Efectele Globalizarii Asupra Managementului Resurselor Umane

EFECTELE GLOBALIZĂRII ASUPRA MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE

Europa zilelor noastre este scena unor procese și evenimente socio-economice ale căror efecte sunt mai mult sau mai puțin previzibile. Pe de o parte globalizarea, ce elimină barierele afluenței internaționale de forță e muncă, bunuri materiale, servicii, capital și informații, iar pe de altă parte extinderea Uniunii Europene, ce dă posibilitatea cetățenilor țărilor mai puțin dezvoltate să aspire la un nivel de trai mai bun, cum este considerat cel al țările membre UE. Totodată creșterea fluxurilor migratorii dinspre Europa Centrală și de Est, către vest, dar și din Asia Centrală și Africa, spre Occident. Astfel migrația populației a atins cote destul de mari, care conform statisticii Națiunilor Unite, a atins un număr de 230 de milioane la nivel mondial din 1990 și pînă în 2014.

În domeniul managementului strategic, specialiștii analizează globalizarea sub forma avantajului competitiv, care poate fi obținut de o companie prin extinderea activității sale la nivel global. Cu alte cuvinte, se poate concluziona faptul că avantajul concurențial poate fi obținut de o companie în condițiile în care activitatea sa îndeplinește criteriile de eficiență. Costurile reduse ale forței de muncă, libera circulație a forței de muncă dar și a mărfurilor, sînt principalele criterii pe care companiile multinaționale le iau în calcul în procesul de extindere a activității la nivel global, prin înființarea noilor filiale în alte zone geografice. Particularitățile acestui process numit globalizare este caracterizat prin : dezvoltarea investițiilor străine, amplificarea activităților de export precum și dezvoltarea unor alianțe strategice la nivel internațional, în vederea extinderii activităților companiilor pe noi piețe. Deși procesul globalizării presupune în ansamblul său integrarea diferențelor într-un model comun și aplicabil la nivel universal, al cărui scop principal îl reprezintă obținerea succesului, poate însemna totodată și eliminarea specificului local și impunerea de către statele dezvoltate a propriilor modele de success.

Este recunoscut faptul că, fenomenul globalizării afectează inegal direcțiile de dezvoltare a activităților oricărei organizații.

Globalizarea Deși nu există o definiție universal acceptată și nici definitivă, globalizarea în ansamblul ei reprezintă un proces ideologic de omogenizare sau unificare și integrare a populațiilor diferitelor națiuni într-un singur sistem omogen. Această noțiune ideologică a globalizării a apărut în 1960 lansată de Marshall McLuhan, specialist în teoria mijloacelor de comunicare în masă, dar a început sa prindă contur prin anii 1990. Încercările lansării unui astfel de organism sînt mai vechi, începînd cu realizarea primei uniuni economice la Galați, unde în 1856 s-a înființat prima Comisie Europeană a Dunării și din care făceau parte  Imperiul Austro-Ungar, Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Unit, Prusia, Imperiul Rus, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman, iar după războiul de independență și Regatul Român. Prin globalizare se urmărește o anumită standardizare, o nouă infrastructură ce permite mișcări libere de bunuri materiale și servicii, de forță de muncă și capital, la o scară regională sau globală, dar și relativizarea identităților naționale care definesc existența unui popor sau a unei națiuni.

Fenomenul globalizării, include o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă, atingînd domenii diverse ale societății, dar care deși reprezintă o sursă de mari beneficii și oportunități, generează derapaje, instabilități socio-economice și demografice grave statelor mai puțin pregătite.

Printre factorii care determina globalizarea sînt disponibilitatea forței de muncă ieftină, în contextul creșterii consumatorilor din tările în curs de dezvoltare, dar și a procesului tehnologic, precum și lipsa angajaților cu specializări profesionale și a intelectualilor în țările dezvoltate. În ciuda recesiunii economice actuale dar și a șomajului, țările dezvoltate, precum Germania, SUA sau Japonia, se confrunta cu lipsa tot mai accentuată a intelectualități, și a lucrătorilor pregătiți profesional, datorată în principal și îmbătrînirii populatiei, dar și a pensionărilor și scăderii natalității. Conform unei estimări privitoare la necesarul intelectual al Europei de Vest, pînă în anul 2030 vor trebui aproximativ 46 de milioane de angajați pentru susținerea și cresterea economică.(World Economic Forum din 2010).

Actualitatea și importanța temei abordate

În acest context al globalizării și al recesiunii economice cu care ne confruntăm, cea mai mare provocare o au departamentele de resurse umane ale tuturor organizațiilor globale, de a gestiona și distribuii o forță de muncă diversă, atît prin competențe profesionale, cît și cuturale și lingvistice. Potrivit studiului de specialitate realizat de Institutului Global McKinsey, doar în procent de 13- 19 % din 33 de milioane de absolvenți de facultate din tările în curs de dezvoltare sînt adecvate pentru lucrul în companiile multinaționale. Acest lucru se datoreză lipsei competențelor lingvistice, a calităților intelectuale, datorată calități scăzute a sistemului de învățămînt, dar și a nepotrivirilor culturale. La începutul secolului XXI, realitățile sociale și politice planetare au scos în evidență necesitatea reevaluării cunoștințelor acumulate, în ceea ce privește dezvoltarea umană și socială. În această perioadă a globalizării, ce se caracterizează prin transformări sociale atît complexe dar și dinamice, organismele politice sînt constrînse să-și revadă și să reevalueze interesul national dar și comportamentul politic, privitor la utilizarea resurselor disponibile, precum cele umane, naturale, financiare, informaționale dar și intelectuale. În noua conjuctură globală și sub constrîngerea economică actuală, întreaga populație a lumii este obligată să-și evidențieze valorile, regulile, atitudinile dar și interesele de conviețuire pașnică în noul context al globalizării, ale cărei beneficii și amenințări au divizat aspirațiile atît a politicienilor cît și a cetățenilor simpli. În ceea ce privește forma de guvernămînt a globalizării, atît cea responsabilă dar mai ales cea iresponsabilă față de ființa umană, a răspîndit la nivel global provocări paralele de dezvoltare sau degradare a potențialului uman.

Efectul globalizării iresponsabile, poate, dar și chiar degradează personalitatea. Pentru a prevenii si contracara astfel de situații, este necesar de studiat periclitările și perspectivele implementării politicilor dezvoltării potențialului uman în noul context. Subiectul dezvoltării potențialului uman, este inclus la nivel mondial în agenda politică de dezvoltare sustenabilă. Astfel, mediul academic din domeniile științelor economice și sociologice, dar și cele psihologice, analizează dezvoltarea potențialului uman, utilizînd concepte, precum:

– factorul uman,

– relațiile umane,

– resursele umane,

– capitalul social, capitalul uman,

– nevoile umane,

– dezvoltarea personalității, dezvoltarea socială, dezvoltarea umană,

– crearea capacităților umane și instituționale,

– valorificarea capitalului uman.

Rolul departamentelor moderne de resurse umane este să se concentreze asupra obiectivelor pe termen lung ale organizațiilor,ajutînd totodată la dezvoltarea și crearea unui mediu propice de integrare a mentalității la nivel mondial în rîndul angajaților, care să integreze sistemele de valori diferite și să îmbrățișeze valorile de lucru globale commune.

CAPITOLUL I

Migrația forței de muncă și resursele umane

Migrația populației este forma principală a mobilității geografice (spațiale) a populației, constînd în schimbarea definitivă a domiciliului stabil, între două unități administrativ-teritoriale bine definite.

În raport cu granițele oficiale ale unei țări, migrația poate fi:

* migrație internă

– totalitatea deplasărilor, însoțite de schimbarea definitivă (permanentă)a domiciliului obișnuit, în cadrul unei țări, între unitățile teritorial administrative.

* migrație internațională

– externă: totalitatea deplasărilor, însoțite de schimbarea definitivă – permanentă : a domiciliului, între două țări.

În raport cu localitatea de destinație (sosire), respectiv de plecare (origine), se folosesc termenii de imigrare și emigrare: * imigrarea

– migrație privită din punctul de vedere al localității de destinație (de obicei, încadrul migrației internaționale). Persoanele cuprinse în acest flux migratoriu se numesc personae imigrante.

* emigrarea

– migrație privită din punctul de vedere al localității de plecare (de obicei, încadrul migrației internaționale). Persoanele cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane emigrante. Literatura de specialitate care a studiat fenomenul migrației prezintă mai multe cauze care determină mișcarea migratorie a populației.

O cauză esențială rezidă în procesele de suprapopulare, marcate prin ruptura dintre numărul populației și resurse, avînd drept efect reducerea veniturilor și imposibilitatea satisfacerii consumului.[1]

Cînd vorbim despre resursele umane, vorbim de oameni care reprezintă o resursă extrem de importantă, poate mai importantă decît resursele energetice sau materiile prime, resursele umane fiind implicate în tot ceea ce înseamnă activitate economică. Funcționarea sistemelor socio-umane depind de factori precum calitatea umană, de orientările valorice, cunoștințele și abilitățile profesionale, caracteristicile mentale și morale care sunt esențiale în activitățile economice, informaționale și tehnologice.

Astfel, cum se subliniază în Strategia Europa 2020, o politică rațională de migrație ar trebui să recunoască faptul că migranții pot aduce dinamism economic și noi idei și contribuie la crearea de noi locuri de muncă. Migranții contribuie, de asemenea, la acoperirea deficitelor de pe piața muncii pe care lucrătorii din UE nu pot sau nu doresc să le acopere, și contribuie la soluționarea problemelor demografice cu care se confruntă UE. Un cadru juridic al UE privind migrația este în curs de elaborare, în timp ce statele membre rămîn responsabile pentru numărul resortisanților țărilor terțe pe care îi primesc în scopul ocupării unui loc de muncă. Pentru succesul activității economice, al cercetării și inovării în Europa, este esențial să se permită persoanelor cu calificările necesare să fie la locul potrivit și la momentul potrivit. Criza actuală a locurilor de muncă din mai multe state membre înseamnă faptul că piețele de forță de muncă din UE sînt în prezent sub presiune. [2]

După 1989 în România diminuarea populației stabile, s-a datorat fenomenului migrației cu care s-a confruntat.Astfel, populația rezidentă a țării a fost la 1 ianuarie 2013 aproximativ egală cu cea din 1969, aproximativ 20,01 milioane locuitori. În perioada 1989–2012 populația rezidentă a României a scăzut cu alte 3,1 milioane locuitori. Într-un procent de 77% din sporul negativ al populației stabile din această perioadă, a fost determinat de emigrație.

Scăderea populației rezidente a României din perioada 1990 – 2012 are la bazã migrația international, este factorul care a contribuit la o scădere medie anuală a populației României cu aproape 104,2 mii persoane.

Creșterea dimensiunii migrației internaționale cu preponderență la nivelul populației cu vîrsta de muncă va determina într-un orizont mediu și lung probleme majore la nivelul pieței forței de muncă în sistemul de pensii și, în general, în finanțarea serviciilor sociale.[3]

Grafice representative ale migrației românilor realizate pentru perioada 1 Ianuarie 2002 – 1 Ianuarie 2012

Grafic privind situatia migratiei românilor în Europa în anul 2012 pe principalele țări de destinație.