Efectele Hotararilor Straine
CUPRINS
INTRODUCERE
„Dreptul internațional privat” reglementează chestiunile de drept privat cu caracter internațional, cum ar fi dreptul familiei, dreptul contractual, etc. Este ramura dreptului intern al statelor care indică ce lege (națională sau străină) trebuie să se aplice într-un anumit caz.
„Alegerea forului” este un principiu general de drept internațional privat care permite părților la un contract, în caz de litigiu, să desemneze o instanță care să judece, chiar dacă aceasta nu ar avea competență judiciară în temeiul factorilor care corelează în mod obiectiv contractul cu un loc anume.
Integrarea în sistemul de drept internațional naște obligații față de stabilitatea raporturilor juridice internaționale. Având în vedere contextul internațional și modul rapid în care statele și mai ales cetățenii unor state diferite comunică între ei, a trebuit să se stabilească și anumite reguli comune, care să se aplice și persoanelor cu care relaționam din exterior.
Astfel, legiuitorul a prevăzut în Codul de procedură civilă – titlul III al Cărții VII intitulate Procesul civil internațional – o procedură care permite oricărui petent (român sau străin) să pună în executare dispozițiile unei hotărâri care nu a fost pronunțată de către o instanță din Romania.
Când discutăm de eficacitatea unei hotărâri străine trebuie să avem în vedere dispozițiile art. 1093 – 1109 din Codul de procedură civilă. Domeniul de aplicare al acestor dispoziții este stabilit de art. 1093, care precizează faptul că prin hotărâre străină trebuie să înțelegem actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene.
Așadar, Codul de procedură civilă a făcut o distincție clară între hotărârile emise în spațiul comunitar și hotărârile emise în afara acestui spațiu.
Corespunzător prevederilor noului cod de procedură civilă, principalele efecte pe care le poate produce o hotărâre străină sunt autoritatea de lucru judecat, forța executorie și puterea doveditoare a actului autentic.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Secțiunea 1
Reglementare
Izvoarele interne ale dreptului internațional privat al României sunt, cu titlu exemplificativ, Constituția României; Legea nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat în domeniul insolvenței, cu modificările și completările ulterioare; Codul de procedură civilă (cap. X privind arbitrajul internațional, capitolul XI privind recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine); Codul de procedură penală (art. 522 Executarea dispozițiilor civile din hotărârile penale străine); diferite acte normative speciale care interesează dreptul internațional privat.
Începând cu 1 ianuarie 2007, momentul aderării României la Uniunea Europeană, în România au devenit aplicabile două proceduri cu privire la recunoașterea și punerea în executare a hotărârilor străine, aplicabile în funcție de locul în care aceste hotărâri au fost pronunțate, statele membre, respectiv în state ce nu sunt membre ale Uniunii Europene (“UE”).
Având în vedere consecințele negative asupra stabilității economice la nivel comunitar, cauzate de incapacitatea de a pune în executare într-un stat membru o hotărâre judecătorească pronunțată într-un alt stat membru, UE a creat un sistem comun privind recunoașterea și punerea în executare a unor asemenea hotărâri judecătorești.
Procedura privind recunoașterea si punerea în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în state membre UE este reglementată de reglementari comunitare cu aplicabilitate directă în statele membre, și anume Regulamentului nr. 44/2001 privind competenta, recunoașterea și punerea în executare a hotărârilor în materie civilă și comercialămodificat și completat prin Regulamentul nr. 280/2009 și Regulamentul nr. 805/2004 privind stabilirea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate.
Aspectele de drept internațional privat privind recunoașterea hotărârilor străine sunt cuprinse, actualmente, în noul Cod de Procedură Civilă în articolele 1093 -1101 din capitolul capitolul I al Titlului al III-lea din Cartea a VII – a. Trebuie precizat că aceste dispoziții în materia recunoașterii și executării hotărârilor străine sunt aplicabile numai în măsura în care prin tratatele internaționale la care Romania este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.
În relația cu statele terțe nemembre ale Uniunii Europene, în ceea ce privește recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, România aplică Convenția de la Lugano din 30 octombrie 2007 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Alături de această convenție internațională, în ceea ce privește recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia matrimonială și a răspunderii părintești, în relația cu statele terțe nemembre ale Uniunii Europene, România aplică:
– Convenția europeană asupra recunoașterii și executării hotărârilor înmaterie de încredințare a copiilor și derestabilire a încredințării copiilor, adoptată la Luxembourg la 20 mai 1980, la care România a aderat prin Lege nr. 216/2003, în relația cu Regatul Danemarcei și cu statelecontractante ale acestei convenții.
– Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată de România prin Legea nr. 361/2007, în relația cu statele contractante ale acestei convenții.
– Convenția de la Strasbourg din 15 mai 2003 asupra relațiilor personale care privesc copiii, ratificată de România prin Legea nr. 87/2007, în relația cu statele contractante ale acestei convenții .
De asemenea, România a încheiat oserie de convenții/tratatele bilaterale îndomeniul asistenței judiciare cu state terțe, nemembre ale UE, care conțin normereferitoare la recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, cu state precum: Albania, Algeria, Bosnia și Herțegovina(prin declarație de succesiune), R. P. Chineză, Coreea de Nord, Croația (prin
declarație de succesiune), Cuba, Egipt, Federația Rusă (prin declarație de succesiune), Macedonia, Mongolia, Maroc, Moldova, Serbia (prin declarație de succesiune), Siria, Tunisia, Turcia, Ucraina.
Secțiunea a 2-a
Noțiunea de hotărâri străine
În sensul dispozițiilor privind eficacitatea hotărârilor străine, termenul de hotărâri străine se referă, potrivit art. 1093 C.proc.civ., la actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene.
Având în vedere varietatea sistemelor juridice și multitudinea procedurilor la care persoanele fizice și juridice din state diferite doresc sau sunt nevoite să participe, este evident că dispozițiile actualei reglementări nu puteau conține o prevedere de genul celei regăsite în art. 32 din Regulamentul nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială în relația cu statele membre ale Uniunii Europene care stipulează că, în înțelesul regulamentului, prin hotărâre" se înțelege o hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentință, ordonanță sau mandat de executare, precum și stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată sau în art. 32 din Convenția de la Lugano din 30 octombrie 2007 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, unde prin ,,hotărâre” se înțelege orice hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat obligat prin convenție, indiferent de denumirea acesteia, precum cea de sentință, ordonanță, decizie sau mandat de executare, precum și stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată, deoarece ar fi restrâns sfera documentelor ce s-ar fi impus să fie supuse procedurii recunoașterii.
Față de reglementarea anterioară, art. 1093 din C.proc.civ., noțiunea de hotărâre străină face referire și la actele de jurisdicție necontencioasă. De asemenea, analiza naturii juridice a procedurilor notariale cu privire la care doctrina consideră că au un caracter jurisdicțional necontencios, în cadrul cărora notarii publici pronunță, la fel ca judecătorii, soluții care pot fi verificate și modificate prin intermediul acțiunii în anulare introduse la instanțele judecătorești potrivit Codului de Procedura Civilă, asupra cărora se poate exercita și controlul judiciar, prin intermediul cailor legale de atac.
Totodată, în conformitate cu prevederile noului C.proc.Civ. pot fi recunoscute inclusiv actele ce emană de la alte autorități competente. Cu privire la existența sau nu caracterului jurisdicțional al actelor ce emană de la alte autorități competente în literatura de specialitate s-a afirmat că și aceste autorități trebuie sădesfășoare o activitate jurisdicțională,
caracterizată prin respectarea principiuluicontradictorialității și a dreptului la apărare(de exemplu, hotărârea unei autorități religioase dintr-o țară unde religia produceefecte juridice).
Noul Cod de Procedură Civilă face o distincție clară între hotărârile emise în spațiul Uniunii Europene și hotărârile emise în afara acestui spațiu, dând expresie, în acest fel, prevederilor art. 1064 din noul Cod de Procedură Civilă.
Efectele hotărârilor arbitrale străine sunt reglementate distinct, în cuprinsul art. 1123-1132 C.proc.civ. De altminteri, tendința majoritară pe planul dreptului comparat credem că este aceea de a considera că tribunalele arbitrale nu sunt organe de jurisdicție ale statelor pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea, arbitrajul având natură contractuală și jurisdicțională. Sunt hotarâri arbitrale străine orice sentințe arbitrale de arbitraj intern sau internațional pronunțate într-un stat strain si care nu sunt considerate hotarâri naționale în România.
În principal, art. 1093 C.proc.civ. menționează actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești. Denumirea instanței sau a actului de jurisdicție în cauză nu prezintă însemnătate, art. 1093 C.proc.civ. folosind termenul generic de „hotărâre".
În consecinta articolul 1093 C.proc.civ. prevede, în mod expres, că sunt vizate actele de jurisdicție necontencioasă, iar actele notariale nu sunt privite ca acte de jurisdicție.
Hotărârile susceptibile să fie recunoscute și executate în România pot să aparțină inclusiv altor autorități competente să desfășoare o activitate jurisdicțională, caracterizată prin respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare (de exemplu, hotărârea unei autorități religioase dintr-o țară unde religia produce efecte juridice). Într-o formulă de ansamblu, credem, pe de altă parte, că pot să fie recunoscute și executate orice acte ale instanțelor judecătorești care pot să producă efecte asupra persoanelor sau a bunurilor, cu privire la drepturi ori obligații ale acestora.
Pe o asemenea cale, în sistemul nostru juridic pot să devină eficace acte ce ar avea în România natura unui act de jurisdicție al unei instanțe judecătorești. Aceasta nu înseamnă însă că în țara noastră prevederile referitoare la eficacitatea hotărârilor străine se aplică numai actelor de jurisdicție sau că ele nu ar putea să fie avute în vedere în cazul actelor adoptate în cadrul unei proceduri necontencioase.
Hotărârile străine sunt hotărâri pronunțate de autorități ale unui stat străin, în numele unei suveranități străine. Împrejurarea că respectivul stat străin nu a fost recunoscut de România nu împiedică aplicarea art. 1093 și urm. din cod, întrucât, în esență, ne aflăm aici, pe terenul raporturilor de drept privat. În acest context pot să fie reiterate în favoarea soluției arătate argumate argumentele care justifică, în cadrul dreptului internațional privat, aplicarea legilor unui stat nerecunoscut de către țara forului.
Articolul 1093 C.proc.civ. precizează, în plus, că hotărârile străine aparțin unui „stat nemembru al Uniunii Europene". Această expresie este susceptibilă de rezerve, deoarece dispozițiile din cod reprezintă dreptul comun în materia recunoașterii și a executării hotărârilor străine. Prin urmare, nu este exclus ca reglementări subsumate titlului referitor la eficacitatea hotărârilor străine să se aplice unei hotărâri dată într-un stat care face parte din Uniunea Europeană.
De exemplu, Regulamentul (U.E.) nr. 44/2001 se aplică doar în materie civilă și comercială – potrivit accepțiunii autonome a acestei sintagme – iar, în această materie, art. 1 din regulament operează o serie de limitări. Apoi, în materia civilă și comercială, dispozițiile privind recunoașterea hotărârilor pronunțate în statele membre nu includ aspectele referitoare la forța lor probantă. În ceea ce privește însă prevederile codului de procedură civilă, se poate observa, de pildă, în mod punctual, că art. 1107 vizează forța probantă a hotărârilor străine, iar art. 1108 se referă, în mod specific, la recunoașterea și executarea în România a hotărârilor străine prin care se stabilesc obligații decurgând dintr-o lege fiscală străină.
În principiu, în acord cu art. 1064 C.proc.civ., care se referă la ansamblul dispozițiilor consacrate cărții a VII-a din cod, hotărârile străine avute în vedere sunt cele din domeniul dreptului privat. Articolul 1108 C.proc.civ. reprezintă, totuși, o excepție notabilă de la această regulă, textul fiind expresia solidarității internaționale între state, întrucât este de natură să împiedice folosirea teritoriului român ca refugiu pentru cei care au obligații fiscale rezultând dintr-o lege străină.
Calificarea materiei ca fiind de drept privat sau de drept public se realizează conform legii române, fiind firesc ca statul solicitat să decidă care sunt hotărârile străine eficace pe teritoriul său.
Hotărârile care pot să fie recunoscute și executate în țara noastră sunt inclusiv cele a căror efectivitate este rebus sic stantibus (de exemplu, art. 1105 alin. (3) C.proc.civ. privește executarea hotărârii străine stabilind o obligație alimentară care, datorită schimbării circumstanțelor de fapt, se poate modifica).
În sensul Regulamentul nr .44/2001 din 22.12.2000 numit Regulamentul Bruxelles I adoptat de Consiliul Uniunii Europene, „hotărâre ”înseamnă o hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentință, ordonanță sau mandat de executare, precum și stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată.
CAPITOLUL II
ASPECTE GENERALE PRIVIND RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA HOTĂRĂRILOR JUDECĂTOREȘTI STRĂINE
Secțiunea I
Noțiunea de recunoaștere a hotărârii străine
Având în vedere că o hotărâre străină nu poate avea aceeași eficacitate în România în aceleași condiții ca și o hotărâre pronunțată de o instanță proprie și, evident, nu poate avea de plin drept autoritate de lucru judecat și forță executorie datorită principiului suveranității naționale se impune recurgerea la recunoașterea acesteia în conformitate cu dispozițiile dreptului internațional privat.
Noul Cod de Procedură Civilă, face deosebire între instituția recunoașterii hotărârilor străine și instituția executării silite a lor. Prin recunoașterea hotărârii străine se înțelege operațiunea de constatare a existenței și de acceptare a efectelor unei hotărâri străine.
Se poate peciza faptul că în cadrul procedurii de recunoaștere a hotărârii străine, instanțele române nu pot examina pe fond hotărârea străină și nici nu pot proceda la modificarea acesteia. În concret, recunoașterea hotărârilor străine presupune verificarea îndeplinirii condițiilor recunoașterii prevăzute de legislația română.
Principalele efecte ale unei hotărâri judecătorești străine constau în următoarele:
– Puterea de lucru judecat, care se dobândește prin recunoașterea hotărârii,
– Forța executorie, pe baza încuviințării executării, când cel obligat nu execută de bună voie hotărârea,
– Forța probantă, în fața instanțelor din țara noastră cu privire la situațiile de fapt pe care le constată.
Hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sau dacă, fiind pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți.
Recunoașterea hotărârii străine îmbracă două forme, și anume:
1) recunoașterea de plin drept (în virtutea legii);
2) recunoașterea judecătorească.
Secțiunea a II-a
Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine în România potrivit dispozițiilor noului Cod de procedură civilă
Recunoașterea de plin drept
În conformitate cu prevederile art. 1094 C.proc.civ hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România în două cazuri, și anume:
1) dacă se referă la statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate;
2) dacă, fiind pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți ori, în lipsă de recunoaștere, au fost pronunțate în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internațional privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de drept internațional privat român și a fost respectat dreptul la apărare.
Aceste hotărâri străine sunt prezentate direct la autoritățile statele, apostilate sau supralegalizate, bucurându-se, în acest fel, de puterea doveditoare a actelor autentice.
Recunoașterea prin hotărâre judecătorească. Condiții
În conformitate cu prevederile art. 1095 C.proc.civ. hotărârile străine (cu excepția celor recunoscute de plin drept) pot fi recunoscute în România, pe cale judecătorească, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt întrunite următoarele condiții:
1) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată;
2) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul;
3) există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.
Examinarea prevederilor art. 1095, alin. 1 din noul Cod de Procedură Civilă arată, de asemenea, că aceste trei condiții trebuie întrunite în mod cumulativ. În cazul în care nu este îndeplinită oricare din cele trei condiții, hotărârea străină își pierde eficacitatea în România, în înțelesul că ea nu poate fi recunoscută pentru a se putea bucura de autoritate de lucru judecat, nu poate fi executată în România și nici nu poate fi folosită ca probă pentru a confirma situațiile de fapt pe care le confirmă.
Față de reglementarea anterioară a condițiilor recunoașterii hotărârilor străine prin hotărâre judecătorească, noul Cod de Procedură Civilă conține precizări suplimentare cu privire la condiția menționată la art. 1095, alin. 1, lit. b.
La aceste trei condiții generale, C.proc.civ. adaugă o condiție suplimentară în cazul în care a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul. Într-o atare situație, trebuie să se constate că părții respective i s-au înmânat, în timp util, atât citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
Refuzul recunoașterii
C.proc.civ. conține prevederi referitoare la refuzul recunoașterii hotărârii străine dar, de data aceasta, legiuitorul român nu s-a limitat în a prelua reglementarea anterioară ci, păstrând, într-o anumită măsură, unele motive, a inserat altele și le-a completat pe cele existente în vechea reglementare.
Potrivit art. 1096, alin. 1 din noul Cod de Procedură Civilă, recunoașterea hotărârilor străine poate fi refuzată în următoarele cazuri:
1) hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;
2) hotărârea încalcă ordinea publică de drept internațional privat român (un asemenea temei de refuz îl constituie și încălcarea dispozițiilor legale privitoare la competența exclusivă);
3) procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se află în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine.
4) procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se află in curs de judecare in fața acestora la data sesizării instanței străine;
5) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior ei in străinătate și susceptibilă de a fi recunoscută în România.
6) instanțele romane aveau competența exclusivă pentru judecarea cauzei;
7) a fost încălcat dreptul la apărare;
8) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac in statul în care a fost pronunțată.
În ceea ce privește primul motiv de refuz, dispozițiile art. 1096, alin. 1, lit. a din Codul de Procedură Civilă trebuie coroborate cu dispozițiile art. 2564, alin. 2 din Codul Civil care arată că ,, aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internațional privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene și cu drepturile fundamentale ale omului,,.
În consecință, în lipsa obiectivă a unei definiții a ordinii publice de drept internațional privat român cuprinse într-un act normativ datorită modificării conținutului acesteia de la o etapă de dezvoltare socială la alta, raportarea trebuie să fie făcută la incompatibilitatea cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene și cu drepturile fundamentale ale omului. Față de vechea reglementare, actualul Cod de Procedură Civilă conține o prevedere mai detaliată și inserează sintagma: ,,,manifest contrară ordinii publice de drept internațional privat,,. Textul arată că recunoașterea hotărârii străine nu poate să fie refuzată pentru orice contrarietate a ei cu ordinea publică.
Ceea ce este însă „manifest", evident, pentru o anumită instanță de judecată ar putea să rămână nesesizat sau discutabil pentru alta. Prevederile în discuție oferă două criterii de analiză în acest context: intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română și gravitatea efectului produs. Ele nu înlătură neajunsurile care pot să apară în practică datorită aspectelor de ordin subiectiv. De aceea, s-a apreciat că recurgerea la această excepție trebuie să se facă numai dacă după epuizarea celorlalte posibilități de motivare a refuzului recunoașterii hotărârii străine.
În ceea ce privește motivul potrivit căruia procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor romane sau se află in curs de judecare in fața acestora la data sesizării instanței străine aici avem în vedere opozabilitatea autorității de lucru judecat care, deși, relativă sau anticipativă, va avea prioritate pentru instanța învestită cu recunoașterea.
Cu toate acestea, acest lucru rămâne la latitudinea judecătorului român care va putea acorda prioritate hotărârii străine, recunoscând-o, deoarece dispozițiile Codului de Procedură Civil permit acest lucru având în vedere exprimarea legiuitorului care arată în art. 1096, alin. 1 că ,,recunoașterea hotărârilor străine poate fi refuzată,, și nu ,, va fi refuzată,,.
Cu privire la verificarea competenței exclusive a instanțelor române, acest lucru trebuie să se realizeze în conformitate cu dispozițiile art. 1078-1079 din actualul Cod de Procedură Civilă. De altfel nerespectarea acestor dispoziții reprezintă încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român.
Încălcare dreptului la apărare al părții de instanța care a judecat procesul constituie un motiv de iregularitate internațională a hotărârii străine întemeiat pe ordinea publică.
CAPITOLUL III
INSTANȚA COMPETENTĂ. PROCEDURA
Secțiunea I
Întinderea atribuțiilor instanței române
Instanța română sesizată cu o cerere de recunoaștere a unei hotărâri străine este abilitată să verifice condițiile recunoașterii, precum și cazurile în care această operațiune poate fi refuzată, neputând proceda la examinarea în fond a hotărârii străine sau la modificarea acesteia.
Secțiunea a II-a
Procedura
Conform art. 1098, alin. 1 din noul Cod de Procedură Civilă cererea de recunoaștere se rezolvă pe cale principală de tribunalul în circumscripția căruia își are domiciliul sau, după caz, sediul cel care a refuzat recunoașterea hotărârii străine.
Noul C.proc.civ. aduce și o completare prin intermediul alin. 2 al aceluiași articol care arată că, în cazul imposibilității de determinare a tribunalului potrivit dispozițiilor menționate mai sus, competența aparține Tribunalului București.
Totodată, cererea de recunoaștere poate fi, rezolvată și pe cale incidentală de către instanța sesizată cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridica excepția autorității lucrului judecat sau o chestiune prealabila întemeiata pe hotărârea străină.
Căi procedurale de recunoaștere și competența
Cererea de recunoaștere se soluționează:
1) pe cale principală, prin sentință, de către tribunalul în circumscripția căruia își are domiciliul sau sediul social cel care a refuzat recunoașterea hotărârii străine;
Noua reglementare aduce și o completare prin intermediul alin. 2 al aceluiași articol care arată că, în cazul imposibilității de determinare a tribunalului potrivit dispozițiilor menționate mai sus, competența aparține Tribunalului București.
2) pe cale incidentă, prin încheiere interlocutorie, de către instanța sesizată cu un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepția puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină.
2. Citarea părților
Ca regulă, părțile se citează la soluționarea cererii de recunoaștere. Cu titlu de excepție, citarea părților nu este obligatorie dacă din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii.
3. Conținutul cererii și înscrisurile doveditoare
Art. 1099 din noul Cod de Procedură Civilă statuează că cererea de recunoaștere a hotărârii străine se întocmește potrivit cerințelor prevăzute de Codul de Procedură Civilă român și va fi însoțită de următoarele acte:
Această cerere va fi însoțită de următoarele acte:
1) copia hotărârii străine;
2) dovada caracterului definitiv al hotărârii;
3) copia dovezii de înmânare a citației și actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în instanța străină sau orice alt act oficial care să ateste că, citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea;
4) orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplinește celelalte condiții prevăzute la art. 1.095 din noul Cod de Procedură Civilă și a fost pronunțată de o instanță competentă și că partea care a pierdut procesul, fiind lipsă la pronunțarea hotărârii, a avut posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
Actele de mai sus vor fi însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate, afară de cazul în care părțile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.
Având în vedere că folosirea actelor oficiale provenite de la autoritățile unui alt stat necesită îndeplinirea unor formalități speciale în scopul garantării originalității, autenticității semnăturilor/ sigiliului și legalității întocmirii acestora, noul Cod de Procedură civilă precizează la art. 1099, alin. 2 că actele menționate mai sus și care însoțesc cererea de recunoaștere trebuie însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate, cu respectarea procedurii instituite la 1092. Cu toate acestea, supralegalizarea nu se va solicita în cazul în care părțile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.
O noutate adusă de noua reglementare este cea cuprinsă în art. 1099, alin. 3 unde se arată că, în cazul neprezentarii unora dintre documentele ce trebuie să însoțească cerere de recunoaștere, instanța poate fixa un termen pentru a fi prezentate ori poate accepta documente echivalente sau,dacă se consideră suficient edificată, să dispenseze partea de producerea lor. De asemenea, o altă precizare neregăsită în art. 1100 din noul Cod de Procedură Civilă care stipulează că cererea de recunoaștere a hotărârii străine întrerupe prescripția dreptului de a obține executarea silită. Soluționarea cererii are un character contencios, dispozițiile art. 1101, alin. 1 din noul Cod de Procedură Civilă precizând că cererea de recunoaștere a hotărârii străine se soluționează pe cale principală prin hotărâre, iar pe cale incidentală prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri după citarea părților.
Cu toate acestea, cererea poate fi soluționată fără citarea părților, dacă din hotărârea străina rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii.
Atât în vechea reglementare, cât și în actualul Cod de Procedură Civilă, nu se precizează, în mod expres, dacă hotărârea instanței române sau încheierea interlocutorie a acesteia sunt sau nu susceptibile să fie atacate și care este calea de atac care poate să fie exercitată de parte.
În aceste condiții, considerăm că, referitor la recunoașterea pe cale principală, ar trebui să fie avută în vedere o soluție similară celei consacrate de art. 1130 din noul Cod de Procedură Civilă care stipulează : ,,Cererea de recunoaștere sau de executare a hotărârii arbitrale străine se soluționează prin hotărâre data cu citarea părților si care poate fi atacată numai cu apel,,. În ceea ce privește situația recunoașterii pe cale incidentală, încheierea interlocutorie de rezolvare a unei asemenea cereri, poate să fie atacată odată cu hotărârea pronunțată de către instanță în cererea principală.
Secțiunea a III-a
Executarea hotărârilor străine
Modalitățile de executare a hotărârii străine
Hotărârea străină poate fi adusă la îndeplinire pe teritoriul României de bună voie sau silit. În cel de al doilea caz, pentru a fi pusă în executare pe teritoriul țării noastre, este necesară încuviințarea executării, realizabilă prin procedura exequatur-ului.
Noțiunea de exequatur
Exequatur-ul este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat asupra hotărârii străine de instanța statului pe teritoriul căruia se cere executarea, hotărârea străină este declarată executorie și se încuviințează executarea acesteia.
Competența
Încuviințarea executării hotărârii străine este de competența tribunalului în circumscripția căruia urmează să se efectueze executarea.
Condiții pentru exequatur
Încuviințarea executării hotărârii străine se pronunță dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată;
2) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate mai sus, competența să judece procesul;
3) există reciprocitate de executare între țara noastră și țara străină în care s-a pronunțat hotărârea;
4) hotărârea este executorie, potrivit legii instanței care a pronunțat-o;
5) dreptul de a cere executarea silită nu este prescris, potrivit legii române;
6) hotărârea a fost dată cu aplicarea legii materiale competente, potrivit normelor dreptului internațional privat român;
7) hotărârea nu aduce atingere ordinii publice de drept internațional privat român, fie prin dispozițiile ei, fie prin executare;
8) hotărârea nu este rezultatul unei fraude comisă în procedura urmată în străinătate;
9) nu există o hotărâre română în acea materie, anterioară hotărârii străine, ori o sesizare anterioară a unei instanțe române;
10) nu este o hotărâre în materie de stare civilă și capacitate privind pe un cetățean român, iar soluția dată potrivit legii determinată de dreptul internațional privat al țării unde s-a pronunțat hotărârea diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.
Nici în această procedură instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei.
Exequatur-ul parțial
În situația în care hotărârea străină conține soluții asupra mai multor capete de cerere, care pot fi disociate, încuviințarea executării poate fi acordată separat.
Hotărâri care nu pot fi puse în executare în țara noastră
Nu pot fi puse în executare pe teritoriul României hotărârile străine:
1) prin care s-au luat măsuri asiguratorii;
2) date cu executare provizorie.
Procedura pentru exequatur
Procedura exequatur-ului este aceea de drept comun.
Cererea de încuviințare a executării se întocmește potrivit cerințelor prevăzute de legea procedurală română și va fi însoțită de dovada caracterului executor al hotărârii străine, eliberată de instanța care a pronunțat-o.
Cererea se soluționează printr-o sentință, după citarea părților. Această hotărâre este supusă căilor de atac prevăzute de legea română.
Tranzacțiile judiciare
Tranzacțiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicată, dacă s-a obținut încuviințarea executării din partea instanței române competente.
Forța probantă a hotărârii străine
Hotărârea străină, pronunțată de către o instanță competentă, are forță probantă în fața instanțelor române cu privire la situațiile de fapt pe care le constată.
CAPITOLUL IV
REGULAMENTUL (CE) NR. 44/2001 AL CONSILIULUI DIN 22 DECEMBRIE 2000 PRIVIND COMPETENȚA JUDICIARĂ, RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR ÎN MATERIE CIVILĂ ȘI COMERCIALĂ
Regulamentele Uniunii Europene sunt acte cu forță generală,bobligatorie și direct aplicabile în fiecare stat membru al Uniunii Europene și constituie principalul izvor al dreptului derivat, forța generală a acestora fiind stabilită prin art. 189 din Tratatul CEE și art. 165 din Tratatul CEEA.
De altfel, Curtea de Justiție a statuat o definiție a noțiunii de regulament – reflectată în art. 14 din Tratatul CECO – ca fiind un act care stabilește principii normative cu caracter general, obligatoriu și aplicat direct în toate elementele sale țărilor membre. Condițiile de aplicare au un caracter general „abstract” și impersonal, cu consecințe juridice.
În anul 2001, Comisia a prezentat Consiliului o propunere de Regulament care reproducea acea propunere de revizuire a Convenției de la Bruxelles. Propunerea Comisiei a fost însușită de Consiliu care a emanat astfel Regulamentul CE nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 care, de la 1 martie 2002, a înlocuit în țările Uniunii Europene Convenția de la Bruxelles (cu excepția faptului că, în relațiile cu Danemarca, această Convenție a continua să fie considerată în vigoare până la data de 1 iulie 2007, când și acest stat a devenit parte la regulament).
Trebuie precizat faptul că Regulamentul CE nr. 44/2001 reia în mare parte disciplina Convenției de la Bruxelles, fiind prea puține norme cu caracter de noutate în domeniul competenței jurisdicționale.
Regulamentul a intrat în vigoare la 1 martie 2002, înlocuind Convenția de la Bruxelles din 1968, care a fost valabilă mai multedecenii și care a avut o deosebită importanță în materia cooperării internaționale în materie civilă.Obiectivul regulamentului este complet exprimat de chiar Preambulul său, după cum urmează:
Pentru atingerea obiectivului liberei circulații a hotărârilor în materie civilă și comercială este necesar și oportun ca normele care reglementează competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor
să fie reglementate de un instrument juridic comunitar cu character imperativ și de aplicare directă.
În sensul liberei circulații a hotărârilor, hotărârile pronunțate într-un stat membru căruia se adresează prezentul regulament trebuie să fie recunoscute și executate în alt stat membru căruia se adresează prezentul regulament, chiar dacă debitorul împotriva căruia s-a pronunțat hotărârea are domiciliul pe teritoriul unui stat terț.
Acest regulament stabilește normele care reglementează competența judiciară a instanțelor în materie civilă și comercială. Acesta prevede că o hotărâre pronunțată într-un stat membru al Uniunii Europene (UE) trebuie recunoscută fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială, exceptând cazurile în care recunoașterea este contestată. O hotărâre de încuviințare a executării unei hotărâri străine trebuie adoptată în urma unor verificări pur formale ale documentelor furnizate. Acest regulament enumeră motive de neexecutare, însă instanțele nu au posibilitatea de a le invoca din oficiu.
Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă. De asemenea, nu se aplică pentru:
starea sau capacitatea juridică a persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente și succesiuni;
falimente;
securitate socială;
arbitraj.
Secțiunea I
Norme de competență
Regulamentul CE nr. 44/2001 precizează faptul că normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuiesă fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură.
Principiul fundamental este că exercitarea competenței judiciare trebuie să se efectueze pe teritoriul statului membru al UE în care are domiciliul pârâtul, indiferent de naționalitatea sa. Determinarea domiciliului se efectuează în conformitate cu legea statului membru în care instanța este sesizată.
Dacă o parte nu are domiciliul pe teritoriul statului membru a cărui instanță este sesizată, instanța, pentru a determina dacă partea are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, aplică legea statului membru în cauză. În cazul persoanelor juridice sau al firmelor, domiciliul se determină în funcție de sediul statutar, administrația centrală sau sediul principal. În cazul trusturilor, domiciliul este definit de instanța care a fost sesizată, prin aplicarea normelor sale de drept internațional privat.
Acționarea în justiție a pârâtului într-un alt stat membru al UE
În afară de principiul de bază privind competența judiciară, în anumite cazuri, pârâtul poate fi acționat în justiție în instanțele aflate pe teritoriul unui alt stat membru al UE. Acest lucru este valabil pentru următoarele domenii de competență jurisdicțională enumerate în regulament: competențele speciale sau exclusive, precum și competențele în materie de asigurări, de contracte încheiate de consumatori și de contracte individuale de muncă.
Competențele speciale ale instanțelor se aplică, de exemplu:
în materie contractuală: ca regulă generală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată;
în materia obligației de întreținere: ca regulă generală, în fața instanțelor de la locul unde creditorul obligației de întreținere își are reședința;
în materii legate de răspundere pentru acte ilegale – prejudicii, delicte sau cvasidelicte: în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.
În materie de asigurări, un asigurător poate fi acționat în justiție în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul sau în alt stat membru, în cazul acțiunilor intentate de către deținătorul poliței de asigurare, asiguratul sau un beneficiar, în fața instanțelor de la locul unde este domiciliat reclamantul. În cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul poate fi acționat în justiție și în fața instanțelor de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă.
Regulamentul prevede și norme privind competența în materia contractelor încheiate de consumatori. „Consumatorii” sunt definiți ca persoanele care încheie un contract cu un profesionist, într-un scop care se situează în afara domeniului lor profesional. Acesta se aplică contractelor încheiate cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în UE, cu excepția contractelor de transport, altele decât cele care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare.
Consumatorul este protejat în același fel descris aici în cazul în care contractul are ca obiect vânzarea de bunuri în rate egale, fixe și eșalonate sau prin împrumut rambursabil în rate egale, fixe și eșalonate, sau orice altă formă de credit. Pentru ca consumatorul să beneficieze de această protecție în alte cazuri, contractul trebuie să fi fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau care își direcționează activitățile spre acel stat membru. Un consumator poate introduce o acțiune fie înaintea instanțelor din statul membru al UE pe teritoriul căruia pârâtul își are domiciliul, fie înaintea instanțelor din locul unde consumatorul (reclamantul) își are domiciliul. Acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru al UE pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul.
În materia contractelor individuale de muncă, angajații pot acționa în justiție angajatorul fie în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat angajatorul, fie în fața instanțelor din statul membru în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea. Un angajat care nu își desfășoară în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceluiași stat poate acționa în justiție angajatorul înaintea instanțelor din locul unde este situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta. Un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă are o sucursală, agenție sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre se consideră că are domiciliul pe teritoriul statului respectiv. Un angajator poate introduce o acțiune împotriva unui angajat numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul își are domiciliul.
Indiferent de domiciliu, următoarele instanțe au competențe exclusive în ceea ce privește:
drepturile reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul;
valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăților sau a persoanelor juridice ori valabilitatea deciziilor organelor acestora: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia are sediul persoana juridică;
valabilitatea înregistrărilor în registrele publice: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se păstrează registrul;
înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale sau a altor drepturi similare: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument al Uniunii sau a unei convenții internaționale, se consideră că a avut loc;
executarea hotărârilor: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie executată hotărârea.
Dacă părțile, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au încheiat o convenție care prevede un acord de alegere a forului*, competența judiciară îi revine instanței stabilite de părți. Regulamentul prevede anumite formalități care trebuie îndeplinite în astfel de convenții atributive de competență: convenția trebuie să se încheie în scris ori verbal sau într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți sau, în comerțul internațional, într-o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt la curent.
De asemenea, există prevederi referitoare la cazurile în care există mai mulți pârâți, la cererea de chemare în garanție, cererea de intervenție sau alte cereri de terță opoziție, la cererile reconvenționale și la cazurile în care o acțiune poate fi combinată cu o acțiune în materie de drepturi reale imobiliare.
Regulamentul stabilește și un mecanism de rezolvare a cazurilor de litispendență (lis pendens) și de conexitate.
Este de reținut, deci, faptul că regulamentul are ca obiectiv îmbunătățirea spațiului libertății, al siguranței și al dreptului prin asigurarea unei libere circulații a hotărârilor pronunțate într-un stat membru, în
toate celelalte state membre. Regulile de competență cuprinse în Regulamentul nr. 44/2001 au scopul de a stabili norme uniforme de atribuire a competențelor între statele membre și, uneori, chiar și față de țările terțe, în măsura în care un anumit element de extraneitate al litigiului se circumscrie sferei de aplicare a regulamentului.
Obiectivul final rezidă în asigurarea liberei circulații a persoanelor și funcționarea pieței unice. Ideea fundamentală a regulamentului constă în crearea unor standarde de drept unitare, aplicabile în toate statele membre, simultan cu eliminarea oricăror forme de control al unei hotărâri pronunțate în străinătate, excepțiile fiind de strict interpretare și aplicare.
În privința ariei de aplicabilitate obligatorie între statele-membre, deși Danemarca nu a participat ab initio la acest instrument normativ, la data de 1 iulie 2007 a semnat un acord pentru a deveni parte la acest regulament (Jurnalul Oficial L 94 din 4 aprilie 2007), astfel încât, în prezent, Regulamentul este valabil în toate statele membre.
Secțiunea a II-a
Recunoaștere și executare
O hotărâre pronunțată într-un stat membru al UE este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială. „Hotărâre” înseamnă o hotărâre pronunțată de o instanță sau un tribunal dintr-un stat membru al UE, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentință, ordonanță sau mandat de executare. Hotărârea străină nu poate face în nici o situație obiectul unei revizuiri pe fond.
O hotărâre nu este recunoscută dacă:
recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru al UE în care aceasta se solicită;
actul de sesizare a instanței nu a fost comunicat pârâtului în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea;
aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într-un litigiu între aceleași părți în statul membru în care se solicită recunoașterea;
aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-o țară terță, între aceleași părți, într-o cauză având același obiect și aceeași cauză.
Instanța înaintea căreia este invocată recunoașterea unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru al UE poate suspenda acțiunea în cazul în care hotărârea face obiectul unei căi de atac ordinare.
O hotărâre este pusă în executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv. Părțile pot introduce o acțiune împotriva unei hotărâri privind cererea de încuviințare a executării.
Secțiunea a III-a
Înlocuirea Convenției de la Bruxelles din 1968
Acest regulament înlocuiește convenția de la Bruxelles din 1968, care s-a aplicat între statele membre anterior intrării în vigoare a regulamentului. Convenția se aplică în continuare în ceea ce privește teritoriile statelor membre care intră în domeniul său de aplicare teritorială și care sunt excluse de la aplicarea acestui regulament în temeiul articolului 299 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (acum articolul 355 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene). Acest regulament enumeră și o serie de alte convenții, tratate și acorduri între statele membre pe care le înlocuiește.
Chiar și după intrarea în vigoare a regulamentului, competența judiciară între Danemarca și celelalte state membre a continuat să fie reglementată de Convenția de la Bruxelles din 1968. Această excepție pentru Danemarca s-a bazat pe Protocolul nr. 5 din 1997 privind poziția Danemarcei, anexat la tratate (acum Protocolul nr. 22). La 19 octombrie 2005, UE a încheiat un acord cu Danemarca privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială care a extins prevederile regulamentului la acest stat. La 27 aprilie 2006, acordul s-a aprobat în numele UE prin Decizia 2006/325/CE a Consiliului. Aceasta a intrat în vigoare la 1 iulie 2007.
Conform prevederilor din Protocolul privind poziția Regatului Unit al Marii Britanii și al Republicii Irlanda anexat la tratate, aceste două state și-au notificat dorința de a participa la adoptarea și aplicarea acestui regulament.
Secțiunea a IV-a
Efectele hotărârilor arbitrale străine
Efectele hotărârilor arbitrale străine sunt reglementate distinct, în cuprinsul art. 1123-1132 C.proc.civ. endința majoritară pe planul dreptului comparat credem că este aceea de a considera că tribunalele arbitrale nu sunt organe de jurisdicție ale statelor pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea, arbitrajul având natură contractuală și jurisdicțională.
Arbitrajul internațional și efectele sunt sunt tratate în partea referitoare la Procesul civil internațional (Cartea VII). Așadar, arbitrajul internațional își găsește un loc aparte ca modalitate de soluționare a litigiilor internaționale. Toate aspectele esențiale care țin de arbitraj în general (precum, convenția arbitrală-articolul 1098, tribunalul arbitral-articolul 1099, procedura arbitrală-articolul 1100, limba arbitrajului-articolul 1101, măsurile provizorii și conservatorii-articolul 1102, administrarea probelor-articolul 1103, competența tribunalului-articolul 1104, hotărârea arbitrală-articolul 1106 sau cheltuielile arbitrale-articolul1107) sunt reluate în cadrul capitolului I al Titlului IV din Cartea VII din perspectiva litigiului arbitral internațional. Astfel, sub aspect formal convenția arbitrală poate fi dovedită prin existența formei scrise cuprinse în orice mijloc de comunicare adecvat stabilirii probei printr-un text, în timp ce cu privire la cerințele de fond, aceasta este valabilă dacă îndeplinește condițiile impuse de oricare dintre legea stabilită de părți în convenție, legea care guvernează obiectul litigiului, legea aplicabilă contractului (ce conține clauza compromisorie) sau legea română. În arbitrajul internațional, durata termenelor stabilite pentru arbitraj în Cartea IV se dublează. Limba procedurii se stabilește în aceleași condiții ca în cazul arbitrajului intern. Excepția de necompetență a tribunalului arbitral trebuie ridicată în prealabil oricărei apărări de fond se spune în articolul 1104, alin.3.
Cât privește dreptul aplicabil, tribunalul arbitral va aplica legea stabilită de părți, iar dacă părțile au omis să o prevadă în cuprinsul convenției arbitrale, atunci se va aplica legea pe care tribunalul o consideră adecvată, « ținând seama de uzanțe și de regulile profesionale » (articolul 1105, alin.1).
Efectele hotărârilor arbitrale străine, tratate în Capitolul II din Titlul IV (Cartea VII), privesc mai întâi calificarea acestor hotărâri ca “hotărâri arbitrale străine”, fiind astfel definite acele hotărâri de arbitraj intern sau internațional pronunțate într-un stat străin și care nu sunt considerate hotărâri naționale în România (articolul 1109). Eficacitatea hotărârilor arbitrale străine este asigurată atunci când hotărârile calificate ca străine potrivit articolului 1109 sunt recunoscute și pot fi executate în România în măsura în care « diferendul formând obiectul acesteia poate fi soluționat pe cale arbitrală în România și dacă hotărârea nu conține dispoziții contrarii ordinii publice de drept internațional privat român » (articolul 1110). În continuare, prevederile privind procedura de recunoaștere și de executare a hotărârii arbitrale străine sunt preluate din Legea raporturilor de drept internațional privat nr.105/1992, atât în ce privește motivele de refuz al recunoașterii sau executării hotărârilor străine, cât și cu privire la judecata cererilor de recunoaștere sau de executare.
Se remarcă contribuția semnificativă adusă de noul Cod de procedură civilă în materie de arbitraj și de arbitraj internațional.
Noile prevederi sunt mult mai adaptate cerințelor actuale privind inițierea și organizarea arbitrajului, inclusiv a celui internațional, cerințe impuse de schimburile comerciale dintre statele Uniunii Europene, ca și de legislația în această materie a Uniunii Europene.
Este de așteptat ca în materie de arbitraj instituționalizat instituțiile existente în prezent în România ce pot fi investite cu soluționarea litigiilor arbitrale să surprindă prevederile esențiale din material arbitrajului (inclusiv a celui internațional) și să le includă în propriile reguli de arbitrare, eliminând, pe cât posibil, unele contradicții (nedorite) dintre aceste reguli proprii, pe de o parte, și principiile sau uzanțele devenite obișnuite în practica arbitrală (internațională), pe de altă parte.
De asemenea, ni se pare că implicarea instanțelor judecătorești în legătură cu arbitrajul, în unele situații când intervenția instanței este obligatorie sau reprezintă o opțiune valabilă pentru părțile în litigiu, este mult mai bine reflectată în noua reglementare. Pentru arbitrii ca și pentru practicienii în materie de arbitraj, aceste noi reglementări sunt de natură să contribuie la eficientizarea actului de judecată arbitrală, cu condiția de a fi aplicate atât în litera cât și în spiritul prevederilor respective.
CAPITOLUL V
Recunoașterea și executarea hotărârilor străine în materie civilă și comercială în statele membre ale Uniunii Europene
Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială reglementează procedura r.e.h.j.m.c.c. în sensul acestui regulament, prin „hotărâre" se înțelege o hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentință, ordonanță sau mandat de executare, precum și stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată, în ceea ce privește recunoașterea hotărârilor, potrivit Regulamentului nr. 44/2001, o hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre, fără să fie necesară vreo procedură specială; în cazul unei contestații, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoașterea unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute de regulament, ca hotărârea să fie recunoscută; dacă recunoașterea este invocată pe cale incidentală înaintea unei instanțe a unui stat membru, aceasta din urmă este competentă în materie. Î
În materia executării hotărârilor, Regulamentul nr. 44/2001 prevede că o hotărâre pronunțată într-un stat membru și care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv.
În vederea aplicării Regulamentului nr. 44/2001, Legea nr. 191/2007 pentru aprobarea O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană prevede următoarele reguli:
a) cererile pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie civilă și comercială, pronunțate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condițiile prevederilor Regulamentului nr. 44/2001, sunt de competența tribunalului; hotărârea tribunalului poate fi atacată numai cu recurs;
b) în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în România și pentru care se solicită recunoașterea sau încuviințarea executării într-un alt stat membru al Uniunii Europene, competența de a emite, potrivit Regulamentului nr. 44/2001, certificatul privind hotărârile judecătorești aparține primei instanțe;
c) în cazul în care, potrivit Regulamentului nr. 44/2001, se solicită recunoașterea sau încuviințarea executării pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene a unui act autentic, executoriu potrivit legii române, competența de a emite certificatul privind actele autentice aparține judecătoriei în a cărei circumscripție se află emitentul actului;
d) în cazul în care se solicită recunoașterea sau încuviințarea executării pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene a unei hotărâri pronunțate de instanța română, în condițiile legii, pentru încuviințarea unei tranzacții judiciare, competența de a emite, potrivit Regulamentului nr. 44/2001, certificatul privind tranzacțiile judiciare aparține primei instanțe. Potrivit Anexei V a Regulamentului nr. 44/2001, certificatul privind hotărârile și tranzacțiile judiciare trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
1) statul membru de origine;
2) instanța sau autoritatea competentă care eliberează certificatul: denumire; adresă; telefon/fax/ e-mail;
3) instanța care a pronunțat hotărârea/a aprobat tranzacția judiciară: tipul instanței; localitatea instanței; hotărârea/tranzacția judiciară;
4) data; numărul de referință; părțile în cauză: numele reclamantului (reclamanților), numele pârâtului (pârâților), numele celeilalte (celorlalte) părți, dacă este cazul; data notificării sau comunicării actului de sesizare a instanței în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsă;
5) textul hotărârii/ tranzacției judiciare anexat la certificat;
6) numele părților care au beneficiat de asistență judiciară;
7) de asemenea, mențiunea că hotărârea/tranzacția judiciară este executorie în statul membru de origine.
Potrivit Anexei VI a Regulamentului nr. 44/2001, certificatul privind actele autentice trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
1) statul membru de origine;
2) autoritatea competentă care eliberează certificatul: denumire; adresă; telefon/fax/e-mail;
3) autoritatea care a atribuit actului autenticitate:
a) autoritatea care a participat la întocmirea actului autentic (dacă este cazul); numele și desemnarea autorității; localitatea autorității;
b) autoritatea care a înregistrat actul autentic (dacă este cazul): tipul autorității; localitatea autorității;
4) actul autentic: descrierea actului; data la care actul a fost întocmit, iar dacă este diferită, data la care actul a fost înregistrat; numărul de referință; părțile în cauză; numele creditorului; numele debitorului;
5) textul hotărârii executorii anexat la certificat;
6) de asemenea, mențiunea conform căreia actul autentic este executoriu împotriva debitorului în statul membru de origine.
După aderarea la UE, România aplică Regulamentul nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială cu toate statele membre UE: Austria, Belgia, Marea Britanie, Cipru, Cehia, Danemarca (urmare intrării în vigoare la 01.01.2007 a unui acordul cu CE), Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxembourg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria.
Regulamentul nr. 44/2007 înlocuiește, în relația dintre România și statele membre, următoarele (părți din) convenții/tratate:
– Convenție între R.S.România și Regatul Belgiei privind recunoașterea hotărârilor judecătorești în materia obligațiilor de întreținere, făcută la București la 30 octombrie 1979;
– Tratatul între R.P.Română și R.P. Bulgaria privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, făcut la Sofia la 3 decembrie 1958;
– Tratatul între România și Republica Cehă privind asistența judiciară în materie civilă, încheiat la București la 11 iulie 1994;
– Convenția de asistență juridică în materie civilă și penală între R.S.România și Regatul Greciei, București, 1972;
– Convenția între R.S.România și Republica Franceză privind asistența juridică în materie civilă și comercială, Paris, 1974;
– Convenția între R.S.România și Republica Italiană privind asistența judiciară în materie civilă și penală, făcută la București la 19 octombrie 1972;
– Tratatul dintre România și Republica Polonă privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile, încheiat la București la 15 mai 1999 ;
– Tratat între R.P.Română și R.P.F.Iugoslavia (aplicabil prin declarație de succesiune cu Slovenia) privind asistența juridică, încheiat la Belgrad la 18 octombrie 1960;
– Tratatul între R.P.Română și R.S.Cehoslovacă (aplicabil prin declarație de succesiune cu Slovacia) privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, făcut la Praga la 25 octombrie 1958;
– Convenția dintre România și Spania privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la București la 17 noiembrie 1997 ;
– Tratatul între R.P.România și R.P. Ungară privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, făcut la București la 7 octombrie 1958;
Legea nr. 187/2003 care a transpus până la aderarea României la UE Regulamentul nr. 44/2001 a fost abrogată prin OUG nr. 119/2007 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană.
Potrivit Legii nr. 191/2007 pentru aprobarea OUG nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, în vederea aplicării Regulamentului nr. 44/2001 cererile pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie civilă și comercială, pronunțate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condițiile prevederilor Regulamentului nr. 44/2001, sunt de competența tribunalului. Hotărârea astfel pronunțată poate fi atacată numai cu recurs.
În cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în România și pentru care se solicită recunoașterea sau încuviințarea executării într-un alt stat membru al Uniunii Europene, competența de a emite, potrivit art. 54 din Regulamentul nr. 44/2001, certificatul prevăzut în anexa V din același regulament aparține primei instanțe.
În cazul în care, potrivit art. 57 din Regulamentul nr. 44/2001, se solicită recunoașterea sau încuviințarea executării pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene a unui act autentic, executoriu potrivit legii române, competența de a emite certificatul prevăzut în anexa VI din același regulament aparține judecătoriei în a cărei circumscripție se află emitentul actului.
În cazul în care se solicită recunoașterea sau încuviințarea executării pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene a unei hotărâri pronunțate de instanța română, în condițiile legii, pentru încuviințarea unei tranzacții judiciare, competența de a emite, potrivit art. 58 din Regulamentul nr. 44/2001, certificatul prevăzut în anexa V din același regulament aparține acelei instanțe.
CONCLUZII
Inserarea dispozițiilor privind recunoașterea hotărârilor judecătorești în noul Cod de Procedură Civilă demonstrează, prin raportare la reglementările anterioare, o mai bună grupare a normelor juridice în ceea ce privește procesul civil internațional. Cu toate acestea, faptul că dispozițiile privind recunoașterea hotărârilor străine vizează doar actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene este de natură să creeze anumite dificultăți în cazul în care se va pune problema recunoașterii unor hotărâri străine ce provin dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în cazul în care reglementările existente la nivelul dreptului Uniunii Europene conțin anumite limitări. Acest aspect ne determină să opinăm că reglementarea actuală va trebui să conțină anumite modificări sau completări în vederea înlăturării eventualelor situații pentru care ar fi greu de identificat dispozițiile aplicabile.
Principalele efecte pe care le produce o hotărâre judecătorească sunt:
forța probantă egală actului autentic;
autoritatea de lucru judecat;
efectul declarativ, de principiu;
puterea executorie;
nașterea dreptului de a cere executarea silită a hotărârii supus unui termen de prescripție;
dezînvestirea instanței de proces.
În principiu, o hotărâre străină nu poate avea de plin drept forță executorie și autoritate de lucru judecat, deoarece se opune suveranitatea statului pe al cărui teritoriu se invocă acea hotărâre. În general, în cazul în care cel care a pierdut procesul nu execută de bună voie obligația, hotărârea judecătorească este învestită cu formulă executorie și se procedează la executarea silită. Formula executorie este ordinul dat de instanța judecătorească organelor de executare silită, de a duce la îndeplinire dispozitivul hotărârii. În acest fel este pusă în mișcare forța de constrângere a statului pentru realizarea justiției. Forța de constrângere nu se poate desfășura decât pe teritoriul statului care o exercită, iar organele de executare ale unui stat nu se pot supune ordinului dat de instanța altui stat, deoarece statele sunt suverane și egale. De aceea, forța executorie a unei hotărâri judecătorești are un caracter strict teritorial, neputând opera de plin drept pe teritoriul altui stat decât acela a cărui instanță a învestit hotărârea cu formulă executorie. Așadar, hotărârea judecătorească străină dobândește, în general, forță executorie, întocmai ca și o hotărâre proprie a statului pe teritoriul căruia se cere executarea, prin procedura denumită exequatur.
Hotărârea judecătorească străină produce efecte în altă țară dacă se îndeplinesc cerințele stabilite de legea statutului unde se invocă acele efecte. Aceste cerințe legale constau, de regulă, în recunoașterea hotărârii judecătorești străine sau în obținerea exequatur-ului pentru acea hotărâre.
În anumite condiții, o hotărâre judecătorească străină poate să producă unele efecte și independent de îndeplinirea cerințelor legale menționate.
De asemenea, prin convenție internațională se pot stabili alte condiții în care o hotărâre judecătorească străină produce efecte în alte țări.
Potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992, termenul de hotărâre străină se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un stat.
Legea nr. 105/1992 deosebește între recunoașterea hotărârilor judecătorești străine și executarea acestora, iar pe de altă parte, există două feluri de recunoaștere: de plin drept și prin hotărâre judecătorească a instanței române.
Prin recunoaștere, hotărârea judecătorească străină beneficiază în România de autoritate de lucru judecat, întocmai ca o hotărâre judecătorească română. În acest sens, art. 167 din legea nr. 105/1992 prevede că hotărârile judecătorești străine pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de putere de lucru judecat. În acest caz este vorba de recunoașterea prin hotărâre judecătorească română, dar același efect îl produce și recunoașterea de plin drept.
Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine intervine de plin drept dacă se referă la statutul civil al cetățenilor statutului unde au fost pronunțate sau al cetățenilor statutului de cetățenie, fiind pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți.
Condițiile recunoașterii prin hotărâre judecătorească: hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată, instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii țării sale, competența să judece procesul (atât de dreptul internațional privat, cât și de drept intern), există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea, dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de ase apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în fața instanței străine, poate fi invocat numai de către acea persoană.
Refuzul recunoașterii poate fi urmarea următoarelor situații: hotărârea este rezultatul unei fraude comisă în procedura urmată în străinătate, hotărârea străină încalcă ordinea publică de drept internațional privat român (inclusiv dispozițiile legale referitoare la competența exclusivă a jurisdicției române), procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se află în curs de judecată în fața acestora la data sesizării instanței străine.
Instanța română trebuie să verifice îndeplinirea condițiilor de recunoaștere și de refuz, dar nu poate să procedeze la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei.
Executarea hotărârilor judecătorești străine. Exequaturul este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat asupra hotărârii judecătorești străine de instanțele statului pe teritoriul căreia se cere executarea, hotărârea judecătorească străină este declarată executorie. Legea nr. 105/1992 face vorbire (art. 173 alin.1) de executarea hotărârii străine pe teritoriul român, pe baza încuviințării dat de instanța judecătorească română competentă. Această încuviințare (exequatur-ul) intervine dacă hotărârea străină nu se execută de cei obligați în acest sens de bună voie.
Obiectul exequaturului constă în acordarea în statul solicitat a forței executorii și a autorității de lucru judecat unei hotărâri judecătorești străine.
Condițiile cerute pentru obținerea exequaturului sunt stabilite de legea locului unde urmează să intervină executarea hotărârii judecătorești străine. Potrivit art. 174 din Legea nr. 105/1992 condițiile pentru acordarea forței executorii unei hotărâri judecătorești străine în România sunt: hotărârea este pronunțată de o instanță judecătorească competentă determinată conform dreptului internațional privat, dreptului intern sau conform normelor juridice din convențiile internaționale încheiate de România, hotărârea judecătorească este executorie, potrivit legii care se aplică pe teritoriul unde a fost pronunțată, hotărârea judecătorească a fost pronunțată cu aplicarea legii materiale competente potrivit normelor dreptului internaționale privat, hotărârea judecătorească să nu aducă atingere ordinii publice în dreptul internațional privat român, fie prin dispozițiile ei, fie prin executarea ei (art. 174 și art. 168 din Legea nr. 105/1992), între România și statul a cărui instanță a pronunțat hotărârea să existe reciprocitate de executare, dreptul de a cere executarea silită să nu fie prescris potrivit legii române art. 174), hotărârea judecătorească străină să nu fie rezultatul unei fraude comisă în procedura de urmat (în străinătate) (art. 174 și art. 168 din legea nr. 105/1992), să nu existe o hotărâre judecătorească română în acea materie, anterioară hotărârii străine, ori o sesizare anterioară a unei instanțe române (art. 174 și art. 168), să nu fie vorba de o hotărâre în materie de stare civilă și capacitate privind pe un cetățean român, iar soluția pronunțată potrivit legii determinate de dreptul internațional privat al statului unde s-a pronunțat hotărârea diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române (art. 174 și art. 168). Dacă soluția nu diferă de aceea potrivit legii române, hotărârea judecătorească străină se poate executa în România.
Cererea de exequatur se adresează tribunalului în circumscripția căruia urmează a se efectua executarea silită. Cererea pentru obținerea exequaturului se face de către partea interesată. Instanța va examina cererea după citarea părților. Pentru obținerea exequaturului se aplică procedura de drept comun. Împotriva hotărârii pronunțate asupra cererii de exequatur se pot exercita căile de atac. Instanța română verifică cerințele legale de regularitate internațională, fără a putea examina hotărârea străină în fond sau a o modifica (art. 174 și art. 169 din Legea nr. 105/1992). Din punct de vedere procedural cererea de încuviințare a executării se soluționează prin hotărâre, după citarea părților (art. 176 din Legea nr. 105/1992). Cererea de încuviințare a executării va fi însoțită și de dovada caracterului executoriu al hotărârii eliberată de instanța care a pronunțat-o (art. 175). Pe baza hotărârii definitive de încuviințare a executării se emite titlu executoriu, în condițiile legii române, menționându-se în titlu și hotărârea de încuviințare.
Procedura simplificată și uniformă instituită prin Regulamentul 44 sau procedura aproape lipsită de costuri prevăzută de Regulamentul 805 demonstrează voința instituțiilor UE de a dezvolta mecanisme interne la nivel comunitar, care să fie atât accesibile tuturor cetățenilor și rezidenților din Uniune, cat si eficiente pentru atingerea obiectivelor stabilite prin tratatele constitutive.
Într-adevăr, procedura instituită prin Regulamentul 805 evita sau chiar elimină arbitrariul ce poate exista, în baza Regulamentului 44, atunci când instanțele sau autoritățile competente apreciază dacă o hotărâre poate fi executată sau nu în România. Aceasta înseamnă că instanțele și autoritățile romane chiar “deservesc” interesele și nevoile cetățenilor UE.
Astfel, o persoană care dorește să obțină recunoașterea sau punerea în executare a unei hotărâri străine în Romania va utiliza prevederile Legii 105 numai pentru hotărâri ce au fost pronunțate în state din afara UE și prevederile unuia dintre cele doua regulamente – Regulamentul 44 sau Regulamentul 805 – după caz, pentru hotărârile pronunțate într-un stat membru UE, beneficiind astfel de procedura simplificată instituită de acestea.
ANEXE
Anexa nr. 1
CONVENȚII INTERNAȚIONALE MULTILATERALE ÎN VIGOARE
CONFERINȚA DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT DE LA HAGA
Convenția privind tutela minorilor (DL 873/1904)
Convenția privind procedura civilă (Decretul nr. 81/1971)
Convenția cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine (Legea nr. 52/2000)
Convenția privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (Legea nr. 124/2003)
Convenția privind obținerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială (Legea nr. 175/2003)
Convenția privind facilitarea accesului internațional la justiție (Legea nr. 215/2003)
Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (Legea nr. 100/1992)
Convenției asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale (Lege nr. 84/1994)
CONSILIUL EUROPEI-LISTA SELECTIVĂ
Convenția europeană de arbitraj comercial internațional (Decretul nr. 281/1963)
Convenția europeană asupra recunoașterii și executării hotărârilor în materie de încredințare a copiilor și de restabilire a încredințării copiilor (Legea nr. 216/2003)
Convenția europeană în domeniul informației asupra dreptului străin și Protocolul adițional (H.G. nr. 153/1991)
Convenția europeană în materia adopției de copii (Legea nr. 15/1993)
Convenția europeană cu privire la statutul juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei (Legea nr. 101/1992)
Convenția europeană privind cetățenia (Legea nr. 396/2002)
ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE-LISTA SELECTIVĂ
Drepturile femeii și copilului
Convenția privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate (Legea nr. 26/1991)
Convenția cu privire la drepturile copilului (Legea nr. 19/1990)
Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite (D nr. 339/1960)
Convenția cu privire la consimțământul dat la încheierea căsătoriei, vârsta minimă la încheierea căsătoriei și la înregistrarea căsătoriilor (Legea nr. 116/1992)
Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine (Decretul nr. 186/1961)
Imunitatea (bunurilor) statului
Convenția cu privire la relațiile diplomatice (Decretul nr. 566/1968)
Convenția cu privire la relațiile consulare (Decretul nr. 481/1971)
Convenția cu privire la privilegii și imunitățile instituțiilor specializate ale ONU (Decretul nr. 343/1970)
Acordul asupra privilegiilor și imunităților Agenției Internaționale pentru Energia Atomică (Decretul nr. 334/1970)
Convenția privind Aviația Civilă Internațională (Decretul nr. 294/1965)
Convenția privind colaborarea în navigația maritimă comercială (Decretul nr. 87/1973)
Proprietatea intelectuală
Convenția de la Berna din 1886 privind proprietatea literară și artistică cu modificările ulterioare
Convenția de la Paris din 1883 privind proprietatea industrială cu modificările ulterioare
Convenția privitoare la interdicție și la măsurile de protecție analoge (DL 1007/1912)
Răspunderea delictuală
Convenția asupra circulației rutiere și Protocolul privind semnalizarea rutieră
Convenția privind contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (C.M.R.) (Decretul nr. 451/1972)
Protocolul la Convenția privind contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (C.M.R.) (Decretul nr. 66/1981)
Convenția T.I.R. (Decretul nr. 429/1963)
Convenția pentru unificarea unor reguli privind transportul aerian internațional
Protocolul din 28.09.1955 la Convenția pentru unificarea unor reguli privind transportul aerian internațional (Decretul nr. 353/1958)
Convenția asupra intervenției în marea liberă în caz de accident maritim antrenând sau putând antrena o poluare prin hidrocarburi
Convenția asupra răspunderii civile pentru daunele produse de poluare
Convenția ONU pentru transportul maritim al mărfurilor din 1978 (Regulile de la Hamburg) (Decretul nr. 343/1981)
Convenția pentru unificarea unor reguli în materie de abordaj (Decretul nr. 2291/1913)
Convenția privind unificarea unor reguli în materie de abordaj în navigația interioară (Decretul nr. 456/1969)
Convenția pentru prevenirea abordajelor (Decretul nr. 239/1974)
Convenția referitoare la infracțiuni și la anumite acte săvârșite la bordul aeronavelor
Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor
Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile
Transport
Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri și Protocolul care modifică convenția (Legea nr. 24/1992)
Convenția Națiunilor Unite cu privire la contractele de vânzare internațională de mărfuri (Legea nr. 24/1991)
Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, și Protocolul la Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR) (Decretul nr. 451/1972)
Convenția cu privire la unificarea anumitor reguli în materie de abordaj în navigația interioară (Decretul nr. 456/1969)
Convenția privind măsurarea tonajului navelor de navigație interioară (Decretul nr.456/1969)
Anexa nr. 2
PRINCIPALELE CONVENȚII BILATERALE ÎN VIGOARE
Lista ne-exhaustivă a convențiilor bilaterale cel mai frecvent aplicate de către instanțe
Albania – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Albania privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, (Decretul nr. 463/1960)
Algeria – Convenție de asistență juridică în materie civilă, familială și penală între Republica Socialistă România și Republica Algeriană Democratică și Populară (Decretul nr. 418/1979)
Austria – Convenția între România și Republica Austria cu privire la asistența juridică în materia dreptului civil și de familie și la valabilitatea și transmiterea actelor și Protocolul anexă la convenție (Decretul nr. 1179/1968)
Austria – Protocolul adițional la Convenția între România și Republica Austria cu privire la asistența juridică în materia dreptului civil și de familie și la valabilitatea și transmiterea actelor (Decretul nr. 322/1972)
Belgia – Convenție între Republica Socialistă România și Regatul Belgiei privind asistența juridică în materie civilă și comercială (Decretul nr. 368/1976)
Belgia – Protocol adițional la Convenția între Republica Socialistă România și Regatul Belgiei privind asistența juridică în materie civilă și comercială (Decretul nr. 316/1980)
Belgia – Convenție între Republica Socialistă România și Regatul Belgiei privind recunoașterea hotărârilor judecătorești în materia obligațiilor de întreținere (Decretul nr. 316/1980)
Belgia – Convenție între Republica Socialistă România și Regatul Belgiei cu privire la recunoașterea hotărârilor judecătorești referitoare la divorț (Decretul nr. 53/1982)
Marea Britanie – Convenție între Republica Socialistă România și Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord privind asistența juridică în materie civilă și comercială (Decretul nr. 432/1978)
Bulgaria – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Bulgaria privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale (Decretul nr. 109/1959)
Cehia – Tratatul dintre România și Republica Cehă privind asistența judiciară în materie civilă (Legea nr. 44/1995)
China – Tratatul de asistență juridică în materie civilă și penală dintre România și Republica Populară Chineză (Legea nr. 12/1992)
Coreea de Nord – Acord între Republica Socialistă România și Republica Populară Democrată Coreeană cu privire la asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale (Decretul nr. 305/1972)
Cuba – Convenție între Republica Socialistă România și Republica Cuba privind asistența juridică în materie civilă, familială și penală (Decretul nr. 67/1981)
Egipt – Convenție privind asistență judiciară în materie civilă, comercială și de statut personal între Republica Socialistă România și Republica Arabă Egipt (Decretul nr. 82/1977)
Franța – Convenție între Republica Socialistă România și Republica Franceză privind asistența juridică în materie civilă și comercială (Decretul nr. 77/1975)
Grecia – Convenție de asistență juridică în materie civilă și penală între Republica Socialistă România și Regatul Greciei și Protocol adițional (Decretul nr. 290/1973)
Italia – Convenție între Republica Socialistă România și Republica Italiană privind asistența judiciară în materie civilă și penală (Decretul nr. 288/1973)
Macedonia – Convenția dintre România și Republica Macedonia privind asistența juridică în materie civilă, semnată la București la 12 noiembrie 2003 ( Legea nr. 356/2004)
Maroc – Convenție între Republica Socialistă România și Regatul Maroc privind asistența juridică în materie civilă și penale (Decretul nr. 291/1973)
Moldova – Tratat între România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală (Legea nr. 177/1997)
Mongolia – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Mongolă cu privire la asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale (Decretul nr. 415/1973)
Polonia – Tratat dintre România și Republica Polonă privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile (OG nr. 65/1999, aprobată prin Legea nr. 33/2000)
Rusia – (prin declarație de succesiune) Tratat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenței juridice în cauzele civile, familiale și penale (Decretul nr. 334/1958)
Serbia și Muntenegru (prin declarație de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistența juridică (Decretul nr. 24/1961)
Siria – Convenție între Republica Socialistă România și Republica Arabă Siriană privind asistența juridică în materie civilă și penale (Decretul nr. 70/1979)
Slovacia – (prin declarație de succesiune) Tratat între Republica Populară Română și Republica Cehoslovacă privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale (Decretul nr. 506/1958)
Slovenia – (prin declarație de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistența juridică (Decretul nr. 24/1961)
Spania – Convenția dintre România și Spania – complementară la Convenția privind procedura civilă (Legea nr. 235/1998)
Spania – Convenția dintre România și Spania privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (Legea nr. 3/1999)
Tunisia – Convenție între Republica Socialistă România și Republica Tunisiană privind asistența juridică în materie civilă și penale (Decretul nr. 483/1971)
Turcia – Convenție de asistență juridică în materie civilă și penală între Republica Socialistă România și Republica Turcia (Decretul nr. 347/19700)
Ucraina – Tratatului dintre România și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile ( Legea nr. 3/2005)
Ungaria – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Ungară privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale (Decretul nr. 505/1958)
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Legislație națională și internațională
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat;
Legea nr. 134/2010 Noul Cod de Procedură Civilă;
Regulamentul nr.44/2001 din 22.12.2000 numit Regulamentul Bruxelles I adoptat de Consiliul Uniunii Europene
Convenția cu privire la suprimarea supralegalizării actelor oficiale străine adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, la care România a aderat prin Ordonanța nr.66/24 august 1999 aprobată prin Legea nr.52/19 aprilie 2000
Convenția dintre România și Spania privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială semnată la București la 17.11.1997 ratificată prin legea nr.3 din 7.1.1999
Convenția europeană asupra recunoașterii și executării hotărârilor în materie de încredințare a copiilor și de restabilire a încuviințării copiilor adoptată la Luxemburg la 20 mai 1980 la care România a aderat prin Legea nr.216/22.V.2003
Lucrări de autori străini
Babiuc Victor: Problèmes de droit international privé concernant les risques contractuels dans le cadre de la vente internationale, în R.R.S.S. – S.J. nr. 2/1978;
Babiuc Victor, Căpățînă Octavian: La convention arbitrale en droit international privé roumain, în Revue de droit des affaires internationales nr. 6/1995;
Zilberstein Savelly: Procesul civil internațional, Editura „Lumina Lex”, București, 1994;
Lucrări de autori români
Avram Marieta, Bobei Radu – Bogdan: Drept internațional privat. Culegere de spețe, Editura „All Beck”, București, 2004;
Angheni Smaranda, Avram Marieta, Lazăr Rozalia-Ana, Ionescu Iosif: Buletinul Jurisprudenței 1990 – 2003. De la Curtea Supremă de Justiție la Înalta Curte de Casație și Justiție, Editura „All Beck”, București 2004;
Babiuc Victor: Starea actuală a arbitrajului comercial în România, în R.D.C. nr. 7 – 8/ 2003;
Babiuc Victor, Băcanu Ion, Florescu Grigore: Aspecte noi în arbitrajul comercial internațional, în R.D.C. nr. 10/2002;
Bobei Radu – Bogdan: Calificarea și conflictul de calificări în dreptul internațional privat, Editura „All Beck”, București 2005;
Căpățînă Octavian: Efectele hotărârilor judecătorești străine în România, Editura Academiei Române, București, 1971;
Căpățînă Octavian: Regimul persoanelor juridice străine în România, Editura Academiei Române, București, 1969;
Diaconu Nicoleta: Drept internațional privat, Ediția a III-a, Editura „Lumina Lex”, București, 2007;
Dumitrache Simona: Persoana juridică în dreptul internațional privat, Editura „Lumina Lex”, București, 1999;
Filipescu P. Ion, Filipescu Andrei Ion: Tratat de drept internațional privat. Ediție revăzută și adăugită, Editura „Universul Juridic”, București, 2007;
Filipescu I.P., Jacotă M.: Drept internațional privat, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978;
Fuerea Augustin: Drept internațional privat, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura „Universul Juridic”, București, 2005;
Jacotă M.: Drept internațional privat, vol. I – II, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1997;
Lupașcu Dan: Drept internațional privat, Editura „Universul Juridic”, București, 2009;
Lupașcu Dan, Mihuț – Gÿongÿ Gabriela: Regimul străinilor în România, Editura „Universul Juridic”, București, 2006;
Lupașcu Dan, Cristuș Nicoleta – Practică judiciară și legislație în materia dreptului internațional privat, Editura „Wolters Kluwer”, București, 2009;
Macovei Ioan: Drept internațional privat, vol. I, Editura „Ars Longa”, Iași, 1999;
Meitani G.: Curs de drept internațional privat, Editura „N.I. Borșan”, București, 1938;
Prescure Titus, Savu Codruț Nicolae: Drept internațional privat, Editura „Lumina Lex”, București, 2005;
Popescu Tudor: Drept internațional privat, Editura „Romfel”, București, 1994;
Sitaru Dragoș: Drept internațional privat. Tratat, Editura „Lumina Lex”, București, 2001;
Ungureanu Ovidiu, Jugastru Călina, Circa Adrian: Manual de drept internațional privat, Editura „Hamangiu”, București, 2008;
Zlătescu Victor Dan: Drept privat comparat, Editura „Oscar Print”, București, 1997;
Zlătescu Victor Dan: Geografie juridică contemporană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Articole/Studii/Comunicări științifice
Carmen Bianca Maria: Drept internațional privat – curs universitar, Editura „Universitaria”, Craiova, 2002;
Căpățînă Ion, Băieșu Victor: Drept internațional privat. Note de curs, Editura „Garuda”, Chișinău, 2000;
Publicații periodice
Băcanu Ion: Arbitrajul ad-hoc și arbitrajul instituțional în legislația română actuală, în Revista „Dreptul” nr. 8/1995;
Căpățînă Octavian: Vânzarea internațională, editată de Revista „Viața Economică”, București, 1974;
Căpățînă Octavian: Aplicarea în instanța de exequatur a unor convenții internaționale referitoare la arbitraj, în R.D.C. nr. 9/1986;
Căpățînă Octavian: Regimul juridic al chestiunilor prealabile în dreptul internațional privat român, în S.C.J. nr. 4/1968;
Căpățînă Octavian: Soluționarea conflictelor de legi de către arbitrajul comercial internațional, în R.D.C. nr. 7-8/2003;
Căpățînă Octavian, Nestor Ion: Jurisprudență română de drept internațional privat, în R.R.S.I. nr. 2/1974;
Căpățînă Octavian, Nestor Ion: Jurisprudență română de drept internațional privat, în R.R.S.I. nr. 3/1974;
Constantinovici Rodica: Equity și trust, în Dreptul nr. 1/2004;
Deleanu Ion, Deleanu Sergiu: Arbitrajul pe baza normelor de drept și arbitrajul în echitate, în R.D.C. nr. 12/2003;
Lipovanu Ion: Conflictul de calificări cu specială aplicare la dreptul internațional privat român, în R.R.D. nr. 3/1967;
Popescu T. R.: Conflictul de calificări în dreptul internațional privat, în J.N. nr. 7-8/1951;
Surse Internet
www.just.ro, Site-ul oficial al Ministerului Justiției din România
www.ec.europa.eu, Site-ul oficial al Rețelei Judiciare Europene
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Legislație națională și internațională
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat;
Legea nr. 134/2010 Noul Cod de Procedură Civilă;
Regulamentul nr.44/2001 din 22.12.2000 numit Regulamentul Bruxelles I adoptat de Consiliul Uniunii Europene
Convenția cu privire la suprimarea supralegalizării actelor oficiale străine adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, la care România a aderat prin Ordonanța nr.66/24 august 1999 aprobată prin Legea nr.52/19 aprilie 2000
Convenția dintre România și Spania privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială semnată la București la 17.11.1997 ratificată prin legea nr.3 din 7.1.1999
Convenția europeană asupra recunoașterii și executării hotărârilor în materie de încredințare a copiilor și de restabilire a încuviințării copiilor adoptată la Luxemburg la 20 mai 1980 la care România a aderat prin Legea nr.216/22.V.2003
Lucrări de autori străini
Babiuc Victor: Problèmes de droit international privé concernant les risques contractuels dans le cadre de la vente internationale, în R.R.S.S. – S.J. nr. 2/1978;
Babiuc Victor, Căpățînă Octavian: La convention arbitrale en droit international privé roumain, în Revue de droit des affaires internationales nr. 6/1995;
Zilberstein Savelly: Procesul civil internațional, Editura „Lumina Lex”, București, 1994;
Lucrări de autori români
Avram Marieta, Bobei Radu – Bogdan: Drept internațional privat. Culegere de spețe, Editura „All Beck”, București, 2004;
Angheni Smaranda, Avram Marieta, Lazăr Rozalia-Ana, Ionescu Iosif: Buletinul Jurisprudenței 1990 – 2003. De la Curtea Supremă de Justiție la Înalta Curte de Casație și Justiție, Editura „All Beck”, București 2004;
Babiuc Victor: Starea actuală a arbitrajului comercial în România, în R.D.C. nr. 7 – 8/ 2003;
Babiuc Victor, Băcanu Ion, Florescu Grigore: Aspecte noi în arbitrajul comercial internațional, în R.D.C. nr. 10/2002;
Bobei Radu – Bogdan: Calificarea și conflictul de calificări în dreptul internațional privat, Editura „All Beck”, București 2005;
Căpățînă Octavian: Efectele hotărârilor judecătorești străine în România, Editura Academiei Române, București, 1971;
Căpățînă Octavian: Regimul persoanelor juridice străine în România, Editura Academiei Române, București, 1969;
Diaconu Nicoleta: Drept internațional privat, Ediția a III-a, Editura „Lumina Lex”, București, 2007;
Dumitrache Simona: Persoana juridică în dreptul internațional privat, Editura „Lumina Lex”, București, 1999;
Filipescu P. Ion, Filipescu Andrei Ion: Tratat de drept internațional privat. Ediție revăzută și adăugită, Editura „Universul Juridic”, București, 2007;
Filipescu I.P., Jacotă M.: Drept internațional privat, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978;
Fuerea Augustin: Drept internațional privat, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura „Universul Juridic”, București, 2005;
Jacotă M.: Drept internațional privat, vol. I – II, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1997;
Lupașcu Dan: Drept internațional privat, Editura „Universul Juridic”, București, 2009;
Lupașcu Dan, Mihuț – Gÿongÿ Gabriela: Regimul străinilor în România, Editura „Universul Juridic”, București, 2006;
Lupașcu Dan, Cristuș Nicoleta – Practică judiciară și legislație în materia dreptului internațional privat, Editura „Wolters Kluwer”, București, 2009;
Macovei Ioan: Drept internațional privat, vol. I, Editura „Ars Longa”, Iași, 1999;
Meitani G.: Curs de drept internațional privat, Editura „N.I. Borșan”, București, 1938;
Prescure Titus, Savu Codruț Nicolae: Drept internațional privat, Editura „Lumina Lex”, București, 2005;
Popescu Tudor: Drept internațional privat, Editura „Romfel”, București, 1994;
Sitaru Dragoș: Drept internațional privat. Tratat, Editura „Lumina Lex”, București, 2001;
Ungureanu Ovidiu, Jugastru Călina, Circa Adrian: Manual de drept internațional privat, Editura „Hamangiu”, București, 2008;
Zlătescu Victor Dan: Drept privat comparat, Editura „Oscar Print”, București, 1997;
Zlătescu Victor Dan: Geografie juridică contemporană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Articole/Studii/Comunicări științifice
Carmen Bianca Maria: Drept internațional privat – curs universitar, Editura „Universitaria”, Craiova, 2002;
Căpățînă Ion, Băieșu Victor: Drept internațional privat. Note de curs, Editura „Garuda”, Chișinău, 2000;
Publicații periodice
Băcanu Ion: Arbitrajul ad-hoc și arbitrajul instituțional în legislația română actuală, în Revista „Dreptul” nr. 8/1995;
Căpățînă Octavian: Vânzarea internațională, editată de Revista „Viața Economică”, București, 1974;
Căpățînă Octavian: Aplicarea în instanța de exequatur a unor convenții internaționale referitoare la arbitraj, în R.D.C. nr. 9/1986;
Căpățînă Octavian: Regimul juridic al chestiunilor prealabile în dreptul internațional privat român, în S.C.J. nr. 4/1968;
Căpățînă Octavian: Soluționarea conflictelor de legi de către arbitrajul comercial internațional, în R.D.C. nr. 7-8/2003;
Căpățînă Octavian, Nestor Ion: Jurisprudență română de drept internațional privat, în R.R.S.I. nr. 2/1974;
Căpățînă Octavian, Nestor Ion: Jurisprudență română de drept internațional privat, în R.R.S.I. nr. 3/1974;
Constantinovici Rodica: Equity și trust, în Dreptul nr. 1/2004;
Deleanu Ion, Deleanu Sergiu: Arbitrajul pe baza normelor de drept și arbitrajul în echitate, în R.D.C. nr. 12/2003;
Lipovanu Ion: Conflictul de calificări cu specială aplicare la dreptul internațional privat român, în R.R.D. nr. 3/1967;
Popescu T. R.: Conflictul de calificări în dreptul internațional privat, în J.N. nr. 7-8/1951;
Surse Internet
www.just.ro, Site-ul oficial al Ministerului Justiției din România
www.ec.europa.eu, Site-ul oficial al Rețelei Judiciare Europene
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectele Hotararilor Straine (ID: 127678)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.