GENERAL AL FISCALITĂȚII ÎN ROMÂNIA

Anul 1998 s-a încheiat cu un deficit al bugetului general consolidat de 3,3 % din PIB. Surplusul primar s-a majorat sensibil, dar deficitul structural s-a menținut la un nivel similar cu cel al anului 1997. Comprimarea cheltuielilor bugetare nu a reușit să rezolve problema asigurărilor sociale de stat și a celor de sănătate, reforma rapidă a sistemului de pensii impunându-se astfel ca o necesitate, cel puțin din perspectiva impactului bugetar.

Veniturile bugetului general consolidat au reprezentat 35 % din PIB, ceea ce reprezintă o creștere cu 4,4 % comparativ cu anul precedent. Această majorare s-a realizat mai ales prin sporirea ponderii veniturilor din impozitele indirecte (de la 9,1 la 12 %), superioară celei aferente veniturilor din impozitele directe (care și-au majorat ponderea în PIB de la 17,7 % în anul 1997 la 18,9 % în anul 1998).

Deficitul bugetului de stat pe anul 1998 a fost de 10.401 miliarde lei. Repartizarea acestui deficit de-a lungul anului a fost însă inegală, cea mai mare concentrare (68 % din total) înregistrându-se în prima jumătate a anului. Pe trimestre, distribuția a fost următoarea: 28 % în primul trimestru, 40 la % în al doilea, 2 % în al treilea și 30 % în ultimul trimestru.

În 1999, politica fiscală promovată prin bugetul aprobat pentru anul 1999 a avut ca obiectiv principal calibrarea restrictivă și menținerea în limitele programate a deficitului consolidat, în corelație cu asigurarea unei finanțări neinflaționiste a acestuia și a unui ritm sustenabil de acumulare a datoriei publice. În contextul configurării programului economic pentru anul 1999, armonizarea valorilor parametrilor bugetari cu nivelul celorlalte variabile macroeconomice a necesitat plafonarea deficitului proiectat al bugetului consolidat la un nivel de 2,4 % din PIB (ceea ce a reprezentat o scădere cu 0,9 % față de estimările preliminare aferente anului 1998). Stabilirea acestei limite a luat în considerare necesitatea reducerii valorii și ponderii consumului guvernamental, incertitudinile privind volumul finanțării externe a deficitului bugetar și gradul redus de monetizare a economiei, care a exercitat constrângeri asupra dinamicii creditului guvernamental din perspectiva materializării intenției de evitare a fenomenului de evicțiune a creditului destinat sectorului neguvernamental.

Continuarea procesului de ajustare fiscală și de îmbunătățire a gestionării resurselor publice – cerință care a stat la baza proiectării bugetului pentru 1999 – a avut ca premisă concretizarea următoarelor obiective:

– îmbunătățirea execuției bugetare;

– simplificarea sistemului de impozitare în vederea îmbunătățirii gradului de colectare a veniturilor și a reducerii evaziunii fiscale;

– adâncirea procesului de descentralizare bugetară prin transferarea către bugetele locale a unor atribuții privind încasarea impozitului pe salarii;

– relaxarea impozitării directe și mutarea accentului spre impozitarea indirectă, în scopul stimulării înclinației sectorului privat spre economisire și investiții;

– reducerea numărului fondurilor speciale în vederea restrângerii fragmentării bugetului și a sistemului de responsabilități.

Structura bugetului general consolidat a cunoscut modificări în ceea ce privește componentele care au adâncit sau au ameliorat deficitul acestui buget. Dacă bugetul de stat și componenta “credite externe acordate ministerelor” și-au menținut pozițiile dominante în structura deficitului, bugetul asigurărilor sociale de stat și-a redus presiunea asupra resurselor bugetului consolidat (ponderea deficitului acestui buget în total reducându-se de la 28 la 12 %). Disponibilitățile Fondului pentru asigurările sociale de sănătate au contrabalansat o valoare negativă reprezentând 24 % din deficitul

consolidat, față de doar 9 % în anul anterior. Tot în sensul diminuării deficitului a acționat, și în 1999, componenta de ajustări (incluzând rambursările de credite externe șidiferențele de curs valutar aferente datoriei publice externe și interne), al cărei excedentși-a dublat ponderea în soldul total (de la 25 la 50%). Fondul Proprietății de Stat, care în anul anterior a fost un furnizor important de resurse, a cunoscut o deteriorare asoldului, ajungând de la un excedent cu o pondere de 30 % din total la un deficitreprezentând aproape 2 % din total. O adâncire a deficitului a înregistrat și Fondul pentru plata ajutorului de șomaj, a cărui pondere în total a ajuns la 20 %, față de 5 % în anul precedent.

Veniturile bugetului general consolidat au reprezentat 34,4 % din PIB, în scădere cu 0,6 % față de anul anterior. Încasările din impozitele directe și-au păstrat poziția principală, chiar dacă ponderea lor în PIB s-a diminuat de la 18,9 la 17,7 %; locul secund a fost ocupat de veniturile din impozitele indirecte, care au crescut de la 12 la 12,3 % ca pondere în PIB. În schimb, veniturile din capital (reprezentate, în principal, de veniturile din privatizare, acceptate să fie incluse în buget) și-au redus ponderea în PIB de la 2,2 la 1,1 %.

În anul 1999, gradul de fiscalitate, exprimat ca raport între veniturile fiscale încasate la nivelul bugetului consolidat și PIB, și-a continuat tendința ascendentă demarată încă din anul anterior, ajungând la 31,4 %. Deși cu o valoare ușor mai ridicată față de anul trecut (când a înregistrat 30,9 %), gradul de fiscalitate nu a depășit vârful de 35,3 % atins în anul 1992.

Bugetul de stat s-a soldat cu un deficit de 13 656 miliarde lei, reprezentând 2,6 % din PIB (mai puțin cu 0,2 % față de anul precedent).

Veniturile bugetului de stat au înregistrat o ușoară scădere ca pondere în PIB comparativ cu anul anterior (de la 18,2 la 17,9 %), evoluție determinată, în principal, de reducerea încasărilor din impozitul pe salarii, rămase la dispoziția bugetului de stat (de la 4,1 la 1,9 %); declinul acestora a fost consecința punerii în aplicare a noii legi privind finanțele publice locale. În schimb, încasările din accize au sporit de la 2,3 la 3,1 % din PIB, ca efect al majorării accizelor la produsele petroliere și actualizării trimestriale (în funcție de rata inflației) a accizelor la alcool și băuturi alcoolice, ca urmare a trecerii de la accizele în sumă fixă exprimate în ECU la cele exprimate în lei.

Structura veniturilor a rămas, practic, neschimbată, încasările din impozitele indirecte întărindu-și poziția majoritară (ponderea lor în PIB a crescut de la 10,3 la 11,2 %), în timp ce contribuția fiscală directă s-a diminuat (de la 6,1 la 5,1 % din PIB).

Veniturile acestor bugete s-au ridicat la 21 206 miliarde lei (4,1 la sută din PIB), ceea ce reprezintă o sporire cu 0,4 puncte procentuale față de anul precedent. Structura veniturilor a înregistrat mutații semnificative ca rezultat al procesului de extindere a autonomiei publice locale. Majoritare în structura veniturilor au devenit veniturile proprii, a căror pondere în total a sporit cu 10,9 % (de la 24,7 la 35,6 %). Acestea sunt urmate de cotele defalcate din impozitul pe salarii (35,3 %) – poziție nouă în structura acestui buget – reprezentând o cotă-parte din impozitul pe salarii virată de unitățile plătitoare direct în contul autorităților locale, de sumele defalcate din impozitul pe salarii, restante din anii precedenți (11,9 % față de 37,2 %) și de subvențiile primite de la bugetul de stat (3,9 față de 37,6 %).

Bugetul asigurărilor sociale de stat s-a soldat la finele anului 1999 cu un deficit de 1243 miliarde lei, a cărui pondere în PIB (0,2 %) a scăzut cu 0,7 % față de anul precedent. Această ameliorare nu a fost în măsură să echilibreze bugetul la sfârșitul anului conform proiecției inițiale, fiind înregistrate în continuare plăți restante la nivelul contribuțiilor agenților economici.

Veniturile bugetului asigurărilor sociale au fost de 37 793 miliarde lei (7,2 % din PIB), în creștere cu 0,9 % față de anul anterior. Majoritatea acestora provin din încasările fiscale și nefiscale proprii acestui buget, a căror poziție dominantă s-a majorat cu 0,8 % comparativ cu anul anterior (de la 88,4 la 89,2 % din total). Acestea au fost completate cu subvențiile primite de la bugetul de stat, în scădere cu 0,8 % față de anul trecut (de la 11,6 la 10,8 % din total).

În 2000, politica economică a trebuit să facă față unei duble provocări în anul 2000. Pe plan intern era necesară întreruperea trendului negativ din anii anteriori și reluarea creșterii economice pe baze sănătoase, sustenabile, însoțită de o reducere semnificativă a ratei inflației. Pe plan extern se urmărea o consolidare a performanțelor favorabile din anul 1999, în sensul menținerii deficitului contului curent sub 4 procente din PIB și creșterii rezervelor internaționale oficiale, în efortul de recâștigare a încrederii mediilor de afaceri externe și de revenire pe piețele private de capital. Toate aceste obiective urmau a fi realizate într-un mediu intern supus constrângerilor inevitabile ale unui an electoral, care

introduceau distorsiuni în mix-ul de politici macroeconomice.

Pe ansamblu, rezultatele obținute în anul 2000 pot fi considerate bune. Creșterea PIB, de 1,6 % a survenit după trei ani de scăderi consecutive. Rata inflației, de 40,7 %, chiar dacă departe de obiectivul inițial propus, s-a situat cu peste 14 % sub cea a anului precedent, în condițiile unor șocuri interne și externe nefavorabile. Atât deficitul bugetului general consolidat cât și deficitul contului curent s-au cifrat la 3,7 % din PIB. Rezerva internațională a BNR a crescut până la 3,4 miliarde dolari și România a reintrat, după mai bine de trei ani, pe piața privată de capital, prin două emisiuni de obligațiuni, în valoare de 150 milioane euro fiecare.

Noul guvern, numit în decembrie 1999, s-a confruntat practic imediat cu necesitatea reformării sistemului de impozite și taxe. O serie de acte normative adoptate în anii anteriori și suspendate în 1999 urmau să reintre în vigoare în ianuarie 2000, conducând, prin numeroasele exceptări și stimulente oferite, la diminuarea veniturilor bugetare. Era necesară o revizuire severă și rapidă a sistemului de impozite și taxe, în sensul simplificării sale, prin stabilirea unor rate ale impozitării uniforme și mai scăzute, astfel încât să se reducă sensibil spațiul de manevră pentru arbitrariu și corupție. Totodată, se impunea o rezolvare grabnică a problemei sistemului public de pensii, prin promovarea unei legislații corespunzătoare și finalizarea reformei în domeniile asigurărilor de sănătate, educației și administrației publice.

Pentru politica fiscală, în afară de reforma sistemului de impozite și taxe, prioritatea o constituia încadrarea într-un deficit cât mai apropiat de ținta (revizuită) de 3,5 % din PIB și finanțarea unei părți cât mai mari a acestui deficit din surse externe, în scopul reducerii presiunii pe dobânzile plătite în contul datoriei publice. De altfel, efortul de a reduce aceste cheltuieli, programate la 5,6 % din PIB, a reprezentat o constantă a anului fiscal 2000.

Politica salarială a înregistrat și ea derapaje parțiale, compensate însă de caracterul în ansamblu restrictiv. Greva cadrelor didactice din primăvara anului 2000, care amenința să compromită întregul an de învățământ, a contribuit la mărirea salariilor din sectorul bugetar în luna mai, după ce în luna aprilie au fost majorate sensibil salariile în domeniul transporturilor. Totuși, trebuie remarcat că, în primele zece luni ale anului, indicele cumulat al creșterii salariului mediu net pe economie a fost inferior indicelui inflației.

Cel mai important câștig al anului 2000 a fost reluarea creșterii economice, pe baze sănătoase, având în vedere faptul că principalul motor al creșterii l-au constituit exporturile, peste două treimi din acestea fiind destinate țărilor dezvoltate. Din punct de vedere al formării PIB, creșterea de 1,6 % s-a datorat evoluției favorabile din industrie (care a crescut cu 6,1 %), construcții (cu 6,3 %) și servicii (cu 3,1 %), în timp ce valoarea adăugată din agricultură a scăzut cu 15,8 %. Structura economiei României în anul 2000 s-a apropiat de cea a țărilor dezvoltate, industria reducându-și ponderea la 27,6 % (față de 32,9 % din economie în 1995), agricultura scăzând la 11,4 % (de la 19,8 % cu cinci ani mai devreme), iar serviciile crescând la 46,6 % (față de 36 % în 1995). Din punct de vedere al utilizării PIB, creșterea s-a repartizat îndeosebi pe formarea brută de capital fix (care a sporit cu 5,5 %) și pe consumul final (cu 1,7 %). În structură, consumul final a reprezentat 86,4 % din PIB, formarea brută a capitalului fix 18,5% din PIB (mai mult decât în cei doi ani precedenți, dar încă sub nivelul de 21,4 % din 1995), variația stocurilor 1 % din PIB, iar importul net 5,8 % din PIB (valoare comparabilă cu cea din 1995).

Câștigul salarial mediu net a devansat cu 2,4 % rata inflației, în condițiile unei îmbunătățiri a productivității muncii. Cu o lună mai devreme, în noiembrie, câștigul salarial mediu net depășea doar cu 0,9 % rata inflației, iar în lunile anterioare era devansat de aceasta. Câștigurile de productivitate constituie calea cea mai sigură atât pentru îmbunătățirea competitivității externe a bunurilor românești, cât și pentru creșterea pe bază sustenabilă a salariilor, în condițiile în care integrarea în Uniunea Europeană presupune în mod inevitabil o convergență nu numai nominală, ci și reală, inclusiv prin aprecierea cursului de schimb.

În anul 2000 au fost înregistrate progrese în majoritatea domeniilor economice. Deși efortul de redresare a fost îngreunat de efectele unor șocuri interne și externe, produsul intern brut a crescut (realizările depășind ușor obiectivul), inflația a fost cea mai scăzută din ultimii trei ani în pofida depășirii țintei inițial stabilite, iar șomajul s-a restrâns. De-a lungul întregului an principalul factor care a contribuit la creșterea economică a fost exportul, în semestrul al doilea aceasta fiind susținută de cererea internă (în special de reluarea procesului investițional).

Produsul intern brut creat în anul 2000 a avut valoarea nominală de 796 533,7 miliarde lei și a fost, în termeni reali, cu 1,6 % mai mare decât în anul precedent; în condițiile în care populația țării a continuat să scadă (cu circa 23 mii persoane) produsul intern brut pe locuitor a fost de circa 35 511 mii lei, înregistrând o creștere reală de 2 % față de anul 1999.

Contribuția valorii adăugate brute la formarea PIB s-a menținut la nivelul anului anterior (90,4%); impozitele nete pe produs (încasări din impozite diminuate cu subvențiile pe produs), în creștere cu 0,9 % față de anul precedent, au reprezentat 9,6 %.

Produsul intern brut s-a format în proporție de 64,5 % în sectorul privat (față de 63,3 % în anul precedent). Devenit preponderent în majoritatea sectoarelor de activitate încă de la mijlocul anilor `90, sectorul privat a ajuns în anul 2000 să dețină 94,6 % din producția agricolă și comerțul cu amănuntul, 87,3 % din lucrările de construcții, aproape 64 % din volumul investițiilor; deși privatizarea în industrie a continuat, participarea sectorului privat la activitatea acestei ramuri a rămas modestă.

Structura PIB pe categorii de resurse nu s-a modificat semnificativ comparativ cu anul precedent; cea mai mare contribuție la formarea valorii adăugate brute totale a continuat să o dețină sectorul serviciilor (52,2 %), urmat de industrie (31 %), agricultură (12,8 %) și construcții (5,4 %).

Consumul final total în anul 2000, de circa 687 938 miliarde lei, a depășit realizările din anul precedent cu 1,7 %, ponderea acestuia în PIB fiind de 86,4 % (față de circa 84 % în 1999). Reflectând modificările intervenite în evoluția principalelor sale componente (consumul populației, consumul administrației publice și al celei private), consumul final total a avut o evoluție oscilantă pe parcursul anului: în primul semestru a fost mai mic decât în aceeași perioadă a anului precedent (cu 0,5 %); schimbarea de sens s-a produs în a doua parte a anului, când consumul populației a început să crească.

Consumul gospodăriilor populației (reprezentând 81 % din consumul final total) a fost descurajat în anul 2000 de politica promovată de autorități în domeniul veniturilor, mai ales în prima jumătate a intervalului, precum și de inflație, care a depășit așteptările; seceta la rândul său a afectat consumul populației rurale. Deși spre sfârșitul anului s-a produs o anumită ameliorare în acest sens, datorită creșterii unor categorii de venituri (pensii, alocații de stat pentru copii, burse și într-o mai mică măsură a unor câștiguri salariale), consumul final al gospodăriilor populației în anul 2000 a fost cu 1,2% mai mic decât în anul precedent.

Consumul administrației publice (14,5 % din consumul final total) a fost cu 4,2 % mai mare decât în anul anterior, în condițiile în care cheltuielile bugetului de stat au depășit veniturile acestuia cu 24 % iar bugetele administrațiilor locale au fost excedentare (veniturile depășind cheltuielile cu circa 1%). Creșterea consumului administrației publice a fost în principal determinată de majorarea cheltuielilor salariale în unele sectoare bugetare (administrația publică, sectorul de apărare, învățământ). Consumul administrației private a crescut cu 78,6 % comparativ cu anul 1999, ca urmare a cheltuielilor efectuate de partidele politice pentru campaniile electorale.

]În anul 2000, politica în domeniul veniturilor a reflectat preocupările autorităților de a îmbunătăți situația unor categorii sociale defavorizate, precum și eforturile de a limita presiunile inflaționiste. Astfel, printre măsurile luate în acest domeniu s-au aflat atât cele de recorelare a pensiilor, de majorare a salariului minim pe economie (de la 450 000 lei la 1 000 000 lei) și a alocațiilor de stat pentru copii, cât și cele de limitare a creșterilor salariale în regiile autonome, companiile naționale și societățile comerciale cu capital de stat, limitări doar parțial încununate de succes.

Politica salarială a fost prudentă, mai ales în prima jumătate a anului. În pofida presiunilor salariale, inerente unui an electoral, autoritățile au reușit să limiteze creșterea acestora la un nivel comparativ cu rata inflației în majoritatea domeniilor, putându-se aprecia că salariile nu au constituit în anul 2000 factorul major de explicare a inflației mai mari decât anticipațiile inițiale.Veniturile pensionarilor au fost erodate de inflație, în pofida măsurilor luate în favoarea acestei categorii sociale; ritmul de creștere a pensiei medii nominale la nivel național în anul 2000 a fost devansat de cel al creșterii prețurilor de consum, în termeni reali pensia diminuându-se cu 6,5 %. În plus, veniturile pensionarilor cu pensii mari au început să fie afectate din a doua parte a anului de instituirea regimului de impozitare a acestei categorii de venituri.

În domeniul forței de muncă, pensionările numeroase și soldul negativ al mișcării migratorii externe au fost principalii factori care au condus la reducerea numărului

Politica fiscală proiectată pentru anul 2000 urma să susțină, prin intermediul bugetului promovat, atingerea celor două ținte primordiale ale programului economic construit pentru acest an: reluarea creșterii economice și reducerea la jumătate, față de anul anterior, a ratei inflației. Principalele obiective care au revenit nemijlocit politicii bugetare, din perspectiva asigurării funcționalității programului economic, au fost limitarea deficitului bugetar la cel mult 3 % din PIB (nivel comparabil cu cel din anul precedent, dacă sunt excluse veniturile din privatizare) și reforma la nivelul sistemului de taxe și impozite. În acest context, principalele corecții fiscale aplicate de la debutul anului 2000 s-au materializat în introducerea impozitului pe venitul global, reducerea cotei impozitului pe profit de la 38 la 25 % (5 % pentru activitatea de export), unificarea cotei taxei pe valoarea adăugată la 19 la %, precum și eliminarea unei părți însemnate din facilitățile și scutirile fiscale.

Implementarea bugetului aprobat nu a avut, însă, o evoluție liniară. Astfel, după o perioadă relativ calmă în primele luni, obținută cu sprijinul altor politici macroeconomice, sectorul bugetar a fost afectat de tensiuni mai puțin obișnuite la mijlocul anului. Atenuarea acestora în intervalul august – noiembrie a fost urmată de o reinflamare a cheltuielilor publice în ultima lună a anului. În anul 2000, bugetul general consolidat s-a soldat cu un deficit de 29 090 miliarde lei, reprezentând 3,7 % din PIB, în creștere cu 1,8 % față de anul precedent. Majorarea, în special în a doua jumătate a anului, a cheltuielilor bugetare care exclud plățile de dobânzi la datoria publică (pe fondul scăderii în termeni relativi a celor din urmă) a determinat reducerea surplusului primar cu 2,1 %.

Veniturile bugetului general consolidat au cumulat în anul 2000 peste 250703 miliarde lei, reprezentând 31,5 % din PIB, în scădere cu 1,7 puncte procentuale față de anul anterior. Restrângerea veniturilor acestui buget a fost cauzată atât de măsurile fiscale adoptate la începutul anului, cât și de eliminarea din buget a veniturilor din privatizare.

Majoritare în structura veniturilor au rămas impozitele directe, care și-au menținut practic poziția (peste 56 % din total), în pofida reducerii lor ca pondere în PIB. Diminuarea ponderii (cu circa 0,9 %) a fost generată de scăderea încasărilor din impozitul pe profit (cu 0,6 %) și a celor din impozitul pe venit (cu 1,8 %); reducerea consemnată la nivelul celor două categorii de impozite a fost compensată parțial de creșterea încasărilor din contribuțiile pentru asigurările sociale (cu circa 2 %). Impozitele indirecte, cea de-a doua componentă a veniturilor fiscale, s-au diminuat cu circa 0,1 %, datorită performanței mai slabe înregistrate la nivelul accizelor (care s-au diminuat cu 0,7 %) și al taxelor vamale (în regres cu 0,4 %); încasările din taxa pe valoarea adăugată au sporit cu 0,3 %.

După doi ani de creșteri succesive, gradul de fiscalitate, exprimat ca raport între veniturile fiscale încasate la nivelul bugetului consolidat și PIB, a înregistrat un ușor recul. În anul 2000, acesta s-a situat la nivelul de 29,4 %, în scădere cu un punct procentual comparativ cu anul anterior. Cheltuielile bugetului general consolidat, cumulate la nivelul întregului an, s-au cifrat a peste 279 793 miliarde lei, echivalând cu 35,1 % din PIB (pondere similară cu ea înregistrată în anul trecut). Cele mai însemnate cheltuieli s-au efectuat și în acest an entru domeniile: asistență socială, alocații, pensii, ajutoare și indemnizații, care au eprezentat 27,7 % din totalul cheltuielilor. Acestea au fost urmate de plățile de obânzi la datoria publică (13 %), cheltuielile cu sănătatea, medicamentele și erviciile medicale (10,5 %), învățământ (9 %), transporturi și comunicații (7,8 %). Bugetul de stat s-a soldat cu un deficit de 28 827 miliarde lei, reprezentând 3,6 % din PIB (în creștere cu 1,1 % față de anul precedent), în condițiile n care programul bugetar prevedea un deficit de 4,5 % din PIB.

Veniturile bugetului de stat au totalizat circa 120 342 miliarde lei, înregistrând o cădere semnificativă în termeni relativi comparativ cu anul precedent (de la 17,3 la 15,1%). Impozitele indirecte, care au continuat să furnizeze bugetului de stat volumul cel mai însemnat de resurse (aproape 69 % din total), au scăzut ca pondere în PIB cu circa 0,4 % (până la 10,4 %), integral pe seama reducerii vărsămintelor din accize și a veniturilor colectate din taxele vamale. Impozitele directe, a doua sursă de venituri pentru bugetul de stat, și-au redus ponderea în PIB de la 4,9 la 4 % în urma diminuării încasărilor din impozitul pe profit și a celor din impozitul pe venit care au rămas la dispoziția bugetului de stat. Veniturile din privatizare, care în anul anterior au reprezentat circa 4 % din totalul veniturilor, au servit exclusiv pentru răscumpărarea datoriei publice interne (în anul 2000, veniturile din privatizare ar fi însemnat 5,3 % din veniturile bugetului de stat).

Cheltuielile bugetului de stat au însumat în acest an 149 169 miliarde lei, reprezentând circa 18,7 % din PIB, în scădere cu circa 1,1 % față de anul precedent. Comprimarea a fost generată, în principal, de reducerea în termeni relativi a plăților de dobânzi la datoria publică internă cu 0,8 % (de la 6,2 % din PIB în 1999). Această evoluție a fost rezultatul diminuării ratelor dobânzilor la împrumuturile de stat comparativ cu anul precedent și al răscumpărării unei părți a datoriei publice interne; titlurile de stat în lei (exclusiv cele deținute de populație) scadente în acest an au fost purtătoarele unei rate medii anuale a dobânzii de 56 %, comparativ cu 81 % în anul anterior. Reduceri relative s-au mai consemnat la nivelul cheltuielilor social-culturale (cu 0,5 %), cheltuielilor pentru servicii și dezvoltare publică (cu 0,1 %), precum și al transferurilor din bugetul de stat (cu 0,7 %), ca urmare a eliminării sau scăderii substanțiale a transferurilor către bugetul fondului de risc și accident și către bugetul asigurărilor sociale de stat.

Bugetele locale au înregistrat un excedent de 228 miliarde lei (0,03 % din PIB), în scădere cu 0,2 % comparativ cu anul trecut. Veniturile acestor bugete s-au ridicat la 33 435 miliarde lei și au reprezentat 4,2 % din PIB, în ușoară scădere față de ponderea anului precedent. Cea mai mare parte din veniturile bugetelor locale a provenit din cotele și sumele defalcate din impozitul pe venit, a căror pondere în totalul veniturilor s-a majorat de la 45 la 52 % (ca procent în PIB au crescut de la 1,9 la 2,2%). Într-o măsură mai mică, încasările bugetelor locale s-au realizat pe seama veniturilor proprii (36% față de 34 % în anul anterior) și a subvențiilor de la bugetul de stat (care au scăzut de la 7 la 5 %). Pe lângă subvențiile de la bugetul de stat, bugetele locale au beneficiat în anul 2000 de o serie de subvenții de la alte bugete (de exemplu bugetele fondului de solidaritate socială, fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic), care s-au ridicat la peste 1 100 miliarde lei (circa 3,3 % din totalul veniturilor). Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat s-au cifrat la 50 975 miliarde lei, ponderea lor în PIB fiind în scădere cu 0,6 % comparativ cu sfârșitul anului trecut. Diminuarea veniturilor acestui buget s-a datorat în principal eliminării aproape integrale a subvențiilor primite din bugetul de stat în completarea veniturilor proprii. În primele zece luni ale anului, subvențiile de la bugetul de stat au fost sistate, dar adâncirea în luna octombrie a dezechilibrului acestui buget a determinat transferarea, în ultimele două luni, a circa 1 149 miliarde lei de la bugetul de stat.

În anul 2001, politica autorității fiscale și-a distribuit atenția între obiectivele stabilite prin programul economic: accelerarea creșterii economice, reducerea șomajului, continuarea dezinflației și asigurarea sustenabilității balanței de plăți. Ținta de deficit bugetar considerată capabilă să concilieze aceste obiective a fost fixată inițial la 3,7 la sută din PIB; revizuirea ei la 3,5 la sută din PIB în al doilea semestru al anului a avut ca suport economiile substanțiale la plățile de dobândă și diferențele favorabile de curs valutar aferente serviciului datoriei publice. Urmărirea mai multor obiective (unele fiind conflictuale pe termen scurt) s-a reflectat în natura diferită a măsurilor fiscale implementate, relevante fiind:

− acordarea de facilități fiscale pentru sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii;

− simplificarea impozitării microîntreprinderilor (cele care realizează venituri reprezentând echivalentul în lei a până la 100 000 euro și au maximum 9 salariați), prin introducerea unui regim de impozitare de 1,5 % asupra veniturilor trimestriale; majorarea nivelului cotelor accizelor la unele categorii de produse (cele nocive sănătății sau care nu sunt de strictă necesitate populației).

Veniturile bugetului general consolidat au totalizat la sfârșitul anului circa 351 702 miliarde lei, reprezentând 30,5 % din PIB (cu 0,8 % sub nivelul anului precedent). Impozitele directe au continuat să fie nucleul veniturilor bugetare, deși volumul acestora s-a restrâns de la 17,7 % la 17,2 % din PIB. Partea cea mai consistentă a impozitelor directe s-a constituit pe seama contribuțiilor pentru asigurările sociale, care au înregistrat o ușoară creștere ca procent în PIB (de la 10,8 la 10,9 %). În schimb, în cazul celorlalte două categorii importante de impozite directe (impozitul pe profit și cel pe venit), s-a consemnat un recul al încasărilor, în special al celor aferente impozitului pe profit (de la 2,5 la 1,9 % din PIB). Încasările din impozitele indirecte s-au comprimat de la 11,7 la 11,2 % din PIB, în principal pe seama unor încasări mai modeste din accize și taxe vamale; veniturile din taxa pe valoarea adăugată au crescut nesemnificativ, de la 6,3 la 6,4 % din PIB.

Gradul de fiscalitate, calculat ca raport între veniturile fiscale cumulate la nivelul bugetului general consolidat și PIB, a înregistrat, pentru al doilea an consecutiv, o contracție. În anul 2001, veniturile fiscale au reprezentat 28,3 % din PIB, comparativ cu 29,4 % din PIB în anul anterior.

Bugetul de stat a înregistrat la sfârșitul anului un sold negativ de 35 809 miliarde lei, reprezentând 3,1 la sută din PIB (în scădere față de anul anterior cu 0,5 %). Similar anului trecut, deficitul bugetului de stat s-a situat cu 0,9 % sub nivelul prevăzut (în urma rectificării fiind stabilit un sold negativ de 4 % din PIB).

Veniturile bugetului de stat s-au cifrat în 2001 la peste 148 203 miliarde lei, înregistrând ca pondere în PIB o scădere de 2,2 % față de anul precedent (de la 15 la 12,8 %).Reducerea s-a datorat restrângerii ușoare a încasărilor din cele mai importante impozite și taxe (impozit pe profit, impozit pe venit, accize, taxe vamale), dar mai ales repartizării, cu începere din acest an, a unei cote din taxa pe valoarea adăugată către bugetele locale. Aceste sume au reprezentat suportul financiar pentru descentralizarea cheltuielilor instituțiilor de învățământ preuniversitar de stat, ale creșelor și centrelor locale de consultanță agricolă.

Impozitele indirecte au continuat să alimenteze bugetul de stat cu volumul cel mai important de resurse (aproape 65 %, față de 69 % în anul trecut), având ca principală componentă taxa pe valoarea adăugată; prin intermediul acesteia din urmă s-au colectat la bugetul de stat 73 604 miliarde lei (aproape 50 % din totalul veniturilor bugetului de stat), din care s-au defalcat către bugetele locale 21 810 miliarde lei.

Impozitele directe, a doua sursă importantă de fonduri pentru bugetul de stat, și-au consolidat ușor poziția în structura veniturilor (de la 26 la 28 la sută din total), dar încasările realizate din această componentă au scăzut ca pondere în PIB de la 3,9 la 3,6 %. Diminuarea s-a datorat, în principal, restrângerii de la 2,5 la 1,9 % din PIB a vărsămintelor din impozitul pe profit și de la 0,8 la 0,7 % din PIB a încasărilor din impozitul pe venit care rămân la dispoziția bugetului de stat; aceste scăderi au fost compensate parțial de creșterile marginale consemnate de alte impozite directe și contribuții.

Bugetul asigurărilor sociale de stat a înregistrat și la sfârșitul acestui an un sold negativ; acesta s-a cifrat la 7 205 miliarde lei și a reprezentat 0,6 % din PIB – nivel similar cu cel consemnat în exercițiul bugetar anterior.

La bugetul asigurărilor sociale de stat s-au colectat în intervalul analizat circa 76 231 miliarde lei, valoare în ușoară creștere ca pondere în PIB față de anul precedent (de la 6,4 la 6,6 %). Sporul de venituri s-a realizat aproape în exclusivitate pe seama majorării încasărilor din contribuțiile pentru asigurări sociale (de la 5,8 la 6 % din PIB). Structura acestor contribuții a suferit modificări în decursul anului, fiind evidențiate distinct, începând cu luna aprilie, contribuțiile pentru asigurările sociale datorate de angajatori și respectiv contribuțiile pentru asigurările sociale datorate de salariați și alte persoane asimilate. Subvențiile primite de la bugetul de stat au completat și în acest an veniturile curente ale acestui buget, într-o proporție mai mare comparativ cu anul trecut (0,3 % din PIB, față de 0,1 % în anul anterior).

4.2. STUDIU PRIVIND EFECTELE IMPOZITELOR În România

Demersul științific din acest paragraf este focalizat pe studiul impozitelor și a efectele acestora. Analiza are la bază datele din conturile de execuție ale bugetelor publice, preluate din anuarele statistice ale României din perioada 1993-2001. În ceea ce privește modul de structurare, analiza de față operează cu indicatori de nivel și de structură, atât static, cât și dinamic.

Prin prisma indicatorilor de nivel, s-au studiat mai întâi impozitele directe, impozitele indirecte, veniturile fiscale, PIB-ul, atât în prețuri curente, căt și în prețuri constante, static și dinamic.

În secțiunea următoare s-a făcut analiza presiunii fiscale a impozitelor directe, a presiunii fiscale a impozitelor indirecte, precum și a presiunii fiscale globale.

Pentru a vedea câteva din efectele impozitelor directe au fost luate în calcul valorea adăugată în prețuri curente și în prețuri constante, static și dinamic, precum și numărul societăților comerciale înființate.

Structura vizează ponderea impozitelor directe și indirecte în total venituri fiscale, precum și ponderea impozitelor directe și indirecte în totalul veniturilor bugetului de stat, bugetelor locale și bugetului asigurărilor sociale de stat.

În continuare, s-a utilizat structurarea impozitelor directe în impozit pe profit, impozit pe dividende, impozit pe salar/venit și contribuții, iar a impozitelor indirecte în TVA, accize, taxe vamale, și alte taxe.

Din tabelul 4.1 se observă că impozitele directe, în termeni reali, au scăzut, în general, în dinamică pe perioada dintre 1993 – 1999, cu procente variind între 3,68% și 11,75%. Creșterile s-au realizat în 1995, cu 7,31% comparativ cu 1994, respectiv în 2001, cu 1,34 % față de 2000. Cea mai mare scădere s-a realizat în 1998, când impozitele directe au scăzut cu 11,75% față de 1997, iar cea mai mică scădere s-a înregistrat în 1999, când impozitele directe s-au diminuat cu 3,49% comparativ cu anul precedent. Impozitele indirecte au o variație oscilantă, ajungând în 2001 la o scădere de 15,53% față de anul 2000, iar în 1998 au înregistrat cea mai mare creștere de 24,75% față de anul 1997.

Veniturile fiscale au avut o dinamică oscilantă, cea mai mare creștere realizându-se în 1995 de 11,51% față de 1994, o altă creștere mai înregistrându-se în 1998 de 1, 82% față de anul 1997. Cea mai mare scădere a veniturilor fiscale s-a realizat în 1997 cu 10,90%, față de anul 1996 . În ceea ce privește PIB-ul, acesta a înregistrat în dinamică atât creșteri, cât și scăderi. Cea mai mare scădere a PIB-ului se înregistrează în 1998 de 4,77% față de 1997, iar cea mai mare creștere este înregistrată de PIB în 1995, de 7,12%, față de1994. Deși de observă că impozitele directe, impozitele indirecte, veniturile fiscale și PIB-ul înregistrează creșteri în prețuri curente, totuși în dinamică acestea sunt oscilante, chiar mai mult, înregistrând și semnificative scăderi.

Tabel nr 4.1

Impozite directe, impozite indirecte, venituri fiscale și PIB în România în perioada 1993-2001

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 1993-2001

În ceea ce privește presiunea fiscală, aceasta are tendințe oscilante. Se observă atât din tabelul 4.2, cât și din graficul 4.1, că în cazul impozitelor directe presiunea fiscală este mai mare decât în situația impozitelor indirecte. La impozitelor directe cea mai mare presiune fiscală s-a înregistrat în 1993, de 16,24%, iar cea mai mică presiune fiscală a impozitelor directe s-a înregistrat în 2001 de 10,06%. Se observă că tendința generală a presiunii impozitelor directe este de scădere.

Tabel 4.2

Presiunea fiscală a impozitelor directe în România în perioada 1993-2001

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 1993-2001

Referitor la impozitele indirecte, așa cum reiese din tabelul 4.3, precum și din graficul 4.1 acestea înregistrează cea mai mare presiune fiscală în 1999 de 10,73%, iar cea mai mică presiune fiscală a impozitelor indirecte în 1994, de 7,63%. Comparativ cu presiunea fiscală a impozitelor directe, presiunea fiscală a impozitelor indirecte înregistrează o tendință de ușoară creștere.

Tabel 4.3

Presiunea fiscală a impozitelor indirecte

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 1993-2001

Presiunea fiscală globală, așa cum se desprinde din tabelul 4.4, dar și din graficul 4.1, înregistrează nivelul cel mai ridicat în 1993, de 25,14%, iar cea mai scăzută presiune globală se înregistrează în 2001, de 18,33%.

Tabel 4.4

Presiunea fiscală globală în România în perioada 1993-2001

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 1993-2001

Graficul 4.1. Presiunea fiscală globală și structura acesteia

în România în perioada 1993-2001

Din tabelul 4.5, în care este prezentată ponderea impozitelor în venituri fiscale, se observă că cel mai important loc îl ocupă impozitele directe. Acestea înregistrează cea mai mare pondere în 1994, de 63,35%, iar de aici, fiind în scădere, cea mai mică pondere a impozitelor directe se înregistrează în 2000, de 50,37%. În ceea ce privește impozitele indirecte, aceasta au ponderea cea mai mare în anul 2000, de 49,63%, iar ponderea cea mai mică a impozitelor indirecte se înregistrează în anul în 1994 de 33,65 %.

Tabel 4.5

Ponderea impozitelor directe și indirecte în total venituri fiscale

în România în perioada 1993-2001

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 1993-2001

Din tabelul 4.6 se desprinde ideea că mobilizări importante de resurse financiare pe calea fiscalității directe se fac la bugetul de stat, apoi la cel al asigurărilor sociale și bugetele locale. Se observă că ponderea cea mai mare a impozitelor directe la bugetul de stat se înregistrează în 1997, de 61,82%, iar ponderea cea mai mică în anul 2001, de 22,37%.

La bugetele locale ponderea cea mai mare a impozitelor directe se înregistrează în 1999 și este de 8,85%, iar ponderea cea mai mică a impozitelor directe la bugetele local se înregistrează în 1993 și este de 2,55%.

La bugetul asigurărilor sociale ponderea cea mai mare a contribuțiilor de asigurări sociale se înregistrează în anul 2001, de 69,46%, observându-se că din 1998 se înregistrează o creștere a acestora, iar cea mai mică pondere se înregistrează în 1997, de 33,91%.

Tabel 4.6

Ponderea impozitelor directe la bugetul de stat, la bugetele locale și la bugetul asigurărilor sociale în România în perioada 1993-2001

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarele statistice ale României 1993-2001

După cum se observă în tabelul 4.7, la fel ca și la impozitele directe, impozitele indirecte au ponderea cea mai mare la bugetul de stat. Referitor la bugetul de stat se observă că ponderea cea mai mare a impozitelor indirecte la bugetul de stat se înregistrează în 1998 și este de 99,83%, iar ponderea cea mai mică a impozitelor indirecte au în anul 1994 de 99,16%.

La bugetele locale ponderea cea mai mare a impozitelor indirecte se înregistrează în 1994 de 0,84%, iar ponderea cea mai mică a impozitelor indirecte la bugetele locale se înregistrează în 1999 de și este de 0,19%.

Tabel 4.7

Ponderea impozitelor indirecte la bugetul de stat și la bugetele locale

în România în perioada 1993-2001

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 1993-2001

Așa cum reiese din tabelul 4.8 și din graficul 4.2, ponderile impozitului pe profit, a impozitului pe venit, a impozitului pe dividende și a contribuțiilor în totalul impozitelor directe oscilează. Ponderea cea mai mare a impozitului pe profit în totalul impozitelor directe se înregistrează în anul 1995 și este de 32,60%, iar ponderea cea mai mică a impozitului pe profit în total impozite directe se înregistrează în anul 2001 și este de 18,90%. Ponderea cea mai mare a impozitului pe dividende în total impozite directe se înregistrează în anul 1996 și este de 2,20%, iar ponderea cea mai mică în total impozite directe se înregistrează în anul 2001 și este de 0,23%.

Ponderea cea mai mare a impozitului pe venit în total impozite directe se înregistrează în 1994, de 37,98%, iar ponderea cea mai mică se înregistrează în anul 2000 și este de 19,08%. Ponderea cea mai mare a contribuțiilor în total impozite directe se înregistrează în anul 2001, de 58,13%, iar ponderea cea mai mică în total impozite directe se înregistrează în anul 1997 și este de 33,91%.

Tabel 4.8

Structura impozitelor directe în România în perioada 1993-2001

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 1993-2001

Grafic 4.2 Structura impozitelor directe în România în perioada 1993-2001

Așa cum reiese din tabelul 4.9 și din graficul 4.3, ponderile TVA, a accizelor, a taxelor vamale și a altor taxe oscilează. Ponderea cea mai mare a TVA în total impozite indirecte se înregistrează în anul 2000 și este de 60,67%, iar ponderea cea mai mică în total impozite indirecte se înregistrează în anul 2001 și este de 53,68%. Ponderea cea mai mare a accizelor în total impozite indirecte se înregistrează în anul 1993 și este de 41,70%, iar ponderea cea mai mică în total impozite indirecte se înregistrează în anul 1996 și este de 16,44%. Ponderea cea mai mare a taxelor vamale în total impozite indirecte se înregistrează în 1996 și este de 18,52%, iar ponderea cea mai mică în total impozite indirecte se înregistrează în anul 2001 și este de 9,37%. Ponderea cea mai mare a altor taxe în total impozite indirecte se înregistrează în anul 2001 și este de 8,67%, iar ponderea cea mai mică în total impozite indirecte se înregistrează în anul 1997 și este de 1,62%.

Tabel 4.9

Structura impozitelor indirecte

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 1993-2001

Grafic 4.3 Structura impozitelor indirecte

Efectele generate de fiscalitatea directă se manifestă mai ales la nivelul valorii adăugate brute și asupra numărului de societăți comericale active.

Ca atare, se observă atât din tabelul 4.10, cât și din graficul 4.4, că dinamica valorii adăugate are o tendință oscilantă în perioada 1993-2001. Se observă că cea mai mare creștere, înregistrată de valoarea adăugată în dinamică pe acest interval de timp 1993-2001, se realizează în anul 1995, fiind de 7,11% față de anul 1994, iar cea mare scădere a valorii adăugate este în anul 1977, de 7,57% față de 1996. Comparativ cu evoluția presiunii fiscale a impozitelor directe, se poate observa că perioada 1993-1996 valoarea adăugată crește, iar presiunea fiscală a impozitelor directe scade. În perioada 1997-1999 valoarea adăugată scade, cu procente descrescătoare, în timp ce presiunea fiscală a impozitelor directe continuă să scadă, ceea ce înseamnă că aici își manifestă influența și alți factori economici. În perioada 2000-2001 se înregistrează o creștere a valorii adăugate, în timp ce presiunea fiscală scade.

În ceea ce privește dinamica numărului de societăți comerciale înființate, se observă din tabelul 4.10 și din graficul 4.4 că acesta crește, dar cu procente tot mai mici, iar în anul 2000 se înregistrează o scădere a numărului societăților comerciale de 3,35% față de 1999. Cea mai mică creștere a numărului de societăți comerciale se înregistrează în anul 1999 de 0,11% față de anul 1998, iar cea mai mare creștere o înregistrează în anul 1995 de 6,23% față de 1994. Se mai poate observa că în timp ce presiunea fiscală a impozitelor directe scade, dinamica numărului de societățir comerciale crește.

Tabel 4.10

Valoarea adăugată și numărul societăților comerciale în România în perioada 1993-2001

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 1993-2001

Grafic 4.4 Dinamica valorii adăugată și numărul societăților comerciale în România în perioada 1993-2001

Efectele fiscalității indirecte, dar și a celei directe, au un impact major asupra veniturilor și populației ocupate.

Drept urmare, în tabelul 4.11 și din graficul 4.5 se poate observa dinamica câștigului salarial nominal mediu lunar net înregistrează oscilații. Cea mai mare creștere este înregistrată de câștigului salarial nominal mediu lunar net în anul 1995, de 10,06%, față de 1994, iar cea mai mare scădere se înregistrează în 2000, de 2,66%, față de 1999. Concluzia care se poate trage referitor câștigului salarial nominal mediu lunar net este că în timp ce presiunea fiscală a impozitelor directe scade în cursul perioadei 1993-2001, iar presiunea fiscală a impozitelor indirecte crește de-a lungul aceleiași perioade, câștigului salarial nominal mediu lunar net, scade 1994 cu 0,58 față de 1993, în 1997 cu 20,42% față de 1996 și mai înregistrează o scădere în peroioada 1999- 2000.

Creșterile câștigului salarial nominal mediu lunar net în perioada 1995-1996 înregistrează creștere, la fel ca și în anul 2001, unde creșterea este de 2,73% față de 2000. Se observă că populația ocupată înregistrează o scădere în perioada 1993-2000, lafel ca și presiunea fiscală a impozitelor directe, singura creștere înregistrată de populația ocupată este în anul 2000 de 2,48% față de 1999.

Tabel 4.11

Câștigul salarial lunar și populația ocupată

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 1993-2001

Grafic 4.5 Dinamica câștigului salarial și a populației ocupate în România în perioada 1993-2001

Efectele fiscalității indirecte, au un impact major asupra consumului populației.

Așa cum se poate observa în tabelul 4.12 și din graficul 4.6, în timp ce presiunea fiscală a impozitelor indirecte crește pe întreaga perioadă 1993-2001 consumul populației crește, în perioada 1993-1996, scade în perioada 1997-1999 și înregistrează o nouă creștere în perioada 2000- 2001. Cea mai mare creștere a consumului populației se înregistrează în anul 1995 de 12,76%, față de anul 1994, iar cea mai mare scădere se înregistrează în 1999, de 6,83, față de 1998.

Tabel 4.12

Consumul populației în România în perioada 1993-2001

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 1993-2001

Grafic 4.6 Dinamica consumului populației și presiunea fiscală

a impozitelor indirecte în România în perioada 1993-2001

Evoluția anormală dintre trendul presiunii fiscale indirecte și cel al consumului la nivelul populației poate avea ca substrat, mai ales în perioada 1993-1996 și 2000-2001, proliferarea evaziunii fiscale în materie de impozite indirecte, la care se adaugă și „munca la negru”, fapt confirmat și de dinamica descendentă a populației active.

Un argument în plus pentru afirmațiile anterioare privind raporturile de muncă „fictive” îl constituie și tendința descendentă oscilantă a salariului mediu net lunar, pe întrega peroadă analizată.

CONCLUZII

Ansamblul elementelor teoretice și practice prezentate de-a lungul lucrării, conchidem, într-o manieră foarte sumară și schematică, următoarele remarci privind efectele fiscalității în țara noastră:

– se observă că impozitele directe, în termeni reali, au scăzut, în general, în dinamică pe perioada dintre 1993 – 1999, cu procente variind între 3,68% și 11,75%.

– referitor la impozitele indirecte acestea înregistrează cea mai mare presiune fiscală în 1999 de 10,73% față de anul 1998, iar cea mai mică presiune fiscală a impozitelor indirecte în 1994 de 7,63%, față de anul 1993.

– presiunea fiscală globală înregistrează nivelul cel mai ridicat în 1993, de 25,14% față de 1992, iar cea mai scăzută presiune globală se înregistrează în 2001, de 18,33%, față de anul 2000.

– efectele generate de fiscalitatea directă se manifestă mai ales la nivelul valorii adăugate brute și asupra numărului de societăți comericale active. Comparativ cu evoluția presiunii fiscale a impozitelor directe, se poate observa că perioada 1993-1996 valoarea adăugată crește, iar presiunea fiscală a impozitelor directe scade. În perioada 1997-1999 valoarea adăugată scade, cu procente descrescătoare, în timp ce presiunea fiscală a impozitelor directe continuă să scadă, ceea ce înseamnă că aici își manifestă influența și alți factori economici. În perioada 2000-2001 se înregistrează o creștere a valorii adăugate, în timp ce presiunea fiscală scade. Se mai poate observa că în timp ce presiunea fiscală a impozitelor directe scade, dinamica numărului de societățir comerciale crește.

– efectele fiscalității indirecte, dar și a celei directe, au un impact major asupra veniturilor și populației ocupate. Concluzia care se poate trage referitor câștigului salarial nominal mediu lunar net este că în timp ce presiunea fiscală a impozitelor directe scade în cursul perioadei 1993-2001, iar presiunea fiscală a impozitelor indirecte crește de-a lungul aceleiași perioade, câștigului salarial nominal mediu lunar net, scade 1994 cu 0,58 față de 1993, în 1997 cu 20,42% față de 1996 și mai înregistrează o scădere în peroioada 1999- 2000. Se observă că populația ocupată înregistrează o scădere în perioada 1993-2000, lafel ca și presiunea fiscală a impozitelor directe, singura creștere înregistrată de populația ocupată este în anul 2000 de 2,48% față de 1999.

-efectele fiscalității indirecte, au un impact major și „distorsiv” asupra consumului populației. În timp ce presiunea fiscală a impozitelor indirecte crește pe întreaga periaodă 1993-2001, consumul populației crește, în periaoda 1993-1996, scade în perioada 1997-1999 și înregistrează o nouă creștere în perioada 2000- 2001.

Evoluția anormală dintre trendul presiunii fiscale indirecte și cel al consumului la nivelul populației poate avea ca substrat, mai ales în perioada 1993-1996 și 2000-2001, proliferarea evaziunii fiscale în materie de impozite indirecte, la care se adaugă și „munca la negru”, fapt confirmat și de dinamica descendentă a populației active.

Un argument în plus pentru afirmațiile anterioare privind raporturile de muncă „fictive” îl constituie și tendința descendentă oscilantă a salariului mediu net lunar, pe întrega peroadă analizată.

BIBLIOGRAFIE:

1. Cătineanu Florin, Donath Liliana, Șeulean Victoria – Finanțe publice, Editura Mirton, Timișoara ,1997

2. Corduneanu Carmen – Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura Codecs, București, 1998

3. Halcombe Randall G. – Public finance, Editura West Publichers, New York, 1996

4. Hoanță Nicolae – Economie și finanțe publice, Editura Polirom, Iași, 2000

5. Matei Gheorghe – Finanțe publice, Editura Reprografia Universității din Craiova,19988

6. Moșteanu Roxana – Impozite și taxe 2000-2001, Editura Economică, București, 2001

7. Moșteanu Roxana – Obligațiile fiscale ale agenților economici, Editura Tribuna Economică, București, 2000

8. Talpoș Ioan – Finanțele României, Editura Sedona, Timișoara, 1995

9. Tresch Richard W. – Public finance- A Normative Theory, Editura Academic Press, USA, 2002

10. Văcărel Iulian – Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000

*** – Anuarele statistice ale României 1993 – 2001