Efectele Crizei Mondiale Asupra Pietei de Leasing din Romania

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………………………………….2

Capitolul 1. Istoria crizelor……………………………………………………………………………………………3

Crizele din perioada 1800-1899……………………………………………………………………..4

1.2.Crizele din perioada 1900-2007……………………………………………………………………..5

Capitolul 2.Criza financiara din 2007……………………………………………………………………………12

2.1 Cauzele apariției crizei………………………………………………………………………………..15

2.2. Soluții pentru scaderea riscului altor crize majore………………………………………….18

Capitolul 3. Studiu de caz privind efectele crizei asupra pieței de leasing din România………22

3.1. Evoluția pieței de leasing din România…………………………………………………………22

3.2. Analiza pieței de leasing din perspectiva contractelor…………………………………….26

3.3. Finanțarea echipamentelor în construcții………………………………………………………35

3.4. Structura pieței de leasing pe sectoare de activitate………………………………………..43

3.5. Analiza comparativă a piețelor de leasing din UE…………………………………………44

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………….48

Introducere

În această lucrare am vrut să prezint criza mondială din 2007 deoarece a fost și e încă și în zilele noastre un eveniment important care a afectat viața tuturor, în capitolul 1 am vorbit despre istoria crizelor, începând chiar cu secolul al doisprezecelea, iar în primul subcapitol am vorbit despre crizele din secolul al XIX-lea, Cea mai dramatică dintre ele a fost criza din 1873. Când investitorii britanici și europeni au făcut enorme investiții speculative în căile ferate din Statele Unite și America Latină.

După aceea în subcapitolul 2 am vorbit despre crizele din secolul XX, cea mai dramatică dintre ele și în același timp cea mai similară cu cea din 2007 a fost marea criză economică între anii 1929-1933 caracterizată printr-o scădere puternică a activității economice mondiale.

În capitolul 2 am vorbit despre ultima mare criză economică, cea din 2007, Criză economică mondială a început în luna decembrie 2007, moment când pierderea încrederii investitorilor americani în ipotecarea securitizată a condus la o criză de lichidități ce a determinat o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale Americane, a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene. Indicele TED spread (ce descrie riscul de creditare perceput în economia generală) a sărit în iulie 2007, a oscilat vreme de un an și apoi a crescut din nou în septembrie 2008,atingând valoarea record de 4,65% în 10 octombrie 2008. Criza s-a agravat în 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbușit sau au intrat într-o perioadă de instabilitate acută. Un număr mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat faliment în săptămânile ce au urmat.

Prăbușirea Administrației Federale pentru Locuințe (S.U.A.) este adesea făcută responsabilă pentru producerea crizei. Însă vulnerabilitatea sistemului financiar a fost provocată de contractele și operațiile financiare complicate și supuse efectului de pârghie, politica monetară a S.U.A. stabilind un preț neglijabil pentru credit și astfel favorizând o cotă foarte ridicată a efectului de pârghie.

În capitolul 3 am făcut un studiu de caz privind leasingul din România și efectele crizei economice asupra lui. Am analizat și comparat prin diferite grafice date statistice în așa fel încât să constat acolo unde este cazul dacă criza mondială a afectat sau nu un anumit sector.

Capitolul 1 – Istoria crizelor

Crizele financiare înainte să apară capitalismul erau în general rezultatul abuzului conducătorilor. Deja din secolul al doisprezecelea domnitorii unor țări precum Anglia și Spania, și-au depreciat monedele micșorând conținutul de aur și argint din ele în așa măsură încât valoarea lor deși era mai mică ei susțineau minciună cum că valorau la fel. Aceste încercări mușamalizate de a scăpa de datorii, prin reducerea lor cu monedă de valoare reală mai mică, s-au văzut și mai mult facilitate cu apariția banilor din hârtie. Ca să se debaraseze de datorii, conducătorii nu mai scoteau bani din metale prețioase, ei îi fabricau din hârtie și cerneală, precum chinezii, mari pionieri ale practicii respective încă din anul 1072, însă în europa s-au adoptat doar mult mai târziu la scară largă doar din secolul al optsprezecelea.

Un guvern care trebuia să restituie bani creditorilor străini putea să se declare incapabil de plată, la fel cum a făcut regele Edward al III-lea al Angliei pe la jumătatea secolului al paisprezecelea. După ce împrumutase sume relevante de la bancherii florentini, el refuza plata datoriilor, în așa fel aducând haos în centrele comerciale italienești. După acest eveniment mulți alți conducători au abordat aceeași soluție, cu consecințe dramatice pentru creditorii lor. Franța, Austria, Prusia, Portugalia și Spania toate s-au privat de obligațiile lor de plată în anumite momente începând din secolul al paisprezecelea. Desigur aceste evenimente au fost destabilizatoare, însă aceste episoade au fost determinante pentru a detașa lipsa de încredere în guverne care sunt înglodate în datorii peste măsură. Dar odată cu instalarea Olandei în rolul de motor capitalist al lumii, pe parcursul secolelor al șaisprezecelea și al șaptesprezecelea a apărut un nou tip de criză: balonul speculativ al activelor. În anii 1630 “mânia bulbilor de lalea” a pus stăpânire pe țara: speculatorii au ridicat prețul bulbilor rari de lalele, până la niveluri stratosferice ! Deși mulți istorici continuă și azi să se contrazică asupra consecințelor acestei mici întâmplări de febră speculativă, unii declară că ea a pregătit terenul pentru altele mai mari, unele ale căror efecte devastante nu le contesta nimeni.

Nici britanicii nu au fost mai prejos de atât, aici evenimentele au avut la mijloc o companie numită Compania Mărilor Sudului, care controla mare parte din datoria națională britanică. După ce prețul acțiunilor companiei creșteau, s-a declanșat o adevărată mânie pentru cumpărarea de acțiuni de tot felul, inclusiv a multor companii frauduloase sau cu probleme de tot felul. Dar a venit și ziua judecății: piața bursieră a colapsat, lăsând o întreagă economie pe butuci și o generație întreagă care priveau piețele financiare cu ochi rai și frică. Când balonul de săpun s-a spart, numeroase firme și bănci din Marea Britanie au dat faliment, era o perioadă în care nimeni nu mai avea încredere în nimeni, creditarea a fost aproape suspendată.

Crizele din perioada 1800-1899

Criza financiară s-a extins foarte rapid și în restul Europei și investitorii au intrat în panică, în așa fel încât și-au scos banii din America Latină. Până în 1828 toate țările din continentul sud-american înafară de Brazilia s-au declarat incapabile să-și achite datoria publică. Au fost nevoie de 30 de ani pentru că intrările monetare în aceste țări să revină la fluxurile precedente.

Nici panica din 1857 nu a fost mai redusă sau puțin globală în dimensiuni. Declanșarea a avut loc în Statele Unite, speculațiile având ca obiect sclavi, acțiuni ale companiilor de căi ferate și terenuri. Balonul s-a spart și băncile din New York au intrat în panică și au oprit creditele dar degeaba , posesorii de obligațiuni s-au prezentat la bănci pentru a fi răscumpărate în așa fel golind acestea de aur și argint prin retragerile masive. După o lună și în Londra s-a instalat panica și aici rezervele de aur ale băncii angliei s-au epuizat cu o viteză similară. Panica s-a instaurat și în restul Europei și de acolo în alte țări precum China, India, America Latină. Multe țări ale lumii și-au văzut economiile prăbușind și în așa măsură s-a pus capăt a uneia dintre cele mai lungi expansiuni economice ale epocii moderne.

Cea mai dramatică criza din secolul al XIX-lea a fost criza din 1873. Investitorii britanici și europeni au făcut enorme investiții speculative în căile ferate din Statele Unite și America Latină.

Despăgubirile plătite Germaniei de Franța după Războiul Franco-Prusac au aprins scânteia unui boom speculativ pe piețele imobiliare din Germania și Austria. Când acest boom s-a astâmpărat, piețele de acțiuni de la Viena, Amsterdam și Zurich au implodat, stimulând investitorii europeni să-și lichideze investițiile din străinătate. Acest lucru a procovaț mari presiuni în Statele Unite deoarece fuseseră prinse și ele în ghearele unui boom speculativ cu titluri feroviare.

Bancherul de investiții Jay Cooke n-a mai reușit să atragă cumpărători pentru hârtiile de valoare emise să finanțeze construirea căii ferate Northern Pacific, în așa fel atât banca lui, cât și compania feroviară au colapsat, declanșând panica și teroare pe Wall Street. Această întâmplare a declanșat valuri secundare de panică în Europa și mare parte a lumii a căzut într-o brutală depresiune economică. În Statele Unite un sfert din companiile feroviare naționale au dat faliment, iar scăderea salariilor și creșterea șomerilor au provocat greve și revolte în toată țara. Colapsul din economia globală a avut efecte negative nu doar în Statele Unite și în Europa, dar lovind și Imperiul Otoman, Grecia, Tunisia, Honduras și Paraguay.

Au mai existat diverse crize care au bântuit secolul al XIX-lea, cea din 1819,1837,1866 și 1893 ca să numim doar câteva. Toate au avut manifestări similare însă fiecare a avut un set de trăsături în comun. Ele au început în economii dezvoltate, după ce excesul de creditare și de investiții speculative s-a calmat se declanșează o criză bancară.

Crizele din perioada 1900-2007

Pe măsură ce economiile se prăbușeau tăriile periferice depindeau de exportul unor mărfuri cu grad redus de prelucrare, ele își vedeau economiile în colaps. Veniturile staturilor se prăbușeau, făcând unele guverne să se declare incapabile de plată.

În multe cazuri nerespectarea acestor obligații lăsau investitorii de pe piețele emergente săraci lipiți.

Și secolul al XX-lea nu a fost lipsit de panici. Criza din 1907 a început în Statele Unite, după prăbușirea unui boom speculativ cu acțiuni și terenuri. Așa-numitele societăți fiduciare, adică bănci legate unele de altele printr-o înlănțuire complicată, au înregistrat retrageri masive de fonduri din partea deponenților, și panica s-a împrăștiat prin toată țara. Bursa s-a prăbușit iar cel mai puternic bancher al națiunii John Pierpont Morgan a convocat o serie de întâlniri de urgență cu reprezentații sistemului bancar din New York, pentru a opri și a pune capăt mâniei retragerii banilor. Morgan i-a invitat pe bancheri în propria sa bibliotecă, dar văzând că ei nu se hotărăsc să se ajute între ei, i-a încuiat în bibliotecă până acestea au ajuns la o înțelegere. Criză a luat sfârșit puțin timp după.

Deși Morgan a fost lăudat că fiind eroul care a evitat o catastrofă, evenimentele din 1907 i-au convins pe mulți de necesitatea unei bănci centrale, iar șase ani mai târziu lua naștere Rezerva Federală.

O bancă precum Rezerva Federală poate servi drept măsură de apărare contra crizelor financiare, oferind împrumuturi de ultimă instanță în eventualitatea unui val de retrageri masive. Dar în timpul crizei din 1929 când deja criza era infiltrata și făcea ravagii, Fed-ul a stat pe margine, cu mâinile în sân. Ei în loc să ofere bani au strâns de ei și mai mult în consecință oferta de bani s-a contractat între 1929 și 1933 ducând la o criză deosebit de gravă de lichiditate și creditare care la sfârșit a provocat o severă depresiune economică.

În perioada aceasta Statele Unite s-au afundat în cea mai neagră depresiune din toată istoria lor. Ratele șomajului au crescut vertiginos de la 3,2 la 24.9 procente, iar peste nouă mii de bănci și-au suspendat activitatea. Ca și consecință și în alte țări s-au înregistrat procente similare de șomaj și declin economic. Războaiele monetare au dus la războaie comerciale. Rău famată lege Smoot-Hawley a tarifului vamal a declasat și în restul lumii un val de taxe similare care au dus la blocajul comerțului internațional. Multe țări europene au ajuns să-și deprecieze monedele, să crească inflația și în consecință să își diminueze datoriile prin intermediul ei, dar și să-și declare oficial neplata obligațiilor, unde care și Germania, aici criză a netezit calea pentru ascensiunea lui Hitler la putere și pentru cel mai grav război din istoria omenirii.

Al Doilea Război Mondial, cu toate consecințele sale înfiorătoare, a făcut posibilă o transformare în masă a sistemului financiar mondial.

Economiștii și guvernanții Națiunilor Aliate în 1944 s-au reunit la Bretton Woods pentru a pune bazele unei noi ordini economice mondiale. S-a înființat Fondul Monetar Internațional, precum și Banca Mondială și un nou sistem al ratelor de schimb valutar cunoscut sub denumirea de sistemul Bretton Woods. În cadrul acestui sistem moneda fiecărei țări urma să fie schimbată în dolari la un curs fix. Țările care dețineau atunci dolari aveau posibilitatea să-i transforme în aur, la prețul de treizeci și cinci de dolari uncia. În practică dolarul devenise valută de rezervă a lumii în timp ce Statele Unite rămâneau singura țară cu un etalon aur, în raporturile cu celelalte țări.

În mod extraordinar date fiind crizele din secolele precedente, a început o remarcabilă era de stabilitate financiară întemeiată pe dolar și puterea militară și economică a Statelor Unite, aflate în plină dezvoltare economică.

Dar toate lucrurile bune se termină la un moment dat, iar sistemul Bretton Woods s-a destrămat în anul 1971 când Statele Unite au părăsit ultimele rămășițe ale etalonului aur.

Războiul din Vietnam, a dus la o acumulare de rezerve în dolari deținute în special de creditori din Europa Occidentală și Japonia care nu mai puteau fi susținute. Creditorii statelor americane și-au dat seama că nu există suficient aur pentru acoperirea tuturor dolarilor aflați în circulație. Când s-a aflat acest lucru sistemul Bretton Woods s-a prăbușit, dolarul s-a depreciat și lumea a optat pentru un sistem flexibil al cursurilor de schimb valutar.

Prin schimbarea aceasta autoritățile monetare puteau acuma să tipărească câți bani doreau dar rezultatul a fost o creștere a inflației și a prețurilor bunurilor, mai ales cele de uz curent.

Stagflația, o combinație de inflație ridicată cu recesiune, a urmat celor două șocuri ale petrolului din 1973 și 1979, și pentru că lucrurile să fie readuse la normalitate a fost nevoie de un nou președinte al Rezervei Federale, Paul Volcker a fost cel care a restabilit echilibrul. El a majorat drastic ratele dobânzii, aducându-le la niveluri nemaivăzute foarte mari, ceea ce a declanșat o recesiune cu minime duble la începutul anilor 1980. Deși foarte aspră, această măsură a funcționat, curmând spirala inflației și deschizând calea unui deceniu întreg de creștere.

Politicile lui Volcker au facilitat declanșarea crizei datoriilor Americii Latine din anii 1980. În deceniul precedent multe guverne latino-americane au inițiat proiecte masive de importanță economică relevantă, finanțate cu capital străin. Împrumuturile au fost finanțate de bănci din Statele Unite și din Europa. Ratele dobânzii în valută străină la aceste credite aveau ca reper ceea ce se numește “dobânda inter-bancara londoneza la împrumuturi pe termen scurt” (LIBOR).

Volcker a majorat dobânda de politica monetară a Statelor Unite, în consecință și dobânda LIBOR a crescut brusc, aducând tăriile latino-americane în incapacitatea de plată. Și devalorizarea monedelor naționale din țările respective a contribuit la creșterea valorii acestor datorii.

Multe guverne s-au declarat incapabile de plată. În Mexic în 1982, incapacitatea de plată a dus tara într-un colaps economic care a avut ca și consecință naționalizarea sistemului bancar privat mexican, iar pe urmă la o recesiune aspră, distrugătoare, și alte țări precum Brazilia, Argentina au avut aceeași soartă.

Criza datoriilor Americii Latine a avut repercusiuni profunde și doar pe la sfârșitul anilor 1980 când s-a redus valoarea nominală a datoriilor și au fost transformate în obligațiuni (așa-numitele “obligațiuni Brady”) au început să-și revină.

Bănci din Statele Unite și Europa s-au confruntat cu mari probleme în tentativa de a-și recupera pierderile, a fost nevoie de un volum masiv de efort de management internațional al crizei, condus de Statele Unite și de FMI pentru a opri băncile din căderea spre faliment.

Volker, pe la mijlocul anilor 1980 câștigase lupta cu inflația și băncile din lumea întreagă și-au exprimat dorința de a menține acesta la un nivel cât mai scăzut. Și următoarele crize și recesiuni nu au avut un impact major spre deosebire de cele precedente, crahul bursier din 1987 nu a provocat o recesiune, iar recesiunea din 1990-1991 a fost scurtă și superficială, durata ei fiind de doar 8 luni.

Așa s-a născut Marea Moderație, o perioadă a inflației scăzute, a creșterii rapide și a recesiunilor ușoare. Unii economiști au susținut că în perioada Marei Moderații a apărut un sistem economic mai flexibil și mai adaptabil, care putea face fața mai bine suișurilor și coborâșurilor ciclului economic.

Unii au avansat teoria că globalizarea crescândă și schimburile comerciale tot mai libere între țări, alături de creșterea economică masivă a Chinei și al altor economii emergente capabile să producă bunuri mereu mai ieftine vor ține sub control inflația globală, chiar și în condițiile accelerării creșterii globale.

Specialiștii în economie au atribuit Marea Moderație politicii monetare. Ben Bernanke, într-un discurs ținut în 2004 a venit cu o argumentație perseverentă în această direcție. Bernanke s-a declarat “optimist în privința viitorului” și a constatat că doar o singură națiune nu a manifestat mult sărbătorita stabilitate financiară cu recesiuni de scurtă durată: Japonia, ea a avut de suferit de pe urma “unui set distinctiv de probleme economice”.

Japonia în anii 1980 a căzut în fața unei mânii speculative fără precedent, avându-și originile în piața imobiliară și cea a acțiunilor. Banii ușor de obținut din partea Băncii Japoniei, au menținut ratele dobânzii la un nivel scăzut, ele fiind majorate doar într-un final. A existat și euforia aceea irațională că prețurile nu pot decât să urce, iar indicele bursier autohton, Nikkei, a urcat de la circa 10.000 la aproape 40.000 iar prețurile imobiliarelor au urmat aceeași soartă prețurile s-au dublat până la sfârșitul anilor 1980, iar cele a spațiilor comerciale s-au triplat. Piața s-a nivelat la sfârșitul anului 1989, iar când Banca Japoniei a început să majoreze dobânzile, ca să pună capăt speculațiilor, balonul s-a spart. Economia s-a prăbușit cu încetinitorul: prețurile acțiunilor au continuat să se ducă în jos, la fel ca valorile terenurilor.

Anii 1990 au fost denumiți în Japonia “deceniul pierdut” economia japoneză timp de mai bine de 10 ani s-a estompat iar ritmurile de creștere precedente de 4 la sută nu au mai fost atinse, procentajul fiind doar unu la sută.

Bernanke a susținut totuși în discursul din 2004 că Japonia era excepția, nu regula. Însă faptele dovedesc opusul, și Norvegia la sfârșitul anilor 1980 a intrat în criză, aceasta persistând până în primii ani al deceniului următor din cauza diminuării cererii rusești pentru bunuri scandinave apărută după căderea Zidului Berlinului.

În Statele Unite, la sfârșitul anilor 1980 și primii ani al deceniului 1990, societățile de împrumut și-au văzut creanțele cum devin irecuperabile, când balonul speculativ imobiliar a explodat. Peste 1600 de asemenea instituții au dat faliment dar cu toate acestea criza imobiliară nu a fost la fel de gravă ca recentă dezintegrare globală, dar și așa a dus totuși la o recesiune dura în 1990-1991 și la costuri fiscale de proporții, aproape 200 de miliarde de dolari (în valoarea lor actuală).

Tăriile din America Latină în anii 1990 au îndurat o serie de crize puternice, având în centru boomuri speculative și datorii excesive în multe sectoare ale economiei. După rezolvarea crizei datoriilor Americii Latine din anii 1980, investitorii s-au reîntors în regiune doar ca să aibă din nou probleme se pare. Capitaluri noi au început să apară în regiune dar și-au făcut apariția din nou aceleași probleme. În 1994, Mexicul s-a îndreptat spre criză, din cauza deficitelor cauzate de o monedă națională supraevaluată. După ce s-a extins zvonul cum că sistemul bancar al țării nu ar fi destul de solid, pesosul și-a pierdut mult din valoare iar guvernul s-a dovedit a fiind incapabil să refinanțeze stocul de datorii pe termen scurt în valută străină. Abia când Statele Unite și FMI au intervenit s-a putut stabiliza situația din Mexic. Dar consecințele au fost grave, după ce guvernul a salvat băncile din țară, contribuabili au fost cei care au trebuit să plătească o factură totală de 50 de miliarde de dolari. De aici au apărut o serie de “crize ale contului de capital” din economiile cu piețe emergente. Toate au avut un lucru în comun: deficite ale contului curent imposibil de susținut finanțat în moduri riscante. Apelând așa de mult la împrumuturi pe termen scurt, aceste țări s-au afundat singure în datorii. Mai rău, pe măsură ce valoarea reală a monedelor locale scădea, valoarea reală a datoriilor în dolari și alte valute străine creștea exponențial, aducând tăriile într-o imposibilitate de plată și mai accentuată.

În 1997 și 1998, economii emergente din toată lumea au căzut pradă acestor gen de criză. Mulți investitori au venit în țări precum Thailanda, Indonezia, Coreea de Sud și Malaysia, aprinzând boomuri speculative în fiecare. În consecință piețele de titluri au devenit supraevaluate, băncile au început să acorde împrumuturi riscante, deficitele de cont curent s-au umflat peste măsura între timp ce investițiile private cu randament scăzut o luau înainte economisirilor naționale. Teamă că guvernul thailandez nu va fi în stare să-și susțină moneda națională(bahtul) a contribuit la crearea unui val de panică. În momentul în care investitorii și-au scos banii din Thailanda țară a rămas fără rezervele de valută necesare să mențină valoarea monedei naționale, ca și consecință băncile, piețele de imobiliare și piețele de acțiuni s-au prăbușit.

La fel ca Thailanda, fiecare dintre aceste țări au văzut cum moneda națională se depreciază și datoria națională cum explodează. Costurile salvării economiei au căzut pe spatele contribuabililor, milioane dintre ei ajungând la sărăcie cumplită.

În 1998 a venit și rândul Rusiei. Ea a fost greu lovită de criză financiară asiatică, și de scăderea prețului petrolului, iar economia Rusiei a intrat în picaj. Și aici îndoielile asupra capacității sale de a menține valoarea monedei naționale(rubla) și angajamentelor de plată al datoriilor au făcut ca investitorii să plece în vara anului 1998 cu consecința evidentă în care cursul rublei s-a prăbușit.

Guvernul rusiei a refuzat plata datoriilor față de proprii cetățeni și față de către majoritatea creditorilor străini.

Crizele au continuat să se materializeze pe piețele emergente, deși niciuna dintre acestea n-a amenințat sistemul financiar global. În 1999 Ecuadorul și Pakistanul au suferit crize ale datoriei naționale, între timp ce Brazilia a trecut printr-o criză monetară.

Alte crize financiare au urmat curând: Ucraina(2000), Turcia și Argentina(2001), Uruguay și din nou Brazilia(2002). Ca și în cazul altor crize anterioare, acestea au îmbrăcat multe forme. În Argentina, criză a afectat toate sectoarele economiei. Oamenii nu și-au mai putut plăti dobânzile asupra datoriilor personale, creditelor ipotecare și creditelor de consum, care erau adesea în valută, iar ca și consecință mulțimi furioase de depunători au asediat băncile din țară în încercarea disperată de ași retrage economiile de-o viață, între timp ce guvernul s-a declarat incapabil să-și achite datoriile și valoarea monedei naționale s-a prăbușit. O acumulare excesivă a datoriilor s-au aflat în centrul multora dintre aceste crize. Guvernele, populația, în paralel, au împrumutat prea mulți bani, din care mare parte au fost compuși din valută străină. Băncile și alte instituții financiare au dat bani împrumut prea ușor bazându-se pe garanții îndoielnice iar până la urma dubiile referitoare la acele împrumuturi au declanșat panică printre investitori.

Această criză rezultată i-a lovit și pe debitori care s-au băgat prea mult în datorii dar și pe creditori care și-au descoperit excesiv capitalul propriu.

Într-un final din cauza crizelor de pe piețele emergente au rezultat pagube imense, monedele naționale s-au devalorizat, guvernele au căzut și milioane de oameni s-au trezit săraci lipiți.

Criză pentru Rusia a însemnat reîntoarcerea statului autoritarist, sub Vladimir Putin. În Indonezia, evenimentele din 1998 au pus capăt celor treizeci de ani de conducere al președintelui Suharto. În Argentina, retragerile masive din bănci l-au răsturnat până la urmă pe președintele Fernando de la Rùa, marcând debutul unei perioade de haos politic și economic.

Aceste evenimente totuși nu au influențat în mod relevant Statele Unite și majoritatea investitorilor iar Marea Moderație era bine sănătoasă. Experții s-au întrebat în mod firesc dacă atmosfera de calm care domina în cele mai multe națiuni industrializate avansate nu era cumva o iluzie, mânia pentru acțiunile firmelor de internet de înaltă tehnologie care a dominat economia Americii la sfârșitul anilor 1990 a arătat că un balon speculativ în toată splendoarea, cu criza financiară așteptându-și rândul. Dar când balonul s-a spart efectul de criză a fost unul relativ moderat: o recesiune limitată și o redresare lentă. Deși mii de firme cu activități online, așa numitele “dot-com” s-au dus la fund, nu s-a materializat nici o criză bancară, pentru că marea majoritate parte a fondurilor provenea din acțiuni vândute investitorilor autohtoni și străini de pe piețele de capital mai degrabă, decât din împrumuturi bancare.

Acest calm era doar de suprafața totuși, deoarece simptomele de criza din anii 1990 au început să se materializeze în Statele Unite. Ratele dobânzilor erau reduse la niveluri istorice, ca rezultat al faptului că Fed-ul a oprit agresiv replicile ale chestiunilor legate de firmele “dot-com”, întâi a început în șa se umfle un balon al pieței locuințelor, în Statele Unite iar apoi în multe alte țări. Problemele cu banii ieftini, creditarea facilă și supravegherea scăzută apărute pentru prima oară în Statele Unite au început să iasă la suprafață și în multe alte economii: Marea Britanie, Irlanda, Spania, Islanda, Estonia, Letonia, Dubai, Australia, Noua Zeelandă, China și Singapore.

În 2006 creditul devenise în Statele Unite atât de ușor încât ecartul dintre randamentul obligațiunilor cu dobândă mare foarte riscante și cel al obligațiunilor cu tezaur cu grad minim de risc se redusese la niveluri istorice de sub 2,5 la sută , totul pentru a ajunge la ultima mare criză cu începuturile datând din anii 2007-2008.

Capitolul 2 – Criza financiara din 2007

Criza financiară de astăzi, cea mai gravă din ultimii 80 de ani, mocnea încă de la sfârșitul anului 2006. Băncile centrale, ghidate de acțiunile Rezervei Federale, își coborâseră ratele de referință la dobânda pentru a permite băncilor să micșoreze, la rândul lor, ratele de împrumuturi, în special în ceea ce privește piața imobiliară. Ele introduseseră treptat cantități mai mari de lichidități în sistem.

Rata de referință a Fed-ului, era de 5,25% la începutul anului 2007. Doi ani mai târziu fusese redusă practic la zero. Aceasta este cea mai mică rată de împrumut a băncii centrale înregistrată timp de 95 de ani, de când există banca centrală.

Într-o economie care funcționează fără dificultăți băncile se împrumuta reciproc pe piața interbancară. Aceste împrumuturi sunt pe termen foarte scurt, majoritatea pentru o zi, netezind lipsurile de lichiditate din numerar. Atâta timp cât băncile se consideră sigure reciproc, rata interbancară se va situa în apropierea ratei la care băncile se pot împrumuta de la banca centrală. La începutul anului 2007, înainte de criză, marja dintre rata dobânzii de referință a Fed-ului și variația ratei de schimb euro-dolar la o lună pe piața interbancară era de cinci-zece puncte de bază(0,05-0,10 puncte procentuale). Rata dobânzii de referință a Fed-ului de 5,25%, iar rata interbancară de 5,30-5,35%. Evenimentele din 2007 și din primăvara anului 2008 au convins Fed-ul să își diminueze rată la 2%, în timp ce marja s-a mărit oarecum; rata interbancară în iulie-august 2008 a fost de aproximativ 2,65%. Pe data de 18 septembrie, încrederea s-a evaporat din întreg sistemul, ridicând rata interbancară la 3.75% la 6% într-o singură zi, ceea ce înseamnă că băncile nu mai aveau încredere una în cealaltă și practic refuzau să împrumute.

Una dintre principalele bănci de investiții din Statele Unite, Lehman Brothers, înființată în anul 1850, suspendase plățile și cerea protecție față de creditor conform capitolul 11 din Codul falimentului din Statele Unite. Banca avea active totale de 691 de miliarde de dolari, ceea ce făcea că acest faliment să fie de departe cel mai mare din lume. Prețul acțiunilor Lehman a scăzut cu 90% de-a lungul zilei, ajungând practic la zero.

Motorul principal al evenimentelor a fost faptul că banca centrală, care în același an sprijinise alte două bănci de investiții aflate în dificultate, a refuzat să își acorde ajutorul de această dată. Am avea o scuză dacă am considera că Lehman a fost considerată “prea mare pentru a da faliment”, ca banca centrală ar fi sprijinit lichiditatea ei în mod normal, de vreme ce bancă avea o importanță mare pentru întregul sistem financiar.

Poate totul a fost doar o simplă neînțelegere. Se poate că autoritățile de reglementare să fi presupus că problemele tot mai mari din acel an și efectul pe care l-au resimțit băncile de investiții precum Bear Stearns și Merrill Lynch i-ar fi determinat pe alți actori, precum Lehman Brothers, să își limiteze riscurile asumate. Dar rezerva federală considera faptul că bănci așa de mari precum Lehman erau prea mari pentru a da faliment. Astfel nu s-a luat nici o măsură și afacerile au continuat ca de obicei.

Poate însă autoritățile voiau să facă din Lehman Brothers un țap ispășitor, ca avertisment pentru ceilalți. Mulți economiști, avertizaseră cu privire la consecințele teribile ce ar rezulta în cazul în care banca centrală ar salva întotdeauna băncile aflate în dificultate. Acest lucru ar duce din partea băncilor al asumarea a și mai multor riscuri pe viitor, reacție pe care economiștii o numesc “pericol moral”.

Poate decizia de a nu interveni a fost determinată și de personalități, directorul executiv și președintele consiliului Lehman, Richard S. Fuld Jr., a insistat până în ziua falimentului ca banca “sa” nu avea nici o problemă pe care nu poate să o rezolve singură. Fuld era în 2007 cel mai bine plătit bancher din lume. Salariul său era de doar 0,6 milioane de dolari, dar primele sale pentru anul respectiv totalizau 73 de milioane.

Lehman Brothers era o bancă de investiții, nu o bancă comercială sau de economii cu împrumuturi directe în imobiliare sau care acceptă depozite de la populație. Totuși, banca era grav expusă așa-numitelor împrumuturi în condiții sub-standard, de vreme ce Lehman era unul dintre principalii participanți la procesul numit securitizare, care transforma aceste împrumuturi ipotecare în titluri de valoare. Nu doar alte bănci care erau contrapartidele lui Lehman au avut de suferit, ci și sute de fonduri de tip hedging (operație prin care un importator sau o bancă se angajează, pe de o parte, să plătească o sumă în valută la un anumit termen, iar pe de alta, se împrumută cu aceeași sumă în valută, având același termen de rambursare) ce investiseră în obligațiunile Lehman și folosiseră această bancă drept contrapartidă principală în operațiunile cu derivative precum CDS-uri(Un credit default swap (CDS) este un instrument financiar derivat care are scopul de a transfera expunerea la riscul unor instrumente financiare cu venit fix între două părți) și, de asemenea, că principala banca de finanțare.

Falimentul băncii Lehman a condus la următoarea criză, câteva zile mai târziu, atunci când cea mai mare companie de asigurări de la acea dată și a 18-a companie din lume, American Internațional Group (AIG) a intrat în dificultate.

Compania avea o poziție importanta atât ca și emitent cât că și garant al contractelor CDS, nu în ultimul rând față de clienții băncii Lehman. AIG era de asemenea un investitor major în obligațiuni legate de ipoteci, așa numitele CDO-uri, emise de Lehman și de alții. Falimentul băncii Lehman a declanșat o scădere(rating în minus), pe data de 16 septembrie a încrederii oficiale sau în ratingul AIG efectuat de ambele companii mari de rating, Moody’s și Standard & Poor’s. Acest lucru a dus la rândul lui la cereri din partea contrapartidelor sale ca AIG să angajeze alte 18 miliarde de dolari sub formă de garanții pentru contractele sale de CDS, ceea ce compania nu putea face. Cererea AIG de protecție a creditorilor în conformitate cu capitolul 11 pe data de 17 septembrie a fost evenimentul declanșator care a dus la o explozie a lipsei de încredere. Rata interbancară a crescut a doua zi cu câteva puncte procentuale. Un indice care arăta cum au evoluat băncile riscul de credit al contrapartidelor lor s-a triplat în acea zi. Cu toate acestea crescuse deja de zece ori de la începutul anului 2007 până în toamna anului 2008.

În capacitatea sa de “împrumutător de ultimă instanță” Rezerva Federală acorda în mod normal împrumuturi doar băncilor care sunt membre Sistemului Rezervelor Federale. Dar, în conformitate cu legea constitutivă a Rezervei Federale, Fed-ul poate, în “situații deosebite care o impun”, să împrumute “orice individ sau parteneriat sau corporație”, atât timp cât împrumuturile sunt garantate “conform exigentelor” Fed-ului (secțiunea 13[3]). Folosind aceasta autoritate pentru prima dată după anii 30’, Fed-ul a acordat corporației AIG o linie de credit de 85 de miliarde de dolari. Împrumutul a fost garantat cu drepturi pentru aproape 80% din acțiunile AIG. Dar împrumutul nu a fost suficient pentru a calma piețele. În comparație cu dimensiunea totală a pieței CDS-urilor era o picătură într-un ocean. Chiar în comparație cu riscul de credit total respectiv după compensarea și corectarea dublei înregistrări a diverselor contrapartide pe piața CDS de peste trei mii de miliarde de dolari, tot nu reprezentau nimic. Doar contractele CDS tranzacționate de Lehman erau estimate la un cost de câteva sute de miliarde de dolari pentru a le stinge. Era evident că sumă era insuficientă și din faptul că la mijlocul lunii noiembrie 2008 suma acordată pentru ajutorarea corporației AIG a fost crescută la 152,5 miliarde de dolari sub forma injecțiilor de capital și a împrumuturilor. Iar în martie 2009, la această sumă s-au mai adăugat 30 de miliarde de dolari, totalizând 182,5 miliarde. O sumă care echivala cu 1,3% din întregul PIB al Statelor Unite a fost acordată pentru ajutorarea unor singure companii private.

În primăvara anului 2009, măsurile luate de băncile centrale și de guverne, aproape readuseseră lichiditatea de pe piața interbancară la nivelul de la care pornise cu șase luni înainte. Marja dintre rata dobânzii de referință a Fed-ului și rata euro-dolar la o lună revenise la 25-40 de puncte de bază, puțin mai mare decât era considerată normală cu doi ani înainte. În continuare voi prezenta evoluția cronologică a crizei și a reacțiilor autoritatiilor băncii centrale, guverne, autorități de supraveghere pentru contracararea celei mai grave crize financiare ce avusese loc în lume după 1907. Chiar dacă mediul macroeconomic din timpul Marii Depresiuni din 1929-1933 era într-o situație mult mai delicată decât este astăzi, criza din 1907 este cea care amintește cel mai mult de criza actuală, prin pierderea încrederii între agenții de pe piețele financiare, de unde și prăbușirea pieței interbancare, cu lipsa de lichidități inerentă.

2.1. Cauzele apariției crizei

Criza financiară din prezent a fost declanșată de problemele de pe piețele imobiliare din țări precum Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Spania, Irlanda și Islanda, când “baloanele speculative” create de prețurile caselor care crescuseră de peste două ori s-au spart. Dar, în paralel cu prețurile în scădere ale proprietăților rezidențiale, piețele bursiere au căzut de asemenea din toată lumea. De la un vârf în octombrie 2007 capitalizarea totală pe piețele bursiere ale lumii s-a prăbușit de la peste 63.000 de miliarde de dolari la 28.600 de miliarde, cel mai scăzut nivel, în februarie 2009. Indicele NASDAQ a căzut cu peste 50% iar indicii piețelor emergente cu procentaje mult mai mari. În mod interesant, căderile prețurilor acțiunilor au avut aproximativ aceeași magnitudine ca acelea de după implozia balonului speculativ “dotcom” din 2000-2002, în ciuda unor condiții macroeconomice extrem de diferite. La vârful din martie 2000, randamentul de capital total al acțiunilor din indicele american S & P 500 crescuse la peste 40 și la peste 400 la NASDAQ, Numărul P/E mediu din ultimii 120 de ani din Statele Unite este în jur de 15. O corecție este inevitabilă și trebuia să se producă de mult. De data aceasta, evaluările erau destul de normale, puțin peste media istorică, și totuși piețele s-au prăbușit sub impactul dublu al crizei financiare și al recesiunii care a urmat.

Mai există o diferență, mult mai importantă, dintre balonul speculativ de pe piața acțiunilor din 2000 și balonul speculativ de pe piața imobiliară din 2007. Datorită faptului că valorile excesive de pe piețele acțiunilor nu fuseseră urmate decât tangențial de împrumuturi în creștere din partea gospodăriilor, balonul a putut a fi înțepat doar cu efecte minore asupra economiei reale. Doar un trimestru, al treilea din 2001, a înregistrat o creștere negativă în statele unite și acest lucru s-a produs mai mult din cauza atacurilor teroriste asupra World Trade Center din 11 septembrie decât din cauza căderii prețurilor acțiunilor. În termeni anuali, creșterea PIB-ului a scăzut la 0,8%, iar rata șomajului a crescut la 6,3%. De data aceasta, balonul speculativ a fost puternic ipotecat, consecință a fost un declin mult mai dramatic atunci când gospodăriile au fost forțate să-și diminueze consumul pentru a-și crește rata de economisire. Creșterea a fost puternic negativă în majoritatea țărilor cu OCDE(Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) în 2009. Șomajul din Statele Unite crescuse peste vârful din 2003 și a ajuns la 10%, cel mai ridicat nivel în 25 de ani.

Cu toate acestea, aceasta nu este o repetare a performanței din timpul Marii Depresiuni, deși cea mai mare nesiguranța de pe piețele monetare s-a produs în septembrie-octombrie 2008 și a scăzut de atunci, piața acțiunilor a primit o nouă lovitură ca urmare a știrilor economice din ce în ce mai rele din 2009. Piețele acțiunilor au avut o cădere liberă de 35% în timpul prăbușirii pieței monetare și de încă 25% în perioada ianuarie-februarie 2009. Aceasta cădere nu este unică; s-a mai întâmplat și înainte și se mai întâmplă și pe viitor. Altceva a fost nou: suișurile și coborâșurile dramatice de pe piețele bursiere, cu o creștere de 10% într-o zi și scădere de 10% a doua zi. Aceasta volatilitate a fost rezultatul interacțiunii crizei financiare cu recesiunea macroeconomică. Volatilitatea și riscul sunt două fetei ale aceleiași monede. A spune că volatilitatea era neobișnuit de scăzută este, prin urmare, același lucru cu a spune că prețul riscului era neobișnuit de scăzut. Prețul scăzut al riscului a adus la un nivel mai mare de asumare a riscurilor, iar consecințele au fost balonul speculativ de pe piața acțiunilor, care s-a prăbușit în 2000, și balonul speculativ de pe piața imobiliară, ce a făcut implozie în 2007.

Piața imobiliară pentru așa numitele credite în condiții sub-standard și împrumuturile Alt-A a crescut ca un bulgăre de zăpadă la începutul noului secol. Dar nu doar împrumuturile ipotecare au crescut dramatic. Peste 80% din toate împrumuturile ipotecare de pe piața Statelor Unite la sfârșitul anului 2008 fuseseră securitizate și transformate în MBS-uri și CDO-uri adesea dublate prin garantarea cu instrumente derivate de tip credit-linked notes(CLN) și CDS. Anumite obligațiuni și derivative și-au făcut drum spre portofoliul băncilor, al companiilor de asigurări, al fondurilor de tip hedging, al fondurilor de pensii și al persoanelor fizice, nu doar în Statele Unite, ci și în Europa. Băncile asiatice, mai înțelepte după propria criza din 1997, au fost mult mai reticente decât parteneri lor europeni. Intervențiile din partea băncilor centrale au constat în principal în acordarea de lichidități piețelor în diverse moduri. Acest lucru a fost necesar deoarece programele de asigurare a depozitelor fie nu erau suficiente, fie nu erau de încredere, ducând la retrageri masive în cazul câtorva bănci din Statele Unite precum și din Marea Britanie. Aceasta a fost o caracteristică a crizelor din 1907 și 1929. Pe lângă creșterea sumelor acoperite de schemele de asigurare a depozitelor, guvernele au trebuit, de asemenea, să garanteze alte obligații financiare ale băncilor, în special împrumuturi interbancare, pentru a porni o nouă creditare.

După crizele bancare din anii 70’ și 80’, guvernele și autoritățile de supraveghere au căutat să supervizeze și să controleze mai bine asumarea riscurilor de către bănci. Cerințele minime de capital(solvabilitate) au fost ingredientul cel mai activ în aceste politici, indicând raporturile minime dintre capitalul unei bănci și activele sale(denominate de grad de risc). Modelul de reglementare al capitalului numit Basel I a fost introdus în peste o sută de tari din întreaga lume, a contribuit la o mai bună înțelegere a riscului de credit și a mărit nivelurile de capital, făcând prin urmare criza actuală mult mai ușor de suportat decât ar fi fost altfel. Prin acordul Basel II, introdus în Uniunea Europeană din 2007, s-a încercat să se creeze o mai bună corespondența între riscurile reale și capital. Un aspect important în determinarea nivelurilor de risc a fost (și este) utilizarea ratingurilor oferite de companii precum Moody’s, Fitch și Standard & Poor’s. Există totuși mai multe semne de întrebare vizavi de aceste noi reguli. O primă întrebare se referă la acuratețea modelelor interne de calculare a riscurilor. Aceste modele au fost proiectate pentru a evalua riscul zilnic(celebrul “raport de la 4:15” al JPMorgan din anii 90’ reprezentând originea lor intelectuală) și pentru a aloca un capital economic diferitor activității bancare în funcție de randament versus risc(indicatorii Sharpe). Este îndoielnic că aceste modele sunt potrivite pentru evaluarea cantității minime de capital în timpul unei crize severe, unde așa-numitele teste de stres sunt mai indicate. A doua întrebare privește prociclicitatea cerințelor de solvabilitate și ratingurile- respectiv dacă aceste măsuri măresc cu adevărat sau nu volatilitatea în timpul cilului de afaceri. Atunci când prețurile activelor cresc, în timpul fazei de creștere, aducerea acestor active la valoarea de piață (și”valoarea corectă”) creează capital care poate fi folosit pentru împrumuturi sau investiți. Atunci când se produce faza de descreștere și prețul activelor scade, procesul este inversat și capitalul e “distrus”, chiar atunci când este cea mai mare nevoie de el, pentru a acoperi pierderile în creștere din registrul de împrumuturi.

Cadrul de reglementare în sine poate duce băncile în situația în care singura alternativă este în final o recapitalizare din partea statului sau pur și simplu naționalizarea băncilor problema. Poate că socialiști din anii 60’ aveau dreptate atunci când considerau că mecanismul de piață și capitalismul nu pot fi lăsate să ghideze comportamentul băncilor; de aici rezultă că instituțiile financiare ar trebui să se afle în permanență în proprietatea statului pentru a împiedica excesele lor speculative! Mulți cetățeni resimt o lipsă de încredere (și poate chiar dezgust) față de bănci și bancheri și față de dictonul după care acestea par să se orienteze că “lăcomia este bună”.

Activele băncii pot fi păstrate și în două registre. “Registrul bancar” conține active care urmează să fie deținute până la maturitate. În acest caz, banca nu are nici un risc de piața cu alte cuvinte, riscul ca prețul activului să se modifice pe timpul duratei sale de viața, ci doar un risc de credit că împrumutul să nu poată plăti datoria la maturitate. În “registrul comercial” se păstrează orice active pe care banca plănuiește să le cumpere și să le vândă pe durata de viață a acestora. Activele trebuie marcate (evaluate) la valoarea de piață, în general zilnic sau chiar la intervale mai scurte. Într-o situație de criză similară cu cea prin care tocmai am trecut, astfel de obligațiuni erau tranzacționate la prețuri cu mult sub paritatea lor; adesea nu există nici un preț (fiabil) pentru ele. Dacă acest principiu de ajustare la valoarea de piață mărește de asemenea volatilitatea, la fel și regulile produse de Consiliul standardelor internaționale de contabilitate (Internațional Accounting Standards Board, IASB) cu privire la contabilitatea mark-too-market.

2.2. Soluții pentru scăderea riscului altor crize majore

Este întotdeauna necesar să vedem lucrurile în perspectivă. Lumea nu s-a scufundat în 1907 sau 1929 și nu s-a scufundat nici de data asta. Se fac comparații între criza financiară de astăzi și unele din trecut: criza asociaților de economii și împrumuturi din Statele Unite din anii 80’, criza financiară japoneză prelungită și crizele nordice, asiatice și rusești din anii 90’. Cât ar putea costa până la urma această criză?

Se propun schimbările introduse în ceea ce privește reglementarea și supravegherea instituțiilor financiare din întreaga lume. Unele dintre aceste măsuri au fost naționale, unele au fost luate în cadrul Uniunii Europene și unele discutate în cadrul Consiliului de stabilitate financiară (Financial Stability Board) (la Banca Reglementelor Internaționale, BIS) fiind hotărâte de grupul G-20 al economiilor dezvoltate.

O schimbare majoră se referă la creșterea cantității și calității capitalului băncilor. Introducerea modelului Basel II și permiterea unor modele interne de evaluare a riscului ar fi dus la baze de capital micșorate cu 25-50% în cadrul principalelor bănci internaționale. În schimb, băncile se vor confrunta cu indici de capital puternic majorat conform Basel III din trei motive. Mai întâi, supraveghetorii se vor concentra asupra capitalurilor tangibile generale(numite de asemenea capital de bază sau TCE, care, în principiu, este egal cu acțiunile și rezervele comune) și nu asupra indicilor de capital de Nivel 1 sau de Nivel 2. Acest indicator minim este majorat de la 2 la 4,5%. Pentru a garanta acest minimum se adăuga o “rezervă de conservare” de 2,5%, ducând rata efectivă la 7%.

Băncile care se situează sub acest nivel se vor confrunta cu restricții la plata dividendelor și a primelor. Aceste instrumente-tampon luate în discuție sunt instrumente contraciclice de până la 2,5%.

În al doilea rând, va exista un indicator suplimentar al gradului de îndatorare ca în Statele Unite, deși băncile europene se opun cu indignare. Acest lucru nu trebuie să ne surprindă, de vreme ce capacitatea lor de a se îndatora în funcție de raportul de active capital va fi limitată la un nivel maxim de 33 de ori, în timp ce bănci precum giganții UBS și Deutsche Bank avea un raport de îndatorare de peste 70 de ori când a izbucnit criza. În al treilea rând, se poate să existe taxe suplimentare pe capital conform Pilonului II al Basel II și III pentru băncile despre care se crede că generează un risc sistemic (în relație cu dimensiunea lor absolută totală sau dimensiunea relativă față de sistemul bancar ori în relație cu țara de origine sau interdependenta cu alte bănci), precum și pentru băncile ce au sisteme de remunerație despre care se crede că duc la poziționare pe termen scurt și la o asumare excesivă de riscuri. La BIS se discută în prezent un tampon suplimentar de 1-2% aplicat băncilor considerate de importanta sistemica. Vom vedea că Elveția a crescut cerințele minime de capital de bază pentru principalele sale două bănci la 10%, anticipând astfel acordurile internaționale.

O a doua schimbare vine sub forma unui sistem îmbunătățit de raportare în ceea ce privește lichidarea, precum și satisfacerea unor cerințe mai stricte de lichiditate. În acest sens, Autoritatea serviciilor financiare(Financial Services Authority, FSA) din Marea Britanie a prezentat o propunere excelentă în declarația cu privire la politica sa din septembrie 2009 “Întărirea standardelor de lichiditate”, urmată de cea a Consiliului pentru stabilitate financiară din cadrul Comitetului de la Basel, din decembrie 2009,”Modelul internațional de măsurare a riscului de lichiditate, standarde și monitorizare”. Deoarece actuala criză a început ca o criză de lichidități, este imperios necesar ca măsuri similare să fie adoptate și în alte țări, nu în ultimul rând în Statele Unite.

Cât privește primele, s-a acordat un capital politic mult prea mare acestei probleme secundare. Nu primele, cu siguranță excesive, au creat criză. Într-adevăr, Lehman a urmat “noile” prescripții încă din 2007-2008- respectiv prime multianuale plătite în principal sub formă de acțiuni în loc de numerar, dar acest lucru nu a împiedecat dispariția companiei. Este, de asemenea, interesat să notăm că, dintre bancherii din Statele Unite care au fost supuși restricțiilor la plată (din AIG Citibank etc.) jumătate din numărul persoanelor afectate plecaseră deja până la sfârșitul anului 2009, pentru a-și continua carieră în instituții fără restricții, cu câștiguri financiare prognozate mai mari. Problemele cu care se confruntă Citi și AIG în atragerea unor directori executivi bine plătiți, având în vedere restricțiile actuale la plată. Într-adevăr, AIG a schimbat patru directori executivi în doi ani. O situație similară se poate produce și în băncile din Marea Britanie.

O altă cerință este de a impune o creștere a transparenței în ceea ce privește derivativele, în special de tip CDS. Cu toate acestea, trecerea impusă la decontarea centralizată(CCP) nu pare să fie suficient de cuprinzătoare, de vreme ce doar contractele “standardizate” vor fi decontate. Acest lucru le permite participanților să tranzacționeze liber tot felul de contracte de pe piața OTC nestandardizate. De asemenea, utilizatorii finali(corporațiile non financiare) sunt scutiți. Și, chiar dacă băncile vor fi mai bine supravegheate ca înainte, ce vor face guvernele atunci când un fond de hedging major(cum a fost LTCM) sau o corporație importanță va da faliment? (GM, cât și Chrysler au fost ajutate să iasă din impas în timpul acestei crize).

O a cincea schimbare privește o creștere a transparenței în securitizare. Băncile vor fi obligate de asemenea să rețină o cantitate suficient de mare din împrumuturile emise cel puțin 5% din emiteri, astfel încât să partajeze riscurile. Emitenții de împrumuturi cu garanții ipotecare precum Countrywhite, au păstrat doar câteva procente din împrumuturi, restul fiindu-le vândute investitorilor sub formă de CDO-uri.

Un al șaselea aspect privește un control mai bun al paradisurilor fiscale, ar fondurilor închise de investiții și al fondurilor de hedging. Evident, aceasta este o măsură extrem de populară, pe care politicienii adoră să o atace, dar niciunul dintre aceste fenomene nu a stat la baza crizei financiare prin care tocmai am trecut.

Un al șaptelea aspect, mult mai important, privește modul în care se poate reduce”pericolul moral,, împiedicând băncile să devină”prea mari pentru a da faliment,,. Aici Marea Britanie și Olanda au făcut progrese remarcabile(cu ajutorul Comisiei UE) prin demararea divizării RBS, Lloyds, Northern Rock și Fortis. Dar ce poți face cu giganți precum HSBC(Hongkong and Shanghai Banking Corporation) și Barclays, care nu au primit ajutor guvernamental și, prin urmare, nu se afla la mâna guvernului? Și când vor face Elveția ceva cu privire la UBS(ce are active totale de cinci ori mai mari decât PIB-ul Elveției) și Statele Unite în ceea ce privește Citibank? În Statele Unite se pare că modul de viață este în continuare”cu cât mai mare, cu atât mai bine,,. O revenire la Glass-Steagall, separând activitățile bancare de investiții în cele comerciale, după cum au sugerat Mervyn King(guvernator al Bank of England) și Paul Volcker(fost președinte al Rezervei Federale), nu este un punct de plecare ; amintiți-vă că Lehman era o bancă de investiții și totuși falimentul sau aproape a dus la prăbușirea sistemului financiar mondial.

Pericolul moral a fost de fapt mărit și extins ca urmare a crizei actuale prin faptul că nu doar băncile, ci și companiile de asigurări(AIG) și companiile auto(GM, Chrysler) au fost salvate pe cheltuiala contribuabililor. Astfel, riscurile următoarei crize (căci va exista cu siguranță o criză în viitorul nu prea îndepărtat) vor avea un spectru mult mai larg decât în cazul crizei actuale, pe măsură ce tot mai multe companii din toate domeniile de activitate se pot considera “prea mari pentru a da faliment,, crezând că vor fi salvate de guvern, în caz de nevoie.

Capitolul 3 – Studiu de caz privind efectele crizei asupra pieței de leasing din România

Am efectuat un studiu de caz asupra pieței de leasing din România comparând și analizând diferite date statistice antecedente crizei și post-criză în așa fel încât să pot extrage informații despre efectele ei asupra pieței de leasing din România, și comparând în anumite grafice România cu alte țări din Europa în ceea ce privește anumite date.

3.1 Evoluția pieței de leasing din românia

Am analizat evoluția pieței de leasing din România pentru sectoarele imobiliare, vehicule și echipamente, în primul grafic este prezentată situația pentru anii antecedenți crizei, iar în al doilea grafic situația pentru anii post-criza.

Grafic 3.15. Evoluția pieței de leasing din România

Sursă: www.alb-leasing.ro

Evoluția pieței de leasing financiar din România de la an la an se prezintă astfel :

Evoluția imobiliarelor a fost una de constantă creștere până în anul 2007, iar urmată de o scădere în anul 2008.

Evoluția echipamentelor a fost una la fel de constantă creștere până în anul 2007 urmând de o ușoara scădere de data aceasta în anul 2008.

Evoluția vehiculelor a fost una de constantă crestere de la un an la altul.

Evoluția totalului este evident spre același tendința de creștere și descreștere , având o creștere constantă până în anul 2007 ajungând la 4948 milioane de euro, iar în anul 2008 ea scade la valoarea de 4818 milioane de euro.

Grafic 3.16. Evoluția pieței de leasing din România

Sursă: www.alb-leasing.ro

Evoluția pieței de leasing financiar din România de la an la an se prezintă astfel :

Evoluția imobiliarelor a avut o tendinta descrescatoare de la un an la altul.

Evoluția echipamentelor a fost descrescătoare pana in 2010, valoarea lor de la 1082 milioane de euro in 2008 a ajuns la doar 238 milioane de euro in 2010 dupa care a urcat din nou pana la 351 milioane de euro in 2012 si a scazut pana la 282 milioane de euro in 2014.

Evolutia vehiculelor a fost descrescătoare pana in 2010 unde a ajuns la 712 milioane de euro fața de 2008 unde era de 3384 de milioane de euro, iar dupa aceea a crescut pana in 2012 la 956 milioane de euro urmată de o scadere in 2013 la 879 milioane de euro si de o urcare ulterioara in 2014 la 1001 milioane de euro.

Per total evolutia a fost descrescatoare pana in 2010 unde valoarea a fost de 1121 milioane de euro fața de 2008 unde era de 4818 milioane de euro, urmata de o creștere pana in 2012 la 1362 milioane de euro și o ulterioara scadere in 2013 la 1243 de euro iar in 2014 o creștere la 1324 de euro.

Analiză statistică perioada 2007-2009

Acest grafic prezintă evoluția pieței de leasing din România în perioada de criză, cu deosebită importanță economică în ceea ce privește al doilea semestru din anul 2008 și continuând până în primul din anul 2009, am analizat situația începând cu primul semestru al anului 2007 și am ajuns până în ultimul semestru din anul 2009.

Grafic 3.17. Analiza statistica in perioada 2007-2008

Sursă: www.alb-leasing.ro

Analizând perioada evoluției pieței de leasing din românia din primul semestru anului 2007 până în ultimul semestru anului 2009 putem constata faptul că până în al patrulea semestru din anul 2007 avem parte de o creștere relativ cu 9% în primul semestru, 12% în semestrul al doilea, 17% în semestrul al treilea, urmat de o scădere de 5% în semestrul al patrulea, urmată de o creștere în primul semestru din anul 2008 de 9% ajungând de la 1.038.101 milioane de euro în Q1 2007 la 1.519.556 milioane de euro în Q1 2008, aici având doar descreșteri dramatice cu 18,60% în Q2 2008, 48,49% în Q3 2008, 44,10% în Q4 2008 simțindu-se în deplin efectele crizei din 2007, avem parte în primul semestru al anului 2009 de o creștere cu 18%, urmate în succesiune de descreștere respectiv în Q2 2009 cu 32,80% iar în Q3 2009 cu 16% ajungând la 254,769 mil de euro, comparând creșterea maximă din perioada 2007-2009 avem o diferență între 1,519,556 milioane de euro din Q2 2008 și 254,769 milioane de euro din Q4 2009 constatam o diferență între ele de 1.264.787 de milioane de euro.

În acest grafic am dorit să exprim mai clar situația dramatică a ceea ce privește piața de leasing din românia în anul 2008

Grafic 3.18. Evolutia semestriala a pieței de leasing din Romania în 2008

Sursă: www.alb-leasing.ro

Analizând evoluția semestrială a pieței de leasing din România în 2008 constatăm faptul că un primul semestru din 2008 valoric piața respectivă valorează 1.422.317 milioane de euro, ponderile sunt de 72% pentru vehicule, 21% pentru echipamente și 7% pentru imobiliare, în semestrul al doilea valoarea este de 1.521.216 milioane de euro, având o creștere fata de semestrul precedent cu 7%, cu ponderi respective de 71% pentru vehicule, 23% pentru echipamente și 6% pentru imobiliare. În semestrul al treilea avem parte de o scădere de 12% piața ajungând la valoarea de 1.336.717 milioane de euro cu ponderi de 75% pentru vehicule, 16% pentru echipamente și 9% pentru imobiliare, în al patrulea semestru avem parte de o descreștere drastică cu 60% a valorii pieței ajungând la 537.404 milioane de euro respectiv cu ponderi de 52% pentru vehicule, 42% pentru echipamente și 6% pentru imobiliare.

Se poate constata evident efectele crizei începând din al treilea semestru al anului 2008 unde asistam la o scădere a valorii pieței dramatică.

3.2. Analiza pieței de leasing din România din perspectiva contractelor

Am comparat date privind contractele de leasing semnate după categoria de utilizator pentru companii, retail și public. Datele au fost împărțite în două categorii, prima este o analiză făcută pentru perioada antecedenta crizei, într-un prim moment pe fiecare an în parte urmată de un tabel unde se compară toți anii, iar în a doua parte am analizat anii post-criza pentru fiecare an, și într-un grafic final pentru toți anii.

În anul 2004 valoarea contractelor de leasing semnate după categoria de utilizator se prezintă astfel:

Anul 2004

Grafic 3.1. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2005 valoarea contractelor de leasing semnate după categoria de utilizator se prezintă astfel:

Anul 2005

Grafic 3.2. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2006 valoarea contractelor de leasing semnate după categoria de utilizator se prezintă astfel:

Anul 2006

Grafic 3.3. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2007 valoarea contractelor de leasing semnate după categoria de utilizator se prezintă astfel:

Anul 2007

Grafic 3.4. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2008 valoarea contractelor de leasing semnate după categoria de utilizator se prezintă astfel:

Anul 2008

Grafic 3.5. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

Grafic 3.6. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

Comparând perioada 2004-2008 putem constata faptul că dacă în anul 2004 majoritatea contractelor de leasing erau pentru companii, acestea încet încet au scăzut până în anul 2007 unde cele pentru companii erau de 73% iar pentru retail 24%, comparativ cu anul 2004 unde cele pentru companii reprezentau 96% iar cele pentru retail 3% doar, sectorul public nu are relevanta prea seminficativa deoarece procentul lui variază între 1-3%.

În anul 2009 valoarea contractelor de leasing semnate după categoria de utilizator se prezintă astfel:

Anul 2009

Grafic 3.7. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2010 valoarea contractelor de leasing semnate după categoria de utilizator se prezintă astfel:

Anul 2010

Grafic 3.8. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2011 valoarea contractelor de leasing semnate după categoria de utilizator se prezintă astfel:

Anul 2011

Grafic 3.9. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2012 valoarea contractelor de leasing semnate după categoria de utilizator se prezintă astfel:

Anul 2012

Grafic 3.10. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2013 valoarea contractelor de leasing semnate după categoria de utilizator se prezintă astfel:

Anul 2013

Grafic 3.11. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2014 valoarea contractelor de leasing semnate după categoria de utilizator se prezintă astfel:

Anul 2014

Grafic 3.12. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

În primul semestru anului 2015 valoarea contractelor de leasing semnate după categoria de utilizator se prezintă astfel:

Q1 2015

Grafic 3.13. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

Grafic 3.14. Contracte de leasing semnate după categoria utilizatorului

Sursă: www.alb-leasing.ro

Analizând graficul putem constata faptul că tendința până în anul 2012 pentru companii este una de creștere, urmând în anul 2012 ponderea în total să scadă de la 96% la 88% urmată de o creștere în anul următor care a rămas aproape constantă până în prezent având actualmente o pondere de 98%.

Am analizat piața de leasing din România după durata contractelor în perioada 2007-2008 pentru a constata dacă au fost modificări majore în ceea ce privește nivelele procentuale ale duratei contractelor.

După durata contractelor în anul 2007 situația se prezintă astfel:

Grafic 3.19. Contracte semnate după durata contractului

Sursă: www.alb-leasing.ro

Grafic 3.20. Piața de leasing din România dupa durata contractului

Sursă: www.alb-leasing.ro

Comparând datele între ele putem constata faptul că în ceea ce privește piața de leasing din România după durata contractului nu avem modificări majore sau semnificativ de dramatice intre perioade.

Piața de leasing din România în ceea ce privește finanțarea echipamentelor:

Doresc să efectuez o comparație în ceea ce privește finanțarea construcțiilor deoarece în anumiți ani sectoarele sunt repartizate diferent, însă cel al construcțiilor se prezintă în toți anii.

3.3. Finanțarea echipamentelor în construcții

Am efectuat o analiză asupra echipamentelor de construcții deoarece lipsesc date pentru anumiți ani sau sunt incomplete pentru a putea avea o viziune optimă asupra situației, de aceea am hotărât să analizez doar sectorul finanțărilor echipamentelor în construcții deoarece acesta se prezintă în toate graficele și comparațiile făcute de la un an la altul pot fi de o exactitate mai optimala.

Grafic 3.21. Finantarea echipamentelor in anul 2006

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2006 finanțarea echipamentelor de construcții reprezintă 45% din totalul finanțărilor.

Grafic 3.22. Finantarea echipamentelor in anul 2007

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2007 finanțarea echipamentelor de construcții reprezintă 37% din totalul finanțărilor, cu o scădere de 8% fata de 2006.

Grafic 3.23. Finantarea echipamentelor in anul 2008

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2008 finanțarea echipamentelor de construcții reprezintă 50% din totalul finanțărilor a echipamentelor cu o creștere de 13% fata de 2007.

Sursă: www.alb-leasing.ro

Grafic 3.24. Comparatie Finantarii echipamentelor intre anul 2008 si 2009

Comparând anii 2008-2009 putem constata faptul că finanțarea echipamentelor de construcții prezintă o scădere dramatică în anul 2009 față de anul 2008 de la 48% la 22%.

Grafic 3.25. Comparatie Finantarii echipamentelor intre anul 2009 si 2010

Sursă: www.alb-leasing.ro

Comparând anii 2009-2010 putem constata faptul că finanțarea echipamentelor de construcții prezintă o ulterioară scădere de la 23% la 13% în anul 2010.

Grafic 3.26. Comparație Finanțarii echipamentelor între anul 2011 si 2012

Sursă: www.alb-leasing.ro

În 2011 avem o creștere fata de anul precedent cu 6% ajungând la cota de 19% din totalul finanțărilor echipamentelor, în 2012 avem parte de o ulterioară creștere până la 22% din totalul finanțărilor.

Grafic 3.27. Comparație Finanțarii echipamentelor între anul 2012 si 2013

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2013 avem parte de o scădere de la 22% din anul precedent la 17%.

Grafic 3.28. Comparație Finanțarii echipamentelor între anul 2008 si 2009

Sursă: www.alb-leasing.ro

În anul 2014 finanțarea echipamentelor de construcții scade ulterior cu 2 procente fata de anul 2013, iar în anul 2015 avem parte de o creștere de la 17% la 22%.

Fata de perioada 2006-2008 putem constata o continua descreștere a valorilor investițiilor în echipamentele de construcții, unde dacă în anul 2008 reprezentau 50% în anul 2015 ele reprezintă doar 22%.

3.4. Structura pieței de leasing din România pe sectoare de activitate

În acest tabel am comparat diferitele sectoare din România între anii 2007-2011, prin acest tabel am vrut să fac o observație asupra diferitelor valori ale sectoarelor de la un an la altul.

Tabel 3.1. Analiza comparând diferitele sectoare de activitate

Sursa: Deloitte calculations

Astfel, se poate observa că industria, construcțiile și comerțul au fost în mod constant în primele trei ramuri economice cu cei mai mari multiplicatori. Acest lucru înseamnă că utilizarea activelor finanțate în aceste industrii are cel mai mare impact asupra formarii veniturilor brute.

O creștere notabilă în leasing a fost observată începând cu anul 2007, când România a devenit parte a Uniunii Europene. Piața de leasing a avut totuși o scădere în 2009, că urmarea crizei financiare mondiale care a afectat România. Prin urmare, impactul pieței de leasing în perioada 2009-2011 asupra creșterii economice a fost mai mic decât în perioadă anterioară. Se poate observa în tabel ca impactul leasing-ului asupra veniturilor brute în economie a fost direct proporțional cu volumul de active noi finanțate prin leasing.

Astfel, potrivit metodologiei de mai sus, leasing-ul de echipamente a generat următoarele venituri brute (exprimate în milioane de euro) în economia românească. Este de remarcat faptul că aceste venituri sunt distribuite de-a lungul întregului lanț de producție (care acoperă atât consumul intermediar, cât și pe cel final).

În valori nominale, echipamentele noi, finanțate, au avut cel mai mare impact în 2007 și în 2008.

3.5. Analiza comparativa a piețelor de leasing din UE

Am efectuat o comparație între anul 2008 și anul 2013 pentru a observa cum s-a schimbat situația privind procentajul de firme existente comparativ cu cel al firmelor noi apărute. Aceasta comparație a fost făcută pentru câteva țări din Europa.

Grafic 3.29. Analiza comparând afacerile deja existente cu afacerile noi în diferite țări

Sursa: Eurostat

Înainte de criza financiară, leasing financiar în România a atins o masă critică în termeni de PIB în comparație cu alte țări din UE, astfel ca piața totală de leasing s-a situat la 4,8% din PIB, mai mare decât în Polonia sau Franța. Cu toate acestea, după criză economică, piața de leasing a scăzut la 1,5% din PIB în 2013, fiind de departe cea mai scăzută penetrare în PIB dintre țările luate în considerare, ceea ce denotă că exista suficient spațiu pentru creștere și dezvoltare în continuare, acum că economia românească a reluat creșterea pozitivă. Atunci când se compara gradul de penetrare a finanțărilor noi de leasing în PIB (0,9%) fata de nivelul total (1,5%) al pieței leasingului pentru România din 2013, putem concluziona că durata contractelor de leasing este mult mai scăzută în România, diferența fiind atât de mică (0,6 puncte procentuale din PIB). Dacă luăm în considerare aceiași indicatori pentru anul 2008, diferența dintre valoarea totală a finanțărilor de leasing și valoarea contractelor noi de leasing a fost mult mai mare (1,3% din PIB), relevând o scădere a duratei contractelor de leasing în prezent. O posibilă explicație pentru scăderea duratei contractelor de leasing ar fi finanțarea activelor cu valoare mai mică, cum ar fi mașini sau chiar echipamente second-hand. De asemenea, scăderea gradului de îndatorare la 10% din venituri, impusă de BNR ar putea fi un alt motiv pentru reducerea perioadei contractelor de leasing. De asemenea, companiile de leasing par să favorizeze contractele pe termen mediu din cauza percepției de risc mai scăzut.

Am comparat diferite țări din europa în ceea ce privește leasingul, unde se poate constata diferența de valoare al pieței între România și restul.

Grafic 3.30 Analiza structurii de leasing comparând țăriile

Sursa: Leaseurope

Comparația între România și țările avute în considerare din UE, cu excepția Poloniei, arata ca durata perioadei contractelor de leasing financiar este semnificativ mai mare în alte părți, întrucât diferența dintre rata de penetrare în PIB a contractelor în derulare și România este mult mai mare, adică de două ori sau chiar de trei ori mai mare. Diferența provine din structura piețelor de leasing comparate, întrucât România are una dintre cele mai mari cote de vehicule finanțate în totalul pieței de leasing, care au, în general, o durată mai scurtă, în timp ce în alte țări leasingul de echipamente și active imobiliare este mai bine dezvoltat. Companiile de leasing din România au crescut ponderea finanțării de echipamente în ultimii ani, aceasta deținând în prezent o cotă de 26% din totalul pieței de leasing financiar, în timp ce leasingul de echipamente poate ajunge până la 40% din piața în țările dezvoltate. Prin urmare, am putea concluziona că sectorul romanesc de leasing a parcurs doar jumătate din drumul spre o piață matura pentru finanțarea de echipamente. Cu toate acestea, dacă luăm în considerare leasingul de bunuri imobiliare, piața noastră de leasing esteîntr-un stadiu incipient, deoarece reprezintă aproximativ 4 % din totalul pieței. Având în vedere ca leasing-ul de bunuri imobiliare poate ajunge la un sfert din piața totală de leasing în economiile mai dezvoltate, probabil că exista unele deficiente structurale și condiții fiscale nefavorabile în comparație cu alte țări, cum ar fi lipsa înregistrării în bilanțurile contabile a deprecierii activului imobiliar în regim de leasing. Prin urmare, am putea concluziona că exista spațiu suficient pentru dezvoltarea în continuare a pieței romanești de leasing dacă scadentele contractelor de leasing ar fi extinse și nevoia firmelor pentru finanțare imobiliară ar fi satisfăcută în mod corespunzător, susținută, de asemenea, de un tratament fiscal stimulativ. Contractele de leasing din România au o valoare medie comparativa cu țările luate în considerare, respectiv 33.300 de Euro, iar valoarea medie a rămas constantă în perioada 2008-2013. Cea mai mare valoare medie observata a contractelor de leasing se găsește în țările în care ponderea leasingului imobiliar este considerabilă. Cu toate acestea, o situație specială este observată în Cehia, unde valoarea medie a unui contract de leasing este printre cele mai mari, chiar dacă ponderea leasing-ului imobiliar este comparabilă cu cea din România.

În acest studiu de caz am constatat faptul că piața leasingului din România a fost afectată semnificativ de criza financiară pe toate segmentele pieței, atât pe segmentul leasingului în ceea ce privesc contractele, cât și în ceea ce privește finanțarea echipamentelor de construcții, se poate constata mai ales faptul că după jumătatea anului 2008 până în anul 2009 scăderile veniturilor au fost cele mai dramatice.

De asemenea toate sectoarele de activitate din România au fost afectate și se pot observa clar din datele graficelor și tabelelor diminuările veniturilor de la un an la altul, iar comparativ cu alte țari din UE se poate observa faptul că deși înainte România nu avea o pondere foarte semnificativă fața de alte țări mai dezvoltate economic, după 2008 ponderea ei este și mai redusă din cauza crizei.

Criza financiară a afectat puternic toate sectoarele leasingului din România și nu numai, în general au avut de suferit consecințele crizei toate aspectele economiei atât din România cât și din restul Europei și din țări din afara Europei, în special Statele Unite de unde a pornit totul, dar și altele precum Grecia care a fost printre cele mai afectate tari de criză economică.

Bibliografie:

Berca Alex, Crizele economice și ciclicitatea lor, Editura Institutul, 2011

Crésus, Confesiunile unui bancher toxic, Editura Publica, 2008

Johnson Simon, Kwak James, 13 bancheri. Dominatia Wall Street-ului si urmatorul colaps financiar, Editura Polirom, 2012

Lybeck A. Johan, Istoria globala a crizei financiare, Editura Polirom, 2012

Peicuți Cristina, Lumea in criza. Erorile sistemului, Editura Polirom, 2011

Pelinescu Elena, Stanica Nicolae Cristian, Evoluarea rolului politicii fiscale în combaterea crizei economico-financiare și în asigurarea condițiilor impuse de integrarea in zona euro, Editura Pim, Iasi 2011

Roubini Nouriel, Mihm Stephen, Economia crizelor, Editura Publica,2010

Șerban Radu, Recesiunea economică 2008-2010, Editura Tribuna Economică, 2011

Vasilescu Adrian, Biletul de iesire din criza, Editura Curtea Veche, 2012

http://www.alb-leasing.ro/