Efectele Deciziilor Curții Constituționale ÎN Materie Penală

=== aa755add6ec040ae2c7e584cb4aad45c03fad383_102137_1 ===

EFECTELE DECIZIILOR CURȚII CONSTITUȚIONALE ÎN MATERIE PENALĂ

CUPRINS

Capitolul 1. Curtea Constituțională a României – delimitări conceptuale

Capitolul 2. Curtea Constituțională a României și constituționalismul românesc

2.1 „Momentul zero” al evoluției constituționalismului în România

2.2 Rolul Curții Constituționale a României în dezvoltarea constituționalismului românesc

Capitolul 3 Efectele deciziilor luate de Curtea Constituțională – aspecte generale

Capitolul 4. Efectele deciziilor adoptate de Curtea Constituțională, prin prisma dinamicii aplicării acestora

4.1. Caracterul de non-retroactivitate al deciziilor instanței Curții Constituționale a României

4.1.1. Procesul dedicat constatării neconstituționalității diverselor dispoziții din cuprinsul legilor ori a ordonanțelor care, la data pronunțării instanței Curții Constituționale a României, sunt în vigoare

4.1.2. Procesul dedicat constatării neconstituționalității diverselor dispoziții din cuprinsul legilor ori a ordonanțelor care, la data pronunțării instanței Curții Constituționale a României, nu mai sunt în vigoare

4.2. Caracterul obligatoriu al deciziilor instanței Curții Constituționale a României

Capitolul 5. Impactul deciziilor Curții Constituționale a României privind neconstituționalitatea în materia penală, asupra legii penale

Capitolul 6. Propuneri privind modificarea legii penale române, determinate, în parte, de deciziile Curții Constituționale a României privind neconstituționalitatea în materie penală

Capitolul 7. Modificări duse legii penale române

Capitolul 8. Propuneri de lege ferendă

Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL 1. CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Prin lege, Curtea Constituțională din România (C.C.R.) reprezentă autoritatea unică de jurisdicție din țara noastră, ea fiind independentă în raport cu orice autoritate publică și supunându-se Constituției României și legii anterior menționate.

C.C.R. asigură un control al constituționalității tuturor legilor, ca și al tratatelor internaționale, respectiv al ordonanțelor date de Guvernul României, ca și al regulamentelor specifice Parlamentului României. Demn de menționat este faptul că instituția se pronunță doar asupra constituționalității diverselor acte asupra cărora este sesizată, ea neavând capacitatea de a modifica, respectiv de a completa diversele prevederi ce sunt supuse controlului său, prin acte neconstituționale înțelegându-se toate actele al căror conținut încalcă principiile Constituțiile României, respectiv dispozițiile acesteia.

Curtea Constituțională a României a pronunțat primele decizii începând cu data de 30 iunie a anului 1992, acesteia fiindu-i consacrat, în anul 2003, cu ocazia revizuirii Constituției, rolul garantului supremației Legii fundamentale, cu acordarea unor atribuții noi, ce au contribuit la dezvoltarea importanței acestei instituții în cadrul complexului instituțional aferent statului de drept.

În ceea ce privesc atribuții Curții Constituționale a României, acestea au fost stabilite atât prin intermediul Constituției României, cât și prin prevederile incluse în conținutul Legii nr.47/1992 vizând organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în exercitarea acestora instituția fiind unica în drept de a decide asupra competențelor sale, competențe ce nu pot fi contestate de nici un fel de autorități publice.

În ceea ce privește reglementarea Curții Constituționale a României, aceasta este realizată în cuprinsul Constituției României (revizuite în cursul anului 2003), în conținutul articolelor 142-147 din Titlul V al Legii fundamentale, cu dezvoltarea acestor dispoziții în legea de organizare și funcționare a C.C.R..

În îndeplinirea celei mai importante funcții, respectiv cea a garantului supremației Constituției, Curtea Constituțională a României are în vedere îndeplinirea tuturor atribuțiilor ce sunt menționate în conținutul articolului 146 al Constituției României, respectiv:

De a se pronunța cu privire la constituționalitatea tuturor legilor, anterior promulgării acestora, din oficiu (în ceea ce privește orice inițiativă privind revizuirea Constituției României) sau atunci când este sesizată de Președintele României, de președintele Senatului, de președintele Camerei Deputaților, de Guvernul României, de Înalta Curte de Casație și Justiție, de Avocatul Poporului, de minim cincizeci de deputați ori de minim douăzeci și cinci de senatori ai României

De a se pronunța cu privire la constituționalitatea diverselor tratate, ca și asupra constituționalității unor acorduri internaționale, atunci când este sesizată de președintele Senatului, de președintele Camerei Deputaților, de minim cincizeci de deputați ori de minim douăzeci și cinci de senatori ai României

De a se pronunța cu privire la constituționalitatea Regulamentelor ce privesc Parlamentul României, atunci când este sesizată de președintele Senatului, de președintele Camerei Deputaților, de un grup parlamentar sau de minim cincizeci de deputați ori de minim douăzeci și cinci de senatori ai României

De a hotărâ cu privire la diversele excepții de neconstituționalitate ce privesc unele legi și ordonanțe, excepții ce sunt ridicate în cadrul unor instanțe de judecată ori de arbitraj comercial. Demn de menționat este faptul că excepția neconstituționalității poate să fie ridicată și în mod direct de către Avocatul Poporului

De a soluționa diversele conflicte juridice privind natura constituțională, sesizate între diversele autorități publice, atunci când acest aspect îi este solicitat de către Președintele României, de președintele Senatului României, de președintele Camerei Deputaților, de primul ministru al Guvernului României, ca și de către președintele C.S.M. (Consiliul Superior al Magistraturii)

De a supraveghea modul în care este respectată procedura dedicată alegerii Președintelui României, ca și de a confirma rezultatele alegerilor pentru această funcție

De a constata existența diverselor împrejurări în care este justificat interimatul cu privire la exercitarea funcției Președintelui României, cu ulterioara comunicare a celor constatate către Parlamentul României, ca și către Guvernul României

De a-și da avizul (consultativ) în cadrul propunerii dedicate suspendării din funcție a Președintelui României

De a veghea cu privire la modul de respectare al procedurii dedicate organizării și derulării referendumului, cu ulterioara conformare a rezultatelor ce au fost obținute în cadrul acestuia

De a verifica îndeplinirea tuturor condițiilor privind exercitarea de către cetățenii României a inițiativei legislative

De a lua hotărâri cu privire la contestațiile ce privesc constituționalitatea unei formațiuni politice

De a îndeplini diverse alte atribuții ce sunt prevăzute în cadrul legii organice a Curții Constituționale a României

Exceptând diversele atribuții ce au în vedere procedura dedicată revizuirii Constituției României, C.C.R. se pronunță doar ca urmare a sesizării asupra unor anumite subiecte ce sunt prevăzute în mod limitativ și expres în conținutul Constituției României, incluzând și prevederile Legii de organizare și funcționare, toate sesizările impunându-se a și formulate în scris, cu motivarea acestora.

În vederea realizării atribuțiilor exercitate din oficiu de către Curtea Constituțională a României, prin lege este stipulat faptul că inițiatorul acțiunii de revizuire a Constituției este obligat să depună proiectul de revizuire, respectiv propunerea legislativă dedicată revizuirii constituționale, la C.C.R, împreună cu un aviz al Consiliului Legislativ, anterior sesizării Parlamentului României.

În acest fel, Curții Constituționale îi revine un termen de maxim zece zile în care trebuie să se pronunțe, la nivel de plen, cu votul a minim 2/3 din totalul membrilor săi. Iar în termen de cinci zile din momentul în care legea de revizuirea Constituției României a fost adoptată, Curtea Constituțională trebuie să se pronunțe.

În ceea ce privește structura Curții Constituționale a României, aceasta este formată dintr-un număr de nouă judecători, ce sunt numiți pentru mandat pe o perioadă de nouă ani, mandat care nu se poate nici prelungi și nici înnoi.

Activitatea Curții Constituționale a României este derulată în plen, diversele acte pe care acestea le adoptă impunându-se a fi luate cu votul marii majorități a judecătorilor, în situația în care nu se prevede altfel, prin lege. Cvorumul dedicat plenului Curții Constituționale reprezintă 2/3 din numărul total al judecătorilor C.C.R., aceștia fiind obligați să își exprime un vot afirmativ ori un vot negativ, abținerile nefiind permise.

În cadrul plenului Curții Constituționale se pot lua diverse măsuri ce sunt necesare pentru o derulare în condiții bune a activității specifice instituției, în competența acesteia intrând și aprobarea Regulamentului dedicat organizării și funcționării C.C.R.

CAPITOLUL 2. CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI ȘI CONSTITUȚIONALISMUL ROMÂNESC

În țara noastră, se remarcă faptul că un control dedicat constituționalității diverselor legi apare menționat încă din cursul anului 1912, prin consacrare pe cale pretoriană, când instanța Înaltei Curți de Casațiune și Justiție confirma decizia dată de magistrații Tribunalului Ilfov în dosarul denumit generic „Procesul tramvaielor”, în conținutul acesteia fiind declarată competența, privind cercetarea modului de concordanță a legilor în raport cu Constituția României, diverselor instanțe judecătorești.

Ulterior, având ca exemplu modelul justiției constituționale din Europa, în cadrul Constituției României din anul 1923, ca și în conținutul Constituției României adoptate în anul 1938, a fost menționat faptul că doar Curții de Casație și Justiție îi revine dreptul judecării neconstituționalității tuturor legilor, ca și dreptul declarării acestora ca fiind inaplicabile, ambele Constituții ale României consacrând exercitarea controlului constituționalității instanței supreme.

După instaurarea în România a regimului comunist, legea fundamentală a reprezentat doar falsa aparență a controlului asupra constituționalității legilor, cel mai bun exemplu în acest sens reprezentându-l Constituția României din anul 1965, în conținutul căreia se stipula că puterea legiuitoare este cea care exercită controlul asupra constituționalității legilor din țara noastră.

În domeniul dedicat constituționalității în România se poate aprecia că un pas deosebit de important a fost realizat în cursul anului 1991, an în care a fost adoptată Constituția României, momentul fiind considerat de către specialiști drept o „reconectare” la diversele tradiții ale constituționalismului din Europa, în paralel cu declanșarea accesului la multiplele valori specifice statului de drept.

2.1 „Momentul zero” al evoluției constituționalismului în România

Așa cum deja s-a menționat la începutul acestui capitol, elementul definitoriu al constituționalismului în țara noastră l-a reprezentat adoptarea Constituției României la finele lunii noiembrie a anului 1991, elaborarea acesteia demarând încă din luna iulie a anului 1990, când proaspătul Parlament al României, ce pășea cu pași timizi în democrație, a desemnat o Comisie special dedicată redactării proiectului Constituției, din care făceau parte 21 de parlamentari și cinci specialiști în dreptul constituțional.

Forma inițială a Constituției României a fost realizată avându-se în vedere „vechile noastre constituții democratice, precum și constituțiile străine”, în conținutul acesteia fiind preluate, conform primului președinte al Curții Constituționale a României, Vasile Gionea, „idei, în măsura în care acestea concordau cu stadiul dezvoltării actuale pe plan politic, cultural, social și economic al poporului român”.

După cum se poate sesiza, Constituția României se remarcă prin continuitate, specialiștii care au contribuit în mod esențial la conceperea sa apreciind faptul că după decenii de regim dictatorial comunist, perioadă în care au fost impuse „constituții inspirate din constituțiile sovietice, străine de firea, de voința ca și de aspirațiile poporului român”, s-a reușit ulterior momentului „Decembrie 1989” o întoarcere la vechile principii ale democrației, principii ce se regăseau în conținutul Constituției României din anul 1923 și care au fost „sporite” și exprimate „mai limpede și mai judicios” în cadrul Constituției României din 1991, acestea fiind, de altfel și puse în „acord cu tratatele și convențiile internaționale”.

Se remarcă faptul că nu doar în conținutul principiilor generale ce sunt incluse în cadrul Titlului I din Constituția României, ci și în cadrul întregului ansamblu constituțional, se regăsește angajamentul dedicat diverselor valori ale democrației, valori reflectate de asemenea și în conținutul Constituției României din anul 1866, respectiv a Constituției României din anul 1923, și care continuă să se mențină și în prezent.

Din aceste considerente, se apreciază că potențialele modificări ce ar putea fi aduse Constituției României se vor realiza pe bazele fundamentului democratic solidificat și în acord cu diversele valori ce sunt promovate pe plan european, ele reprezentând adevăratul nucleu constituțional, ce se regăsește reglementat în conținutul prevederilor articolului 152 din Constituția României, articol ce are în vedere „limitele revizuirii”.

Caracterul de continuitate al Constituției României, ce a implicat revenirea la valorile democratice, anterior menționate, respectiv o reconectare „din mers” la acestea s-a realizat în condițiile impuse de diversele influențe marcante ale perioadei dictaturii comuniste, influențe ce au generat, de altfel, și diverse elemente originale în conținutul Constituției României adoptată în ultimul trimestru al anului 1991.

Toate aceste elemente de originalitate incluse în conținutul legii constituționale sunt percepute ca fiind reflexul firesc al specialiștilor, ce și-au adus contribuția la elaborarea Constituției României, de a insera în cuprinsul celei mai importante legi a României, diverse elemente menite să garanteze împiedicarea oricăror eventuale tentative de repetarea numeroaselor greșeli, abuzuri și nedreptăți ce au fost comise în perioada trecută.

Aceste elemente de originalitate sunt regăsite în domeniul dedicat drepturilor fundamentale ale omului, specifice constituționalității oricărui stat modern, știut fiind faptul că protecția drepturilor fundamentale ale omului se constituie în sfera asupra căreia istoriile naționale, ca și propriile experiențe, au capacitatea de a impune o modelare a dreptului constituțional.

Acest aspect se poate cel mai bine exemplifica prin:

Modul de reglementare al principiului privind ne-retroactivitatea legală – excepție făcând legea penală mai favorabilă ori legea contravențională mai favorabilă

Prezumția dedicată dobândirii în mod ilicit a averii

Având în vedere importanța deosebită pe care o reprezintă în cadrul statului de drept român, constituantul a reușit să marcheze principiul privind ne-retroactivitatea legii, ce a fost consacrat în cadrul anului 1991, cu unica excepție, ca fiind principiu constituțional.

În ceea ce privește această opțiune legislativă, rareori remarcată în conținutul constituțiilor, se remarcă accentuarea semnificației acesteia de către C.C.R., care a menționat faptul că aceste consecințe ale „înscrierii principiului ne-retroactivității în Constituție sunt foarte severe și, probabil, tocmai de aceea, soluția aceasta nu se întâlnește în foarte multe țări, dar,în același timp, ridicarea la rangul de principiu constituțional se justifică prin faptul că asigură în condiții mai bune securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, precum și datorită faptului că blochează nesocotirea separației dintre puterea legislativă, pe de o parte, și puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept”.

În fapt, sesizată cu privire la excepțiile de neconstituționalitate remarcate în cuprinsul prevederilor articolului V al alineatului 7 din cadrul Legii nr. 59/1993 vizând modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a excepțiilor de neconstituționalitate din cuprinsul Legii contenciosului administrativ, respective Legea nr. 29/1990, ca și al celor cuprinse în Legea nr. 94/1992 vizând organizarea și funcționarea Curții de Conturi, Curtea Constituțională a României remarcă faptul că, în conformitate cu prevederile alineatului 2 al articolului 15 din cadrul Constituției României, „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”.

Respectiv, Curtea Constituțională a României remarcă faptul că „până la intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991, principiul neretroactivității legii era înscris, în materie civilă, numai în art. 1 din Codul civil „Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, astfel încât „nefiind un principiu constituțional, doctrină și jurisprudența au decis constant că el constituia o regulă de interpretare obligatorie pentru judecător, dar nu-l obliga pe legiuitor, care putea dispune și altfel”.

Din acest considerent, așa cum remarcă și Curtea Constituțională a României, în cuprinsul Deciziei nr. 9/1994, „au existat și legi cu caracter retroactiv, atât de drept material, cât și de drept procesual. Chiar și în aceste condiții, legea retroactivă respecta cauzele rezolvate prin hotărâri judecătorești definitive (causae finitae) și numai o dispoziție expresă putea duce la o altă soluție”.

Ulterior intrării în vigoare a legii fundamentale a României, respectiv la finele anului 1991, așa după cum a menționat și C.C.R., „neretroactivitatea a devenit un principiu constituțional și deci nici legiuitorul nu poate adopta acte cu încălcarea lui”, astfel aflându-ne „în prezența unei reguli imperative de la care nu se poate deroga în materie civilă, ce interesează cauza de față, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale”.

În acest fel, „chiar și în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situații nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicție cu acest principiu constituțional”.

Ca urmare, se constantă faptul că diversele consecințe ale „înscrierii principiului neretroactivității în Constituție sunt foarte severe și probabil, tocmai de aceea, soluția aceasta nu se întâlnește în foarte multe țări, dar în același timp ridicarea la rangul de principiu constituțional se justifică prin faptul că asigură în condiții mai bune securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, precum și datorită faptului că blochează nesocotirea separației dintre puterea legislativă, pe de o parte, și puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept”.

Analizând textele de lege asupra cărora s-a invocat excepția neconstituționalității, Curtea Constituțională arată că, în conformitate cu prevederile alineatului 7 al articolului 5 din cadrul Legii nr. 59/1993, „hotărârile în materia Legii fondului funciar nr. 18/1991, rămase definitive la judecătorii anterior intrării în vigoare a prezenței legi, pot fi atacate cu recursul prevăzut de prezența lege, de către părțile interesate, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezenței legi, indiferent de data pronunțării lor".

Așa cum remarcă și C.C.R. în cuprinsul deciziei sale, „este vorba (…) de o dispoziție procedurală, iar legile de procedura sunt, în principiu, de imediata aplicare”, instanța apreciind că „referitor (…) la hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în doctrină și jurisprudența că ea este supusă condițiilor de fond și de forma stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunțată, fără ca legea nouă să aibă vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotită, față de părțile care au participat în proces, că are valoarea unui contract încheiat în momentul pronunțării ei”.

În acest context, se constată că „și dreptul relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunțării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerenta a hotărârii și în aceste condiții nici o cale de atac nouă nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nici o cale de atac existența contra unei hotărâri nu poate fi desființată fără retroactivitate de către o lege posterioară”.

Curtea Constituțională a României evidențiază faptul că „înainte vreme, neretroactivitatea nu era de ordin constituțional, fiind înscrisă doar în art. 1 din Codul civil, au existat legi retroactive care au atins principiul autorității lucrului judecat sau au supus o hotărâre definitivă ori irevocabilă unei căi de atac neprevăzute de legea în vigoare în momentul pronunțării ei”, motiv pentru care „doctrina de la noi sau din alte țări, criticând aceste legi, le-a socotit atunci fie admisibile din punct de vedere juridic, dar inadmisibile din punct de vedere politic, fie le-a calificat drept monstruozități juridice ori legi flagrant retroactive”.

De asemenea, Curtea Constituțională a României, analizând prevederile alineatului 10 al articolului 11 din cadrul Legii nr. 18/1991 remarcă faptul că „hotărârea judecătoriei este definitivă,”, subliniind faptul că aceasta „nu mai era supusă recursului, ci putea fi pusă în executare și, eventual, atacată prin intermediul cailor extraordinare reglementate de cod: contestația în anulare, revizuirea și recursul extraordinar”. Iar în conținutul alineatului 6 al articolului 5 din cadrul Legii nr. 59/1993 se prevede faptul că „hotărârile definitive ale judecătoriilor pronunțate în această materie pot fi atacate cu recursul reglementat de această lege, indiferent de data pronunțării lor”.

După cum remarcă și C.C.R. „Legea nr. 59/1993 a desființat recursul extraordinar, ce putea fi exercitat de procurorul general în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii”, situație în care, „în raport cu soluția potrivit căreia hotărârea este supusă căilor de atac din momentul pronunțării, Legea nr. 59/1993 apare retroactivă”. Având în vedere faptul că Legea fondului funciar nr. 18/1991 este în vigoare doar începând cu data de 20 februarie a anului 1991, în data de 26 iulie a anului 1993, momentul în care a intrat în vigoare Legea nr. 59/1993 se remarcă existența a „două categorii de hotărâri definitive ale judecătoriilor: hotărâri care fiind pronunțate înainte de 26 iulie 1992 nu mai puteau fi atacate nici pe calea recursului extraordinar și hotărâri pronunțate după această dată și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, care erau supuse acestei căi de atac”.

Curtea Constituțională a României atrage atenția asupra faptului că „această distincție trebuie avută în vedere și la aprecierea faptului dacă dispozițiile art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993 sunt sau nu retroactive”, ea precizând că „în cazul hotărârilor pronunțate înainte de 26 iulie 1992, caracterul retroactiv al prevederilor art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993 este vădit, deoarece sunt supuse unei căi de atac noi, care nu există la data pronunțării, hotărâri definitive care nu mai puteau fi desființate nici pe calea excepțională a recursului extraordinar, cale de atac existența la data pronunțării”.

C.C.R. apreciază că „în acest fel se nesocotește prezumția absolută a puterii lucrului judecat, dând naștere tocmai la ceea ce aceasta prezumție și principiul neretroactivității au urmărit să evite, adică nesiguranță și tulburări în circuitul civil”. În plus, Curtea Constituțională ține să scoată în evidență faptul că „în cazul hotărârilor pronunțate după 26 iulie 1992, deși definitive, ele puteau fi atacate totuși cu recurs extraordinar în termen de un an de către procurorul general”, context în care „sub acest aspect, caracterul retroactiv rezultă din privarea părților de posibilitatea pe care o oferă recursul extraordinar”.

Așa se face faptul că în vederea „înlăturării stării de neconstituționalitate ce rezultă din această situație, recursului extraordinar i s-a substituit recursul direct la dispoziția părții interesate”, respectiv „înlăturarea recursului extraordinar ce se putea exercita la data pronunțării hotărârii, care constituie un aspect al retroactivității, este anihilată în cazul acestor hotărâri prin posibilitatea introducerii recursului, ceea ce este de natură să dea o mai deplină satisfacție și principiului accesului liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție,”.

2.2 Rolul Curții Constituționale a României în dezvoltarea constituționalismului românesc

Pe parcursul celor peste 25 de ani care au trecut de la acest moment, legea fundamentală a României (lege ce a fost revizuită în cursul anului 2003) a reușit nu doar să își dovedească pe deplin durabilitatea, ci mai ales o notă de flexibilitate, privită prin prisma capacității de adaptare la diversele fluctuații inerente sesizate nu doar în plan social, ci mai ales în cel politic.

Adaptabilitatea a putut să se producă numai prin intermediul C.C.R. (Curtea Constituțională a României), instituție ce a fost înființată avându-se în vedere modelul european al controlului constituționalității.

În conformitate cu prevederile articolului 152 din cadrul Constituției României, adoptată în anul 1991, se menționa faptul că în decursul a șase luni din momentul intrării în vigoare a acesteia, se va înființa Curtea Constituțională.

Așa se face faptul că în luna iunie a anului următor al adoptării Constituției României, au fost numiți primii judecători ai Curții Constituționale proaspăt înființate, pe perioade de trei ani, de șase ani și implicit de nouă ani, fiecare reprezentant al statului având sarcina de a desemna câte un magistrat pentru fiecare dintre aceste perioade.

În cursul anului 2003, ca urmare a revizuirii de care s-a bucurat Constituția României, Curții Constituționale a României i s-a consacrat, prin conținutul alin. 1 al articolului 142, rolul garantului supremației constituționale, în paralel cu atribuirea unor noi atribuții, ce au dus la dezvoltarea importanței acestei instituții în cadrul complexului instituțional ce reprezintă statul de drept românesc.

Demn de menționat este faptul că, de-a lungul ultimelor două decenii, au mai existat diverse inițiative dedicate revizuirii Constituției României, originea acestora fiind diversă, respectiv:

Inițiative parlamentare – în privința cărora Curtea Constituțională a României a înțeles să se pronunțe:

Prin intermediul Deciziei nr. 85/3.09.1996 vizând constituționalitatea inițiativei dedicate revizuirii prevederilor constituționale incluse în conținutul articolului 41, alin. 7 din cadrul Constituției României – în conținutul acesteia Curtea Constituțională a României a constatat că respectiva propunere legislativă ce viza revizuirea prevederilor incluse în conținutul articolului anterior menționat din legea fundamentală este una „neconstituțională”, datorită faptului că rezultatul acesteia ar consta în „suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate”, în acest fel fiind încălcate limitele dedicate revizuirii, ce sunt menționate în cadrul prevederilor alin. 2 din articolul 149 al Constituției României.

În fapt, Curtea Constituțională a României fusese sesizată, la finele lunii august a anului 1996, de către un număr de 39 de senatori ai Parlamentului României, ea declanșând din oficiu procedura jurisdicțională și dezbătând inițiativa revizuirii legii fundamentale.

Cu prilejul analizării conținutului sesizării, judecătorii C.C.R. au remarcat faptul că textul de lege reclamat prevedea faptul că averea ce este dobândită în mod licit nu se poate confisca, acest caracter licit imprimat dobândirii, prezumându-se, în cadrul inițiativei revizuirii propunându-se o înlocuire a „prezumției caracterului licit al dobândirii averii cu următorul text: "Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă"”.

După cum a remarcat, în cuprinsul deciziei sale, anterior menționate, Curtea Constituțională a României evidențiază faptul că „prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, în concordanta cu prevederile alin. (1) al art. 41 din Constituție, conform cărora dreptul de proprietate este garantat”, aceasta subliniind că „această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită”.

De asemenea, C.C.R. arată că „în mod corespunzător, alin. (8) al art. 41 din Constituție prevede că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii. Astfel fiind, prezumția instituită de art. 41 alin. (7) din Constituție nu împiedica cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii”.

Din acest considerent. Curtea Constituțională a arătat că încă din luna octombrie a anului 1991, cu ocazia lucrărilor Adunării Constituante s-a luat decizia respingerii amendamentului privind eliminarea „dispoziției privind prezumția dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari”, după cum apare publicat și în conținutul Monitorului Oficial al României, nr. 29/11.10.1991.

Propunerea venită din partea senatorilor din Parlamentul României privind revizuirea Constituției a vizat, în opinia Curții Constituționale a României, „răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se ca averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”.

Așa cum a remarcat și C.C.R., în decizia sa, anterior menționată, ar fi rezultată „că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei”, sens în care Curtea Constituțională a ținut să sublinieze că „securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este (…) indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii”, motiv pentru care s-a apreciat că „înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate”.

Mai mult, invocând prevederile alineatului 2 al articolului 148 din Constituția României, C.C.R. amintește faptul că „nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea garanției unui drept constituțional”, context în care constată faptul că „propunerea de revizuire are ca urmare suprimarea garanției constituționale a dreptului de proprietate pe care o reprezintă prezumția dobândirii licite a averii”, propunere pe care o declară ca fiind neconstituțională, prin prisma faptului că aceasta încălca cu precădere limitele de revizuire incluse în cuprinsul alineatului 2 al articolului 148 din Constituția României.

Prin intermediul Deciziei nr. 80/16.02.2014 ce viza propunerea legislativă privind o revizuire a Constituției României, revizuire în conținutul căreia parlamentarii României propuseseră și câteva modificări ce s-ar fi răsfrânt în mod direct asupra legii penale române, și care modificări s-au dovedit a fi neconstituționale.

Astfel, această propunere legislativă privind revizuirea Constituției Constituției, ce a fost semnată de 344 de parlamentari români și care avea toate avizele necesare, includea și modificarea articolului 21 din legea fundamentală a României, dedicat accesului liber la justiție, în conținutul articolului unic de la punctul 14 al propunerii menționându-se modificarea alineatelor 3 și respectiv 4 din propunerea legislativă de revizuire.

Analizând propunerea parlamentarilor români, Curtea Constituțională a României constată că prin acest articol unic de la punctul 14 al propunerii de revizuire, s-a propus modificarea articolului constituțional anterior precizat, respectiv o înlocuire a noțiunii de „termen rezonabil” cu noțiunea „termen optim și previzibil”. În acest sens, C.C.R. a observat că „textul art.6 par.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale folosește denumirea de „termen rezonabil”, precizând că „termenul rezonabil este un concept esențialmente variabil, iar aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei, ținând seama de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză,”.

De asemenea, Curtea Constituțională atrage atenția asupra faptului că acest concept „de „termen rezonabil” trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, cât și din cea a statului și trebuie apreciat și stabilit din analiza concurentă a intereselor generale ale societății cu cele ale cetățeanului”, ea apreciind că „terminologia utilizată în prezent în Constituție este mai adecvată pentru o normă de rang constituțional”, ca urmare a faptului că aceasta reușește să consacre „o garanție a dreptului la un proces echitabil, și anume termenul rezonabil”.

În acest context, Curtea remarcă faptul că în propunerea de revizuire a Constituției, „terminologia propusă a fi introdusă este o dezvoltare ce ține mai degrabă de nivelul legii a acestei garanții constituționale. Termenul optim și previzibil este de fapt o componentă a termenului rezonabil, acesta neexcluzând, ci dimpotrivă presupunând, printre altele, un termen optim și previzibil”.

Concluzionând, C.C.R. susține în conținutul deciziei sale că „dacă termenul „rezonabil” vizează limita între respectarea / nerespectarea dreptului la un proces echitabil, cel optim și previzibil reprezintă un element component – ce poate fi reglementat la nivel infra-constituțional – al termenului rezonabil,”, ea observând că în conținutul Codului de procedură penală al României se face referire asupra termenului rezonabil, motiv pentru care, în unanimitatea voturilor, s-a decis recomandarea eliminării acestei modificări ce s-ar fi reflectat asupra conținutului legii penale.

O altă modificare inclusă în respectiva propunere de revizuirea Constituției României avea în vedere conținutul articolului 23 al acesteia, respectiv cel dedicat libertății individuale, inclus în cadrul Capitolului al II-lea, denumit „Drepturile și libertățile fundamentale”, în conținutul punctelor 15 și respectiv 16 ale propunerii parlamentarilor menționându-se modificarea alineatelor 4, respectiv 8 ale articolului 23 și introducerea unui alineat nou, respectiv alineatul 131, ce avea conținutul „Este interzisă folosirea unor probe obținute în mod ilegal, cu excepția cazului când acestea sunt în favoarea celui acuzat”.

După cum remarcă și Curtea Constituțională, în cadrul punctului 15 al propunerii de revizuirea Constituției, ce avea în vedere o modificare a alineatului 4 al articolului 23 din cadrul Constituției României, se propunea introducerea a două teze ce vizau luarea măsurii arestării preventive, Curtea constatând, cu privire la prima teză „că sintagma „cercetarea și judecarea” este improprie, textul constituțional trebuind să se refere la cele două faze ale procesului penal, urmărirea penală și judecata”, motiv pentru care se apreciază că „măsura în care se face trimitere la noțiunea de proces penal chiar în textul analizat, devine redundantă menționarea fazelor acestuia, măsura arestării preventive, de principiu, fiind aplicabilă în ambele faze”.

Ca urmare, C.C.R. a recomandat, cu unanimitatea voturilor o reformulare a acestei modificări incluse în propunerea revizuirii, în vreme ce în cazul tezei a doua, s-a constatat că „norma este criticabilă prin prisma faptului că un text constituțional urmează a se referi la competența funcțională, materială, după calitatea persoanei și teritorială a instanțelor judecătorești atunci când reglementează luarea măsurii arestării preventive de către judecătorul „instanței de judecată competentă să judece fondul cauzei”, competență care este stabilită prin aplicarea unor criterii cuprinse într-o lege (art.35 și următoarele din Codul de procedură penală)”.

În plus, Curtea Constituționale apreciază și că „norma este neclară pentru că s-ar înțelege că numai instanța judecătorească competentă să judece fondul poate dispune măsura arestării preventive, fiind, se pare, excluse, astfel, și alte ipoteze care se pot ivi în cursul procesului penal. Astfel, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau judecătorul care soluționează cauza în căile de atac par a nu mai avea competența de a dispune măsura arestării preventive”, arătând, în plus, că „expunerea de motive la prezenta propunere de revizuire a Constituției nu cuprinde nici o mențiune cu privire la această prevedere propusă a fi introdusă în corpul Constituției”, motiv pentru care s-a concluzionat că nu se „poate determina care a fost voința autorilor propunerii legislative de revizuire”.

În plus, C.C.R. sesizează și că „norma propusă a fi introdusă pare a da de înțeles că la nivelul instanței judecătorești, pe lângă judecători, ar exista și alte persoane învestite cu competența de a spune dreptul (jurisdictio)”, ea constatând că „legiuitorul constituant este constant în a folosi sintagma „instanță judecătorească” atunci când se referă la instanțele prevăzute la art.126 alin.(1) din Constituție; astfel, dacă s-ar accepta introducerea și a sintagmei „instanță de judecată”, ar rezulta o terminologie neunitară chiar în corpul Constituției”.

De asemenea, a mai fost reținut faptul că „nivelul de detaliere a principiilor constituționale trebuie să fie unul minim, această sarcină revenind actelor normative inferioare”, prin prisma faptului că „o reglementare prea amănunțită a unui domeniu/ relații sociale are drept efect instabilitatea textului constituțional. În acest sens, Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) a arătat că „necesitatea modificării într-un sistem dat este dependentă de durata și nivelul de detaliu al textului constituțional”. Cu cât textul constituțional este mai detaliat, cu atât el se identifică mai mult cu legislația ordinară și este cu atât mai expus unor modificări relativ frecvente,”.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat faptul că „prin prisma procedurii de revizuire, Constituția României este una rigidă astfel încât reglementările ce detaliază până la amănunt principii constituționale – adevărate constante ale dreptului – nu se pot regăsi în textul Constituției”, ea reținând că, „în privința drepturilor și libertăților fundamentale, obiectivul unei revizuiri constituționale poate fi doar creșterea nivelului de protecție a cetățeanului atât prin extinderea sferei drepturilor și libertăților fundamentale, cât și prin asigurarea unor garanții mai eficiente ale drepturilor deja existente, ceea ce exclude modificările neînsemnate aduse unui text constituțional”.

Din acest considerent s-a apreciat și că respectiva sintagmă, respectiv ”„instanța de judecată competentă să judece fondul cauzei” nu poate fi de nivelul unei norme constituționale, care trebuie să se caracterizeze, printre altele, prin generalitate și stabilitate”, motiv pentru care s-a propus, de asemenea, în unanimitate, eliminarea și acestei modificări.

În ceea ce privește propunerea privind introducerea în conținutul articolului 23 al legii fundamentale a unui nou alineat, respectiv alineatul 131, ce avea conținutul „Este interzisă folosirea unor probe obținute în mod ilegal, cu excepția cazului când acestea sunt în favoarea celui acuzat”, prin care se încerca o reglementare a regimului probelor ce erau obținute în cadrul procesului penal, într-un mod ilegal, Curtea Constituțională a menționat că, în conformitate cu sistemul procesul penal din țara noastră „probele trebuie obținute în condițiile Codului de procedură penală, indiferent că sunt sau nu favorabile „acuzatului”.

Organele judiciare „au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art.5 alin.(1) din Codul de procedură penală]. De aceea, „Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului”, situație în care. „respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează conform dispozițiilor prezentului cod” [art.5 alin.(2) din Codul de procedură penală]”.

În acest sens, C.C.R. a constatat că „obținerea în mod legal a probelor este o garanție a dreptului la un proces echitabil, iar remediul împotriva nerespectării acestei garanții este interzicerea folosirii probelor astfel obținute”, arătând că, „de altfel, art.102 alin.(2) din Codul de procedură penală prevede că „Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”.

Astfel, Curtea Constituțională a României a reținut faptul că „premisa textului analizat este în sine eronată, întrucât se atribuie probelor obținute în mod nelegal o eficiență probatorie”, ceea ce ar putea conduce la „ideea că s-ar intenționa crearea sau conturarea unui regim juridic al acestora, ceea ce înseamnă că, în principiu, textul propus ar sugera posibilitatea obținerii în mod ilegal a probelor”, respectiv ar exista posibilitatea să se înțeleagă „că probele în procesul penal se pot obține atât în mod legal, cât și ilegal, iar probele astfel obținute cunosc moduri diferite de valorificare, fiindu-le consacrat un regim juridic propriu. După obținerea probelor, fie judecătorul, fie procurorul trebuie să aprecieze care sunt cele obținute în mod legal și care nu, iar în privința probelor obținute în mod ilegal să facă din nou o apreciere și să stabilească, în raport cu datele cauzei, probele favorabile „acuzatului”, cu consecința păstrării și folosirii acestora și a înlăturării celor incriminatoare”.

Din aceste motive, anterior expuse, Curtea Constituțională a României a constatat că „propunerea legislativă de revizuire a Constituției, pe de o parte, acceptă posibilitatea obținerii probelor în afara cadrului legal și, pe de altă parte, dă eficiență juridică celor obținute în mod ilegal”, subliniind că „obținerea în mod legal a probelor, garanție a dreptului la un proces echitabil, reprezintă un standard mai favorabil cetățeanului decât cel fixat prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința probelor obținute ilegal”, astfel reținându-se că „analiza Curții Europene a Drepturilor Omului vizează caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, care include și analiza modului în care au fost obținute probele, întrucât art.6 din Convenție nu stabilește reguli cu privire la admisibilitatea probelor, aspect care, în mod primar, ține de legislația națională, astfel încât sarcina Curții nu este aceea de a determina dacă anumite probe au fost obținute nelegal, ci de a stabili dacă o asemenea „nelegalitate” a dus la încălcarea unui alt drept protejat prin Convenție,”.

În acest context, Curtea Constituțională a României a apreciat că „nu este admisă pe calea revizuirii Constituției suprimarea acestei garanții a dreptului la un proces echitabil și, implicit, crearea premiselor nerespectării legii, respectiv a celei procesual penale”, constatând, de asemenea, că „este discutabilă plasarea unui text care vizează probele la art.23 din Constituție, obținerea și folosirea probelor vizând procesul echitabil reglementat la art.21 din Constituție” și declarând ca fiind neconstituționale completările ce vizau articolului 23 al legii fundamentale a României, apreciindu-se că acestea încălcau „limitele revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituție”.. De asemenea, în conținutul acestei decizii, Curtea Constituțională reține mai multe elemente ce privesc neconstituționalitatea, respectiv încălcarea limitelor dedicate revizuirii, menționate în prevederile articolului 152 al Constituției României, după cum urmează:

Cu majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modului de completare a articolului 3 din cadrul legii fundamentale cu un alineat nou (respectiv alineatul 31), ce avea în vedere posibilitatea recunoașterii unor zone tradiționale ca fiind subdiviziuni de tip administrativ din cadrul regiunilor

Cu majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modului de completare a articolului 6 din cadrul legii fundamentale cu un alineat nou (respectiv alineatul 11) ce privea instituirea posibilității privind reprezentanți legai ai diverselor minorități naționale de înființare a unor organe de decizie și executive proprii, în conformitate cu statutul minorităților naționale, ce a fost adoptat prin lege

Cu majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modului de completare a articolului 12 din cadrul legii fundamentale cu un alineat nou (respectiv alineatul 41) ce privea utilizarea unor simboluri proprii ce aparțineau diverselor minorități naționale

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă conținutului articolului 15, alineatul 1 din cadrul legii fundamentale, modificare ce viza introducerea următoarei sintagme – „cetățenii români se nasc și trăiesc liberi”

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă conținutului articolului 21, alineatul 4 din cadrul Constituției României, modificare ce viza o eliminare a caracterului facultativ indus jurisdicțiilor administrative speciale

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea completării ce a fost adusă conținutului articolului 23 al Constituției României, cu noul alineat (respectiv 131) ce făcea referire la utilizarea probelor ce au fost obținute într-un mod ilegal

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă conținutului articolului 26, alineatul 2 din cadrul Constituției României, modificare ce viza o eliminare a sintagmei „bunele moravuri”

Cu o majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă conținutului articolului 28 din cadrul Constituției României, modificare ce viza secretul corespondenței

Cu majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă conținutului articolului 32, alineatul 8 din cadrul Constituției României, modificare ce privea o definire a autonomiei universitare

Cu o majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea completării ce a fost adusă conținutului articolului 37, din cadrul Constituției României, cu un alienat nou (respectiv alineatul 21), acesta vizând condiția domiciliului pe teritoriul României cu minim șase luni înaintea datei stabilite pentru alegerile pentru Președintele României, pentru Senat, ca și pentru Camera Deputaților

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea eliminării tezei a II-a, articolul 44, alineatul 1 din Constituția României ce priva condițiile, ca și limitele impuse dreptului de proprietate

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă conținutului articolului 50 din cadrul Constituției României, modificare ce privea o suprimare a protecției speciale de care beneficiază toate persoanele cu handicap

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă conținutului articolului 52, alineatul 1 din cadrul Constituției României, modificare ce viza o eliminare a reparării integrale privind paguba ce a fost suferită de o persoană vătămată din partea unei autorități publice

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea înlocuirii privind sintagma „persoane fizice” cu termenul de „cetățeni” în conținutul articolului 58, alineatul 1 din cadrul Constituției României

Cu o majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea completării ce a fost adusă conținutului articolului 58, alineat 1 din cadrul Constituției României, cu următoarea sintagmă: „în raporturile acestora cu autoritățile publice

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea completării ce a fost adusă conținutului articolului 64 din cadrul Constituției României, cu un nou alienat, respectiv alineatul 41, ce privea obligația privind persoanele de drept public, a persoanelor fizice, ca și a persoanelor juridice private privind prezentarea, fie direct, fie prin reprezentant legal, în funcție de situație, în fața comisiilor parlamentare

Cu o majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea completării ce a fost adusă conținutului articolului 70, alineatul 2, litera e, din cadrul Constituției României, privind încetarea unei calități de senator ori de deputat la data la care demisionează din partidul politic ori din formațiunea politică din care a fost ales ori la data la care acesta se înscrie într-un alt partid, respectiv în cadrul unei alte formațiuni politice

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea eliminării privind tezele a II-a și a III-a ale articolului 72, alineat 2, privind competența ce îi revine Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind urmărirea și trimiterea în judecată, a deputaților, respectiv senatorilor

Cu o majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă conținutului articolului 103, alineat 1, alineat 3 din cadrul Constituției României, ca și a completării conținutului articolului 103 din cadrul Constituției României cu trei alienate noi, ce priveau modalitatea prin care Președintele României desemnează candidatul la funcția primului-ministru

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă conținutului articolului 110, alin.1 din cadrul Constituției României, privind durata aferentă mandatului Guvernului României

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea introducerii alineatului 2 în conținutului articolului 119 din cadrul Constituției României, privind obligativitatea diverselor hotărâri ale Consiliului Național de Securitate

Cu o majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă părții introductive a articolului 133, alin. 2, din cadrul Constituției României, modificare ce privea o creștere a numărului membrilor ce fac parte din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și care sunt reprezentanții societății civile

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă conținutului articolului 135, alineatul 2, litera d din cadrul Constituției României, modificare ce privea o exploatare a resurselor de producție în condițiile maximei eficiențe economice, având în vedere o acordare a accesului de tip nediscriminatoriu tuturor persoanelor interesate

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă conținutului articolului 135, alineatul 2, litera e din cadrul Constituției României, modificare ce privea o dezvoltare economică avându-se în vedere ocrotirea mediului înconjurător, ca și menținerea echilibrului ecologic

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea abrogării conținutului articolului 146, litera 1 din cadrul Constituției României, în condițiile în care aceasta nu a fost însoțită de o constituționalizare corespunzătoare a atribuțiilor privind Curtea Constituțională a României, privind controlul legii de revizuirea Constituției României, adoptate de Parlamentul României, inclusiv constituționalității privind diversele hotărâri ale plenului Senatului, ale plenului Camerei Deputaților, ca și ale plenului Camerelor reunite ale Parlamentului României, hotărâri ce pot afecta diverse reguli, valori ori principii constituționale, ori funcționarea sau organizarea diverselor autorități și instituții ce au un rang constituțional

Cu unanimitate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă conținutului articolului 148, alineatul 2 din cadrul Constituției României, modificare ce privea asigurarea de către țara noastră, în cadrul ordinii juridice de tip național, a dreptului aparținând Uniunii Europene, în conformitate cu diversele obligații ce au fost asumate prin intermediul actului de aderare, ca și prin intermediul restului tratatelor ce au fost semnate în interiorul Uniunii Europene

Inițiative de natură prezidențială – în privința cărora Curtea Constituțională a României a înțeles să se pronunțe:

Prin intermediul Deciziei nr. 799/17.06.2011, menționând prezența mai multor elemente neconstituționale, respectiv:

Cu o majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea eliminării tezei a II-a a articolului 44, alin. 8, din cadrul Constituției României, conform căreia „caracterul licit al dobândirii se prezumă”, eliminare ce determina o suprimare a garanției dreptului de proprietate, cu încălcarea limitelor revizuirii, conform prevederilor conținute în articolul 152, alineatul 2 al Constituției României

Cu o majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării ce a fost adusă alineatului 2 al articolului 72 din cadrul Constituției României, ca și eliminarea alineatului 3 al aceluiași articol, modificare/eliminare ce aveau drept efect o suprimare a dreptului fundamental al persoanelor ce ocupă demnități publice, în acest fel încălcându-se limitele revizuirii, conform prevederilor conținute în articolul 152, alineatul 2 al Constituției României

Cu o majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea abrogării alineatului 2, ca și modificarea alineatului 3 din conținutul articolului 109 din cadrul Constituției României, acestea având ca și efect o suprimare a dreptului fundamental al persoanelor ce ocupă demnități publice, în acest fel încălcându-se limitele revizuirii, conform prevederilor conținute în articolul 152, alineatul 2 al Constituției României

Cu o majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării alineatului 6 din conținutul articolului 126 din cadrul Constituției României, în sensul în care se introducea sintagma „precum și a celor care privesc politicile fiscale și bugetare ale Guvernului, în condițiile legii contenciosului administrativ”, efectele acestei modificări constând într-o suprimare a accesului liber la justiție, cu încălcarea limitelor revizuirii, conform prevederilor conținute în articolul 152, alineatul 2 al Constituției României

Cu o majoritate de voturi s-a constatat neconstituționalitatea modificării alineatului 2, literele a și b, ca și a alineatului 3 din conținutul articolului 133 din cadrul Constituției României, efectele acestora vizând o încălcare a independenței justiției, cu contradicția în raport cu prevederile alineatului 1, articolul 152 din cadrul Constituției României

Inițiative de natură populară – în privința cărora Curtea Constituțională a României a înțeles să se pronunțe:

Prin intermediul Deciziei nr. 82/27.04.2000 – sens în care Curtea Constituțională a României a constat că respectiva inițiativă legislativă ce a vizat o revizuire a diverselor prevederi constituționale incluse în conținutul articolului 41, alineatul 2, teza I-a, nu încalcă prevederile constituționale (articolul 148 din Constituția României) privind limitele revizuirii

Prin intermediul Hotărârii nr. 6/4.07.2007 privind inițiativa legislativă privind revizuirea articolului 48 din cadrul Constituției României – Curtea Constituțională a României a constatat că această inițiativă legislativă nu a îndeplinit condițiile ce sunt prevăzute în conținutul articolului 150 din cadrul Constituției României, respectiv aceasta nu a întrunit condiția dispersiei teritoriale cumulative în județe și în cadrul municipiului București

Demn de menționat este faptul că procedura dedicată adoptării diverselor legi privind revizuirea Constituției României nu a ajuns la finalizare în nici una dintre situațiile ce au fost menționate anterior, datorită neconstituționalității constatate în cadrul inițiativelor dedicate revizuirii sau unei lipse de voință politică.

Dezvoltarea constituționalismului se realizează în mod constant, atât prin intermediul revizuirii constituționale, cât și prin interpretarea constituțională, un rol primordial revenindu-i, în acest ultim caz, Curții Constituționale a României.

Curtea Constituțională a României a reușit să își consolideze rolul garantului Constituției, ea urmând parcursul dezvoltării istorice a statului român, dezvoltare ce s-a reflectat cu precădere în cadrul diverselor modificări ce au fost aduse Constituției României, ca și domeniului legislativ de tip infra-constituțional.

În paralel, instituția a avut în permanent în vedere dezvoltarea dialogului stabilit la nivel internațional cu diversele instanțe ale jurisdicției constituționale, ca și cu instanțele internaționale, ceea ce în timp s-a tradus în imprimarea autorității și implicit a greutăți deciziilor ce îi aparțin, Curții Constituționale a României revenindu-i un rol primordial în cadrul complexului proces dedicat dezvoltării constituționalismului românesc.

În ceea ce privesc deciziile Curții Constituționale a României, în conformitate cu prevederile articolului 147 din Constituția României, în situația în care instituția constată neconstituționalitatea legilor și diverselor ordonanțe ce sunt în vigoare, acestea își încetează în termen de 45 de zile (din momentul publicării deciziei C.C.R. privind neconstituționalitatea) toate efectele juridice.

În cazul în care Curtea Constituțională a României constată că, înainte de promulgare, anumite legi sunt neconstituționale, există obligația re-examinării acestora, respectiv a dispozițiilor ce nu respectă prevederile constituționale, de către Parlamentul României, cu punerea în acord a acestora în raport de decizia luată de C.C.R.

În situația în care Curtea Constituțională a României se pronunță cu privire la neconstituționalitatea unor tratate sau acorduri instituționale, această neconstituționalitate nu reprezintă obiectul nici unei excepții de neconstituționalitate, respectivul tratat ori acord internațional neputând fi ratificat în situația în care s-a constatat neconstituționalitatea sa.

În conformitate cu prevederile articolului 2, alin. 1 al Legii nr.47/1992, C.C.R. asigură un control al constituționalității tuturor legilor, al diverselor tratate internaționale, ca și un control al regulamentelor Parlamentului României, respectiv al ordonanțelor Guvernului României, respectiv un control al tuturor actelor dedicate reglementării primare.

În ceea ce privește prevederea conform căreia Curtea Constituțională a României își exercită controlul privind constituționalitatea diverselor legi organice ori asupra legilor ordinare:

Înainte ca acestea să fie promulgate

Se remarcă faptul că în situația exercitării acestui control, Curtea Constituțională a României nu poate să soluționeze în cadrul unei legi ce este în vigoare problema dedicată constituționalității. Astfel, în conformitate cu conținutul Deciziei nr. 233/20.12.1999 a C.C.R., ca și cu conținutul regăsit în cadrul Deciziei C.C.R. nr. 89/26.01.2010, Curtea Constituțională a României a respins ca fiind inadmisibile sesizările privind neconstituționalitatea, ea constatând faptul că respectivele legi ce fuseseră contestate erau deja promulgate, respectivele sesizări de neconstituționalitate fiind formulate ulterior expirării termenului legal prevăzut.

O situație particulară se remarcă în conținutul Deciziei nr.975/2010, când respectiva obiecție de neconstituționalitate s-a introdus în termenul legat menționat în conținutul Legii nr. 47/1992, respectiv de două zile, legea supusă criticii fiind promulgată deja de către Președintele României, inclusiv publicată în conținutul Monitorului Oficial, în momentul pronunțării C.C.R. aceasta fiind deja în vigoare.

În acest caz, Curtea Constituțională a României a reținut că nu poate dispune o respingere pe motiv de inadmisibilitate a obiecției de neconstituționalitate, strict având în vedere promulgarea respectivei legi, obiecția de neconstituționalitate fiind formulată în cadrul termenului legal menționat în astfel de situații.

De asemenea, Curtea Constituțională a României a mai precizat că, oricare ar fi forma exercitării controlului privind constituționalitatea (respectiv pe cale a priori ori pe cale posteriori), întotdeauna exercitarea controlului va putea fi realizată doar printr-o respectare strictă a prevederilor incluse în Legea nr. 47/1992, ca și cu respectarea dispozițiilor incluse în regulamentele ambele Camere ale Parlamentului României de către toate autoritățile publice ce sunt implicate, în cadrul unui stat de drept nefiind concepută lipsirea de substanță în cazul niciuneia din ambele forme ale controlului constituțional.

În plus, în cadrul acestui tip de control nu pot face obiectul diversele proiecte ori propuneri legislative, ca și amendamentele. În conținutul Deciziei cu nr. 43 din anul 1993, instanța Curții Constituționale a României a precizat că, prevederile literei a) a articolului 146 din Constituția României face vorbire de un control al „constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora”, respectiv legea în cauză este adoptată de către Parlamentul României, în respectiva formă adaptată, nu de un control asupra unui „text dintr-un proiect de lege sau un amendament propus Parlamentului”, care însă nu a fost adoptată de către Parlamentul României, în această situație nefiind vorba despre nici un fel de „text de lege”.

În aceste condiții, în conținutul Deciziei C.C.R. anterior menționate, Curtea Constituțională a României a constatat că nu are competența de a verifica constituționalitatea diverselor texte incluse în cadrul proiectelor de legi, respectiv a proiectelor legislative, ca și a amendamentelor ce sunt prezentate către Parlamentul României, dar care legi, proiecte și amendamente nu sunt adoptate. Și cel mai bun exemplu îl reprezintă sesizarea C.C.R. ce privea conținutul articolului 301 din cadrul proiectului legii, ce ulterior adaptării de către Parlamentul României, a devenit Legea nr. 57/1993, dedicată modificării și completării Legii nr. 35/1991 vizând investițiile străine.

Ulterior intrării acestora în vigoare – incluzând soluționarea diverselor excepții de neconstituționalitate ce sunt ridicate în cadrul instanțelor de judecată ori a instanțelor de arbitraj comercial, ca și soluționarea diverselor excepții de neconstituționalitate ce sunt ridicate în mod direct de către Avocatul Poporului

De asemenea, Curtea Constituțională a României își exercită controlul privind constituționalitatea și asupra diverselor tratate ori acordul internaționale înaintea ratificării de către Parlamentul României, cât și după ratificare, aspect deosebit de interesant, dacă e să avem în vedere faptul că înainte de revizuirea Constituției României (respectiv în cursul anului 2003) C.C.R. putea să controleze numai legea dedicată ratificării unui tratat ori a unui acord internațional, folosind calea controlului a priori ori pe cea a controlului posteriori.

Ulterior revizuirii Constituției României și implicit după adăugarea în sarcina Curții Constituționale a României a noii atribuții, se constată faptul că acest control privind constituționalitatea poate fi realizat prin intermediul a două faze, având în vedere distincte acte juridice, respectiv:

Verificarea diverselor tratate ori acorduri internaționale pe care țara noastră are intenția de a le ratifica, anterior procedurii propriu-zise de ratificare

Verificarea diverselor legi dedicate ratificării acordurilor, ca și a tratatelor internaționale pe care țara noastră le ratifică, anterior intrării acestora în vigoare ori incidental.

În ceea ce privesc normele dedicate reglementării acestei atribuții a Curții Constituționale a României, se impune ca acestea să fie corelate cu prevederile incluse în conținutul alin. 3 al articolului 11 din Constituția României, ce prevede că în situația în care un anumit tratat la care țara noastră intenționează să fie parte, include diverse dispoziții ce sunt în contradicție cu prevederile Constituției României, ratificarea acestuia se poate produce doar „după revizuirea Constituției”.

În ceea ce privește controlul de constituționalitate al Curții Constituționale a României, acesta poate fi exercitat:

A priori – are în vedere totalitatea legilor ce sunt adoptate de către Parlamentul României, înainte ca acestea să fie promulgate, ca și legile dedicate revizuirii Constituției României, anterior supunerii acestora spre aprobare, prin intermediul referendumului. La acestea se adaugă și diversele tratate și acorduri internaționale, anterior ratificării acestora de către Parlamentul României

A posteriori – are în vedere diversele tratate și acorduri internaționale ulterior ratificării, ca și diversele regulamente ale Parlamentului României, totalitatea legilor și a ordonanțelor Guvernului României, aflate în vigoare

În situația exercitării controlului a priori de către Curtea Constituțională a României, examinarea se realizează nu doar diverselor prevederi ce sunt menționate în cadrul unei sesizări, ci și asupra prevederilor de care acestea, evident și necesar, nu se pot disocia.

Această regulă se diferențiază de regula ce privește exercitarea controlului de constituționalitate a posteriori, dedicat diverselor legi și ordonanțe aflate în vigoare. Respectiv, doar în situația admiterii excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a României are în vedere pronunțarea și în ceea ce privește constituționalitatea diverselor alte prevederi regăsite în conținutul actului ce a fost atacat, prevederi ce nu pot fi, evident și necesar, disociate de către prevederile ce au fost menționate în conținutul respectivei sesizări.

Așadar, în situația exercitării de către Curtea Constituțională a României a unui control a priori, în situația în care nu este constatată o neconstituționalitate în cadrul textului ce este criticat, din oficiu, C.C.R. are capacitatea de a extinde obiectul dedicat sesizării neconstituționalității și la nivelul diverselor alte texte legale, cu mențiunea faptului că, această constatare a legăturii evidente și necesare de către C.C.R. privind norma legală inclusă în sesizare și norma care va extinde respectivul obiect al sesizării reprezintă condiția sine qua non în domeniul dedicat extinderii respectivului obiect al controlului.

În ceea ce privesc rațiunile diferențelor constatate între reglementările legale dedicate controlului a priori și reglementările ce vizează controlul posteriori, se remarcă importanța primordială a controlului a priori, prin intermediul deciziei pe care o formulează Curtea Constituțională având capacitatea eliminării anumitor texte legale, anterior promulgării legii, respectiv publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, ca și intrării acesteia în vigoare.

Demn de menționat este și faptul că acest control de constituționalitate exercitat de către Curtea Constituțională a României poate fi și unul de tip abstract, domeniul dedicat obiectului acestuia vizând diversele norme legale (chiar și în lipsa unei aplicări a acestora) respectiv aplicarea respectivei norme legale ce a fost verificată în cadrul unei anumite spețe.

De asemenea, se impune a se remarca faptul că acest control a priori a Curții Constituționale a României are un caracter de tip abstract, în vreme ce controlul posteriori:

Poate avea un caracter de tip concret – în situația în care Curtea Constituțională se pronunță asupra diverselor excepții de neconstituționalitate ce privesc diversele legi și ordonanțe, excepții ce sunt ridicate fie în cadrul diverselor instanțe judecătorești, fie în cadrul instanțelor de arbitraj comercial, ca și asupra diverselor excepții de neconstituționalitate privind legi ori ordonanțe și care sunt ridicate în mod direct de către Avocatul Poporului

Poate avea un caracter de tip abstract – în situația în care Curtea Constituțională se pronunță cu privire la constituționalitatea diverselor regulamente ale Parlamentului României

În ceea ce privesc excepțiile de neconstituționalitate vizând legi ori ordonanțe, ce sunt ridicate în mod direct Curții Constituționale a României de către Avocatul Poporului, acestea pot fi formulate în baza instrumentului juridic ce se află la dispoziția Avocatului Poporului, ca urmare a prevederilor incluse în litera d, articolul 146, Teza II-a, regăsite în Constituția României revizuite, instrument dedicat intervenției instituționale dedicate realizării misiunii ce îi revine, respectiv apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români.

În domeniul dedicat formulării constituționale privind așa denumita „excepție” a sesizării directe prin intermediul căreia instituția Avocatului Poporului are capacitatea de a investi C.C.R. cu privire la examinarea constituționalității/neconstituționalității aferente diverselor legi și ordonanțe, se remarcă faptul că aceasta este una de tip impropriu, în esență fiind vizat recursul direct ce este oferit, în vederea exercitării, Avocatului Poporului, la magistrații constituționali, în vederea evidențierii eventualelor incompatibilități în raport cu prevederile constituționale, ce sunt sesizate la anumite dispoziții ce sunt incluse în conținutul legilor și ordonanțelor aflate în vigoare.

Se remarcă faptul că instituția Avocatului Poporului are capacitatea să sesizeze Curtea Constituțională doar în ceea ce privesc diversele aspecte ce sunt incluse în cadrul sferei proprii de activitate, prevederile constituționale ale alin. 1 al articolului 58 consacrând specializarea funcțională aferentă Avocatului Poporului, cu limitarea competenței acestuia numai la domeniul dedicat apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români.

Ca atare, orice sesizare ce este făcută Curții Constituționale de către Avocatul Poporului și care nu se subsumează obiectivului de apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români, este considerată a fi în afara competențelor Avocatului Poporului, ea fiind inadmisibilă și în consecință, impunându-se respingerea acesteia de către C.C.R.

Cu toate acestea, în conținutul Deciziei Curții Constituționale nr. 1133/27.11. 2007, privind excepția de neconstituționalitate ridicată de către Avocatul Poporului în mod direct, se regăsește formularea conform căreia conținutul articolului 146 din cadrul Constituției României nu condiționează „cazurile în care Avocatul Poporului este abilitat să adreseze Curții Constituționale sesizări și, respectiv, excepții de neconstituționalitate”.

În cadrul exercitării controlului de constituționalitate de către Curtea Constituțională, se remarcă faptul că C.C.R. are în vedere pronunțarea doar privind conformitatea diverselor dispoziții ce sunt criticate, în raport cu normele revizuite ale Constituției României, mai ales prin prisma dispozițiilor conținute în alin. 2 al articolului 2 din cadrul Legii 47/1992, ce menționează că diversele dispoziții din cadrul unor acte normative sunt considerate a fi neconstituționale numai în situația în care acestea „încalcă dispozițiile și principiile Constituției”.

Se impune a se menționa faptul că acest aspect, în acest moment, nu se regăsește în mod expres nici un text în conținutul Legii 47/1992 privind organizarea și funcționarea C.C.R..

Demn de precizat este faptul că anterior modificării acesteia, prin conținutul alin. 3, articolul 2, din Legea 232/2004 se prevedea expres faptul că instituția Curții Constituționale nu poate să se pronunțe „asupra modului de interpretare și aplicarea legii”, ci doar asupra „înțelesului contrar” legii fundamentale), orice excepție privind neconstituționalitatea exclusivă a interpretării ori aplicării diverselor legi, ordonanțe, dispoziții legale ori ale unei ordonanțe (respectiv nu neconstituționalitatea unor legi, ordonanțe, dispoziții în cadrul unei legi ori a unei ordonanțe) se impune a fi respinsă prin prisma inadmisibilității, mai ales prin prisma prevederilor articolului 126 al Constituției României, conform căreia atribuția aceasta se regăsește în sfera competenței instanțelor de judecată.

Acest aspect nu trebuie privind în mod eronat, Curtea Constituțională, în exercitarea diverselor sale competențe, realizând o interpretare complexă a diverselor norme ce sunt avute în vedere cu ocazia pronunțării. În exercitarea controlului dedicat constituționalității, în vederea stabilirii modului în care o anumită dispoziție legală este conformă sau nu cu prevederile Constituției României, se impune analizarea conținutului respectivei dispoziții legale, stabilirea înțelesului exact și clar al acesteia, toate acestea fiind ulterior confruntate cu prevederile diverse incluse în conținutul legii fundamentale.

Se remarcă faptul că o parte dintre deciziile ce aparțin Curții Constituționale (respectiv deciziile interpretative ale C.C.R.) includ referiri cu privire la neconstituționalitatea diverselor dispoziții legale în conținutul cărora există anumite texte al căror conținut se află în contradicție cu prevederile Constituției României, aspect ce impune necesitate unui proces complex, dedicat interpretării diverselor norme ce sunt examinate.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă conținutul Deciziei nr.660/4.07.2007 în cadrul căruia Curtea Constituțională a României a reușit să constate neconstituționalitatea prevederilor ce sunt incluse în conținutul articolului 9 al Legii nr. 554/2004 – Legea contenciosului administrativ, menționând faptul că această neconstituționalitate este percepută prin prisma permiterii ca „acțiunea introdusă la instanța de contencios administrativ să aibă ca obiect principal constatarea neconstituționalității unei ordonanțe sau a unei dispoziții dintr-o ordonanță”.

Acestui exemplu i se adaugă și cel al Deciziei Curții Constituționale nr. 818/3.07.2008, în conținutul căreia se regăsește admiterea excepției de neconstituționalitate invocate de către Ministerul Justiției în cadrul unei cauze civile, C.C.R constatând că prevederile unor articole ale Ordonanței Guvernului României nr. 137/31.08.2000 ce privește prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare nu sunt constituționale, Curtea Constituțională apreciind că „din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății”.

Astfel, Curtea Constituțională a României a constatat faptul că „dosarele în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor menționate din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare au ca obiect acordarea unor drepturi salariale prevăzute pentru anumite categorii profesionale și solicitate de unii judecători – reclamanți în aceste cauze -, în temeiul actului normativ menționat, cu motivarea că omisiunea legiuitorului de a le acorda și lor beneficiul acestor drepturi constituie o discriminare contrară legii și normelor comunitare”, făcând mențiunea că „Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 a mai fost examinată de Curtea Constituțională care, prin Decizia nr. 1.011 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 din 27 noiembrie 2007”, situație în care a înțeles să respingă „excepția de neconstituționalitate a ordonanței, invocată și susținută prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) și (2), art.21, alin. (4) și art. 51 din Constituție”, la baza deciziei aflându-se considerentul că, „prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de către Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat”.

De asemenea, C.C.R. apreciază și că „actul normativ criticat sancționează contravențional orice deosebire, excludere, restricție sau preferință care are ca scop ori efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în domeniul politic, economic, social și cultural ori în orice alte domenii ale vieții publice, dacă deosebirea, excluderea, restricția sau preferința se datorează apartenenței la o rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv convingerilor, sexului sau orientării sexuale ori apartenenței la o categorie defavorizată”, cu mențiunea că acesta „nu contravine principiului egalității cetățenilor în fața legii, prevăzut de art. 16 din Constituție, și nici principiului accesului liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție, întrucât, pe de o parte, se aplică tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei legale, fără privilegii sau discriminări, iar pe de altă parte, nu îngrădește dreptul persoanelor interesate de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime”.

În plus, se remarcă și faptul că „actul normativ criticat stabilește în cap. I «Principii și definiții», în art. 1 alin. (3), că «Exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile», iar în art. 3, că «Dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum și instituțiilor publice […]»”, el neinstituind „privilegii sau discriminări între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, tratamentul egal impunându-se doar pentru cetățenii aflați în situații identice” și nici neîngrădind „în vreun fel accesul liber la justiție, ci, dimpotrivă, favorizează accesul la justiție prin posibilitatea «persoanei care se consideră discriminată» de a formula, «În fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.» (cap. III «Dispoziții procedurale și sancțiuni», art. 27)”.

De asemenea, se remarcă și faptul că „actul normativ criticat nu contravine nici dreptului la petiționare consacrat de art. 51 din Constituție, atât timp cât stabilește în mod expres faptul că «persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei», [cap. II «Dispoziții speciale», secțiunea a VI-a: «Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării», art. 20 alin. (1)]. În sesizarea adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, «persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării», în temeiul art. 20 alin. (3), iar potrivit art. 20 alin. (9), «hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii.»”, Curtea sesizând că „după ce în art. 1 al ordonanței se enunță principiile constituționale pe care se întemeiază egalitatea în drepturi între cetățeni și se enumeră principalele drepturi cu privire la care sunt excluse privilegiile și discriminările, în art. 2 alin. (3) se prevăd următoarele: «Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare»”, în acest fel reușindu-se instituirea dreptului „persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare”.

C.C.R. subliniază că după „cum lesne se poate observa, art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție”, adăugând că „luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă – ceea ce s-a și petrecut în una din cauzele analizate – că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată”.

Concluzionând, Curtea Constituțională a României apreciază că „un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”, arătând că „în virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția – art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective”.

Din totalitatea atribuțiilor ce îi revin prin lege Curții Constituționale a României, atribuții dedicate controlului de constituționalitate asupra actelor normative, cea mai mare pondere (prin prisma numărului dosarelor aflate pe rolul instituției) în cadrul activității acesteia îi revine demersului dedicat soluționării diverselor excepții de neconstituționalitate ce privesc legile ori ordonanțele aflate în vigoare, excepții ce sunt ridicate fie în fața diverselor instanțe de judecată, fie în fața instanțelor arbitrajului comercial.

În conformitate cu prevederile incluse în cadrul literei d) a articolului 146 din cadrul Constituției României, ca și a prevederilor articolului 29 din cadrul Legii de organizare și funcționare a Curții Constituționale, C.C.R. se pronunță cu privire la diversele excepții ce sunt ridicate în instanțele de judecată ori în instanțele arbitrajului comercial cu privire la neconstituționalitate legilor, a ordonanțelor ori a dispozițiilor incluse într-o lege sau într-o ordonanță aflate în vigoare, acestea având legături cu modul de soluționare a unei cauze, oricare ar fi faza respectivului litigiului, respectiv indiferent de obiectul respectivului litigiu. În contextul acesta, se remarcă faptul că excepția neconstituționalității este specifică naturii ordinii publice, respectivul autor al acesteia neavând capacitatea de a-și exercita dreptul renunțării la excepție.

În cazul Deciziei nr. 73/1996, ce viza excepția neconstituționalității prevederilor unor articole ale Codului de procedură civilă, Curtea Constituțională a României a menționat că această excepție de neconstituționalitate nu poate să rămână la dispoziția părților invocatoare, respectiva excepție nefiind susceptibilă acoperirii, chiar și pe calea renunțării soluționării acesteia în instanță, realizată în mod expres.

În ceea ce privește motivarea excepției se reține faptul că „dispozițiile acestor articole – introduse după adoptarea Constituției – contravin prevederilor constituționale ale art. 16 și ale art. 128, susținându-se că „instituirea recursului în anulare, în favoarea Ministerului Public, fără termen, constituie o încălcare a art. 128 coroborat cu art. 16 din Constituție” și arătându-se că articolele de lege invocate, din cadrul Codului de procedură civilă, determină „revizuirea și contestația în anulare sunt afectate de termene în care căile de atac respective pot fi exercitate. În aceste condiții, "instituirea unei căi de atac numai în favoarea Ministerului Public, fără termen, pentru motive ce puteau fi invocate prin alte căi de atac cu termen, constituie o inegalitate, întrucât aceste dispoziții ale Codului de procedură civilă devin mai îngăduitoare pentru una dintre părți și, în ipoteza în care nu și-a exercitat în termen căile de atac, poate să o facă oricând, spre deosebire de celelalte părți pentru care hotărârea capătă autoritate de lucru judecat".

Curtea Constituțională apreciază că „punerea în discuție a constituționalității prevederilor art. 330 din Codul de procedură civilă ar însemna de fapt repudierea a însăși instituției recursului în anulare. Or, nici un temei constituțional nu poate fi invocat pentru a se susține incompatibilitatea constituțională a recursului în anulare. Dimpotrivă, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 128 din Constituție, "în condițiile legii" se pot organiza diverse căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești, inclusiv căi extraordinare. Prin modificările aduse Codului de procedură civilă în materia căilor de atac, ca urmare a adoptării Legii nr. 59/1993, a fost introdus recursul în anulare, cale de atac care a mai existat în legislația română până la abrogarea din anul 1952”, arătând și că „autorii excepției de neconstituționalitate n-au pus însă în discuție legitimitatea constituțională a recursului în anulare, ci faptul că el poate fi exercitat numai de către procurorul general, aspect asupra căruia se va stărui în contextul examinării constituționalității prevederilor art. 3301 din Codul de procedură civilă”.

Se arată de asemenea că „art. 3303 din Codul de procedură civilă, printr-o dispoziție de trimitere, precizează procedura ce trebuie urmată la judecarea și soluționarea recursului în anulare, precum și obligativitatea participării procurorului la judecata recursului în anulare. Art. 3304 din Codul de procedură civilă arată condițiile în care procurorul general își poate retrage recursul în anulare și consacră, totodată, dreptul părților din proces de a stărui pentru continuarea judecății. Or, prin aceste prevederi nu poate fi pusă în discuție nici o situație conflictuală cu dispozițiile Constituției”, menționându-se că, „de altfel, dacă sunt considerate constituționale prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă, reglementările cuprinse la art. 3303-3304 din Codul de procedură civilă, inevitabile în condițiile existenței recursului în anulare, nu pot fi ele însele considerate ca neconstituționale, câtă vreme prin aceste reglementări nu se face altceva decât să se precizeze procedura soluționării recursului în anulare și fiecare dintre aceste reglementări sunt compatibile cu dispozițiile de principiu ale legii fundamentale”, și considerându-se că se impune examinare „sub aspectul constituționalității, prevederile art. 3301 și ale art. 3302 alin. 1 din Codul de procedură civilă”, arătându-se că „potrivit art. 3301 din Codul de procedură civilă "recursul în anulare se poate declara oricând". Întrucât textul nu limitează în timp posibilitatea acordată numai procurorului general de a introduce recursul în anulare, prevederile arătate au fost considerate neconstituționale. Ele au fost considerate neconstituționale, mai întâi, pentru că dreptul de a exercita recursul în anulare a fost rezervat în exclusivitate procurorului general; sub un al doilea aspect, ele ar fi neconstituționale pentru că legea nu prevede un termen până la care poate fi exercitat recursul în anulare”.

De asemenea, Curtea Constituțională a României evidențiază că „astfel cum s-a susținut, prin această posibilitate nelimitată în timp de a se exercita recursul în anulare se pun sub semnul incertitudinii autoritatea lucrului judecat și stabilitatea raporturilor juridice. În context s-au evocat prevederile în materie ale legii de procedură penală, care, reglementând, de asemenea, recursul în anulare, precizează că numai "recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat oricând", în celelalte cazuri recursul în anulare putând fi declarat "numai în termen de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă", astfel cum precizează art. 411 din Codul de procedură penală. Totodată, prin acest mod de reglementare, părțile, în sens larg, cetățenii, se află într-o poziție inegală față de autorități, din moment ce ele însele nu pot exercita recursul în anulare”.

Nu în ultimul rând, C.C.R. remarcă că „ar rezulta, în opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, că prevederile art. 3301 din Codul de procedură civilă contravin, "direct", dispozițiilor art. 128 din Constituție, ale art. 11 alin. (2) din Constituție coroborat cu art. 20 din legea fundamentală și cu art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ale art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. În mod "implicit", prevederile art. 3301 din Codul de procedură civilă ar contraveni dispozițiilor art. 15 alin. (2) și ale art. 16 alin. (1) din Constituție”, arătând că, conform „art. 128 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești, "părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac în condițiile legii". În interpretarea autorilor excepției de neconstituționalitate, prin reprezentanții lor, dispozițiile art. 128 din Constituție implică "egalitatea participanților la un proces în raport cu folosirea căilor de atac", "egalitatea armelor", ceea ce nu se asigură prin punerea în exclusivitate la dispoziția procurorului general a recursului în anulare”.

În privința prevederilor „art. 3301 din Codul de procedură civilă, stăruie însă o altă problemă de constituționalitate, anume faptul că procurorul general poate declara recursul în anulare "oricând". Neconstituționalitatea acestor prevederi nu poate fi însă susținută prin invocarea dispozițiilor art. 128 din Constituție. Potrivit acestor dispoziții, căile de atac se exercită "în condițiile legii". Pornind de la semnificația acestei locuțiuni, nu se poate ajunge prin extrapolare la concluzia că legea ar fi trebuit să prevadă un termen pentru exercitarea recursului în anulare, căci numai astfel ea ar satisface exigențele constituționale. La această concluzie nu s-ar putea ajunge nici pe calea invocării altor dispoziții constituționale”, Curtea Constituțională arătând că „art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice garantează dreptul persoanei de a-i fi examinată cauza "într-un termen rezonabil". Aceste prevederi vizează însă celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate căile de atac – inclusiv cele extraordinare – a unor termene pentru exercitarea lor. Chiar în materie procesual penală, art. 411 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat "oricând". Deși situațiile procesual-penale și procesual-civile nu sunt cu totul comparabile, reglementările procesual-penale pot avea semnificație, în materie procesual-civilă, sub un alt aspect. Motivele recursului în anulare, prevăzute de art. 330 din Codul de procedură civilă, sunt stabilite în profitul ambelor părți din procesul civil, dacă acestea au fost de bună-credință, atât reclamantul, cât și pârâtul având interesul să obțină dezlegarea raportului litigios fără ca instanța să-și depășească atribuțiile puterii judecătorești și pronunțându-se cu desăvârșită imparțialitate”, cu mențiunea că nu ar „putea fi ignorate celelalte argumente invocate de către autorii excepțiilor de neconstituționalitate în sprijinul ideii că ar trebui să se prevadă un termen și pentru exercitarea recursului în anulare”, subliniindu-se că „Curtea Constituțională nu este competentă să sancționeze omisiuni legislative, nici nu poate – în sensul practicii ei constante să se manifeste ca legislator pozitiv. Sunt motivele pentru care, cu opinia separată a unui judecător, nu s-a putut reține nici excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3301 din Codul de procedură civilă, sub acest al doilea aspect”.

În plus, se arată că instanța „a considerat însă, cu unanimitatea membrilor completului, că sunt neconstituționale prevederile art. 3302 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "procurorul general poate dispune pe termen limitat suspendarea executării hotărârilor judecătorești înainte de introducerea recursului în anulare". Prin aceste prevederi este afectat principiul separației puterilor în stat, principiu care, deși nu este consacrat expres, el poate fi dedus din ansamblul reglementărilor constituționale și, îndeosebi, al celor având ca obiect precizarea funcțiilor autorităților publice și a raporturilor dintre acestea”, completându-se că, „într-un alt context, Curtea Constituțională a decis că o dispoziție legală, prin care se suspendă cursul judecății sau executarea hotărârilor judecătorești definitive referitoare la anumite cauze determinate, este neconstituțională. (Decizia Curții Constituționale nr. 6  din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993). Or, dacă nici autoritatea legiuitoare nu poate dispune suspendarea executării hotărârilor judecătorești referitoare la anumite cauze determinate, cu atât mai mult o asemenea măsură nu poate fi luată de o altă autoritate”.

Nu în ultimul rând, C.C.R. recunoaște că „Ministerul Public face parte, potrivit Constituției, din "autoritatea judecătorească". Totuși el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplinește atribuții de natură jurisdicțională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiției", organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive. Rezultă și astfel că, numai încălcându-se principiul separației puterilor în stat, procurorii ar putea dispune suspendarea executării unei hotărâri judecătorești. De altfel, dacă procurorul general introduce recursul în anulare, potrivit art. 3302 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanța poate să dispună suspendarea executării hotărârii”, apreciindu-se că astfel de „considerente de oportunitate pentru suspendarea executării hotărârii de către procurorul general, înainte de a sesiza instanța, nu pot avea, în sensul celor arătate, un temei constituțional”.

În momentul în care a fost sesizată, Curtea Constituțională are obligația de a trece la examinarea constituționalității asupra textului ce a fost reclamat, în acest caz neaplicându-se diversele dispoziții ce vizează o suspendare a procesului, o întrerupere a acestuia, respectiv o stingere a litigiului.

De asemenea, toate instanțele de judecată în care sunt ridicate diverse excepții dedicate neconstituționalității unor legi, acte, etc, au obligația sesizării, ulterior verificării diverselor condiții stabilite de lege privind admisibilitatea acestor excepții, să sesizeze C.C.R.

În acest fel, diversele instanțe de judecată, respectiv instanțele arbitrajului comercial, în care sunt ridicate excepțiile de neconstituționalitate, reușesc să realizeze o filtrare a acestor excepții în domeniul dedicat controlului constituționalității, sesizarea C.C.R. realizându-se doar în condițiile în care se constată îndeplinirea de către respectivele excepții de neconstituționalitate a diverselor cerințe privind admisibilitatea acestora.

În ceea ce privesc cauzele inadmisibilității excepțiilor de neconstituționalitate, cauze care, la nivel doctrinar, sunt definite drept motivele „legale care împiedică declanșarea ori extinderea procedurii de control a constituționalității legii”, acestea reușesc să delimiteze în mod legal controlul constituționalității pe calea excepției, ele fiind în directă relație cu competența C.C.R. în exercitarea controlului constituționalității și având o natură imperativă.

În ultimii ani s-a remarcat o dezvoltare deosebită a numărului de dosare ce au drept obiect diversele excepții de neconstituționalitate invocate de diverse părți, aspect datorat nu doar de o fortificare a rolului pe care îl deține Curtea Constituțională a României, ci și de dobândirea firească a exercițiului democratic de către tot mai multe părți direct interesate.

Nu de puține ori, au existat și părți care au încercat să întârzie soluționarea diverselor cauze, prin invocarea unor excepții de neconstituționalitate, cunoscut fiind faptul că judecarea respectivei cauze în care era ridicată o excepție de neconstituționalitate este suspendată pe întreaga perioadă în care instanța Curții Constituționale a României se ocupă de soluționarea respectivei excepții de neconstituționalitate.

În vederea evitării acestor tactici, ce pot produce serioase inconveniente în cadrul derulării normale a cauzelor, s-a reușit abrogarea diverselor norme ce privesc suspendarea ope legis a diverselor cauze în cadrul cărora sunt invocate diversele excepții de neconstituționalitate, prin intermediul:

Legii nr.177/2010 vizând modificarea și completarea Legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale – respectiv prevederile incluse în cadrul articolului 29, alineatul 5 al Legii nr. 47/1992

Codului de procedură penală al României – respectiv prevederile articolului 303, alin. 6

Legea nr. 85/2006 vizând procedura insolvenței – respectiv prevederile articolului 8, alin. 7

În conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 1106/2010 privind respingerea obiecției de neconstituționalitate a Legii dedicată modificării și completării Legii nr. 47/1992 vizând organizarea și funcționarea C.C.R., a Codului de procedură civilă, ca și a Codului de procedură penală al României, prin pronunțarea în cadrul controlului a priori, Curtea Constituțională a apreciat că intervenția legiuitorului privind abrogarea măsurii suspendării de drept în cazul cauzelor în cadrul cărora sunt invocate diverse excepții de neconstituționalitate, reprezintă în fond expresia unei asumări, respectiv a unei respectări a obligației ce cade în sarcina statului privind crearea unui cadru legislativ în conformitate cu diversele prevederi constituționale.

Ca urmare a acestei noi reglementări, se constată asigurarea oricărei persoane a accesului la justiție, indiferent că aceasta este o instanță de drept comun ori o instanță constituțională.

În ceea ce privesc părțile implicate în cadrul unei cauze, le sunt asigurate, în continuare, toate mijloacele recunoscute de lege în domeniul dedicat apărării, ele având posibilitatea în fața justiției din România atât să își satisfacă diversele interese cât și să-și realizeze toate drepturile.

Această abrogare a măsurii dedicate suspendării de drept nu are capacitatea de a impieta în nici un fel efectivitatea dreptului accesului la instanță, ea nereprezentând o piedică în valorificarea dreptului accesului la instanță a oricărui cetățean.

Prin intermediul acestei măsuri este asigurat și un echilibru procesual la nivelul diverselor persoane ce au interese de tip contrar, abrogarea acestei măsuri a suspendării de drept având capacitatea garantării egalității de șanse a acestor persoane, ca urmare a determinării cadrului legal în care drepturile legitime ale acestor persoane pot fi exercitate în mod corect.

CAPITOLUL 3 EFECTELE DECIZIILOR LUATE DE CURTEA CONSTITUȚIONALE – ASPECTE GENERALE

În cadrul Constituției României, așa cum deja s-a menționat în conținutul anterioarelor capitole ale prezentei lucrări, denumite „Efectele deciziilor Curții Constituționale în materie penală”, sunt prevăzute o serie întreagă de atribuții ce sunt dedicate Curții Constituționale a României, mare parte dintre acestea având în vedere cauze ce privesc latura litigioasă.

Caracteristica primordială a statului de drept, domnia legii, impune în principal obligația în ceea ce privește nu doar respectarea legii, ci și a respectării supremației Constituției României. În paralel, prin intermediul instituirii controlului dedicat constituționalității legilor, se are în vedere investirea cu o autoritate anume, cu forța juridică specială a actelor emise de către diversele autorități publice cărora le revine misiunea pronunțării cu privire la conformitatea legislativă în raport cu Constituția României.

În acest context, se remarcă faptul că instituția Curții Constituționale a României, apărută în cadrul istoriei constituționale românești în cursul anului 1991, este investită prin intermediul Legii fundamentale, cu principala misiune dedicată exercitării controlului privind constituționalitatea legilor, ca și a regulamentelor parlamentare, respectiv a ordonanțelor ce sunt emise de către Guvernul României, în baza unei delegări de tip legislativ.

Instituția, ce reprezintă organul prin intermediul căruia este controlată puterea legislativă la nivelul statului de drept, include în cadrul atribuțiilor fundamentale ce îi revin și o interpretare cât mai corectă a Constituției României, în paralel cu un control al constituționalității diverselor legi și acte ce sunt emise de către Parlamentului României, ca și de către Președintele României.

În plus, Curtea Constituțională a României are în vedere examinarea (în conformitate cu prevederile Constituției României) diverselor tratate internaționale înaintea ratificării acestora, ca și analizarea compatibilității diverselor legi în raport cu normele de bază ce sunt incluse în cadrul dreptului internațional, ca și a tratatelor internaționale din care țara noastră este parte.

Nu în ultimul rând, Curtea Constituțională a României ia decizii în diversele cauze ce nu au un caracter de tip litigios, acestea fiind similare unor proceduri de tip non-contradictoriu. Demn de menționat este faptul în cadrul tuturor acestor situații, anterior menționate, diversele decizii ale Curții Constituționale a României au capacitatea de a produce diverse efecte juridice.

În situația în care pe rolul Curții Constituționale a României se poziționează soluționarea diverselor litigii, activitatea acestei instituții se remarcă prin diversele caracteristici de tip general, aferente actului jurisdicțional. În astfel de cazuri, deciziile ce sunt pronunțate se remarcă prin efectul de tip specific, acestea reușind să stabilească fapte și având autoritatea lucrului judecat.

Spre exemplificare, în situația în care Curții Constituționale a României îi revine rolul de a se pronunța cu privire la legalitatea unei alegeri a unui membru din cadrul Parlamentului României, exceptând situațiile privind incompatibilitățile ori non-eligibilitățile, instituția nu are nu are capacitatea de a stabili ce membru parlamentar va fi invalidat, ca de altfel nici cine va fi cel care îi va succeda, ea stabilind, dacă este cazul, o anumită încălcare a prevederilor legale, respectiv anularea alegerii în cazul unei astfel de situații.

În ciuda faptului că Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României reușește să definească C.C.R. ca fiind unica „autoritate a jurisdicției constituționale”, ce are drept principal obiectiv o garantare a supremației Constituției României, instituției nefiindu-i conferit în mod expres un anumit rol politic, la nivel doctrinar se apreciază că aceasta reprezintă un organ de tip politico-jurisdicțional.

Acest considerent are în vedere, în ceea ce privește dimensiunea politică specifică naturii Curții Constituționale a României, modul în care sunt numiți membrii C.C.R., ca și atribuțiile ce îi revin instituției, atribuții care, au în vedere atât aplicarea Constituției României, cât și respectarea acesteia (inclusiv atribuțiile ce nu sunt circumscrise controlului dedicat constituționalității legislative), acesta fiind de altfel nu doar un document juridic, ci și unul politic.

În domeniul dedicat dimensiunii politice ce caracterizează Curtea Constituțională a României, se remarcă și rolul pe care aceasta îl are în ceea ce privește o anumită influențare a procesului de legiferare, rol ce nu se poate contesta. De altfel, în conținutul diverselor sale decizii, Curtea Constituțională a României a reușit să precizeze rolul pe care îl deține în calitate de „legislator negativ”, aceasta evidențiind faptul că nu are capacitatea de a se substitui Parlamentului României în situația:

Unor anumite omisiuni privind reglementarea

Modificării unor dispoziții legale ce au fost atacate pe rolul său

Este cunoscut faptul că decizia reprezintă principalul instrument juridic prin intermediul căruia Curtea Constituțională a României are posibilitatea nu doar de a se exprima, ci și de a proba concomitent și măsura realizării efective a diverselor atribuții ce îi sunt prevăzute în cadrul Constituției României.

Prin această prismă, se remarcă faptul că în conținutul articolului 145 din cadrul Constituției României nu se face vorbire decât despre decizii, în conținutul Legii de organizare și de funcționare a Curții Constituționale făcându-se vorbire de așa-numitele „hotărâri”, avându-se în vedere natura diverselor atribuții de tip constituțional ale Curții Constituționale, ca și modalitățile prin care aceste atribuții se pot exercita, cu nuanțarea formulărilor ce sunt incluse în cadrul prevederilor articolului 144 din cadrul Legii fundamentale.

Demn de menționat este faptul că între aceste categorii de acte, respectiv decizii și hotărâri, nu se remarcă nici un fel de deosebiri la nivelul consecințelor juridice, uneori catalogarea atribuită unor acte ale Curții Constituționale a României drept hotărâri fiind apreciată la nivel doctrinar drept o vulnerabilitate, prin prisma faptului că acestea ar excede unor „dispoziții constituționale”.

În ceea ce privește problema dedicată efectelor pe care le induc diversele decizii ale Curții Constituționale a României, se pot remarca o multitudine de abordări, avându-se în vedere natura diversă a acestor efecte, ce poate fi direct:

Determinată de către atribuția în cadrul exercitării căreia a fost pronunțată o anumită decizie a Curții Constituționale

Influențată de complexitatea subiectelor considerate a fi opozabile diverselor decizii ale Curții Constituționale a României

Nu de puține ori se remarcă faptul că acest tip de abordări se dovedesc a avea și o latură divergentă, aspect determinat în principal de:

Un anumit caracter lapidar al diverselor formulări constituționale ce privesc deciziile ce sunt luate de către Curtea Constituțională

Caracterul lapidar în cadrul formulărilor constituționale în domeniul dedicat efectelor deciziilor Curții Constituționale a României

Modalitatea de redactare a unor dispoziții ce sunt incluse în cadrul Legii de organizare și de funcționare a Curții Constituționale – s-a remarcat faptul că uneori aceste dispoziții au fost percepute, la nivel doctrinar, ca fiind în neconformitate cu prevederile articolului 145 in cadrul Constituției României

Se impune a se remarca faptul că în conținutul Constituției României există un unic text ce este consacrat în mod explicit diverselor acte ale Curții Constituționale a României, acesta fiind cel conținut de prevederile articolului 145.

Denumit în mod sugestiv drept „Deciziile Curții Constituționale”, acest text menționează în conținutul alineatului 2 că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României”.

Dacă în cazul efectelor privind deciziile Curții Constituționale a României se remarcă faptul că dispozițiile nu sunt atât de precise și de complete pe cât s-ar impune, nu același lucru se poate spune despre prevederile în domeniu incluse în constituțiile altor state ale Europei.

Se remarcă astfel prevederile Constituției franceze în domeniul efectelor deciziilor Curții Constituționale, ce sunt reflectate în conținutul articolului 62, conform căruia „O dispoziție ce este declarată neconstituțională în temeiul articolului 61, nu poate nici să fie promulgată și nici pusă în aplicare. O dispoziție ce este declarată ca fiind neconstituțională în temeiul articolului 61, alineatul 1, este abrogată după publicarea acestei decizii a Consiliului Constituțional … Consiliul Constituțional este cel care stabilește condițiile, ca și limitele în care aceste efecte ce sunt produse de respectiva dispoziție pot fi puse la îndoială. Deciziile Consiliului Constituțional nu se supun apelului. Acestea sunt obligatorii tuturor autoritățile publice, ca și tuturor autorităților administrative și judiciare”.

O abordare interesantă a efectelor determinate de Curtea Constituțională (în speță, Tribunalul Constituțional) este regăsită și în conținutul Constituției Germaniei, în cuprinsul paragrafului 1 al articolului 164 regăsindu-se următoarea formulare: „Hotărârile Curții Constituționale (Tribunalului Constituțional) se vor publica în cadrul Jurnalului Oficial (Boletin Oficial del Estado), împreună cu diversele opinii separate ori concurente ce vor fi exprimate. Aceste decizii au puterea lucrului judecat începând din momentul în care acestea sunt publicate, ele neputând fi atacate. Toate hotărârile care declară o lege neconstituțională, sau cele care declară neconstituționale fragmente dintr-o lege, ca și toate cele ce nu au putere de lege”.

De asemenea, și în cadrul Constituției Italiei se sesizează o prevedere strictă legată de efectele deciziilor Curții Constituționale, în conținutul prevederilor articolului 136 regăsind formularea: „În cazul în care Curtea declară ca fiind neconstituțională o anumită dispoziție din cadrul unei legi, ca și a unui act ce are forță de lege, dispoziția respectivă va înceta să mai producă efecte din ziua următoare celei în care a fost publicată respectiva decizie. Această decizie este publicată și comunicată Camerelor, ca și Consiliilor regionale direct interesate, astfel încât acestea să poată lua diversele decizii constituționale în situația în care le consideră a fi necesare”.

După cum se poate remarca cu ușurință din prezentarea anterioară a textelor de lege dedicate efectelor produse de deciziile Curții Constituționale, ce sunt incluse în conținutul unor state europene, state ce au servit într-o oarecare măsură drept model în momentul elaborării legii fundamentale a României (anul 1991), acestea nu se pot compara cu textul de lege special dedicat acestei probleme în cadrul Constituției țării noastre, insuficiența acestuia având capacitatea de a determina de-a lungul ultimilor ani numeroase opinii contradictorii privind diversele efecte ce sunt determinate de deciziile Curții Constituționale a României.

Tot în cadrul acestui context se poate explica și incapacitatea sau lipsa de voință ce se sesizează deseori în cadrul procesului de elaborarea unei legi ori a unei ordonanțe de Guvern, în vederea eliminării diverselor riscuri dedicate unei potențiale neconstituționalități ce se poate constata ulterior în ceea ce privesc respectivele proiecte de lege ori ordonanțe.

Astfel de atitudini, ce sunt din păcate tot mai des sesizate în ultima perioadă, sunt puse de specialiști pe seama inculturii constituționale remarcate la marea masă a oamenilor politici ai României, căreia i se adaugă și o insuficientă precizie și claritate în cadrul textelor constituționale, în absența acestora remarcându-se deseori o multitudine de interpretări ce pot ajunge chiar și la contestarea efectelor deciziilor Curții Constituționale, aspect care s-a sesizat recent la nivelul societății românești.

De altfel, tentativa de reglementare a diverselor efecte ale deciziilor ce sunt pronunțate de către Curtea Constituțională a României, așa cum aceasta a fost prevăzută în conținutul Constituției României, a reușit să determine la nivel doctrinar o serie întreagă de comentarii și controverse, datorate în principal:

Imperfecțiunii sesizate la nivelul redactării prevederilor alineatului 2 din cadrul articolului 147

Prevederile ce au fost incluse în cadrul alineatului 1, articolul 145 din Constituția României, anul 1991

Ca urmare a dispoziției, anterior menționate din cuprinsul Legii fundamentale din anul 1991, dispoziție ce a fost contestată, pe bună dreptate, la nivelul doctrinei de specialitate, Parlamentului României i se permitea ca în cazul unui litigiu în care instituția era parte să se transforme într-o adevărată Curte de Casație.

Respectiv, fosta Lege fundamentală crease premisele ca o anumită lege ce era neconstituțională să devină o lege constituțională prin intermediul voinței majoritare parlamentare (senatori și deputați), în absența unei revizuiri a Constituției, și fără a se parcurge toate fazele ce erau prevăzute în cadrul procedurilor special elaborate în acest sens.

În acest context, mulți au fost specialiștii care au apreciat faptul că Parlamentului României i se conferise capacitatea se a se pronunța precum o instanță ultimă în domeniul dedicat constituționalității propriilor legi, aspect ce se afla în contradicție directă cu ideea care s-a aflat la baza înființării Curții Constituționale a României.

De asemenea, în contextul amintitei insuficiențe reglementări constituționale în domeniul dedicat efectelor deciziilor Curții Constituționale, respectiv a autorității acestora, s-a remarcat în trecut în întârzieri deosebite ale Camerelor parlamentare în re-examinarea diverselor dispoziții ce au fost declarate ca fiind neconstituționale.

Demn de menționat este faptul că în situația în care se constata o neconstituționalitate la nivelul regulamentelor ce funcționau la nivel parlamentar, nu se remarca existența nici unui posibilități privind înlăturarea, prin intermediul majorității calificate, a efectelor deciziilor Curții Constituționale, singura soluție fiind punerea, în acord cu diversele norme constituționale, a diverselor prevederi din conținutul regulamentelor, avându-se în vedere o modificare a regulamentelor ce fuseseră deja adoptate de către parlamentari, Parlamentul României fiind astfel obligat să respecte întocmai deciziile Curții Constituționale, fără a avea posibilitatea îndepărtării efectelor acestora.

Se remarcă faptul că, în situația în care activitatea specifică Curții Constituționale a României prezintă caracteristicile de natură jurisdicțională, și deciziile acesteia sunt marcate de caracteristicile de tip general ale diverselor acte dedicate administrării justiției. Toate aceste decizii prezintă autoritatea lucrului judecat, ele având posibilitatea de a stabili faptele, în paralel cu excluderea unei alte examinări a respectivei probleme sesizate în cadrul unei cauze.

De asemenea, sesizăm faptul că diversele litigii ce sunt soluționate de către Curtea Constituțională a României prezintă o latură specifică, aceasta excluzând în mod automat inclusiv eventualitatea echivalării diverselor efecte juridice induse de către deciziile instituției Curții Constituționale a României cu judecățile în cadrul cauzelor civile, a cauzelor administrative, ca și a cauzelor penale.

Principala diferență se reflectă mai ales în cadrul sferei de influență a puterii lucrului judecat, prin prisma dedicată destinatarilor, știut fiind faptul că diversele decizii ale Curții Constituționale influențează nu numai părțile ce se află în litigii diverse, ci și diverse alte persoane direct/indirect influențate, ca și totalitatea organelor publice, a persoanelor juridice, ca și a persoanelor fizice.

Se remarcă, de asemenea, faptul că autoritatea lucrului judecat în cadrul deciziilor aferente Curții Constituționale a României nu se manifestă, în sensul strict al noțiunii, ca și o protecție, respectiv o sancțiune.

Deseori, în cadrul jurisprudenței Curții Constituționale a României, se remarcă faptul că unele dintre deciziile sale impun și diverse efecte de tip constitutiv, cel mai bun exemplu fiind cel al constatării privind contradicția remarcată în cadrul unei legi, în raport cu anumite norme generale specifice dreptului internațional. Acest aspect se datorează în principal deciziei însăși a Curții Constituționale, care induce prin ea însăși o anumită modificare la nivelul circumstanțelor juridice, deosebindu-se de deciziile prin intermediul cărora sunt stabilite diversele circumstanțe juridice de actualitate.

În ciuda acestui aspect, în situația inexistenței unui element de exercitarea declarațiilor constitutive, pe calea judiciară, se impune a se identifica dacă o eventuală modificare sesizată survine drept efectul respectivei decizii ori dacă această modificare reprezintă consecința firească care, în virtutea Constituției României, operează în mod automat.

În cadrul acestei probleme, se remarcă faptul că există opinii conform cărora modificarea ar fi în mod implicit inclusă în cadrul respectivei decizii a Curții Constituționale a României, ceea ce induce un caracter de relativitate oricărei comparații realizate între diversele decizii ale instituției, sesizate în astfel de situații și hotărârile judecătorești ce sunt constitutive ale unor drepturi.

O atenție deosebită este acordată diverselor efecte ale deciziilor ce sunt luate de către Curtea Constituțională a României, prin intermediul cărora este stabilită neconstituționalitatea unei anumite legi, a unui anumit act ori a unei hotărâri luate de către Președintele României ori de către Parlamentul României.

În cadrul jurisprudenței Curții Constituționale se menționează faptul că aceste spețe, ce au în vedere competențele principale ale sale, instituția nu realizează actul administrării justiției. În cadrul acestor litigii sunt incluse cazuri de natură generalistă, ce nu au în vedere încălcarea drepturilor sau diverse contestări, ceea ce nu implică în mod expres o aplicare a legii în cadrul unui caz particular.

Se cunoaște faptul că natura întregii activități a Curții Constituționale are capacitatea logică de a afecta asupra efectului indus de deciziile acesteia, chiar dacă se remarcă se remarcă o laconitate a diverselor reglementări specifice în aceste situații.

Conform prevederilor incluse în cadrul articolului 151, alineatul 2 al Constituției României, orice act care este declarat ca fiind neconstituțional încetează a se mai aplica din momentul intrării în vigoare a respectivei decizii. Iar ca urmare a jurisprudenței existente în domeniu, se remarcă două opinii dedicate efectului pe care îl induc diversele decizii ale Curții Constituționale a României, respectiv:

În cadrul primei opinii, se apreciază că toate deciziile aferente Curții Constituționale a României prin intermediul cărora se reușește stabilirea neconstituționalității unui act ce este emis de către Parlamentul României, reușesc să inducă efectele clasice ale autorității lucrului judecat, ca și valoarea constitutivă. Aceste decizii reușesc să invalideze diversele acte ale Parlamentului României, ce sunt neconstituționale, aspect ce este asemănător abrogării acestor acte de către autoritatea Parlamentului României

În cadrul celei de-a doua opinii dedicate efectului pe care îl induc diversele decizii ale Curții Constituționale a României, se apreciază că aceste decizii nu reușesc să inducă efectul revocării în domeniul dedicat actelor neconstituționale ale Parlamentului României, considerându-se că aceste acte nu se mai aplică efectiv

În marea majoritate a deciziilor Curții Constituționale a României se remarcă și existența unor dispoziții de tip declarativ, existând însă și situații în care instituția a avut în vedere și o interpretare constituțională.

Respectiv în cazul unei spețe din anul 1995, Curtea Constituțională a României a reușit să interpreteze prevederile constituționale incluse în conținutul articolului 151, alineatul 2, ea apreciind că procesul de invalidarea unuia dintre actele Parlamentului României, prin intermediul stabilirii neconstituționalității existente, este similar abrogării acestor acte de către instituția Parlamentului, în condiția în care se remarcă că ambele induc efectul identic, respectiv încetarea aplicării respectivului act.

Se remarcă faptul că dispoziția constituțională anterior menționată nu face decât să reflecte în mod clar și concis voința combinării acțiunii controlului de constituționalitate cu acțiunea Parlamentului României, avându-se în vedere calitatea organului legislativ suprem.

Se impune a se remarca problema identificării similitudinii dintre o neaplicare a actului |Parlamentului României (respectiv interdicția aplicării acestuia) și abrogarea unui act emis de către aceeași instituție, cu mențiunea că este necesară realizarea unei analize privind posibilitatea „incapacității” unui act emis de Parlament, prin intermediul unei decizii a Curții Constituționale, fără însă a se realiza o abrogare a acestuia.

Și asta deoarece se remarcă neconcludența instituită de prevederile articolului 151, alineatul 2 din cadrul Constituției României, orice neaplicare a actelor emise de către Parlamentului României atrăgând după sine, în mod automat, și o abrogare a acestora. De asemenea, se impune a se menționa și diferențele remarcate între invalidare și abrogare, actele emise de către Parlamentul României putând fi apreciate drept nu abrogate ci invalidate, respectiv acestea încetează a mai fi aplicate.

De asemenea, se impune a se sesiza faptul că prevederea constituțională, anterior menționată, poate reprezenta subiect de contradicție pentru specialiștii în domeniu, respectiv:

În cadrul prevederilor conținute de articolul 151, alineatul 2 al Constituției României, se remarcă opinia conform căreia organul suprem ce are capacitatea de a adopta, de a modifica, de a completa diversele legi este Parlamentul României, în acest fel fiindu-i negată Curții Constituționale a României posibilitatea acțiunii acesteia, alături de Parlamentul României, ca și legiuitor

De asemenea, prevederea articolului constituțional, anterior menționat, ia în calcul o altă trăsătură a legii, de tip intrinsec, respectiv forța obligatorie a sa, existând posibilitatea sesizării unei contradicții terminologice privind existența unor legi non-obligatorii

În domeniul dedicat obiectivului privind controlul constituționalității, se remarcă insuficiența opiniei conform căreia o neaplicare a unui act al Parlamentului României, apreciat ca fiind neconstituțional, este similară invalidării, respectiv abrogării acesteia, sesizându-se faptul că obiectivul similar se poate atinge și prin intermediul aplicării conceptelor diferite, implicit utilizându-se alte căi.

Se impune a se remarca faptul că în domeniul dreptului sunt dese situațiile în care se constată existența unor acte ale Parlamentului României, care însă nu sunt operante, respectiv nu sunt în vigoare. Situațiile acestea sunt însă diferite în raport cu cele în care se dovedește neconstituționalitatea actelor emise de către Parlamentului României, după cum sunt regăsite în diversele interpretări ale articolului constituțional, anterior menționat.

De asemenea, în domeniul dedicat diverselor efecte ale deciziilor Curții Constituționale a României privind stabilirea neconstituționalității actelor emise de către Parlamentul României, se remarcă efectul revigorării, în situația în care actul invalidat determină remontarea unui act anterior, ce fusese abrogat.

În această idee, ce se regăsește în cadrul unei decizii a Curții Constituționale a României din anul 1995, se remarcă faptul că în situația în care unul dintre actele Parlamentului României, ce abrogă alt act, se declară de către C.C.R. ca fiind unul de tip neconstituțional, este anulată și abrogarea anteriorului actului, acesta reintrând ulterior în vigoare.

Luând în considerare faptul că, în principiu, diversele decizii ale Curții Constituționale ale României, impun efecte constitutive, respectiva revigorare a actului Parlamentului României ce a fost abrogat reprezentând parte din complexul acestor efecte.

În ceea ce privesc opiniile conform cărora diversele decizii ale Curții Constituționale a României, dedicate neconstituționalității unor acte ale Parlamentului României, impun efectul abrogării, se remarcă efectul revigorării de asemenea, aceste construcții juridice fiind marcate de numeroase critici, în ciuda cărora deciziile C.C.R. continuă să se mențină în realitate.

În ultima perioadă, se remarcă faptul că instituția Curții Constituționale a României începe să se ralieze părerilor conform cărora diversele legi dedicate modificării, respectiv actelor de completarea actelor Parlamentului României, după intrarea în vigoare, ele nu mai sunt acte de sine stătătoare, fiind încorporate în cadrul actelor Parlamentului României, pe care fie le completează, fie le modifică, excepție făcând diversele dispoziții de tip tranzitoriu, respectiv dispozițiile finale.

Din acest considerent, legea modificării și completării unui act, spre deosebire de respectivul act al Parlamentului României, nu posedă diversele caracteristici ce ar putea impune o promovare la nivelul unui act individual, respectiv unui act separat, iar pe cale de consecință nu se poate constitui în obiectul controlului de constituționalitate.

Ca urmare, având în vedere faptul că obiectul controlului de constituționalitate nu este reprezentat de către legea modificării, respectiv completării unui act al Parlamentului României, ci de respectivul act, modificat, respectiv completat, nu se impune o restabilire a situației juridice sesizate anterior aplicării respectivei legi de modificare, respectiv completarea actului.

În ceea ce privește părerea privind efectul constitutiv al diverselor decizii ale Curții Constituționale ale României, prin intermediul căruia este stabilită neconstituționalitatea diverselor acte ale Parlamentului României, aceasta a fost sancționată prin prisma speței dedicate dobândirii unui drept de proprietate privind diversele bunuri ce au fost supuse, prin intermediul legii, naționalizării.

În acest caz, decizia instituției Curții Constituționale a reprezentat temeiul dedicat reconstituirii dreptului de proprietate, aspect ce a implicat implicit o reafirmare a opiniei juridice conform căreia actul Parlamentului României, ce a fost stabilit ca fiind de tip neconstituțional, nu se mai aplică. În ceea ce privesc consecințele, acestea sunt reglementate prin intermediul implicării instituției Parlamentului.

În ceea ce privesc deciziile Curții Constituționale a României privind stabilirea neconstituționalității diverselor acte ale Parlamentului României, acestea au caracter obligatori pentru toate organele reprezentative ale statului, ca și pentru persoanele fizice, respectiv persoanele juridice.

În ciuda faptului că nu este statuată în mod clar problema dedicată drepturilor ce sunt încălcate ori contestate, forța juridică a acestora implică semnificații speciale, în raport cu diversele decizii ale Curții Constituționale, prin intermediul cărora sunt rezolvate diversele conflicte de natură juridică. Diversele particularități remarcate au în vedere nu doar destinatarii acestora, ci mai ales funcțiile de protecție, respectiv de sancțiune.

Urmarea firească, efectele declarative ale deciziilor Curții Constituționale ale României vizează preîntâmpinarea unei reanalizării a unor aspecte ce au fost anterior soluționate. Iar aspectul privind faptul că redactarea unui act aparținând Parlamentului României s-a supus respectivului control, nu exclude admisibilitatea, prin actul însăși, a unei sesizări noi în cazul controlului dedicat constituționalității. Iar tot ceea ce interesează este dacă această sesizare are în vedere aceeași problemă.

În ciuda acestui aspect, se impune a se remarca faptul că o revizuire de ordin substanțial a modului de redactare a unui act emis de către Parlamentul României se impune a fi un suficient motiv dedicat admisibilității unei sesizări noi privind neconstituționalității, mai ales prin prisma prevederilor articolului 21, alineatul 2 din cadrul Legii C.C.R. ce vizează nu în mod deosebit modul în care a fost redactată respectiva dispoziție, ci mai ales norma pe care această dispoziție o continuă.

O eventuală interdicție a realizării unui control ulterior are capacitatea de a determina noi situații de o complexitate deosebită. Iar în situația în care s-a sesizat că un act al Parlamentului României a fost declarat de către Curtea Constituțională a României ca fiind neconstituțional, având în vedere diverse motive procedurale, acest aspect nu a constat un impediment pentru C.C.R. de a proceda la o re-examinare a respectivului act, ulterior adoptării acestuia de către Parlamentul României în cadrul unei formulări identice, cu ulterioara respingere a sesizării.

O atenție deosebită se impune a se acorda problemei dedicate necesității întreruperii controlului de constituționalitate ulterior stabilirii de către Curtea Constituțională a României a neconstituționalității, în baza unor motive de natură procedurală, în ciuda faptului că aceasta nu are în vedere diversele motive ce au fost invocate în conținutul sesizării.

De altfel, Curtea Constituțională a menționat faptul că ulterior pronunțării asupra fondului unei cauze, se constată că o nouă sesizare, dedicată declarării unei neconstituționalități privind același act al Parlamentului României, se dovedește a fi inadmisibilă, mai ales prin prisma interdicției unei re-examinări a aceleiași probleme, în ciuda faptului că anterioara sesizare a fost respinsă datorită divizării voturilor aferente magistraților.

CAPITOLUL 4. EFECTELE DECIZIILOR ADOPTATE DE CURTEA CONSTITUȚIONALĂ, PRIN PRISMA DINAMICII APLICĂRII ACESTORA

În domeniul dedicat efectelor generate de către deciziile Curții Constituționale a României, se remarcă faptul că sediul materiei este reprezentat de dispozițiile ce sunt incluse în conținutul articolului 147 al Constituției României. Din analiza conținutului textului constituțional anterior menționat, se sesizează faptul că doar în cadrul alineatului 4 al acestuia se remarcă aplicabilitatea generală, privită atât prin prisma tuturor deciziilor pe care le pronunță Curtea Constituțională a României, în cadrul exercitării diverselor atribuții ce îi sunt conferite de către Constituția României, cât și prin cea a Legii de organizare și funcționare a C.C.R..

Conform textului de lege, anterior menționat, se remarcă faptul că ulterior publicării deciziilor luate de către Curtea Constituțională a României în conținutul Monitorului Oficial al României, acestea devin, prin lege, „general obligatorii”, ele având „putere numai pentru viitor”.

Analizând și conținutului alineatului 1 din cadrul articolului 147 al Constituției României, conținut ce privește diversele dispoziții ce sunt conținute în cadrul legilor și al ordonanțelor ce sunt în vigoare, ca și în cadrul diverselor regulamente, și în cazul cărora Curtea Constituțională a României a constatat existența neconstituționalității, se remarcă faptul că toate acestea își vor înceta „efectele juridice la 45 de zile” din momentul în care sunt publicate deciziile C.C.R. în Monitorul Oficial al României, cu condiția ca, în intervalul acestei perioade, Parlamentul României sau, după caz, Guvernul României, nu reușesc să se pună de acord în privința diverselor prevederi ce au fost identificate ca fiind neconstituționale, în raport cu dispozițiile ce se regăsesc în conținutul Constituției României.

În acest interval de timp, toate dispozițiile ce sunt conținute în cadrul legilor și al ordonanțelor ce sunt în vigoare, ca și în cadrul diverselor regulamente, și despre care Curtea Constituțională a constatat că sunt neconstituționale sunt, prin lege „suspendate de drept”.

De altfel, se remarcă reluarea acestei prevederi din Constituția României și în cadrul conținutului Legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul alineatului 3 al articolului 31 regăsindu-se exprimarea „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Și tot în cuprinsul Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României, în cadrul aceluiași articol, anterior menționat, în conținutul alineatului 1, regăsim mențiunile incluse în cadrul alineatului 4 al articolului 147 din Constituția României, respectiv: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

Așa cum se poate remarca, din expunerile anterioare, nici în cadrul Constituției României și nici în conținutul Legii de organizare și funcționare a Curții Constituționale nu se reușește o reglementare în mod expres a cazurilor diverselor legi, respectiv ordonanțe, care au fost declarat drept neconstituționale, acestea nemaifiind în vigoare.

În aceste condiții se remarcă faptul că instituției Curții Constituționale a României îi revine rolul realizării interpretării aferente în ceea ce privește conținutul alineatului 4 al articolului 147 din cadrul Constituției României, în ceea ce privesc efectele pe care le induc deciziile adoptate de către Curtea Constituțională.

În ceea ce privește excepția neconstituționalității, prin prisma infra-constituționalității, se pot remarca și alte diverse dispoziții legale, cu precădere dispozițiile ce au în vedere condițiile dedicate admisibilității excepției neconstituționalității, incluse în prevederile articolului 29, alineatul 1, alineatul 2 și alineatul 3 din cadrul Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României.

În domeniul legăturii existente între îndeplinirea condițiilor dedicate admisibilității excepției de neconstituționalitate și efectele aferente deciziilor Curții Constituționale a României, se remarcă faptul că determinarea existenței unei legături privind cauza și implicit textul legal ce este contestat, prin intermediul excepției de neconstituționalitate, are capacitatea și de a genera o aplicare a respectivei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea cauzei ce este dedusă implicitei judecăți.

Se remarcă faptul că o decizie de acest gen a Curții Constituționale are capacitatea de a fi aplicabilă și în cadrul cauzei de pe rolul instanței a quo, inclusiv în situațiile în care această excepție de neconstituționalitate nu mai reușește să îndeplinească diversele condiții de admisibilitate ce sunt menționate în legislație, în momentul în care se are în vedere soluționarea acesteia de către instituția Curții Constituționale a României.

Concluzionând, se remarcă faptul că, prin prisma jurisprudenței specifice instanței Curții Constituționale, deciziile acesteia pot determina două mari efecte, incluzând aplicabilitatea viitoare a acestora, ca și obligativitatea caracterului de tip general al actelor emise de către C.C.R.

4.1. Caracterul de non-retroactivitate al deciziilor instanței Curții Constituționale a României

4.1.1. Procesul dedicat constatării neconstituționalității diverselor dispoziții din cuprinsul legilor ori a ordonanțelor care, la data pronunțării instanței Curții Constituționale a României, sunt în vigoare

Curtea Constituțională a României a reținut încă de acum nouă ani, în cadrul expunerii de motive din Decizia nr. 847/ 8.07.2008 iulie 2008, ce privea o excepție de neconstituționalitate în raport cu prevederile dispozițiilor punctului 2, din articolul 1 al Legii nr. 174/2007 vizând o modificare a Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 ce privea cinematografia, ridicată de către Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor „România – Film" din București în cadrul dosarului nr. 209/326/2006 aflat pe rolul Curții de Apel Târgu-Mureș (respectiv la Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie), faptul că decizia dedicată constatării neconstituționalității era „parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor”.

În fapt, instanța Curții Constituționale a României, a făcut referire la prevederile incluse în cadrul alineatului 1 din articolul 147 al Constituției României, respectiv „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

În ciuda faptului că instanța Curții Constituționale a reținut că decizia constatării neconstituționalității este parte din cadrul unei ordini juridice de tip normativ, prin intermediul efectului acestei decizii respectiva prevedere, constatată a fi neconstituțională, urmând să își înceteze în viitor aplicare, la nivel formal se remarcă faptul că prevederile de acest gen continuă să fie în vigoare chiar și în perioada în care ele sunt, de drept, suspendate.

Aceste acte normative pot fi modificate ori abrogate (după caz), în vederea punerii lor în acord cu prevederile Constituției României, numai de către Parlamentul României, ori, după caz, de către Guvernul României. Orice intervenție a Parlamentului României, respectiv a Guvernului României, realizată în intervalul delimitat de suspendarea de drept a respectivelor decizii despre care s-a constatat existența neconstituționalității, este considerată a fi expresia caracterului definitiv, respectiv general obligatoriu, impus de către deciziile luate de către instanța contenciosului constituțional.

Se cunoaște faptul că de constatarea Curții Constituționale privind neconstituționalitatea unui anume text de lege, decizie ce vine ca urmare a invocării excepției neconstituționalității, beneficiază, în principal, cel care a ridicat această excepție de neconstituționalitate.

Într-o altă situație, se remarcă lipsa de legătură cu respectiva cauză a excepției de neconstituționalitate, respectiva instanță de judecată neavând capacitatea de a sesiza, în conformitate cu prevederile alineatului 5, din articolul 29 al Legii de organizare și funcționare a Curții Constituționale a României, C.C.R.

Legiuitorul a stabilit în clar faptul că beneficiarul principal al deciziei prin intermediul căreia este constatată neconstituționalitatea unei prevederi legislative este nimeni altul decât autorul respectivei excepții de neconstituționalitate, el consacrând de altfel, revizuirea diverselor hotărâri judecătorești definitive ce au fost pronunțate în cadrul dosarelor în care ulterior a fost admisă o excepție de neconstituționalitate, ce operează nu doar în materia civilă, ci și în cadrul materiei penale.

Cu mențiunea că respectiva cale de atac extraordinară a fost introdusă prin intermediul prevederilor incluse în conținutul Legii 177/2010 vizând modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, respectiv a Codului de procedură civilă, ca și a Codului de procedură penală al României.

Această excepție de neconstituționalitate nu reprezintă numai instrumentul dreptului abstract, ce presupune o aplicare a diverselor decizii dedicate constatării neconstituționalității, prin prisma raporturilor ce urmează a fi generate (situație în care, caracterul concret al acesteia, ar avea mult de suferit), mai ales prin prisma percepției privind excepția neconstituționalității, respectiv:

Această excepție este privită o problemă de natură juridică, rezolvarea acesteia precedând o soluționare a litigiului poziționat în relație de conexitate cu excepția neconstituționalității

Excepția de neconstituționalitate reprezintă mijlocul de apărare prin intermediul căruia fondul pretenției ce este dedusă respectivei judecăți nu este luat în calcul

De asemenea, se remarcă faptul că neconstituționalitatea nu reprezintă numai o formă preventivă, aceasta urmărind în principal situațiile concrete în care diverși cetățeni pot fi lezați în drepturile lor constituționale, ca urmare a respectivelor norme ce sunt ulterior criticate și care ajung pe rolul instanței Curții Constituționale a României, ci și o formă de sancționare, prin prisma dreptului pozitiv.

Din aceste considerente, se apreciază că aplicarea deciziilor Curții Constituționale pe viitor are în vedere, în principal, diversele situații juridice non-facta praeterita (respectiv situații pendinte), rezultat al non-contestării acestora. În cadrul cauzelor pendinte sunt incluse toate cauzele în care au fost ridicate diverse excepții ale neconstituționalității, fără a lua în calcul faptul că acestea au fost soluționate în mod definitiv și irevocabil, înaintea publicării în cadrul Monitorului Oficial al României deciziile prin care Curtea Constituțională constata neconstituționalitatea acestora. Toate deciziile Curții Constituționale a României sunt aplicate în aceste cauze pendinte, prin intermediul exercitării căii extraordinare a atacului, în speță revizuirea.

La o simplă analiză a jurisprudenței Curții Constituționale, se remarcă faptul că deciziile dedicate admiterii excepțiilor de neconstituționalitate sunt aplicate:

Numai în cazul spețelor ce se află pe rolul diverselor instanțe de judecată, în momentul în care acestea sunt publicate în conținutul Monitorului Oficial al României – în aceste spețe se remarcă aplicarea dispozițiilor privind neconstituționalitatea, dispuse de către Curtea Constituțională a României

Numai în cazul spețelor în cadrul cărora s-a reușit invocarea excepțiilor de neconstituționalitate până în momentul publicării în conținutul Monitorului Oficial al României, altele decât cele în cadrul cărora Curtea Constituțională a României s-a pronunțat prin intermediul deciziilor, spețe ce au fost soluționate în mod definitiv, prin intermediul hotărârilor judecătorești diverse. Se remarcă faptul că în această situație, deciziile respective reprezintă în fapt tema consacrată respectivei revizuiri.

Se remarcă astfel, prin prisma raportării la data la care sunt publicate, în conținutul Monitorului Oficial al României, diversele decizii ale Curții Constituționale, privind admiterea diverselor excepții de neconstituționalitate, mai multe variante, cum ar fi:

Dosarele ce au fost soluționate de către instanțele de judecată până în momentul în care, în Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, respectiv dosare în care instanța a dispus sesizarea C.C.R. cu excepția ce avea drept obiect diversele dispoziții ale legii ori ale ordonanțelor, ulterior declarate ca fiind neconstituționale

Dosarele ce au fost soluționate de către instanțele de judecată până în momentul în care, în Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, respectiv dosare în care instanța nu a dispus o sesizare a C.C.R., cu excepția ce privea diversele dispoziții ale legii ori ale ordonanțelor, ce ulterior au fost declarate ca fiind neconstituționale

Dosarele ce se află pe rolul diverselor instanțe de judecată și în care s-a dispus o sesizare a Curții Constituționale a României privind diverse excepții de neconstituționalitate, până în momentul în care, în Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, privind neconstituționalitatea unor dispoziții ale legii ori ale unor ordonanțe

Dosarele ce se află pe rolul diverselor instanțe de judecată și în care se constată aplicabilitatea diverselor dispoziții despre care Curtea Constituțională a României a constatat că nu sunt constituționale, dosare în care nu s-a luat decizia sesizării privind excepțiile de neconstituționalitate a Curții Constituționale, până în momentul în care, în Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, privind neconstituționalitatea unor dispoziții ale legii ori ale unor ordonanțe

Dosarele ce nu se află pe rolul diverselor instanțe de judecată în momentul în care, in Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, privind neconstituționalitatea unor dispoziții ale legii ori ale unor ordonanțe

În cazul dosarele ce au fost soluționate de către instanțele de judecată până în momentul în care, în Monitorul Oficial al României, au fost publicate deciziile Curții Constituționale a României, respectiv dosarele în care instanța a dispus sesizarea C.C.R. cu excepția ce avea drept obiect diversele dispoziții ale legii ori ale ordonanțelor, ulterior acestea fiind declarate drept neconstituționale, se remarcă faptul că deciziile Curții Constituționale a României privind admiterea respectivelor excepții de neconstituționalitate își produc efectele în totalitate, instanța Curții Constituționale a României precizând, de altfel, că astfel de decizii sunt aplicabile în cauzele aflate pe rolul instanțelor și în care s-au invocat excepțiile de neconstituționalitate până în momentul publicării acestor decizii ale C.C.R. în cadrul Monitorului Oficial al României.

În cadrul acestei prime variante, anterior menționate, se remarcă faptul că excepțiile de neconstituționalitate ce au în vedere diversele texte legale ce au fost declarate ca fiind neconstituționale de către C.C.R., urmează să fie respinse de către Curtea Constituțională a României, prin prisma inadmisibilității. Respectiv, se constată că respectivele acte de sesizarea Curții Constituționale a României sunt anterioare momentelor la care au fost publicate în Monitorul Oficial al României respectivele decizii ale C.C.R., excepțiile de neconstituționalitate nefiind, în principiu, inadmisibile.

Această precizare s-a impus în vederea evidențierii faptului că inadmisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate nu poate fi imputată nici uneia dintre părțile care au invocat aceste excepții de neconstituționalitate, ca de altfel, nici instanțelor judecătorești care au luat decizia de a sesiza în acest sens Curtea Constituțională a României.

În acest sens, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat în conținutul a numeroase decizii, dintre care amintim:

Decizia nr.100/29.06.1999 privind excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile articolului 19, litera d), ca și ale articolului 77, alin. (3) din cadrul Legii nr. 94/1992 vizând organizarea și funcționarea Curții de Conturi, în care C.C.R. menționează că „excepția, astfel cum a fost ridicatã, este lovitã de o cauză de inadmisibilitate, conținută în dispozițiile alin. (3) ale art. 23 din Legea nr. 47/1992. Aceste dispoziții prevãd că nu pot face obiectul excepției prevederile legale a cãror neconstituționalitate a fost stabilitã printr-o decizie anterioarã a Curții Constituționale. În activitatea sa jurisdicționalã, Curtea Constituționalã a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 lit. d) din Legea nr. 94/1992, constatând ca sunt neconstituționale (Decizia nr. 28 din 23 februarie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999)”.

Ca urmare a acestui aspect, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate ce fusese ridicată, ea reținând însă că „excepția a devenit inadmisibilă, aflându-se pe rolul Curții Constituționale, întrucât decizia menționată anterior nu era publicată la 15 martie 1999, data pronunțării încheierii de sesizare de către instanța de judecată”.

Decizia nr.169/10.12.1998 a C.C.R. privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor incluse în articolul 36 alin. 3 al Ordonanței Guvernului nr. 3/1992 vizând taxa pe valoarea adăugată, ce a fost aprobată și modificată prin intermediul Legii nr. 130/1992, ca și cele ale articolului 18, alin. 1 al Legii nr. 87/1994 dedicate combaterii evaziunii fiscale, în conținutul căreia Curtea Constituțională a României menționează „că, la data ridicării excepției de neconstituționalitate, și anume la 20 februarie 1998, dispozițiile alin. 3 al art. 36 din Ordonanța Guvernului nr. 3/1992 nu mai erau în vigoare. În consecință, în temeiul art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1) al aceluiași articol, potrivit căruia <Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fata instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei>”.

De asemenea, Curtea Constituțională mai precizează că „excepția de neconstituționalitate a art. 18 alin. 1 din Legea nr. 87/1994, potrivit căruia <În cazul în care impozitele, taxele și contribuțiile datorate statului au fost diminuate prin încălcarea dispozițiilor fiscale, persoana contravenientă va vărsa, pe lângă impozitele, taxele și contribuțiile, neachitate, o sumă egală cu diferențele de impozite, taxe și contribuții stabilite de organul de control>, urmează, de asemenea, a fi respinsă. Aceasta, deoarece, între data sesizării Curții (20 februarie 1998) și data pronunțării prezentei decizii (10 decembrie 1998), Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 97 din 9 iulie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 4 august 1998, a admis într-un alt dosar excepția de neconstituționalitate, constatând că dispozițiile art. 18 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale. Așa fiind, excepția de neconstituționalitate a art. 18 din Legea nr. 87/1994, invocată în acest dosar, a devenit inadmisibilă, având în vedere dispozițiile art. 23 alin. (3) și (4) din Legea nr. 47/1992, republicată. Potrivit acestor texte, este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate referitoare la dispoziții constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Prin Decizia nr. 97/1998, despre a cărei existență nici autorul excepției și nici instanța judecătorească nu puteau avea cunoștință la data ridicării excepției…”.

Decizia nr.122/23.09.1999, privind excepția de neconstituționalitate din conținutul dispozițiilor articolului 257 al Codului de procedură penală, în conținutul căreia Curtea Constituțională a României menționează că „asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 257 din Codul de procedură penală, sub același aspect ca cel existent în cauza de față, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate, constatându-se că dispoziția <dacă socotește necesar> din art. 257 din Codul de procedură penală este neconstituțională”.

Ca atare, C.C.R. a concluzionat că „ridicarea din nou a acestei excepții este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu pot face obiectul excepției prevederile legale constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”.

În plus, Curtea a apreciat că „în speță instanța de fond nu a putut cunoaște această soluție, deoarece decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 1 aprilie 1999, dată la care instanța pronunțase deja Încheierea din 22 martie 1999, prin care a fost sesizată autoritatea de jurisdicție constituțională cu excepția având același obiect, excepție devenită astfel inadmisibilă”.

Decizia nr.349/10.11.2002, privind excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile articolului 7 alin. (1), lit. a), ca și alin. (2) din cadrul O.U.G. nr. 25/1997 privind regimul juridic al adopției, ce a fost aprobată prin intermediul Legii nr. 87/1998, în conținutul căreia Curtea Constituțională precizează că „deși acea decizie nu a fost încă publicată în Monitorul Oficial al României, iar potrivit art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, <Deciziile sunt obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României și produc efecte numai pentru viitor>, sunt aplicabile în cauza prevederile art. 23 alin. (3) teza a doua, care prevăd ca <Nu pot face obiectul excepției […] prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale>”.

În ceea ce privește inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a apreciat în conținutul Deciziei, anterior menționate, că „fiind un element definitoriu al competentei instanței constituționale, este subsecventa exclusiv pronunțării, anterior, de către Curtea Constituțională a unei decizii de admitere a excepției cu același obiect și constatării neconstituționalității prevederilor deduse, din nou, controlului de constituționalitate. Sub acest aspect, împrejurarea ca decizia anterioară nu a fost încă publicată nu are relevanță față de Curte, soluția prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 7 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 25/1997, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/1998, fiindu-i opozabilă”.

În concluzie, Curtea a precizat că „reținând că acest caz de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate (opozabil Curții Constituționale de la data pronunțării deciziei de admitere a excepției, respectiv 12 noiembrie 2002, iar nu de la publicarea în Monitorul Oficial al României, care încă nu s-a efectuat) a intervenit după sesizarea Curții, urmează ca excepția să fie respinsă ca devenită inadmisibilă”.

Decizia nr. 761/24.06.2008, privind respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor incluse în articolul 31, alin. (1) și alin. (3) din cadrul Legii nr. 1/2000 dedicate reconstituirii dreptului de proprietate privind terenurile agricole și cele forestiere, ce au fost solicitate în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, ca și cele ale Legii nr. 169/1997, în conținutul căreia Curtea Constituțională a României apreciază că, ulterior examinării excepției de neconstituționalitate invocate a observat „că art. 31 alin. (3) din Legea nr. 1/2000 a mai făcut obiect al controlului de constituționalitate. Astfel, prin Decizia nr. 602 din 20 mai 2008 [în curs de publicare)], Curtea a constatat că excepția de neconstituționalitate este întemeiată”.

Respectiv, Curtea Constituțională a reținut „că, deși decizia menționată nu a fost încă publicată în Monitorul Oficial al României, iar potrivit art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituție, <(…) De la data publicării, deciziile sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor> sunt aplicabile în cauză prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care prevăd că <Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale>”.

S-a concluzionat astfel că „împrejurarea că decizia anterioară nu a fost încă publicată nu are relevanță față de Curte, soluția prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 31 alin. (3) din Legea nr. 1/2000 fiindu-i opozabilă de la data pronunțării deciziei de admitere a excepției, respectiv 20 mai 2008”. În concluzie, Curtea Constituțională a României, „reținând că acest caz de inadmisibilitate a intervenit după sesizarea Curții, urmează ca excepția având ca obiect prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 1/2000 să fie respinsă ca devenită inadmisibilă”.

Nu în ultimul rând, se impune a se remarca și modificarea curentului jurisprudențial în acest context, fiind remarcate mai multe situații izolate în care Curtea Constituțională a României a admis diversele excepții de neconstituționalitate privind unele texte de lege ce erau în prealabil, declarate ca fiind neconstituționale în conținutul Deciziei nr. 818/2008 vizând excepția de neconstituționalitate în cazul prevederilor articolului 1, ale articolului 2, alin. (3), ca și ale articolului 27 din cadrul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 vizând prevenirea și sancționarea tuturor formelor discriminării.

Respectiv, în conținutul deciziei anterior menționate, Curtea Constituțională a României a precizat că „admite excepția de neconstituționalitate (…) și constată că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

Și tot în Decizia nr. 818/2008, Curtea Constituțională menționează că „respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 27 alin. (2)-(6) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, excepție ridicată de același autor, în aceleași dosare”.

Cu toate acestea, în conținutul următoarei decizii date de aceeași Curte Constituțională a României, respectiv Deciziei nr. 819/2008 vizând excepția de neconstituționalitate în cazul prevederilor articolului 1, ale articolului 2, alin. (1) și alin. (3), ale articolului 6, ca și ale articolului 27, alineatul (1) din cadrul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 vizând prevenirea și sancționarea tuturor formelor discriminării, se remarcă faptul că instanța Curții Constituționale „admite excepția de neconstituționalitate (…) și constată că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, în paralel fiind respinsă „excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin. (1) și (2) și art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, excepție ridicată de același autor, în aceleași dosare”.

Aceeași situație se sesizează și în conținutul următoarei decizii a Curții Constituționale, respectiv Deciziei nr. 820/2008 vizând excepția de neconstituționalitate în cazul prevederilor articolului 1, ale articolului 2, alin. (3), ca și ale articolului 27, alineatul (1) din cadrul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 vizând prevenirea și sancționarea tuturor formelor discriminării, Curtea Constituțională a României menționând că „admite excepția de neconstituționalitate (…) și constată că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

În situația următoarei decizii a Curții Constituționale, respectiv a respectiv Deciziei nr. 821/2008 vizând excepția de neconstituționalitate în cazul prevederilor articolului 1, ale articolului 2, alin. (1), alin. (3), alin. (11) ca și ale articolului 27 din cadrul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 vizând prevenirea și sancționarea tuturor formelor discriminării, Curtea Constituțională a hotărât că „admite excepția de neconstituționalitate (…) și constată că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, în paralel fiind respinsă „excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin. (1) și (11) și art. 27 alin. (2)-(6) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, excepție ridicată de același autor, în aceleași dosare”.

Prin prisma principialității, se remarcă faptul că orice text de lege nu se poate declara ca fiind neconstituțional de mai multe ori, situație în care s-ar remarca o afectare gravă a autorității lucrului judecat în deciziile ce aparțin Curții Constituționale a României. Din acest considerent, diversele excepții de neconstituționalitate, care au tendința de a se îndrepta spre o asemenea finalitate decizională, ajung să fie respinse de către instanța Curții Constituționale, în baza temeiului procedural, ca fiind inadmisibile ori devenite ulterior inadmisibile, conform aspectelor anterior relevate.

Se impune a se menționa și faptul că nu se poate sancționa nici una dintre părțile implicate în ridicarea excepției de neconstituționalitate ca urmare a unei lipse de diligență, acestea utilizând ca și mijloc de apărare respectiva excepție a neconstituționalității. Aspectul conform căruia instanța Curții Constituționale, în prealabil, a admis respectiva excepție de neconstituționalitate ce avea obiect similar și care fusese ridicată într-o altă speță nu poate să influențeze comportamentul de natură procesuală al părții actuale în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate ce a fost ulterior soluționată.

În aceste cazuri, o eventuală respingere a excepției de neconstituționalitate din partea Curții Constituționale a României, pe motivul inadmisibilității, nu ar face decât să poziționeze respectiva parte, care a ridicat excepția, în imposibilitatea de a se putea bucura de diversele efecte ale deciziei Curții de Constituționalitate în acest sens, respectiv al controlului declanșat, în baza prevederilor constituționale, ceea ce ar putea fi perceput drept o sancțiune ce îi este aplicată în mod inexplicabil.

În domeniul materiei civile, în conformitate cu prevederile punctului 10 al articolului 322 din cadrul Codului de procedură civilă al României, se conferă posibilitatea solicitării unei revizuiri în condițiile în care, ulterior instituirii definitivatului asupra unei hotărâri, Curtea Constituțională a României se pronunță cu privire la excepția de neconstituționalitate în respectiva cauză, excepție ce duce la declararea textului de lege, ce a reprezentat obiectul respectivei excepții de neconstituționalitate, ca fiind neconstituțional.

În domeniul materiei penale, în conformitate cu prevederile incluse în Codul de procedură penală al României, se remarcă faptul că diversele hotărâri judecătorești ce au rămas definitive și care s-au pronunțat în dosarele în care instanța Curții Constituționale a României a admis excepții de neconstituționale, au posibilitatea de a fi supuse procedurii revizuirii, în condițiile în care soluțiile ce au fost pronunțate în respectivele cauze au fost întemeiate pe respectivele dispoziții legale ce au fost declarate ca fiind neconstituționale.

Prin prisma jurisprudențială, se remarcă faptul că instanța Curții Constituționale a României a reușit să statueze faptul că în situația unei decizii în conținutul căreia a fost admisă excepția neconstituționalității, de aceasta vor beneficia și toți autorii care au invocat în diverse alte cauze, ce au fost soluționate în mod definitiv, aceeași excepție de neconstituționalitate, anterior momentului în care a fost publicată respectiva decizie a Curții Constituționale a României în Monitorul Oficial al României.

Având în vedere funcția sancționatorie impusă de controlul a posteriori al constituționalității, la nivel implicit, Curtea Constituțională a României a reușit să interpreteze într-o modalitate extensivă diversele dispoziții regăsite în Codul de procedură civilă al României, respectiv în Codul de procedură penală, după cum ele au fost completate prin intermediul prevederilor Legii 177/2010 privind modificarea, ca și completarea Legii nr. 47/1992 vizând organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României, a Codului de procedură civilă a României, ca și a Codului de procedură penală al României, în acest fel reușindu-se o extindere a domeniului de aplicare prin prisma hotărârilor judecătorești ce sunt supuse procedurii revizuirii.

Se remarcă astfel faptul că în cadrul dosarelor ce au fost soluționate până la data la care a fost publicată în Monitorul Oficial al României respectiva decizie a Curții Constituționale a României, dosare în cadrul cărora s-a luat decizia sesizată instanței Curții Constituționale a României, cu o anumită excepție a neconstituționalității, ce avea drept obiect o anumită dispoziție legislativă ori o dispoziție dintr-o ordonanță, ce au fost declarate de către C.C.R. ca fiind neconstituționale, respectivele efecte ale deciziei privind constatarea unei neconstituționalități se dovedesc a fi complete, în vreme ce respectiva cerere privind revizuirea urmează să fie soluționată de o instanță de judecată, în deplin acord cu decizia pe care a luat-o Curtea Constituțională, decizie care are capacitatea de a modifica, ori după caz, de a înlătura, totalitatea potențialelor efecte juridice produse de respectiva normă declarată a fi neconstituțională în cadrul unui anumit raport juridic.

În situația cauzelor ce au fost soluționate de către instanțele de judecată până în momentul în care, în Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, respectiv cauzele în care instanța nu a dispus o sesizare a C.C.R., cu excepția ce privea diversele dispoziții ale legii ori ale ordonanțelor, ce ulterior au fost declarate ca fiind neconstituționale, se remarcă faptul că deciziile Curții Constituționale nu sunt aplicate (ca urmare a existenței facta praeterita) respectivele cauze fiind soluționate în mod irevocabil și definitiv.

În aceste cazuri se poate constata că acțiunile ce au fost formulate în justiție au împiedicat o definitivare a raporturilor juridice ce au fost contestate doar pe perioadele aferente judecării acestora, cu precizarea că, la datele la care diversele instanțe de judecată au soluționat într-un mod definitiv respectivele litigii, au fost epuizate și diversele efecte juridice ale raporturilor juridice sesizate în aceste cauze.

Concret, începând cu data la care au fost introduse în instanțele de judecată respectivele cereri și până în momentul în care au fost soluționate definitiv respectivele cauze, se remarcă faptul că diversele norme incidente s-au bucurat de prezumțiile constituționalității, acestea nefiind înlăturate decât după pronunțarea hotărârilor prin intermediul cărora au fost tranșate definitiv rezultatele respectivelor litigii.

În ceea ce privește incidența specifică deciziei hotărâte de către Curtea Constituțională a României, în astfel de cauze, aceasta poate fi similară atribuirii actului jurisdicțional al instituției constituționale a unor efecte de tip ex tunc, în paralel cu o negare a autorității lucrului judecat, specifice oricărei hotărâri judecătorești, rămase definitive, aspect ce nu poate fi considerat a fi drept admisibil.

În ceea ce privesc cauzele ce se află pe rolul diverselor instanțe de judecată și în care s-a dispus o sesizare a Curții Constituționale a României privind diverse excepții de neconstituționalitate, până în momentul în care, în Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, privind neconstituționalitatea unor dispoziții ale legii ori ale unor ordonanțe, ca și cauzele ce se află pe rolul diverselor instanțe de judecată și în care se constată aplicabilitatea diverselor dispoziții despre care Curtea Constituțională a României a constatat că nu sunt constituționale, dosare în care nu s-a luat decizia sesizării privind excepțiile de neconstituționalitate a Curții Constituționale, până în momentul în care, în Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, privind neconstituționalitatea unor dispoziții ale legii ori ale unor ordonanțe, se poate constata faptul că aceste litigii sunt pe rolul diverselor instanțe de judecată, ele fiind catalogate drept „cauze pendinte” de către Curtea Constituțională a României, la data publicării respectivelor decizii ce privesc admiterea excepțiilor de neconstituționalitate invocate.

Se remarcă faptul că instituția Curții Constituționale a României nu a condiționat în nici un fel modalitatea de aplicare a diverselor sale decizii în cazul litigiilor ce se află în cursul ridicării unei anumite excepții a neconstituționalității, la date anterioare publicării respectivelor decizii, apreciindu-se că în domeniul aplicării acestor decizii, prezintă relevanță raporturile juridice, ce sunt guvernate de diversele dispoziții ale legilor declarate de Curte ca fiind neconstituționale, să nu se consolideze în mod definitiv și nu exercitarea respectivului mijloc de apărare procesual.

În acest context, se impune a se menționa faptul că, în cadrul procedurii privind sesizarea Curții Constituționale a României se poate remarca și intervenția unor factori externi respectivului comportament procesul sesizat la părțile litigiului, ceea ce poate determina o modificare a momentului pe care instanțele de judecată îl dedică dispunerii respectivei sesizări a Curții Constituționale, privind neconstituționalitatea.

Așa se face faptul că data la care se dispune de către instanța de judecată a sesizării privind Curtea Constituțională, poate să fie ulterioară momentului la care respectiva parte din litigiu a invocat în mod efectiv ridicarea respectivei excepții privind neconstituționalitatea.

Se remarcă deseori situația în care, ulterior ridicării excepției de neconstituționalitate de către una dintre părțile litigiului respectiv, instanța ia decizia de a acorda un termen de judecată nou, în vederea exprimării și a restului părților din litigiu, și care nu sunt prezente în cadrul ședinței de judecată, să aibă posibilitatea de a-și exprima punctele de vedere privind excepția de neconstituționalitate invocate de partea respectivă.

Ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională, se remarcă faptul că efectele acestei decizii se impun erga omnes, o eventuală condiționare având capacitatea de a determina diverse consecințe de natură discriminatorie la nivelul persoanelor ce se poziționează în situații juridice similare, acestea fiind părți în cadrul litigiilor în care se aplică diversele dispoziții ce au fost declarate ca fiind neconstituționale, litigii ale căror soluționări sunt influențate de către deciziile ce sunt pronunțate de către instanța Curții Constituționale a României.

În cazul cauzelor ce nu se află pe rolul diverselor instanțe de judecată în momentul în care, in Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, privind neconstituționalitatea unor dispoziții ale legii ori ale unor ordonanțe, se remarcă faptul că, inclusiv în situațiile în care acțiunile sunt introduse în intervalul termenului de prescripție, respectiva parte nu mai are posibilitatea de a face solicitarea privind aplicarea respectivelor decizii ale Curții Constituționale a României, prin perspectiva acestei aplicării respectiva acțiune fiind percepută drept raport juridic asupra căruia a fost constată epuizarea.

În acest context se remarcă faptul că în conținutul Deciziei nr.319/27.03.2012 ce vizează excepția de neconstituționalitate în cazul dispozițiilor alineatul 2 al articolului.259 din cadrul Legii nr.95/2006 vizând reforma în domeniul sănătății, Curtea Constituțională a României a reținut faptul că respectivul „caz de inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate (opozabil Curții Constituționale de la data pronunțării deciziilor nr.223 și nr.224 din 13 martie 2012, iar nu de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, care încă nu s-a realizat)) a intervenit după sesizarea Curții, excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă”.

În ceea ce privesc dispozițiile constituționale ce se regăsesc invocate în cadrul susținerii excepției de neconstituționalitate, acestea se regăsesc în conținutul articolului „20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art.44 privind dreptul de proprietate privată, art.47 cu referire la dreptul la pensie, art.56 privind contribuțiile financiare și art.148 alin.(2) privind aplicarea cu prioritate a actelor obligatorii ale Uniunii Europene. Totodată, se consideră că sunt încălcate și dispozițiile art.14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art.1 privind protecția proprietății din Protocolul adițional la Convenție, art.17 privind dreptul de proprietate și art.52 alin.(1) privind întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art.17 privind dreptul la proprietate din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cele ale art.4 alin.(3) teza a doua și a treia privind obligațiile statelor membre și art.6 alin.(1) teza întâi și alin.(3) privind protecția drepturilor fundamentale din Tratatul privind Uniunea Europeană”.

De asemenea, Curtea Constituțională apreciază că „în măsura în care instanța constituțională a constatat constituționalitatea textului criticat într-o anumite interpretare, ce rezultă direct din dispozitivul deciziei, prin ridicarea din nou a unei excepții de neconstituționalitate cu privire la același text și cu o motivare identică se tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, care se atașează inclusiv deciziilor prin care se constată constituționalitatea legilor sau a ordonanțelor ori a unor dispoziții din acestea”, situație în care se constată existența incidenței dispozițiilor „art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992, potrivit cărora "nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”, iar rațiunea ce se află la baza punerii în aplicare a acestor „dispoziții legale constă în faptul că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât în dispozitivul deciziei pronunțate în cadrul competenței prevăzute de art.146 lit.d) din Constituție că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, se menține prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituțional toate celelalte interpretări posibile”, motiv pentru care s-a reținut faptul că „într-o atare situație excepția de neconstituționalitate a fost admisă (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr.766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.549 din 3 august 2011, sau Decizia nr.121 din 16 octombrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.101 din 27 mai 1997)”, motiv pentru care „a contesta din nou constituționalitatea interpretărilor care au fost deja excluse din cadrul constituțional echivalează cu încălcarea art.147 alin.(4) din Constituție, coroborat cu art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992”.

În plus, C.C.R. menționează și că „în sensul respingerii ca inadmisibile, în temeiul art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992, a unor astfel de excepții de neconstituționalitate, merită a fi menționate Decizia nr.167 din 26 septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.642 din 8 decembrie 2000, Decizia nr.145 din 8 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.320 din 14 iunie 2001, sau Decizia nr.245 din 18 septembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.718 din 12 noiembrie 2001, Decizia nr.898 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.706 din 6 octombrie 2011”.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai precizat că „întrucât deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, potrivit art.147 alin.(4) din Constituție, cele stabilite prin acestea urmează a se aplica de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I; totodată, instanțele judecătorești vor aplica deciziile Curții Constituționale numai în cauzele pendinte la momentul publicării acestora, cauze în care dispozițiile art.259 alin.(2) din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății sunt aplicabile, precum și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data sus menționată, în această ultimă ipoteză deciziile pronunțate de Curtea Constituțională constituind ternei al revizuirii potrivit art.322 pct.10 din Codul de procedură civilă”.

În concluzie, Curtea Constituțională a apreciat că „raporturile juridice stabilite între asigurat și stat în legătură cu contribuțiile la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate deja reținute până la data publicării deciziei Curții Constituționale constituie, din perspectiva deciziilor nr.223 și nr.224 din 13 martie 2012, facta praeterita și nu pot face obiectul unor cereri de restituire formulate ulterior publicării acestor decizii. O interpretare contrară ar echivala cu aplicarea retroactivă a deciziilor Curții Constituționale, ceea ce este inadmisibil”.

În astfel de situații, se remarcă faptul că deciziile Curții Constituționale a României sunt aplicate în mod exclusiv în cazul diverselor raporturi juridice ce vor fi determinate ulterior publicării acestora în conținutul Monitorului Oficial al României. Se constată astfel că raporturile juridice ce sunt stabilite la termene anterioare celor la care au fost publicate deciziile Curții Constituționale a României sunt considerate, prin prisma acestor decizii, facta praeterita.

De asemenea, procesul privind pronunțarea de către Curtea Constituțională a Românei a deciziilor ce vizează neconstituționalitatea diverselor norme legale nu are capacitatea de a reprezenta temeiul legal al unei ulterioare acțiuni pe rolul instanțelor de judecată, avându-se în vedere faptul că, prin generarea respectivei stări litigioase, respectiva parte ar putea să vizeze o schimbare a diverselor raporturi juridice deja existențe, schimbare ce ar putea determina o extindere a efectelor determinate de deciziile Curții Constituționale în trecut, ceea ce ar fi în contradicție flagrantă cu prevederile alineatului 4 al articolului 147 al Constituției României, prevederi care în mod expres consacră tuturor deciziilor Curții Constituționale efectul ex nunc.

Se constată din păcate că, în domeniul diverselor aspecte anterior precizate, în cadrul diverselor instanțe de judecată din țara noastră nu există o jurisprudență de tip unitar, principalul motiv al acestui inconvenient fiind o inconsecvență la nivelul modalităților privind aplicarea diverselor decizii ale Curții Constituționale a României.

În acest context, demnă de menționat este Decizia Curții Constituționale a României nr.12/19.09.2011 vizând respingerea recursurilor în interesul legii ce au fost declarate în domeniul aplicării dispozițiilor incluse în Legea nr. 119/2010, prin raportare la alineatul 2, al articolului 20 din Constituția României, în conținutul căreia Curtea Constituțională stipulează că „pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporționalitate este rezultatul aprecierii materialului probator și a circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute, fiind așadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Convenția și jurisprudența Curții Europene, în acest caz)”.

De asemenea, instanța constituțională consideră că „pentru a fi legală o soluție asupra unei sesizări (cum este cea cu recurs în interesul legii), ea trebuie în mod necesar să antreneze efecte legale și în cazul admiterii și în cel al respingerii”. Situație în care, consideră Curtea Constituțională, „dacă s-ar admite ca posibilă soluționarea printr-o concluzie cu caracter general asupra raportului de proporționalitate în acest gen de cauze și astfel s-ar stabili că justul echilibru este afectat sau compromis în toate situațiile, efectul indirect ar fi similar celui al abrogării legii”.

În plus, Curtea Constituțională a reținut că „dacă s-ar stabili, pe calea recursului în interesul legii, că raportul de proporționalitate a fost unul rezonabil, just, ar însemna negarea dreptului de acces la instanță (garantat de art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) pentru fiecare dintre persoanele ce se pretind afectate în mod individual prin adoptarea și aplicarea Legii nr. 119/2010”.

În conținutul aceleiași decizii a Curții Constituționale se consideră că diversele persoane ce sunt vizate ca urmare a dispozițiilor incluse în Legea nr. 221/2009, au posibilitatea invocării protecției articolului 1 din cadrul Protocolului adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale doar în situația existenței, la data la care s-a pronunțat o decizie a Curții Constituționale a României, a unei hotărâri judecătorești definitive, care le confirmă acest drept.

O abordare interesantă este regăsită și în conținutul Deciziei nr.1358/21.10.2010 privind excepția neconstituționalității prevederilor ce sunt incluse în conținutul articolului 5, alineatul 1, litera a, al tezei întâi din cadrul Legii nr.221/2009 vizând condamnările ce au avut caracter politic, ca și măsurile administrative ce au fost asimilate acestora, care au fost pronunțate în perioada 6 martie 1945/22 decembrie 1989, în momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial remarcându-se că diversele cereri din materia legii anterior menționate se supuneau gradului de jurisdicție triplu, respectiv fond, apel și implicit recurs.

Ca urmare a acestui aspect se remarcă faptul că doar hotărârile judecătorești ce au ajuns în faza de judecare a fondului, respectiv apelului, ele fiind ulterior definitive, în conformitate cu prevederile alineatului 1, punctele 2, 3 al articolului 377 din cadrul Codului de procedură civilă al României, până la data la care a fost publicată în Monitorul Oficial al României decizia Curții Constituționale a României se pot aprecia ca fiind acceptabile protocolului anterior precizat.

La baza argumentării acestei aprecieri s-a luat în calcul faptul că, în ciuda revocabilității dreptului ce a fost stabilit prin intermediul diverselor hotărâri definitive, în absența epuizării exercițiilor privind căile de atac, se poate aprecia revocabilitatea prin perspectiva exercitării căii extraordinare de atac, ce nu mai permite decât controlul de legalitate vizând temeiul juridic de tip incident, remarcat la datele de pronunțare ale respectivelor hotărâri judecătorești definitive.

În ciuda faptului că, în cadrul acestui raționament, nu sunt în mod expres menționate dispozițiile constituționale regăsite în conținutul alineatului 1 al articolului 147, se remarcă premisa conform căreia diversele decizii ale Curții Constituționale ce sunt aplicabile doar în viitor, nu au capacitatea de a aduce atingeri diverselor drepturi ce au fost câștigate în mod definitiv, ca și asupra unor situații juridice anterior constituite, cum este și cazul hotărârilor judecătorești rămase definitive.

Din exemplul anterior menționat, se remarcă faptul că o instanță de judecată (în speță, Î.C.C.J.) concluzionează că nu este aplicabilă o deciziei a Curții Constituționale a României diverselor cauze ce se găsesc în faza stadiului procesual determinat de recurs, avându-se în vedere faptul că analizele instanțelor de recurs se remarcă la nivelul temeiului juridic, ce este incident la data la care a fost pronunțată respectiva hotărâre definitivă.

O abordare interesantă este remarcată și în cadrul Deciziei nr.5880/8.07.2011, care menționează faptul că, în ciuda faptului că instanța judecătorească a apelului (în speță, Curtea de Apel București), prin intermediul Deciziei civile 551/2010 a avut în vedere, în momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor ce au fost acordate părții reclamante, criteriile consacrate în materie de lege, jurisprudență și doctrină, prin raportare la plafonarea ce a fost impusă în domeniul cuantumului despăgubirilor acordate prin intermediul O.U.G. nr. 62/2010, dedicată modificării și completării Legii nr. 221/2009 vizând condamnările cu caracter politic, ca și măsurile administrative ce sunt asimilate acestora și care au fost pronunțate în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Se remarcă astfel că prin intermediul Deciziei „Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”.

În plus, „Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce nici un efect în privința dreptului reclamantei la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului”.

Instanța a reținut și aspectul că „față de efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamantă și pentru orice alt solicitant aflat în situația sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

De asemenea, instanța a apreciat că o aplicare în recurs a Deciziei Curții Constituționale „față de o persoană căreia i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantei, ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol”.

Aspect din care „rezultă că, aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilității cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) Cod procedură civilă, o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale" în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun"”.

Având în vedere toate aceste aspecte, decizia instanței a fost de a admite toate recursurile, cu o casare a deciziei recurate și trimiterea acesteia spre aceeași instanță, în vederea reluării judecății prin prisma cuantificării diverselor daune morale, avându-se în vedere inexistența unei limitări a cuantumului privind daunele morale care pot să fie acordate avându-se în vedere temeiurile induse de Legea nr. 221/2009, respectiv de articolul 5, alineatul 1, litera a).

Se remarcă faptul că instanța Î.C.C.J., în calitate de instanță a recursului, a admis respectivul recurs declarat, prin aplicarea temeiului incident, ulterior datei la care s-a pronunțat hotărârea definitivă (15.11.2010), avându-se în vedere că respectiva hotărâre judecătorească recurată s-a pronunțat la data de 7.10.2010.

De asemenea, se impune a se sesiza că în acest caz respectiva decizie a Curții Constituționale a fost considerată drept aplicabilă în situația în care judecarea cauzei s-a aflat în stadiul procesual consacrat de recurs, respectiv în prezența existenței unei hotărâri definitive.

Se apreciază că, oricare ar fi data la care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă (inclusiv faza procesuală indusă recursului), se impune o stabilire a temeiului legal incident prin prisma deciziei Curții Constituționale, așa cum se remarcă și în conținutul Deciziei C.C.R. nr.1222/12.11.2008 privind cererea de soluționarea conflictului juridic ce avea o natură constituțională sesizat, pe de o parte, între Președintele României, și Înalta Curte de Casație și Justiție, de cealaltă parte.

După analizarea dosarului, Curtea Constituțională a constatat „existența unui conflict juridic de natură constituțională între Președintele României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, conflict generat de nesocotirea de către instanța supremă a Deciziei Curții Constituționale nr. 384 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 24 mai 2006”.

În fapt, instanța constituțională a remarcat că, în conformitate cu prevederile alineatului 4 din cadrul articolului constituțional nr. 147, „<(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor>. În temeiul acestor prevederi constituționale, preluate de dispozițiile art. 11 lit. C alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Decizia Curții nr. 384 din 4 mai referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 66 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 24 mai 2006. Prin decizia menționată, Curtea Constituțională, admițând excepția, a constatat că dispozițiile art. 66 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 sunt neconstituționale, întrucât prevăd <într-o formă imperativă avansarea în grad a coloneilor și comandorilor>, astfel că <atribuția Președintelui României prevăzută de art. 94 lit. b) din Constituție apare în acest caz ca o intervenție formală pentru îndeplinirea unor prevederi legale>”.

De asemenea, instanța constituțională a constatat existența unui „conflict juridic de natură constituțională între Președintele României, pe de o parte, și puterea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, în sensul art. 146 lit. e) din Constituție și al practicii instanței de contencios constituțional în materie, produs în condițiile neluării în considerare de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei Curții Constituționale ~nr. 384~ din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 24 mai 2006, precum și a dispozițiilor legale în vigoare”, în paralel remarcându-se că „Decizia nr. 2.289 din 2 mai 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 34.763/2/2005 nu este opozabilă Președintelui României, care nu a fost parte în proces”.

Se remarcă faptul că instanța supremă admisese recursul ce a fost declarat împotriva unei sentințe judecătorești, luând în considerare faptul că, la data la care a fost introdusă de către reclamant, respectiva cerere de chemare în judecată, respectivul text de lege care reprezenta temeiul acelei cereri nu fusese declarat ca fiind neconstituțională, decizia de neconstituționalitate ce a fost pronunțată de către instanța Curții Constituționale a României, în urma sesizării ce a fost formulată chiar în respectiva cauză, fiind apreciată ca producând efecte doar în viitor, ea fiind considerată drept neaplicabilă în cadrul respectivei cauze.

Se remarcă faptul că decizia pronunțată de către Curtea Constituțională a României:

Are aplicabilitate în condițiile neepuizării raportului juridic contestat, prin intermediul pronunțării unei decizii judecătorești, irevocabile și definitive – În această situație instanța pune în aplicare în mod nemijlocit decizia privind neconstituționalitatea, pronunțată de către Curtea Constituțională a României

Are aplicabilitate și în ciuda faptului că o astfel de hotărâre judecătorească a fost pronunțată, în situația în care, pe parcursul derulării respectivului proces, s-a invocat de către una dintre părțile implicate în acesta, ori de către instanța de judecată, a unei excepții de neconstituționalitate, ulterior dispunându-se o sesizare a Curții Constituționale a României până la data la care se publică decizia acesteia prin care este constatată neconstituționalitatea unor anumite dispoziții legale – În această situație instanța pune în aplicare decizia privind neconstituționalitatea, pronunțată de către Curtea Constituțională a României, prin condiționarea exercitării de către respectiva parte interesantă a căii de atac privind revizuirea deciziei judecătorești, rămase definitive

4.1.2. Procesul dedicat constatării neconstituționalității diverselor dispoziții din cuprinsul legilor ori a ordonanțelor care, la data pronunțării instanței Curții Constituționale a României, nu mai sunt în vigoare

În domeniul dedicat constatării neconstituționalității diverselor dispoziții din cuprinsul legilor ori a ordonanțelor care, la data pronunțării instanței Curții Constituționale a României, nu mai sunt în vigoare, se remarcă o jurisprudență de dată recentă, începând cu anul 2011, în vederea evitării potențialelor divergențe, ce ar putea fi sesizate în cadrul procesului de interpretarea efectelor diverselor sale decizii, Curtea Constituțională luând decizia de a promova o altă atitudine, în considerentele deciziilor adoptate determinând și evidențiind diversele efecte generate de acestea.

Astfel, în conținutul Deciziei nr.1615/20.12.2011 privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate ale unor prevederi regăsite în conținutul Legii-cadru nr. 330/2009 vizând salarizarea unitară a personalului ce este renumerat din fondurile publice, Curtea Constituțională a României susține că, ulterior sesizării sale, îi revine „sarcina de a controla normele deduse analizei sale, <fără a condiționa acest control de eliminarea, indiferent sub ce formă, din fondul activ al legislației a actului criticat pentru neconstituționalitate>, ceea ce a și dus la concluzia că <sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare> (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011)”.

În conținutul acestei Decizii a Curții Constituționale, ce are în vedere excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile articolului 29, alin.(1), ca și cele ale articolului 31, alin.(1) și alin. (3) din cadrul Legii nr.47/1992 vizând organizarea și implicit funcționarea C.C.R., instanța constituțională remarcă faptul că, „potrivit art.147 din Constituție, efectul ex nune al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept”.

În plus, „dispozițiile art.147 alin.(1) din Constituție nu instituie o limită a controlului de constituționalitate sub aspectul activității în timp a legii. Astfel, folosirea sintagmei "dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare" limitează incidența normei constituționale la această unică ipoteză, prin referire la efectul suspensiv al deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor astfel de dispoziții”. În aceste condiții, Curtea Constituțională apreciază că „faptul că numai dispozițiile care sunt în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curții Constituționale prin care li se constată neconstituționalitatea sunt susceptibile de a fi suspendate și, ulterior, după 45 de zile, de a înceta să producă efecte juridice”.

De asemenea, Curtea Constituțională remarcă, în conținutul aceleiași decizii, că în situația deciziilor sale, prin care este constatată neconstituționalitatea dispozițiilor ce nu mai sunt în vigoare, „acestea nu produc efecte retroactive, ci exclusiv pentru viitor. Dispozițiile neconstituționale nu se vor mai aplica în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate și nici în cauzele pendinte în fața instanțelor judecătorești în care respectivele dispoziții sunt aplicabile. Așa fiind, efectele deciziei de admitere se limitează exclusiv asupra aplicării în timp a dispoziției sancționate, căreia i se refuză ultra-activitatea întemeiată pe principiul "tempus regit actum", iar nu și asupra existenței normei în dreptul pozitiv, care, în urma abrogării sau ajungerii la termen survenite anterior momentului în care se realizează controlul de constituționalitate, a trecut în stare pasivă”.

Concluzionând, Curtea Constituțională apreciază că „decizia Curții prin care se admite excepția de neconstituționalitate este general obligatorie și are putere numai pentru viitor în toate situațiile juridice în care norma care nu mai este în vigoare continuă să-și producă efectele juridice neconstituționale, în virtutea principiului "tempus regit actum"” .

În acest context, instanța constituțională „constată că limitarea caracterului definitiv și obligatoriu al deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță doar la acele decizii care sancționează texte de lege care sunt în vigoare, limitare instituită de dispozițiile art.31 alin.(1) din Legea nr.47/1992, apare, de asemenea, ca fiind contrară Constituției”.

Tot în cuprinsul Deciziei nr.1615/20.12.2011, Curtea Constituțională a României remarcă faptul că „efectele juridice pe care norma le produce trebuie analizate atât pentru perioada activității normei juridice, cât și pentru perioada ulterioară acesteia dacă efectele juridice produse nu s-au stins încă. O atare constatare este susținută de faptul că o normă juridică ce a avut o aplicare limitată în timp nu se poate aplica decât în privința raporturilor juridice născute și stinse în perioada sa de activitate sau a celor ce s-au născut în această perioadă, dar care nu s-au stins încă din diverse motive; numai în acest din urmă caz ideea de continuitate în privința producerii efectelor juridice menționate vizează efectele produse în perioada de activitate a normei ce se reflectă în continuare asupra situației personale a autorului excepției, dovadă a faptului că raportul juridic respectiv nu s-a stins”.

În ceea ce privesc efectele generate de această decizie, „Curtea reține că, potrivit art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituție, <de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor>, ceea ce înseamnă că, în temeiul prezentei decizii, nu pot fi supuse controlului judecătoresc acele raporturi juridice care s-au născut sub imperiul celor două legi care nu mai erau în vigoare (Legea-cadru nr. 330/2009 și Legea cadru nr. 284/2010) și s-au stins înainte de data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

Respectiv, „Curtea, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, în ceea ce privește deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții care nu mai sunt în vigoare, a stabilit că <acestea nu produc efecte retroactive, ci exclusiv pentru viitor. Dispozițiile neconstituționale nu se vor mai aplica în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate și nici în cauzele pendinte în fața instanțelor judecătorești în care respectivele dispoziții sunt aplicabile. Așa fiind, efectele deciziei de admitere se limitează exclusiv asupra aplicării în timp a dispoziției sancționate, căreia i se refuză ultraactivitatea întemeiată pe principiul «tempus regit actum», iar nu și asupra existenței normei în dreptul pozitiv, care, în urma abrogării sau ajungerii la termen survenite anterior momentului în care se realizează controlul de constituționalitate, a trecut în stare pasivă”.

Respectiv, această decizie a Curții Constituționale, „prin care se admite excepția de neconstituționalitate este general obligatorie și are putere numai pentru viitor în toate situațiile juridice în care norma care nu mai este în vigoare continuă să-și producă efectele juridice neconstituționale, în virtutea principiului «tempus regit actum»”.

Nu în ultimul rând, „Curtea reține că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept”.

Se remarcă astfel faptul că deciziile Curții Constituționale prin care sunt admise diversele excepții privind neconstituționalitatea sunt general obligatorii, acestea având în viitor, în cadrul tuturor situațiilor juridice în conținutul cărora, normele ce nu mai sunt în vigoare continuă a-și exercita, în virtutea „tempus regit actum”, diversele efecte juridice contrare constituționalității.

Concluzionând, deciziile Curții Constituționale sunt aplicabile:

Complexului raporturilor juridice care nu au fost stinse în momentul publicării acestora în conținutul Monitorului Oficial al României

Cauzelor ce sunt încă pe rolul diverselor instanțe de judecată și asupra cărora sunt în continuare aplicabile acele dispoziții ale legii ce au fost declarate de către C.C.R. ca fiind neconstituționale

Cauzelor în cadrul cărora au fost ridicate excepțiile neconstituționalității și în care au fost soluționate în mod definitiv și irevocabil, ca urmare a eliminării respectivei suspendări de drept asupra judecării, pe perioada dedicată soluționării respectivelor excepții de neconstituționalitate – avându-se în vedere calea revizuirii

4.2. Caracterul obligatoriu al deciziilor instanței Curții Constituționale a României

În paralel cu diversele disfuncționalități ce se semnalează în cadrul procesului dedicat punerii în aplicare a deciziilor luate de către Curtea Constituționale a României, o atenție deosebită se impune a se acorda considerentelor diverse ce sunt incluse în conținutul acestor decizii, în vederea unei exemplificări clare și concise a diverselor efecte generate de aceste decizi, astfel încercându-se o delimitare a limitelor caracterului general obligatoriu specific acestor decizii.

La nivel general, prin prisma tipologiei specifice deciziilor Curții Constituționale a României, se remarcă:

Decizii ale Curții Constituționale ale României, simple ori extreme – în conținutul acestora se remarcă faptul că instanța constituțională constată o neconstituționalitate de tip integral ori de tip parțial la nivelul unei legi ori a unei ordonanțe, ca și o constituționalitate a legilor ori ordonanțelor în raport cu diversele critici ce sunt formulate de diverse părți și care privesc neconstituționalitatea. Se remarcă faptul că toate deciziile Curții Constituționale a României, prin intermediul cărora s-a reușit constatarea neconstituționalității diverselor legi ori ordonanțe, ca și a neconstituționalității unor diverse dispoziții din conținutul acestora sunt de natură general obligatorie (respectiv erga omnes), ele nefiind limitate numai la părțile incluse în procesele în derularea cărora au fost ridicate respectivele excepții de neconstituționalitate – inter partes.

Se impune a se sesiza faptul că în conținutul Deciziei 169/2.10.1999 a C.C.R., privind excepția de neconstituționalitate privind unele dispoziții ale Legii nr. 112/1995 vizând reglementarea situației juridice a imobilelor ce au destinația locuințelor, care au fost trecute în proprietatea statului român, cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, Curtea Constituțională precizează că „obligativitatea deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, în cadrul soluționării excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor, trebuie conturată în lumina prevederilor art. 23 alin. (3) teza a doua și alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997. Conform alin. (3) <Nu pot face obiectul excepției prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție sau prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale>, iar alin. (6) al art. 23 dispune: <Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. […] (3), instanța o respinge, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională>”.

Instanța constituțională constată și că „instanța judecătorească în fața căreia se ridică o excepție de neconstituționalitate referitoare la o lege sau la o ordonanță (ori la una sau mai multe dispoziții dintr-o lege ori ordonanță), a cărei neconstituționalitate fusese constatată de Curtea Constituțională printr-o decizie publicată anterior ridicării excepției de neconstituționalitate, are obligația de a face aplicarea acelei decizii anterioare a Curții Constituționale inclusiv în cazul în care acea decizie fusese pronunțată în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție”.

În concluzie, Curtea Constituțională statuează că „deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes”.

De asemenea, instanța constituțională remarcă, în conținutul aceleiași decizii, „că, în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale – să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepția a fost ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare: – egalității cetățenilor <în fața legii și a autorităților publice> [art. 16 alin. (1) din Constituție] (…) – asigurării <respectării Constituției> și a <supremației> acesteia (art. 51 din legea fundamentală)”.

În plus, Curtea Constituțională a României a mai reținut „că, indiferent de orice argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia că deciziile Curții Constituționale, pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate, nu ar produce efecte erga omnes fac abstracție de imposibilitatea ca o prevedere legală a cărei neconstituționalitate a fost stabilită – în mod definitiv, pe căile și de către autoritatea prevăzute de Constituție – să se mai aplice încă”.

Decizii ale Curții Constituționale a României, intermediare ori interpretative, despre care C.C.R. menționează că anumite prevederi „sunt constituționale numai în măsura în care …”, ori în care uzitează de formularea „admite excepția de neconstituționalitate și constată că prevederile (…) sunt neconstituționale în măsura în care…”

Se remarcă faptul că în exprimarea privind prevederile care se consideră a fi constituționale doar în contextul unei anumite măsuri, Curtea Constituțională evidențiază în cadrul normei ce a fost contestate înțelesul constituțional, ea dispunând ca instanța de judecată să dispună aplicarea numai privind acest înțeles constituțional, cu precizarea că o eventuală altă interpretare atribuită respectivei norme contestate va fi eo ispo neconstituțională.

În cazul în care uzează de formularea admiterii excepției neconstituționalității, constatând că anumite prevederi legislative sunt neconstituționale doar în anumiți termeni, Curtea Constituțională a României reușește să constate existența unei neconstituționalități la nivelul unei interpretări anume a legii, ea specificând și care interpretare, respectiv înțeles al respectivei norme nu mai pot fi aplicate de către instanțele de judecată, restul interpretărilor aflându-se în acord cu prevederile constituționale.

În ceea ce privesc deciziile Curții Constituționale în conținutul cărora se regăsește constatarea neconstituționalității diverselor dispoziții legale ce sunt criticate de anumite părți, s-ar putea conveni la o prima analiză că aplicarea acestora nu reprezintă nici un fel de impediment, mai ales în situația în care instanța constituțională respinge excepția neconstituționalității ridicate, astfel respectivele legi ori ordonanțe menținându-și prezumțiile constituționalității.

Ca urmare a acestui aspect, aceste decizii ale Curții Constituționale a României sunt aplicabile în toate instanțele de judecată, ca și la nivelul diverselor autorități publice.

Cu toate acestea, în practică s-au sesizat și diverse disfuncționalități în cadrul aplicării diverselor dispoziții ce sunt incluse în Legea nr.119/2010 vizând stabilirea diverselor măsuri în domeniul dedicat pensiilor, dispoziții ce vizau o eliminare a cvasi-majorității diverselor pensii de serviciu și asupra cărora instanța constituțională a reușit să se pronunțe.

CAPITOLUL 5. IMPACTUL DECIZIILOR CURȚII CONSTITUȚIONALE ROMÂNE PRIVIND NECONSTITUȚIONALITATEA ÎN MATERIA PENALĂ ASUPRA LEGII PENALE

Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, ca și Legea nr.135/2010, vizând

Codul de procedură penală sunt în vigoare începând cu data de 1 februarie a anului 2014. Ulterior acestui moment, Curtea Constituțională a României a primit numeroase sesizări privind diverse excepții de neconstituționalitate ce au fost invocate de către părți în domeniul dedicat diverselor texte de lege incluse în conținutul celor două legi anterior menționate.

Curtea Constituțională a României, ulterior analizării în amănunțime a textelor de lege invocate în conținutul sesizărilor înregistrate pe rolul său, privind diversele reglementări incluse în aceste coduri, a pronunțat diverse decizii, într-unele dintre acestea regăsindu-se soluții privind admiterea excepțiilor de neconstituționalitate, mare parte dintre acestea fiind decizii de interpretare.

În ceea ce privește complexul proces al punerii în acord a diverselor dispoziții incluse în conținutul Codului penal, ca și a Codului de procedură penală, ce au fost declarate de către Curtea Constituțională a României ca fiind neconstituționale, cu unele texte din Constituția României, avându-se în vedere raportarea în cadrul căreia s-au admist respectivele excepții, acesta s-a realizat, prin intermediul diverselor intervenții legislative derulate în ultima perioadă, în marea majoritate dintre aceste dispoziții legale, intervenții ce au început încă din anul 2014 și care se mai realizează și în prezent.

La o simplă analiză a diverselor decizii ale Curții Constituționale a României, privind excepțiile de neconstituționalitate în materie penală, decizii ce se regăsesc publicate în conținutul Monitorului Oficial al României, se poate constata faptul că legiuitorul, în ciuda demersurilor realizate, nu a reușit să pună în acord cu aceste texte de lege toate excepțiile invocate și acceptate, cele mai semnificative de menționat în cuprinsul acestui capitol fiind:

Decizia Curții Constituționale nr. 625/2016 din data de 26.10.2016 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor incluse în conținutul articolelor 69 și 70 din cadrul Codului de procedură penală. În opinia părții care a invocat excepția de neconstituționalitate dispozițiile criticate contraziceau prevederilor constituționale ce sunt cuprinse în conținutul articolului 20 privind tratatele internaționale dedicate drepturile omului, prevederile articolului 21 vizând accesul liber la justiție, prevederile articolului 130 vizând la poliția instanțelor, prevederile articolului 133 privind rolul și structura Consiliului Superior al Magistraturii, ca și a prevederilor articolului 147 vizând deciziile Curții Constituționale a României.

Analizând excepțiile invocate, Curtea Constituțională a României a admis, cu unanimitate de voturi, excepția de neconstituționalitate constatând că „soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art.70 din Codul de procedură penală care stabilește că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în fața judecătorului de drepturi și libertăți, se pronunță procurorul ierarhic superior este neconstituțională”.

În conținutul Decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate, judecătorii Curții Constituționale a României rețin că în cadrul „expunerii de motive a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit simplificarea modalităților de soluționare a cazurilor de incompatibilitate (abținere și recuzare), astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abțineri și recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la o instanță sau a procurorilor de la parchet, care ar conduce la tergiversarea soluționării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiție”.

Din acest considerent, C.C.R. apreciază că, privind „recuzarea procurorului, legiuitorul a atribuit procurorului ierarhic superior competența de a se pronunța asupra unei astfel de cereri, indiferent de faza procesuală în care se află cauza respectivă. O astfel de soluție dă expresie rațiunii mai sus enunțate, rațiune care a fost evidențiată de neajunsurile constatate în practică sub reglementarea anterioară”.

De asemenea, magistrații Curții Constituționale constată că „este evident faptul că, prin soluționarea unei cereri de recuzare nu se soluționează fondul cauzei, întrucât, așa cum a statuat Curtea Constituțională, această procedură „nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicțional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiție”, apreciind că „procedura asupra cercetării și judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicțional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicțional numai în sens formal” (judecătorii C.C.R. făcând trimitere la Decizia nr.500/30. 06.2016, ce a fost publicată în conținutul Monitorului Oficial al României, Partea I, nr.743/23.09.2016, p.24).

Decizia Curții Constituționale nr. 90/2017/ 28.02.2017 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor ce sunt incluse în conținutul articolului 311, alineatul (3) din cadrul Codului de procedură penală. În cadrul excepției de neconstituționalitate invocată în fața CCR s-a susținut că dispozițiile legale ce au fost criticate încălcau „prevederile constituționale ale art.20 — Tratatele internaționale privind drepturile omului, art.21 alin.(3) referitor la dreptul la un proces echitabil și art.24 — Dreptul la apărare, precum și dispozițiile art.6, paragraful 3 lit.a) referitor la dreptul acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.

Curtea Constituțională a României a decis să admită această excepție de neconstituționalitate, în urma analizării cauzei constatând „că soluția legislativă care exclude obligația informării suspectului/inculpatului despre schimbarea încadrării juridice este neconstituțională”.

În motivarea deciziei de neconstituționalitate, magistrații C.C.R. au invocat „Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, paragrafele 33—34, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.886 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituțională a reținut că noțiunea de „acuzație în materie penală” trebuie înțeleasă în sensul Convenției și poate fi definită drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunțată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunțată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73.)”.

De asemenea, Curtea Constituțională a României reține că legea penală actuală „consacră trei modalități de acuzație în materie penală, reglementate de art.307 — referitor la aducerea la cunoștință a calității de suspect, de art.309 — referitor la punerea în mișcare a acțiunii penale și la aducerea la cunoștință a calității de inculpat și de art.327 lit. a) — referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului și sesizarea instanței de judecată”, arătând că „dacă în primele două situații organul judiciar este obligat potrivit art.307 și art.309 din Codul de procedură penală să aducă la cunoștință suspectului sau inculpatului natura acuzației, situația este cu totul diferită în cazul în care schimbarea de încadrare juridică intervine după momentul procesual al punerii în mișcare a acțiunii penale”.

Din acest considerent „persoana interesată nu beneficiază de plenitudine de exercițiu în vederea atingerii finalității urmărite prin exercitarea dreptului la apărare în cadrul unui proces echitabil. În acest sens, prin Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunțată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragrafele 58—72, Curtea de la Strasbourg a statuat că cerințele de la paragraful 3 al art.6 din Convenție reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil, garantat de paragraful 1”, motiv pentru care „cerinței de la art.6 paragraful 3 lit. a) din Convenție trebuie să i se acorde o atenție sporită, notificarea acuzației jucând un rol crucial în procesul penal”.

Acesta este motivul pentru care Curtea Constituțională a României apreciază că „oricărui acuzat trebuie să i se aducă la cunoștință cu promptitudine și în detaliu, atât cauza acuzației respectiv faptele materiale pretinse împotriva lui, cât și natura acuzației, adică calificarea legală (încadrarea juridică) a acestor fapte materiale”, aceasta menționând că „Curtea de la Strasbourg a considerat că, în materie penală, furnizarea de informații complete și detaliate privind acuzațiile împotriva unui pârât este o condiție esențială pentru a se asigura că procedurile sunt corecte”, cu precizarea că „amploarea acestor informații variază în funcție de particularitățile fiecărei spețe, sens în care caracterul adecvat al acestora va fi apreciat în funcție de respectarea cerințelor art.6 paragraful 1 și 3 lit. a) din Convenție, potrivit cărora oricare acuzat trebuie să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare în vederea pregătirii apărării”.

Concluzionând, Curtea Constituțională a apreciat că „acuzatul trebuie informat în mod corespunzător și deplin cu privire la orice schimbări apărute cu prilejul învinuirii, inclusiv schimbările referitoare la cauza acuzației”.

Decizia Curții Constituționale nr. 22/2017 din 17.01.2017 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor incluse în conținutul articolului 220, alineatul (1) al Codului de procedură penală.

În cadrul motivării excepției de neconstituționalitate s-a susținut că, în conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale a României, „măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, asimilată măsurii arestării preventive. De asemenea, instanța de contencios constituțional a reținut, în Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.927 din 15 decembrie 2015, că dispozițiile art.23 din Constituție trebuie interpretate în sens larg, ceea ce presupune că toate garanțiile impuse pentru luarea măsurii arestării preventive se impun și în privința arestului la domiciliu”.

Ca urmare, s-a apreciat că în vederea respectării libertății individuale, așa cum aceasta este „prevăzută de dispozițiile art.23 din Constituție și dreptul la o protecție egală din partea legii, prevăzut de dispozițiile art.16 din Legea fundamentală, dispunerea și prelungirea măsurilor preventive prin care se aduce o privare de libertate trebuie supuse acelorași condiții”, iar „luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată față de inculpatul care a fost anterior arestat preventiv sau arestat la domiciliu în aceeași cauză este constituțională numai dacă au intervenit temeiuri noi, care fac necesară privarea sa de libertate”.

Analizând speța, Curtea Constituțională a decis să admită excepția de neconstituționalitate invocată, constatând că este „neconstituțională soluția legislativă reglementată de dispozițiile art.220 alin.(1) din Codul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condițiile în care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeași cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate,”.

C.C.R. „s-a pronunțat în repetate rânduri, prin decizii recente, asupra naturii măsurilor preventive a arestului preventiv și a arestului la domiciliu, statuând că ambele sunt măsuri preventive privative de libertate. Astfel, prin Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.30 din 14 ianuarie 2015, paragraful 15, referitor la măsurile preventive, Curtea a reținut că acestea sunt instituții de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, că ele vizează starea de libertate a suspectului sau a inculpatului și că au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertății de mișcare”.

Acesteia i se adaugă și „Decizia nr.361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.419 din 12 iunie 2015, paragraful 20, și Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.927 din 15 decembrie 2015, paragraful 20”, Curtea Constituțională a României reținând că „atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/ substanței, efectelor, manierei de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei”, perspectivă din care s-a apreciat faptă că „din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate și modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate”.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai menționat faptul că în cadrul Deciziei „nr.740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.927 din 15 decembrie 2015, paragraful 27, a stabilit, cu valoare de principiu, că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art.23 alin.(5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, la 180 de zile, cu excepția reținerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin.(3) al aceluiași art.23”.

În acest context, C.C.R. a apreciat că „stabilirea naturii măsurii preventive a arestului la domiciliu în sensul că aceasta este o măsură preventivă privativă de libertate determină faptul că aceasta trebuie însoțită de ansamblul garanțiilor recunoscute în cazul măsurii preventive privative de libertate a arestului preventiv”, concluzie care s-a impus „având în vedere, pe de-o parte, similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii și a substanței acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constituțională, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și, pe de altă parte, principiul ce rezultă din jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căruia norma constituțională a art.23 trebuie interpretată în sens larg, cu referire la toate măsurile preventive privative de libertate”.

În plus, Curtea Constituțională a reținut și că „potrivit art.218 alin.(1) din Codul de procedură penală, măsura arestului la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.223 din Codul de procedură penală și luarea acestei măsuri este necesară și suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art.202 alin.(1) din același act normativ”, observând, de asemenea, că „măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății”, doar cu condiția ca „din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre situațiile reglementate de dispozițiile art.223 din Codul de procedură penală. Așa fiind, Curtea observă că ambele măsuri preventive privative de libertate pot fi dispuse dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.223 din Codul de procedură penală”.

Nu în ultimul rând, Curtea Constituțională reține în conținutul deciziei sale că „spre deosebire de situația arestului preventiv, care se poate dispune din nou față de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, în cazul arestului la domiciliu această garanție nu este reglementată”, context în care.„măsura preventivă a arestului la domiciliu se poate dispune din nou față de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, chiar dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate”.

Tot în acest context, C.C.R. a apreciat că „trebuie stabilit în ce măsură imposibilitatea dispunerii din nou a unei măsuri preventive privative de libertate față de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, se constituie într-o garanție ce însoțește măsurile preventive privative de libertate”.

De asemenea, Curtea Constituțională a României a mai menționat că „măsurile preventive privative de libertate se constituie într-o restrângere a exercițiului libertății individuale, fiind recunoscute și permise de dispozițiile art.23 din Constituție, precum și de cele ale art.5 paragraful 1 lit.c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”, ea reținând că „printre garanțiile ce trebuie să însoțească măsurile preventive privative de libertate se numără dreptul celui privat de libertate de a i se comunica motivele arestării [art.23 alin.(8) din Constituție; art.5 paragraful 2 din Convenție]; dreptul persoanei de a fi adusă de îndată înaintea unui magistrat [art.23 alin.(4) din Constituție; art.5 paragraful 3 din Convenție]; dreptul persoanei de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii [art.21 alin.(3) teza a doua și art.23 alin.(9) din Constituție; art.5 paragraful 3 din Convenție]; dreptul persoanei ca un tribunal să se pronunțe într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale [art.23 alin.(6) din Constituție; art.5 paragraful 4 din Convenție]; dreptul la reparații în cazul unei detenții nelegale [art.5 paragraful 5 din Convenție]”, avându-se în vedere și faptul că „măsurile preventive privative de libertate trebuie să respecte cerința legalității, în sensul respectării principiilor generale ale statului de drept și ale celor conexe acestuia, principiul securității juridice, principiul proporționalității și principiul protecției împotriva arbitrarului”, făcându-se trimitere la Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului – 28.08.2012, ce a fost pronunțată în Cauza Simons împotriva Belgiei, la paragraful 32.

În plus, C.C.R. a apreciat că „imposibilitatea dispunerii din nou a unei măsuri preventive privative de libertate față de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, se constituie într-o garanție ce însoțește măsurile preventive privative de libertate”.

În acest context, Curtea Constituțională a României a constatat că „dispunerea unei noi măsuri preventive privative de libertate, după ce anterior față de persoana respectivă a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate, nu se poate baza pe aceleași temeiuri care au fundamentat dispunerea primei măsuri preventive privative de libertate. În mod contrar, s-ar ajunge la situația în care temeiurile care stau la baza dispunerii unei măsuri preventive privative de libertate să nu fie suficiente pentru a motiva luarea acestei măsuri, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art.23 din Constituție și celor ale art.5 din Convenție”, ea mai reținând că „prin reglementarea diferită a arestului la domiciliu față de arestul preventiv, în materia interdicției de a dispune din nou o măsură preventivă privativă de libertate față de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeași cauză, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, legiuitorul și-a îndeplinit obligația constituțională de a reglementa garanțiile ce trebuie să însoțească măsurile preventive privative de libertate doar în ceea ce privește arestul preventiv, iar nu și în ceea ce privește arestul la domiciliu, deși și acesta din urmă, prin natura sa de măsură preventivă privativă de libertate, trebuie să fie însoțit de aceleași garanții ca arestul preventiv”.

Din toate aceste motive, anterior menționate, Curtea Constituțională a României a constatat neconstituționalitatea soluției legislative ce este „ reglementată de dispozițiile art.220 alin.(1) din Codul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condițiile în care anterior inculpatul a fost arestat (preventiv sau la domiciliu) în aceeași cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate”.

Decizia Curții Constituționale nr. 17/17.01.2017 vizând excepția de neconstituționalitate, din cadrul dispozițiilor articolului 213, alineatului (2), ca și a prevederilor articolului 2151, alineatul (6) din cadrul Codului de procedură penală. În conținutul excepției de neconstituționalitate s-a menționat faptul că, „pe durata controlului judiciar, persoana supusă acestei măsuri va suporta anumite restricții care vizează ab initio o restrângere/afectare a drepturilor și libertăților fundamentale statuate prin dispozițiile art.26, art.41, art. 44, art. 45, art. 48 și art. 49 din Constituție”, apreciindu-se că „în anumite situații afectarea/restrângerea acestor drepturi este deosebit de drastică, astfel că trebuie analizat în ce măsură această restrângere respectă cerința proporționalității”, aspect prin care este arătat faptul că „durata totală a arestării preventive ori a măsurii preventive a arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale este de 180 de zile, în timp ce măsura controlului judiciar poate fi dispusă în cursul urmăririi penale pe o durată de 1 sau 2 ani, potrivit distincțiilor stabilite de legiuitor prin art.2151 din Codul de procedură penală”.

Curtea Constituțională a României a apreciat că „din întreaga motivare a excepției de neconstituționalitate reiese că autorul acesteia critică durata maximă pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, reglementată de alineatul precitat”.

Analizând excepția, Curtea Constituțională a României a admis excepția de constituționalitate, constatând că „dispozițiile art.213 alin.(2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care soluționarea plângerii împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art.204 alin.(4) din Codul de procedură penală”.

Curtea Constituțională a României a mai constat că „prin Decizia nr.614 din 4 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.962 din 28 noiembrie 2016, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.215 alin.(5) din Codul de procedură penală, dintr-o perspectivă similară, a respins excepția de neconstituționalitate”. Cu această ocazie. Curtea Constituțională apreciază „că se impune o interpretare sistematică a dispozițiilor procesual penale ale art.2151 alin.(5) coroborate cu cele ale art.213 alin.(1), (3), (6) și (7) din Codul de procedură penală”.

Ca urmare a interpretării sistematice a anterioarelor dispoziții ale legii penale, C.C.R. constată că „reglementarea, în cuprinsul alineatului subsecvent celui cu privire la termenul de decădere, de 48 de ore, prevăzut pentru formularea plângerii împotriva măsurii procurorului de prelungire a controlului judiciar, din cuprinsul art.213 din Codul de procedură penală, a obligației judecătorului de drepturi și libertăți sesizat de a stabili, în camera de consiliu, termenul de soluționare a plângerii promovate conform art.2151 alin.(5) din Codul de procedură penală echivalează cu impunerea cerinței stabilirii cu celeritate a acestui termen”.

De asemenea, C.C.R. reține că „termenul scurt în care este introdusă plângerea impune judecătorului cauzei fixarea unui termen similar pentru judecarea acesteia [a se vedea mutatis mutandis termenul de recurs, de 48 de ore de la pronunțarea hotărârii, prevăzut la art.29 alin.(5) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale]”.Așadar, Curtea Constituțională a României a mai reținut că „din ansamblul reglementării analizate, se deduce obligația judecătorului de drepturi și libertăți de a stabili, în vederea analizei plângerii promovate împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii controlului judiciar, un termen cât mai scurt, de natură a asigura soluționarea acesteia în mod eficient”.

De asemenea, în conținutul decizie C.C.R., anterior menționate, se mai reține că „orice cale de atac trebuie să fie eficientă, cerință constituțională ce se impune a fi garantată și prin fixarea termenelor în cursul procesului penal. Așa fiind, legiuitorul are obligația pozitivă de a asigura un cadru legislativ apt de a permite judecătorului cauzei să se pronunțe asupra plângerii formulate, conform art.2151 alin.(5) din Codul de procedură penală, la un moment temporal cât mai apropiat de cel al dispunerii prelungirii măsurii controlului judiciar”.

Cu toate acestea, așa cum remarcă și Curtea Constituțională a României, „în practică se manifestă o nesocotire a principiilor constituționale și convenționale aplicabile în materie, în sensul că soluționarea plângerii împotriva luării măsurii preventive a controlului judiciar sau a prelungirii acestei măsuri se realizează, deseori, după ce măsura dispusă sau prelungirea acesteia a expirat sau la un termen îndepărtat față de momentul luării/prelungirii acestei măsuri”, motiv pentru care ea a constatat că pe rolul ei „au fost înregistrate mai multe sesizări ce au ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.213 alin.(2) și art.2151 alin.(5) din Codul de procedură penală, criticile formulate vizând tocmai acest aspect”.

În acest sens se apreciază „că efectivitatea accesului la justiție nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanței de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor și probelor prezentate și de a pronunța o soluție, ci și prin faptul că soluția pronunțată determină înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat”, CCR reținând că „prin Hotărârea din 5 februarie 2002, pronunțată în Cauza Čonka împotriva Belgiei, paragraful 79, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un recurs efectiv impune ca recursul să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispozițiilor Convenției și ale căror consecințe apar ca „potențial ireversibile”.

În acest sens, „art.13 se opune ca asemenea măsuri luate de autoritățile naționale și contestate de reclamant să fie executate chiar înainte de a se cunoaște soluția examinării compatibilității lor cu dispozițiile Convenției. În același sens, instanța de contencios constituțional a statuat că caracterul efectiv al unei căi de atac impune ca aceasta să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispozițiilor Convenției și ale căror consecințe apar ca potențial ireversibile” (respectiv Decizia C.C.R. nr.694 din 20.05.2010), ceea ce a determinat CCR să constate că „în cazul luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar dispuse de către procuror, nereglementarea de către legiuitor a unui termen cert și imperativ în cadrul căruia plângerea trebuie soluționată determină lăsarea la aprecierea subiectivă a judecătorului stabilirea acestuia. Or, marja mare de apreciere lăsată instanțelor de judecată ce se manifestă în stabilirea unor termene care se împlinesc după ce măsura dispusă/prelungirea acesteia a expirat sau la un termen îndepărtat față de momentul luării/prelungirii măsurii, termene ce pot ajunge la luni de zile, este de natură a lipsi de efectivitate această cale de atac”.

Nu în ultimul rând, a fost reținută și „jurisprudența sa în sensul că deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări”, sens în care CCR apreciază „că are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției”, Curtea făcând trimiteri la „Decizia nr.448 din 29 octombrie 2013, precitată, și Decizia nr.336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.342 din 19 mai 2015, paragraful 30”.

În acest context, CCR a reținut „că măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă, potrivit art.211 din Codul de procedură penală, de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, de judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de instanța de judecată, în cursul judecății, în ultimele două cazuri pronunțându-se o încheiere judecătorească”, ca și că „.prin Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.33 din 15 ianuarie 2015, paragraful 20, analizând, din punct de vedere constituțional, natura măsurilor preventive, a constatat că acestea constituie ingerințe în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art.23 din Constituție”,

În același timp, CCR statuează „că măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale, respectiv libera circulație, viața intimă, familială și privată, libertatea întrunirilor, munca și protecția socială a muncii și libertatea economică, reglementate la art.25, 26, 39, 41 și, respectiv, 45 din Constituție”, ea apreciind că „de esența măsurii preventive a controlului judiciar este aplicarea acesteia din momentul în care a fost dispusă, neputându-se suspenda aplicarea până la pronunțarea instanței de judecată. Astfel, în condițiile în care instanța de judecată constată nelegalitatea sau netemeinicia aplicării acestei măsuri preventive, după trecerea unei perioade însemnate de timp de la momentul luării/prelungirii sau chiar după expirarea măsurii, constatările instanței vor rămâne fără efect în ceea ce privește situația persoanei față de care măsura preventivă a controlului judiciar a fost luată/prelungită”, aspect care se evidențiază și „din faptul că, în ansamblul măsurilor preventive, dreptul la repararea pagubei este recunoscut de legiuitor doar în cazul privării nelegale de libertate, potrivit art.539 din Codul de procedură penală, care se circumscrie doar măsurilor preventive ale arestului preventiv și arestului la domiciliu, iar nu și măsurii preventive a controlului judiciar”, dar și „faptul că doar durata măsurilor preventive privative de libertate, a internării medicale și internării într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduc din durata pedepsei, potrivit art.184 alin.(28), art.393 alin.(2), art.399 alin.(9), art.404 alin.(4) lit.a), art.422 și art.424 alin.(3)”.

Decizia Curții Constituționale nr. 732/2014 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor cuprinse în cadrul articolului 336, alineatul (1) și alineatul (3) al Codului penal. În ceea ce privește motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile incluse în cadrul articolului 336 alin.(1) și (3) ale Codului penal al României încalcă prevederile constituționale ce sunt cuprinse în alineatul 5 al articolului 1, vizând obligativitatea respectării Constituției României, a supremației sale, ca și a legilor, prezum și ale alineatului 3 al articolului 21, privind dreptul la un proces echitabil, respectiv prevederile alineatului 3, litera h) al articolului 73 vizând reglementarea printr-o lege organică a infracțiunilor, a pedepselor, ca și a regimului executării acestora, ca și ale prevederilor articolului 20 privind preeminența tratatelor internaționale vizând drepturile omului asupra legilor interne, prin raportare la prevederile alineatului 1, paragraful 1, ale articolului 6 privind dreptul la un proces echitabil, ca și prevederile paragrafului 1 al articolului 7 vizând legalitatea incriminării din conținutul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Curtea constată că, în cauza dedusă spre soluționare instanței judecătorești, s-a pus problema aplicării legii penale mai favorabile și instanța a comparat prevederile art.87 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002 cu cele ale art.336 alin.(1) din Codul penal, acestea din urmă fiind considerate mai favorabile. Faptul că instanța a reținut că „nu se impune aplicarea formală a dispozițiilor legii penale mai favorabile” nu poate duce la concluzia că dispozițiile art.336 alin.(1) din Codul penal nu au legătură cu soluționarea cauzei, astfel încât, potrivit art.29 din Legea nr.47/1992, excepția de neconstituționalitate a art.336 alin.(1) din Codul penal este admisibilă.

C.C.R. a admis, cu o majoritate de voturi, excepția de neconstituționalitate ce fusese ridicată, din oficiu, constatând „că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispozițiilor art.336 alin.(1) din Codul penal este neconstituțională”, în paralel fiind respinsă drept inadmisibilă, cu o unanimitate de voturi, „excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.336 alin.(3) din Codul penal, excepție ridicată, din oficiu, de aceeași instanță în același dosar”. În fapt, Curtea Constituțională a constatat că excepția de neconstituționalitate este întemeiată ca urmare a mai multor aspecte, respectiv:

„Curtea reține că, la 1 februarie 2014, prin art.121 pct.1 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.757 din 12 noiembrie 2012, a fost abrogat art.87 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.670 din 3 august 2006, cu modificările și completările ulterioare, care la alin.(1) prevedea următoarele: „Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.”

De asemenea, prin noua lege penală, „legiuitorul a incriminat fapta de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, în varianta simplă, în art.336 alin.(1), potrivit căruia: „Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă”.

Se remarcă faptul că „Art.336 alin.(1) din Codul penal nu a preluat identic textul art. 87 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, ci a modificat condițiile de incriminare în ceea ce privește momentul la care este necesară existența îmbibației alcoolice în sânge pentru a se putea constata întrunirea elementului material al laturii obiective a infracțiunii”.

În plus, Curtea Constituțională reține că „dacă din reglementarea anterioară se desprindea cerința ca îmbibația alcoolică în sânge, peste limita prevăzută de lege, să existe la momentul conducerii autovehiculului sau tramvaiului, noua reglementare prevede condiția ca autorul faptei să aibă o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge la momentul prelevării mostrelor biologice”.

În ceea ce privește intervalul de timp dedicat efectuării recoltării probelor biologice, Curtea reține „Codul de procedură penală stabilește în art.190 alin. (8) că: „În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziția organelor de constatare și cu consimțământul celui supus examinării de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituție medicală, în condițiile stabilite de legile speciale”.

De asemenea „așa cum rezultă din expunerea de motive a noului Cod penal, prin modificarea conținutului infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, legiuitorul a urmărit eliminarea posibilității unei estimări retroactive a alcoolemiei, în scopul evitării inconvenientelor create de această estimare. Soluția legislativă prevăzută de art. 87 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 impunea calculul retroactiv al alcoolemiei, care consta în determinarea îmbibației de alcool existente la momentul conducerii autovehiculului și necesita recoltarea a două probe de sânge pentru stabilirea fazei intoxicației etilice (absorbție sau eliminare) și a ratei de eliminare individuală, în perspectiva solicitării expertizei de estimare retroactivă a alcoolemiei”.

În plus, Curtea Constituțională a constatat „sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispozițiilor art.336 alin.(1) din Codul penal este neconstituțională, întrucât aduce atingere prevederilor constituționale ale art.1 alin.(5) referitor la principiul respectării legilor și ale art.20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art.7 paragraful 1 referitor la legalitatea incriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.

De asemenea, se apreciază că „sintagma menționată lipsește de previzibilitate norma de incriminare, în condițiile în care principiul respectării legilor și cel al legalității incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale”.

Curtea Constituțională apreciază, de asemenea că „destinatarii normei penale de incriminare trebuie să aibă o reprezentare clară a elementelor constitutive, de natură obiectivă și subiectivă, ale infracțiunii, astfel încât să poată să prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea normei și să își adapteze conduita potrivit acesteia. Elementul material al laturii obiective a infracțiunii reglementate de art.336 alin.(1) din Codul penal se realizează prin acțiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. Îmbibația alcoolică este procesul de pătrundere a alcoolului în sânge, consecința fiind provocarea unei stări de intoxicație (alcoolică). Sub aspectul urmării imediate este vorba de o infracțiune de pericol, acțiunea săvârșită punând în primejdie siguranța circulației pe drumurile publice. Fiind o infracțiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre acțiunea ce constituie elementul material al laturii obiective și urmarea imediată rezultă din însăși materialitatea faptei și nu trebuie dovedită”.

În plus, după cum remarcă însăși Curtea Constituțională în conținutul deciziei anterior menționate „în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că trăsătura esențială a statului de drept o constituie supremația Constituției și obligativitatea respectării legii că „Statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea tuturor legilor și tuturor actelor normative cu aceasta”, apreciindu-se că „acesta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelență un stat în care se manifestă domnia legii” (Decizia nr.13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.178 din 26 aprilie 1999)”.

De asemenea, în conținutul deciziei, CCR aduce în discuție și „Decizia nr.1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reținut că una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative și că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate — care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist — să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat

În ceea ce privește principiul legalității incriminării și pedepsei, Curtea Constituțională a României reține că „„nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa, că garanțiile consacrate de art.7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă o componentă esențială a supremației legii și ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecție a drepturilor omului, după cum atestă faptul că art.15 din Convenție nu permite nici o derogare de la aceste garanții în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii. Așa cum rezultă din obiectul și scopul său, art.7 paragraful 1 trebuie interpretat și aplicat în așa fel încât să se asigure o protecție efectivă împotriva urmăririlor și a condamnărilor penale arbitrare. Noțiunea de „drept” utilizată în art.7 paragraful 1, ce corespunde celei de „lege” din cuprinsul altor articole din Convenție, înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară și presupune cerințe calitative, îndeosebi cele cu privire la accesibilitate și previzibilitate”

Curtea Constituțională a României mai apreciază că „aceste cerințe calitative trebuie întrunite atât în ceea ce privește definiția unei infracțiuni, cât și cu privire la pedeapsa aplicabilă. Curtea de la Strasbourg consideră că este îndeplinită cerința ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării date acesteia de către instanțe și, dacă este cazul, în urma obținerii unei asistențe juridice adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa aplicabilă”.

Iar ca exemplu, C.C.R. dă „Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru – Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26, și Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 77, 79 și 91. 31”, ca și „jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut, în mod implicit, necesitatea respectării așteptărilor legitime ale cetățenilor cărora li se adresează o reglementare legală, spre exemplu, în Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunțată în Cauza C-550/09 — Proces penal împotriva lui E. și F., paragraful 59”.

Decizia Curții Constituționale nr. 603/2015 din 6.10.2015 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor cuprinse în alineatul 1 al articolului 301, ca și ale alineatului 1 al articolului 308 din cadrul Codului penal al României. În cadrul motivării excepției de neconstituționalitate s-a precizat că „prevederile art.301 alin.(1) din Codul penal nu prevăd condiția ca folosul patrimonial procurat prin luarea deciziei la care funcționarul public participă să fie injust, motiv pentru care funcționarul public se situează în sfera ilicitului penal de fiecare dată când participă la luarea unei decizii prin care se creează un folos material unei persoane din categoria celor enumerate în ipoteza normei, inclusiv unei persoane cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani”.

De asemenea, s-a apreciat că „acest aspect discriminează persoanele care dețin funcții publice, dar care au desfășurat în trecut activități în mediul privat, în raport cu cele care au desfășurat în ultimii 5 ani, la care prevederile art.301 alin.(1) din Codul penal fac referire, numai activități publice”, susținându-se „că textul criticat este defectuos redactat, lipsit de claritate, precizie și previzibilitate, plasând în sfera penală orice persoană care exercită o funcție publică și care efectuează activitățile specifice acestei funcții, în măsura în care aceasta a desfășurat în trecut activități comerciale sau alte activități cu caracter privat producătoare de foloase de orice natură”, apreciindu-se că „în acest fel, sunt încălcate prin textul criticat și prevederile art.53 din Legea fundamentală”.

Ca urmare a analizei excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a constatat că „în realitate, autorul critică prevederile art.301 alin.(1) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”, susținându-se că „textul criticat contravine dispozițiilor constituționale ale art.1 referitor la statul român, ale art.16 privind egalitatea în drepturi și ale art.53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți”.

Ca urmare a examinării excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a României „reține că una dintre infracțiunile de corupție și de serviciu, reglementată la titlul V al Părții speciale a Codului penal și încadrată în subcategoria infracțiunilor de serviciu, este cea de conflict de interese, prevăzută la art.301 din Codul penal, conform căruia fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”.

De asemenea. Curtea Constituțională menționează în cuprinsul deciziei sale că „prin Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.71 din 29 ianuarie 2014, cu privire la introducerea în cuprinsul alin.(1) al art. 2531 din Codul penal din 1969, normă ce reglementa infracțiunea de conflict de interese, a noțiunii de „folos material necuvenit”, a reținut că prevederea condiției caracterului necuvenit al folosului material obținut este lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al acestei infracțiuni, respectiv relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice”.

În conformitate cu cele anterior statuate, Curtea Constituțională a României apreciază că „conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată. 15. Prevederile art.2531 din Codul penal din 1969 au fost preluate în art.301 din Codul penal în vigoare, așa încât, pentru considerentele reținute în Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014, Curtea reține că noțiunea de folos patrimonial din cuprinsul art.301 alin.(1) din Codul penal are în vedere orice tip de folos patrimonial și nu doar folosul patrimonial necuvenit”.

De asemenea, Curtea Constituțională a României reușește să constate faptul că „sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art.301 alin.(1) din Codul penal este lipsită de claritate și previzibilitate, nepermițând determinarea exactă a conținutului constitutiv al infracțiunii de conflict de interese”, apreciindu-se că „această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art.301 alin.(1) din Codul penal contravine principiului legalității incriminării, prevăzut la art.1 din Codul penal și la art.7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și, în consecință, dispozițiilor art.1 alin.(5) din Constituție, care se referă la calitatea legii”.

În ceea ce privesc „cerințele de claritate, precizie și previzibilitate a legii, în materie penală, prin Decizia nr.363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.495 din 6 iulie 2015, par.24-25, Curtea a reținut, în privința infracțiunii reglementate la art.6 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.672 din 27 iulie 2005, în ipoteza infracțiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, că legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Prin aceeași decizie, s-a constatat că, dacă legiuitorul își respectă numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text”.

Curtea Constituțională a României mai constată că toate prevederile pe care le-a criticat în conținutul deciziei sale „nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art.1 alin. (5) din Constituție”, în paralel ea arătând că „prin Decizia nr.553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.707 din 21 septembrie 2015, par.23, Curtea Constituțională a stabilit că standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil aceste cazuri”.

Așa cum bine reține Curtea Constituțională a României, „în aceste condiții, lipsa de 11 claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „raporturi comerciale” din cuprinsul textului criticat face neclare și imprevizibile condițiile restrângerii libertății individuale, drept fundamental prevăzut la art.23 din Constituție. De altfel, marja de apreciere a legiuitorului, atunci când se pune în discuție art.23 din Constituție, este supusă unui control strict al Curții Constituționale, fiind așadar una limitată”.

Ca urmare a tuturor acestor fapte, C.C.R. „constată că sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art.301 alin.(1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie și previzibilitate obiectului juridic al infracțiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiții, așa cum s-a arătat prin Decizia nr.363 din 7 mai 2015, destinatarul normei nu își poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condițiile de calitate ale legii”, considerent prin prima căruia Curtea Constituțională a României „constată că dispozițiile art.301 alin.(1) din Codul penal încalcă prevederile art.1 alin.(5) și art.23 din Constituție, referitoare la calitatea legii și, respectiv, la libertatea individuală”.

Mai mult, se apreciază că „art.175 alin.(2) din Codul penal asimilează, sub aspectul tratamentului penal, cu funcționarii publici, persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Cu titlu de exemplu, intră în această categorie profesii precum notarii publici și lichidatorii judiciari. Întrucât aceștia au fost învestiți de o autoritate publică în vederea exercitării unui serviciu public sau sunt supuși controlului ori supravegherii unei autorități publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, Curtea constată că subzistă, în privința persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul lor, interesul incriminării faptelor de conflict de interese, prevăzute la art.301 alin.(1) din Codul penal”.

Curtea Constituțională a României apreciază că „situația este însă diferită în ceea ce privește incriminarea acelorași fapte săvârșite de persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice”, subliniind că „practic, în această ultimă categorie se încadrează, spre exemplu, orice formă de societate definită prin Codul civil, Legea societăților nr.31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1066 din 17 noiembrie 2004, sau Legea nr.1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.368 din 20 mai 2014”.

În plus, Curtea Constituțională a României a reținut că „expunerea de motive a Legii nr.278/2006 arată, referitor la incriminarea faptelor de conflict de interese, că aceasta a avut ca scop sancționarea penală a funcționarului public care, în mod conștient și deliberat, își satisface interesele personale prin îndeplinirea atribuțiilor publice și înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la conduita funcționarilor publici. În mod evident, au fost excluși din acest demers al incriminării faptelor de conflict de interese restul persoanelor, care își desfășoară activitatea în sistemul privat, aceștia neîndeplinind atribuții publice în realizarea activităților pe care le desfășoară”.

Ca urmare a contextului legislativ actual, C.C.R. mai apreciază că „reglementarea ca subiect activ al infracțiunii de conflict de interese a unor persoane private, prin dispozițiile art.308 din Codul penal, este excesivă, întrucât are loc o extindere nepermisă a forței de constrângere a statului, prin utilizarea mijloacelor penale asupra libertății de acțiune a persoanelor, 14 circumscrisă în cauză dreptului la muncă și libertății economice, fără să existe o justificare criminologică în acest sens”.

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut „că legiuitorul nu are competența constituțională ca, în temeiul art.61 alin.(1) și art.73 alin.(3) lit. h) din Constituție, să reglementeze infracțiuni într-o manieră care să consacre o disproporție vădită între importanța valorii sociale care trebuie ocrotită și cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. Or, în cauză valoarea socială ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul privat, ipoteză în care statul nu are interesul de a incrimina conflictul de interese, întrucât valoarea ce se încearcă a fi ocrotită în acest caz nu are caracter public”.

În plus, C.C.R. a constatat și că „prin dispozițiile art.308 alin.(1) din Codul penal, sancționând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporționată a dreptului la muncă și a libertății economice ale persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul privat. În aceste condiții, protecția penală astfel reglementată, deși adecvată sub aspectul finalității, aceea a protejării unor valori sociale chiar și private, nu este necesară și nu respectă un raport just de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată și interesul individual al persoanelor”

Nu în ultimul rând, Curtea Constituțională a mai constatat și faptul că „dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau alte forme de răspundere, care nu implică forța de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea reține că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancționării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluționate astfel cum s-a arătat cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală”.

În aceste condiții, C.C.R. a constatat că „incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertății economice și a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o 15 însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art.41 alin.(1) și art.45 din Constituție”.

Astfel stând lucrurile, Curtea Constituțională a României concluzionează că „sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispozițiilor art.308 alin.(1) din Codul penal cu raportare la art.301 din Codul penal este neconstituțională”.

Se remarcă, de asemenea, și existența unui număr destul de mare al deciziilor Curții Constituționale a României care pot fi incluse în categoria deciziilor pe care doctrina le numește „decizii interpretative”, decizii pentru care se apreciază ca fiind oportună intervenția legislativă, în așa fel încât normele penale în materie, respectiv Codul penal și Codul de procedură penală să includă în conținutul lor diverse dispoziții ce sunt în total acord cu prevederilor legii fundamentale a României, astfel cum acestea sunt interpretate de către instanțele contenciosului constituțional.

În acest context, se impune menționarea în cuprinsul prezentei lucrări, următoarele:

Decizia Curții Constituționale nr. 336/2015 vizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor incluse în conținutul alineatului 1 al articolului 235 din cadrul Codului de procedură penală, privind „măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, și nu unul imperativ”.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, se apreciază că „prevederile art. 235 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale "în măsura în care se consideră că termenul de 5 zile este un simplu termen de recomandare, și nu unul imperativ", iar posibilitatea avocatului de a studia dosarul cauzei nu ar implica și obligația instanței de a acorda un termen minim rezonabil necesar realizării unei apărări efective”.

De asemenea este arătat și aspectul conform căruia „termenul prevăzut la art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen procedural legal și imperativ, care fixează durata minimă până la care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți cu o propunere motivată de prelungire a arestării preventive”.

În aceste condiții se apreciază că „procurorul trebuie să exercite dreptul procesual privind prelungirea arestării preventive în termenul prevăzut de dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, "cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive"”, într-un alt caz opinându-se că „consecințele nerespectării acestui termen sunt cele prevăzute de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul fiind decăzut din exercițiul dreptului de a propune prelungirea arestării preventive după expirarea acestui termen procedural”.

În această situație „a admite contrariul înseamnă a considera că termenul prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare, situație în care această normă procedurală, căreia i s-ar da un asemenea înțeles, ar fi neconstituțională, întrucât s-ar încălca principiul egalității în drepturi, prevăzut de art. 16 din Constituție, participanții în procesul penal trebuind să beneficieze de egalitate în drepturile procesuale "fără privilegii".

Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională constatată că „dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidența art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală”.

În fapt, examinând această excepție, C.C.R. a reținut că „procesul penal implică desfășurarea unei activități compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală, activitate care impune ca, în disciplinarea actelor procesuale și procedurale, să se țină seama și de elementul timp”.

Acesta este motivul pentru care „printre condițiile cerute de lege pentru ca un act procesual sau procedural să fie valabil se numără și condiția privitoare la timpul în care trebuie realizat actul. Astfel, intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activități sau acte în cadrul procesului penal trebuie fixat astfel încât procesul să păstreze în desfășurarea sa un ritm accelerat, fără însă să se împiedice aflarea adevărului sau respectarea drepturilor părților”.

Prin urmare, C.C.R. apreciază că „stabilirea unor termene pentru desfășurarea procesului penal are în vedere două obiective: pe de o parte, desfășurarea procesului penal într-un termen rezonabil, nelăsându-le organelor judiciare și părților libertatea de a acționa când vor și pe orice durată de timp, iar pe de altă parte, termenele trebuie să asigure părților timpul necesar pentru a-și exercita drepturile procesuale și pentru a-și îndeplini obligațiile prevăzute de lege, iar, în cazul particular al măsurilor procesuale, incluzând măsurile preventive, împiedică prelungirea duratei constrângerii peste limita necesară desfășurării normale a procesului penal”.

În acest fel „îndeplinirea actelor procedurale cu respectarea întocmai a termenelor legale reprezintă un element important în desfășurarea procesului penal, fără de care ar fi imposibilă respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal, respectiv legalitatea, prezumția de nevinovăție, principiul aflării adevărului, principiul oficialității, garantarea libertății și siguranței persoanei, garantarea dreptului la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea părților în procesul penal”.

Mai mult, Curtea Constituțională a reținut în cuprinsul său că, în raport de normele sale penale, ce sunt „cuprinse în art. 235 alin. (1), criticate de către autorul excepției de neconstituționalitate, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiași articol, în prima și ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi și libertăți fixează termen pentru soluționarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, avocatul inculpatului este încunoștințat și i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei”.

În ceea ce privește această reglementare a acestui termen se apreciază că „are drept scop acordarea unui interval de timp suficient pentru ca atât propunerea de prelungire a arestării preventive, cât și, eventual, contestația formulată de procuror în temeiul art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală, în caz de respingere a propunerii de prelungire a arestării preventive, să fie soluționate cu respectarea dreptului la apărare și garantarea libertății individuale a inculpatului arestat, înainte de expirarea duratei măsurii preventive”.

De asemenea, Curtea Constituțională a României a observat faptul că „practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minim 5 zile de sesizare a instanței pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare”, sens în care C.C.R. a reținut „cu titlu de exemplu,, și faptul că toate instanțele împărtășesc punctul de vedere al Înaltei Curți de Casație și Justiție în privința naturii juridice a termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive și a consecințelor nerespectării acestuia”, menționând că „aceasta a fost și opinia instanței în fața căreia a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, judecătorul de drepturi și libertăți calificând termenul de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive ca fiind de recomandare, reținând în acest sens că nerespectarea acestuia nu atrage sancțiuni procesuale pentru actul efectuat”.

C.C.R. susține că „în motivarea acestei opinii, judecătorul de drepturi și libertăți, analizând dispozițiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, a observat că nerespectarea unui termen procedural atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen atunci când este vorba despre "exercitarea unui drept procesual". Or, drepturile procesuale sunt exercitate de către părți, și nu de către organele judiciare, care îndeplinesc obligații legale, iar de esența unei obligații este faptul că persoana căreia îi incumbă nu poate renunța la ea din proprie voință”.

Mai mult, C.C.R a reținut faptul că „Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 372 din 3 iunie 2009, pronunțată în cadrul soluționării unui recurs în interesul legii, a statuat că dispozițiile art. 159 alin. 8 fraza a II-a din Codul de procedură penală din 1968 se interpretează în sensul că sintagma folosită de legiuitor "înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate" are caracter imperativ, și nu de recomandare, așa încât "recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluționat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate"”

În plus, Curtea Constituțională a României remarcă faptul că „sintagma "înainte de expirarea duratei arestării preventive" a fost preluată și în noua reglementare referitoare la calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, cât privește contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive [art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Așa încât, având în vedere prevederile art. 4741 din Codul de procedură penală, rațiunile care au justificat pronunțarea Deciziei nr. 25 din 2 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se mențin și în prezent, astfel că subzistă caracterul obligatoriu al dezlegării date problemei de drept cât privește dispozitivul deciziei menționate relativ la caracterul imperativ al sintagmei "înainte de expirarea duratei arestării preventive"”.

În ceea ce privește „definirea "termenului" în materia procedurii penale, Curtea reține că acesta este intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activități sau acte în cadrul procesului penal, de asemenea, este data la care sau intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancțiune ori măsură de drept penal, după caz. Prin instituția termenului, astfel cum este reglementată în art. 268-271 din Codul de procedură penală, legea asigură îndeplinirea actelor procedurale în intervalele de timp impuse de succesiunea firească a etapelor procesuale menite să garanteze înfăptuirea actului de justiție”.

Așa cum reține Curtea Constituțională, „spre deosebire de termenele substanțiale, care asigură ocrotirea drepturilor și intereselor legitime în caz de restrângere a acestora, termenele procedurale impun efectuarea în ritm rezonabil a tuturor operațiunilor specifice fiecărei faze procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal, fără a împiedica aflarea adevărului sau lezarea în vreun fel a drepturilor și intereselor legitime ale părților”.

De asemenea, C.C.R. a reținut și că „una dintre garanțiile cele mai puternice pentru asigurarea îndeplinirii actelor procesuale și procedurale potrivit prescripțiilor legii o constituie sancțiunea procesual penală, care constă fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale și procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea condițiilor impuse de norma de procedură. Sancțiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalității procesului penal, enunțat de art. 2 din Codul de procedură penală și consfințit prin dispozițiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, și sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1) – (3), și anume: decăderea din exercițiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen și încetarea unei măsuri procesuale temporare”.

În domeniul sancțiunii „decăderii din exercițiul unui drept reglementată de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta constă în pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat în termenul peremptoriu prevăzut de lege și privește actul efectuat, atrăgând nulitatea acestuia, ce decurge din faptul că persoana care a îndeplinit actul pierduse exercițiul dreptului procesual privitor la acel act”, motiv pentru care „consecința efectuării unui act după ce subiectul a pierdut facultatea procesuală de a-l efectua este lipsirea lui de efecte juridice. Aceasta, de vreme ce actele procesuale și procedurale sunt instrumentele juridice care permit efectiva înfăptuire a procesului penal, iar pentru a-și produce efectele juridice cerute de lege, ele trebuie îndeplinite și efectuate de organele judiciare și de părți în conformitate cu dispozițiile legii”.

Curtea Constituțională a României mai constată faptul că în situația unei nulități, „actul este îndeplinit cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, respectiv a unor norme de organizare, de competență sau de procedură propriu-zisă, unele dintre aceste norme fiind înscrise în art. 281 alin. (1) lit. a) -f) din Codul de procedură penală drept cazuri de nulitate absolută, și, totodată, încălcarea legii trebuie să producă o vătămare bunei desfășurări a procesului penal ori intereselor legale ale participanților, prin neasigurarea exercitării drepturilor lor ori prin încălcarea altor valori procesuale, iar vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului”.

În contextul tuturor celor anterior menționate, Curtea Constituțională a României a constatat faptul că „este pusă în discuție însăși constituționalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate”, ca și faptul că în situațiile „în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune cu mai puțin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, intervalul de timp rămas până la soluționarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, încălcându-se astfel art. 24 din Constituție și art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenție”, prin prisma faptului că „dreptul la apărare în materia măsurilor preventive trebuie exercitat în mod real, prin reglementarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestului preventiv, intenția legiuitorului fiind aceea de a face din respectarea principiului garantării libertății persoanei și asigurarea dreptului la apărare al inculpatului arestat o regulă efectivă, iar nu una declarativă, pur teoretică”.

În plus, Curtea Constituțională a României a reținut și faptul că „din jurisprudența instanței de la Strasbourg se desprind exigențe suplimentare de natură să asigure un conținut mai profund dreptului la apărare. În viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului nu este suficientă existența unui apărător, ci este necesar ca autoritățile judiciare să ia măsuri pentru ca apărătorul să-și exercite efectiv drepturile și obligațiile ce-i revin”, precizând că în conformitate cu „Hotărârea din 21 aprilie 1998, pronunțată în Cauza Daud împotriva Portugaliei, paragraful 42, în situația în care apărătorul nu sesizează instanța cu privire la lipsa condițiilor pentru a studia suficient de bine dosarul și pentru a pregăti, împreună cu clientul său, apărarea, instanța trebuie să manifeste inițiativă, să nu rămână pasivă și să amâne dezbaterile pentru ca apărarea să poată fi asigurată în condiții optime. Această preocupare pe care trebuie să o aibă instanța pentru realizarea unei apărări efective și eficiente apare în viziunea Curții ca fiind o obligație importantă a judecătorilor impusă, în egală măsură, de prevederile Convenției”.

C.C.R. remarcă faptul că în conținutul acestei hotărâri „la paragraful 38, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat faptul că drepturile garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale trebuie să fie concrete și efective, iar nu drepturi teoretice și iluzorii, astfel că autorităților naționale li se cere să intervină dacă nu s-a asigurat în mod evident dreptul de reprezentare prin avocat sau dacă au luat cunoștință de lipsa de apărare în alt mod”, ea reținând și că „jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului conturează extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului la apărare și obligațiile organelor judiciare în asigurarea unei efective realizări a acestui drept, așa încât, instanța de judecată are obligația să înlăture orice manifestare de superficialitate și formalism în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare”.

De asemenea, a fost constatat și faptul că „încălcarea normelor constituționale și convenționale referitoare la dreptul la apărare este cu atât mai evidentă în cazurile în care s-a dispus extinderea acțiunii penale pentru alte infracțiuni față de inculpat, cum este și situația autorului excepției de neconstituționalitate. Or, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, persoana acuzată trebuie să fie corespunzător informată cu privire la orice modificări ale acuzației și să i se acorde timpul și facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea pe baza noilor informații ori afirmații”.

În Decizia de neconstituționalitate, C.C.R. a mai reținută că pentru a se reuși pregătirea apărării clientului, „avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoștință de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți privind măsurile privative sau restrictive de drepturi [art. 94 alin. (7) din Codul de procedură penală]. Aceasta este o veritabilă excepție de la posibilitatea procurorului de a restricționa motivat consultarea dosarului, dreptul de a avea un acces efectiv la documentele din dosarul de urmărire penală, în procedura de control al legalității măsurilor preventive, fiind reținut și de instanța europeană, în vederea asigurării egalității de arme, în Hotărârea din 20 februarie 2014, pronunțată în Cauza Ovsjannikov împotriva Estoniei, paragraful 72, și în Hotărârea din 1 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Irinel Popa și alții împotriva României, paragraful 45”.

Curtea a mai remarcat și faptul că „instanța europeană de contencios al drepturilor omului a reținut în Hotărârea din 17 iulie 2001, pronunțată în Cauza Sadak și alții împotriva Turciei (nr. 1), paragraful 57, și în Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza Sakhnovskiy împotriva Rusiei, paragrafele 103 și 106, faptul că, în anumite circumstanțe, se poate cere instanței o amânare a termenului pentru a acorda apărării timp suficient”, context în care a reținut că în situațiile „în care propunerea privind prelungirea arestării preventive se depune la instanță cu mai puțin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, judecătorul de drepturi și libertăți se află în imposibilitatea de a acorda un termen rezonabil pentru realizarea unei apărări eficiente și adecvate. Așa încât, în aceste cazuri, amânarea soluționării propunerii de arestare preventivă de către judecătorul de drepturi și libertăți, prin acordarea unui termen foarte scurt, insuficient în vederea realizării unei apărări efective, nu este de natură să înlăture încălcarea dreptului la apărare al inculpatului ce rezultă din nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală”.

Nu în ultimul rând, s-a reținut că în cazul „în care procurorul depune propunerea de prelungire a arestării preventive la instanță cu mai puțin de 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, intervalul de timp astfel rămas este insuficient pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea ședinței și pentru soluționarea propunerii în raport cu dispozițiile referitoare la înfăptuirea justiției, cuprinse în art. 124 din Legea fundamentală. Or, Curtea reține că rațiunea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este și aceea de a da posibilitatea judecătorului să cunoască dosarul cauzei pentru a putea delibera și dispune în cunoștință de cauză cu privire la cererea de prelungire a măsurii privative de libertate, astfel încât să fie înlăturat arbitrariul din soluția sa.

Din acest motiv, C.C.R. consideră că „în lipsa unui termen îndestulător în care să studieze propunerea de arestare preventivă, instanța ar putea pronunța o soluție ce nu s-ar baza pe cunoașterea amănunțită a cauzei, garantarea dreptului la apărare al inculpatului arestat impunând să nu existe nici măcar o aparență de arbitrar în modul în care judecătorul de drepturi și libertăți dispune cu privire la prelungirea duratei măsurii privative de libertate”, ea reținând că „în Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunțată în Cauza Makhfi împotriva Franței, paragraful 40, precitată, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a statuat că este crucial ca judecătorul să beneficieze de deplină capacitate de concentrare și atenție pentru a putea urmări dezbaterile și pentru a dispune o soluție lămuritoare”.

Curtea Constituțională a României a reținut și faptul că o „nerespectare a termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți "cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, așa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen”.

Decizia Curții Constituționale nr. 11/2015 vizând excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile articolului 1121, respectiv ale literei a) a alineatului (2) din cadrul Codului Penal al României, excepție ce a fost ridicată de către Avocatul Poporului, obiectul acesteia vizând dispozițiile anterior menționate.

Astfel, Avocatul Poporului a apreciat că aceste dispoziții sunt constituționale doar în măsura în care o confiscare extinsă nu este aplicată și asupra diverselor bunuri ce au fost dobândite înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012 vizând modificarea și completarea Codului penal al României, ca și a Legii nr. 286/2009 vizând Codul penal.

În susținerea excepției de neconstituționalitate s-a apreciat că punerea în aplicare a textului de lege menționat respectivelor bunuri ce au fost dobândite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012 intră în contradicție cu dispozițiile articolului 15, alineatul (2), ca și ale articolului 147, alineatul (4) al Constituției României, susținându-se că prevederile textului de lege ce sunt criticare sunt similare celor regăsite în conținutul alineatului 2, litera a, din articolului 1182 al Codul penal din 1969, în raport cu care deja Curtea Constituțională a României se pronunțase în conținutul Deciziei nr. 356 din 25.06.2014, aceasta constatând că respectivul text legal, ce fusese supus controlului de constituționalitate reușea să încalce inclusiv principiul constituțional al neretroactivității legii, el fiind constituțional în măsura în care o confiscare extinsă nu era aplicată asupra bunurilor ce erau dobândite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012 vizând modificarea, ca și completarea Codului penal, ca și a Legii nr. 286/2009 vizând Codul penal.

Conform Avocatului Poporului, decizia Curții Constituționale a României, anterior menționată, era aplicabilă și în speța ce a făcut obiectului prezentei Decizii C.C.R. analizate, în paralel cu realizarea unor trimiteri la ale decizii ale Curții și cu precizarea că Parlamentul României este obligat să respecte întocmai deciziile pe care le ia instanța contenciosului constituțional.

În cadrul motivării acestei excepții de neconstituționalitate s-a arătat că „principiul neretroactivității legii are ca scop asigurarea securității raporturilor juridice”, susținându-se că „nu se poate pretinde unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită pe care a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care să reglementeze respectiva conduită”. Mai mult, a fost subliniat aspectul conform căruia „subiectul de drept în cauză nu poate să prevadă ce urmează să fie reglementat de către legiuitor”, apreciindu-se că acesta are un comportament „normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare”.

În ceea ce privește încălcarea constituțională prin textul de lege ce a făcut obiectul respectivei excepții ridicate, s-a arătat că respectiva soluție legislativă ce a fost menționată în conținutul „art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal este neconstituțională, în raport cu cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014,”, în conținutul căreia Curtea Constituțională a reușit să statueze faptul că „măsura de siguranță a confiscării extinse poate fi aplicată doar dacă atât infracțiunea care a determinat condamnarea, cât și actele anterioare acesteia, din care provin bunurile ce fac obiectul confiscării extinse, au fost comise după intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012”.

În plus, Avocatul Poporului a apreciat că respectivul text de lege criticat nu poate să retroactiveze „sub aspectul confiscării bunurilor dobândite înaintea datei intrării sale în vigoare, întrucât doar după această dată autorii au cunoscut normele penale cu privire la confiscarea extinsă și au putut anticipa consecințele nerespectării acestora”, concluzionându-se că textul de lege menționat anterior este constituțional doar „în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012”.

Analizând excepția, Curtea Constituțională a reținut faptul că în cuprinsul Deciziei nr. 356 din 25 iunie 2014, invocată de Avocatul Poporului s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea prevederilor incluse în conținutul articolului 1121 , alineatul (2), lit. a) din vechiul Codul penal, aceasta „constatând că acestea sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal”.

Privind critica adusă de Avocatul Poporului, vizând „dispozițiile supuse controlului de constituționalitate permit aplicarea cu caracter retroactiv a măsurii confiscării extinse, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție, atât timp cât aceasta se aplică unor bunuri dobândite în urmă cu până la 5 ani, dar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012”, Curtea Constituțională a României menționează că „sub incidența reglementării constituționale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanțial) și nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare,”.

În conținutul deciziei sale, Curtea Constituțională a României precizează că în dreptul penal este inclus „ansamblul normelor juridice care stabilesc faptele care constituie infracțiuni, sancțiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârșirii infracțiunii, condițiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, precum și condițiile în care urmează să fie executate pedepsele și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii unor fapte penale”, ea subliniind și faptul că, „prin lege penală se înțelege o normă de drept substanțial sau material cu un conținut normativ propriu-zis, adică o normă care stabilește conduite, fapte, acțiuni ale subiecților într-un raport juridic, în timp ce în dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conținutul lor proceduri, modalități sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanțial”.

În ceea ce privesc criteriile dedicate delimitării normelor dreptului penale de cele ale procedurii penale, C.C.R. menționează că „așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor”, motiv pentru care „ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul și rezultatul la care conduce norma pusă în discuție”, Curtea făcând și trimiterea la o altă decizie a sa, respectiv Decizia nr. 1.470/8.11.2011.

Curtea Constituțională a României apreciază că în situația în care „dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial și nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 din Codul penal din 1969 se arată că legea penală prevede și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii de infracțiuni. Or, măsura de siguranță a confiscării extinse este una dintre acestea, ea reținând că „nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol și la preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală”, motiv pentru care constată că „măsura de siguranță a confiscării extinse este o normă de drept penal material”, ca și „existența unei deosebiri între situația ce a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 78 din 11 februarie 2014 și cauza dedusă judecății (Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014)”, în sensul că „în prima cauză infracțiunile au fost săvârșite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, pe când în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate analizată infracțiunile au fost săvârșite după intrarea în vigoare a legii referitoare la confiscarea extinsă”.

Tot în acest context, C.C.R. reține și că „cele două cauze diferă și din perspectiva formulării criticilor de neconstituționalitate, în cauza din dosarul soluționat autorul invocând neconstituționalitatea prevederii care permite confiscarea extinsă a bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, chiar dacă faptele pentru care este cercetat au fost comise după această dată, respectiv după 22 aprilie 2012”, ea fiind cea care a luat decizia că respectiva măsură a siguranței „confiscării extinse poate fi aplicată doar dacă atât infracțiunea care a determinat condamnarea, cât și actele anterioare acesteia din care provin bunurile ce fac obiectul confiscării extinse au fost comise după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 63/2012”.

În ceea ce privește principiul neretroactivității legii, Curtea Constituțională a României apreciază că acesta „își găsește justificarea și are rolul de a asigura stabilitatea și securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, numai o normă previzibilă poate determina în mod clar conduita subiecților de drept, destinatari ai legii”, considerent din care „o lege, odată adoptată, produce și trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permițând sau interzicând și, bineînțeles, sancționând atitudinile deviante”, de-a lungul timpului constatându-se că „este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente și o conduită pe care le-a avut anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare”.

În acest context, urmare a tuturor aspectelor menționate anterior, Curtea Constituțională a României constată că respectiva „normă legală criticată nu poate retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată”, ea arătând și „că, dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție”.

În condițiile în care s-a constatat „că dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal cuprind o soluție legislativă identică cu cea a art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, cele două texte fiind introduse în actele normative anterior arătate prin Legea nr. 63/2012” și luând în considerare „identitatea de obiect al prezentei excepții cu cel al excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, norma privind confiscarea extinsă prevăzută la art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal nu poate depăși limita temporală reprezentată de data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, neputându-se dispune cu privire la bunurile dobândite de persoana condamnată înaintea datei anterior referite, soluție de principiu reținută în Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, anterior analizată”, Curtea Constituțională a României a constatat că diversele prevederi ale „art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal nu pot depăși limita temporală cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată, soluția contrară încălcând principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție”.

De asemenea, cu privire la „pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal a prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, ce reglementează efectul general obligatoriu și pentru viitor al deciziilor Curții Constituționale, efect ce se produce de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României”, Curtea Constituțională a României a apreciat că toate acestea „nu sunt incidente în cauză”, ea reținând „că Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 are ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 și chiar dacă acestea din urmă au un conținut identic cu dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal, decizia anterior arătată nu poate fi aplicată prin analogie și cu privire la textul criticat”.

Concluzionând, Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate invocată, ea constatând „că dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal”.

Decizia Curții Constituționale nr. 508/2014 vizând excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile articolului 159, alin. (3) din Codul penal al României, în conținutul căruia un număr deosebit de beneficiari ai legii penale române au criticat „lipsa unei norme tranzitorii care să permită incidența împăcării în cauzele aflate în curs de judecată, dar în care s-a depășit momentul citirii actului de sesizare la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal”, cu evidențierea tendinței limitării „incidenței acestei instituții în reglementarea actualului cod, împăcarea producând efecte, potrivit art. 159 alin. (3) din cuprinsul acestuia, numai între părți, în măsura în care are loc până la citirea actului de sesizare a instanței, spre deosebire de reglementarea din vechiul Cod penal, care permitea, conform art. 132, în situația împăcării, atât solidaritatea activă, cât și solidaritatea pasivă, iar aceasta putea interveni până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești”.

În invocarea excepției de neconstituționalitate asupra textului de lege, anterior menționat, se susține că „în măsura în care părțile doresc să se împace și ambele coduri prevăd posibilitatea împăcării pentru o anumită infracțiune, legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969, în timp ce, pentru acele infracțiuni pentru care doar Codul penal în vigoare prevede împăcarea ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, actualul Cod constituie legea penală mai favorabilă”, ca și aspectul conform căruia „împăcarea, din punctul de vedere al dreptului penal, este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, iar din punct de vedere procesual-penal, reprezintă un impediment în desfășurarea procesului penal”, evidențiindu-se aspectul că „fiind o instituție cu o puternică componentă de drept substanțial, aceasta este supusă principiului aplicării legii penale mai favorabile”, respectiv „faptul că, pentru situații tranzitorii similare, Curtea Constituțională, făcând aplicarea principiului prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, a stabilit că trebuie avut în vedere primul termen de judecată la care procedura este legal îndeplinită”.

În cadrul motivării acestei excepții, s-a susținut faptul că aceste prevederi ale textului de lege, respectiv cele menționare în „art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt neconstituționale în condițiile în care acestea înlătură aplicarea legii penale mai favorabile în situațiile tranzitorii în care inculpații au fost trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal, pentru săvârșirea unor infracțiuni pentru care împăcarea părților nu înlătură răspunderea penală, potrivit dispozițiilor Codului penal din 1969, cauze în care, la data de 1 februarie 2014, se depășise momentul citirii actului de sesizare a instanței”.

În ceea ce privește „încălcare prin textul criticat a principiului aplicării legii penale mai favorabile”, s-a reușit facerea trimiterii spre aprecierile din componența „Deciziei Curții Constituționale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, prin care s-a constatat că prevederile art. 3201 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile”, arătându-se că „acestea sunt valabile mutatis mutandis în cazul dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, în privința situațiilor tranzitorii”, ca și faptul că „legiuitorul nu a prevăzut în mod expres aplicarea legii penale mai favorabile în situația inculpaților trimiși în judecată, înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal, pentru infracțiuni pentru care împăcarea părților nu înlătura răspunderea penală, conform dispozițiilor Codului penal din 1969, în cauzele în care citirea actului de sesizare a instanței a avut loc înaintea datei de 1 februarie 2014”, cu sublinierea faptului că în vederea respectării „dispozițiilor constituționale invocate, în aceste cauze trebuie să se țină cont de caracterul mai favorabil al dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, în caz contrar textul criticat fiind de natură a încălca prevederile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală”.

De asemenea, s-a evidențiat și aspectul că până în momentul în care actualul Cod penal al României a intrat în vigoare, „pentru infracțiunile de furt sau furt calificat, împăcarea părților nu înlătura răspunderea penală”, motiv pentru care „prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal, în lipsa unor dispoziții referitoare la situații tranzitorii, vor fi aplicabile în cauzele penale referitoare la infracțiuni de furt sau furt calificat săvârșite înaintea datei de 1 februarie 2014, nejudecate definitiv până la această dată, în care nu a fost depășit momentul citirii actului de sesizare a instanței până la data anterior arătată, în timp ce în cauze penale din aceeași categorie, în care citirea actului de sesizare a instanței a avut loc până la data intrării în vigoare a Codului penal, nu va putea opera instituția împăcării părților”, arătându-se faptul că există o discriminare „între cele două categorii de inculpați, care se află în situații juridice identice, sub aspectul aplicabilității acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale”, ca și diferența sesizată asupra regimului „juridic supus analizei ce nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, întrucât durata fiecărei etape procesuale depinde de factori aleatorii care nu țin de voința părților”.

În urma analizei acestei excepții, Curtea Constituțională a României a constatat că textul de lege ce făcea obiectul acesteia reușea că reglementeze „împăcarea ca una dintre cauzele care înlătură răspunderea penală”, la determinarea naturii juridice a acestei instituții, mai precis „dacă aceasta este una de drept penal substanțial sau procedural, Curtea, în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, va avea în vedere următoarele criterii: obiectul de reglementare al normei, scopul reglementării și rezultatul la care conduce norma”.

În opinia C.C.R., „așezarea dispozițiilor de drept penal și a celor procesual penale în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru stabilirea naturii lor (a se vedea Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 și Hotărârea Curții Europeană a Drepturilor Omului din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 111, 112 și 113)”, iar o aplicare concretă asupra unei norme de drept privind „o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire la condițiile de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența principiului aplicării legii penale mai favorabile”.

În acest context, Curtea Constituțională a României a reținut că dispozițiile textului de lege supus analizei, „sub aspectul obiectului, reglementează o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Sub aspectul scopului reglementării, acestea atribuie un drept părților procesului penal, nefiind o normă care să reglementeze proceduri”, în vreme ce, prin prisma criteriului „rezultatului produs de norma analizată, acesta constă în înlăturarea răspunderii penale”, ceea ce face ca „norma criticată este de drept penal substanțial, căzând sub incidența aplicării legii penale mai favorabile”.

Prin prisma acestui principiu, Curtea Constituțională a României, având în vedere „considerentele cu valoare de principiu ale Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, a statuat că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile”, sens în care devine evidentul faptul că „că în situația în care judecătorul apreciază că legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969, atunci dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal nu sunt aplicabile” și numai „în situația în care instanța consideră că lege penală mai favorabilă este Codul penal, vor fi aplicate dispozițiile art. 159 alin. (3), condiție sine qua non pentru ca prezenta critică de neconstituționalitate să fie analizată”.

De asemenea, Curtea Constituțională menționează faptul că actualul Cod penal al României „prevede împăcarea ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, și prin urmare de stingere a acțiunii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, și pentru infracțiuni în cazul cărora Codul penal din 1969 nu prevedea dreptul părților de a se împăca (una dintre aceste infracțiuni fiind și furtul calificat, reglementat la art. 209 din Codul penal din 1969 și la art. 229 din Codul penal). Însă, conform dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, pentru ca împăcarea să producă efectele juridice arătate, aceasta trebuie să intervină până la citirea actului de sesizare a instanței”, în paralel constatându-se că, datorită intrării noii legi penale în vigoare, s-a „creat, în raport cu stadiul soluționării cauzelor penale având ca obiect constatarea săvârșirii infracțiunilor analizate, trei situații procesuale diferite”, respectiv o primă situație ce vizează „situația cauzelor soluționate definitiv până la data intrării în vigoare a Codului penal, cărora prevederile art. 159 alin. (3) din acest cod nu le sunt aplicabile”, o altă situație ce are în vedere cauzele ce se află „în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului penal, în cazul cărora la data anterior referită nu a fost depășit momentul citirii actului de sesizare a instanței, cauze în care textul criticat poate fi aplicat”, ca și situația diverselor cauze ce sunt „în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului penal, în care, la data arătată fusese depășit momentul citirii actului de sesizare a instanței”.

În acest context, Curtea Constituțională a României a reținut faptul că numai în ultima situație prezentată „se pune problema constituționalității aplicării/neaplicării dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal în situații tranzitorii”, ca urmare a faptului că „legiuitorul nu a reglementat însă in terminis procedura ce se impune a fi urmată în cazul împăcării ce intervine în cauzele începute sub imperiul Codului penal din 1969, dar în care momentul citirii actului de sesizare a instanței a fost depășit la data intrării în vigoare a Codului penal. Potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, în aceste cauze va fi aplicată legea penală mai favorabilă. Aceasta poate fi, așa cum s-a arătat mai sus, fie Codul penal din 1969, fie Codul penal în vigoare”.

Curtea Constituțională a României, prim prisma dedicată aplicării anteriorului principiu al legii fundamentale menționat, apreciază că „reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanței, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, conform dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilității de exercitare abuzivă a acestui drept”, ea dând exemplul Deciziei nr. 1.470/8.11.2011, în conținutul căreia a reținut și faptul că „instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire”.

În conținutul aceleiași decizii, anterior menționată, se arată și faptul că „legiuitorul trebuie să aibă în vedere și faptul că instituirea unor astfel de exigențe trebuie să aibă un caracter rezonabil, astfel încât aceasta să nu constituie o restrângere excesivă a exercitării vreunui drept, de natură să afecteze însăși existența dreptului în cauză”, Curtea Constituțională a României făcând trimitere la Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011.

De asemenea, C.C.R. a reușit să evidențieze în conținutul Deciziei nr. 1.470/8.11.2011, faptul că „durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei”, dând exemplul situației „disjungerii cauzei față de un coautor, acesta, grație întârzierii finalizării fazei de urmărire penală, spre deosebire de celălalt coautor, poate apela la procedura simplificată”.

În plus, Curtea Constituțională a României a mai reținut și aspectul că în marea majoritate a cazurilor „durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părților care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a activității parchetelor și instanțelor”, motiv pentru care, în vederea răspunderii diverselor exigențe impuse de principiul aplicării legii penale mai favorabile, așa cum acesta este menționat în conținutul legii fundamentale a României, în cadrul alineatului 2 al articolului 15, se apreciază că textul de lege supus criticii constituționale este constituțional „numai în măsura în care, până la încetarea situațiilor tranzitorii, în virtutea principiului constituțional al aplicării legii penale mai favorabile, împăcarea poate interveni și în cauzele începute înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal și în care a fost depășit momentul citirii actului de sesizare a instanței”.

În plus, Curtea Constituțională a României a menționat că s-a mai pronunțat în mod asemănător și în conținutul Deciziei 1470/2011, ea constatând că „dispozițiile art. 3201 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare”, menționând și faptul că „o dispoziție legală care a comportat abordări similare se regăsește și în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005”, în privința căreia Curtea Constituțională a României s-a pronunțat prin intermediul Deciziei nr. 932/14.12.2006, ea precizând că „principiul aplicării legii penale sau contravenționale mai favorabile are efecte și asupra raporturilor juridice penale sau contravenționale născute anterior intrării sale în vigoare și a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal”.

În raport cu această ultimă Decizie C.C.R. menționată (nr. 932/2006), Curtea Constituțională subliniază faptul că în vederea atingerii finalității urmărite, respectiv a „limitării în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și a prevenirii abuzului de drept, în situațiile tranzitorii”, se impune „ca momentul până la care poate interveni împăcarea (stabilit de legiuitor ca fiind momentul citirii actului de sesizare a instanței) să poată fi determinat în mod obiectiv”, instanța menționând că, în conformitate cu mențiunile incluse în conținutul „art. 147 alin. (4) din Constituție și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, și au putere numai pentru viitor”, cu precizarea că, în cadrul diverselor situații tranzitorii ce au fost anterior menționate, „împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

În privința efectelor determinate de această decizie a Curții Constituționale a României se remarcă faptul că, în conformitate cu mențiunile constituționale regăsite în conținutul „art. 147 alin. (4) din Constituție, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile instanței de contencios constituțional au putere numai pentru viitor, iar dreptul de a formula cerere de revizuire, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, îl au doar părțile din cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate”, constatându-se, în același timp și faptul că respectivul text de lege ce a fost supus criticii este aplicat „în mod egal categoriilor de persoane la care face referire critica de neconstituționalitate, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea prin prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție”.

Ca urmare a tuturor acestor considerente, anterior expuse, Curtea Constituțională a României a luat decizia admiterii excepției neconstituționalității remarcate în conținutul alineatului 3 al articolului 159 din actuala lege penală română, apreciind că acesta este constituțional numai în situația „în care se aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depășit”.

Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor regăsite în art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 vizând prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, este cu siguranță cea mai edificatoare pentru conținutul, respectiv tema prezentei lucrări de diplomă, textele de lege asupra cărora au fost invocate excepțiile de neconstituționalitatea reușind să stârnească numeroase contradicții și controverse, în care au fost implicați și diverși factori politici, cel mai reprezentativ fiind însuși președintele României, Klaus Iohannis, cel care la începutul acestui an s-a alăturat miilor de români ieșiți în stradă (vreme de câteva săptămâni) pentru a protesta împotriva deja celebrei „Ordonanțe 13”, în conținutul căreia se modificaseră prevederile privind abuzul în serviciu, aspect care încă nu a fost lămurit, propunerile legislative în domeniu făcând, de altfel, obiectul următorului capitol al prezentei lucrări.

Revenind la Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, care a determinat numeroase efecte în materia dreptului penale, se remarcă faptul că obiectul respectivei excepții privind neconstituționalitatea, excepție ce a fost ridicată de un număr impresionat al beneficiarilor legii (printre care și unul dintre foștii „legiuitori” ce își aduseseră contribuția la modificarea legii penale, respectiv controversatul ex-magistrat Alina Bica) l-au reprezentat dispozițiile regăsite în conținutul articolului 246 al vechii legi penale, ale alineatului 1 al articolului 297 al actualei legi penale, ca și cele incluse în articolul 132 al Legii nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

În conținutul motivării acestei excepții s-a susținut faptul că aceste dispoziții, anterior menționate „sunt lipsite de previzibilitate și accesibilitate”, datorită faptului că „din modul de definire al infracțiunii de abuz în serviciu nu poate fi determinată cu exactitate sintagma „nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos”, deci conduita care definește elementul material al infracțiunii, și nici sintagma „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane”, care constituie consecința presupusei activități infracționale”, în motivare fiind inclusă și aprecierea că „legiuitorul a stabilit o incriminare ce are un caracter general, astfel că acțiunile sau inacțiunile raportate la activitățile pe care le desfășoară funcționarul pot fi menționate în dispozițiile altor acte normative decât legea penală (nedeterminate), în fișa postului sau pot fi situații de fapt, nereglementate în scris”.

Ca urmare a acestui aspect, s-a reclamat faptul că „dispozițiile criticate au un caracter ambiguu, existând posibilitatea reglementării cu privire la conduita funcționarului și de către o autoritate, alta decât cea legislativă”, apreciindu-se că „în cazul altor infracțiuni, de exemplu tâlhăria sau lovirea, legiuitorul a descris în mod concret conduita pe care înțelege să o sancționeze, ceea ce nu se regăsește în cazul infracțiunii de abuz în serviciu. Faptul că legiuitorul nu a formulat în mod expres care sunt dispozițiile legale concrete a căror încălcare, de 5 către un funcționar, are drept consecință aplicarea unei pedepse penale creează premisele unor interpretări subiective și abuzuri”.

În plus, autorii acestei excepții de neconstituționalitate au mai susținut și că respectivele texte de lege, supuse criticii, „criticate sunt în mod evident neprevizibile și nepredictibile, conducând la incidența lor cu privire la unele situații ce nu pot fi anticipate de persoanele acuzate de comiterea lor, cu consecința directă a emiterii unor rechizitorii abuzive, fiind posibile chiar condamnări pe criterii neobiective, arbitrarii”, ca urmare a acestei neclarități și implici imprevizibilități, textele de lege ce au fost criticate, reușind să intre în contradicție cu prevederile „art.1 alin.(5), art.21 alin.(3) din Constituție, art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției adoptată la New York și, implicit, art.11 alin.(1) și (2) și art.20 din Constituție”.

Respectiv, în conținutul motivării excepției de neconstituționalitate, s-a precizat faptul că „infracțiunea prevăzută de art.297 din Codul penal, este o normă lipsită de claritate și previzibilitate, deoarece aceasta presupune, pentru existența sa, două modalități de săvârșire alternative, respectiv neîndeplinirea unui act la care funcționarul era obligat în virtutea atribuțiilor sale de serviciu sau îndeplinirea actului în mod defectuos”, apreciindu-se că respectivul conținut al articolului 297 al Codului penal al României reușește să „descrie o situație cel puțin absurdă, și anume „fapta unei persoane – funcționar public lipsit de discernământ, care intenționează să producă un prejudiciu prin activitatea sa, prevăzând, așadar, că acest rezultat se va produce, fără ca, în schimbul atitudinii sale abuzive, defectuoase, să se prefigureze un beneficiu al său sau al altuia”, sens în care a fost evidențiat aspectul dedicat modului interpretării atribuite „sintagmei „în mod defectuos” de către procurori, rezultă că există o modalitate ideală, perfectă de îndeplinire a unui act, cunoscută doar de procurorul de caz, care ar putea sau nu să fie împărtășită de judecătorul cauzei, dar care nu este cunoscută de funcționarul public însărcinat să îndeplinească actul respectiv”.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, „funcționarul nu cunoaște conduita ideală pe care ar trebui să o urmeze și căreia ar trebui să i se conformeze, dar cu toate acestea este tras la răspundere penală pentru o faptă pedepsită extrem de grav”, mai ales în condițiile în care, în conformitate cu prevederile „art.19 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției adoptată la New York, fapta incriminată trebuie să fie săvârșită cu intenție calificată prin scop, iar nu cu intenție indirectă”, situație în care s-ar fi impus ca „agravanta din Legea nr.78/2000 să fie fost inclusă în conținutul constitutiv al infracțiunii, iar nu ca formă de agravare a răspunderii”.

Nu în ultimul rând, în motivarea excepției invocate, se precizează și faptul că „din modul de reglementare, este dificil să se discearnă dacă infracțiunea de abuz în serviciu se săvârșește numai cu intenție ori ea este considerată săvârșită și când îndeplinirea defectuoasă a actului este rezultatul unei culpe”, cu mențiunea că „lipsa de previzibilitate afectează și sintagma „defectuos”. Astfel, imprecizia termenului este determinată de împrejurarea că actul îndeplinit în cadrul sarcinilor de serviciu poate avea mai multe grade de neconformitate cu cel ideal, avut în vedere de legiuitor, fiind dificil de stabilit dacă un act este sau nu „defectuos””.

Autorii excepției de neconstituționalitate au arătat că, în condițiile actualelor reglementări în materia penală, „neîndeplinirea de atribuții poate fi deopotrivă, fără a exista criterii obiective de diferențiere, abatere disciplinară, neglijență în serviciu sau abuz în serviciu”, apreciindu-se ca fiind „evident că nu poate fi previzibilă o normă care nu dă nici procurorului și nici instanței de judecată o descriere exactă a faptei penale, această imprevizibilitate afectând inclusiv independența justiției”.

O atenție specială, în conținutul motivării excepției de neconstituționalitate, a fost acordată dispozițiilor incluse în conținutul articolului 132 al Legii nr.78/2000, arătându-se că ele „sunt imprevizibile, deoarece nu precizează că folosul necuvenit trebuie obținut de către funcționar. Astfel, independent de împrejurarea dacă persoana beneficiară și funcționarul „abuziv” se cunosc sau nu, abuzul devine agravat prin simplul „beneficiu” al terțului”, în vreme ce „sintagma „a obținut”, folosită fără alte mențiuni, face ca norma să fie imprevizibilă prin hazardul pe care îl presupune”.

Nu în ultimul rând, autorii excepției de neconstituționalitate, apreciază că respectivele texte de lege ce sunt criticate se dovedesc a fi „deficitare din perspectiva lipsei de corelare cu alte prevederi similare din Codul penal, cât și cu cele reglementate în legi speciale, ceea ce este de natură să genereze confuzii, incertitudine și dificultăți în ceea ce privește interpretarea și aplicarea acestora”, precizându-se că „viciile de redactare a normelor criticate determină încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece reținerea sau nu a existenței infracțiunii este făcută de instanță în mod arbitrar, în funcție de aprecieri subiective”, dar și „norma criticată determină și încălcarea principiului nediscriminării, deoarece același act poate fi interpretat de un procuror ca fiind corespunzător, iar de un altul ca defectuos”.

În plus, autorii excepției de neconstituționalitate au precizat și aspectele pe care Curtea Constituțională a României le-a reținut în conținutul Deciziilor sale, respectiv a Deciziei nr.166/17.032015, ca și a Deciziei nr.553/16.07.2015, apreciindu-se că mențiunile acestora „sunt cu atât mai pertinente în privința previzibilității normelor care incriminează fapte penale și care pot atrage o condamnare penală, fiind absolut necesar ca un funcționar să aibă reprezentarea clară a normelor care îi guvernează activitatea, pentru a fi pedepsit fiind necesar să le încalce în mod voit, voință ce trebuie circumstanțiată unui interes personal de natură a produce o pagubă”.

S-a arătat și faptul că această sintagmă, respectiv „obținerea de foloase” trebuie să fie circumstanțiată la intenția de a le obține, pentru sine sau pentru altul, mărirea accidentală a patrimoniului unei persoane neputând conduce la concluzia că funcționarul a avut un comportament penal mai periculos decât cel din forma simplă, dacă acesta nu a urmărit producerea rezultatului”, sens în care au fost invocate mai multe decizii și hotărâri, dintre care amintim:

Decizia Curții Constituționale nr.573/2011

Decizia Curții Constituționale nr.196/2013

Decizia Curții Constituționale nr.603/2015

Hotărârea din data de 25 ianuarie 2007, ce a fost pronunțată în Cauza Sissanis îndreptată împotriva României

Hotărârea din data de 22 iunie 2000, ce a fost pronunțată în Cauza Coeme îndreptată împotriva Belgiei.

În susținerea excepției de neconstituționalitate se mai precizează și faptul că în Constituția României, respectiv în conținutul articolului 52 al acesteia, se reușește reglementarea dreptului „persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei, drept care se concretizează prin dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004”, sens în care, prin prisma faptului că „dispozițiile penale sunt subsidiare celor ale Constituției, rezultă că dispozițiile art.246 din Codul penal din 1969 și ale art.297 alin.(1) din Codul penal au un caracter subsidiar față de dispozițiile Legii contenciosului administrativ”, în plus, susținându-se și aspectul că în situația „funcționarilor publici, legiuitorul a adoptat un sistem de sancțiuni administrative, preponderent pecuniare, care, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, sunt incluse în noțiunea de „acuzație în materie penală” (…), procedura prioritară este cea administrativă, iar nu cea penală, abuzul funcționarilor publici trebuind sancționat în condițiile legii contenciosului administrativ și nu potrivit legislației penale, prin infracțiunea de abuz în serviciu”, considerându-se a fi evident faptul că textele de lege supuse criticii Curții Constituționale a României „au caracter subsidiar în raport cu dispozițiile art.52 din Constituție, astfel încât aplicarea prioritară a acestora și în cazurile prevăzute de norma constituțională înseamnă o încălcare a principiului de rang constituțional al legalității pedepselor, prevăzut de art.23 alin.(12) din Legea fundamentală”.

Autorii acestei excepții de neconstituționalitate au apreciat că respectivele texte de lege, anterior menționate, reușesc să contravină „prevederilor constituționale cuprinse în art.1 alin.(5) potrivit căruia în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art.11 alin.(1) și (2) referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art.16 referitor la egalitatea în drepturi, art.20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art.21 alin.(3) potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, art.23 alin.(12) potrivit căruia nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii, art.52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și art.124 alin.(3) referitor la independența justiției”, în paralel cu invocarea prevederilor conținute în „art.6 și art.7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003”.

Ca urmare a analizei realizate asupra excepției neconstituționalității, Curtea Constituțională a României a remarcat faptul că „incriminarea unor fapte absorbite în noțiunea generică de „abuz în serviciu” a fost făcută de legiuitorul român prin Codul penal din 1864. Astfel, această reglementare incrimina în art.147 și art.158 „abuzul de putere în contra particularilor” și „abuzul de autoritate în contra lucrului public”. De asemenea, Codul penal din 1936, publicat în Monitorul Oficial al României, nr.65 din 18 martie 1936, incrimina, în Secțiunea V, abuzul de putere – art.245, abuzul de autoritate – art.246 și excesul de putere – art.247. Codul penal român din 1969, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.65 din 16 aprilie 1997, incrimina abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor – art.246, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – art.247 și abuzul în serviciu contra intereselor publice – art.298”.

În acest moment, se remarcă faptul că în conținutul prevederilor articolului 297 al Codului penal al României, prin „denumirea marginală „abuzul în serviciu”, legiuitorul a unificat într-o singură incriminare faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de abuz în serviciu contra intereselor publice și de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte prevăzute în texte diferite (art.246, art.247 și art.248) în Codul penal din 1969”, în vreme ce „Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și se aplică unei categorii de persoane clar circumstanțiate de legiuitor încă din primul articol al legii”.

În acest context, dispoziția textului de lege reclamată la C.C.R. reprezintă, în opinia acesteia, „o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu”, context în care este constatat faptul că, în conținutul „art.19, Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr.365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.903 din 5 octombrie 2004, recomandă statelor părți să aibă în vedere adoptarea măsurilor legislative și a altor măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție, faptei unui agent public de a abuza de funcțiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obține un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate”.

De asemenea, Curtea Constituțională a României atrage atenția și asupra faptului că, urmare a analizei clarității ca și a previzibilității diverselor „norme ce incriminau abuzul în serviciu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dispozițiile de drept penal în cauză, precum și interpretarea acestora, erau moștenite din fostul sistem legal sovietic”, situație în care diversele autorități de la nivel național s-au văzut nevoite să aplice aceste „norme legale în noul context al economiei de piață (Hotărârea din 25 iunie 2009 pronunțată în Cauza Liivik împotriva Estoniei, par.97)”.

Nu în ultimul rând, invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, C.C.R. arată face trimitere la prevederile „art.7 par.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii 19 conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie”, ea apreciind că „legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora”.

Curtea Constituțională a României face în acest sens diverse trimiteri la:

Hotărârea din data 15 noiembrie 1996, ce a fost pronunțată în Cauza Cantoni îndreptată împotriva Franței, paragraful 29

Hotărârea din data de 22 iunie 2000, ce a fost pronunțată în Cauza Coeme și alții, îndreptată împotriva Belgiei, paragraful 145

Hotărârea din data de 7 februarie 2002, ce a fost pronunțată în Cauza E.K., îndreptată împotriva Turciei, paragraful 51

Hotărârea din data de 29 martie 2006, ce a fost pronunțată în Cauza Achour, îndreptată împotriva Franței, paragraful 4

Hotărârea din data de 24 mai 2007, ce a fost pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni, îndreptată împotriva României, paragraful 33 și paragraful 34

Hotărârea din data de 12 februarie 2008, ce a fost pronunțată în Cauza Kafkaris, îndreptată împotriva Ciprului, paragraful 140

Hotărârea din data de 20 ianuarie 2009, ce a fost pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții, îndreptată împotriva Italiei, paragraful 107 și paragraful 108

Hotărârea din data de 17 septembrie 2009, ce a fost pronunțată în Cauza Scoppola, îndreptată împotriva Italiei (nr.2), paragraful 93, paragraful 94 și paragraful 99

Hotărârea din data de 21 octombrie 2013, ce a fost pronunțată în Cauza Del Rio Prada, îndreptat împotriva Spaniei, paragraful 78, paragraful 79 și paragraful 91.

În plus, Curtea Constituțională a României precizează și faptul că respectiva „Curte Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi”, arătând că „principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă”, ea menționând „cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă,”.

În acest context, C.C.R. precizează și că „numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal”, motiv pentru care „nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna”, cu mențiunea că, chiar dacă se dorește o anumită certitudine în procesul dedicat redactării legii, „aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație”, în contextul în care „rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre”.

În acest sens, Curtea Constituțională a României consideră că anteriorul invocat, articol 7 din cadrul Convenției, nu se poate interpreta „ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil”, instanța făcând trimitere la Hotărârea din data de 22.11.1995, ce a fost pronunțată în Cauza S.W. îndreptată împotriva Regatului Unit, respectiv la paragraful 36. În plus de cele ce au fost statutate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în domeniul dedicat principiului clarității și al previzibilității legii, Curtea Constituțională a României arată că s-a reușit includerea acestora la nivel jurisprudențial de către instanța contenciosului constituțional, ea făcând trimiteri la Decizia sa, nr. 717/2015.

Prin prisma tuturor considerentelor anterior expuse, Curtea Constituțională a României a încercat să analizeze măsura în care „sintagma „îndeplinește în mod defectuos” respectă standardul de claritate și predictibilitate cerut de Legea fundamentală și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”, ea reținând că, în conformitate cu prevederile „art.8 alin.(4) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor”, în vreme ce, în aceeași lege, la alineatul 1 al articolului 36 se menționează că „actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie”.

În acest context, opinia Curții Constituționale a României a fost că „în elaborarea actelor normative, organul legislativ trebuie să se asigure că folosirea termenilor se realizează într-un mod riguros, într-un limbaj și stil juridic, care este prin excelență un limbaj specializat și instituționalizat”, ea menționând mediul doctrinar în care se menționează faptul că „precizia și claritatea limbajului folosit în domeniul juridic se obține din analizarea și utilizarea cât mai adecvată a termenilor și expresiilor ținând seama de semnificația lor în mod curent, precum și de respectarea cerințelor gramaticale și de ortografie, realizându-se asigurarea unității terminologice a stilului juridic”.

Din acest considerent, Curtea Constituțională a României a reținut faptul că „deși legiuitorul, în cadrul procedurii de legiferare, poate opera cu termeni de drept comun, aceștia trebuie folosiți adecvat domeniului respectiv, numai în acest mod putându-se ajunge la respectarea unei unități terminologice a stilului juridic”, dar și că „termenul „defectuos” este folosit de legiuitor și în alte acte normative, de exemplu art.25 lit. e) din Legea nr.296/2004 22 privind Codul consumului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.224 din 24 martie 2008 sau art.182 alin.(1) din Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.466 din 25 iunie 2014”, subliniindu-se aspectul „că folosirea acestui termen în aceste acte normative a fost făcută de legiuitor fie în corelație cu acțiunea concretă specifică obiectului de activitate (a se vedea Legea nr.296/2004), fie prin precizarea că defectuozitatea se analizează în legătură cu o obligație legală (a se vedea Legea nr.85/2014)”.

Însăși Curtea Constituțională a României, în cadrul jurisprudenței proprii, a reușit să statueze că „o noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înțelesul acelei noțiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă și, în consecință, discreționară”, instanța făcând trimiteri la Decizia sa, respectiv nr. 390/2014.

Ulterior analizării textelor de lege ce au fost criticate sub aspectul neconstituționalității, Curtea Constituțională a României a reușit să constate faptul că respectiva „faptă incriminată trebuie să fie săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu”, ea reținând și că „neîndeplinirea unui act și îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalități de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu”, motiv pentru care s-a apreciat că „acestea sunt elemente care contribuie la configurarea infracțiunii de abuz în serviciu”, perspectivă din care C.C.R. a remarcă că în ceea ce privesc „îndatoririle legate de o anumită funcție sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaților în genere, altele, în acte normative cu caracter special”.

În acest fel „îndeplinirea unei atribuții de serviciu implică manifestarea de voință din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acțiunile efective ale acesteia și care are ca scop ducerea la bun sfârșit/realizarea obligației prescrise”, iar „realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuția de serviciu cât și la un standard obiectiv”, cu precizarea că „standardul subiectiv ține de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ține de autoevaluarea acțiunilor întreprinse”, în vreme ce „standardul obiectiv are ca element de referință principal normativul actului care reglementează atribuția de serviciu respectivă”.

În acest context, Curtea Constituțională a României a reținut că, în ciuda faptului că se constată co-existența standardului subiectiv cu a standardului obiectiv „standardul subiectiv nu poate exceda standardului obiectiv, în analiza modalității de executare a unei atribuții de serviciu acesta din urmă fiind prioritar”, iar ca urmare a faptului că „standardul obiectiv este determinat și circumscris prescripției normative, reglementarea atribuțiilor de serviciu și a modalității de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard”, context în care standardul „nu poate, fără a încălca principiul previzibilității, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripția normativă în domeniu”.

Urmare a acestui aspect „unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripții implicite, nedeterminabile la nivel normativ”, în plus, Curtea Constituțională a României menționând că „chiar dacă anumite acțiuni, ce însoțesc exercitarea unei atribuții de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanță/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalității incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale”.

Din acest motiv s-a apreciat că „legiuitorului îi revine obligația, ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care își exercită această competență constituțională, să dea dovadă de o atenție sporită în respectarea principiului clarității și previzibilității legii”, dar și că „organelor judiciare, în misiunea de interpretare și aplicare a legii și de stabilire a defectuozității îndeplinirii atribuției de serviciu, le revine obligația de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripția normativă”.

Prin prisma specificului dreptului penal, instanța administrativului constituțional a considerat că „deși propriu folosirii în alte domenii, termenul „defectuos” nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existența acestui element al conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii”, mai precis „legiuitorul nu a operat o circumstanțiere expresă în sensul precizării elementelor față de care defectuozitatea trebuie analizată”.

La nivel doctrinar, Curtea Constituțională a României a remarcat faptul că „prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” se înțelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conținutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condițiile de efectuare etc.”, în vreme ce la nivel jurisprudențial au fost reflectate diversele aspecte evidențiate la nivel doctrinar, în absența stabilirii criteriilor ce se impuneau a fi „avute în vedere la stabilirea defectuozității îndeplinirii atribuțiilor de serviciu”, ce la modul general s-au limitat „la a arăta că subiecții activi ai infracțiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuții de serviciu, fie prin raportare la dispozițiile legii, fie prin raportare la mențiuni regăsite în hotărâri de guvern, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare, coduri deontologice sau fișe ale postului”.

Din toate aceste considerente, Curtea Constituțională a României a ajuns la concluzia că „termenul „defectuos” nu este definit în Codul penal și nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate și previzibilitate a acestuia”, în vreme ce lipsa „de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „îndeplinește în mod defectuos” din cadrul dispozițiilor criticate creează premisa aplicării acestora ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare”.

Luând toate acestea în considerare, ca și aspectul că „persoana care are calitatea de funcționar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc care este comportamentul ce poate avea semnificație penală”, s-a ajuns la opinia unanimă conform căreia „sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor 25 art.246 alin.(1) din Codul penal din 1969 și ale art.297 alin.(1) din Codul penal nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează „prin încălcarea legii””, ea fiind unica interpretare ce are capacitatea de a „determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispozițiile constituționale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii”, Curtea Constituțională a României făcând trimitere la decizia sa, respectiv nr. 336/2015.

În plus, Curtea Constituțională a României a arătat și că în conținutul articolului „19 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției adoptată la New York menționează expres că, pentru a exista infracțiunea de „abuz în funcție”, agentul public trebuie să îndeplinească ori să se abțină să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii”, astfel apreciindu-se că o raportare „la prescripția normativă trebuie realizată și în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacțiune dobândește semnificație ilicită, doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situație determinată”.

Concluzionând, Curtea Constituțională a României arată că textele de lege criticate, respectiv „dispozițiile art.246 alin.(1) din Codul penal din 1969 și cele ale art.297 alin.(1) din Codul penal încalcă prevederile constituționale ale art.1 alin.(5), întrucât sintagma „îndeplinește în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată”, iar ca urmare a examinării jurisprudenței dedicate legislației avute în vedere de către diversele organe judiciare în demersul dedicat determinării „actului ce intră în sfera atribuțiilor de serviciu a subiectului activ al infracțiunii de abuz în serviciu, și, în consecință, a stabilirii neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acestuia”, s-a reținut faptul că acestea sunt sub imperiul unei sfere foarte largi, sens în care „în stabilirea săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, organele judiciare au în vedere, pe lângă prescripțiile normative ale legii și încălcarea anumitor obligații prevăzute prin hotărâri de Guvern; încălcarea anumitor ordine de zi pe unitate care prevedeau expres activitățile pe care trebuia să le execute militarii; încălcarea eticii și a deontologiei profesionale”.

De asemenea, C.C.R. a constatat că și la nivel doctrinar se menționează aspectul că „atribuțiile de serviciu, ca o componentă a stabilirii, derulării și încetării raporturilor de muncă sunt caracterizate prin varietate, acestea rezultând din acte normative, instrucțiuni sau dispoziții ale organelor competente (fișa postului), altele decât reglementările penale în vigoare”, sens în care „raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi și ordonanțe ale Guvernului, și acte de nivel inferior acestora cum ar fi hotărâri de guvern, ordine, coduri etice și deontologice, regulamente de organizare internă, fișa postului au influență asupra laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acțiuni sau inacțiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracțiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară”.

În ceea ce privește practica judiciară, Curtea Constituțională a României arată în conținutul deciziei sale dedicate excepției de neconstituționalitate, ca aceasta se bazează „pe dispozițiile art.246 și art.248 din Codul penal din 1969, precum și cele ale art.297 din Codul penal, care folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acțiunile sau omisiunile prin care se săvârșește această infracțiune” și, în ciuda faptului că, la nivel practic, enumerarea limitativă nu se dovedește a fi „posibilă prin dispozițiile care incriminează abuzul în serviciu, având în vedere consecința pe care reglementarea unei atribuții de serviciu o are în materia incriminării penale a acestei fapte”, C.C.R. reușește să observe că „neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului”, mai ales în contextul în care „adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă”.

Nu în ultimul rând, Curtea Constituțională a României a reținut și faptul că ilicitul penal se dovedește a fi forma cea mai gravă prin care se pot încălca diversele valori sociale ce sunt apărate de către lege, iar în contextul în care „consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave”, se impune ca „stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare și predictibile să fie obligatorie”, C.C.R. apreciind că ,„comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art.73 alin.(1) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art.115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice”.

Se remarcă faptul că C.C.R. evidențiază și faptul că, la nivelul sistemului continental, „jurisprudența nu constituie izvor de drept, așa încât înțelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor,”.

În domeniul dedicat conceptului „legii”, C.C.R. susține că, încă din anul 2004, în conținutul deciziei sale, respectiv Decizia C.C.R. nr. 146/25.03.2004, a reținut că acesta „are mai multe înțelesuri, în funcție de distincția ce operează între criteriul formal sau organic și cel material”, respectiv „potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop”, concluzie ce se desprinde „din coroborarea dispozițiilor art.61 alin.(1) teza a doua din Constituție, conform cărora „Parlamentul este [ … ] unica autoritate legiuitoare a țării”, cu prevederile art.76, 77 și 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de 28 către Președintele României și intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conținutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conținutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relațiilor sociale reglementate”.

În domeniul dedicat ordonanțelor Guvernului României, se remarcă faptul că „elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competență prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competență legislativă a Parlamentului”, motiv pentru care „ordonanța nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material”, ceea ce determină concluzia că „un act juridic normativ, în general, se definește atât prin formă, cât și prin conținut, legea în sens larg, deci cuprinzând și actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material”.

Luând în considerare jurisprudența existență, Curtea Constituțională a României apreciază că diversele ordonanțe emise de către Guvernul României, „sub aspect material, conțin norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii”, iar prin prisma „art.115 alin.(3) din Legea fundamentală, „dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative”, iar potrivit alin.(7) al aceluiași articol ordonanțele de urgență, cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege (…)”.

Astfel, Curtea Constituțională a României ajunge la concluzia că în situația „în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuții de serviciu, prevăzute într-un act normativ cu putere de lege, s-ar ajunge la situația ca în cazul infracțiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fișei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal”, ea apreciind că, „deși legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art.4 alin.(3) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor și a ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă”.

La nivelul materiei penale, C.C.R. evidențiază faptul că „principiul legalității incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceștia supunându-se sancțiunii penale”, sens în care aceasta constată că diversele texte de lege ce au fost criticate de către autorii excepției de neconstituționalitate reușesc să încalce „prevederile art.1 alin.(4) și (5) din Constituție prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe, altele decât Parlament – prin adoptarea legii, în temeiul art.73 alin.(1) din Constituție -, sau Guvern – prin adoptarea de ordonanțe și ordonanțe de urgență, în temeiul delegării legislative prevăzute de art.115 din Constituție”.

Concluzionând, Curtea Constituțională a României a constatat „că dispozițiile art.246 alin.(1) din Codul penal din 1969 și ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii””, ea reținând faptul că, la nivelul propriei jurisprudențe, s-a statuat că „Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art.61 alin.(1) din Constituție în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării”, C.C.R. neavând competența să se implice „în domeniul legiferării și al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competența acestei autorități constituționale”.

Prin această concluzie, C.C.R. a recunoscut faptul că „legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale”, ea precizând însă „că, deși, în principiu, Parlamentul se bucură de o competență exclusivă în reglementarea măsurilor ce țin de politica penală a statului, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate”.

Ca urmare a acestui aspect, Curtea Constituțională a României remarcă în conținutul deciziei sale faptul că „incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni, țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale”, impunându-se ca legiuitorul „să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcție de valoarea socială ocrotită”, în vreme ce C.C.R. are posibilitatea cenzurării opțiunii acestuia doar în situația în care „aceasta contravine principiilor și exigențelor constituționale,”.

Curtea Constituțională a României mai remarcă și faptul că în conformitate cu prevederile „art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu-și poate exercita competența de incriminare și de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Constituție,”, sens în care apreciază că „în exercitarea competenței sale constituționale de a legifera în cadrul politicii penale, legiuitorul are dreptul, dar și obligația de a apăra anumite valori sociale, unele dintre acestea identificându-se cu valorile protejate de Constituție (dreptul la viață și la integritate fizică și psihică – art.22; dreptul de vot – art.36; dreptul la ocrotirea sănătății – art.34, etc.), prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestora,”.

În același timp, se opinează că „în exercitarea competenței de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să țină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio””, în privința principiului „ultima ratio în materie penală”, C.C.R. apreciind că acesta „are semnificația comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit”, sens în care „acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat”.

La modul extins, Curtea Constituțională a României, consideră că „scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim”, motiv pentru care „măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual”.

Astfel, prin prisma „ultima ratio”, C.C.R. apreciază că „nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală”, acest principiu fiind „receptat în jurisprudența curților constituționale, precum și în cuprinsul unor documente ale Comisiei europene pentru democrație prin drept (Comisia de la Veneția) sau ale altor entități”.

În susținea mențiunilor sale, Curtea Constituțională a României menționează cazul Curții Constituționale a Lituaniei, care „a reținut că principiul constituțional al statului de drept ar fi încălcat în cazul în care răspunderea juridică a fost stabilită în lege pentru o astfel de faptă care nu este periculoasă pentru societate, și prin urmare nu trebuie sancționată, respectiv o sancțiune strictă (răspunderea juridică) a fost stabilită în lege pentru o faptă care este contrară legii, și a cărei sancțiune sau pedeapsă impusă celui care a săvârșit-o este în mod evident prea mare, disproporționată (inadecvată) cu încălcarea comisă și, prin urmare, injustă (Decizia din 10 noiembrie 2005, pronunțată în Cazul nr.01/04)”.

De asemenea, este invocată și opinia Tribunalului Constituțional din Portugalia, conform căreia „într-un stat democratic bazat pe domnia legii, trebuie să se acorde atenție principiului constituțional potrivit căruia legea penală trebuie să fie utilizată numai pentru a proteja bunurile și valorile juridice care merită în mod clar o protecție penală (POR-2012-1-008, Codices)”. În discuție, C.C.R. a adus și opinia Curții Constituționale a Ungariei, care „a reținut că rolul sistemului sancționator de drept penal ca o măsură ultima ratio înseamnă, fără îndoială, că acesta trebuie aplicat în cazul în care măsurile reglementate prin intermediul altor ramuri de drept se dovedesc insuficiente”.

În ciuda acestui aspect, se arată faptul că „Curtea Constituțională nu ia în considerare starea sistemului juridic în vigoare, ci ia în considerare și potențialul său de dezvoltare. Reglementarea incompletă a sistemului de sancțiuni juridice disponibile nu este un argument acceptabil în sine pentru a declara un anumit comportament ca infracțiune; restrângerea penală a drepturilor fundamentale constituționale nu este nici necesară, nici proporțională dacă este fundamentată pe astfel de motive [Decizia nr.18/2004. (V.25.)]”.

De asemenea, Curtea Constituțională a României a subliniat și faptul că „la solicitarea Comisiei pentru afaceri juridice și drepturile omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Comisia de la Veneția a adoptat Raportul asupra relației dintre responsabilitatea ministerială politică și cea penală, adoptat la cea de-a 94-a ședință plenară”, sens în care se constată că în conținutul raportului acesta „Comisia de la Veneția a considerat că <<prevederile penale care interzic „abuzul în serviciu”, „folosirea inadecvată a puterilor” și „abuz de putere” sau infracțiuni similare se găsesc în numeroase sisteme juridice europene, iar Comisia de la Veneția recunoaște că poate exista necesitatea pentru asemenea clauze generale”.

Se atrage atenția asupra faptului că „asemenea prevederi penale generale sunt foarte problematice, atât cu privire la cerințele calitative ale art.7 al C.E.D.O,. cât și la alte cerințe fundamentale conform principiului statutului de drept, precum previzibilitatea și securitatea juridică, și relevă, de asemenea, că acestea sunt în mod special vulnerabile la manevre politice abuzive”, arătându-se că „Comisia de la Veneția consideră că prevederile penale naționale cu privire la „abuzul în serviciu”, „abuz de putere” și expresii similare trebuie interpretate în sens restrâns și aplicate la un nivel înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi, spre exemplu, infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice ș.a.m.d. […]”.

În acest scop se prevede necesitatea impunerii unor „criterii suplimentare cum ar fi, spre exemplu, cerința existenței intenției sau neglijenței grave. Pentru cazurile de „abuz în serviciu” sau „abuz de putere” care implică interese economice, poate fi considerată adecvată cerința unei intenții de câștig personal, fie pentru persoana în cauză sau, de exemplu, pentru un partid politic”.

De asemenea, C.C.R reține și faptul că „în măsura în care prevederile penale de „abuz în serviciu” și „abuz de putere” sunt invocate împotriva miniștrilor pentru acțiuni care sunt în principal de natură politică, atunci acest fapt trebuie făcut ca ultimă soluție (ultima ratio)”, apreciind că „nivelul sancțiunilor trebuie să fie proporțional cu infracțiunea comisă și să nu fie influențat de considerente și dezacorduri politice”.

În plus, Curtea Constituțională ține să evidențieze în conținutul deciziei sale și faptul că „Comisia de la Veneția apreciază că responsabilitatea de a nu folosi eronat prevederile privind „abuzul în serviciu” împotriva foștilor sau actualilor miniștri pentru motive politice ține atât de sistemul politic, cât și de procurorul general și instanțele de judecată, indiferent dacă ministrul este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare>>”.

Aceeași instituție remarcă și faptul că „Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, reținând cele expuse în Raportul Comisiei de la Veneția, a adoptat, în data de 28 iunie 2013, la cea de-a 27-a întâlnire, Rezoluția nr.1950(2013)”, ca și faptul că, „în Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor către o politică a Uniunii Europene în materie penală: asigurarea punerii în aplicare eficace a politicilor Uniunii Europene prin intermediul dreptului penal, COM/2011/0573, la pct.2.2.1. – Necesitate și proporționalitate – dreptul penal ca măsură de ultimă instanță (ultima ratio) – se precizează că „anchetele și sancțiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetățenilor și au un efect stigmatizant”.

În acest context, Curtea Constituționale remarcă faptul că „dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanță”, motiv pentru care „legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de sancțiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii și dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace”.

De asemenea, Curtea Constituțională a României atrage atenția asupra faptul că „sfera subiecților activi care pot săvârși infracțiunea de abuz în serviciu se circumscrie dispozițiilor art.175 din Codul penal, aceasta fiind determinată de persoanele care au calitatea de funcționari publici în sensul legii penale”, aceasta constatând că „potrivit art.308 alin.(1) din Codul penal, „dispozițiile art.297 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art.175 alin.(2) ori în cadrul oricărei persoane juridice””.

Ca urmare a analizei ultimelor dispoziții enumerate, se trage concluzia că „sfera subiecților activi în cazul infracțiunii de abuz în serviciu excedează sferei persoanelor care au calitatea de funcționari publici în sensul legii penale”, sens în care „subiect activ al acestei infracțiuni poate fi și orice persoană fizică, ce exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art.175 alin.(2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice” .

De asemenea, Curtea Constituțională a României a reținut și faptul că „infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată a săvârșirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice”, ea constatând „că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanța de contencios constituțional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite și celelalte elemente constitutive, poate fi o infracțiune de abuz în serviciu”.

În prezent, apreciază Curtea Constituțională, „orice acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de incriminare”, constatare ce determină asupra C.C.R. „rezerve în a aprecia că aceasta a fost voința legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu”, mai ales în contextul în care se „constată că legiuitorul a identificat și reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecințelor unor fapte care, deși, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale”.

În acest context, Curtea Constituțională a României a remarcat că „potrivit art.247 alin.(2) din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.345 din 18 mai 2011, „abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici””, dar și că, „potrivit Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată””.

Nu în ultimul rând, se remarcă faptul că „potrivit art.1349 alin.(1) și (2) din Codul civil, care reglementează răspunderea delictuală, „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral””, sens în care, prin analiza comparativă a reglementării infracțiunii abuzului în serviciu, având în vedere anterioarele dispoziții legale expuse, prin intermediul cărora se instituie răspunderii și alte forme în afara celei penale, C.C.R. evidențiază faptul că „deși nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca în cazul săvârșirii unei fapte să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât și alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă”, aspect realizabil, mai ales în contextul în care „legiuitorul nu a precizat necesitatea existenței unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensități a vătămării rezultate din comiterea faptei”.

În plus, Curtea Constituțională a României a reținut și faptul că noțiunea „actului” ce este utilizată de către legiuitor „în cuprinsul reglementării infracțiunii de abuz în serviciu, nu este circumstanțiată la o anumită natură a acestuia”, remarcându-se că „această noțiune poate fi interpretată fie în sensul de act material realizat de o persoană, fie de act juridic normativ, definit ca izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, învestite cu competențe normative (Parlament, Guvern, organe administrative locale), fie ca act al puterii judecătorești”.

În acest context, în conținutul deciziei sale, Curtea Constituțională a României remarcă faptul că „modalitatea de interpretare a noțiunii de „act” poate determina o aplicare a legii care, într-o anumită măsură, interferează cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor în mod expres printr-o legislație distinctă celei penale, cum ar fi procedura excepției de nelegalitate sau procedura căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești”, sens în care se „reține că sarcina aplicării principiului „ultima ratio” revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea”.

În opinia C.C.R., „responsabilitatea de a reglementa și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind „abuzul în serviciu”, ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât și de organele judiciare – ministerul public și instanțele judecătorești -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare”.

De asemenea, Curtea Constituțională a României a sesizat faptul că „infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispozițiile art.297 din Codul penal, și anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice”, apreciindu-se că „referitor la expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice”, criticată de autorii excepției ca fiind lipsită de claritate”, se remarcă faptul că „sintagma „interes legitim” nu este definită în Codul penal”.

Cu toate acestea, Curtea Constituțională arată că, la nivel doctrinar, se asociază „expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice” se înțelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune știrbirea efectivă a drepturilor și intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcționarul care are atribuții de serviciu în ceea ce privește realizarea drepturilor și intereselor respective”.

Nu în ultimul rând, este menționată și definirea regăsită în conținutul „Dicționarului explicativ al limbii române, „interes” reprezintă acțiunea pentru satisfacerea anumitor nevoi, acțiunea de a acoperi unele trebuințe, folos, profit. Interesul este legal dacă acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispoziție normativă”, în vreme ce „paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât și în raport de acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social”.

În acest context, C.C.R. consideră „că „vătămarea drepturilor și intereselor legitime” presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorința/preocuparea acesteia de a-și satisface un drept/interes ocrotit de lege”, reținându-se și „că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituție și de legile în vigoare, potrivit cu Declarația Universală asupra Drepturilor Omului”.

C.C.R. remarcă faptul că „gama intereselor (dorința de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obține un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilitățile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societății pe care legea i le recunoaște și garantează”, considerând că „este totuși necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate”, în absența acesteia „neexistând gradul de pericol social al unei infracțiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară”.

Privind infracțiunea ce se găsește delimitată în conținutul articolului 132 al Legii nr.78/2000 vizând prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, C.C.R. remarcă faptul că „prin Decizia nr.400 din 15 iunie 2016, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunțării prezentei decizii, răspunzând unor critici similare, a respins excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții”, aceasta reținând că „infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 132 din Legea nr.78/2000 constituie, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu”.

Curtea Constituțională a României apreciază în cuprinsul deciziei sale că „în legislația penală, în raport de elementele componente, pot exista norme complete și norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme”. În ceea ce privesc aceste norme de trimitere, C.C.R. susține că „prin Decizia nr.82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiași act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative”, ea remarcând și faptul că „efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere”, situație în care „se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text”.

C.C.R. subliniază, de asemenea, că „în lipsa unei atare operații, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere”, ea făcând vorbire despre conținutul „art.5 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.757 din 12 noiembrie 2012, „atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete””, context în care se opinează că „analiza existenței infracțiunii prevăzute de dispozițiile art.132 din Legea nr.78/2000 trebuie să se raporteze la dispozițiile art.246 din Codul penal din 1969 și ale art.297 alin.(1) din Codul penal astfel cum acestea au fost reconfigurate prin prezenta decizie, dispoziția respectivă fiind o normă incompletă”.

De asemenea, Curtea Constituțională a României a constatat că nu poate reține „nici critica potrivit căreia dispozițiile art.132 din Legea nr.78/2000 sunt neconstituționale deoarece nu precizează dacă trebuie să existe o relație de rudenie/prietenie între funcționar și persoana care a dobândit folosul necuvenit, ceea ce determină neclaritatea sintagmei „a obținut””, apreciindu-se că „prin infracțiunea prevăzută de dispozițiile art.132 din Legea nr.78/2000, legiuitorul a dorit incriminarea faptei de abuz în serviciu și atunci când, pe lângă urmarea imediată prevăzută de dispozițiile Codului penal, subiectul activ al infracțiunii obține pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit”.

În privința sintagmei „a obținut”, C.C.R., făcând din nou trimitere la D.E.X., în care se regăsește acestei sintagme „sensul de „a primit”, „a dobândit”, „a realizat”, Curtea Constituțională este de părere că „acesta presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestații de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar și avantaje nepatrimoniale, cu condiția ca acestea să fie legal nedatorate”, în vreme ce „expresia „pentru sine sau pentru altul” se referă la destinația foloaselor, prin sintagma „pentru altul” legiuitorul înțelegând să incrimineze și o destinație colaterală, deviată a foloaselor obținute din săvârșirea acestei infracțiuni de către funcționarul public”, context în care se apreciază „că nu are relevanță existența unei relații de rudenie/prietenie între funcționarul public și persoana care a dobândit avantajul, esențială fiind dobândirea de către o persoană (funcționar public sau terț) a unui folos necuvenit”.

În domeniul susținerilor ce priveau existența unei lipse „de corelare între Codul penal, Legea nr.78/2000 și alte legi speciale care cuprind prevederi similare, precum și în ceea ce privește invocarea unor chestiuni de fapt”, Curtea Constituțională a României apreciază „că acestea nu se constituie în veritabile critici de neconstituționalitate ce pot face obiectul unui control de constituționalitate din partea instanței de contencios constituțional”.

Concluzionând, Curtea Constituțională a României evidențiază faptul că o parte dintre textele de lege criticate, respectiv „dispozițiile art.246 alin.(1) din Codul penal din 1969 și ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii””, ea respingând, ca fiind „neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în aceleași dosare și constată că dispozițiile art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport de criticile formulate”.

Decizia C.C.R. privind neconstituționalitatea articolului 35, alineatul (1), ca și al articolului 39, alineatul (1), litera b) din cadrul Codului penal al României, – ca urmare a analizării excepțiilor de neconstituționalitate reclamate în conținutul :

Alineatului 1 al articolului 35 – Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe, respectiv „Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni (…)”.

Alineatului 1, litera b) a articolului 39 – Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni, respectiv „(1) În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: (…) b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; (…)”.

Se remarcă faptul că, ulterior analizării excepțiilor de neconstituționalitate invocate și menționate anterior, Curtea Constituțională a României a fost decizia, cu o unanimitate a voturilor, să le admită, constatând că respectiva sintagmă „ și împotriva aceluiași subiect pasiv”  ce se regăsește în cuprinsul dispozițiilor incluse în cadrul alineatului 1 al articolului 35 din Codul penal al României este una de tip „neconstituțional”.

În ceea ce privește excepția neconstituționalității dispozițiilor incluse în conținutul alineatului 1, litera b) a articolului 39 din cadrul Codului penal al României, acesta a fost respinsă de către Curtea Constituțională a României ca fiind neîntemeiată, aceasta apreciind că dispozițiile anterior menționate „sunt constituționale în raport de criticile formulate”.

În ceea ce privește argumentarea respectivei soluții unanime privind admiterea neconstituționalității, reclamate în cuprinsul dispozițiilor incluse în cadrul alineatului 1 al articolului 35 din Codul penal al României, Curtea Constituțională a României a reușit să constate că respectiva sintagmă, anterior menționată, regăsită în textul de lege și care „impune condiția unității subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate”, are capacitatea de a determina „discriminare în cadrul aceleiași categorii de persoane care săvârșesc la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni”, considerent pentru care se remarcă o „încălcarea prevederilor art.16 alin.(1) din Constituție cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări”.

De asemenea, în conținutul aceleiași Decizii a Curții Constituționale a României, de la finele lunii mai a acestui an, s-a luat în discuție și excepția neconstituționalității dispozițiilor ce sunt incluse în cadrul alineatului 2 al articolului XVIII din cadrul Legii 2/2003 vizând unele măsuri dedicate degrevării instanțelor judecătorești, ca și pentru pregătirea aplicării Legii nr. 134/2010 vizând Codul de procedură civilă, respectiv „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.

Ulterior analizării excepției invocate, Curtea Constituțională a României a luat decizia de a admite, cu majoritatea voturilor, excepția neconstituționalității anterior precizată, ea constatând de asemenea că respectiva sintagmă „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, ce se află inclusă în conținutul textului de lege menționat, este una de tip neconstituțional, în cadrul argumentării soluției reținându-se o încălcare a „principiului egalității în drepturi, rezultată din faptul că alegerea criteriului valoric – chiar dacă vizează în mod direct și nemijlocit cererea, și nu o persoană sau un grup de persoane, se repercutează asupra situației persoanei”, Curtea Constituțională apreciind că „în condițiile acceptării acestui prag valoric, cetățenii nu mai sunt egali în exercitarea dreptului lor de acces la calea extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, încălcându-se, astfel, art.16 alin.(1) și art.21 alin.(3) din Constituție”.

Mai mult, C.C.R a arătat că respectivele dispoziții ale legii, ce au fost criticate, au capacitatea de a introduce „o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, legiuitorul acceptând tacit că instanța supremă își exercită rolul de unificare a jurisprudenței numai în anumite situații, atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare, ceea ce este contrar art.126 alin.(3) din Constituție”.

CAPITOLUL 6

PROPUNERI PRIVIND MODIFICAREA LEGII PENALE ROMÂNE, DETERMINATE ÎN PARTE DE DECIZIILE CURȚII CONSTITUȚIONALE ROMÂNE PRIVIND NECONSTITUȚIONALITATEA ÎN MATERIE PENALĂ

Pe site-ul Ministerului de Justiție a fost publicat proiectul de lege vizând modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul Penal,, ca și a Legii nr.135/2010, vizând Codul de Procedură Penală, ca și pentru completarea articolului 31 al Legii nr. 304/2004 vizând organizarea judiciară, ca și pentru completarea conținutului articolului 79 din cadrul Legii nr. 253/2013 vizând executarea pedepselor, a măsurilor educative, ca și a altor măsuri neprivative de libertate ce sunt dispuse de către organele judiciare în cursul derulării procesului penal, avându-se în vedere temeiul dispozițiilor conținute în articolul 7 al Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică (cu ulterioarele modificări și republicări), în acest fel Ministerul Justiției supunându-l dezbaterii publice, în vederea completării articolului 31 al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ca și în vederea completării articolului 79 conținut în Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,.

În cadrul proiectului de lege propus de către legiuitor, se menționează, în conținutul articolului 1, că „Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare” urmează a se modifica și completa, respectiv:

În cadrul conținutului articolului 5, ulterior alineatului (1) este introdus un nou alineat, respectiv alineatul (11), ce urmează să aibă cuprinsul: „Pentru stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive”.

În cadrul articolului 1211 s-a propus modificarea alineatele (1) și (2), pentru care legiuitorul a propus următorul cuprins:

Pentru conținutul alineatului (1) – „Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele menționate la art. 112, când față de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material și pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale. Convingerea instanței se poate baza inclusiv pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei”.

Pentru conținutul alineatului (2) – „Confiscarea extinsă se dispune asupra bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței”

În conținutul articolului 159 s-a propus modificarea alineatului (3), care urmează să aibă următorul conținut: „Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței. În cauzele în curs de soluționare la data intrării în vigoare a prezentului cod, dar pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanței de judecată fusese depășit, împăcarea poate interveni până la primul termen ulterior datei de 19 noiembrie 2014”.

În conținutul articolului 297 s-a propus modificarea alineatului (1), acesta urmând să aibă cuprinsul următor: „Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea unei legi, a unei ordonanțe a Guvernului sau a unei ordonanțe de urgență a Guvernului și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”.

În conținutul articolului 301 al Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, s-a propus modificarea alineatului (1) cuprinsul acestuia urmând să aibă forma: „Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv, ori pentru 2 o altă persoană cu care, în ultimii 5 ani, s-a aflat în raporturi de muncă ori in raporturi specifice celor dintre profesioniști, sau din partea căreia a beneficiat, în aceeași perioadă, ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”.

Se propune modificarea articolului 308, pentru care legiuitorul a propus următoarea formulă: „Art. 308. Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane:

„(1) Dispozițiile art. 289 – 292, 295, 297 – 300 și 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”.

„(2) Dispozițiile art. 301 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2)”.

„(3) În cazurile prevăzute la alin.(1) și (2), limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime”.

În conținutul articolului 336 se legiuitorul a propus modificarea alineatului (1), care urmează să aibă cuprinsul următor: „Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă”.

Ulterior articolului 336 legiuitorul propune introducerea unui nou articol, respectiv articolul 3361, pentru al cărui cuprins s-a propus următoarea formă: „Art. 3361 – Consumul de alcool sau de alte substanțe ulterior producerii unui accident de circulație :

„(1) Fapta conducătorului unui vehicul de a consuma alcool sau alte substanțe psihoactive, după producerea unui accident de circulație care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, până la recoltarea probelor biologice, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă”.

„(2) Dacă persoana aflată în una dintre situațiile prevăzute în alin. (1) efectuează transport public de persoane, transport de substanțe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obținerea permisului de conducere sau în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani”.

„(3) Nu constituie infracțiune consumul de substanțe psihoactive, după producerea accidentului de circulație și până la recoltarea probelor biologice, dacă acestea sunt administrate de personal medical autorizat, în cazul în care acestea sunt impuse de starea de sănătate sau de vătămarea corporală a conducătorului auto””.

De asemenea, în cadrul proiectului de lege propus de către legiuitor în vederea modificării și completării Legii nr.286/2009 privind Codul Penal, ca și a Legii nr.135/2010 vizând Codul de Procedură Penală, se mai precizează, în conținutul articolului 2, că „Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare” urmează a se modifica și completa, respectiv: „Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 5 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează” astfel:

În ceea ce privește articolului 70, legiuitorul propune modificarea acestuia, noul text de lege urmând să aibă cuprinsul următor: „Art. 70 – Procedura de soluționare a abținerii sau recuzării procurorului:

„(1) În cursul urmăririi penale, asupra abținerii sau recuzării procurorului se pronunță procurorul ierarhic superior. Declarația de abținere sau cererea de recuzare se adresează acestuia, sub sancțiunea inadmisibilității”.

„(2) Inadmisibilitatea se constată de procurorul în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare”.

„(3) Procurorul ierarhic superior soluționează cererea în 48 de ore, prin ordonanță care nu este supusă niciunei căi de atac”.

„(4) În cursul urmăririi penale, procurorul recuzat poate participa la soluționarea cererii privitoare la măsura preventivă și poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgența”.

„(5) În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, procurorul ierarhic superior stabilește în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin”.

„(6) În cursul urmăririi penale atunci când procedura este în fața judecătorului de drepturi și libertății, în faza camerei preliminare sau în faza de judecată, declarația de abținere sau cererea de recuzare a procurorului care participă la ședința de judecată se adresează, sub sancțiunea inadmisibilității, judecătorului de drepturi și libertății, judecătorului de camera preliminară sau completului de judecată. Inadmisibilitatea declarației de abținere sau a cererii de recuzare a procurorului este constată de judecătorul sau de completul în fața căruia s-a formulat”

„(7) Abținerea sau recuzarea procurorului care participă la ședința de judecată se soluționează de judecătorul de drepturi și libertății, judecătorul de camera preliminară sau de completul de judecată în fața căreia a fost ridicată, în camera de consiliu, în cel mult 24 de ore. Dacă apreciază necesar pentru soluționarea cererii, se pot efectua orice verificări și pot fi ascultați subiecții procesuali principali, părțile și procurorul care se abține sau a cărei recuzare se solicită”.

„(8) În caz de admitere a abținerii sau a recuzării procurorului care participă la ședința de judecată, judecătorul sau, după caz, completul de judecată va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse de acest procuror în fața judecătorului de drepturi și libertăți, ori, după caz, în faza camerei preliminare sau în faza de judecată se mențin”.

„(9) Încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă nici unei căi de atac. Este inadmisibilă recuzarea judecătorului chemat să decidă asupra recuzării”.

În cadrul articolului 213 se propune modificarea alineatului (2), conținutul acestuia fiind: „(2) Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluționare în camera de consiliu și dispune citarea inculpatului. Dispozițiile art. 204 alin.(4) se aplică în mod corespunzător”

În cadrul articolului 220 se intenționează modificarea alineatului (5), pentru care a fost propus următorul conținut: „(5) Față de inculpatul care a mai fost arestat preventiv sau față de care s-a mai dispus arestarea la domiciliu în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, se poate dispune din nou măsura arestului la domiciliu, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate”.

În cadrul articolului 235, se propune modificarea alineatului (1), care urmează să aibă cuprinsul următor: „(1) Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, sub sancțiunea prevăzută de art. 268 alin. (1)”.

În conținutul articolului 238 a fost propusă modificarea alineatului (3) care urmează să aibă conținutul: „(3) Față de inculpatul care a mai fost arestat preventiv sau față de care s-a mai dispus arestarea la domiciliu în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, se poate dispune din nou măsura arestării preventive numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate”.

În conținutul articolului 249 al Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală s-a propus adăugarea, după alineatul (4), a unui nou alineat, respectiv alineatul (41 ), ce are următorul conținut: „(41) În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asiguratorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie”.

În conținutul articolului 250, ulterior alineatului (3), legiuitorul propune introducerea unui nou alineat, alineatul (4), ce va avea următorul conținut: „(4) În cazul în care măsura asiguratorie s-a dispus direct prin hotărârea instanței de apel, dispozițiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător”.

În cadrul articolului 311 se va modifica alineatul (3), conținutul acestui urmând să fie de forma: „(3) Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea ori cu privire la schimbarea încadrării juridice”.

Și articolul 312 va suferi modificări, ulterior alineatului (1) urmând să fie introduse două noi alineate, respectiv:

Alineatul 11 – „Procurorul dispune suspendarea urmăririi penale numai dacă, luând in considerare toate circumstanțele cauzei, apreciază că suspectul sau inculpatul nu ar putea fi audiat la locul unde se 5 află sau prin intermediul videoconferinței ori că audierea lui în acest mod ar aduce atingere drepturilor sale ori bunei desfășurări a urmăririi penale.

Alineatul 12 – „Dacă nu se dispune suspendarea urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului la locul unde se află sau prin videoconferință nu poate avea loc decât în prezența avocatului”.

De asemenea, în conținutul articolului 367, ulterior alineatului (1) se vor introduce două noi alineate, respectiv:

Alineatul 11 – „Instanța dispune suspendarea judecății numai dacă, luând in considerare toate circumstanțele cauzei, apreciază că suspectul sau inculpatul nu ar putea fi audiat la locul unde se află sau prin intermediul videoconferinței ori că audierea lui în acest mod ar aduce atingere drepturilor sale ori bunei desfășurări a judecății.

Alineatul 12 – Dacă nu se dispune suspendarea judecății, audierea suspectului sau inculpatului la locul unde se află sau prin videoconferință nu poate avea loc decât în prezența avocatului.

În cadrul articolului 367 al Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, ulterior alineatului (3) este introdus un nou alineat, respectiv alineatul (4), al cărui cuprins a fost propus de către legiuitor în forma: „Încheierea dată în primă instanță prin care s-a dispus cu privire la suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu contestație la instanța ierarhic superioară în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru procuror, părțile și persoana vătămată prezente, și de la comunicare, pentru părțile sau persoana vătămată care lipsesc. Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare”.

După articolul 4251 urmează a se introduce un nou articol de lege, respectiv articolul 4252 ce va avea un cuprins de forma:

„(1) Împotriva hotărârii prin care instanța de apel dispune măsura de siguranță a confiscării speciale ori a confiscării extinse, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație numai în ceea ce privește această măsură de siguranță”.

„(2) Procurorul poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare, iar inculpatul în termen de 48 de ore de la comunicare”.

„(3) În cazul altor persoane interesate, termenul de 48 de ore curge de la data la care acestea au aflat despre hotărârea prevăzută de alin. (1)”.

„(4) Contestația este suspensivă de executare. Contestația se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare, în ședință publică, cu participarea procurorului și cu citarea inculpatului și a părților interesate. Prevederile art. 4251 se aplică în mod corespunzător”.

„(5) Contestația împotriva hotărârii prevăzute în alin. (1), pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în apel, se soluționează de Completul de 5 judecători”

Aceste modificări ale legiuitorului au stârnit numeroase discuții pe seama Conținutului Proiectului de lege vizând modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, ca și Legii nr. 135/2010 privind Codul de Procedura Penală, în vederea completării articolului 31 din conținutul Legii nr. 304/2004 vizând organizarea judiciară, ca și pentru o completare a articolului 79 din cadrul Legii nr. 253/2013 vizând executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, existând opinii conform cărora se încearcă deturnarea obiectivului conținut în cadrul Directivei 2014/42/U.E. A Parlamentului European și a Consiliului din 3.04.2014 vizând înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în U.E.

Respectiv, ab initio, se apreciază că s-a justificat în mod plastic, la nivel doctrinar, eficiența dedicată indisponibilizării și a confiscării în cadrul luptei îndreptate împotriva criminalității organizate, evidențiindu-se faptul că, percepută, ut singuli, o potențială condamnare a unuia din membrii unei grupări infracționale nu are capacitatea de a atrage per se și o stopare a continuării respectivei activități de natură infracțională.

Se remarcă faptul că o confiscare a produsului unei infracțiunii reușește să prevină o infiltrare a respectivului produs al infracțiunii în cadrul circuitului civil, prin intermediul neutralizării instrumentului dedicat comiterii de noi infracțiuni, în acest fel asigurându-se o reinstaurare a domniei legii, ca urmare a evidențierii principiului conform căruia „Crime does not pay” – „Criminalitatea nu produce venituri”. Este unanim acceptat faptul că prin intermediul scurgerii unor sume uriașe din cadrul economiei legale este pusă în pericol chiar esența statului de drept, ca urmare a împietării aducerii la îndeplinirea diverselor obligații privind asigurarea serviciilor de bază pentru cetățeni, ca și a reducerii capacității dedicate susținerii dezvoltării economice, sociale și politice.

Se impune a nu se omite nici aspectul că totalitatea drepturilor fundamentale ale cetățenilor sunt garantate prin intermediul obligațiilor ce sunt asumate de către autorități pe plan internațional, menționându-se prevederile articolului 2.1 din cadrul Pactului internațional asupra drepturilor economice, sociale și culturale, ce a fost adoptat în cursul anului 1966, prevederi conform cărora statul trebuie să uzeze la maxim de toate resursele ce sunt disponibile în vederea garantării tuturor drepturilor cetățenilor săi.

Spre exemplu, la nivel doctrinar, se evidențiază faptul că urmare a ignorării obligației dispunerii de confiscarea produsului unui infracțiunii se reușește astfel violarea diverselor drepturi fundamentale ale omului, așa cum acestea sunt prevăzute în conținutul Pactului internațional asupra drepturilor economice, sociale și culturale, un loc primordial ocupându-se dreptul la sănătate (conform prevederilor articolelor 11 și 12), dreptul la hrană, dreptul la educație (conform prevederilor articolelor 2, 13, ori articolului 14) ori în cadrul Declarației universale a drepturilor omului ori Pactul internațional asupra drepturilor civile și politice.

În conținutul articolului 426, ulterior alineatului (1) legiuitorul propune introducerea unui nou alineat, respectiv alineatul (2), pentru conținutul căruia s-a propus forma: „(2) Prevederile alin. (1) lit. a) și c)-g) se aplică și în cazul hotărârilor prin care s-a soluționat contestația prevăzută de art. 4252”

În conținutul articolului 557, ulterior alineatului (1) legiuitorul introduce un nou alineat, respectiv alineatul (11), ce are următoarea formă: „(11) Odată cu înmânarea mandatului de executare, persoanei condamnate i se aduce la cunoștință, sub semnătură, în scris, dreptul prevăzut de art. 466 alin. (1) iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal”.

Tot în cadrul proiectului de lege propus de către legiuitor în vederea modificării și completării Legii nr.286/2009 privind Codul Penal, ca și a Legii nr.135/2010 vizând Codul de Procedură Penală, se mai precizează, în conținutul articolului 3, că „la alineatul (1) al art. 31 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după litera g) se introduce o literă nouă cu o nouă literă, litera h), cu următorul cuprins: „h) pentru contestațiile prevăzute în art. 4252 alin. (1) din Codul de procedură penală împotriva hotărârilor pronunțate în apel de curțile de apel și Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători”

În cadrul articolului IV al aceluiași proiect de lege dedicat modificării și completării Legii nr.286/2009 privind Codul Penal, ca și a Legii nr.135/2010 vizând Codul de Procedură Penală, se precizează că în cadrul articolului 79 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, ce a fost publicată în conținutul Monitorului Oficial al României, Partea I, nr. 513/14.08.2013, ulterior alineatului (3) legiuitorul propune adăugarea unui nou alineat, respectiv alineatul (4), ce va avea următorul conținut: „(4) Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate încunoștințează judecătorul delegat cu executarea despre orice împiedicare ori întârziere survenită în cursul executării unei confiscări speciale sau confiscări extinse, pe baza informațiilor periodice primite de la Agenția Națională de Administrare Fiscală și de la alte autorități competente cu punerea în executare a acestor măsuri de siguranță”.

Iar în articolul V al aceluiași proiect de lege ce are în vedere modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul Penal, ca și a Legii nr.135/2010 vizând Codul de Procedură Penală, se precizează că „Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate este desemnată ca autoritate națională competentă să centralizeze datele primite de la autorități în ceea ce privește măsurile asigurătorii, confiscările speciale și confiscările extinse dispuse în cursul procedurilor judiciare penale și să realizeze statistici pe care le transmite anual, prin intermediul Ministerului Justiției, Comisiei Europene, în aplicarea art. 11 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană”.

Demn de menționat este faptul că legiuitorul a menționat că acest proiect de lege nu face decât să transpună în cadrul legislației naționale diversele texte de lege ce se regăsesc în conținutul Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, ce a fost publicată în conținutul Jurnalului Oficial al Uniunii Europene L 27/29.04.2014, ca și ale prevederilor articolului 8 alin. (4) din cadrul Directivei 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului/9.03.2016 vizând consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.

CAPITOLUL 7. MODIFICĂRI ADUSE LEGII PENALE ROMÂNE

Prin intermediul Legii nr. 63/2012 vizând modificarea și completarea Codului penal al României, ca și al Legii nr. 286/2009 vizând Codul penal al României s-a avut în vedere transpunerea în practica românească a Deciziei Cadru 2005/212/J.AI a Consiliului Uniunii Europene din data de 24 februarie 2005 vizând confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor, decizie ce are legătură cu infracțiunea, sens în care în conținutul articolului 1182 din cadrul Codului penal al României din anul 1969, ca și în conținutul articolului 1122 al Legii nr. 286/2009 vizând Codul penal al României, s-a reușit introducerea unei noi instituții în materia penală a țării noastre, respectiv instituția confiscării extinse.

Atât reglementarea acestei instituții, cât și punerea în aplicare a sa, au fost în mot permanent supuse, începând cu momentul adoptării modificărilor în domeniu și până acum, unui strict control al constituționalității, sens în care, în ultimii ani, s-au remarcat numeroase decizii pronunțate de către Curtea Constituțională a României privind neconstituționalitatea diverselor texte ale legii penale, indiferent că ne referim la vechea lege penală ori la actuala lege penală a României.

În domeniul textelor de lege incluse în conținutul vechiului Cod Penal al României, se remarcă Decizia Curții Constituționale a României nr. 356/2014 referitoare vizând excepția de neconstituționalitate inclusă în prevederile dispozițiilor ce se regăseau în conținutul alineatului 2, litera a) a articolului 1182 din cadrul Codului penal al României, în vreme ce în cazul textelor de lege incluse în actuala lege penală se remarcă Decizia C.C.R. nr. 11/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate regăsită în conținutul alineatului 2, litera a) a articolului 1122 al Legii nr. 286/2009 vizând Codul penal al României, decizii în conținutul cărora s-a remarcat faptul că respectivele dispoziții legale sunt în deplină conformitate cu Constituția României.

În același timp, Curtea Constituțională a reușit să se pronunțe și asupra constituționalității măsurii de siguranță a confiscării extinse din Codul penal al României, C.C.R. apreciind că aceasta este una conformă cu Constituția României doar în măsura în care ea nu este aplicabilă diverselor bunuri ce sunt dobândite anterior intrării în vigoare, ca urmare a publicării în conținutul Monitorului Oficial al României, a Legii nr. 63/2012 vizând modificarea, ca și completarea legii penale României, ca și a Legii nr. 286/2009 vizând Codul penal al României, așa cum aceasta a fost publicată în conținutul Monitorului Oficial nr. 258/2012.

În momentul în care s-a luat decizia de a se adopta cadrul normativ intern,la nivel european se remarca faptul că reglementarea europeană le oferea diverselor state membre ale Uniunii Europene posibilitatea să aleagă una dintre variantele seturilor cerințelor minime, puse la dispoziție, prin intermediul cărora se avea în vedere implementarea confiscării extinse, respectiv:

Varianta confiscării condiționate de condamnare, ca și de convingerea instanței de judecată cu privire la faptul că într-o perioadă anterioară determinată, respectivul făptuitor condamnat a dobândit acele bunuri din cadrul diverselor activități infracționale ce erau asemănătoare activităților infracționale ce au determinat și condamnarea sa

Varianta confiscării condiționate de condamnare, ca și de convingerea instanței de judecată cu privire la faptul că într-o perioadă anterioară determinată, respectivul făptuitor condamnat a dobândit acele bunuri din orice fel de activități infracționale

Varianta confiscării condiționate de condamnare, ca și de convingerea instanței de judecată cu privire la constatarea unui caracter disproporționat al valorii aferente bunurilor, în raport cu veniturile legale obținute de persoana condamnată

În acest sens, se remarcă faptul că prin conținutul Legii nr. 63/2012 s-a optat pentru varianta a treia pusă la dispoziția statelor membre de către legiuitorul Uniunii Europene, standardele acesteia fiind preluate de legiuitorul român în totalitate, cu adăugarea condițiile dovedirii respectivei disproporții sesizate între averea persoanei condamnate și veniturile legale ale acestuia.

Cu trecerea timpului s-a remarcat faptul că inițialul cadru legislativ comunitar se dovedește a fi unul de tip insuficient, după cum o demonstrează și rapoartele Comisiei Uniunii Europene vizând punerea în aplicare a:

Deciziei cadru 2003/577/J.A.I. a Consiliului Uniunii Europene din data de 22 iulie 2003 vizând executarea în cadrul Uniunii Europene a ordinelor de înghețare a bunurilor sau a probelor

Deciziei cadru 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din data de 24 februarie 2005 vizând confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor ce au legătură legătură cu infracțiunea

Decizia cadrul 2006/783/JAI a Consiliului Uniunii Europene din data de 6 octombrie 2006 vizând aplicarea principiului recunoașterii reciproce pentru diversele hotărâri de confiscare

Aceste rapoarte ale Comisiei Uniunii Europene au demonstrat faptul că diversele regimuri existente privind confiscarea extinsă, ca și recunoaștere reciprocă a diverselor ordine de înghețare și ordine de confiscare, ele arătând că acestea nu își dovedesc eficacitatea, respectivele diferențe constatate la nivelul dreptului din statele membre ale Uniunii Europene reprezentând un adevărat obstacol în cadrul procedurilor de confiscare.

Ca urmare a acestui aspect, s-a luat decizia lansării unui proces amplu al revizuirii și extinderii diverselor dispoziții ce sunt cuprinse în conținutul :

Deciziei cadru 2001/500/JAI a Consiliului Uniunii Europene din data de 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii

Deciziei cadrul 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din data de 24 februarie 2005 vizând confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea

Astfel, a fost elaborată Directiva 2014/42/U.E. a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din data de 3 aprilie 2014 vizând înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor ce sunt comise în Uniunea Europeană, ce a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 127/29.04.2014, termenul de transpunere al acesteia la nivelul diverselor sisteme naționale ale statelor membre fiind începutul lunii octombrie a anului trecut.

Acest obiectiv se dovedește a fi unul deosebit la nivel național, nu atât prin prisma diverselor aspecte de natură legislativă ce sunt luate în calcul, cât mai ales prin cea a măsurilor dedicate infrastructurii aferente implementării.

Și în România, la nivelul Ministerului Justiției, s-a urmărit transpunerea graduală a diverselor prevederi ce sunt menționate în cadrul Directivei 2014/42/U.E. a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din data de 3 aprilie 2014 vizând înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor ce sunt comise în Uniunea Europeană, primul pas de rezonanță fiind făcut ca urmare a promovării cadrului legal aferent unei administrări eficiente a bunurilor ce sunt indisponibilizate, sens în care s-a adoptat Legea nr. 318/2015 vizând înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative, ce a fost publicată în conținutul Monitorului Oficial al României, nr. 961/24.12.2015, lege prin care s-a reușit transpunerea în practică a prevederilor articolului 10 inclus în cadrul Directivei 2014/42/U.E. a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din data de 3 aprilie 2014 vizând înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor ce sunt comise în Uniunea Europeană.

Cele mai multe dintre textele de lege ce se găsesc în conținutul Directivei 2014/42/U.E. a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din data de 3 aprilie 2014 vizând înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor ce sunt comise în Uniunea Europeană se regăsesc, în diverse forme, și în recent menționata lege adoptată pe plan național (Legea nr. 318/2015 vizând înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative), în acest moment existând doar câteva mici aspecte ce se impun a fi incluse în cadrul legislației naționale.

Din acest considerent, ce se adaugă efectelor induse de diversele decizii ale Curții Constituționale privind neconstituționalitatea unor texte incluse în legea penală a României, s-a impus necesitatea unei noi intervenții în conținutul Codului penal al României, ca și în conținutul Codului de procedură al României, în acest fel legiuitorul român încercând să armonizeze diversele aspecte rămase netranspuse, ca și rezolvarea problemelor de neconstituționalitate sesizate deseori în ultimii ani.

Nu în ultimul rând, se impune a se menționa în conținutul acestui capitol al prezentei lucrări, denumite „Efectele deciziilor Curții Constituționale în materie penală”, că proiectul de lege pe care Ministerul Justiției din România îl are în atenție, în vederea armonizării legislației penale române, nu doar cu recentele directive europene, ci și cu incidentele de neconstituționalitate privind diverse texte ale legii penale, urmărește, în mod exclusiv, o modificare, ca și o completare a diverselor acte normative în vigoare, în materie penală, încercându-se punerea în acord a diverselor dispoziții din conținutul legii penale, respectiv procesual penale, cu prevederile regăsite în conținutul Constituției României, astfel cum acestea au fost interpretate în conținutul diverselor decizii pe care Curtea Constituțională le-a emis în ultimii ani.

În vederea punerii în acord a prevederilor Codului penal al României cu diversele dispoziții incluse în conținutul Constituției României, se au în vedere textele de lege declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională a României, respectiv articolul 336, alineatul (1) și articolul 301, alineatul (1), respectiv articolul 308, alineatul (1) din cadrul Codului penal al României, declarații de neconstituționalitate regăsite în:

Decizia nr. 732/2014 a Curții Constituționale a României

Decizia nr. 603/2015 a Curții Constituționale a României

Se remarcă faptul că toate aceste sintagme ce au fost declarate de către C.C.R. ca fiind neconstituționale, ulterior termenului de 45 de zile, așa cum acesta a fost prevăzut în conținutul Constituției României, la alin. (1), art. 147, nu mai au efecte juridice, sens în care se impune o intervenție de natură expresă a legiuitorului român în materia infraconstituționalității.

În acest sens, legiuitorul român are în vedere diverse decizii privind neconstituționalitatea textelor de lege ale legii penale, ce aparțin Curții Constituționale a României, acestea fiind încadrate la nivel doctrinar drept decizii interpretative, sens în care se impune includerea diverselor soluții ale instanței contencios constituționale în conținutul viitoarei legi penale, așa cum aceasta urmează să fie modificată.

Se remarcă astfel Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale a României vizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor ce sunt incluse în conținutul articolului 5 al Codului penal al României, ce a fost, publicată în conținutul Monitorului Oficial al României, nr. 372/20.05.2014, în care instanța admite excepțiile de neconstituționalitate, constatând neconstituționalitatea anteriorului text de lege menționat, excepție făcând cazul în care nu se permite „combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile”, circumscrierea respectivei norme interpretative luând în calcul succesiunea celor două legi penale în timp, respectiv „specific analizei efectuate de Curte în prezenta cauză este faptul că în discuție se pune problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispozițiilor a două coduri penale, respectiv Codul penal din 1969 și actualul Cod penal. Codurile se supun acelorași reguli generale ce Codurile se supun acelorași reguli generale ce guvernează rațiunea, scopul, necesitatea oricărui sistem de drept, însă, spre deosebire de reglementările modificatoare punctuale, dispun cu privire la o tipologie largă de relații sociale.(…)”, respectiv, în perioada tranziției, respectiva instanță de judecată se constituie ținută de la aplicare „fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal”.

În acest sens, se remarcă faptul că „soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală”.

Aspectul conform căruia înainte de intrarea în vigoare a actualei legi penale, Curtea Constituțională a României a reușit să sancționeze în mod punctual și înțelesul contrar principiului dedicat legii penale mai favorabile în situația diverselor instituții de drept penal material nu intră în contradicție cu anterioarele argumente, prin prisma faptului că în conținutul acelor decizii ale Curții Constituționale ale României se remarcă integrarea normei mai favorabile în cuprinsul unui singur act normativ, neimpunându-se modificarea în ansamblu a respectivei reglementări legislative.

Respectiv, se remarcă faptul că în conținutul punctului 3 al articolului 1 din cadrul legii dedicate modificării termenului de prescripție, respectiv Legea nr. 63/2012, se regăsește încorporată vechea lege penală, percepută ca și lege de bază, aceasta pierzându-și anterioara identitate și înglobându-se perfect în cadrul ansamblului întregii reglementări legislative.

După cum remarcă și legiuitorul, această situație este în mod clar diferită în situația „succesiunii în timp a două coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opțiunea puterii legislative cu privire la însăși filosofia politicii penale”, actuala concepție neavând posibilitatea combinării diverselor dispoziții ale vechii și implicit noii legi penale, doar pentru a se reuși elaborarea unei lex tertia.

În vederea realizării unui acord între prevederile incluse în conținutul articolului 5 al legii penale și conținutul deciziei Curții Constituționale a României, respectiv Decizia nr. 372/2014, legiuitorul propune, în cadrul noului proiect de lege, anterior menționat, introducerea în conținutul textului de lege, anterior invocat, a unui nou alineat, în conținutul căruia a fost prevăzut expres și situația că în vederea stabilirii legii penale considerată mai favorabilă ca și pentru punerea în aplicare a acesteia, nu se permite combinarea diverselor prevederi regăsite în conținutul diverselor legi succesive, respectiv: „Pentru stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive”.

De asemenea, în conținutul Deciziei Curții Constituționale nr. 508/2014 vizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor incluse în conținutul articolului 159, alineatul (3) al legii penale român, Curtea Constituțională a luat decizia admiterii excepției de neconstituționalitate, aceasta constatând că textul de lege reclamat este constituțional doar „în măsura în care se aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depășit”.

În conformitate cu prevederile alineatului 4 al articolului 147 din legea fundamentală, cărora li se adaugă și prevederile alineatului 3 al articolului 11 al Legii nr. 47/1992 vizând organizarea, ca și funcționarea Curții Constituționale a României, toate deciziile acestei instanțe sunt obligatorii general, din momentul în care acestea ajung să fie publicate în conținutul Monitorului Oficial al României. Astfel, în virtutea textelor constituționale anterior menționate, ca și al textului de lege privind organizarea și funcționarea CCR, cărora i se adaugă și Decizia Curții Constituționale nr. 508/2014 vizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor incluse în conținutul articolului 159, alineatul (3) al legii penale român, actualul proiect de Lege, dedicat modificării și completării Legii nr.286/2009 vizând Codul Penal, a Legii nr.135/2010 vizând Codul de Procedură Penală, în vederea completării articolului 31 din conținutul Legii nr. 304/2004 vizând organizarea judiciară, ca și a completării articolului 79 al Legii nr. 253/2013 vizând executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, are în vedere și modificarea conținutului articolului 159 din legea penală, urmând ca acesta să prevadă în mod expres că „împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței. În cauzele în curs de soluționare la data intrării în vigoare a prezentului cod, dar pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanței de judecată fusese depășit, împăcarea poate interveni până la primul termen ulterior datei de 19 noiembrie 2014”.

Se remarcă faptul că legiuitorul român a menționat această dată prin prisma faptului că „termenul de 19 noiembrie 2014 este data la care, odată cu publicarea în Monitorul Oficial al României, Decizia Curții Constituționale nr.508/2014 a dobândit, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, un caracter general obligatoriu, producând efecte numai pentru viitor”.

Același proiect de lege mai propune și o modificare a conținutului articolului 297, alineatul (1) din legea penală, în vederea punerii acestuia în acord cu dispozițiile, ca și cu diversele considerente regăsite în conținutul Deciziei Curții Constituționale a României nr. 405/2016, legiuitorul apreciind că „sintagma „îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul formei de lege lata a alin. (1) al art. 297 se înlocuiește cu sintagma „îndeplinește prin încălcarea unei legi, a unei ordonanțe a guvernului sau a unei ordonanțe de urgență a guvernului”, viitorul text de lege urmând să aibă cuprinsul următor: „Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea unei legi, a unei ordonanțe a Guvernului sau a unei ordonanțe de urgență a Guvernului și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”.

În cadrul elaborării propunerii de modificarea acestui text de lege s-a avut în vedere o detaliere a sintagmei dedicată expresiei „îndeplinește prin încălcarea legii", ce s-a folosit în cadrul dispozitivului inclus în utilizate în Decizia Curții Constituționale a României nr. 405/2016, prin intermediul paragrafului 60 conținut de aceasta, respectiv „60. (…) Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă”.

De asemenea, urmare deciziile Curții Constituționale a României nr. 603/2015, legiuitorul a luat decizia ca prin proiectul său să modifice și conținutul alineatului 1 al articolului 301 al legii penale, el înlocuind sintagma „raporturi comerciale”, ce a fost declarată ca fiind neconstituțională de către judecătorii C.C.R., cu o nouă sintagmă, respectiv „raporturi specifice celor dintre profesioniști”.

La baza acestei înlocuiri a sintagmei a stat rațiunea că ulterior intrării „în vigoare a

Codului civil, noțiunea de comerciant a fost înlocuită de cea de profesionist, definiția legală a acesteia din urmă regăsindu-se în legislația civilă, asigurându-se în acest fel, previzibilitatea normei de incriminare”, sens în care propunerea modificării textului de lege a luat în calcul „similitudinea cu sintagma „raporturi de muncă”, de asemenea nedefinită de Codul penal, însă având un înțeles detaliat prin legislația specifică, care interesează dreptul muncii”.

De asemenea, o nouă modificare în conținutul legii penale vizează alineatul 1 al articolului 308, din care este eliminată referirea privind articolului 301 al Codului penal al României, legiuitorul apreciind că „deoarece instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 603/2015, nu s-a pronunțat, cum a făcut-o în alte ocazii, în sensul că nu se justifică incriminarea, ci s-a rezumat la a constata că incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertății economice și a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice s-a realizat completarea art. 308 cu un nou alineat – alin. (11), special dedicat aplicării infracțiunii de conflict de interese și în cazul în care aceasta a fost comisă de alte persoane, respectiv de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) Cod penal”.

De asemenea, tot în vedere cu modificarea acestui text de lege, legiuitorul susține că „intervenția propusă este una strict de corelare a normei de trimitere cu celelalte intervenții operate asupra art. 308”, arătând că „și intervențiile propuse la art. 308 Cod penal sunt făcute exclusiv pentru punerea în acord a prevederilor art. 5 Cod penal cu prevederile constituționale reținute în Decizia Curții Constituționale nr. 603/2015”.

Se remarcă faptul că efect al Deciziei Curții Constituționale a României, nr. 732/2014, în conținutul căreia s-a decis asupra faptului că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice", ce se regăsește în cuprinsul dispozițiilor articolului 336, alineatul (1) al legii penale, contravine Constituției României, motiv pentru care legiuitorul a propus o modificare a acestui text de lege, respectiva „norma de incriminare propusă fiind redactată cu observarea cadrului legal anterior, respectiv alin. (1) al art. 87 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (art. 87 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 a fost abrogat prin art. 121 pct. 1 și art. 247 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, începând cu data de 1 februarie 2014, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal)”.

Astfel, textul de lege anterior menționat alineatului, care urmează să aibă o nouă formă, respectiv: „Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă”.

De asemenea, legiuitorul a prevăzut și includerea, ulterior acestui articol 336 al Codului penal al României, a unui articol nou, articolul 3361, pentru al cărui conținut s-a făcut următoarea propunere „Art. 3361 – Consumul de alcool sau de alte substanțe ulterior producerii unui accident de circulație:„(1) Fapta conducătorului unui vehicul de a consuma alcool sau alte substanțe psihoactive, după producerea unui accident de circulație care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, până la recoltarea probelor biologice, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă”. „(2) Dacă persoana aflată în una dintre situațiile prevăzute în alin. (1) efectuează transport public de persoane, transport de substanțe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obținerea permisului de conducere sau în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani”. „(3) Nu constituie infracțiune consumul de substanțe psihoactive, după producerea accidentului de circulație și până la recoltarea probelor biologice, dacă acestea sunt administrate de personal medical autorizat, în cazul în care acestea sunt impuse de starea de sănătate sau de vătămarea corporală a conducătorului auto””.

În vederea punerii în acord a prevederilor Codului de procedură penală al României cu diversele dispoziții incluse în conținutul Constituției României, se remarcă faptul că efectele diverselor decizii ale Curții Constituționale a României, se reflectă în mod direct asupra materiei penalului, impunându-se necesitatea unor intervenții de natură legislativă, mai ales prin prisma diverselor consecințe reflectate în conținutul:

Deciziei Curții Constituționale a României nr. 625/2016

Deciziei Curții Constituționale a României nr. 22/2017

Deciziei Curții Constituționale a României nr. 17/2017

Deciziei Curții Constituționale a României nr. 90/2017

Deciziei Curții Constituționale a României nr. 336/2015.

Pentru a se reuși punerea în acord a diverselor norme procesual penal, în contextul efectelor imprimate de diversele decizii ale Curții Constituționale a României, legiuitorul a propus prin intermediul proiectului de Lege dedicat modificării și completării Legii nr.286/2009 vizând Codul Penal, a Legii nr.135/2010 vizând Codul de Procedură Penală, în vederea completării articolului 31 din conținutul Legii nr. 304/2004 vizând organizarea judiciară, ca și a completării articolului 79 al Legii nr. 253/2013 vizând executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, o reglementare nouă a articolului 70 regăsit în cuprinsul Codului de procedură penală al României, în acest fel încercându-se alinierea legislației procedurii penale la conținutul „deciziei Curții Constituționale nr. 625/2016 din 26 octombrie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 și art. 70 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.107 din 7 februarie 2017, potrivit căreia soluția legislativă (…), care stabilește că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în fața judecătorului de drepturi și libertăți se pronunță procurorul ierarhic superior este neconstituțională”, legiuitorul propunându-și „o reglementare distinctă a procedurii recuzării când aceasta intervine în faza de urmărire penală de cea care intervine in fața judecătorului de drepturi și libertății, judecătorului de camera preliminară sau a instanței de judecată”.

Astfel, în cazul articolului 70, s-a propus modificarea textului, noul cuprins urmând să aibă forma:: „Art. 70 – Procedura de soluționare a abținerii sau recuzării procurorului:

„(1) În cursul urmăririi penale, asupra abținerii sau recuzării procurorului se pronunță procurorul ierarhic superior. Declarația de abținere sau cererea de recuzare se adresează acestuia, sub sancțiunea inadmisibilității”.

„(2) Inadmisibilitatea se constată de procurorul în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare”.

„(3) Procurorul ierarhic superior soluționează cererea în 48 de ore, prin ordonanță care nu este supusă niciunei căi de atac”.

„(4) În cursul urmăririi penale, procurorul recuzat poate participa la soluționarea cererii privitoare la măsura preventivă și poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgența”.

De asemenea, tot ca efecte al deciziilor Curții Constituționale a României în materia dreptului procesul român, se are în vedere o modificare a prevederilor incluse în conținutul alineatului 2 al articolului 213, de această dată fiind vizată Decizia C.C.R. nr. nr. 17/2017, în conținutul căreia s-a arătat că „deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări”, sens în care legiuitorul apreciază că „se impune reglementarea unui termen cert și imperativ până la împlinirea căruia plângerea împotriva ordonanței procurorului prin care acesta a dispus luarea/prelungirea măsurii controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, trebuie soluționată”.

De asemenea, aceeași decizie a Curții Constituționale, ale căror efecte se răsfrâng în mod direct asupra conținutul alineatului 2 al articolului 213 din Codul de procedură penală al României, menționează că „atunci când măsura preventivă a controlului judiciar este luată de judecător (fie el judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată), contestația formulată de inculpat împotriva încheierii va fi soluționată în toate cazurile într-un termen de 5 zile de la înregistrare, pe când în cazurile în care măsura preventivă a controlului judiciar este luată/prelungită de către procuror, plângerea împotriva ordonanței va fi soluționată într-un termen incert, legiuitorul nereglementând în acest caz obligația instanței judecătorești de a se pronunța într-un anumit termen”, Curtea Constituțională inducând și termenul, respectiv cinci zile, așa cum acesta este prevăzut în conținutul Codului de procedură penală a României, în cuprinsul alineatului 4 al articolului 204, acesta reprezentând termenul „până la împlinirea căruia, de lege lata, se soluționează de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară contestația formulată de către inculpat împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive”, ceea ce presupune ca „pe viitor acest termen de 5 zile să se aplice în toate cazurile și plângerilor împotriva ordonanței procurorului prin care acesta a dispus luarea sau după caz prelungirea măsurii controlului judiciar, în cursul urmăririi penale”.

În viitoarea versiune a articolului 213 alineatul (2), urmează să fie de forma: „(2) Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluționare în camera de consiliu și dispune citarea inculpatului. Dispozițiile art. 204 alin.(4) se aplică în mod corespunzător”.

Un alt efect al deciziilor Curții Constituționale a României, ce s-a pronunțat cu privire la excepțiile de neconstituționalitate regăsite în conținutul textului de lege al Codului de procedură penală al României se va regăsi și în conținutul articolului 220, respectiv a alineatului (5), ca și în conținutul alineatului 3 al articolului 238, principalul efect fiind determinat de conținutul Deciziei nr. 22/2017 din data de 17 ianuarie 2017 ce a vizat excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile conținute în alineatul 1 al articolului 220 din Codul de procedură penală al României, instanța contenciosului constituțional opinând că „este neconstituțională soluția legislativă reglementată de dispozițiile art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condițiile în care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeași cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate”.

În acest context, modificările ce au fost propuse articolului .220, alin.(5), ca și articolului 238, (alin.3), ambele din cadrul Codului de procedură penală a României au rolul de a pune conținutul acestora texte de lege în deplin acord cu articolele constituționale ce au fost invocate în conținutul deciziei Curții Constituționale a României, anterior menționate.

În opinia legiuitorului, a fost propusă soluția conform căreia „față de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv sau față de care sa mai dispus arestarea la domiciliu în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, se poate dispune din nou măsura arestului la domiciliu sau cea a arestării preventive numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate”.

Astfel, în conținutul articolului 220 al Codului de procedură penală al României se are în vedere ca alineatul (5), să aibă, în viitor, următoarea formă: „(5) Față de inculpatul care a mai fost arestat preventiv sau față de care s-a mai dispus arestarea la domiciliu în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, se poate dispune din nou măsura arestului la domiciliu, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate”.

În ceea ce privește articolului 238, asupra căruia se răsfrânge efectul aceleiași Decizii a Curții Constituționale a României, nr. 22/2017 din data de 17 ianuarie 2017, legiuitorul a produs modificarea alineatului (3) ce va avea următoarea formă: „(3) Față de inculpatul care a mai fost arestat preventiv sau față de care s-a mai dispus arestarea la domiciliu în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, se poate dispune din nou măsura arestării preventive numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate”.

De asemenea, în proiectul de Lege dedicat modificării și completării Legii nr.286/2009 vizând Codul Penal, a Legii nr.135/2010 vizând Codul de Procedură Penală, în vederea completării articolului 31 din conținutul Legii nr. 304/2004 vizând organizarea judiciară, ca și a completării articolului 79 al Legii nr. 253/2013 vizând executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, ca urmare a efectelor determinate de diversele decizii de neconstituționalitate pronunțate în ultimii ani de către instanța Curții Constituționale a României, se mai regăsește și modificarea legislativă privind alineatul 1 al articolului 235 al Codului de procedură penală a României, aspect ce a avut în vedere „interpretarea legală a unei dispoziții din Codul de procedură penală, interpretare făcută atât prin raportare la cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr.336/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.342 din 19 mai 2015, cât și prin raportare la prevederile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „Interpretarea legală (…) poate confirma (…) interpretările judiciare, (…), adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câștigate,”, în cadrul proiectului fiind propus textul ce respectă întocmai soluția pe care a luat-o Curtea Constituțională a României în cadrul deciziei anterior menționate, respectiv „Decizia nr. 619/2016 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru interpretarea art.38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 6 din 4 ianuarie 2017, Decizia nr. 460/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. a), c) – f) și alin. (2) – (6) și art. 70 alin. (1) și (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr.624 din 17 august 2015 – „(1) Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, sub sancțiunea prevăzută de art. 268 alin. (1)”. Se propune și modificarea art. 311 alin. (3) Cod procedură penală, pentru punerea în acord a dispozițiilor acestui articol cu prevederile Constituției așa cum au fost acestea interpretate prin Decizia nr. 90/2017. Curtea Constituțională a constatat faptul că soluția legislativă care exclude obligația informării suspectului/inculpatului despre schimbarea încadrării juridice este neconstituțională. Pe cale de consecință, se propune modificarea alin. (3) al art. 311 Cod procedură penală astfel încât, pe viitor, organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice va fi obligat să îl informeze pe suspect atât cu privire la faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea, cât și cu privire la schimbarea încadrării juridice”.

CAPITOLUL 8. PROPUNERI DE LEGE FERENDĂ

Se remarcă faptul că în actualul Cod penal al României au fost introduse numeroase modificări infracțiunilor la adresa modului de înfăptuire a justiției, acestea fiind în mod explicit menționate în cadrul Părții speciale a acestuia, mai precis în conținutul articolelor 266 – 288.

Astfel, legiuitorul a înțeles să introducă în noua lege penală a României incriminări noi, dintre care amintim doar:

„Obstrucționarea justiției”

„Compromiterea intereselor justiției”

„Răzbunarea pentru ajutorul dat justiției”

„Asistența și reprezentarea neloială”

„Încălcarea solemnității ședinței”, etc.

De asemenea, se remarcă faptul că legiuitorul a înțeles să redefinească diverse fapte de natură penală ce fuseseră deja incriminate, cum ar fi:

„Favorizarea infractorului”

„Nedenunțarea”

„Mărturia mincinoasă”

„Influențarea declarațiilor”

„Neexecutarea sancțiunilor penale”

„Ultrajul judiciar”, etc.

În situația în care în conținutul Codului penal al României din anul 1969 se remarcă menționarea unui număr de 17 fapte penale ce se constituie în infracțiuni, în actuala lege penală se sesizează existența, în cadrul domeniului dedicat protecției penale a activității privind înfăptuirea justiției, a unui număr de 23 de fapte incriminate, la o simplă analiză a acestora constatându-se faptul că acestea pot fi incluse în cadrul regulii consacrate evoluției dreptului, respectiv continuitate/discontinuitate.

De asemenea, trebuie menționat și faptul că o parte dintre aceste fapte penale au fost prevăzute și în conținuturile Codurilor penale ale României din anul 1864, respectiv din anul 1936, cele mai bune exemple fiind:

„Nedenunțarea”

„Denunțarea calomnioasă”

„Omisiunea sesizării”

„Coruperea de minori” – infracțiune ce se regăsește în conținutul Codului penal al României din anul 1936, respectiv în cadrul articolului 280

„Divulgarea actelor de procedură secretă” – infracțiune de asemenea regăsită în conținutul Codului penal al României din anul 1936, respectiv în cadrul articolului 293

„Mărturia mincinoasă”

„Cercetarea abuzivă”

„Tăinuirea” – infracțiune regăsită în conținutul Codului penal al României din anul 1864, respectiv în cadrul articolelor 53/55, ca și delict comun, alături de complicitate

„Favorizarea infractorului”

În ciuda faptului că, în cazul unor incriminări noi, doar o confruntare cu realitatea juridică a normei penale poate determina o cuantificare a conformității specifice acesteia, în raport cu necesitatea aferentă respectării permanente a principiului aferent caracterului subsidiar specific dreptului penal, se remarcă la o simplă analiză că în cazul unor aspecte sesizate în cadrul unor reglementări dedicate înfăptuirii justiției, pot fi realizate diverse completări ori îmbunătățiri, ce se pot concretiza în propuneri ale legii ferende.

Astfel, în cadrul faptei penale ce este incriminată de conținutul articolului 277 al Codului penal al României – Compromiterea intereselor justiției – infracțiune nouă definită în legea penală română, se impune realizarea analizei modului de respectare a principiului dedicat minimei intervenții în domeniul aferent protecției penale a diverselor valori despre care legiuitorul a considerat că nu va reuși să le protejeze în mod eficient, prin intermediul diverselor măsuri de natură administrativă, disciplinară, contravențională ori civilă.

Se remarcă faptul că necesitatea realizării incriminării dedicate compromiterii diverselor interese ale justiției se datorează nu doar condamnării țării noastre de către celebra Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ci și contestării conform căreia diversele instituții ce sunt abilitate prin prisma administrativă nu au avut capacitatea stabilirii răspunderii pentru eventuala dezvăluire în mass-media a diverselor informații din cadrul dosarelor penale ce se află pe rolul diverselor organe ale urmăririi penale.

Trebuie menționată atenția deosebită acordată variantei normative a faptei penale, așa cum aceasta a fost prevăzută de către legiuitor în conținutul alineatului 3 al anteriorului text de lege menționat („(…) (3) Dezvăluirea, fără drept, de informații dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicție este impusă de legea de procedură penală, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. (…).”), respectiva faptă penală putând să fie comisă de un martor, de un expert ori de un interpret, ca urmare a dezvăluirii, fără a avea acest drept, a diverselor informații ce pot fi regăsite în cadrul unei cauze penale, în situația în care interdicția este în mod special prevăzută în conținutul legii procedurii penale.

Această normă penală, ce a fost instituită prin intermediul textului de lege, anterior citat, prezintă caracterul specific normei de referire, ea reușind să își completeze cu normele normative procurate din cadrul legii de procedură penală respectivul precept.

În cadrul conținutului acestei norme penale se remarcă faptul că legiuitorul a înțeles să nu precizeze clar elementele normative complinitoare, el mulțumindu-se doar cu trimiterea la legea procesual-penală, în acest fel norma referirii subordonându-și preceptul aferent normei complinitoare.

Astfel, în acest context, se remarcă necesitatea identificării diverselor dispoziții existente în conținutul legii de procedură penală prin intermediul cărora îi este interzis respectivului mator, interpret ori expert să dezvăluit diversele informații existente în cadrul unei cauze penale, fără a deține acest drept.

Ca urmare a analizării Codului de procedură penală al României, în vederea identificării diverselor interdicții ce sunt impuse martorilor, experților, interpreților de către legea penală, se remarcă existența mai multor norme de procedură, respectiv:

În perioada aferentă urmăririi penale – această faptă penală poate fi comisă de către:

Interpretul ce, având în vedere prevederile alineatului 3 al articolului 143 din cadrul Codului de procedură penală a României, este solicitat de diverselor organe de urmărire penale să își dea contribuția în vederea realizării unei transcrieri a convorbirilor, a comunicărilor ori a conversațiilor ce sunt purtate într-o limbă ce nu este limba română, în situația în care comunicările se obțin pe baza unui mandat privind supravegherea tehnică

„Persoanele ce sunt chemate să își ofere concursul tehnic în vederea executării diverselor măsuri de supraveghere” – acestea având obligația păstrării secretului operațiunii pe care o realizează „sub sancțiunea legii penale” – conform prevederilor incluse în alineatul 3, articolul 142, Codul de procedură penală a României, ce are în vedere „punerea în executarea mandatului de supraveghere tehnică”

Un funcționar activ, ca subiect activ al infracțiunii anterior menționate, în situația în care acesta are și calitatea de expert

În cadrul fazei de judecată – se remarcă faptul că în conformitate cu prevederile ce sunt incluse în conținutul articolului 352 al Codului de procedură penală a României, există posibilitatea legală a declarării respectivei ședințe de judecată ca fiind una nepublică. Se remarcă faptul că în conținutul alineatului 8, legiuitorul a prevăzut îndatorirea ce îi revine președintelui completului de judecată privind aducerea la cunoștința tuturor persoanelor ce iau parte la ședința de judecată că aceasta este desfășurată în cadrul unei ședințe nepublice, cu obligația menținerii confidențialității diverselor informații ce sunt obținute pe perioada derulării procesului.

În plus, în conținutul alineatului următor se menționează că instanța de judecată are posibilitatea interzicerii, pe întreaga durată a judecării procesului „publicarea și difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părții civile, a părții responsabile civilmente sau a martorilor …(…)”.

Considerăm că normele ce sunt impuse de către legiuitor în conținutul articolului 352 al Codului de procedură penală a României, dedicate ședinței de judecată declarată ca fiind nepublică, au capacitatea de a institui inclusiv obligativitatea menținerii confidențialității asupra diverselor informații aflate de martor, de expert ori de interpret (respectiv conform prevederilor alineatului 8), această dispoziție venind în completarea conținutului aferent normei penale ce se regăsește în conținutul alineatului 2 al articolului 277 din cadrul Codului penal al României.

În ceea ce privește faza dedicată urmăririi penale, excluzând dispozițiile ce sunt regăsite în conținutul alineatului 3 al articolului 143 al Codului de procedură penală al României, nu s-a reușit regăsirea altor nor+

me penale ce au un caracter prohibitiv ce pot să completeze norma incriminării regăsite în conținutul alineatului 3 al articolului 277.

Se remarcă de asemenea interogația dedicată unei eventuale egalități sesizate între caracterul nepublic, impus în faza urmăririi penale, după cum acesta a fost prevăzut în conținutul alineatului 2 al articolului 285, Codul de procedură penală al României și respectiva interdicție ce se regăsește în conținutul alineatului 3 al articolului 277 din cadrul Codului penal al României.

În vederea stabilirii cu certitudine a sensului aferent normei penale analizate, se impune realizarea unei interpretări de natură gramaticală, în corelare cu exigența determinată de lex stricta, avându-se în vedere să nu se realizeze extinderea normei incriminatoare peste voința specifică legiuitorului, știut fiind faptul că normelor penale le revine o interpretare strictă.

În acest sens, se consideră că respectiva normă de incriminare ce se regăsește în conținutul alineatului 3 al textului de lege, anterior menționat, este una de natură restrictivă, ea neavând în atenție orice procedură de natură nepublică. Astfel, prin intermediul acestei norme legiuitorul a reușit să impună condiția ca respectiva dezvăluire, fără drept, a diverselor informații, să se fi constituit în obiectul unei interdicții exprese regăsite în conținutul legii procedurii penale, după cum se remarcă în cazul alineatului 3 al articolului 143 ori al articolului 252 din cadrul Codului de procedură penală al României.

Se apreciază că nu se impune egalitatea între respectivul caracter nepublic sesizat în cazul diverselor proceduri și respectiva interdicție ce este menționată în cuprinsul alineatului 3 al articolului 277, respectiva trimitere realizată de acesta la normele procedurale penale neputând fi in totum, impunându-se existența unor dispoziții special dedicate acestui aspect, dispoziții ce trebuie să poată fi identificate cu facilitate de către respectivul destinatar al norme penale, doar în condițiile acestea fiind previzibilă respectiva normă de incriminare.

În situația în care legiuitorul ar fi intenționat să includă în domeniul dedicat preceptului orice fel de informație din cadrul fazei urmăririi penale, se impune mențiunea oricărei informații pe care o va obține respectivul martor, respectiv nedezvăluirea informațiilor în cadrul procedurii penale secrete, a unei ședințe nepublice, ca și în faza urmăririi penale.

Mai mult, de lege lata, respectiva apreciere a informațiilor ce nu trebuie să fie dezvăluite, respectiv a importanței reprezentate de acestea, a respectivelor caractere, ca și a naturii însemnătății deținute în cadrul structurii unui proces penal se impune a se realiza din partea legiuitorului, după cum se poate remarca chiar din conținutul oricărei normei penale de incriminare.

Astfel de incriminări se remarcă și în conținutul altor state europene, examinarea dispozițiilor privind stabilirea respectivei obligații dedicate non-dezvăluirii unor informații secrete, aflate în perioada derulării procesului penal, ca și a modului dedicat aducerii respectivelor dispoziții legale la cunoștința diverșilor destinatari, ca și a sancțiunilor ce pot să fie aplicabile în situația unei nerespectări a acestor obligații determinând existența diverselor tendințe de natură legislativă, așa cum este cazul:

Legislațiilor ce au prevăzut în conținutul acestora a interdicțiilor privind nedezvăluirea diverselor informații secrete – cazul legislației din Suedia, ca și a celei din Germania, ce au prevăzut interzicerea divulgării diverselor informații menționate în mod expres în cuprinsul legii, în cadrul legii penale germane regăsindu-se menținea încălcării obligației ce este impusă, în baza legii, de diversele instanțe de judecată

Legea penală a Spaniei, care în conținutul articolului 466 reușește să includă prevederea declarării ca fiind secrete a diverselor acțiuni procesuale, de către autoritățile judiciare, legiuitorul din Spania apreciind că această declarare expresă se impune a se realiza anterior relevării acțiunilor procesuale de respectivul subiect activ

Legea penală franceză, care în conținutul articolului 434, dedicat incriminării conduitei persoanelor ce au cunoștință despre anumite informații de tip secret, ce, în virtutea funcției ocupate, sunt dezvăluite fără drept, omițând precizarea privind declararea ca fiind secrete a respectivelor informații fie ca urmare a stabilirii de către lege, fie prin declararea de autoritățile judiciare, etc.

Se remarcă faptul că exprimarea regăsită în conținutul alineatului 3 al articolului 277 din Codul penal al României reprezintă intenția legiuitorului de a nu lăsa la dispoziția, respectiv aprecierea diverselor organe judiciare, delimitarea/stabilirea informațiilor ce nu trebuie să fie dezvăluite de către un martor, un interpret ori un expert.

Astfel, remarcă faptul că legiuitorul a preferat incriminarea limitată doar a situațiilor prevăzute în mod expres de legea penală, cu mențiunea că normele penale pot fi la limita eficienței în condițiile în care nu se remarcă precizarea clară a situațiilor respective în conținutul legii penale române.

Se constată că, dacă ar fi intenționat să facă referire la orice fel de procedură nepublică, indiferent de faza derulării acesteia (urmărirea penală, judecată ori camera preliminară) legiuitorul ar fi făcut această prevedere în mod explicit.

Respectiv, în situația în care, în conținutul alineatului 3 al articolului 277, s-ar fi incriminat în mod expres dezvăluirea informațiilor de către persoanele anterior menționate, aflate din derularea unei cauze penale, în cadrul procedurii nepublice, aspectul ar fi trebuit să se regăsească în conținutul respective norme penale de incriminare.

În calitate de lege ferendă, se are în vedere propunerea ca, ulterior prevederilor menționate în cuprinsul literei d, din cadrul alineatului 2 al articolului 120 din Codul de procedură penală a României, se propune introducerea literei e), care să aibă conținutul de forma „obligația păstrării confidențialității tuturor informațiilor, în situația în care obligația se constată a fi impusă chiar de către legea penală procedurală”:

În paralel cu instituirea, expresă, a acestei interdicții, se impune și obligația tuturor organelor judiciare privind informarea respectivului martor, respectivului interpret ori a respectivului expert cu privire la obligativitatea menținerii confidențialității respectivelor informații.

În vederea protejării diverselor informații din cadrul unei cauze penale, ca și a caracterului previzibil specific normei penale de incriminare, se apreciază, de lege ferendă, extinderea de către legiuitor a domeniului dedicat protecției penale, impunându-se necesitatea includerii ca și faptă penală incriminată de legea penală a aspectului privind dezvăluirea diverselor informații ce au fost obținute dintr-o cauză penală, de persoane ce au asistat ori au participat la proceduri diverse în cadrul fazei urmăririi penale, în ședințe separate ori secrete, ulterior aducerii la cunoștința acestora a obligației păstrării confidențialității informațiilor astfel obținute.

De asemenea, se impune a se menționa în cuprinsul legii procedurale penale, a obligației menținerii secretului informațiilor ce sunt obținute pe perioada procesului penal de către orice interpret ori expert. Cu mențiunea că rațiunea informării acestora în prealabil se impune, în contextul în care normele procesuale penale se pot dovedi a fi dificil de interpretat de persoanele ce nu dețin studii de specialitate juridică, în absența unei obligații exprese în acest sens.

CONCLUZII

Conform prevederilor legii fundamentale a României, Curtea Constituțională a României este desemnată să se pronunțe cu privire la constituționalitatea diverselor legi și ordonanțe aflate în vigoare, în situația constatării unor neconstituționalități, acestea încetându-și toate efectele juridice în termen de 45 de zile din momentul publicării deciziilor Curții Constituționale, privind neconstituționalitatea, în Monitorul Oficial al României.

În situația în care Curtea Constituțională a României constată că, înainte de promulgare, anumite legi sunt neconstituționale, prin lege, există obligația re-examinării acestora, respectiv a dispozițiilor ce nu respectă prevederile constituționale, de către Parlamentul României, cu punerea în acord a acestora în raport de decizia luată de C.C.R. Iar în situația în care Curtea Constituțională a României se pronunță cu privire la neconstituționalitatea unor tratate sau acorduri instituționale, această neconstituționalitate nu reprezintă obiectul nici unei excepții de neconstituționalitate, respectivul tratat ori acord internațional neputând fi ratificat în situația în care s-a constatat neconstituționalitatea sa.

Curtea Constituțională a României asigură un control al constituționalității tuturor legilor, al diverselor tratate internaționale, ca și un control al regulamentelor Parlamentului României, respectiv al ordonanțelor Guvernului României, respectiv un control al tuturor actelor dedicate reglementării primare.

De asemenea, Curtea Constituțională a României poate să își exercite controlul privind constituționalitatea diverselor legi organice ori asupra legilor ordinare înainte ca acestea să fie promulgate (caz în care aceasta nu poate să soluționeze în cadrul unei legi ce este în vigoare problema dedicată constituționalități) sau ulterior intrării acestora în vigoare, situație în care sunt avute în vedere diversele excepții de neconstituționalitate ce sunt ridicate în cadrul instanțelor de judecată ori a instanțelor de arbitraj comercial, ca și soluționarea diverselor excepții de neconstituționalitate ce sunt ridicate în mod direct de către Avocatul Poporului

În plus, Curtea Constituțională a României își exercită controlul privind constituționalitatea și asupra diverselor tratate ori acordul internaționale înaintea ratificării de către Parlamentul României, cât și după ratificare, ca urmare a noilor atribuții ce i-au fost conferite, ulterior revizuirii din anul 2003 a Constituției României, controlul dedicat constituționalității putându-se exercita a priori (respectiv asupra tuturor legilor ce sunt adoptate de către Parlamentul României, înainte ca acestea să fie promulgate, ca și legile dedicate revizuirii Constituției României, anterior supunerii acestora spre aprobare, prin intermediul referendumului), ca și a posteriori (privind diversele tratate și acorduri internaționale ulterior ratificării, ca și diversele regulamente ale Parlamentului României, totalitatea legilor și a ordonanțelor Guvernului României, aflate în vigoare).

În cazul exercitării controlului a priori de către Curtea Constituțională a României, examinarea se realizează nu doar diverselor prevederi ce sunt menționate în cadrul unei sesizări, ci și asupra prevederilor de care acestea, evident și necesar, nu se pot disocia. Această regulă se diferențiază de regula ce privește exercitarea controlului de constituționalitate a posteriori, dedicat diverselor legi și ordonanțe aflate în vigoare. Respectiv, doar în situația admiterii excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a României are în vedere pronunțarea și în ceea ce privește constituționalitatea diverselor alte prevederi regăsite în conținutul actului ce a fost atacat, prevederi ce nu pot fi, evident și necesar, disociate de către prevederile ce au fost menționate în conținutul respectivei sesizări.

Respectiv, în situația exercitării de către Curtea Constituțională a României a unui control a priori, în situația în care nu este constatată o neconstituționalitate în cadrul textului ce este criticat, din oficiu, C.C.R. are capacitatea de a extinde obiectul dedicat sesizării neconstituționalității și la nivelul diverselor alte texte legale, cu mențiunea faptului că, această constatare a legăturii evidente și necesare de către C.C.R. privind norma legală inclusă în sesizare și norma care va extinde respectivul obiect al sesizării reprezintă condiția sine qua non în domeniul dedicat extinderii respectivului obiect al controlului.

În domeniul dedicat rațiunilor diferențelor constatate între reglementările legale dedicate controlului a priori și reglementările ce vizează controlul posteriori, se remarcă importanța primordială a controlului a priori, prin intermediul deciziei pe care o formulează Curtea Constituțională având capacitatea eliminării anumitor texte legale, anterior promulgării legii, respectiv publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, ca și intrării acesteia în vigoare. Acest control de constituționalitate exercitat de către Curtea Constituțională a României poate fi și unul de tip abstract, domeniul dedicat obiectului acestuia vizând diversele norme legale (chiar și în lipsa unei aplicări a acestora) respectiv aplicarea respectivei norme legale ce a fost verificată în cadrul unei anumite spețe.

Dacă acest control a priori a Curții Constituționale a României are un caracter de tip abstract, controlul posteriori al instituției poate să aibă un caracter de tip concret (cazul pronunțării asupra diverselor excepții de neconstituționalitate ce privesc diversele legi și ordonanțe, excepții ce sunt ridicate fie în cadrul diverselor instanțe judecătorești, fie în cadrul instanțelor de arbitraj comercial, ca și asupra diverselor excepții de neconstituționalitate privind legi ori ordonanțe și care sunt ridicate în mod direct de către Avocatul Poporului), dar și unul abstract (cazul pronunțării asupra constituționalității diverselor regulamente ale Parlamentului României).

În privința excepțiilor de neconstituționalitate vizând legi ori ordonanțe, ce sunt ridicate în mod direct Curții Constituționale a României de către Avocatul Poporului, acestea pot fi formulate în baza instrumentului juridic ce se află la dispoziția Avocatului Poporului, instrument dedicat intervenției instituționale în vederea realizării misiunii ce îi revine, respectiv apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români

În exercitarea controlului dedicat constituționalității, pentru a se stabili modul în care o anumită dispoziție legală este conformă sau nu cu prevederile Constituției României, se impune analizarea conținutului respectivei dispoziții legale, stabilirea înțelesului exact și clar al acesteia, toate acestea fiind ulterior confruntate cu prevederile diverse incluse în conținutul legii fundamentale. Iar o parte dintre deciziile ce aparțin Curții Constituționale (respectiv deciziile interpretative ale C.C.R.) includ referiri cu privire la neconstituționalitatea diverselor dispoziții legale în conținutul cărora există anumite texte al căror conținut se află în contradicție cu prevederile Constituției României, aspect ce impune necesitate unui proces complex, dedicat interpretării diverselor norme ce sunt examinate

Din totalitatea atribuțiilor ce îi revin prin lege Curții Constituționale a României, atribuții dedicate controlului de constituționalitate asupra actelor normative, cea mai mare pondere (prin prisma numărului dosarelor aflate pe rolul instituției) în cadrul activității acesteia îi revine demersului dedicat soluționării diverselor excepții de neconstituționalitate ce privesc legile ori ordonanțele aflate în vigoare, excepții ce sunt ridicate fie în fața diverselor instanțe de judecată, fie în fața instanțelor arbitrajului comercial. În momentul în care a fost sesizată, Curtea Constituțională are obligația de a trece la examinarea constituționalității asupra textului ce a fost reclamat, în acest caz neaplicându-se diversele dispoziții ce vizează o suspendare a procesului, o întrerupere a acestuia, respectiv o stingere a litigiului.

În ultimii ani s-a remarcat o dezvoltare deosebită a numărului de dosare ce au drept obiect diversele excepții de neconstituționalitate invocate de diverse părți, aspect datorat nu doar de o fortificare a rolului pe care îl deține Curtea Constituțională a României, ci și de dobândirea firească a exercițiului democratic de către tot mai multe părți direct interesate. Nu de puține ori, au existat și părți care au încercat să întârzie soluționarea diverselor cauze, prin invocarea unor excepții de neconstituționalitate, cunoscut fiind faptul că judecarea respectivei cauze în care era ridicată o excepție de neconstituționalitate este suspendată pe întreaga perioadă în care instanța Curții Constituționale a României se ocupă de soluționarea respectivei excepții de neconstituționalitate.

În vederea evitării acestor tactici, ce pot produce serioase inconveniente în cadrul derulării normale a cauzelor, s-a reușit abrogarea diverselor norme ce privesc suspendarea ope legis a diverselor cauze în cadrul cărora sunt invocate diversele excepții de neconstituționalitate, prin intermediul:

În domeniul dedicat dimensiunii politice ce caracterizează Curtea Constituțională a României, se remarcă și rolul pe care aceasta îl are în ceea ce privește o anumită influențare a procesului de legiferare, rol ce nu se poate contesta. De altfel, în conținutul diverselor sale decizii, Curtea Constituțională a României a reușit să precizeze rolul pe care îl deține în calitate de „legislator negativ”, aceasta evidențiind faptul că nu are capacitatea de a se substitui Parlamentului României în situația unor anumite omisiuni privind reglementarea, ca și a modificării unor dispoziții legale ce au fost atacate pe rolul său.

În ceea ce privesc efectele ulterioare, determinate de diversele decizii ale Curții Constituționale a României, se remarcă numeroase abordări, avându-se în vedere natura diversă a acestor efecte, natură ce poate să fie determinată de atribuția în cadrul exercitării căreia a fost pronunțată o anumită decizie a Curții Constituționale, ca și de complexitatea subiectelor considerate a fi opozabile diverselor decizii ale Curții Constituționale a României

Deseori, această abordare se remarcă a fi însoțită și de o latură divergentă, datorită caracterului lapidar al diverselor formulări constituționale ce privesc deciziile ce sunt luate de către Curtea Constituțională, ca și al caracterului ce se regăsește în conținutul diverselor formulări constituționale ce se regăsesc în domeniul special dedicat efectelor deciziilor Curții Constituționale a României. Dacă în situația efectelor privind deciziile Curții Constituționale a României se remarcă faptul că dispozițiile nu sunt atât de precise și de complete pe cât s-ar impune, nu același lucru se poate spune despre prevederile în domeniu incluse în constituțiile altor state ale Europei.

Intenția reglementării diverselor efecte ale deciziilor ce sunt pronunțate de către Curtea Constituțională a României, după cum aceasta este prevăzută în legea fundamentală a țării, continuă să determine numeroase comentarii și controverse la nivelul doctrinei mai ales prin prisma numeroaselor imperfecțiuni ce au fost sesizate asupra modului de redactare al alineatului 2 al articolului constituțional 147.

Autoritatea lucrului judecat în cadrul deciziilor aferente Curții Constituționale a României nu se manifestă, în sensul strict al noțiunii, ca și o protecție, respectiv o sancțiune, frecvent, în cadrul jurisprudenței Curții Constituționale a României, remarcându-se faptul că unele dintre deciziile sale impun și diverse efecte de tip constitutiv, cum ar fi constatarea privind contradicția remarcată în cadrul unei legi, în raport cu anumite norme generale specifice dreptului internațional, aspect datorat deciziei însăși a Curții Constituționale, care induce prin ea însăși o anumită modificare la nivelul circumstanțelor juridice, deosebindu-se de deciziile prin intermediul cărora sunt stabilite diversele circumstanțe juridice de actualitate.

În situația inexistenței unui element de exercitarea declarațiilor constitutive, pe calea judiciară, se impune a se identifica dacă o eventuală modificare sesizată survine drept efectul respectivei decizii ori dacă această modificare reprezintă consecința firească care, în virtutea Constituției României, operează în mod automat. Se remarcă astfel faptul că există opinii conform cărora modificarea ar fi în mod implicit inclusă în cadrul respectivei decizii a Curții Constituționale a României, ceea ce induce un caracter de relativitate oricărei comparații realizate între diversele decizii ale instituției, sesizate în astfel de situații și hotărârile judecătorești ce sunt constitutive ale unor drepturi.

O importanță deosebită este acordată diverselor efecte ale deciziilor ce sunt luate de către Curtea Constituțională a României, prin intermediul cărora este stabilită neconstituționalitatea unei anumite legi, a unui anumit act ori a unei hotărâri luate de către Președintele României ori de către Parlamentul României.

În cadrul jurisprudenței Curții Constituționale se menționează faptul că aceste spețe, ce au în vedere competențele principale ale sale, instituția nu realizează actul administrării justiției. În aceste litigii sunt incluse cazuri de natură generalistă, ce nu au în vedere încălcarea drepturilor sau diverse contestări, ceea ce nu implică în mod expres o aplicare a legii în cadrul unui caz particular.

Natura întregii activități a Curții Constituționale are capacitatea logică de a afecta asupra efectului indus de deciziile acesteia, chiar dacă se sesizează un aspect lacuniar asupra diverselor reglementări ce sunt specifice în aceste situații. Astfel, toate deciziile aferente Curții Constituționale a României prin intermediul cărora se reușește stabilirea neconstituționalității unui act ce este emis de către Parlamentul României, reușesc să inducă efectele clasice ale autorității lucrului judecat, ca și valoarea constitutivă. Aceste decizii reușesc să invalideze diversele acte ale Parlamentului României, ce sunt neconstituționale, aspect ce este asemănător abrogării acestor acte de către autoritatea Parlamentului României

La nivel doctrinar există și opinii conform cărora aceste decizii nu reușesc să inducă efectul revocării în domeniul dedicat actelor neconstituționale ale Parlamentului României, considerându-se că aceste acte nu se mai aplică efectiv, în marea majoritate a deciziilor Curții Constituționale a României remarcându-se și existența unor dispoziții de tip declarativ, cu precizarea că există și situații în care instituția a avut în vedere și o interpretare constituțională.

În domeniul dedicat opiniilor conform cărora diversele decizii ale Curții Constituționale a României, dedicate neconstituționalității unor acte ale Parlamentului României, impun efectul abrogării, se remarcă efectul revigorării de asemenea, aceste construcții juridice fiind marcate de numeroase critici, în ciuda cărora deciziile C.C.R. continuă să se mențină în realitate

De asemenea, mai ales în ultima perioadă, se sesizează că instituția Curții Constituționale a României începe să se ralieze părerilor conform cărora diversele legi dedicate modificării, respectiv actelor de completarea actelor Parlamentului României, după intrarea în vigoare, ele nu mai sunt acte de sine stătătoare, fiind încorporate în cadrul actelor Parlamentului României, pe care fie le completează, fie le modifică, excepție făcând diversele dispoziții de tip tranzitoriu, respectiv dispozițiile finale. În acest context, legea modificării și completării unui act, spre deosebire de respectivul act al Parlamentului României, nu posedă diversele caracteristici ce ar putea impune o promovare la nivelul unui act individual, respectiv unui act separat, iar pe cale de consecință nu se poate constitui în obiectul controlului de constituționalitate.

Ca urmare, având în vedere faptul că obiectul controlului de constituționalitate nu este reprezentat de către legea modificării, respectiv completării unui act al Parlamentului României, ci de respectivul act, modificat, respectiv completat, nu se impune o restabilire a situației juridice sesizate anterior aplicării respectivei legi de modificare, respectiv completarea actului.

Se remarcă faptul că opinia dedicată efectului constitutiv al diverselor decizii ale Curții Constituționale ale României, prin intermediul căruia este stabilită neconstituționalitatea diverselor acte ale Parlamentului României, a fost sancționată prin prisma speței dedicate dobândirii unui drept de proprietate privind diversele bunuri ce au fost supuse, prin intermediul legii, naționalizării. Decizia instituției Curții Constituționale a reprezentat, în această situație, temeiul dedicat reconstituirii dreptului de proprietate, aspect ce a implicat implicit o reafirmare a opiniei juridice conform căreia actul Parlamentului României, ce a fost stabilit ca fiind de tip neconstituțional, nu se mai aplică. În ceea ce privesc consecințele, acestea sunt reglementate prin intermediul implicării instituției Parlamentului.

Toate deciziile Curții Constituționale a României privind stabilirea neconstituționalității diverselor acte ale Parlamentului României au caracter obligatoriu pentru toate organele reprezentative ale statului, ca și pentru persoanele fizice, respectiv persoanele juridice și chiar dacă nu este statuată în mod clar problema dedicată drepturilor ce sunt încălcate ori contestate, forța juridică a acestora implică semnificații speciale, în raport cu diversele decizii ale Curții Constituționale, prin intermediul cărora sunt rezolvate diversele conflicte de natură juridică (cu mențiunea că unele particularități ce sunt sesizate au în vedere nu doar destinatarii acestora, ci mai ales funcțiile de protecție, respectiv de sancțiune).

Efectele declarative ale deciziilor Curții Constituționale ale României, ca o umare firească, au în vedere preîntâmpinarea unei reanalizării a unor aspecte ce au fost anterior soluționate, cu mențiunea că aspectul privind redactarea unui act aparținând Parlamentului României, supusă respectivului control, nu exclude admisibilitatea, prin actul însăși, a unei sesizări noi în cazul controlului dedicat constituționalității.

O atenție deosebită este acordată problemei privind necesitatea întreruperii controlului de constituționalitate ulterior stabilirii de către Curtea Constituțională a României a neconstituționalității, ca urmare a unor motive de natură procedurală, cu toate că aceasta nu are în vedere diversele motive ce au fost invocate în conținutul sesizării.

Curtea Constituțională a României a și precizat faptul, că ulterior pronunțării asupra fondului unei cauze, se constată că o nouă sesizare, dedicată declarării unei neconstituționalități privind același act al Parlamentului României, se dovedește a fi inadmisibilă, mai ales prin prisma interdicției unei re-examinări a aceleiași probleme, în ciuda faptului că anterioara sesizare a fost respinsă datorită divizării voturilor aferente magistraților.

Analizarea jurisprudenței Curții Constituționale reușește să evidențieze faptul că deciziile dedicate admiterii excepțiilor de neconstituționalitate sunt aplicate numai în cazul spețelor ce se află pe rolul diverselor instanțe de judecată, în momentul în care acestea sunt publicate în conținutul Monitorului Oficial al României – în aceste spețe se remarcă aplicarea dispozițiilor privind neconstituționalitatea, dispuse de către Curtea Constituțională a României, dar și numai în cazul spețelor în cadrul cărora s-a reușit invocarea excepțiilor de neconstituționalitate până în momentul publicării în conținutul Monitorului Oficial al României, altele decât cele în cadrul cărora Curtea Constituțională a României s-a pronunțat prin intermediul deciziilor, spețe ce au fost soluționate în mod definitiv, prin intermediul hotărârilor judecătorești diverse (astfel, deciziile constituie, în fapt, tema ce a fost consacrată revizuirii respective).

În situația dosarele ce au fost soluționate de către instanțele de judecată până în momentul în care, în Monitorul Oficial al României, au fost publicate deciziile Curții Constituționale a României, respectiv dosarele în care instanța a dispus sesizarea C.C.R. cu excepția ce avea drept obiect diversele dispoziții ale legii ori ale ordonanțelor, ulterior acestea fiind declarate drept neconstituționale, se remarcă faptul că deciziile Curții Constituționale a României privind admiterea respectivelor excepții de neconstituționalitate își produc efectele în totalitate, instanța Curții Constituționale a României precizând, de altfel, că astfel de decizii sunt aplicabile în cauzele aflate pe rolul instanțelor și în care s-au invocat excepțiile de neconstituționalitate până în momentul publicării acestor decizii ale C.C.R. în cadrul Monitorului Oficial al României

În acest caz se sesizează că excepțiile de neconstituționalitate ce au în vedere diversele texte legale declarate ca fiind neconstituționale de către C.C.R., urmează să fie respinse de către Curtea Constituțională a României, prin prisma inadmisibilității, constatându-se că respectivele acte de sesizare a Curții Constituționale a României sunt anterioare momentelor la care au fost publicate în Monitorul Oficial al României respectivele decizii ale C.C.R., excepțiile de neconstituționalitate nefiind, în principiu, inadmisibile. Se remarcă astfel că inadmisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate nu poate fi imputată nici uneia dintre părțile care au invocat aceste excepții de neconstituționalitate, ca de altfel, nici instanțelor judecătorești care au luat decizia de a sesiza în acest sens Curtea Constituțională a României.

În cadrul dosarelor ce au fost soluționate până la data la care a fost publicată în Monitorul Oficial al României respectiva decizie a Curții Constituționale a României, dosare în cadrul cărora s-a luat decizia sesizată instanței Curții Constituționale a României, cu o anumită excepție a neconstituționalității, ce avea drept obiect o anumită dispoziție legislativă ori o dispoziție dintr-o ordonanță, ce au fost declarate de către C.C.R. ca fiind neconstituționale, respectivele efecte ale deciziei privind constatarea unei neconstituționalități se dovedesc a fi complete, în vreme ce respectiva cerere privind revizuirea urmează să fie soluționată de o instanță de judecată, în deplin acord cu decizia pe care a luat-o Curtea Constituțională, decizie care are capacitatea de a modifica, ori după caz, de a înlătura, totalitatea potențialelor efecte juridice produse de respectiva normă declarată a fi neconstituțională în cadrul unui anumit raport juridic.

În cazul spețelor ce au fost soluționate de către instanțele de judecată până în momentul în care, în Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, respectiv cauzele în care instanța nu a dispus o sesizare a C.C.R., cu excepția ce privea diversele dispoziții ale legii ori ale ordonanțelor, ce ulterior au fost declarate ca fiind neconstituționale, se remarcă faptul că deciziile Curții Constituționale nu sunt aplicate (ca urmare a existenței facta praeterita) respectivele cauze fiind soluționate în mod irevocabil și definitiv. În astfel de situații se poate constata că acțiunile ce au fost formulate în justiție au împiedicat o definitivare a raporturilor juridice ce au fost contestate doar pe perioadele aferente judecării acestora, cu precizarea că, la datele la care diversele instanțe de judecată au soluționat într-un mod definitiv respectivele litigii, au fost epuizate și diversele efecte juridice ale raporturilor juridice sesizate în aceste cauze.

Mai exact, din momentul introducerii pe rolul instanțelor de judecată a respectivelor cereri și până în momentul soluționării definitive a respectivele cauze, se remarcă faptul că diversele norme incidente s-au bucurat de prezumțiile constituționalității, acestea nefiind înlăturate decât după pronunțarea hotărârilor prin intermediul cărora au fost tranșate definitiv rezultatele respectivelor litigii. În privința incidenței specifice deciziei hotărâte de către Curtea Constituțională a României, în astfel de cauze, aceasta poate fi similară atribuirii actului jurisdicțional al instituției constituționale a unor efecte de tip ex tunc, în paralel cu o negare a autorității lucrului judecat, specifice oricărei hotărâri judecătorești, rămase definitive, aspect ce nu poate fi considerat a fi drept admisibil.

În situația cauzelor ce se află pe rolul diverselor instanțe de judecată și în care s-a dispus o sesizare a Curții Constituționale a României privind diverse excepții de neconstituționalitate, până în momentul în care, în Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, privind neconstituționalitatea unor dispoziții ale legii ori ale unor ordonanțe, ca și cauzele ce se află pe rolul diverselor instanțe de judecată și în care se constată aplicabilitatea diverselor dispoziții despre care Curtea Constituțională a României a constatat că nu sunt constituționale, dosare în care nu s-a luat decizia sesizării privind excepțiile de neconstituționalitate a Curții Constituționale, până în momentul în care, în Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, privind neconstituționalitatea unor dispoziții ale legii ori ale unor ordonanțe, se poate constata faptul că aceste litigii sunt pe rolul diverselor instanțe de judecată, ele fiind catalogate drept „cauze pendinte” de către Curtea Constituțională a României, la data publicării respectivelor decizii ce privesc admiterea excepțiilor de neconstituționalitate invocate.

Instituția Curții Constituționale a României nu condiționează în nici un fel modalitatea de aplicare a diverselor sale decizii în cazul litigiilor ce se află în cursul ridicării unei anumite excepții a neconstituționalității, la date anterioare publicării respectivelor decizii, apreciindu-se că în domeniul aplicării acestor decizii, prezintă relevanță raporturile juridice, ce sunt guvernate de diversele dispoziții ale legilor declarate de Curte ca fiind neconstituționale, să nu se consolideze în mod definitiv și nu exercitarea respectivului mijloc de apărare procesual.

Iar în cadrul procedurii privind sesizarea Curții Constituționale a României se poate remarca și intervenția unor factori externi respectivului comportament procesul sesizat la părțile litigiului, ceea ce poate determina o modificare a momentului pe care instanțele de judecată îl dedică dispunerii respectivei sesizări a Curții Constituționale, privind neconstituționalitatea. Din acest considerent, data la care se dispune de către instanța de judecată a sesizării privind Curtea Constituțională, poate să fie ulterioară momentului la care respectiva parte din litigiu a invocat în mod efectiv ridicarea respectivei excepții privind neconstituționalitatea.

Deseori, este sesizată situația în care, ulterior ridicării excepției de neconstituționalitate de către una dintre părțile litigiului respectiv, instanța ia decizia de a acorda un termen de judecată nou, în vederea exprimării și a restului părților din litigiu, și care nu sunt prezente în cadrul ședinței de judecată, să aibă posibilitatea de a-și exprima punctele de vedere privind excepția de neconstituționalitate invocate de partea respectivă.

Ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională, se remarcă faptul că efectele acestei decizii se impun erga omnes, o eventuală condiționare având capacitatea de a determina diverse consecințe de natură discriminatorie la nivelul persoanelor ce se poziționează în situații juridice similare, acestea fiind părți în cadrul litigiilor în care se aplică diversele dispoziții ce au fost declarate ca fiind neconstituționale, litigii ale căror soluționări sunt influențate de către deciziile ce sunt pronunțate de către instanța Curții Constituționale a României.

În cazul cauzelor ce nu se află pe rolul diverselor instanțe de judecată în momentul în care, in Monitorul Oficial al României, sunt publicate deciziile Curții Constituționale a României, privind neconstituționalitatea unor dispoziții ale legii ori ale unor ordonanțe, se remarcă faptul că, inclusiv în situațiile în care acțiunile sunt introduse în intervalul termenului de prescripție, respectiva parte nu mai are posibilitatea de a face solicitarea privind aplicarea respectivelor decizii ale Curții Constituționale a României, prin perspectiva acestei aplicării respectiva acțiune fiind percepută drept raport juridic asupra căruia a fost constată epuizarea.

În cazul în care uzează de formularea admiterii excepției neconstituționalității, constatând că anumite prevederi legislative sunt neconstituționale doar în anumiți termeni, Curtea Constituțională a României reușește să constate existența unei neconstituționalități la nivelul unei interpretări anume a legii, ea specificând și care interpretare, respectiv înțeles al respectivei norme nu mai pot fi aplicate de către instanțele de judecată, restul interpretărilor aflându-se în acord cu prevederile constituționale.

Iar în domeniul dedicat deciziilor Curții Constituționale în conținutul cărora se regăsește constatarea neconstituționalității diverselor dispoziții legale ce sunt criticate de anumite părți, s-ar putea conveni la o prima analiză că aplicarea acestora nu reprezintă nici un fel de impediment, mai ales în situația în care instanța constituțională respinge excepția neconstituționalității ridicate, astfel respectivele legi ori ordonanțe menținându-și prezumțiile constituționalității. În situația în care uzează de formularea admiterii excepției neconstituționalității, constatând că anumite prevederi legislative sunt neconstituționale doar în anumiți termeni, Curtea Constituțională a României reușește să constate existența unei neconstituționalități la nivelul unei interpretări anume a legii, ea specificând și care interpretare, respectiv înțeles al respectivei norme nu mai pot fi aplicate de către instanțele de judecată, restul interpretărilor aflându-se în acord cu prevederile constituționale.

Și, la o prima analiză, dedicată deciziilor Curții Constituționale în conținutul cărora se regăsește constatarea neconstituționalității diverselor dispoziții legale ce sunt criticate de anumite părți se poate constata că aplicarea acestora nu reprezintă nici un fel de impediment, mai ales în situația în care instanța constituțională respinge excepția neconstituționalității ridicate, astfel respectivele legi ori ordonanțe menținându-și prezumțiile constituționalității.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

G. Buquicchio, Accesul individual la justiția constituțională – piatra de temelie a unei protecții eficiente a drepturilor omului de către Curtea Constituțională, „Curtea constituțională a României – 20 de ani de existență și 100 de ani de control de constituționalitate”, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, București, Editura C.H. Beck, 2006

I.Deleanu, Dialogul judecătorilor, în „Revista română de jurisprudență” nr. 1/2012

I.Deleanu,S. Deleanu, Jurisprudența și revirimentul jurisprudențial, Eseu, Editura Universul Juridic, București, 2013

I.Deleanu, Dialogul între judecătorul constituțional și judecătorul comun, în „Pandectele române” nr. 12/2013

Constantin Doldur, Controlul de constituționalitate în lumina noilor prevederi ale Constituției revizuite

Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat elementar, volumul I, București, 1998, Editura Lumina Lex, 1998

Tudor Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor și hotărârilor Curții Constituționale, I, în cadrul „Revista de drept comercial”, nr. 1, 1999, respectiv II, în cadrul „Revista de drept comercial”, nr.3, 1999Florin Bucur Vasilescu, Constituționalitate și constituționalism, București, Editura Național, 1998

Vasile Gionea, Studii de drept constituțional și istoria dreptului, volumul I, R.A. Monitorul Oficial, 1993, București

I.Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituția României, Comentariu pe articole, București, Editura C.H. Beck, 2006

I.Muraru, M. Constantinescu, Cauzele de inadmisibilitate în jurisdicția constituțională, Revista Dreptul nr.2, anul 1998

Tudorel Toader, Controverse privind desemnarea judecătorilor constituționali, Editorial, în „Curierul Judiciar” nr. 4/2011

Tudorel Toader, Evoluția constituționalismului în România,

M. Safta, Developments in the constitutional review. Constitutional Court between the status of negative legislator and the status of positive co-legislator, în Revista Conferinței internaționale „Perspectives of business law in the third millennium”, vol. I, nr. 1/2012

I.A. Motoc, Curtea Constituțională a României și Curtea Europeană a Drepturilor Omului – evoluția unui dialog, „Curtea Constituțională a României – 20 de ani de existență și 100 de ani de control de constituționalitate”, Editura Universul Juridic, București, 2013

Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României. Drept constituțional și instituții politice, volumul al II-lea, Iași, 2001, Editura Cugetarea

Ioan Vida, Nicolae Popa, Mihai Delcea, Jurisprudența Curții Constituționale a României și Convenția europeană a drepturilor omului: Lucrările Conferinței Naționale : Sinaia, 15-16 iunie 2005, București, 2006

Autori străini:

A. Antoine, Le Royaume-Uni: La mutation constitutionnelle permanente, în Les mutations constitutionnelle, Collection Colloque, vol. 20, Société de Législation Comparée, Paris, 2013

R. Arnold, Constitutional justice as a pillar of rule of law in european constitutionalism, în „Classical and modern trends in constitutional review”, Feneya Publishing House, Sofia

Kodjo Attiso, Le recouvrement des avoirs volés: gérer l’echilibre entre les droits humains fondamnetaux en jeu, Working Paper 8, Basel Institute of Governance

Victor Ferreres Comella, The European model of constitutional review of review of legislation: Toward decentralization?, in Oxford University Press and New York University School of Law, 2004, Vol. 2, no. 3

C. Grabenwarter, General report and Outline of Main Issues – The Co-operation of Constitutional Courts in Europe- Current Situations and Perspectives

M. Troper, D. Chagnollaud, Traite international de droit constitutionnel. Tome 3. Suprematie de la Constitution, Dalloz, Paris, 2012

Robert Globinek, Financial Investigation and Confiscation the Proceeds of Crime, Training Manual for the Judiciary, Council of Europe, 2006

Les mutations constitutionnelles, Collection Colloque, vol. 20, Société de législation Comparée, 2013, Paris, pp. 125-139, respectiv K. Ujazdowski, La caractère et la pratique de la Constitution polonaise du 2.04.1997

Mark Tushnet, Advanced introduction to comparative constitutional, 2014, U.K., Edward Elgar

Decizii ale Curții Constituționale a României analizate/consultate:

Decizia Curții Constituționale a României nr. 9/1994

Decizia Curții Constituționale a României nr.2/2014

Decizia Curții Constituționale a României nr.363/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.553/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr. 356 /2014

Decizia Curții Constituționale a României nr. 847/ 2008

Decizia Curții Constituționale a României nr.871/2010

Decizia Curții Constituționale a României nr.121/1996

Decizia Curții Constituționale a României nr. 847/2008

Decizia Curții Constituționale a României nr.871/2010

Decizia Curții Constituționale a României nr.1283/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr. 932/2006

Decizia Curții Constituționale a României nr.166/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.553/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.573/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr. 1.470/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr. 1.470 /2011

Decizia Curții Constituționale a României nr. 265.2014

Decizia Curții Constituționale a României nr.196/2013

Decizia Curții Constituționale a României nr.603/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr. 80/.2014

Decizia Curții Constituționale a României 85/1996

Decizia Curții Constituționale a României nr. 11/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr. 356/2014

Decizia Curții Constituționale a României 1415/2009

Decizia Curții Constituționale a României nr. 78/2014

Decizia Curții Constituționale a României 1.470/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr. 625/2016

Decizia Curții Constituționale a României nr.500/2016

Decizia Curții Constituționale a României nr. 90/2017

Decizia Curții Constituționale a României nr. 22/2017

Decizia Curții Constituționale a României nr.361/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.740/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.650/2014

Decizia Curții Constituționale a României nr.361/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.740/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.740 /2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.614/2016

Decizia Curții Constituționale a României nr.448/2013

Decizia Curții Constituționale a României nr.336/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.712/2014

Decizia Curții Constituționale a României nr. 732/2014

Decizia Curții Constituționale a României nr.1.2014

Decizia Curții Constituționale a României nr. 603/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.2 .2014

Decizia Curții Constituționale a României nr.553.2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.363/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr. 336/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr. 17/2017

Decizia Curții Constituționale a României nr. 78 /2014

Decizia Curții Constituționale a României nr. 356 /2014

Decizia Curții Constituționale a României nr. 508/2014

Decizia Curții Constituționale a României nr. 717/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.23/2016

Decizia Curții Constituționale a României nr. 847 2008

Decizia Curții Constituționale a României nr.1615/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr.660/2007

Decizia Curții Constituționale a României nr.223/2012

Decizia Curții Constituționale a României nr.2/2014

Decizia Curții Constituționale a României nr.363/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.553/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.100/1999

Decizia Curții Constituționale a României nr. 28 /1999

Decizia Curții Constituționale a României nr.169/1998

Decizia Curții Constituționale a României nr. 97/1998

Decizia Curții Constituționale a României nr.122/1999

Decizia Curții Constituționale a României nr.349/2002

Decizia Curții Constituționale a României nr. 308/2002

Decizia Curții Constituționale a României nr. 761/2008

Decizia Curții Constituționale a României nr. 602 /2008

Decizia Curții Constituționale a României nr. 818/2008

Decizia Curții Constituționale a României nr. 820/2008

Decizia Curții Constituționale a României nr. 821/2008

Decizia Curții Constituționale a României nr.223/2012

Decizia Curții Constituționale a României nr.224 /2012

Decizia Curții Constituționale a României nr.12/ 2011

Decizia Curții Constituționale a României nr.1358/.2010

Decizia Curții Constituționale a României nr.5880/.2011

Decizia Curții Constituționale a României nr. 1358 /2010

Decizia Curții Constituționale a României nr. 732/2014

Decizia Curții Constituționale a României nr.603/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr. 265/2014

Decizia Curții Constituționale a României nr. 1.470/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr. 1.092 /2012

Decizia Curții Constituționale a României nr. 372/2014

Decizia Curții Constituționale a României a nr. 508/2014

Decizia Curții Constituționale a României nr. 603/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr. 732/2014

Decizia Curții Constituționale a României nr. 356/2014

Decizia Curții Constituționale a României nr. 1.470 /2011

Decizia Curții Constituționale a României nr. 1.092/2012

Decizia Curții Constituționale a României nr. 799/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr. 82/2000

Decizia Curții Constituționale a României nr. 625/2016

Decizia Curții Constituționale a României nr. 22/2017

Decizia Curții Constituționale a României nr. 17/2017

Decizia Curții Constituționale a României nr. 90/2017

Decizia Curții Constituționale a României nr. 11/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr. 336/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr. 619/2016

Decizia Curții Constituționale a României nr.460/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr. 233/1999

Decizia Curții Constituționale a României nr. 89/2010

Decizia Curții Constituționale a României nr. 43/1993

Decizia Curții Constituționale a României nr. 1133/2007

Decizia Curții Constituționale a României nr.660/2007

Decizia Curții Constituționale a României nr. 818/2008

Decizia Curții Constituționale a României nr. 73/1996

Decizia Curții Constituționale a României nr. 1106/2010

Decizia Curții Constituționale a României nr.1222/2008

Decizia Curții Constituționale a României nr. 384/2006

Decizia Curții Constituționale a României nr.1615/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr. 766 / 2011

Decizia Curții Constituționale a României nr.1615/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr.818/2008

Decizia Curții Constituționale a României nr.818/2008

Decizia Curții Constituționale a României nr.819/2008

Decizia Curții Constituționale a României nr.232 /2001

Decizia Curții Constituționale a României nr.234 /2001

Decizia Curții Constituționale a României nr.53/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr.903/2010

Decizia Curții Constituționale a României nr.743/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr.319/2012

Decizia Curții Constituționale a României nr.31/2007

Decizia Curții Constituționale a României nr.660/2007

Decizia Curții Constituționale a României nr.447/2013

Decizia Curții Constituționale a României nr. 126/1995

Decizia Curții Constituționale a României nr.824/2015

Decizia Curții Constituționale a României nr.1422/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr.5880/2011

Decizia Curții Constituționale a României nr.1/2012

Decizia Curții Constituționale a României nr.2/2014

Decizia C.C.R. privind neconstituționalitatea articolului 35, alineatul (1), ca și al articolului 39, alineatul (1), litera b) din cadrul Codului penal al României

Legislație consultată:

Constituției României

Buletinul Curții Constituționale, nr. 7, anul 2004

Legea nr.286/2009 privind Codul Penal

Legea nr.135/2010 vizând Codul de Procedură Penală

Legea nr.47/1992 vizând organizarea și funcționarea Curții Constituționale

Legea cadru nr.330/2009 vizând salarizarea unitară a personalului renumerat din fonduri publice

Legea nr. 304/2004 vizând organizarea judiciară

Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică

Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență

Legea nr. 253/2013 vizând executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Legea contenciosului administrativ nr.554/2004

Legea de revizuirea Constituției României

Legea nr. 63/2012 vizând modificarea și completarea Codului penal al României

Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990

Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi

Legea fondului funciar nr. 18/1991

Legea nr. 5/1973 dedicată administrării fondului locativ, ca și reglementării raporturilor existente între proprietari și chiriași, ca și ale

H.C.M. nr. 860/1973 vizând stabilirea diverselor măsuri de executarea Legii nr. 5/1973

Legea nr.69/1991, legea administrației publice locale

Legea nr.177/2010 vizând modificarea și completarea Legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale

Legea nr. 318/2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte

Normative

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor

Legea nr. 85/2006 vizând procedura insolvenței

Legea nr.95/2006 vizând reforma în domeniul sănătății

Legea 2/2013 privind unele măsuri dedicate degrevării instanțelor judecătorești, ca și pentru pregătirea aplicării Legii nr. 134/2010 vizând Codul de procedură civilă

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

Ordonanța de Guvern nr. 137/2000

Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului – 28.08.2012, pronunțată în Cauza Simons împotriva Belgiei, la paragraful 32

Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancțiuni penale și de altă natură, a protecției împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro

Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii

Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane

Decizia-cadru 2002/946/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate

Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile

Decizia-cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispozițiilor minime privind elementele constitutive ale infracțiunilor și sancțiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri

Decizia cadru 2003/577/J.A.I. a Consiliului Uniunii Europene din data de 22 iulie 2003 vizând executarea în cadrul Uniunii Europene a ordinelor de înghețare a bunurilor sau a probelor

Decizia cadru 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din data de 24 februarie 2005 vizând confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor ce au legătură legătură cu infracțiunea

Decizia cadrul 2006/783/JAI a Consiliului Uniunii Europene din data de 6 octombrie 2006 vizând aplicarea principiului recunoașterii reciproce pentru diversele hotărâri de confiscare

Decizia cadru 2001/500/JAI a Consiliului Uniunii Europene din data de 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii

Decizia cadrul 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din data de 24 februarie 2005 vizând confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea

Directiva 2014/42/U.E. a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din data de 3 aprilie 2014 vizând înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor ce sunt comise în Uniunea Europeană

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 27/29.04.2014

Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului/9.03.2016

Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European șia Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la

Directiva 2014/42/U.E. A Parlamentului European și a Consiliului din 3.04.2014

Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru – Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34

Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26

Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 77, 79 și 91. 31

Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunțată în Cauza C-550/09 — Proces penal împotriva lui E. și F., paragraful 59

Hotărârea din 21 aprilie 1998, pronunțată în Cauza Daud împotriva Portugaliei, paragraful 42

Hotărârea din 20 februarie 2014, pronunțată în Cauza Ovsjannikov împotriva Estoniei, paragraful 72

Hotărârea din 1 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Irinel Popa și alții împotriva României, paragraful 45

Hotărârea din 17 iulie 2001, pronunțată în Cauza Sadak și alții împotriva Turciei (nr. 1), paragraful 57

Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza Sakhnovskiy împotriva Rusiei, paragrafele 103 și 106

Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunțată în Cauza Makhfi împotriva Franței, paragraful 40,

Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunțată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 60

Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunțată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 61

Decizia din 5 septembrie 2006, pronunțată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Backstrom și Andersson împotriva Suediei

Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunțată în Cauza G.B. împotriva Franței, paragrafele 60-62

Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunțată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, paragraful 38

Hotărârea din 13 mai 1980, pronunțată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33

Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunțată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24

Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunțată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragrafele 58—72

Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunțată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46

Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunțată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73.).

Hotărârea din data 15 noiembrie 1996, ce a fost pronunțată în Cauza Cantoni îndreptată împotriva Franței, paragraful 29

Hotărârea din data de 22 iunie 2000, ce a fost pronunțată în Cauza Coeme și alții, îndreptată împotriva Belgiei, paragraful 145

Hotărârea din data de 7 februarie 2002, ce a fost pronunțată în Cauza E.K., îndreptată împotriva Turciei, paragraful 51

Hotărârea din data de 29 martie 2006, ce a fost pronunțată în Cauza Achour, îndreptată împotriva Franței, paragraful 4

Hotărârea din data de 24 mai 2007, ce a fost pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni, îndreptată împotriva României, paragraful 33 și paragraful 34

Hotărârea din data de 12 februarie 2008, ce a fost pronunțată în Cauza Kafkaris, îndreptată împotriva Ciprului, paragraful 140

Hotărârea din data de 20 ianuarie 2009, ce a fost pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții, îndreptată împotriva Italiei, paragraful 107 și paragraful 108

Hotărârea din data de 17 septembrie 2009, ce a fost pronunțată în Cauza Scoppola, îndreptată împotriva Italiei (nr.2), paragraful 93, paragraful 94 și paragraful 99

Hotărârea din data de 21 octombrie 2013, ce a fost pronunțată în Cauza Del Rio Prada, îndreptat împotriva Spaniei, paragraful 78, paragraful 79 și paragraful 91

Hotărârea din data de 15 noiembrie 1996, ce a fost pronunțată în Cauza Cantoni, îndreptată împotriva Franței, paragraful 35

Hotărârea din data de 24 mai 2007, ce a fost pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni, îndreptată împotriva României, paragraful 35

Hotărârea din data de 20 ianuarie 2009, ce a fost pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții, îndreptată împotriva Italiei, paragraful 109

Hotărârea din data de 22.11.1995, ce a fost pronunțată în Cauza S.W. îndreptată împotriva Regatului Unit, respectiv la paragraful 36

Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru – Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34

Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26

Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 77, 79 și 91

Hotărârea din 21 aprilie 1998, pronunțată în Cauza Daud împotriva Portugaliei, paragraful 42

Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunțată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, paragraful 38

Hotărârea din 13 mai 1980, pronunțată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33

Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunțată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24

Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunțată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 61

Decizia din 5 septembrie 2006, pronunțată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Backstrom și Andersson împotriva Suediei

Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunțată în Cauza G.B. împotriva Franței, paragrafele 60-62

Hotărârea din 20 februarie 2014, pronunțată în Cauza Ovsjannikov împotriva Estoniei, paragraful 72, și în Hotărârea din 1 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Irinel Popa și alții împotriva României, paragraful 45

Hotărârea din 17 iulie 2001, pronunțată în Cauza Sadak și alții împotriva Turciei (nr. 1), paragraful 57

Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza Sakhnovskiy împotriva Rusiei, paragrafele 103 și 106

Hotărârea din data de 25 ianuarie 2007, ce a fost pronunțată în Cauza Sissanis îndreptată împotriva României

Hotărârea din data de 22 iunie 2000, ce a fost pronunțată în Cauza Coeme îndreptată împotriva Belgiei.

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.525/2.08.2007

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 24 mai 2006

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.256 din 537/16.07.2008,

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.727 din 15 noiembrie 2001

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.558 din 7 septembrie 2001

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.90 din 3 februarie 2011

Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 691 din 22 septembrie 2014

Monitorul Oficial al României Partea I nr. 102 din 9 februarie 2015

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.584 din 17 august 2010

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.579 din 16 august 2011

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.53 din 23 ianuarie 2012

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.674 din 1 noiembrie 2013

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.71 din 29 ianuarie 2014

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.495 din 6 iulie 2015

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.707 din 21.09.2015

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638/28.12.1999

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.256/18.04.2012

Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.922/17.02.2016

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.71/29.01.2014

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.104/12.02.2007

Monitorului Oficial al României, Partea I, nr. 517/8.07. 2016

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.880/13.12.2011

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672/4/10.2010

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513/14.08.2013

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.274/25.04.2012

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.761/15.11.2010

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.864/22.12.2008

Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 691/22.09. 2014

Monitorul Oficial al României Partea I nr. 107/7.02.2017

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261/13.2017

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342/19.05.2015

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558/23.07.2008

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.593/ 7.08.2008

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441/30.06.2010

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.101/27.05.1996

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.433/28.06.2010

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704/4.08.2005

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807/3/12/2010

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.707 din 21.09 2015

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.762/9.11. 2009

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767/31.10.2003

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.643/16.07.2004

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 5 .07. 2010

Monitorului Oficial al României, Partea I, nr. 513/14.08.2013

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.224 din 24 martie 2008

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.240/31.03.2016

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.416/10.05.2004

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.466 din 25 iunie 2014

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.532/17.07.2014

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.342/19.05.2015

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.326 din 25.11.1994

Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 .11.1991

Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 961 din 24.12. 2015

Monitorul Oficial al României Partea I nr.102 /2015

Monitorul Oficial al României Partea I nr. 372 din 20 mai 2014

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011

Monitorul Oficial al României Partea I nr. 843 din 19 noiembrie 2014

Monitorului Oficial al României, nr. 67/31.01.2013

Monitorului Oficial al României, Partea I, nr.743/23.09.2016

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 201

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.927 din 15 decembrie 2015

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.419 din 12 iunie 2015, paragraful 20, și

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.30 din 14 ianuarie 2015, paragraful 15

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.419 din 12 iunie 2015, paragraful 20

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.927 din 15 decembrie 2015, paragraful 20

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.927 din 15 decembrie 2015

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.123 din 19 februarie 2014, paragraful 225

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.342 din 19 mai 2015, paragraful 30

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.962 din 28 noiembrie 2016

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.927 din 15 decembrie 2015

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.33 din 15 ianuarie 2015

Site-uri consultate:

https://www.ccr.ro/Scurt-istoric

http://etudiant.lextenso.fr/sites/default/files/ConstitutionLextensoEditions.pdf

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=14409

http://lege5.ro/Gratuit/geydmobzgm/legea-nr-174-2007-pentru-modificarea-ordonantei-guvernului-nr-39-2005-privind-cinematografia

http://legeaz.net/ordonanta-og-39-2005/

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/96544

http://www.monitoruljuridic.ro/act/decizie-nr-100-din-29-iunie-1999-referitoare-la-exceptia-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-19-lit-d-si-ale-art-77-alin-3-din-legea-nr-18879.html

http://lege5.ro/Gratuit/geztonjxgy/legea-nr-177-2010-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-47-1992-privind-organizarea-si-functionarea-curtii-constitutionale-a-codului-de-procedura-civila-si-a-codului-de-procedura-penala-al-romani&d=2017-04-12

http://lege5.ro/Gratuit/gmytcojsgm/decizia-nr-1615-2011-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-pct-10-din-lista-referitoare-la-sporuri-si-alte-drepturi-ale-personalului-didactic-din-invatamant-cupri

http://lege5.ro/Gratuit/gi2tsnbxgq/decizia-nr-766-2011-referitoare-la-respingerea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-29-alin-1-si-art-31-alin-1-si-3-din-legea-nr-47-1992-privind-organizarea-si-functionarea-curtii-co&d=2017-04-20

http://www.dreptonline.ro/decizii_recurs_constitutionala/detaliu_decizie.php?id_decizie=193

https://www.boe.es/legislacion/documentos/ConstitucionALEMAN.pdf

https://www.senato.it/documenti/repository/istituzione/costituzione.pdf

http://lege5.ro/Gratuit/gy3dgmbu/legea-fondului-funciar-nr-18-1991

http://lege5.ro/Gratuit/gy2dknjy/legea-nr-130-1992-pentru-aprobarea-ordonantei-guvernului-nr-3-1992-privind-taxa-pe-valoarea-adaugata&d=2017-03-23

http://lege5.ro/Gratuit/he2dqnq/legea-nr-87-1994-pentru-combaterea-evaziunii-fiscale

http://lege5.ro/Gratuit/ge4dgnjt/decizia-nr-169-1998-cu-privire-la-exceptia-de-neconstitutionalitate-a-prevederilor-art-36-alin-3-din-ordonanta-guvernului-nr-3-1992-privind-taxa-pe-valoarea-adaugata-aprobata-si-modificata-prin-legea-%26d%3D2017-03-30

http://lege5.ro/Gratuit/gizdinrs/decizia-nr-122-1999-referitoare-la-exceptia-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-257-din-codul-de-procedura-penala,

http://lege5.ro/Gratuit/geytmmjr/ordonanta-de-urgenta-nr-25-1997-cu-privire-la-regimul-juridic-al-adoptiei

http://lege5.ro/Gratuit/ge4tqmru/legea-nr-87-1998-pentru-aprobarea-ordonantei-de-urgenta-a-guvernului-nr-25-1997-cu-privire-la-adoptie

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/42121

http://www.legex.ro/Decizia-9-1994-4564.aspx

http://lege5.ro/Gratuit/gy3dgmbu/legea-fondului-funciar-nr-18-1991

http://lege5.ro/Gratuit/gu4dmobu/legea-nr-59-1993-pentru-modificarea-codului-de-procedura-civila-a-codului-familiei-a-legii-contenciosului-administrativ-nr-29-1990-si-a-legii-nr-94-1992-privind-organizarea-si-functionarea-curtii-de-c,

http://www.lege-online.ro/lr-DECIZIE-85%20-1996-(8471)-(1).html

http://lege5.ro/Gratuit/geztomzu/decizia-nr-85-1996-privind-constitu%C8%9Bionalitatea-ini%C8%9Biativei-de-revizuire-a-prevederilor-art-41-alin-7-din-constitu%C8%9Bia-rom%C3%A2niei&d=2017-02-20,

https://www.ccr.ro/files/products/D0223_12.pdf

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_94_1992_organizare_functionare_curte_de_conturi_republicata.php

http://www.monitoruljuridic.ro/act/decizie-nr-100-din-29-iunie-1999-referitoare-la-exceptia-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-19-lit-d-si-ale-art-77-alin-3-din-legea-nr-18879.html

http://www.dreptonline.ro/decizii_recurs_constitutionala/detaliu_decizie.php?id_decizie=193

https://oup.silverchair-cdn.com/oup/backfile/Content_public/Journal/icon/2/3/10.1093/icon/2.3.461/2/020461.pdf?Expires=1492385671&Signature=N4ubSdv3EzfHFga-klIoYun4g5dpKTtk6hrRJmzeBx3vSSDkvDvfJiNvv-mdUyXW5bG0X1s-5pDxBoV4QXIUSBg9RLu1ImLqK43G~fhhoYjAS6seI9ffeB6ZauoWL1qqyUikjRTb8bQEf9wJ9PQlM28KwMvvmKR76FZ2Wfi98bt1Szf9~kF08DRLi2EkyYHScuv-zwY-iEH-g~BilFSHF1PRUl~fMXIkyBbDNVluKnjRmvCy3BHjky~QYAitScu0BU23Af3~JqhBbFVgE0I7yIJDQStXXOAZATLQVKBIBQjHuOvmbl00jWnfmLf50XyS7NQjk~qsePT0dFjB8ZpgyA__&Key-Pair-Id=APKAIUCZBIA4LVPAVW3Q

https://www.ccr.ro/

http://www.ucv.ro/pdf/site/constitutia_romaniei.pdf

http://lege5.ro/Gratuit/gezdsobqg4/decizia-nr-1415-2009-referitoare-la-obiectia-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-legii-cadru-privind-salarizarea-unitara-a-personalului-platit-din-fonduri-publice?d=2017-05-29

https://www.ccr.ro/files/products/Decizie_80_2014_opinii2.pdf

http://lege5.ro/Gratuit/gm4tknzyga/decizia-nr-78-2014-referitoare-la-exceptia-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-2-lit-e-si-art-16-din-legea-nr-194-2011-privind-combaterea-operatiunilor-cu-produse-susceptibile-de-a-avea-efect?d=2017-05-29

http://lege5.ro/Gratuit/gi3dimzvhe/decizia-nr-1470-2011-referitoare-la-exceptia-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-3201-din-codul-de-procedura-penala?d=2017-05-29

http://lege5.ro/Gratuit/gqydonztg4/decizia-nr-508-2014-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-159-alin-3-din-codul-penal

http://www.legex.ro/Decizia-9-1994-4564.aspx

https://www.ccr.ro/files/products/D009_94.pdf

http://lege5.ro/Gratuit/gqydiojqgm/decizia-nr-356-2014-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-1182-alin-2-lit-a-din-codul-penal-din-1969?d=2017-05-29

http://lege5.ro/Gratuit/gy3dgmbu/legea-fondului-funciar-nr-18-1991

http://lege5.ro/Gratuit/gu4dmobu/legea-nr-59-1993-pentru-modificarea-codului-de-procedura-civila-a-codului-familiei-a-legii-contenciosului-administrativ-nr-29-1990-si-a-legii-nr-94-1992-privind-organizarea-si-functionarea-curtii-de-c

http://lege5.ro/Gratuit/geztomzu/decizia-nr-85-1996-privind-constitu%C8%9Bionalitatea-ini%C8%9Biativei-de-revizuire-a-prevederilor-art-41-alin-7-din-constitu%C8%9Bia-rom%C3%A2niei&d=2017-02-20

http://lege5.ro/Gratuit/gi3domzz/legea-nr-1-2000-pentru-reconstituirea-dreptului-de-proprietate-asupra-terenurilor-agricole-si-celor-forestiere-solicitate-potrivit-prevederilor-legii-fondului-funciar-nr-18-1991-si-ale-legii-nr-169-19%26d%3D2017-03-11/2

http://lege5.ro/Gratuit/gy3dgmbu/legea-fondului-funciar-nr-18-1991

http://lege5.ro/Gratuit/geytamjv/legea-nr-169-1997-pentru-modificarea-si-completarea-legii-fondului-funciar-nr-18-1991&d=2017-03-28,

http://lege5.ro/Gratuit/geytaobxgm/decizia-nr-761-2008-referitoare-la-respingerea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-prevederilor-art-31-alin-1-si-3-din-legea-nr-1-2000-pentru-reconstituirea-dreptului-de-proprietate-asupra-terenurilo

http://www.dreptonline.ro/legislatie/og_137_2000_prevenire_sanctionare_forme_discriminare_republicata.php

http://lege5.ro/Gratuit/geytaojtgy/decizia-nr-818-2008-referitoare-la-exceptia-de-neconstitutionalitate-a-prevederilor-art-1-art-2-alin-3-si-art-27-din-ordonanta-guvernului-nr-137-2000-privind-prevenirea-si-sanctionarea-tuturor-formelo

http://lege5.ro/Gratuit/gu4dmobu/legea-nr-59-1993-pentru-modificarea-codului-de-procedura-civila-a-codului-familiei-a-legii-contenciosului-administrativ-nr-29-1990-si-a-legii-nr-94-1992-privind-organizarea-si-functionarea-curtii-de-c

http://lege5.ro/Gratuit/gy4dinrr/legea-contenciosului-administrativ-nr-29-1990

https://www.ccr.ro/files/products/D009_94.pdf

http://lege5.ro/Gratuit/gmytcojsgm/decizia-nr-1615-2011-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-pct-10-din-lista-referitoare-la-sporuri-si-alte-drepturi-ale-personalului-didactic-din-invatamant-cupri

http://www.legex.ro/Decizia-9-1994-4564.aspx,

http://lege5.ro/Gratuit/gizdgnzq/decizia-nr-169-1999-referitoare-la-exceptia-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-9-alineatul-ultim-din-legea-nr-112-1995-pentru-reglementarea-situatiei-juridice-a-unor-imobile-cu-destinatia-de,

https://www.ccr.ro/files/products/D121_96.pdf,

http://lege5.ro/Gratuit/geytaojuga/decizia-nr-821-2008-referitoare-la-exceptia-de-neconstitutionalitate-a-prevederilor-art-1-art-2-alin-1-3-si-11-si-art-27-din-ordonanta-guvernului-nr-137-2000-privind-prevenirea-si-sanctionarea-tuturor,

https://www.ccr.ro/files/products/D009_94.pdf

http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGI/L119-2010.pdf

http://lege5.ro/Gratuit/geztkmrtgm/decizia-nr-871-2010-referitoare-la-obiectia-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-legii-privind-stabilirea-unor-masuri-in-domeniul-pensiilor

http://lege5.ro/Gratuit/gi3dgobqgq/decizia-nr-1283-2011-referitoare-la-respingerea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-1-lit-h-si-art-3-din-legea-nr-119-2010-privind-stabilirea-unor-masuri-in-domeniul-pensiilor

https://www.ccr.ro/files/products/decizia_625.pdf

http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/NOILE_CODURI/ncpp.pdf

http://ljc.ro/curtea-constitutionala-decizia-nr-902017/

https://www.ccr.ro/files/products/Decizie_17_2017.pdf

https://www.ccr.ro/files/products/Decizie_732_2014.pdf

https://www.ccr.ro/files/products/Decizia_nr.603_din_6_octombrie_2015_.pdf,

https://www.ccr.ro/files/products/D009_94.pdf

http://www.just.ro/proiect-de-lege-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-2862009-privind-codul-penal-a-legii-nr-1352010-privind-codului-de-procedura-penala-2/

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+286+din+2009+-+Codul+Penal.pdf/fb3faac6-1109-4460-af94-5317183b0df4

http://www.dreptonline.ro/legislatie/og_137_2000_prevenire_sanctionare_forme_discriminare_republicata.php

http://lege5.ro/Gratuit/geytaojtg4/decizia-nr-819-2008-referitoare-la-exceptia-de-neconstitutionalitate-a-prevederilor-art-1-art-2-alin-1-3-art-6-si-art-27-alin-1-din-ordonanta-guvernului-nr-137-2000-privind-prevenirea-si-sanctionarea-

http://lege5.ro/Gratuit/gy3dsmzxgy/decizia-nr-336-2015-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-235-alin-1-din-codul-de-procedura-penala

– http://lege5.ro/Gratuit/gezdmnrzgi/codul-penal-din-2009?d=2017-05-29

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/LEGE+Nr.+135+din+1+iulie+2010+privind+Codul+de+procedur%C4%83%20penal%C4%83.pdf/bb83833e-9e80-4822-9ea3-07f4008d7bd1

http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Minister/Informatii_Publice/L%2052_2003%20transparenta%20decizionala%20in%20administratia%20publica.pdf

http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1053/Legea%20304%20din%202004_Sursa%20Aplicatia%20Lege4.pdf

https://www.ccr.ro/files/products/Decizie_22_2017.pdf

http://lege5.ro/Gratuit/geytaojthe/decizia-nr-820-2008-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-prevederilor-art-1-art-2-alin-3-si-art-27-alin-1-din-ordonanta-guvernului-nr-137-2000-privind-prevenirea-si-sanctionar

http://www.dreptonline.ro/legislatie/og_137_2000_prevenire_sanctionare_forme_discriminare_republicata.php

http://lege5.ro/Gratuit/gmzdmobzgq/codul-de-procedura-civila-din-2010

http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/NOILE_CODURI/ncpp.pdf

http://lege5.ro/Gratuit/gmytinzugm/legea-nr-63-2012-pentru-modificarea-si-completarea-codului-penal-al-romaniei-si-a-legii-nr-286-2009-privind-codul-penal?d=2017-05-29

http://lege5.ro/Gratuit/gezdmobyge/legea-nr-286-2009-privind-codul-penal?d=2017-05-29

http://lege5.ro/Gratuit/heydinrt/codul-penal-din-1968?d=2017-05-29

http://lege5.ro/Gratuit/gqydiojqgm/decizia-nr-356-2014-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-1182-alin-2-lit-a-din-codul-penal-din-1969?d=2017-05-29

http://lege5.ro/Gratuit/gezdsobqg4/decizia-nr-1415-2009-referitoare-la-obiectia-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-legii-cadru-privind-salarizarea-unitara-a-personalului-platit-din-fonduri-publice?d=2017-05-29

http://lege5.ro/Gratuit/gu2tanjsgy/decizia-nr-11-2015-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-1121-alin-2-lit-a-din-codul-penal

http://lege5.ro/Gratuit/gqydonztg4/decizia-nr-508-2014-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-159-alin-3-din-codul-penal

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_177_2010_modificare_curtea_constitutionala_codul_procedura_civila_penala.php

http://lege5.ro/Gratuit/gi3diobzgu/decizia-nr-1422-2011-referitoare-la-respingerea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-2-si-3-din-ordonanta-de-urgenta-a-guvernului-nr-31-2009-privind-unele-masuri-in-domeniul-salariza&d=2017-03-12

https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2016/06/decizia_405.pdf

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+253+din+2013+-+executarea+pedepselor%2Ca+masurilor+educative+si+a+altor+m%C4%83suri+neprivative+de+libertate.pdf/0d734902-be75-4de2-bcdd-34f5eac9717d

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+253+din+2013+-+executarea+pedepselor%2Ca+masurilor+educative+si+a+altor+m%C4%83suri+neprivative+de+libertate.pdf/0d734902-be75-4de2-bcdd-34f5eac9717d

http://www.just.ro/wp-content/uploads/2017/04/Proiect-de-lege-decizii-CCR_19042017.pdf

https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2016/06/decizia_405.pdf

https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2016/06/decizia_405.pdf

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/LEGE+Nr.+135+din+1+iulie+2010+privind+Codul+de+procedur%C4%83%20penal%C4%83.pdf/bb83833e-9e80-4822-9ea3-07f4008d7bd1

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+286+din+2009+-+Codul+Penal.pdf/fb3faac6-1109-4460-af94-5317183b0df4

http://lege5.ro/Gratuit/geytmmrwha/decizia-nr-1222-2008-asupra-cererii-de-solutionare-a-conflictului-juridic-de-natura-constitutionala-dintre-presedintele-romaniei-pe-de-o-parte-si-puterea-judecatoreasca-reprezentata-de-inalta-curte-de

http://lege5.ro/Gratuit/gmytcojsgm/decizia-nr-1615-2011-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-pct-10-din-lista-referitoare-la-sporuri-si-alte-drepturi-ale-personalului-didactic-din-invatamant-cupri,

(https://www.ccr.ro/files/products/D0319_12.pdf,

http://lege5.ro/Gratuit/gi4dkmbwgu/decizia-nr-29-2011-privind-respingerea-recursurilor-in-interesul-legii-declarate-de-procurorul-general-al-parchetului-de-pe-langa-inalta-curte-de-casatie-si-justitie-si-de-colegiile-de-conducere-ale-c

http://lege5.ro/Gratuit/gi4dkmbwgu/decizia-nr-29-2011-privind-respingerea-recursurilor-in-interesul-legii-declarate-de-procurorul-general-al-parchetului-de-pe-langa-inalta-curte-de-casatie-si-justitie-si-de-colegiile-de-conducere-ale-c

http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf

http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_condamnari_caracter_politic_masuri_administrative_asimilate_221_2009.php

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+286+din+2009+-+Codul+Penal.pdf/fb3faac6-1109-4460-af94-5317183b0df4

http://lege5.ro/Gratuit/gi3diobzgu/decizia-nr-1422-2011-referitoare-la-respingerea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-2-si-3-din-ordonanta-de-urgenta-a-guvernului-nr-31-2009-privind-unele-masuri-in-domeniul-salariza&d=2017-03-12,

https://www.ccr.ro/files/products/D0319_12.pdf

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+286+din+2009+-+Codul+Penal.pdf/fb3faac6-1109-4460-af94-5317183b0df4

http://www.just.ro/wp-content/uploads/2017/04/Proiect-de-lege-decizii-CCR_19042017

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+286+din+2009+-+Codul+Penal.pdf/fb3faac6-1109-4460-af94-5317183b0df4

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+286+din+2009+-+Codul+Penal.pdf/fb3faac6-1109-4460-af94-5317183b0df4

http://www.just.ro/wp-content/uploads/2017/04/Proiect-de-lege-decizii-CCR_19042017

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+286+din+2009+-+Codul+Penal.pdf/fb3faac6-1109-4460-af94-5317183b0df4

http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_condamnari_caracter_politic_masuri_administrative_asimilate_221_2009.php

http://legeaz.net/noul-cod-penal/pagina-6

http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-277

http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp/art-142

http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp/art-352

http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp/art-143,

http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-277

http://legeaz.net/spete-civil-iccj-2011/decizia-5880-2011

http://lege5.ro/Gratuit/geztkmzwgy/ordonanta-de-urgenta-nr-62-2010-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-221-2009-privind-condamnarile-cu-caracter-politic-si-masurile-administrative-asimilate-acestora-pronuntate-in-perioada-6-mart

http://legeaz.net/spete-civil-iccj-2011/decizia-5880-2011

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+286+din+2009+-+Codul+Penal.pdf/fb3faac6-1109-4460-af94-5317183b0df4

http://www.just.ro/wp-content/uploads/2017/04/Proiect-de-lege-decizii-CCR_19042017.pdf

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+286+din+2009+-+Codul+Penal.pdf/fb3faac6-1109-4460-af94-5317183b0df4

http://www.just.ro/wp-content/uploads/2017/04/Proiect-de-lege-decizii-CCR_19042017

http://legeaz.net/spete-civil-iccj-2011/decizia-5880-2011

http://lege5.ro/Gratuit/geytmmrwha/decizia-nr-1222-2008-asupra-cererii-de-solutionare-a-conflictului-juridic-de-natura-constitutionala-dintre-presedintele-romaniei-pe-de-o-parte-si-puterea-judecatoreasca-reprezentata-de-inalta-curte-de

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+286+din+2009+-+Codul+Penal.pdf/fb3faac6-1109-4460-af94-5317183b0df4

http://www.just.ro/wp-content/uploads/2017/04/Proiect-de-lege-decizii-CCR_19042017

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/LEGE+Nr.+135+din+1+iulie+2010+privind+Codul+de+procedur%C4%83%20penal%C4%83.pdf/bb83833e-9e80-4822-9ea3-07f4008d7bd1

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/LEGE+Nr.+135+din+1+iulie+2010+privind+Codul+de+procedur%C4%83%20penal%C4%83.pdf/bb83833e-9e80-4822-9ea3-07f4008d7bd1

http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Legea+253+din+2013+-+executarea+pedepselor%2Ca+masurilor+educative+si+a+altor+m%C4%83suri+neprivative+de+libertate.pdf/0d734902-be75-4de2-bcdd-34f5eac9717d

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32014L0042

https://www.juridice.ro/432707/directiva-ue-2016343-privind-consolidarea-anumitor-aspecte-ale-prezumtiei-de-nevinovatie-si-a-dreptului-de-a-fi-prezent-la-proces.html

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32005F0212:RO:HTML

http://www.just.ro/wp-content/uploads/2017/04/EM-Lege-CP-si-CPP_19-04-2017.pdf

https://www.ccr.ro/files/products/Decizie_80_2014_opinii2.pdf

https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2011/06/Decizia-799.pdf

http://lege5.ro/Gratuit/gi3dsmjt/decizia-nr-82-2000-privind-constitutionalitatea-initiativei-legislative-de-revizuire-a-prevederilor-art-41-alin-2-teza-intai-din-constitutie

http://www.monitoruljuridic.ro/act/hotarare-nr-6-din-4-iulie-2007-asupra-initiativei-legislative-a-cetatenilor-de-revizuire-a-constitutiei-romaniei-privind-articolul-48-emitent-curtea-constitutionala-84263.html,

http://www.lege-online.ro/lr-DECIZIE-43%20-1993-(3157)-(1).html

http://lege5.ro/en/Gratuit/gu4dmnrz/legea-nr-57-1993-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-35-1991-privind-regimul-investitiilor-straine

https://www.ccr.ro/uploads/Publicatii%20si%20statistici/Buletin%202004/CONTROLUL%20DE%20CONSTITUTIONALITATE.pdf

http://www.ucv.ro/pdf/site/constitutia_romaniei.pdf

http://www.clr.ro/rep_htm/DCC1133_2007.htm

http://www.clr.ro/rep_htm/DCC1133_2007.htm

http://lege5.ro/Gratuit/gu3donzt/legea-nr-232-2004-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-47-1992-privind-organizarea-si-functionarea-curtii-constitutionale

http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGI/L554-2004.pdf

https://www.juridice.ro/47402/decizie-818-2008.html

http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/ORDONANTE-DE-GUVERN/OG137-2000.pdf

https://www.juridice.ro/47402/decizie-818-2008.html

http://www.ucv.ro/pdf/site/constitutia_romaniei.pdf

https://www.ccr.ro/Legea-nr-471992,

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_177_2010_modificare_curtea_constitutionala_codul_procedura_civila_penala.php

https://www.unpir.ro/downloads/legislatie/4%20Legea%20nr.%2085%20din%202006%20privind%20procedura%20insolventei.pdf

http://lege5.ro/Gratuit/geztonjwha/decizia-nr-1106-2010-asupra-respingerii-obiectiei-de-neconstitutionalitate-a-legii-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-47-1992-privind-organizarea-si-functionarea-curtii-constitutionale-a-codul,

http://www.ucv.ro/pdf/site/constitutia_romaniei.pdf

https://www.ccr.ro/constitutia-romaniei-2003

https://lege5.ro/Gratuit/geztomrt/decizia-nr-73-1996-privind-pronuntarea-asupra-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-prevederilor-art-330-ale-art-3301-ale-art-3302-ale-art-3303-si-ale-art-3304-din-codul-de-procedura-civila

http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-35

http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-39

https://www.ccr.ro/comunicate/COMUNICAT-DE-PRES-504

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_2_2013_masuri_degrevarea_instantelor_judecatoresti_pregatirea_punerii_aplicare_legii_134_2010_codul_procedura_civila.php