Efectele Crizei In S.u.a
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1. Cauzele crizelor în sistemele economice modern
Subcapitolul 1.1. Ce este o criză
Subcapitolul 1.1. Tipologia crizelor
Subcapitolul 1.1. Cauzele crizelor financiare
Subcapitolul 1.1. Efectele economice ale crizelor
Subcapitolul 1.5. Propagarea crizelor în plan internațional
Capitolul 2. Criza actuală și impactul său asupra economiei mondiale
Subcapitolul 2.1. Istoricul crizei actuale
2.1.1. Creditele ipotecare și securizarea lor
2.1.2. Declanșarea, desfășurarea și propagarea crizei economice
2.1.3. Prăbușirea sistemului financiar și intervenția instituțiilor publice
Subcapitolul 2.2. Efectele crizei actuale în SUA
2.2.1. Efectele crizei asupra companiilor și instituțiilor financiare americane
2.2.2. Criza economică și piața de capital americană
2.2.3. Efectele crizei asupra economiei americane
2.2.4. Criza economică și populația americană
Subcapitolul 2.3. Efectele crizei actuale asupra altor țări
Capitolul 3. Studiu de caz: Soluțiile propuse la actuala criză
Subcapitolul 3.1. TARP/EFSR
Subcapitolul 3.2. Cumpărarea de active toxice de către FED
Subcapitolul 3.3. Quantitative easing
Concluzii și recomandări
Bibliografie
Capitolul 1.
CAUZELE CRIZELOR ÎN SISTEMELE ECONOMICE MODERNE
Subcapitolul 1.1. Ce este o criză
În termeni generali, o situație de criză descrie o perioadă de tensiune, de încercări adesea decisive care se pot manifesta atât la nivel individual cât și societal. Criza reprezintă rezultatul unor multitudine de evenimente specifice, de cele mai multe ori imprevizibile, care generează un grad mare de incertitudine și amenințare pentru realizarea obiectivelor propuse, reprezintă un proces de transformare prin care vechiul sistem nu mai poate fi menținut. Ca parte a definiției, menționăm patru caracteristici esențiale ale crizei: caracterul, de cele mai multe ori neașteptat al acesteia, gradul mare de incertitudine pe care îl generează, sentimentul de amenințare în ceea ce privește funcționarea unui sistem și implicit, nevoia de schimbare.
De-a lungul timpului, cu o frecvență destul de ridicată, istoria a fost zguduită economic de o serie de disfuncționalități care au imbracat diverse forme ale recesiunilor sau crizelor economice. Aceste crize, indiferent de locul lor de origine, au avut un caracter agresiv și efecte puternice de contagiune asupra mai multor economii și chiar asupra celor mai dezvoltate și avansate. Pentru a înțelege ce înseamnă o criză economică sau pentru a-i înțelege mecanismul trebuie mai întâi să înțelegem noțiunea de criză economică sau financiară.
Referindu-se la criza economică actuală, Pahoata Ioan o desemna ca fiind: “un moment al adevărului, în sensul că așează lucrurile acolo unde le este locul, în principal așează economia nominal gonflată, prin volatilizare, pe temeliile oferite de economia reală”. În funcție de conjunctură, crizele economice pot imbraca forma unei stagflații, unei recesiuni sau unei depresiuni economice și nu în ultimul rând pot genera colapsuri economice.
Criza economică poate fi adusă în discuție atunci când economia națională sau chiar mondială au de-a face cu o diminuare a forței sale, lucru determinat cel mai des de către criza financiară. În opinia economistului Cristian Păun, criza financiară “nu este decât o formă de manifestare a crizei economice și reflectă o neîncredere în sistemul financiar, o scădere semnificativă a volumului tranzacțiilor la bursă, o dereglare a mecanismelor de piață”
Termenul de criză financiară poate fi privit în linii mari, ca un ansmablu de situații, ca o scadere bruscă pe scară largă în valoarea activelor financiare sau în instituțiile financiare care gestionează aceste active. Reprezintă o situație în care cererea de bani este mai mare decât oferta, lucru care generează retragerea banilor disponibili în banci, lichiditățile diminuându-se rapid, astfel încât băncile sunt nevoite să vândă propriile active și investiții pentru a face față situației sau sunt determinate chiar să colapseze.
O criză financiră poate fi declanșată de o serie de factori, dar situația este de obiciei agravată de sentimentul negativ al investitorilor, frică sau panică. Criza globală a creditelor din 2008 este un exemplu de criză financiară care a dus la consecințe severe asupra băncilor și asupra altor piețe. Mari bănci de investiții, cum ar fi Bear Stearns și Lehman Brothers, cu o istorie în spate de zeci de ani au colapsat, lucru privit de majoritatea analiștilor ca fiind evenimentul care a dus criza de neîncredere de pe piețele financiare mondiale la apogeu. Criza financiară a fost legată de multe ori de această panică bancară, asociată cu căderi ale bursei, crize monetare și îndatorări exagerate ale statului.
Astfel, criza se poate defini ca fiind o “situație caracterizată de o instabilitate pronunțată, fiind însoțită de o volatilitate și de o incertitudine în creștere pe majoritatea piețelor (piețelor de capital, piața petrolului, piețele monetare și monetare, piața muncii, etc)”. Cuvântul “criză” își are originile din grecescul “krisis”, ce semnifică o situație/stare ce impune luarea unei decizii cu înțelesuri de ‘a judeca’ , ‘a decide’, ‘a discrimina’ și desemnează la origini o ruptură într-o dezvoltare continuă.
În opinia economistului Frederic Stanley "Rick" Mishkin, membru al Consiliului Guvernatorilor Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii (Board of Governors of the Federal Reserve System) în perioada 2006-2008, criza economică reprezintă "situația în care selecția adversă și hazardul moral se acutizează, piețele nemaifiind capabile să canalizeze resursele către cele mai productive oportunități de învestiții".
Opinia economistului este împărtășită și de colegul său de breaslă, Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (1976), care crede că în orice criză se află și o putere psihilogică uriașă : “Dacă toți depunătorii încearcă să-și retragă în numerar toate depozitele, situația se schimbă foarte mult, este foarte probabil să apară o stare de panică, la fel ca atunci când cineva strigă ‘foc’ într-o sala de teatru aglomerată și toată lumea se înghesuie să iasă afară”. În opinia economistului, deponenții speriați de perspectivele economice ale pieței, își accesează depozitele bancare, ceea ce duce la colapsul general al sistemului bancar.
Sociologul francez Edgar Morin a ajuns la concluzia că de cele mai multe ori o criză poate fi asociată cu “lipsa de condiții care să permită adoptarea unei decizii” iar J. Attoli și D. Arnould, constatau că, în domeniul economic criza se raportează la fenomene precum stagnarea economică sau recesiunea, fenomene stâns legate de creșterea anteriară sau cu cea estimată.
Teoreticienii nu au definit foarte exact noțiunile care stau la baza stabilirii caracteristicilor unei situații de criză, respectiv valoarea inflației, a șomajului ori a PIB-ului însă au cazut de acord că o criză financiară se suprapune cu o scădere a Produsului Intern Brut (PIB), cu o diminuare drastică a lichidităților și mai ales cu o creștere a prețurilor generată de o inflație în creștere respectiv, cu o scădere a acestor prețuri generate de fenomenul deflației.
În anul 1975, statisticianul economic Julius Shiskin sugerează ideea că o țară/regiune întră în recesiune dacă PIB-ul acesteia scade pe perioada a două trimestre consecutiv.
Definiția a fost preluată de marea majoritate a economisților, puțini fiind cei care preferă conceptul recesiunii ca fiind o creștere a șomajului mai mare de 1,5%, pe parcursul a 12 luni.
Definiția dată recesiunii de Shiskin este oarecum acceptată și de National Bureau of Economic Research (NBER), care consideră criza ca fiind “scăderea semnificativă a activității economice pentru câteva luni, reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producției industriale și a consumului”.
O definiție diferită a crizei inflaționiste a fost dată în anul 1998 de către economiștii Băncii Mondiale, Michael Bruno și William Easterly, aceștia apreciind că o țară intră în recesiune dacă timp de cel puțin doi ani rata anuală a inflației depășește 40%.
Chiar dacă mulți sunt cei care consideră criza un factor generator de stres și de disconfort psihologic, există și autori care apreciază că aceasta ne conferă anumite oportunități. Astfel, în versiuna lui André Comte-Sponsville, citat de T. Libaert, criza reprezintă o “schimbare rapidă și involuntară care se poate dovedi favorabilă, dar este întotdeauna dificilă și aproape insuportabil de dureroasă”. De asemenea, Gerald Meyers a reușit să identifice și oportunitățile aferente unei crize: apariția și evidențierea erorilor, accelerarea schimbărilor, descoperirea dificultăților latente, modificarea ideilor persoanelor, a motivațiilor și comportamentelor acestora, dezvoltarea de strategii inedite pentru depășirea crizei
Subcapitolul 1.2. Tipologia crizelor
Crizele financiare imbracă multe forme și poartă multe măști și pentru identificarea strategiilor ideale vizând gestionarea situațiilor de criză, o atenție deosebită este acordată, în cadrul mangementului crizelor economice, tipologiei crizelor. În acest sens, există în literatura de specialitate, mai multe perspective de abordare a fenomenului de criză economică precum și diverse tipologii ale acestor crize.
În opinia unor specialiști, crizele se pot clasifica în:
-crize sociale-caracterizate prin șomaj, sărăcie, inflație ridicată
-crize financiare-volatilitate crescută pe piețele de capital, căderea și revenirea spectaculoasă a burselor.
-crize politice
-crize locale internaționale
-crize economice generalizate
-crize generate de dezastre naturale
Crizele sistemelor economice contemporane cunosc diverse tipologii, una dintre acestea fiind cea formulată de economistul sârb Slavica Manic. În opinia lui Manic, citat de Cristian Păun în revista Sfera politicii, crizele pot fi:
Crize de mică amploare (conjuncturale) – se întâlnesc cel mai des și sunt cele mai puțin periculoase. Ele sunt de regulă generate de diverse șocuri externe (de ex. conflicte la frontiere, calamități naturale ori creșterea prețului petrolului pe cotațiile internaționale), generând creșteri ale șomajului și scăderi de PIB. Efectele negative ale acestor tipuri de crize pot fi înlăturate prin diverse măsuri fiscale.
Crize structurale – induc probleme de balanță de plăți externe, pe fondul insuficientei adaptări ale ofertelor la cerințele piețelor aflate într-o continuă dezvoltare. Ele sunt generate de inadaptarea structurii producției interne la trendul internațional, au un impact pe termen lung și sunt mult mai nocive asupra economiei unei națiuni.
Crizele sistemice – (De ex. reformarea Sistemului Financiar Internațional) implică reformarea întregului sistem economic, ele neavând soluții de rezolvare în condițiile inițiale ale economiei
Într-o interpretare heterodoxă, Kotz D.M., amintit de Liviu Voinea în „Sfârșitul economiei iluziei. Criză și anticriză. O abordare heterodoxă” clasifică tipurile de criză economică în patru categorii. Astfel, primul tip de criză identificat, care are în spate teoriile lui Marx și ale adeptilor săi, se distinge prin scăderea șomajului ca urmare a creșterii economice. Ca o consecință, puterea de negociere a angajaților crește determinând creșterea salariilor dincolo de productivitate, consecința firească fiind aceea a nesustenabilității. Această creștere poate fi o cauză destul de sigură a crizelor economice atunci când ne raportam la segmentul bugetar și mai ales atunci când el are o pondere însemnată în economie.
Al doilea tip de criză identificat de Kotz, este opusul primului și are în vedere subconsumul care apare atunci când salariile reale scad determinând o criză atunci când această scadere nu este compensată cu creșterea cheltuielilor publice.
Excesul de investiții, precum extinderea investițiilor productive, este cea de-a treia categorie care în opiniInternațional) implică reformarea întregului sistem economic, ele neavând soluții de rezolvare în condițiile inițiale ale economiei
Într-o interpretare heterodoxă, Kotz D.M., amintit de Liviu Voinea în „Sfârșitul economiei iluziei. Criză și anticriză. O abordare heterodoxă” clasifică tipurile de criză economică în patru categorii. Astfel, primul tip de criză identificat, care are în spate teoriile lui Marx și ale adeptilor săi, se distinge prin scăderea șomajului ca urmare a creșterii economice. Ca o consecință, puterea de negociere a angajaților crește determinând creșterea salariilor dincolo de productivitate, consecința firească fiind aceea a nesustenabilității. Această creștere poate fi o cauză destul de sigură a crizelor economice atunci când ne raportam la segmentul bugetar și mai ales atunci când el are o pondere însemnată în economie.
Al doilea tip de criză identificat de Kotz, este opusul primului și are în vedere subconsumul care apare atunci când salariile reale scad determinând o criză atunci când această scadere nu este compensată cu creșterea cheltuielilor publice.
Excesul de investiții, precum extinderea investițiilor productive, este cea de-a treia categorie care în opinia lui Kotz determină excesul de capacitate productivă, la exces de investiții financiare fictive, bazate pe iluzia banilor, lucru ce poate genera ușor o criză economică.
Cel de al patrulea și ultimul tip de criză identificat este cel al baloanelor speculative. Această noțiune de balon speculativ(bubble in engleză) se referă la creșterea prețului unui activ, creștere determinată de așteptările exagerate privitoare la prețul viitor al acelui activ.
Și Shintaro Ishihara, fostul guvernator al Tokyo, a identificat în anul 2005 câteva tipologii ale crizelor economico-financiare, politicianul remarcându-se prin impozitul pe profiturile brute impus băncilor din țara sa. Astfel, în opinia lui Ishihara crizele se pot clasifica în:
Criza de lichiditate în sectorul financiar-bancar – se întîlnește în cazul în care una sau mai multe bănci ce activează într-un stat se află în situația în care nu își mai poate/pot onora obligațiile de plată pe termen scurt ori când pasivele băncii devin mai mici decît activele acesteia, caz în care se ajunge la insolvență. De bază în această situație este indicatorul ce reflectă volumul depozitelor totale din sistemul bancar/totalul activelor băncilor din sistem.
Criza de balanță de plăți externe
Criza valutară
Criza de datorie externă
Criza financiară
Economistul Paul Robin Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie în anul 2008, a fost cel care a definit pentru prima oară criza de balanță de plați externe (conceptul său fiind susținut și de economistul Maurice Obstfeld) ca fiind „acea situație în care rezerva internațională a unei țări se diminuează considerabil, pe fondul unor operațiuni masive de cumpărare de valută pe piața valutară, motivate de anumite așteptări privind o iminentă depreciere a cursului de schimb în perioada imediat următoare”.
Aceeași criză de balanță de plăți externe reprezintă, în opinia lui Gratiela L. Kaminsky și Carmen M. Reinhart, prăbușirea rapidă a rezervei internaționale, rezervă prin care balanța de plăți externe se echilibrează pe o anumită perioada de timp, bine determinată.
Măsurarea crizei de balanță de plăți externe se poate realiza ținâmd cont de ritmul variațiilor rezervelor internaționale ale statului respectiv, prăbușirea acestora nefiind doar rezoltatul unor speculații făcute pe piața valutară ci și dezechilibre serioase de cont curent, generate de importuri de volumuri mult mai mari comparativ cu cele ale exporturilor, realizate pe perioade lungi de timp.
Cei doi economiști ai Federal Reserve Bank din San Francisco, Michael Hutchison și Reuven Glick au definit în anul 1999 conceptul de criză valutară ca fiind criza caracterizată printr-o depreciere masivă a cursului de schimb, generată de creșterea semnificativă de valută, sub presiunile inflaționiste.
În opinia altor autori, criza valutară reprezintă starea în care cursul de schimb înregistrrează o depreciere mai mare de 25% pe perioada unui an calendaristic ori o depreciere mai mare de 10% a cursului real.
Conceptul crizei de datorie externă a fost definit pentru prima oară în anul 1989 de economistul american, de origine germana, Rudiger Dornbusch. În opinia specialistului criza de datorie externă apare în situația în care un stat se găsește în incapacitatea de a-și onora datoriile externe și de rambursa ratele aferente. După 12 ani de la elaborarea acestei definiții, economiștii Enrica Detragiache și Antonio Spilimbergo au stabilit că o criză a datoriei externe poate apărea în:
Situația în care datoria ce nu poate fi rambursată este mai mare de 5 % din totalul datoriei externe
Situația în care statul respectiv cere restructurarea datoriei/reeșalonarea plăților în contul datoriei externe creditorilor săi
Crizele de datorie externă pot fi identificate după datoriile externe/PIB, datoriile externe/exporturi totale, datorii externe/rata serviciului datoriei externe.
Crowther Ajayi și Yamar Mbodja au identificat criterii diferite de identificare a crizelor de datorie externe, cum ar fi:
Datorie externă/exporturi
Datorie externă/PNB
Serviciul datoriei externe/exporturi
Rata dobânzilor/exporturi
Rata dobânzilor/PNB
Crizele financiare pot fi asociate cu o scădere drastică a încrederii învestitorilor în sistemul financiar dintr-un stat, moment în care apar retrageri masive de capital de pe piețele financiare, acestea ajungând în țările de origine. Urmare a acestei mișcări se produce o scădere accentuată a lichidităților tranzacțiilor pe bursă, dar și presiuni pe cursul de schimb valutar (crește cererea utilă pentru conversia sumelor retrase de pe piața de capital) și pe rata dobânzii (urmare a reducerii considerabile a cererii de titluri financiare).
Subcapitolul 1.3. Cauzele crizelor financiare
Pentru a putea aplica măsuri eficiente de combatere a crizelor viitoare, trebuie să înțelegem mai întâi ce anume generează o criză economică și mai ales ce anume a generat criza actuală și de ce anume politicile inițiale nu au fost eficiente.
Nouriel Roubini, economistul care a prezis criza economică mondială încă din anul 2005, vorbind despre criză spunea: “în istoria capitalismului modern, crizele sunt regula, nu excepția. Ceea ce nu înseamnă totuși că toate ar fi la fel. Nici pe departe: caracteristicile pot fi diferite, de la un dezastru la altul, și originile crizelor se pot găsi în probleme diferite, din sectoare diferite ale economiei”.
Teorii asupra cauzelor crizelor financiare și economice
Problematica aceasta, a cauzelor declanșatoare de crize financiare a generat de-a lungul timpului ample dezbateri intelectuale între mai multe idei. Există mai multe teorii clasificate în linii mari în câteva direcții principale: teoria keynesiană, teoria monetaristă, teoria marxistă, teoria școlii austriece etc.
În opinia unor economiști crizele sunt un rezultat inevitabil al amestecului statului în modul în care activează piețele în timp ce alții susțin că aceste crize apar tocmai pentru faptul că statul nu a intervenit atât cât era necesar. Plecând de la “mâna invisibilă” a lui Adam Smith, susținut îndeaproape de economiști precum David Ricardo, Alfred Marshall, Leon Walras care au avansat și mai apoi au susținut ideea că piețele se reglează singure în mod fundamental, deplasându-se întodeauna către un fel de echilibru magic.
Alți teoreticieni ai secolului al XIX-lea, precum John Stuart Mill și William Stanley Jovons au emis ipoteze aproape hilare, precum că, o criză își găsește originea nu în interiorul sistemului, ci în afara lui, că iau naștere din niște evenimente în totalitate exterioare capitalismului, Jevons susținând chiar că aceste cauze vin din undeva din spațiul cosmic și au drept cauză petele solare.
O altă viziune, cu totul diferită, a fost lansată de mult controversatul Karl Marx, care considera criza ca fiind parte integrantă a capitalismului și că este un semn al colapsului iminent și inevitabil al acestuia, Karl Marx fiind un opozant al capitalismului la fel cum diametral opus, Adam Smith a scris tocmai pentru a ridica în laude capitalismul. Viziunea lui Marx nu a fost larg împărtășită, majoritatea economiștilor considerând la inceputul secolului al XX-lea, că economia este o entitate care se autoreglează și se autocorectează, și că ea se va deplasa în general către o stare de echilibru, având ca rezultate inevitabile stabilitatea și un grad deplin al forței de muncă.
Toată această siguranță, a dispărut odată cu apariția Marii Depresiuni care a transformat total disciplina economiei precum și politicile guvernamentale, economice și financiare.
Odată cu Marea Depresiune și-a făcut apariția părintele macroeconomiei John Maynard Keynes, cel mai important economist al secolului trecut, adept recunoscut al politicilor guvernamentale intervenționiste și de acord cu măsurile fiscale și monetare ca soluție la efectele devastatoare ale recesiunilor, crizelor economice. Dacă la acel moment, majoritatea economiștilor credeau că economia este capabilă să se regleze singură și că gradul de ocupare a forței de muncă este starea naturală a lucrurilor, că economia se va autoregla atunci când salariile cresc prea mult, Keynes, un intervenționist cu suflet liberal, militând pentru descurajarea economiilor și încurajarea investițiilor susținea că, gradul de ocupare este cererea efectivă sau agregată, dacă salariile se reduc și lucrătorii sunt dați afară, oamenii vor consuma mai puțin, iar cererea se va diminua lucru care ar duce spre reticența investitorilor și va genera reduceri salariale sau concedieri generând în final un colaps economic. Cu spectacolul șomajului sub ochi, i s-au parut mai puțin importante sursele și, mai ales, destinația investițiilor. Acceptă orice sursă investițională, inclusiv cea dobândită prin deficit bugetar. În plus, dacă o investiție se soldează cu efect de multiplicare și e generatoare de locuri de muncă, ea poate fi și una neproductivă. Keynes consideră că pe timp de criză economia are forță de muncă și capital nefolosit. Etalonul aur îi pare o “relicvă barbară” care încurcă lucrurile și tiparnița îi apare ca o soluție salvatoare. Ecourile unor astfel de judecăți apar și în contextul crizei actuale (Krugman 2008). Așadar, teoria keynesiană, care are la bază teoriile structurale, pune accentul pe pierderea la scară largă a încrederii în sistem, care a condus la reducerea bruscă a consumului și la diminuarea investițiilor. Această teorie susține că odată ce panica și deflația au fost instalate mulți cred că neocuparea piețelor, în condițiile în care prețurile erau în scadere și în condițiile în care reducerea cererii s-a acutizat, le-ar putea aduce mai mult câștig. Pentru Keynes, soluția este una simplă, guvernul va lua locul și va crea cerere în scopul opririi căderilor economice.
Pentru a întări viziunea lui Keynes referitoare la cauzele crizelor economice vin mai apoi toți discipolii săi, adepți ai teoriei neo-economice keynesiană: Tobin, Williamson, Mundell, Hicks, Krugman, Stiglitz, Phillips, Samuleson, Baumol, McKinnon care nu văd o cauză principală în robinetul de bani ieftini pe care statul cu ajutorul băncilor centrale l-a deschis în disperarea de a acoperi deficitele.
În viziunea școlii monetariste, instabilitatea care apare în oricare economie poate fi explicată prin fluctuații ale ofertei de bani. Astfel, părintele școlii monetariste, Milton Friedman, vine sa-l contrazică pe Keynes referitor la cauza Marii Depresiuni susținând că aceasta nu a avut drept cauză un colaps al cererii ci a fost mai cu seamă consecința directă a unui declin cantitativ al depozitelor și rezervelor din bănci, lichiditățile s-au evaporat repede pe măsură ce deponenții și-au retras speriați economiile. Această teorie susține că acest colaps al ofertei de bani, a împins brutal în jos cererea agregată, reducând în acest fel nivelul de cheltuială, veniturile, prețurile și în cele din urmă ocuparea
Adepții teoriei monetariste se opuneau din principiu intervenției statului, mai ales dacă era vorba despre cheltuielile guvernamentale dar considerau că scăderea ofertei de bani cu care s-a confruntat Marea Depresiune, ar fi putut fi evitată dacă Rezzerva Federală ar fi acționat ca împrumutator cu dobânzi foarte mici pentru băncile și instituțiile financiare cu probleme și că acest lucru ar fi dus la scaderea în intensitate a crizei de la începutul anilor ’30. Astfel, adepții teoriei monetariste (Fisher, Brunner, Cagan, Meltzer, Friedman, Minsky, Phelps, Weintraub) sunt de acord că pentru a se evita o criză economică precum criza anilor ‘30, o bancă centrală –Rezerva Federală în cazul Statelor Unite, nu trebuie să stea deoparte, ea trebuie să-și asume rolul de împrumutator, trebuie să acționeze, acordînd sprijinul financiar băncilor și corporațiilor. Fisher susținea chiar că guvernul ar trebui să intervină și să ajute economia sa-și revină pompând bani falși, ușor de obținut și fară acoperire.
O viziune total diferită de cele menționate, de a privi crizele financiare și cauzele acestora este cea a Școlii Austriece, orientare economică ce își are originile încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și care îi are ca susținători pe Carl Menger, Ludwig von Mises, Eugen von Bohm-Bawerk, Frederich Hayek, Joseph Schumpeter. Adepții Școlii Austriece resping intervenția statului în economie și mai ales, în sistemul monetar, văd o diferență majoră între expansiunea economică sustenabilă, finanțată prin economisiri private și expansiunea nesigură, susținută cu credit din partea băncilor centrale. Nu consideră a fi vina capitalismului pentru apariția crizelor de mare amploare ci mai degrabă vina aparține politicilor guvernamentale care prin politica monetară, reglementările adoptate și intervențiile lor au dat peste cap piața liberă.
Criza economică actuală și cauzele ei
Toate dezbaterile și teoriile care au strabătut istoria economică au fost reaprinse în jurul crizei actuale. Metodele teoretice moderne au fost incapabile să găsească o explicație a crizei sau să vină cu soluții viabile în scopul eliminării ei:
– Teoria neo- Keynesiană a fost de acord și a agreat ideea salvatoare ca banca centrală a SUA și alte bănci comerciale să tipărească bani – folosind sistemul de rezervă fracționară- considerând că prețurile bunurilor de consum, serviciilor și al salariilor vor stagna. Keynesiști consideră că depresiunile financiare fac parte din ciclul economic, teorie susținută și de Cristina Peicuți care descrie fazele acestuia ca începând :„ cu o fază de progresie, ajung apoi într-o etapă de dezvoltare accelerată, care degenerează într-o etapă de haos și dezordine și, în final, totul se încheie în etapa de consolidare, urmată de redresarea întregii economii”.
În opinia keynesiștilor, principalul vinovat al derapajului economic ce a dus la actuala criză economică este „dereglementarea”. Excesul de lichidități, combinat cu ratele foarte scăzute ale dobânzilor au dus la creșteri exponențiale ale creditelor substandard, acestea generând la rândul lor lichidități. Lichiditățile au fost direcționate spre domeniul imobiliar, achizițiile alimentând speculațiile imobiliare umflând în mod continu balonul speculativ imobiliar.
– Teoria Monetaristă a fost de acord de asemenea cu tipărirea banilor de către banca centrală nefiind însă convinși că prețurilor vor rămâne stabile, argumentând că inflația va crește în urma măsurilor fiscale. Deși nu au venit însă cu o soluție optimă, au recomandat o creștere limitată a volumului banilor și un control limitat al pieței de către banca centrală, criticând totodată folosirea instrumentelor financiare de către banca centrală în scopul de a cotrola fiscalitatea. Ei sunt cei care amintesc drept principale cauze ale actualei crize:
• Randamentul redus al produselor financiare considerate sigure
• Reducerea semnificativă a ecartului dintre randamentul produselor financiare sigure și randamentul produselor financiare riscante
• Creșterea într-un ritm exponențial a numărului de credite acordate substandard
• Securizarea iresponsabilă și într-un volum impresionant a creditelor acordate substandard
• Creșterea exagerată a cererii de imobiliare, în baza creditelor obținute facil
• Tendința exagerată a populației din țările în curs de dezvoltare spre economisire
• Majorarea artificială a prețurilor din sectorul imobiliar
• Tendințele spre economisire, care au crescut mult peste potențialul de investire
• Politica de finanțare a titlurilor nelichide pe perioade lungi, practicată de instituțiile bancare, cu fonduri pe termen scurt
În vremurile crizei actuale, în timpul anilor 2007-2008, guvernanții americani, au procedat întocmai teoriei monetariste și keynesiste, Rezerva Federală a ajutat corporațiile și băncile aproape falimentare deschizând linii de credit în timp ce statul a produs bani ieftini, fară acoperire.
Toți acești adepți ai teoriei neo-economice Keynesiană și ai teoriei monetariste, care este de fapt un keynesism puțin îndulcit și care în altfel de cuvinte exprimă cam același lucru, nu văd în această intervenție a statului o cauză pricipală de declanșare și adâncire a recesiunilor economice. Această versiune a crizei, așa cum am arătat, nu duce lipsă de susținători: Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru Economie este cel care susține că: “Eu cred că piețele sunt centrul vital al oricărei economii de succes, dar și că piețele nu funcționează bine lăsate de capul lor”. El este unul dintre cei care consideră că statul ar trebui să aibă un rol mai degrabă de reglementator al piețelor decât de salvator al economiei, consideră că sistemele economice au nevoie de un echilibru între rolul piețelor și rolul statului. Deși și alte voci importante, laureate cu Nobel precum Krugman care afirma în 2009 că, în recesiunea actuală capitalismul a supraviețuit: “esențialmente, în condițiile sugerate de Keynes” care aduc ca argumente oficiale ale crizei comportamentul nepotrivit al agenților economici și imposibilitatea pieței de a funcționa lin în alocarea resurselor adevărul este că cele două teorii amintite mai sus au eșuat în explicarea și tratarea crizei financiare moderne deoarece operează cu concepte greșite asupra noțiunii banilor(spre exemplu confuzia pe care o fac cu capitalul) și tocmai aceste teorii au împins economia mondială într-o recesiune profundă.
În același timp în care, în scopul remedeierii recesiunii erau puse în practică cele două modele mai sus amintite, adepții Școlii Austriece au continuat să argumenteze împotriva nerespectării teoriei cantitative monetare și împotriva nerespectării neutralității tipăririi banilor aducînd numeroase argumente împotriva tipăririi banilor fiat. În zilele noastre, economiștii acestei mișcări, susțin argumentând istoric că guvernele din toată lumea s-au amestecat prea mult în criza economică actuală și că băncile și marile corporații îndatorate excesiv trebuiau lasate să coalpseze dându-le voie astfel celor mai puternice să supraviețuiască, să se dezvolte. Viziunea austriacă vine cu propunerea de renunțarea la monopolul băncilor centrale de a emite monedă peste nevoile economiei. Tot în viziunea acestora, una dintre cauzele crizei actuale ar fi chiar reglementarea excesivă care a intensificat lăcomia băncilor care și-au asumat riscuri din ce în ce mai mari fiind conștiente de faptul ca prin împrumuturi de ultimă instanță și prin inovațiile de genul garantării depozitelor bancare, vor fi salvate de la faliment.
Ei sunt cei care aduc ca principale argumente ale declanșării crizei actuale urmatoarele cauze:
“Politica banilor ieftini”, susținută de stat cu ajutorul băncilor centrale, care a indus fenomenul de supracreditare
Punerea băncilor centrale în postura de „împrumutător de ultimă instanță” – ce a generat pe piețele financiare hazardul moral
Creșterea semnificativă a puterii grupurilor financiare cu activitate reflectată la nivel internațional care au avut o influență mare asupra băncilor centrale
Folosirea exagerată a instrumentelor derivate, de cele mai multe ori în scopuri speculative
Ineficiența politicilor de reglementare și supraveghere financiară ale autorităților
Corporațiile lipsite de moralite în domeniul bancar
Fragilitatea băncilor, cauzată de neadaptarea capitalurilor la riscurile asumate
Comportamentul atipic pe retail al clienților
Lipsa de transparență manifestată de numeroase institutții financiare
Personal, împărtășesc opinia acestei direcții austriece care susține că, o criză economică și în speță criza econimică actuală, are drept cauza fundamentală expansiunea monetară, infuzia financiară alocată de un stat pe piețele monetare ducând la alterarea gravă a capitalului de piață.
De asemenea în același asentiment cu școala austriacă, Șerban Radu, economist român afirma: „Punctul de pornire a crizei financiare se regăsește în politica monetară expansionistă de la începutul anilor ‘90. Rezerva Federală Americană a promovat o politică monetară agresivă, avându-l la cârmă timp de 20 de ani pe Alan Greenspan”.
Excesul monetar, reducerea artificială a ratei dobânzii și expansiunea creditelor s-au întâlnit deseori în crizele economice, în istoria economiei fiind consemnate numeroase incidente de tipul boom-bust, în cadrul cărora politica inflaționistă a unui stat a afectat grav a generat profituri iluzorii și a alimentat numeroase speculații. Și tocmai din acest considerent actuala criză economică este aproape similară cu Marea Depresiune, criza de proporții din anii ’30.
Diverși analiști economici apreciază că lichiditățile excesive generate de băncile centrale au influențat masiv sistemul financiar, politica monetară fiind prinsă într-o situație excepțională. Astfel, lipsa unei reacții ar fi condus la creșterea alarmantă a inflației, în vreme ce acțiunea promptă a generat exacerbarea instabilității financiare. Excesul de lichidități de pe piață a generat rate ale dobânzilor foarte mici, dar și o volatilitate redusă, fapt ce a dus la un apetit exacerbat pentru activele cu câștiguri uriașe. În paralel, volatilitatea redusă a generat atât lipsa de vigilență a principalilor investitori, cât și tendința de a subestima riscurile, marjele acestora fiind foarte mici.
Cauza principală a crizei economice a fost reprezentată de emisiunea masivă de monedă a băncilor centrale de anvergură din SUA și marile state ale lumii, moment în care s-a produs un scurt-circuit între sistemul financiar conmtrolat de stat prin băncile centrale și economiile reale iar în condițiile în care o bancă centrală ar trebui să fie independentă politic, pentru a se putea limita expansiunea creditului și expansiunea monetară, producția de mijloace de schimb fiat se situează tot mai mult în afara controlului democratic.
În timp ce Laureatul premiului Nobel, Joseph E. Stiglitz, a identificat principalii vinovați pentru această criză fără precedent: Rezerva Federală, sectorul financiar, Wall Street-ul, dar și modul de reacție al administrației Obama, care a continuat politica de salvare și conceputul „prea mari ca să cadă”, moștenit de la președintele George W. Bush, Paul Robin Krugman un alt laureat al premiului Nobel pentru Economie, a ajuns la concluzia că toți factorii generatori ai actualei crize economice mondiale ar fi putut fi preveniți: ”Nenorociri se întâmplă mai mereu, istoria omenirii e plină de episoade de acest fel: inundații, foamete, cutremure, tsunami. Dar ceea ce face ca acest dezastru financiar să fie atât de teribil – de fapt ceea ce ar trebui să vă înfurie – este că nimic din toate acestea nu era obligatoriu să se întâmple. Nu ne-a năpădit nicio molimă de lăcuste; nu ne-am pierdut know-how-ul tehnologic; iar America și Europa ar trebui să fie mai bogate, și nu mai sărace, decât în urmă cu cinci ani. La fel, nici natura dezastrului nu are nimic enigmatic. În Marea Depresiune liderii aveau o scuză: nimeni nu prea înțelegea, cu adevărat, ce se întâmplă, și nici cum se poate remedia situația. Însă, liderii din ziua de azi nu mai au această scuză. Avem atât cunoașterea necesară, cât și instrumentele de acțiune, pentru a pune capăt acestei suferințe”.
Subcapitolul 1.4. Efectele economice ale crizelor
Efectele crizelor din sistemele economice contemporane pot fi sesizate cu ușurință, principala reacție fiind diminuarea consumului. Astfel, ca urmare a panicii ce se instalează aproape simultan cu știrile negative vizând evoluția cursului de schimb, a dobânzilor ori a inflației, populația reduce drastic consumul. Aceasta scădere provoacă micșorarea producției interne, ceea ce duce în timp la creșterea șomajului.
Pe piețele externe, pe fondul reducerii cererii se înregistrează scăderea accentuată a exporturilor.
În plus, studiile au reliefat faptul că în perioadele de criză populația și investitorii devin mai panicați, au sentimente de frustrare, reacționează diferit la știrile și previziunile financiare. Investitorii ce supraviețuiesc impactului inițial al crizei se orientează către instrumente financiare mai sigure, printre acestea menționând tirlurile și obligațiunile de stat.
Această reorientare se reflectă asupra costului capitalului, dar și asupra cursului de schimb valutar. În momentul în care riscurile financiare cresc, iar cererea de instrumente financiare, lichiditatea pieței de capital și randamentul producțiilor sunt în scădere se ajunge la creșterea dobânzilor, fapt ce atrage după sine creșterea costului capitalului ce este atras prin instrumente specifice (pe termen lung) de pe piețele financiare.
Aceasta poate fi explicația pentru care unele bănci centrale reduc dobânda de intervenție, oferind în acest fel sistemului bancar o lichiditate mărită, aparent ideală pentru susținerea economiei. Printre efectele imediate ale crizei economice se mai numără și deprecierea accentuată a cursului de schimb valutar și creșterea galopantă a inflației.
Criza financiară generează falimente, restructurări de instituții și companii financiare, fuziuni și preluări, diminuarea sau pierderea credibilității financiare, reducerea drastică a volumului de tranzacții bursiere, volatilitatea prețurilor, creșterea riscului pe piața financiară.
Efectele crizei economice de finanțare contemporane s-au resimțit în mai multe planuri:
În plan economic și juridic:
– Modificarea raporturilor de forțe, dar și a polilor de putere economiă, la nivel global – Structura relațiilor internaționale, dar și pozițiile ierarhice în economie, politică, etc s-a modificat permanent, marile puteri ale lumii luptând pentru supremație (băncile americane au pierdut pozițiile fruntașe deținute în topul mondial, locul acestora fiind luat de băncile chineze – China Citic, China Construction Bank, China Merchants Bank și ICBC)
– Creșterea vulnerabilității economiei, la nivel global
– Creșterea exponențială a numărului societăților comerciale care au intrat în faliment
– Menținerea constantă a activității companiilor de leasing
– Majorarea considerabilă a restanțierilor la credite bancare, dar și la plata obligațiilor fiscale
– Majorarea gradului de îndatorare a bugetului
– Creșterea vulnerabilității în domeniul bancar și financiar
În plan social:
– Diminuarea drastică a investițiilor
– Majorarea exponențială a numărului de șomeri la nivel global
– Creșterea alarmantă a incidentelor conjugale și a numărului minorilor supuși abuzurilor
– Reducerea semnificativă a prețurilor la locuințe, dar și scăderea prețurilor la închirieri
– Declinul instituțiilor mass-media
În plan psihologic:
– Declanșarea și accentuarea crizei în domeniul medical
– Declanșarea diverselor probleme de sănătate mintală în rîndul populației, urmare a șocurilor resimțite, datorate crizei
Subcapitolul 1.5. Propagarea crizelor în plan internațional (efectul de contagiune)
Actuala criză economică, ce a avut și are efecte catastrofale asupra tuturor statelor lumii, a pornit din SUA, ea fiind generată de politica de expansiune monetară practicată aproape permanent.
Criza s-a propagat rapid la nivel global, efectul fiind cunoscut sub denumirea de “efect de contagiune”. Termenul este introdus de curând în literatura economică, el fiind împrumutat din domeniul medical, din terminologia epidemiologică fiind asociat în mod intrinsec cu boala.
Efectul de contagiune a intrat în atenția specialiștilor în economie în ultimii ani, când s-au accentuat efectele de propagare ale crizelor în diferite state de pe glob.
Efectul de contagiune a fost remarcat pentru prima oară în iulie 1997, pe piața valutară din Thailanda, guvernul luând decizia “să suspende ancora valutară pe dolar și să adopte flotare liberă pentru moneda națională – baht (menținerea pentru o perioadă îndelungată a unui curs fix a încurajat împrumutul din surse externe și atragerea de investiții străine care au expus însă foarte mult economia la riscul valutar)” . Stiglitz , pe vremea aceea șef al Băncii Mondiale amintește în opera sa: “Am văzut cum o criză care începuse în Thailanda se împrăștie spre alte țări din Asia de Est, iar apoi spe America Latină și Rusia. A fost un exemplu clasic de contagiune- defecțiunea dintr-o parte a sistemului economic global s-a răspândit în alte părți. Uneori durează ani până să se manifeste în toată deplinătatea lor consecințelor unei crize economice”
Criza a fost resimtiță rapid și în țările învecinate (Coreea de Sud, Malaiezia, Singapore, Filipine), ajungând ulterior în Rusia și Brazilia. Efectul de “domino” a afectat mai multe state dezvoltate din America de Nord și Europa, efectele fiind resimțite o perioadă îndelungată de timp.
Crizele financiare și acest efect al contagiunii sunt nemijlocit legate, efectul de contagiune luând naștere în urma propagării crizelor către alte state sau către alte piețe.
Efectul de domino afectează financiar un număr foarte mare de persoane atât din statul în care criza își are originea, cât și în statele învecinate, efectele fiind devastatoare și manifestate într-o perioada scurtă de timp. Efectul de contagiune este principalul motiv pentru care o criză declanșată la nivelul unui singur sector al unei economii afectează rapid întreag sectorul economic al statului respectiv.
Contagiunea vizează și reacțiile emoționale ale consumatorilor și investitorilor, diferitele probleme semnalate pe piețele financiare internaționale fiind în măsură să genereze boom-uri diverse, de la prăbușirea burselor la atacuri speculative diverse, ce la rândul lor pot duce la dezechilibre majore în balanțele de plăți externe ori la nivelul indicatorilor macroeconomici de bază (șomaj, inflație, curs de schimb, dobândă),
La o abordare generală, contagiunea poate fi considerată un mecanism generator al efectului de domino, ce permite transmitea diferitelor șocuri între diverse state. Efectul poate fi resimțit atât în condiții de creștere economică, cât și în crizele propagate la nivel global.
Privind restrictiv, efectul de contagiune reprezintă “o punte” prin care se transmit șocurile între state diferite, abordarea strictă evidențiind contagiunea ca fiind prezentă în situația în care legăturile dintre două sau mai multe țări cresc în intensitate în perioade de criză.
Adoptarea și definirea efectului de contagiune a implicat și identificarea unor legături ce se pot crea între diverse state, acestea având și menirea de a explica existența și valoarea contagiunii:
Legăturile financiare –sunt posibile datorită apartenenței diverselor economii la sistemul financiar internațional prin intermediul caruia sunt conectate. Concret, dacă într-un stat apare o criză se remarcă aproape instantaneu retrageri masive de capital, pentru atragerea de lichidități apelându-se la emisiuni de titluri în terțe state, soluție ce duce implicit la propagarea șocului. În caelași fel, s-a remarcat că procedează băncile multinaționale, ce își retrag rapid excesul de lichidități infuzat în piețe cu potențial de creștere mare, în momentul în care apar primele semne ale unei crize. Acțiunea duce la dezechilibrul statului debitor, acesta fiind ulterior accentuat de retragerea parțială ori definitivă a băncilor de pe piața financiară a statului respectiv. Un exemplu de legături financiare poate fi și atunci când instituțiile de indatorare se confruntă cu apeluri în marjă. În cazul în care valoarea garanțiilor lor scade, din cauza unui șoc negativ, companiile de îndatorare au nevoie să crească rezervele. Prin urmare, ele vând o parte din participațiile lor țărilor care nu au fost afectate de șocul inițial. Acest mecanism propagă șocul și la alte economii.
Legături economice – reprezintă relațiile fundamentale dintre economii și au fost asociate, de obicei, cu relațiile comerciale dintre state. În cazul în care două state se află în competiție acerbă pe piața internațională sau când raportul de schimb dintre ele se deteriorează, există tentația deprecierii cursului de schimb, aceasta fiind o metoda de a obține un avantaj. Alte tipuri de legături economice, cum ar fi investițiile străine directe între țări pot fi de asemenea prezente.
Legăturile politice – acest tip de legătură este mult mai puțin accentuată în literatura de specialitate și reprezintă relațiile politice dintre diferite țări. Se bazează pe așa-zisele cluburi economice comune, ce impun anumite conduite, chiar și în zona economicului (regimul valutar). În aceste situații, dacă unul dintre state, ce face parte din entitatea economică respectivă, intră în criză, automat și statele – colege de club îl urmează.
În opinia majorității specialiștilor, efectul de contagiune este definit ca fiind creșterea galopantă a legăturilor dintre diferitele piețe financiare, în momentele de criză. Sunt însă și economișticare consideră că „efectul de contagiune reprezintă acea situație în care informația cu privire la existența unei crize într-o altă țară crește probabilitatea unei crize pe plan local”.
Paul Masson a propus în anul 1998 clasificarea formelor de contagiune ale crizelor financiare, concepțiile sale fiind ulterior împărtășite de Ribobon și Forbes:
Efectul de ccontagiune de tip „muson”- este generat de existența unui dezechilibru la nivel global, el afectând mai multe state – de exemplu creșterea dobânzii în SUA după criză din Mexic (1994), creșterea dobânzii în Germania (1992), crizele petroliere (1973, 1979)
Efectul de contagiune de tip „spillover” – apariția unei crize într-un anumit stat, aceasta propagându-se rapid în numeroase alte state (efectul de contagiune bazat pe variabile fundamentale – definiție dată de economiștii Kaminsky și Reinhart). În această categorie intră criza „subprime” de pe piața creditului din SUA (2007), criza „dot.com” din Europa și SUA (2000), criza din Turcia (2000), criza din Mexic ce s-a propagat în numeroase țări ale Americii Latine (1994), criza din Asia de Sud-Est (1997) – declanșată ca urmare a deprecierii yen-ului japonez (1995) în fața dolarului american, cele mai afectate state fiind cele care avea relații comerciale foarte dezvoltate cu SUA și Japonia
Efectul de contagiune de tip „rezidual” – modificările situațiilor economice din diferite state care depașesc previziunile operatorilor de piață, acestea fiind vizibile în valoarea reziduală
Efectul de contagiune a volatilității – se manifestă în special pe piețele de capital și vizează propagarea riscului investițional de pe piața de capital pe alte piețe de capital, fenomenul fiind cel mai studiat în economie.
Cele mai multe modele teoretice asociază contagiunea cu conceptul echilibrului, efectul de contagiune fiind considerat o reacție a răspunsurilor raționale venite din partea investitorilor, în contextul fixe, cu realizarea și prelucrarea informațiilor referitoare la un anumit stat.
Alte concepții pun în valoare ideea soluțiilor multiple, în cazul modelelor macroeconomice ce se bazează pe așteptări raționale. Concret, diversele ipoteze de lucru luate în considerare pot genera implicații diferite asupra numărului situațiilor de echilibru posibile.
Astfel, dacă setul de date fundamentale ce vizează un stat generează echilibre multiple, atacurile speculative sunt de natură autodeterminantă, caz în care contagiunea poate fi și una neanticipată.
Conform teoriei lui Shiller (anul 2000), comportamentul investitorilor, la nivel global, în condiții de criză economică poate fi definit ca fiind un salt între echilibre distincte.
Diferența dintre abordarea echilibrului unic și cea a echilibrelor multiple a dus la scindarea teoriilor vizând efectul de contagiune:
„Fundamentals based models” – prima generație de modelele teoretice, ce se bazează pe variabile fundamentale. Acționează pe considerentul crizelor definite ca fiind fenomene deterministe, fenomenul contagiunii regăsindu-se sporadic – economiștii Krugman (1979), Flood & Garber (1984) ori Obstfeld (1994, 1996) reușind să demonstreze că efectul contagiunii este inexistent în situația crizelor valutare, generate de epuizarea rezervelor internaționale bancare
„Beliefs – based models”- generația a doua de modele, ce se bazează pe aspectele comportamentale. Echilibrele multiple generează atât atacuri speculative, cât și modificări comportamentale în rândul investitorilor, în strânsă dependență cu noile echilibre ale piețelor. În acest caz efectul contagiunii joacă un rol determinant în declanșarea și ulterior extinderea diverselor crize economice
Cauzele aflate la originea efectului contagiunii crizelor la nivel mondial sunt diverse:
Finanțările de investiții neproductive, venite din partea statelor sursă, ce pot genera diverse probleme în sectoarele economice și financiare – Krugman (1998) și Summers (1999)
Efectele volatilității capitalurilor speculative, ce se reflectă în sistemul financiar global – Krugman (1999)
Modificarea portofoliilor financiare la nivel internațional, în încercarea de a reduce riscurile asociate – Calvo (1998)
Globalizarea diverselor piețe financiare, ce a generat o mobilitate inedită a capitalurilor la nivel internațional, ca și integrarea diverselor piețe
Informațiile asimetrice și comportamentul atipic al investitorilor, ce au ca efect prețul activelor (acesta nu mai este determinat de piață)
Concluzionând, efectul contagiunii poate fi:
Urmarea interdependențelor existente pe piața financiară înternațională
Generat de comportamente investiționale, pe fondul panicii, al fricii și lipsei de rațiune a investitorilor
Vulnerabilitatea unor state la efectul contagiunii poate fi determinată prin intermediul unor indicatori definiți de factorii generatori ai fenomenului de contagiune.
Studiul crizei din Asia de Sud-Est le-a permis economiștilor M. Kawai, R. Newfarmer și S. Schmukler să definească, în totalul rezervelor internaționale:
Ponderea masei monetare M2 (depozitele bancare la vedere, numerarul și depozitele bancare la termen)
Ponderea datoriei pe termen scurt
Atât ponderea masei monetare cât și ponderea datoriei pe termen scurt reflectă modalitatea prin care sunt finanțate (pe termen scurt), deficitele interne și deficitele de cont curent, respectiv fie prin emisiuni monetare, fie prin îndatorări pe termen redus de pe piața internațională sau piața locală, la intrările valutare inițiale (ce sunt acumulate de banca centrală drept rezervă internațională).
Multe state emergente sunt tentate să majoreze deficintul de cont curent, finanțat prin investitții pe termen redus ori credite. Cum piețele internaționale sunt deosebit de volatile, primele semne ale declanșării unor crize regionale sau mondiale generează efectul de contagiune.
În cadrul efectului de contagiune al crizelor financiare o atenție deosebită este acordată și canalelor de transmitere al acestuia:
Comerțul internațional de servicii și bunuri
Transferul de capital prin intermediul piețelor financiare – credite internaționale, investiții străine de portofoliu, investiții străine directe
Piețele monetare
Dependeța variabilelor financiare dintre economii – curs de schimb, rata dobânzii, cotațiile acțiunilor la bursă
Contagiunea transmisă prin intermediul fluxuriloe comerciale internaționale
Datorită faptului că economia unui stat depinde în mare măsură atât de importurile de materii prime și de importurile de tehnologie, cât și de exporturile ce le facilitează producătorilor locali obținerea de profituri de pe piața internațională, riscul contagiunii unei crize externe importante este unul destul de ridicat.
Economiștii B. Eichengreen, A. Rose și C. Wyyplosz au reușit să realizeze și să dea publicității exemple diverse de crize financiare ce s-au propagat prin intermediul comerțului internațional:
1992, Finlanda – devalorizarea monedei s-a reflectat negativ și asupra economiei din Suedia, economiile ambelor state având exporturi orientate spre țări terțe identice
1992-1993, Spania – atacurile speculative asupra monedei naționale, dar și devalorizarea controlată a acesteia au dus la efecte negative în economia portugheză, Spania fiind principala piață de export pentru Portugalia
1992, Marea Britanie – atacul speculativ al monedei naționale, devalorizată pentru participarea la ERM a generat o criză fără precedent pe teritoriul Irlandei, care importa masiv în Marea Britanie
Efectul de contagiune prin fluxurile comerciale nu este, în opinia unor specialiști, influențat de gradul de dezvoltare al relațiilor comerciale dintre state, el putând apărea chiar și în situația în care schimburile comerciale sunt aproape inexistente.
Chiar dacă nu tranzacționează bunuri direct, statele respective pot concurenția pe piețe de export comune, în acest caz efectul de contagiune fiind cu atât mai puternic cu cât între structurile exporturilor țărilor respective coincid.
Fenomenul de contagiune crește exponențial în cazul statelor ce fac exporturi pe aceleași piețe, în aceeași structură.
Economistul K.J. Forbes a analizat efectele pe care cele 12 crize valutare, generate de crizele din Asia și Rusia, le-au avut asupra a peste 13 mii de companii de pe glob. Studiul dat publicității a reliefat faptul că în anul imediat următor al crizei valutare au fost înregistrate creșteri semnificative ale gradului de capitalizare ale companiilor studiate, remarcându-se și o încetinire (manifestată la nivelul monedei locale) a creșterii venitului net.
Companiile, în care ponderea semnificativă a vânzărilor este reflectată prin exporturi sunt mult mai expuse fenomenului de depreciere, performanțele acestora fiind și ele reduse, comparativ cu cele înregistrate de companiile mici.
Studiul lui Forbes, considerat de referință în literatura economică, reflectă în mod ideal influența pe care o au fluxurile comerciale în fenomenul de contagiune al crizelor economice.
Capitolul 2.
CRIZA ACTUALĂ ȘI IMPACTUL SĂU ASUPRA ECONOMIEI MONDIALE
Subcapitolul 2.1. Istoricul crizei actuale
2.1.1. Creditele ipotecare și securizarea lor
O descriere sumară a actualei crize ar fi că un balon speculativ al pieței locuințelor din Statele Unite și care a scăpat de sub control, undeva prin anii 2005-2006. Populația a luat credite ipotecare pe care nu și le-au mai putut permite și în final nu și-au mai putut plăti ratele la ele. Aceste ipoteci, au fost securizate, transformate în titluri de valoare tranzacționabile și în acest mod au infectat mai departe sistemul financiar global și l-au dat peste cap. Prin intermediul acestui procedeu, cunoscut sub numele de „securizare” sau “tirizare” toate aceste active nelichide ca împrumuturile ipotecare erau adunate laolaltă și transformate în active lichide, tranzacționabile pe piața liberă. Totodată securizarea transfera riscul mare asociat acestor credite neperformante către piețele financiare internaționale. Avantajele constau în obținerea de lichidități iar inconvenientul securizării era acela că riscurile nu erau nicidecum reduse ci doar plasate mai departe investitorilor care achiziționau aceste titluri.
O particularitate a “financializării” a reprezentat-o asocierea ipotecilor “subprime” care aveau riscuri mari cu alte ipoteci, ale unor debitori solvabili, în cadrul diferitelor produse financiare create în acest context (care puteau conține și alte falii din alte titluri de credit). Securizarea creditelor neperfomante a fost doar începutul și pe măsură ce ea a devenit un procedeu tot mai utilizat, brokerii de credite, băncile comerciale, băncile de investiții, ba chiar instituții mari ca Fannie Mae si Freddie Mac nu au mai supus pe cei care accesau creditele unei analize atente și prudente, creditele ipotecare devenind disponible și pentru persoanele care prezentau riscuri mari de creditare (denumite ipoteci subprime) Cele mai frecvent oferite erau creditele ipotecare cu rate variabile (ARM), caracterizate prin faptul că aveau pentru o prima perioadă de doi ani rate ale dobânzilor fixe și erau apoi ajustabile la evoluția pieței în perioadele urmatoare. Se mergea pe ideea că, după doi ani ipoteca ar fi fost refinanțată, profitându-se în acest mod de creșterea prețurilor. Momentul de maximă expansiune a creditelor ipotecare l-a reprezentat anul 2004 când prin programul pus în aplicare de Administrația Bush prin programul „Visul American” așa numitele „împrumuturi mincinoase” (creditele de tipul Alt-A) au devenit din ce în ce mai frecvente, solicitanții își inventau venituri inexistente și nu aduceau nici o dovadă scrisă a venitului. Cele mai scandaloase dintre toate au fost cele botezate “NINJA” (No Income, No Job or Assets).
Toate aceste credite ipotecare acordate cu ușurință, au fost transformate în titluri de valoare garantate cu credite ipotecare, titluri financiare care erau apoi plasate băncilor de investiții care la rândul lor alcătuiau un portofoliu de credite, pe baza căruia erau emise obligațiuni de plată garantate (GDO). De regulă, băncile de investiții erau cele care se ocupau să creeze portofolii de obligații ipotecare. În colaborare cu cine încheiase contractele de credit ipotecar, banca de investiții organiza un „vehicul cu scop special” (SVP) prin intermediul căruia se emitau obligațiunile sau titlurile garantate cu creanțe ipotecare și care apoi erau mai departe achiziționate de investitori.
Acestea erau cotate de agențiile de rating și vândute pe baza acestor cotații investitorilor dornici de profit.
Plecând de la creditele girate cu ipoteci pe locuințe și cu active ale firmelor, băncile de investiții au meșteșugit noi hârtii de valoare , complicate cunoscute sub denumirile: obligațiuni ipotecare (Collateralized Mortgage Obligations- CMO), obligațiuni garantate cu creanțe (Collateralized Debt Obligations- CDO), obligațiuni garantate cu creanțe cu împrumuturi bancare(Collateralized Loan Obligations – CLO).
O emisiune de obligațiuni garantate cu creanțe (CDO), urma să fie împărțită în „felii” sau „tranșe” în funție de gradul de risc. Cele mai simple CDO-uri nu aveau decât trei tranșe: cea minim exigibilă( cu riscul cel mai mare), cea de mijloc și de prim rang care se presupunea că nu comportă niciun risc. Deținătorii tranșei de prim rang, erau primii plătiți din încasarea creanțelor și ultimii care suportau pierderi în caz de neplată.
În acest fel, o mulțime de credite ipotecare substandard, notate cu calificativul BBB, erau împachetate într-un titlu de valoare ipotecar, de asemenea clasificat BBB dar care era apoi divizat în tranșe, iar dintre acestea tranșa de prim rang (care reprezenta aproximativ 80% din totalul creditelor folosite) primea un calificativ AAA. Securizarea transforma în acest fel, niște active dubioase, într-un titlu de valoare poleit cu aur, deși portofoliul de active impotecare care stătea la baza lui rămînea la fel de riscant ca înainte.
Titrizarea a atins niveluri și mai complexe și ciudate prin combinarea unor CDO-uri cu alte CDO-uri în urma cărora luau naștere instrumente precum: CDO-urile la pătrat, CDO-urile la cub și CDO-uri sintetice. Aceste produse erau apoi divizate în tranșe, care uneori ajungeau pînă la cincizeci sau chiar o sută, fiecare dintre ele reprezentând un anumit nivel al toleranței la risc.
Nebunia securizării, a trecut treptat de la ipoteci către alte forme de credit grație ascensiunii unor noi titluri derivate, cum ar fi swap-ul pe risc de credit sau neplată (Credit Default Swap- CDS). Acest instrument al pieței sintetice a fost comparat cu un contract de asigurare, dar în fapt era mult diferit. Deosebirea consta în faptul că, cumpărătorul unui CDS nu era obligatoriu să dețină efectiv o parte din activul care facea obiectul pariului investițional. În acest fel, oricine paria pe eventualitatea incapacității de plată a unui datornic, avea tot interesul să facă să se întâmple acest lucru. Piața CDS-urile a crescut la volume uluitoare, iar în 2008, în momentul izbucnirii crizei, valoarea nominală a CDS-urilor (sumele de bani asigurate) ajunseseră la 60 de trilioane de dolari
Toate aceste instrumente, titluri derivate care erau necunoscute, complexe și nelichide au sufocat sistemul finaciar care a devenit opac și nepenetrabil, numai bun pentru o panică.
Astfel, prin intermediul securizării, toți cei implicați în proces obțineau ce și-au dorit, proprietarul casei obținea un împrumut, brokerul de credite și evaluatorul își încasau comisonele, împrumutatorul ipotecar încasa destul de repede un profit bun, banca de investiții un profit gras pentru asistența dată și care nu facea decât să plaseze riscul catre investitorii care cumpărau obligațiunile. Investitorii ghidându-se pe teoria tradițională conform căreia, prețurile la case nu coboară niciodata și care pe măsură ce proprietarii de case își plateau ratetele împrumutului încasau un flux constat de venituri.
Valoarea acestor titlurilor garantate prin creditele ipotecare neperformante a început să scadă în momentul în care o mare parte a populației nu și-au mai putut permite rambursarea împrumuturilor. Totodată, o incertitudine o reprezenta și faptul că nimeni nu știa cu precizie unde anume se găseau pe piață aceste valori imobiliare garantate cu active, singurul lucru știut fiind faptul că investitorii veneau din toate colțurile lumii. Pe fondul acestor incerditudini, piețele internaționale au devenit extreme de volatile și de prudente. și treptat, pe măsura sporirii dificultății de obținere a noi credite și a dificultății obținerii refinanțării creditelor ipotecare, criza creditelor ipotecare cu risc ridicat cu originea în Statele Unite s-a transformt într-o criză financiară mondială.
2.1.2. Declanșarea, desfășurarea și propagarea crizei economice
Actuala criză economică mondială a debutat la începutul anului 2007, pe fondul pierderii încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate („asset backed securities”) de Statele Unite ale Americii când tot mai multi clienți ai marilor bănci nu-și mai puteau achita ipotecile care aveau grad ridicat de risc și a generat într-un final într-o criză de lichiditate de proporții. Ea își găsește rădăcinile însă undeva la începutul anilor 2000, pe fondul format de sfîrșitul crizei dot-com și de atacurile teroriste din septembrie 2001.
Acesta a fost momentul în care, fostul președinte al băncii centrale americane, Alan Greenspan, a luat decizia în scopul de a preveni o încetinire economică să reducă rata dobânzii, prin emisiunea de monedă. Decizia, a fost startul dat politicii inflaționiste americane.
Ca urmare a măsurii lui Greenspan, a început o relaxare financiară fără precedent, rata dobânzii ajungând de la un nivel de 6.25% la începutul anului, la doar 1,75% la finele acestuia. Scăderea a continuat până în anul 2003, când rata dobânzii (rata nominală) a atins nivelul record de 1% (și care in termeni reali însemna de fapt o dobândă negativă), nivel menținut constant o perioadă de 12 luni.
La aceste greșeli de politică monetară, la declanșarea crizei a contribuit în primul rând “politica banilor ieftini”, care a fost promovată de către băncile centrale în perioada 2001-2005. Prin emisia masivă de monedă realizată atât la nivelul băncilor centrale americane, cât și a celor din restul puterilor financiare ale lumii, s-a ajuns la producerea unui dezechilibru între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale.
Începând cu 2004, FED a început să majoreze într-un mod lent dobânda care în 2007 a atins nivelul de 5.25% Această politică de înăsprire monetară a lui Greenspan avea ca obiectiv creșterea în aceeași măsură a dobânzilor pe termen lung și a celor la creditele ipotecare lucru care nu s-a intâmplat, dobânzile pe termen scurt depășind valoarea dobânzilor pe termen lung. Greenspan a numit această situație „enigma pieței obligațiunilor”, însă acest fenomen avea o explicație logică și anume aceea că pe piețele globale exista un surplus de bani din economisiri, provenite din Japonia, Germania, China și o serie întregă de țări emergente. Toate aceste economisiri trebuiau investite undeva si ele au fost folosite pentru cumpararea unor datorii generate de Statele Unite. Această masivă intrare de dolari din străinătate a determinat stagnarea dobânzilor pe termen lung. Se estimează că între 40-50 la sută din titlurile de valoare generate de instituțiile financiare americane(in special Fannie Mae și Freddie Mac) au ajuns în portofoliile investitorilor străini. Făcând aceste investiții, creditorii din alte țări au ajutat în acest fel, la umflarea balonului speculativ și ca urmare au expus crizei întregul sistem financiar mondial. Creditul străin ușor accesibil alături de supraîndatorarea tuturor celor conectați la sistemul financiar, combinat cu politica banilor ieftini, politica monetară laxă, cu inovarea financiară nechibzuită, cu problemele hazardului moral și ale guvernanței corporatiste deficitare au ajutat la provocarea crizei.
Această majorare a ratelor directoare ale FED începând cu anul 2006 a determinat creșteri a ratelor dobânzilor pentru creditele imobiliare pană la un nivel de 18%. Ca o consecință a acestui fapt, mulți dintre beneficiarii creditelor neperformante, s-au confruntat cu dificultăți în achitarea ratelor și s-au grăbit spre vânzarea caselor lucru care a generat scăderea dramatică a prețurilor sub valoarea ipotecilor și creditorii se aflau în situația de a nu-și putea recupera valoarea creanțelor. Acest lucru a determinat o prăbușirea a pieței imobiliare americane și se produce astfel criza denumită subprime care s-a extins repede într-o criză de lichidități la nivel mondial, dat fiind faptul că multe dintre instituțiile internaționale dețineau „active toxice” iar refinațarea devenea din ce în ce mai dificilă.
Căderea pieței imobiliare a condus la degradarea ratingului acordat titlurilor financiare derivate bazate pe creditele ipotecare de cele trei mari agenții private de rating din Statele Unite(Standard&Poor’s, Moody’s Investor Serivices și Fitch Ratings). Prin urmare, valoarea acestora se diminuează rapid iar deținătorii lor se grăbesc să vândă masiv determinând o diminuare a valorii lor încă și mai mare. Apare o criză a lichidității generate de faptul că sub panica de a-și recupera banii investiți, instituțiile bancare deținătoare de asemenea titluri le tranformă din tiluri pe termen lung/mediu în titluri pe temen scurt ceea ce determină o cerere mare de lichidități într-un termen relativ scurt. Pe acest fond precum și al dificultății în refinanțare condițiile de creditare se înăspresc, volumul creditelor acordate scade iar nivelul retelor dobânzilor crește.
Deși recenta criză a apărut mai întâi în Statele Unite, curând și alte țări au manifestat aceleași simptome. Asemănător lui Greenspan, bancheri centrali de pe întreg mapamondul adoptaseră aceleși politici de emisiune a banilor ieftini precum și politici ale creditului accesibil, încurajând numeroase baloane speculative ale pieței locuințelor. Băncile din stăinătate, asemănător celor din Statele Unite și-au supaîndatorat capitalul propriu, investind miliarde de dolari în aceleași active toxice.
În dorința de a împiedica creșeterea inflației și ca urmare, exinderea crizei, FED a promis ințial că nu va reduce rata dobânzii de referință. Nu s-a ținut de promisiune însă și de la începutul crizei a scăzut rata dobânzii de referință de la 5.25%, valoare la care se situa in august 2007 până la nivelul de sub 2%.
Fig. 1. – FED – Rata dobânzii- evoluție în perioada 2007-2008
Sursa: Financial Forest Center FED Funds Interest Rate Forecast 2008 http://www.forecasts.org/ffund.htm
În contradicție cu FED, pe plan european, Banca Centralaă Europeană (BCE) a hotrărât să mențină rata de referință stabilă pentru perioada 2007-2008. Chiar dacă, BCE nu a modificat rata dobânzii, nu a rămas complet indiferentă la criza financiară și a luat decizia de a acorda finanțare europeană la o dobândă mai mică deoarece acestea au devenit din ce în ce mai reticente în a acorda credite interbancare.
Prin această măsură BCE se asigura că atât companiile cât și persoanele fizice vor putea în continuare să acceseze credite și în acest fel putea încuraja consumul. Se încerca de asemenea, asigurarea fluxului de numerar necesar sectorului bancar și evitarea infuziei de capital care ar fi putut duce la o creștere a inflației.
Fig. 2. Rata dobânzii BCE – în perioada 2000-2014
Sursa: Home Finance
2.1.3. Prăbușirea sistemului financiar și intervenția instituțiilor publice
Implicate în operațiunile de creditare ipotecară și de securitizare, instituțiile financiare americane, precum și cele din restul lumii au avut mult de suferit, mare parte dintre acestea intrând în faliment sau fiind preluate de grupuri financiare puternice sau au reușit supraviețuirea prin fonduri alocate de guverne iar în unele cazuri au fost naționalizate.
Primul semnal al recesiunii venit din lumea financiară au fost dat de băncile britanice. HSBS Holdings plc, una dintre cele mai profitabile bănci mondiale, anunța substanțiale pierderi pentru anul 2006 iar spre sfârșitul anului 2007, una dintre cele mai mari bănci ipotecare din Anglia, Northern Rock era aproape de faliment.
În încercarea de a găsi o soluție crizei, la data de 1 februarie 2007 Statele Unite ale Americii decid să adopte legea creșterii salariului minim pe economie, respectiv Fair Minimum Wage Act ceea ce a a detrminat blocarea investițiilor și a creditărilor, cu efecte imediate asupra companiilor americane ce se aflau în strânsă competiție cu cele de peste ocean.
Anul 2007 aduce cu el falimente răsunătoare în lumea financiară, American Home Morgage, societate independentă pentru creditarea imobiliară intră în faliment iar la scurt timp, banca franceză PNB Pasibas este nevoită să suspende trei fonduri de investiții datorită problemelor propagate din sectorul ipotecar american. BCE (Banca Centrală Europeană) se vede nevoită să intervină ajutând sistemul bancar european prin împrumuturi numai în luna august 2007 cu aproape 200 miliarde de euro. Rezerva Federală și Japonia, de asemenea fac infuzii cu împrumuturi către băncile aflate în dificultate.
Sesizând pericolul financiar la nivel global, Parlamentul britanic a adoptat în data de 21 februarie 2008 cunoscutul Banking (Special Provisions) Act, care a facilitat naționalizarea băncilor Northern Rock și Bradford & Bingley. Ulterior Marea Britanie a reușit să naționalizeze și filiala britanică a băncii Heritable Bank, dar și filiala băncii Kaupthing Edge, depozitele acesteia fiind transferate direct ING.
În paralel, pentru a preveni o eventuală catastrofă economică la nivel global, Congresul american a adoptat la 13 februarie 2008, Economic Stimulus Act, ce prevedea atât susținerea diverselor investiții în mediul afacerilor, cât și susținerea sectorului creditelor de tip ipotecar.
În martie 2008, Bear Stearns Companies, Inc. din New York, o puternică bancă americană de investiții și titluri de valoare, cu acțiuni numeroase pe piețele de capital instră în colaps. Înainte de începutul declinului, Bear Stearns Companies s-a implicat activ în securitizare, emițând numeroase titluri de valoare garantate cu active. JP Morgan Chase & Co reușește, cu ajutorul băncii centrale a SUA (Federal Reserve) să achiziționeze banca de investiții Bear Stearns. În momentul vânzării JP Morgan Chase a plătit un preț de 10 dolari /acțiune, un preț derizoriu dacă e să luăm în considerare că doar cu 52 de săptămâni mai devreme acțiunea Bear Stearns Companies era cotată la un pret de 133,20 dolari.
Următoarea pe listă a fost Countrywide Financial Corporation, cel mai mare creditor ipotecar din Statele Unite ale Americii, care la finalul ultimului trimestru din 2007 a anunțat pierderi de peste 422 milioane de dolari. În luna iunie a anului 2008 Banca Centrală a Americii a aprobat vânzarea Countrywide Financial Corporation către Bank of America, la un preț de patru miliarde de dolari, acționarii Countrywide primind pentru fiecare acțiune deținută doar 0,1822 dintr-o acțiune Bank of America.
În vara anului 2008 a fost adoptat și Housing and Economic Recovery Act, ce a permis garantarea portofoliilor creditelor ipotecare din instituții financiare diverse, de renumita Federal Housing Administration, pentru suma de 300 de miliarde de dolari. Această lege a creat și mediul legal pentru autorizarea Federal Housing Finance Agency de a prelua sub supraveghere în semptembrie 2008 cunoscutele Fanny Mae și pe Freddie Mac, a căror valoare reunită depășește jumătatea numărului de credite ipotecare acordate pe piața americană (aproximativ 12 miliarde de USD) în anul 2008 lucru considerat de unii analiști ca fiind cea mai puternică intervenție publică pe piața din SUA.
Nici cunoscuta bancă federală de economii IndyMac Federal Bank nu a scăpat în fața crizei, ea fiind declarată în stare de faliment și pusă sub supravegherea guvernului american în august 2008. În momentul declarării falimentului, IndyMac Federal Bank deținea active de 32 de miliarde de dolari, fondul de asigurare fiind estimat la 53 de miliarde de dolari iar costul falimentului s-a ridicat la 8 miliarde de dolari.
Compania de servicii financiare globale, Merril Lynch, specializată în consultanță, investiții bancare, management financiar, servicii bancare și asigurări, a fost lovită puternic de prăbușirea sistemului de creditare din domeniul locuințelor. În luna noiembrie a anului 2007 Merril Lynch a anunțat pierderi de peste 8 miliarde de dolari datorate crizei de pe piața ipotecară, la jumătatea anului următor fiind anunțate pierderi de aproape 5 miliarde de dolari pentru cel de-al patrulea trimestru consecutiv. Primele semne ale pericolului au apărut la deschiderea bursei din New York din 12 septembrie 2008, după numai două zile banca primind o ofertă fermă de achiziționare din partea Bank of America. Tranzacția a fost încheiată în luna decembrie 2008, Bank of America cumpărând Merril Lynch pentru suma de 50 de miliarde de dolari, ceea ce echivala cu un preț de 29 dolari/acțiune.
Luna septembrie a anului 2008 a început prin punerea sub supraveghere federală a două dintre cele mai mari bănci de credite ipotecare americane, respectiv Freddie Mac și Fannie Mac, care în ciuda tuturor măsurilor luate până atunci, nu au reușit să se stabilizeze.
Iar în ziua de 9 septembrie 2008 se înregistrează o scădere semnificativă a prețului acțiunilor cunoscutei companii americane Lehman Brothers. Astfel acestea scad într-o singură zi cu 45 %, în urma unui anunț care dădea ca posibilă retragerea de la masa negocierilor pentru preluarea a 50 % dintre acțiunile Lehman Brothers a Bănci coreene de investiții. În ziua de 11 septembrie acțiunile Lehman Brothers continuă trendul de prăbușire (încă 41,8%), în vreme ce costul creditului de asigurări ajunge la 805 puncte de bază, iar Bank of America și banca britanică Barclays, încep să ia în discuție o eventuală preluare a corporației financiare.
Soarta Lehman Brothers este hptărâtă în ziua de 10 septembrie când Guvernul Federal cât și Trezoreria concluzionează că nu se vor folosi bani publici pentru se preluarea Lehman Brothers. În aceste condiții, în ziua de 15 septembrie 2008 Lehman Brothers anunță oficial falimentul și este achiziționată parțial de către Barclays plc și de către Nomura Holdings. Conform unui raport oficial al autorităților americane, citat de Bloomberg, la falimentul Lehman Brothers au contribuit, pe lângă banca JPMorgan Chase & Co. (a doua bancă din SUA) și banca Citigroup Inc. (poziționată pe locul trei în topul băncilor americane) care a majorat garanțiile cerute și a înlocuit acordurile de garantare.
Acțiunile celui mai mare grup de asigurări din lume, American Internațional Group AIG se prăbușesc. Pentru prevenirea crizei de lichidități și a prăbușirii creditelor, AIG obține permisiunea de a accesa din capitalul său suma de 20 de miliarde de dolari. A doua zi se reușește salvarea prin naționalizare a grupului de asigurări American Internațional Group (AIG), amenințat de faliment, banca centrală americană Federal Reserve acordându-i acestuia un împrumut în valoare de 85 de miliarde de dolari.
Prăbușirea Lehman Brothers a indus panica pe piața economică și financiară mondială, numeroase companii solicitând pentru supraviețuire ajutor guvernamental și ca urmare au avut loc milioane de disponibilizări, sute de mii de oameni au rămas fără un acoperiș deasupra capului și trilioane de dolari au fost aruncați pe apa sâmbetei, în încercarea disperată de a se încerca redresarea economică.
Falimentul Lehman Brothers a atras după sine și declinul băncilor de investiții independente de pe Wall Street, Morgan Stanley și Goldman Sachs, care s-au transformat în doar câteva zile în bănci comerciale.
Primele efecte ale prăbușirii sistemului financiar s-au făcut resimțite în micile companii care s-au trezit că nu mai pot obține creditele indispensabile supraviețurii, fondurile de investiții americane ajungând foarte aproape de "breaking the buck", respectiv la un preț mai mic de un dolar pentru o acțiune.
La câteva zile după prăbuirea Lehman Brothers secretarul Trezoreriei SUA, Henry Paulson, înainta ideea planului celor 700 de miliarde de dolari oferiți din banii publici pentru susținerea sistemului financiar, în paralel cu stoparea vânzării de acțiuni.
Troubled Assets Relief Program – cunoscut și sub numele de programul de salvare a sistemului financiar de 700 mld. USD, a fost un program special creat ca urmare a anteriorului Emergency Economic Stabilization Act.
Troubled Assets Relief Program le-a permis mai multor bănci de gradul I din SUA să primească, sub forma unor acțiuni, investiții masive din partea Trezoreriei SUA, un proiect similar fiind derulat în perioada Marii Crize din anii 30, când s-a reușit susținerea cu peste 1,3 miliarde de dolari a peste 6000 de bănci.
De acest program au beneficiat bănci precum Citigroup Inc., Goldman Sachs Group Inc., Bank of America Corp, Bank of New York Mellon, Wells Fargo & Co., State Street Corp, Morgan Stanley, dar și J.P. Morgan Chase & Co.
Cele peste 700 de miliarde de dolari care s-au rulat prin Troubled Assets Relief Program au avut destinații diverse:
Capitalizarea unor bănci – 83 miliarde de dolari
Achiziționarea unor acțiuni preferențiale – 40 de miliarde de dolari au ajuns la American Internațional Group, care astfel și-a putut acoperi creditul primit din Rezerva Federală
Transferuri de fonduri la cerere – 168 de miliarde de dolari au ajuns în depozitele a peste 115 bănci din America
Plasări directe – GM și Chrysler au primit 13,4 miliarde de dolari, 50 miliarde de dolari fiind alocați Citigroup
Subcapitolul 2.2. Efectele crizei actuale în SUA
Caracterizată drept cea mai serioasă criză care a lovit sistemul financiar după Marea Depresiune, criza actuală cu originile ei în Statele Unite ale Americii și propagată apoi în toate celelelate state ale lumii și-a făcut resimțite efectele în toate domeniile economiei mondiale, lovind în creșterea economică mondială, afectând producția, piața muncii și determinînd o serie de efecte asupra structurii sistemului financiar mondial. Toate aceste efecte propagate, de la un sector la altul al economiei reale au afectat atât țările dezvoltate cât și economiile emergente și cele în curs de dezvoltare care au înregistrat o diminuare drastică în ceea ce privește cheltuielile alocate consumului, lucru ce a determinat scăderea producției și creșterea șomajului ca urmare a masivelor concedieri. Diminuarea importului, a economiei în tot ansamblu ei precum și slabirea sistemului financiar al Statelor Unite s-au propagat apoi către restul lumii asemeni efectului de domino.
La nivelul Statelor Unite, numărul falimentelor marilor corporații americane, pierderea locurilor de muncă, declinul burselor, criza imobiliară sunt doar câteva manifestări ale declinului economic al Statelor Unite ale Americii în sectoare precum comerțul, construcțiile, energia, transporturile și mergând până la cel financiar- bancar.
2.2. 1 Efectele crizei asupra companiilor și instituțiilor financiare americane
Impactul crizei financiare 2007-2008 s-a răsfrânt mai ales asupra numeroaselor instituții și companii financiare americane ce au suferit importante pierderi, multe au urmat trendul prăbușiri în lanț pe piața financiară, falimente inevitable, restructurări masive, fuziuni și preluări în forță.
Multe dintre instituțiile financiare care au avut dificultăți din cauza crizei economice fie au intrat în faliment, fie au fost inițial retrase de la tranzaționarea pe burse, pentru ca ulterior să fie preluate parțial sau total de către alte instituții bancare sau grupuri susținute puternic de către statul american. Invocând dimensiunea unor instituții financiare, poziția acestora în sistemul financiar american, dar și susținerea politică de care acestea s-au bucurat, câteva bănci de renume au fost salvate de autoritățile americane, prin infuzii masive de capital.
În timpul manifestării crizei 2007-2008, se estimează că pierderile financiare ale principalelor 50 instituții financiare și bănci din Statele Unite și Europa au fost de peste 140 de miliarde euro, pierderi datorate expunerii pe piața subprime. Peste 50% din totalul acestor pierderi l-au revendicat instituțiile financiare ale Statelor Unite, băncile Merrill Lynch, Citi Groups, IKB și UBS revendicând peste 60% din acest procent.
Din rândul instituțiilor financiare americane care au fost puse sub supraveghere guvernalentală sau au fost naționalizate, amintim: Indy Mac Federal Bank, Fannie Mae și Freddie Mac (preluate de guvernul american), American Internațional Group, CitiGroup.
Instituțiile care și-au declarat falimentul: American Freedom Morgage, Lehman Broathers, Net Bank, Sentinel Management Group, Washinton Mutual ( în parte achiziționată de JP Morgan Chase), American Home Mortgage, New Century Financial Corporation.
O altă parte a marilor instituții financiare americane au fost cumpărate sau au fuzionat cu alte companii financiare: JP Morgan Chase preia Bear Stearns (după ce inițial se încercase salvarea ei cu un împrumut acordat de FED) și parte din Washinton Mutual (parte este supus procedurii de faliment), Bank of America preia Countrywide Financial (cu aprobarea Băncii Centrale Americane) și Merrill Lynch, Wachovia Corporation va fi preluată cu acordul guvernului american de către Wells Fargo iar Lehman Brothers va fi achiziționată parțial de către Barclays și Nomura Holdings.
Pe lângă instituțiile financiare direct implicate și care au avut de suferit enorm din cauza crizei, efectele acesteia au fost resimțite direct si de marile companii ce aveau afaceri în domeniul construirii de locuințe, printre acestea enumerând doar Cheshire Building Society, Scarborough Building Society, Derbyshire Building Society, Barnsley Building Society.
Nici firmele de renume din industrie nu au stat mai bine, cele mai afectate fiind compania Crysler si renumita GM. De altfel, atât compania GM cît și compania Crysler au fost salvate de guvernul american, prin intermediul Troubled Assets Relief Program care i-a permis Trezoreriei SUA să infuzeze în ele peste 13,4 miliarde de dolari,
Dincolo de marii creditori, prăbușirea băncilor de investiții au creat probleme financiare și firmelor de mici dimensiuni care își asigurau capitalul de lucru prin intermediul acestora .
Guvernul SUA a decis că trebuie să intervină doar în favoarea unor bănci considerate importante pentru sistemul financiar, alocând investiții masive, prin intermediul programului Troubled Assets Relief Program unor bănci ca Citigroup Inc., Goldman Sachs Group Inc., Bank of America Corp, Bank of New York Mellon, Wells Fargo & Co., State Street Corp, Morgan Stanley, ori J.P. Morgan Chase & Co. Fără acești bani primiți din partea statului cu siguranță că alta ar fi fost soarta acestor instituții bancare, care au fost salvate cu ajutorul banilor americanilor plătitori de taxe.
În tot acest timp sute de companii au fost lăsate să se prăbușească, ele intrând în faliment sau fiind preluate de coloșii ajutați financiar de statul american. Prin fuziuni și infuzii de urgență, cîțiva giganți economici au reușit să supraviețuiască, ei deținând acum marea majoritate a datoriilor și depozitelor americanilor.
2.2.2 Criza economică și piața de capital americană
Prin numeroasele falimente declarate ale unor unități bancare ce erau considerate puternice, prin restructurările de răsunet și preluările la prețuri destul de avantajoase criza economică a afectat nu numai instituțiile financiare americane, ci și evoluția pieței de capital.
Mare parte dintre companiile și instituțiile americane afectate de criză erau listate la bursă. Motiv pentru care prăbușirea lor a influențat masiv nu doar credibilitatea americană pe piața de capital, dar și volumul tranzacțiilor și a cotațiilor bursiere.
Un efect puternic al crizei s-a resimțit și la nivelul riscului (volatilității) și al randamentelor bursiere asociate cu instrumentele al căror venituri erau variabile, aceasta reflectându-se asupra opțiunilor aflate la îndemâna investitorilor.
Urmare a crizei sunt considerate și numeroasele măsuri/reglementări referitoare la piața de capital. A fost astfel intensificat controlul unor zone ce erau limitrofe comisiilor de supraveghere a piețelor de capital ori băncilor centrale, fiind modificate și criteriile privind modul de acordare a finanțărilor, dar și metodologia privind riscul și ratingul în procesul de finanțare.
Totodată efectele crizei s-au resimțit pe piața de capital prin modificarea comportamentului investitorilor. Pe o piața din ce în ce mai instabilă și impredictibilă, investitorii manifestă o orientare către investițiile și instrumentele cu un grad cât mai mic de risc precum aurul și francul elvețian, obligațiuni și titluri de stat în detrimentul acelor active ale pieței de capital care deși pareau sigure și profitabile nu s-au dovedit a fi. Această modificare a comportamentului investitorilor se reflectă în scumpirea capitalului și creșterea dobânzii financiare.
În tot acest timp modificările esențiale generate de criza financiară s-au reliefat și la nivelul PIB-ului economiei americane, cu efecte serioase atât la nivelul bursier, cât și la nivelul portofoliilor financiare existente în acel moment pe piața americană. Așa s-a ajuns la apariția unor fluctuații majore la nivelul cotațiilor de la bursă (indicii bursieri suferind mutații serioase) care au înregistrat scăderi fără precedent, în paralel cu creșterea volatilității pieței de capital.
Astfel, pe fondul scăderii încrederii investitorilor și ca urmare a falimentării/naționalizării unor mari bănci americane, trei indici majori ai pieței de valori americane au înregistrat la începutul anului 2009, cele mai jose valori din ultimul deceniu.
Fig.3 Evoluția indicelui Dow Jones Industrial în periaoda 2000-2011
Dacă la începutul anului 2007 indicele Dow Jones Industrial era cotat la o valoare de peste 12.400 puncte, la finele anului următor (decembrie 2008) acesta a ajuns la puțin peste 8.500 puncte, scăderea de 31% resimțindu-se destul de puternic. Trendul descrescător a continuat și la începutul anului 2009, când indicele Dow Jones Industrial se situa la valoarea de 7114 puncte și reprezenta cea mai mică valoare înregistrată din octombrie 1997.
Și National Association of Securities Dealers Automated Quotations (NASDAQ), bursa electronică cu cel mai mare număr de acțiuni zilnice, a înregistrat o scădere pronunțată în timpul anul 2008 continuând același trend descrescător și la începutul anului 2009 cand a înregistrat valori de 1316 puncte, puțin peste nivelul înregistrat în decembrie 2008.
Indicele bursier Standard and Poor’s 500 a înregistrat și el același trend descendent, care a fost de 38.3 % în intervalul ianuarie 2007 – decembrie 2008 și s-a situat la cele mai mici niveluri în februarie 2009, respectiv 740 puncte, valoare la care nu mai coborâse din aprlie 1997.
Ca efect al scăderii valorii indicilor bursier s-a remarcat o creștere considerabilă a volatilității acestuia, tranzacțiile bursiere americane prezentând un risc fără precedent. Pe lângă acestea, un alt efect al crizei financiare care a destabilizat nu numai SUA ci și întreaga lume, s-a remarcat scăderea drastică a randamentelor ce erau asociate diverselor plasamente financiare. Astfel s-a ajuns în situația în care randamentele pozitive mai puteau fi obținute doar din obligațiunile de stat emise pe termen lung și din titlurile de stat.
Criza economică a lovit puternic piața de capital americană pe care predominau acțiunile, acestea fiind cele mai uzitate în procesul de finanțare al sectorului privat. Urmare a crizei economice americane, s-a remarcat o scădere a volumului de tranzacții, în paralel cu reducerea randamentelor plasamentelor financiare, plasamentele pe piața de capital din SUA devenind tot mai nesigure.
Piața de capital americană a reușit să înregistreze evoluții pozitive în ultimii ani, în anul 2013 indicele Dow Jones atingând pragul de 16.000 de puncte. Evoluția pozitivă este pusă de unii analiști pe seama politicilor monetare expansioniste fără precedent practicate de SUA, dar și pe evoluția favorabilă a unor companii internaționale puternice.
De asemenea, în primele zece luni ale anului 2013 indicele american S&P 500 a reușit să înregistreze o creștere de 23,2%, el fiind cotat la 1.756,54 puncte, indicele pan-european Dow Jones Stoxx 600 crescând cu doar 15,3% (322,37 puncte).
Pe fondul majorării costurilor de finanțare semnalate în economia americană (ca urmare a semnalelor transmise de Fed legate de momentul de inflexiune a politicii monetare), al volatilizării fluxurilor de capital orientate spre piețele emergente, de creșterea unor riscuri de natură geopolitică, dar și de intensificarea factorilor de risc, piața financiară din SUA a reușit să se stabilizeze, înregistrând creșteri.
2.2.3 Efectele crizei asupra economiei americane
Criza financiară a avut efecte catastrofale pentru economia americană, care la debutul crizei se afla în plin avânt economic caracterizat de nivelul scăzut al șomajului, inflație mică, posibilități de angajare pe piața muncii, tehnologie ultraperformantă etc
Economia Statelor Unite a înregistrat pierderi de cîteva mii de miliarde de dolari în timpul crizei și efectele asupra economiei americane se resimt până în prezent. Conform raportului anual al Rezervei Federale (Fed) din Dallas, dat publicității la finele anului trecut: “dacă efectele crizei sunt permanente, trendul de consum observat începând din 2007 sugerează că pagubele produse ar putea fi de peste două ori mai mari față de estimarea de 6.000 – 14.000 de miliarde de dolari”.
Efectele economice ale crizei asupra Statelor Unite pot fi vizualizate prin indicatorii: PIB-ului, ratei de creștere economică, inflației, nivelul șomajului. Urmărind cu ajutorul graficului prezentat mai jos evoluția Produsului Intern Brut remarcăm creșterea valorii acestuia până la declanșarea crizei, când, ca efect al acesteia se înregistrează diminuări semnificative în cursul anului 2010.
Fig.4 PIB-ul SUA în perioada 2005-2013
Sursa Wold Bank
Totodată, graficul evoluției creșterii economică reflectă faptul că în 2009, americanii se confruntau cu o scădere semnificativă a acesteia, până la valori negative de aproape -4% din PIB.
Fig.5 Rata de creștere PIB în SUA în perioada 2000-2014
Sursa U.S. Bureau of Economic Analysis
Rata inflației înregistrează de asemenea valori pozitive de 2-4% până în anul 2009, în cursul căruia înregistrează valori negative care ating -2%. Acest lucru se reflectă în creșterea ecnomică, influențează creșterea șomajului, a datoriei publice, în scăderea puterii de cumpărare a cetățenilor americani.
Fig.6. Evoluția ratei inflației – SUA 2004-2013 (procente)
Sursa U.S. Bureau of Labor Statistic
În anul 2005 , cu 2 ani înainte de declanșarea crizei, America înregistra cel mai înalt grad de îndatorare și avea o rata a economisirii negativă. În anul 2009 administrația publică americană se confrunta cu o creștere nesustenabilă a deficitului bugetar, soldul negativ al conturilor înregistrând 11% din PIB iar datoria publică a Statelor Unite ca procent din PIB, ca urmare a crizei, conform specialiștilor s-a majorat de la 55% cât înregistrase la începutul anilor 2000, spre 100% din PIB-ul american în anul 2011– aproximativ 14 000 miliarde USD. O mare parte din această datorie este deținută de China, așa cum bine sublinia și Joseph Stiglitz, care amintea în 2010, într-una dintre lucrările sale că aproximativ 1.5 trilioane dolari din datoria Statelor Unite este deținută de China și că numai costul acestei datorii se ridică între 15 și 75 bilioane USD pe an.
Fig.7 Datoria publică (procent din PIB)- SUA 2000-2013
Sursa U.S. Bureau of Economic Analysis
Pe tot parcursul anilor 2007-2008 prețul mărfurilor au crescut într-un ritm alarmant lucru care a generat o scădere accentuată la nivelul importurilor. În același timp producția a scăzut generând și exporturi mult mai mici.
Fig.8 Import/Export – SUA 2004-2014 (milioane USD)
Sursa U.S. Census Bureau
Astfel, dintre mărfurile care au înregistrat o creștere a prețurilor semnificativă amintim prețul petrolului care, în iulie 2008 atinsese un maxim de 137 dolari pe baril față de 80 la cât se situase cu un an înainte sau 32 dolari cât atingea in 2003. Acest lucru a dus pe de o parte la diminuarea importurilor, îndeosebi de petrol a Statelor Unite, dar și a celorlalți mari importatori (zona Euro, Japonia, China și alții) iar pe de cealaltă parte a lovit marii exportatori, rămași încă la adăpost de criza financiară și au început să aibă mari dificultăți când cererea s-a diminuat drastic.
2.2.4. Criza economică și populația americană
Statisticile au demonstrat că în anii 2007 și 2008 cetățenii SUA au resimțit cel mai puternic criza financiară, în urma atitudinii adoptate de guvernul federal de-a lungul anilor. Dacă în anul 2006 valoarea estimată a clădirilor și a caselor era de aproximativ 13 trilioane de dolari, în 2009 acestea mai valorau doar 7 trilioane de dolari.
Și averile personale ale americanilor au avut de suferit, marea majoritate a acestora scăzând cu peste 30 %. Economiile directe au înregistrat o scădere de peste 1,2 trilioane de dolari, în timp ce fondurile de pensii private au scăzut și ele de la aproape 11 trilioane de dolari, la 7 trilioane de dolari.
Pentru a atenua efectele devastatoare ale crizei, ce au fost resimțite cel mai puternic de către populație, Federal Reserve a alocat 540 de miliarde de lei fondurilor diverse de pensii, pe lângă cele 700 de trilioane de dolari puse la dispozitia băncilor și companiilor de asigurări preferate, ce erau amenințate cu falimentul.
La începutul anului 2009 s-a remarcat că valoarea acțiunilor înregistrate la bursele din SUA scăzuseră la jumătate din valoarea avută cu doi ani mai devreme, americanii aflându-se într-o recesiune economică fără precedent.
Ultimul raport anual al Rezervei Federale (Fed) din Dallas evidențiază, drept efecte ale crizei financiare asupra SUA, pe lângă pagubele materiale ce ar putea ajunge la 30.000 de miliarde de dolari, și șomajul foarte ridicat în rîndul americanilor, dar și oportunitățile ratate, din cauza infuziei în sectorul financiar a peste 13.000 de miliarde de dolari. În plus, în raportul sus menționat se mai apreciază: "criza din 2007-2008 a avut un impact negativ foarte puternic asupra activității economice, consumului și avuției financiare. Populația SUA a fost nevoită să suporte și alte costuri, precum cele determinate de consecințele psihologice, pierderea competențelor din cauza șomajului prelungit, oportunitățile economice reduse și intervenția tot mai puternică a statului în activitatea economică". Un calcul simplu arată că pagubele economice înregistrate de economia americană au reprezentat între 50-85 % din PIB-ul SUA, ceea ce înseamnă că fiecare familie de americani a fost împovărată gratuit cu sume cuprinse între 60.000 -130.000 de dolari. Și asta deoarece prin susținerea și ajutoarele acordate marilor companii pentru a scăpa de faliment, statul a aruncat povara pe umerii contribuabililor, prinși fără voia lor într-un joc al hazardului financiar.
Ca urmare a crizei economice, unul dintre parametrii economici greu de stăpânit pentru Statele Unite și cu un impact direct asupra populației, s-a dovedit a fi nivelul șomajului, în paralel cu împuținarea locurilor de muncă. “Drintre indicatorii macroeconomici, șomajul se reflectă mai direct în viața cotidiană a cetățenilor decât PIB-ul, dificitul bugetar, inflația, cursul valutar sau dobânzile bancare. Astfel, la începutul anului 2010 șomajul atingea un nivel de 9,8%, o valoare spectaculoasă dacă ținem seama că în urrmă cu doar 2 ani nivelul acestuia se situa la doar 4,6%.
Fig. 9 Evoluția ratei șomajului în SUA 2003-2014
Sursa U.S. Bureau of Labor Statistic
Falimentele pe bandă rulantă, vânzarile și preluările în forță, pe fondul instabilității economice au dus la concedieri masive, cei mai afectați fiind americanii care lucrau în sectoarele inter-dependente de finanțarea din surse externe (credite, obligațiuni, acțiuni). Cei mai afectați fiind cei care lucrau în sectoarele intensive de capital, cu ciclu lung de producție și care produc bunuri de folosință îndelungată.
Astfel, în domeniul construcțiilor în perioada 2006-2008 numărul disponibilizărilor a ajuns la peste 700.000 de angajați, fapt ce s-a răsfrânt cu precădere asupra nivelului șomajului, care în primele 11 luni ale anului 2008 a ajuns la cifra de 50 de milioane. Și asta după ce pe parcursul anului 2007 se înregistrau aproximativ 42 de milioane de americani șomeri. Această rată a șomajului a fost similară cu cea înregistrată de Statele Unite ale Americii în perioada 1992 – 1993.
La finele anului 2013, rata șomajului în rândul americanilor era în scădere, ea ajungând la cel mai redus nivel din ultimii cinci ani, conform agenției Reuters. În condițiile în care s-au creat 169.000 de noi locuri de muncă, Departamentul american al Muncii a făcut public anunțul potrivit căruia la finele lunii august 2013 rata șomajului a ajuns la un procent de 7,3%, acesta fiind cel mai mic nivel înregistrat de la finele lunii decembrie 2008.
Analiștii sunt de părere că rata șomajului a scăzut ca urmare a numărului mare de americani care au renunțat să-și mai găsească un loc de muncă, ei nemaifiind astfel înregistrați ca șomeri. Pe lângă aceasta, Fed a pus presiune pe piețele emergente, anunțând că va diminua valoarea de lichidități de pe piață, ea achiziționând lunar obligațiuni de peste 85 de miliarde de dolari, cu scopul clar definit de stimularea creșterii economice.
În plus, Departamentul Comertului SUA, citat de aceeasi Reuters, a dat publicității un raport în care se menționează că PIB-ul americanilor a crescut în perioada lunilor aprilie – mai 2013, cu peste 2,5%, față 1,7% cât era prognozat.
Și creșterea economică depășeste cu mult estimările specialiștilor, pe trimestul al doilea al anului 2013 ea fiind de două ori mai mare decăt cea înregistrată în primul trimestru (1,1% ).
În același timp s-a observat și o majorare a cheltuielile de consum (ce reprezintă cam 70% din economia SUA) acestea trecând pragul de 1,8% pentru trimestrul al doilea.
Subcapitolul 2.3. Efectele crizei actuale asupra altor țări
Efectele crizei actuale asupra economiei mondiale au fost diferit resimțite în funcție de nivelul de dezvoltare diferit al țărilor afectate și ca urmare și măsurile adoptate de acestea au fost diferite. Pe fondul globalizării piețelor, recesiunea, cu originea în Statele Unite a trecut rapid și a lovit economia celorlalte state dezvoltate și mai economiile emergente și a celor în curs de dezvoltare. Urmările nefaste ale crizei precum valorile mari ale, șomajului, inflației, încetinirea și stagnarea economică, scăderea puterilor de cumpărare a monedelor naționale, creșterea deficitelor de cont curent și a datoriilor publice, diminuarea producției și a consmului au fost resimțite la nivelul tuturor organizațiilor, instituțiilor și a grupurilor sociale din țările afectate.
Economiști precum Nouriel Roubini, avansează ideea existenței a două crize: una pornită din SUA și propagată cu ajutorul activelor toxice ale băncilor și investitorilor străini către alte economii dezvoltate preum cele ele Japoniei, Marea Britanie, Germania, Canada, Franța și alta determinată de deficitul uriaș al contului curent caracteristică țărilor emergente, noilor țări ale Uniunii Europene și a unor foste economii de coeziune ca Irlanda, Grecia și Spania. Conform acestor teorii și impactul crizei ca și măsurile aplicate au fost diferite în funcție de nivelul de dezvoltare al fiecărei țări.
Criza financiară declanșată în SUA a cuprins rând pe rând toate țările dezvoltate ale lumii primele efecte ale crizei financiare fiind resimțite la nivelul instituțiilor financiare din întreaga lume, care fie au fost declarate în stare de faliment (sau la un pas de acesta) fie au fost retrase de la tranzacționarea pe bursă, ulterior fiind preluate parțial sau total de puternice grupuri financiare. În încercarea de a diminua la maxim efectele crizei, mulți guvernanți din Europa s-au grăbit să preîntâmpine declararea falimentului în masă la nivelul băncilor și al fondurilor de asigurări, luând măsura naționalizării parțiale a sistemului financiar propriu.
Banca franceză BNP Paribas s-a numărat printre primele afectate suspendându-și câteva fonduri de acoperire în vara anului 2007, urmată curând de banca germană IKB iar Sachsen LB a fost salvată ceva mai târziu în aceeași vară.
Parlamentul britanic adoptă în 21 februarie 2008 legea Banking (Special Provisions) Act, care a deschis calea naționalizării băncilor Northern Rock și Bradford & Bingley. Apoi a venit rândul filialei britanice a cunoscutei Heritable Bank, dar și filialei Kaupthing Edge, ale cărei depozite au fost transferate direct în conturile ING. La finele lunii septembrie a anului 2008 a fost naționalizată parțial și banca Bradford & Bingley, aceasta fiind ulterior vândută parțial băncii Abbey, ce făcea parte din grupul spaniol Grupo Santander.
Tot în aceeași perioadă a fost cumpărată și cunoscuta Glitnir, guvernul islandez plătind pentru ea 600 de milioane de euro, prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority. Băncile Landsbanki și Kaupthing au intrat sub supravegherea guvernului islandez prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority, în vreme ce guvernul olandez i-a acordat peste 10 miliarde de Euro cunoscutului ING Group.
În vreme ce Fortis a fost la începutul lui octombrie 2008 de către guvernul belgian, Hypo Real Estate a obținut de la guvernul Germaniei aprobarea pentru o linie de credit de 35 de miliarde de Euro, banca mai primind alte 20 de miliarde de Euro de la Bundesbank. Și banca Dexia a primit un ajutor substanțial, guvernul belgian, guvernul francez, dar și cel luxemburghez infuzând peste 20 de miliarde de Euro în aceasta.
Alte multe instituții financiare nu au avut același noroc, ele fiind achiziționate/preluate în scurt timp de la declanșarea crizei financiare. Astfel, Alliance & Leicester a ajuns să fie preluată în luna octombrie a anului 2008 de către banca spaniolă Banco Santander după ce, anterior (în luna iunie) fusese delistată de pe London Stock Exchange iar la începutul lui 2009 HBOS devine parte a grupului bancar Lloyds Banking Group.
Numărul instituțiilor financiare intrate în faliment a fost și el unul destul de ridicat, în această categorie putând fi menționate Terra Securities (companie financiară din Norvegia, ce avea ca domeniu de activitate vânzarea unor instrumente financiare), banca de economii a grupului Landsbanki – Icesave, sau banca britanică Kaupthing Singer & Friedlander (o parte din ea ajungând în ING Group).
Se estimează că în perioada crizei băncile germane au totalizat pierderi de peste 70 de miliarde de euro. Printre băncile cu pierderi importante amintim băncile austriace Raiffeisen și Erste. Alte nume bancare europene importante precum Royal Bank of Scotland, Fortis sau UBS au fost salvate de la faliment prin intervenția guvernelor care le-au naționalizat. Odată afectate băncile vest europene, efectele se repercutează și spre filialele acestora aflate în estul Europei (debutul crizei în Estonia a fost impulsionat de cererea masivă de lichidități a băncilor suedeze).
La jumătatea anului 2008, în plină turbulență financiară, țările afectate s-au confruntat cu o dublă problemă: o diminuare a creșterii economice precum și o creștere a inflației. Încetinirea creșterii economice nu a avut acceași amploare și nu s-a manifestat în același timp în toate țările. În țările dezvoltate (Germania, Japonia, SUA), creșterea economică a devenit negativă în cursul anului 2009. Țările emergente și cele din Europa occidentală orientate către export au preluat impulsurile reducerii activității în funcție de dinamică piețelor de desfacere, ele înregistrând trecerea de la o creștere economică semnificativă în anul 2007 către valori mai mici cu până la 4-5 procente (China de la 13% în 2007 la 6,7% în 2009)
Fig.10 Rata inflației în Uniunea Europeană 2008-2013
Sursa EUROSTAT
Fig.11. Creșterea PIB în principalele țări/regiuni (modificare procentuală)
Sursa IFM
Statisticile referitoare la PIB-ul țărilor din Uniunea Europeană au confirmat că acesta a scăzut dramatic în perioada imediat declanșării crizei, respectiv de la 12.466 miliarde de euro cât era în anul 2008 la aproape 11.752 un an mai târziu. La nivel european scăderea medie a fost de aproape 6% în timp ce tot la nivel european, PIB-ul înregistrase o scădere de 1,1% față de anul 2007.
Fig. 12. Evoluția PIB 2008-2013
Sursa EUROSTAT
Germania a decis să aloce 60 de miliarde pentru stimularea economiei germane iar Marea Britanie a fost și ea grav afectată, PIB-ul său prăbușindu-se în primele șase luni de la declanșarea crizei financiare. Și pentru a salva companiile mici, guvernul londonez a intervenit la începutul anului 2009, alocând peste 20 de miliarde de lire pentru garantarea împrumuturilor făcute de bănci companiilor mici și mijlocii. O picătură într-un ocean, așa ar putea fi catalogată această măsură a britanicilor, dacă ținem cont că datoria internă a firmelor din Marea Britanie era de peste 500 de miliarde de lire sterline.
În încercarea de a atenua efectele crizei financiare, autoritățile au decis, pe lângă naționalizarea și ajutorul dat băncilor, a diverselor programme de susținere a economiei, de asemenea și reducerea considerabilă a impozitelor, în acest fel încercându-se o stimulare a economiei. În ciuda acestui aspect statisticile au demonstrat că economia s-a prăbușit în multe state ale lumii, producția industrială în state precum Marea Britanie, Germania, Franța sau Spania scăzând cu mai bine de 25% în primele luni de la declanșarea crizei.
În anul 2009, ca urmare a crizei, țările europeane se confruntau cu o creștere nesustenabilă a deficitului bugetar, soldul negativ al conturilor administrației publice înregistrând 6,4% din PIB în zona euro și 8,3% în Franța, situația fiind mult mai gravă în Spania, Grecia,, Irlanda și chiar Marea Britanie. În ciuda eforturilor depuse, țări precum Grecia, Spania, Belgia sau Portugalia nu se pot redresa încă economic, acestea acumulând datorii așa zise suverane ce depășesc 90 % din PIB. Pe lângă imposibilitatea suținerii deficitului bugetar, aceste state au dificultăți în găsirea surselor de finanțare pentru achitarea datoriilor publice.
Fără protecția Uniunii Europene, state mici, precum Islanda s-au confruntat cu puternice deprecieri ale monedei naționale și economia sa s-a clătinat puternic sub pierderile din domeniul financiar precum și datoriile acumulate.
În cadrul țărilor europene emergente cele mai afectate au fost țările baltice care au trecut rapid de la creșterea economică a anilor 2007-2008, când PIB-ul s-a menținut la o medie de 7-8% la stagnare sau chiar descreștere economică. Astfel, în anul 2008, în Letonia PIB-ul a scăzut cu 4,5% iar în Estonia cu 3,5% și diminuare a continuat și mai accentuat în 2009 determinând prăbușirea economiilor acestor țări.
Economiile piețelelor emergente au fost profund afectate prin diminuarea investițiilor. Reducerea bruscă a finanțării externe a impus ajustarea brutală a deficitului de cont curent în economiile est europene. Astfel în 2007 deficitul de cont curent înregistra în unele tări valori îngrijorătoare Bulgaria 25% din PIB, Letonia 22,5%, Estonia 18%, Lituania 14,6%, Grecia 14%, România 13,5%. Deficite mari înregistrau în 2008 și țări precum Spania 10 %, Portugalia 12%.
Ca o consecință a crizei financiare amintim și descreșterea semnificativă, mai ales în cursul anului 2008, a intrărilor de capital străin mai ales pe piețele emergente ale Europei Centrale și de Est (amintim aici și România) care depindeau de aceste fluxuri de capital dinspre țările dezvoltate (în 2007 fluxurile de capital net totalizau aprox 1 miliard de dolari)
Încetinirea creșterii economice a diminuat cererea de bunuri de larg consum și în acest fel consecințele nefaste ale crizei au fost propagate spre piața muncii. Pe fondul deteriorării activității economice și financiare, numeroase societăți au intrat în faliment sau s-au vazut nevoite sa-și reducă activitatea și cheltuielile prin disponibilizări și reducerea salariilor. Marea Britanie anunța numai pentru domeniul bancar londonez disponibilizări în 2008-2009 de peste 60 000 locuri de muncă și nivelul șomajului atingea în septembrie 2008 cote alarmant de mari.
Fig.13. Evoluția ratei șomajului în Europa 2007-2013
Sursa Eurostat
Cea mai afectată țară din Uniunea Europeană a fost Letonia, care a avut în anii dinaintea crizei cele mai mari creșteri ale salariului minim. Astfel, dacă la 1 ianuarie 2006 salariul minim era de 128 Euro pe lună, în luna septembrie a aceluiași an acesta a ajuns la 170 Euro pe lună, iar la mijlocul lui 2007 valoarea înregistrată a fost de 227 Euro/lună. Pe fondul acestor creșteri s-a înregistrat ulterior o criză fără precedent a șomajului.
Nici în Irlanda lucrurile nu au stat mai bine, aceasta luând decizia să mărească salariul mimin de la 7,65 Euro / oră la 8,30 Euro / oră începând cu 1 ianuarie 2007, iar din iulie 2007 s-a ajuns la valoarea de 8,65 Euro pe oră. Astfel s-a ajuns la situația regretabilă în care rata șomajului a înregistrat o creștere de aproape 13 % datorat în mare parte disponibilizărilor din industria construcțiilor.
Și Spania, a cunoscut o adevărată prăbușire a ofertei de locuri de muncă, condițiile în care 20% din populația activă se afla în căutarea unei slujbe. Spania este una dintre țările care a practicat majorări ale salariului minim, acesta crescând de la 490 Euro/lună (2004) la 700 Euro pe lună în anul 2008.
Germania cu o valoare a șomajului în 2010 de 7,6% a fost afectată mai putin prin nivelul șomajului, rata acestuia crescând în timpul crizei cu doar 0,5% companiile adoptând ca măsură anticriză reducerea duratei timpului de lucru sau șomajul parțial. În Franța este înregistrată asupra ratei șomajului o creșetere de aprox 2.5% stabilizându-și nivelul undeva aproape de 10%
Diminuarea masivă a exporturilor a fost unul dintre importantele efecte ale crizei actuale, diminuare ce a fost mult mai accentuată în cadrul țărilor dezvoltate. Nici economiile în curs de dezvoltare nu au ramas indiferente la această scădere, ponderea ecporturilor în cadrul PIB-ului atingând aproape 40% în anul 2007.
Efectele crizei globale se resimt și în statele Europei Estice dar și cele Asiei Centrale care la rândul lor au cunoscut accelerate ritmuri de scădere a creșterii economice.
Pe fondul crizei economico-financiare globale, Chină bazată pe consumul intern mic și cu o economie susținută de exporturi masive, atât importurile, cât și exporturile au scăzut drastic ceea ce a condus la falimente în lanț în rândul întreprinderilor mici și mijlocii de pe coasta de est, creșterea numărului șomerilor și sporirea riscului intensificării mișcărilor sociale. Balanța ei comercială a rămas însă pozitivă, înregistrând o valoare de peste 450 de miliarde de dolari iar ritmul de creștere economică înregistra în 2008- 9% comparativ cu anul 2007 când acesta se ridicase la un nivel de 13% . Salvarea Chinei a constat în capacitatea enormă de stimulare a consumului intern dar și în rezervele valutare foarte mari care depășeau pragul de 1500 miliarde dolari în decembrie 2007, la care s-a adăugat un surplus comercial puternic. Japonia, este amintită de asemenea în rândul țărilor dependente de export și care au fost puternic lovite prin diminuarea acestuia în anii recesiunii.
Și Rusia a avut destul de mult de suferit de pe urma crizei, în principal prin prăbușirea prețului barilului de țiței, care a influențat negativ exporturile de petrol ale rușilor. Bursa de acțiuni s-a prăbușit și ea paralel cu retragerea masivă a capitalului străin, guvernul rus alocand aproape 40 de miliarde de dolari în măsurile anticriză. Studiile ulterioare au demonstrat că scăderea economiei rușești s-a datorat în principal reducerii stocurilor și nu a scăderii cererii. Din cele aproape 3 miliarde de dolari alocați pentru stimularea cererii, marea majoritate au ajuns să susțină compania de stat Russia Railways, 11,6 miliarde de dolari au fost alocați de guvernul rus pentru asigurarea lichidităților mai multor bănci, doar opt miliarde de dolari fiind destinați susținerii pieței muncii și economiei reale. Finanțarea totală destinată sistemului bancar a fost de aproape 100 de miliarde de dolari, respectv 7,7 % din PIB.
De suferit au avut și țările ale căror economii se bazau exclusiv pe exporturi, acestea fiind reduse aproape la jumătate în țări precum Coreea de Sud sau Taiwanul.
O putere economică care se impune din ce în ce mai mult pe scena economică mondială, India, deși afectată puternic de dezintegrarea financiară, economia acestei țări a fost relativ imună la criza pornită din Statele Unite datorită faptului că băncile fuseseră forțate să-și mențină rezerve copioase
Criza financiară a generat o serioasă neîncredere legată de stabilitatea și funcționalitatea instituțiilor financiare, cu consecințe atât asupra economiei diverselor state ale lumii, cât și la nivelul politic, social sau strategic. Efectele crizei au fost resimțite diferit de la un stat la altul, în funcție de reglementările în domeniul financiar, de gradul de dezvoltare, particularitățile economice dar și de măsurile politice și monetare luate înaintea și în timpul crizei.
Toți aceste efecte au determinat ca încetinirea ritmului de creștere economică din statele Unite să se propage ca o undă în scăderea dramatică a creșterii economice peste tot în lume. Practic, restul lumii a „importat” din America criza financiară.
Capitolul 3.
STUDIU DE CAZ – SOLUȚII PROPUSE ACTUALEI CRIZE
Criza economică declanșată în urmă cu aproape șapte ani este departe de a se încheia, dacă e să-i dăm crezare celebrului economist Nouriel Roubini, unul dintre puținii specialiști care au și prezis-o, atrăgându-și la vremea respectivă numeroase critici.
În anul 2013 mare parte din atenția generală a fost îndreptată fie spre datoriile SUA, fie spre potențiala prăbușire a zonei euro, dar și spre stagnarea pe care a înregistrat-o economia japoneză. În acest an însă, riscurile la nivel mondial s-au modificat, Nouriel Roubini reușind să le identifice într-un amplu raport.
Până recent, printre principalele riscuri economice și financiare ale lumii se numărau ieșirea din zona euro a grecilor, reducerea sau eliminarea accesului la principalele piețe de capital din Spania sau Italia, o nouă criză fiscală americană, criza datoriei publice japoneze, tensiunile acumulate între Israel și Iran (legate de proliferarea nucleară) ori deflația semnalată la nivelul multor economii dezvoltate.
În opinia lui Nouriel Roubini, economia mondială este amenințată de trendul descendent al economiei Chinei, stimulentele guvernamentale contribuind negativ la reechilibrarea economică din investiții fixe spre consumul intern, în paralel cu generarea mediului propice pentru apariția activelor și a creditelor neperformante, a investițiilor excesive în infrastructură și în domeniul imobiliar, dar și a volumului datoriilor publice și private.
De asemenea, Roubini consideră că americanii au făcut uriașe greșeli de strategie, relaxarea monetară vizată producându-se în paralel cu volatilitatea creată în piață de Rezerva Federală a SUA (numeroase incertitudini de calendarul și de viteza cu care Fed încearcă să normalizeze ratele dobânzilor), mulți fiind cei care se tem că aceasta ar putea crește prea rapid și brusc ratele, generând diverse probleme financiare și economice la nivel global.
Economistul Nouriel Roubini susține și că există riscul ca Rezerva Federală a SUA să iasă din programul de stimulare prea lent și prea târziu (indicele urmând să ajungă la 4% abia în anul 2018), în acest fel putându-se produce un boom al prețurilor la active. Roubini este de părere că datorită politicilor monetare practicate atât de SUA, cât și de alte state ale lumii, s-a ajuns la o creștere a prețurilor la active, existând riscul ca acestea să producă în timp noi bule pe piețele de capital, pe piața de creditare ori în sectorul imobiliar.
Un alt risc la adresa economiei mondiale îl reprezintă și agravarea crizelor în unele piețe emergente destul de fragile, afectate atât de probleme de natură externă (schimbările de politică monetară ale Fed, diminuarea prețurilor la materiile prime, riscurile asociate cu transformările structurale de la nivelul economiei chineze), cât și cu probleme de natură internă (lipsa sau ineficiența reformelor structurale, politicile macroeconomice neadecvate, diverse alte riscuri politice sau electorale).
Și conflictul ucrainian poate reprezenta, în opinia economistului, un serios risc pentru economia globală, escaladarea acestuia putând genera apariția celui de-al doilea Război Rece, cu consecințe uriașe, ce se vor rasfrânge atât asupra investițiilor și a domeniului energetic, cât și asupra oamenilor.
Specialistul care a prezis criza, Nouriel Roubini, susține că superficialitatea cu care sunt în acest moment tratate noile riscuri semnalate la adresa economiei globale ar putea conduce la apariția unor situații extreme nedorite, marea majoritate a investitorilor nefiind nici în acest moment apți să perceapă adevăratele riscuri la care se expun.
Soluțiile propuse și aplicate pentru actuala criză de marile state ale lumii au fost numeroase. Interesant este, așa cum semnalează și directorul executiv al Societății Române de Economie, Cristian Păun, că propunerile ce ar fi avut o eficiență maximă la nivelul redresării economice nu sunt agreate de liderii politici internaționali, printre acestea enumerând:
“Interzicerea creditării din depozitele la vedere (sistemul rezervelor fractionare)
Interzicerea tipăririi de bani de către banca centrală, prin introducerea unui etalon sau, mai bine, prin privatizarea monedei
Interzicerea retragerii depozitelor la termen, înainte de scadența acestora
Dobânda de refinanțare de la banca centrală a băncilor comerciale să devină penalizatoare, nu să tindă către zero
Limitarea / interzicerea refinanțării statului prin sistemul băncilor comerciale”
Subcapitolul 3.1. TARP/EFSF
Autoritățile monetare din SUA au luat primele măsuri ce vizau îmbunătățirea lichidităților principalelor instituții financiare începând cu vara anului 2007, iar când împrumuturile interbancare au intrat în colaps, odată cu prăbușirea celebrei Lehman Brothers, s-a trecut la infuzii masive de lichidități, băncile centrale preferând și să relaxeze condițiile pentru garanțiile operațiunilor de refinanțare. Pe lângă lipsa de lichidități de pe piață și o insuficiență masivă de capital, s-a declanșat și neîncrederea privind valoarea unor active ce au devenit „îndoielnice”.
În încercarea de a reface piața financiară, al cărui declin s-a resimțit rând pe rând și la nivelul marilor state ale lumii, administrația Bush a reacționat destul de repede, Congresul SUA adoptând în luna octombrie a anului 2008 Emergency Economic Stabilization Act – EESA (Legea privind stabilizarea economică de urgență).
Prin adoptarea acestei legi a fost legiferată solicitarea Trezoreriei americane de a i se permite gestionarea unui fond guvernamental (în valoare de 700 de miliarde USD) ce era destinat salvării sistenului financiar – bancar național, prin inițierea și derularea celebrului program TARP (Troubled Asset Relief Program) destinat eliminării activelor considerate nelichide de pe piață.
În acest fel, legea îi oferea secretarului Trezoreriei americane, Henry Paulson, cu doar câteva săptămâni înaintea alegerilor prezidențiale, mijloace financiare deosebite și puterea de a decide în efortul de ajutorare a sectorului bancar.
Demn de menționat este faptul că inițial, Camera Reprezentanților a respins proiectul Emergency Economic Stabilization Act – EESA, (fapt ce a dus la prăbușirea indicelui Dow Jones, urmată de un declin al burselor de la nivel global), republicanii nefiind de acord cu intervenția masivă a statului american în cadrul sectorului privat, ce era posibilă doar pe cheltuiala contribuabililor.
Cum în SUA își declaraseră falimentul numeroase instituții bancare de referință, prin programul TARP s-a încercat acordarea mijloacelor și autorității statului pentru preluarea activelor considerate neperformante, ca urmare a declanșării crizei împrumuturilor imobiliare.
Suma inițială prevăzută în planul de salvare a economiei americane (de 700 de miliarde de dolari) trebuia folosită în două tranșe egale, prima urmând să fie utilizată imediat după adoptarea legii, iar restul banilor fiind folosiți numai cu autorizarea specială a Congresului SUA. Banii vizau atât surmontarea crizei declanșate în sistemul financiar – bancar american, cât și refacerea încrederii investitorilor și a deponenților în instituțiile financiare americane. Cu banii alocați programului TARP prin legea EESA trebuiau preluate în principal activele Collateralized Debt Obligatons (CDO), instrumente preferate de americani până în cursul anului 2007, când investițiile s-au dovedit din ce în ce mai neprofitabile, datorită numărului tot mai mare de neplăți ale împrumuturilor ipotecare aflate la baza acestora.
Pe lângă neachitarea datoriilor la bănci, SUA a constatat în scurt timp că așa numita criză financiară a devenit una economică, doi coloși ai industriei auto americane (Chrysler, Ford și Geneal Motors) fiind la un pas de a-și declara falimentul. Administrația Bush a susținut aceste companii la nivelul supraviețuirii, precedesorului său revenindu-i sarcina de a lua decizii radicale cu privire la industria auto.
Ulterior, la inițiativa proapătului președinte, Barack Obama, care a subliniat importanța industriei automobilelor în ocuparea forței de muncă și în PIB, Congresul SUA a analizat ideea adoptării unui plan de urgență ce viza susținerea celor trei coloși ai industriei auto, propunerea fiind respinsă de republicanii care au refuzat să intervină și să ajute o industrie deja dovedită ca fiind inadaptată cerințelor pieței și având numeroase deficiențe
În scopul încurajării cheltuielilor, George Bush a luat și măsura de a reduce impozitele. Fără efecte însă, deoarece marea majoritate a beneficiarilor au preferat să facă economii. Din păcate, nu s-a optat pentru accentuarea impozitării progresive, principalii beneficiari ai reducereii de impozite fiind tot americanii cu nivel crescut de trai.
Și în ciuda faptului că principalul vinovat de criza financiară era modul de reglementare al pieței, administrația Bush nu a întreprins absolut nimic în acest domeniu. Planul secretarului Trezoreriei americane, Henry Paulson, s-a dovedit din păcate a fi un eșec, creditarea nefiind revigorată.
Câteva luni mai târziu, administrația Obama a anunțat un nou program anti-criză, Public Private Investment Program (PPIP). Prin PPIP atât Trezoreria SUA cât și Autoritatea Federală de Garantare a Depozitelor (FDIC) au încercat să rezolve problema activelor toxice ce se aflau în custodia instituțiilor bancare, prin scoaterea acestora la licitație, cumpărătorii urmând să primească din partea FDIC garanții totale în valoare de 1000 de miliarde de USD. Suma a fost destul de mică, comparativ cu PIB-ul american (15 miliarde de USD), astfel că în anul 2009 pachetul de stimulare (care prevedea cheltuirea banilor pe o perioadă de doi ani) a fost aproape nul.
Inițial, prin aprobarea legii EESA și implicit a programului TARP, s-a dorit achiziționarea titlurilor ipotecare nelichide, dispariția acestora de pe piață putând genera redresarea sistemului financiar din punct de vedere funcțional. Din păcate însă, luând în considerare amplitudinea și gravitatea crizei, după adoptarea legii, Trezoreria SUA a renunțat la programul TARP, folosind fondurile pe care le avea la dispoziție pentru a ajuta băncile ce se aflau încă pe linia de plutire să-și mențină activitatea de finanțare a împrumuturilor pentru consum și afaceri, cu efecte în deblocarea pieței de credite, dar și în restabilirea sistemului bancar din SUA.
Troubled Assets Relief Program le-a permis mai multor bănci de gradul I din SUA să primească, sub forma unor acțiuni, investiții masive din partea Trezoreriei SUA, un proiect similar fiind derulat în perioada Marii Crize din anii 30, când s-a reușit susținerea cu peste 1,3 miliarde de dolari a peste 6000 de bănci.
De acest program au beneficiat bănci precum Citigroup Inc., Goldman Sachs Group Inc., Bank of America Corp, Bank of New York Mellon, Wells Fargo & Co., State Street Corp, Morgan Stanley, dar și J.P. Morgan Chase & Co.
Cele peste 700 de miliarde de dolari care s-au rulat prin Troubled Assets Relief Program au avut destinații diverse:
Capitalizarea unor bănci – 83 miliarde de dolari
Achiziționarea unor acțiuni preferențiale – 40 de miliarde de dolari au ajuns la American Internațional Group, care astfel și-a putut acoperi creditul primit din Rezerva Federală
Transferuri de fonduri la cerere – 168 de miliarde de dolari au ajuns în depozitele a peste 115 bănci din America
Plasări directe – GM și Chrysler au primit 13,4 miliarde de dolari, 50 miliarde de dolari fiind alocați Citigroup
Prin noul program, denumit Capital Purchase Program (CPP), 250 de miliarde de dolari au fost destinați infuziei de capital în băncile care aveau o situație financiară bună, iar ulterior s-a luat și decizia extinderii CPP și la nivelul băncilor ce nu erau listate la bursele de valori, în acest fel încercându-se echilibrarea balanței pe piața împrumuturilor.
Această măsură a avut efecte directe în redresarea economică a SUA, prin capitalizarea instituțiilor bancare reușindu-se sprijinirea capacității acestora în acordarea împrumuturilor, dar și a disponibilului necesar.
Pe lângă intervenția Trezoreriei SUA în capitalizarea, cu fondurile TARP autorizate prin legea EESA, sistemului financiar bancar, stabilitatea acestuia este în strânsă dependență atât cu reabilitarea creditelor la nivelul normal de funcționabilitate, cât și cu redobândirea încrederii anterioare a investitorilor.
US Federal Reserve (Fed) a luat numeroase măsuri de politică monetară, ce au avut ca scop mărirea disponibilului lichidităților de pe piață și implicit facilitatea accesului unui număr cât mai mare de persoane la credite. În plus, Fed a trecut și la refacerea pieței destinate titlurilor comerciale, acestea fiind vitale pentru finanțarea pe termene reduse a activității curente a diverselor companii de tip financiar și nu numai.
La finele lunii septembrie a anului 2008, de pe piața titlurilor comerciale au fost retrase peste 500 de miliarde de dolari, acțiunea deponenților reflectându-se în mod direct asupra fondurilor mutuale monetare. Impactul principalelor instituții pentru garantarea și împrumutul titlurilor de tip comercial s-a răsfrânt în mod direct asupra pieței de titluri comerciale, care a intrat în cădere liberă, concomitent cu creșterea semnificativă a ratei dobânzilor la împrumuturile destinate acestora.
Pentru susținerea pieței titlurilor financiare și readucerea pe făgașul normal al fondurilor monetare, Fed a luat decizia să acorde, prin intermediul a două programe speciale, facilități de împrumut de 400 de miliarde de dolari, ulterior fiind alocate alte 540 de miliarde de dolari pentru infuzia de lichidități special direcționate spre aceste fonduri.
În plus, Congresul SUA a aprobat și extinderea perioadei de șomaj plătite efectiv din bugetul federal, aceasta ajungând la 73 de săptămâni. Administrația Obama a mai propus, în cadrul pachetului de stimulare a economiei, și suportarea unui procent de 65% din costul asigurărilor de sănătate, pentru toți americanii care au rămas fără un loc de muncă în perioada 1 septembrie 2008 -31 decembrie 2009. Nu s-a luat însă nici o măsură pentru susținerea șomerilor care nu au mai fost în măsură să își achite ratele la creditele ipotecare contractate, după pierderea locului de muncă, motiv pentru care mulți americani au rămas și fără sursă de venit și fără locuință.
În acest sens, cunoscutul Joseph Stiglitz, laureatul premiului Nobel pentru economie, a venit cu ideea ca autoritățile să fie în măsură să promoveze și ofere o „asigurare de risc", care îi oferă șomerului posibilitatea amânării ratelor creditului ipotecar până la găsirea unui nou job.
În ciuda faptului că a avut efecte, programul administrației Obama a avut și numeroase hibe, mare parte dintre fonduri fiind alocate reducerilor de impozite, un procent foarte mic revenindu-le celor ce aveau intr-adevăr nevoie de o susținere reală. Chiar dacă măsurile luate au fost oportune, ele s-au dovedit a fi insuficiente pentru a stopa criza financiară,
Declanșată în SUA, criza economică americană s-a transformat rapid într-o criză mondială, Europa și marile state ale lumii adoptând măsuri de urgență în urma șocurilor financiare resimțite, printre acestea numărându-se ridicarea prevenitivă a plafoanelor de garantarea depozitelor și interzicerea ori limitarea vânzărilor în lipsă.
Lumea întreagă a urmărit și resimțit efectul respingerii inițiale a planului lui Henry Paulson privind „salvarea Wall-Street-ului”, presa de pe mapamond vorbind tot mai des despre faimoasele ipoteci „subprime”, dar și de așa numitele „active toxice”, instrumentele financiare ce prezentau un risc major.
Inițial, mulți au fost cei care nu au crezut că actuala criză se va resimți și pe plan european, considerând că băncile de pe continent sunt mai solide, că activele toxice sunt inexistente sau că normele bancare europene sunt mai bine reglementate.
Cu toate acestea foarte repede mari instituții bancare din Marea Britanie, Franța ori Germania au început să se prăbușească, liderii marilor state ale lumii începând să se întâlnească tot mai des pentru a dezbate măsuri de intervenție la nivel de stat, dar și la nivelul Băncii Centrale Europene.
Irlanda nu a stat mult pe gânduri și a apelat la măsuri disperate (înființând un fond pentru garantarea depozitelor bancare), la limita concurenței neloiale, în vreme ce guvernul laburist din Anglia a decis să se întoarcă de la curentele „New Labour”, dar și cel denumit „a treia cale” (pe care îl preferase în ultimul deceniu), la programe de tip keynesian.
Liderii politici europeni, în frunte cu Angela Merkel, Jean Claude Trichet (Banca Centrală Europeană) și Jose Manuel Barroso (Comisia Europeană), cu sprijinul premierului britanic Gordon Brown, au provocat SUA la un summit desfășurat în 20, pe lângă cele șapte state puternic industrializate fiind invitate și țările din grupul BRIC (Rusia, China, Brazilia, India), dar și unele state din zona Golfului, ce avea capacitate de a pune la dispoziție din fondurile suverane (Sovereign Wealth Funds) resurse importante (peste două trilioane de USD).
Președintele Franței (care se afla la cârma europenilor în acea perioadă), Nicholas Sarkozy, susținea că prin cooptarea tuturor acestor state ale lumii se poate asigura stabilitatea financiară, în paralel cu adoptarea unor măsuri de reformare a sistemului financiar.
Președintele în exercițiu al UE, Sarkozy, a avut mai multe propuneri pentru prevenirea și contracararea crizei, dintre acestea enumerând doar adoptarea unor reacții la nivel global și desfășurarea unui summit la nivel mondial (cu participarea țărilor emergente – summit-ul G 20), acesta având loc la Washington în perioada 15-16 noiembrie 2008.
Și premierul britanic Gordon Brown a adoptat măsuri radicale de natură keynesiană, în ciuda faptului că ulterior fusese adeptul rețetelor ultraliberale. După intrarea în faliment a băncilor Glitnir, Kaupthing și Landsbank, Gordon Brown a invocat legislația anti-terorism pentru a îngheța activele acestora instituții bancare și a proteja depozitele cetățenilor britanici.
Împreună cu guvernul și Parlamentul britanic, Gordon Brown a reușit să deblocheze piața interbancară (prin garantarea împrumuturilor), implementând și varianta infuziilor de capital și de lichidități, statul urmând să primească acțiuni preferențiale în urma participației sale.
Ambele propuneri ale britanicilor au fost preluate de marile state ale lumii (printre care si SUA), americanii luând decizia de a renunța la achiziționarea activelor toxice și de a infuza masiv capital în City Group.
În luna octombrie a anului 2008 britanicii au trecut la injectarea de capital în mai multe instituții considerate eligibile (în principal bănci din Marea Britanie și subsidiarele altor bănci din străinătate), cu ajutorul acțiunilor preferențiale, care le ofereau șansa britanicilor să aibă câștiguri, în situația în care băncile asupra cărora se intervenise și-ar fi revenit.
Valoarea injecțiilor de capital a fost de peste 50 de miliarde de lire sterline, în paralel instituindu-se o strânsă interdependență între politicile de creditare, cele de dividend și schemele de compensație aparținând executivului. Mai mult, guvernul britanic a făcut investiții de capital de peste 35 de miliarde de lire în cunoscuta bancă RBS și după fuzionările HBOS și Lloyds TBS, iar prin schema de lichiditate a Băncii Angliei aproape 200 de miliarde de lire (bilete de trezorerie) au devenit disponibile bancar, folosindu-se operațiunile de tip swap.
În plus, până la stabilizarea pieței, Banca Angliei a continuat procesul de organizarea licitațiilor vizând împrumuturi în lire sterline (pe o perioadă de 3 luni) sau în dolari (pentru o săptămână), Trezoreria garantând (contra unui comision), în limita a 250 de miliarde de lire sterline, fondurile nou obținute de bănci.
Pentru relansarea creditării bancare, s-a lansat pe piața un nou pachet de salvare, prin intermediul cărora creditorii aveau posibilitatea, contra unui comision, să identifice activele proprii considerate cu risc maxim, ce puteau fi asigurate de guvernul britanic. Mai mult, și Trezoreria a luat decizia de a extinde schema privind garantarea creditelor (fiind incluse și datoriile băncilor ce fuseseră capitalizate de guvernul britanic până la finele lui 2009), fiind generată și o nouă schemă de garantare a obligațiunilor ce aveau active colaterale.
În paralel cu Banca Angliei, și Banca Centrală Europeană, Fed și Banca chineză au luat măsuri pentru reducerea semnificativă a dobânzii politicii monetare, Fed derulând în același timp și diverse acorduri de tip swap valutar cu alte instituții similare.
Inițiativa premierului britanic de reducerea TVA-ului de la 17,5% la doar 15% a avut efecte benefice asupra piețelor bursiere din Europa, indicii înregistrați de acestea crescând cu peste 10% într-o singură zi (24 noiembrie 2008). Și cu toate că președintele Nicholas Sarkozy a propus adoptarea unei măsuri similare la nivel european, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, nu a fost de acord, susținând că nu se dorește cheltuirea banilor publici în măsuri ce au ca scop finanțarea unor sectoare din alte state, și nici adoptarea unor măsuri ce ar putea avea influențe asupra stabilității monetare din zona europeană,
Și tot în ziua de 24 noiembrie, Obama a anunțat că și-l dorește pentru funcția de secretar al Trezoreriei pe fostul președinte al rezervei federale a New York-ului, Timmothy Geithner, unul dintre co-inițiatorii planului Henry Paulson de salvare a economiei americane. Iar pentru postul de consilier prezidențial pe probleme economice și de finanțe a fost preferat nimeni altul decât Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei SUA (în perioada administrației Clinton), cel deseori denumit drept un artizan al măsurilor din anii ’90 ce au dus ulterior la dereglementarea piețelor financiare.
Președintele Franței a propus propriul plan vizând relansarea economică. ce consta în diverse măsuri pentru salvarea industriei auto franceze (ce asigura peste 10% din numărul total al locurilor de muncă), pentru relansarea construcției de locuințe (credite ipotecare cu dobânda nulă) și dezvoltarea construcțiilor destinate locuințelor sociale, dar și obligativitatea producerii pe teritoriul francez a motoarelor electrice destinate automobilelor nou fabricate.
Planul francez reprezenta 1,3 % din PIB (25 de miliarde de euro), el incluzând și măsuri sociale (alocații de 200 de euro destinate familiilor cu un nivel de trai scăzut), dar nu de relansare a consumului (cum ar fi reducerea TVA-ului), știut fiind faptul că mai mult de jumătate din produsele consumate de francezi proveneau din importuri.
Simultan cu anunțul președintelui francez privind relansarea economică, președintele Băncii Centrale Europene, Jean Claude Trichet, a anunțat și el micșorarea ratei dobânzii politicii monetare (cu 75 de puncte procentuale), susținând că diminuarea prețurilor la materii prime și la energie generează diminuarea riscului de inflație.
Primele care s-au prăbușit au fost guvernele Islandei, Belgiei și Letoniei, state grav afectate de criză. În vreme ce Obama dispunea aprobarea unui pachet de stimulare economică (a cărui valoare depășea suma de 750 de miliarde de dolari), statele membre G20 au căzut de acord să susțină o acțiune complexă de stimulare a economiei (peste cinci mii de miliarde de dolari), anunțând și triplarea contribuțiilor alocate Fondului Monetar Internațional.
La jumătatea lunii octombrie a anului 2009, noul premier al Greciei, George Papandreou face publică starea dezastruoasă a țării, bugetul acesteia fiind de două ori mai afectat decât se anunțase inițial (deficitul bugetar reprezenta 12.7% din PIB). Cam în aceeași perioadă și colosul Dubai World solicită o amânare a plății datoriilor (în valoare de 26 de miliarde de dolari) pentru o perioadă de câteva luni.
La finele lunii aprilie a anului 2010 criza datoriilor statelor europene devine tot mai mare, iar Grecia este încadrată în categoria „junk“ de agenția de evaluări financiare Standard & Poor's, ea fiind prima țară retrogradată din zona euro (a doua zi a urmat și Spania).
Statele europene au luat decizia să salveze Grecia, în data de 2 mai aceasta primind împrumuturi în valoare totală de 110 miliarde de euro (80 de miliarde provenind de la Uniunea Europeană și 30 de la FMI), salvarea fiind însoțită de numeroase măsuri de austeritate adoptate de guvernul elen și chiar de proteste violente în stradă.
În acest context FMI și UE i-au decizia să înființeze European Financial Stability Facility (EFSF), ce avea capacitatea de creditare de 750 de miliarde de euro, în paralel cu anunțul Băncii Centrale Europene care specifică achiziționarea obligațiunilor de tip guvernamental din statele ce au probleme grave economice (pentru diminuarea costurilor de împrumut).
EFSF (sau Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară) are rolul de a asigura și de a proteja stabilitatea financiară la nivel european, acordând, prin intermediul unui program de ajustare economică, asistență financiară statelor membre zonei euro.
Împreună cu FMI și cu Mecanismul European de Stabilizare Financiară (MESF – mecanism permanent de salvare, înființat pe 8 octombrie 2012 ), EFSF (mecanism de salvare temporar) oferă asistență rapidă în materie de lichidități, emițând atât obligațiuni cât și titluri de creațe de pe piețele de capital.
EFSF primește garanții din partea statelor care folosesc moneda unică, la o valoare ce este calculată ținându-se cont de participația la capitalul Băncii Centrale Europene a țării solicitante.
Catalogat de agențiile de rating cu calificativul AAA (maxim), EFSF poate oferi împrumuturi la prețuri mici, creditând statele cu dobânzi mult sub cele de pe piață, cele mai bune garanții ale sale fiind oferite de statele cu reputație specială pe piețele economice.
Ulterior majorat cu 1000 de miliarde de euro, EFSF este un fel de SPV ("Special Purpose Vehicle"), al cărui suport administrativ și gestiune sunt asigurate de către Banca Europeană de investiții. Pe lângă creditarea statelor ce au probleme financiare și recapitalizarea instituțiilor bancare ce au probleme (împrumuturi ce sunt acordate guvernelor naționale), EFSF poate să intervină pe piețele primare (direct de la țările implicate, ca urmare a angajării reformelor), dar și pe piețele secundare (achiționând obligațiuni de la deținătorii dornici să vândă),
În situația în care un stat membru al zonei euro solicită EFSF acordarea unui împrumut, restul statelor îi oferă garanții (excepție făcând țările care au dificultăți majore și care nu pot face acest lucru – Grecia), iar dacă un alt stat are și el dificultăți, garanțiile pentru împrumutul contractat îi vor fi oferite de restul țărilor rămase.
În condițiile acestor garanții, statul are parte de credite mai ieftine (dobânzile fiind un pic mai mare decât cele plătite pe piața liberă de către EFSF și de “German Debt Office”). Toate împrumuturile sunt acordate, similar cu FMI, respectiv doar la cererea statului implicat, fondurile devenind disponibile numai dupa analizarea solicitării de către Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și FMI.
Statele implicate în EFSF se comportă destul de bine, în luna februarie a acestui an șeful EFSF, Klaus Regling (fost director general în cadrul Consiliului Europei), declarând că instituțiile bancare din Grecia, Spania, Irlanda, Cipru și Portugalia sunt pe drumul cel bun, neexistând posibilitatea ca acestea să nu treacă testele de stres ce se vor derula în 2014 de către Banca Centrală Europeană.
În statele menționate s-a înregistrat o creștere economică, însoțită de majorarea exporturilor, fiind însă necesar continuarea reformelor inițiate în anii precedenți.
În situația în care băncile vizate vor înregistra rezultate slabe la testele de stres, ele vor fi închise, conform precizărilor făcute recent de Jeroen Dijsselbloem, președintele Eurogrupului. De altfel, Banca Centrală Europeană va trece la preluarea activității de supervizare a băncilor din zona euro la finele lui 2014, peste 130 de instituții bancare intrând într-un proces amănunțit de analiză a calității activelor.
EFSF a aprobat recent plata sumei în valoare de 6,3 de miliarde de euro pentru Grecia, stat care și-a respectat toate obligațiile asumate. Banii reprezintă prima tranșă dintr-un împrumut total total de 8,3 miliarde de euro pe care Eurogrup l-a aprobat la data de 1 aprilie 2014 pentru greci, la finalul ultimei misiuni privind evaluarea programului de ajutare de tip macroeconomic.
Cu acest ultim împrumut, valoarea totală a asistenței financiare acordate de către EFSF Greciei se ridică la suma totală de 140 de miliarde de euro.
Subcapitolul 3.2 Cumpărarea de active toxice de către FED
Programul TARP propus de secretarul Trezoriei SUA, Henry Paulson, ce era destinat eliminării de pe piață a activelor considerate nelichide, s-a dovedit a fi un eșec, măsurile luate nereușind să revigoreze creditarea.
În aceste condiții, administrația noului președinte Obama a anunțat elaborarea unui nou program de către Trezoreria SUA, în colaborare cu Autoritatea Federală de Garantare a Depozitelor (FDIC), prin care se încerca rezolvarea problemelor generate de activele toxice aflate ce se aflau în custodia băncilor (programul PPIP – Public Private Investment Program).
Planul PPIP viza, conform anunțului inițial al Trezoreriei americane, alocarea a peste o mie de miliarde de dolari pentru achiziția de active toxice, în vederea sprijinirii sistemului financiar ce se afla în cădere liberă. Mai marii finanțelor americane anunțau la vremea respectivă, cu mare fast, ca planul PPIP urmează să utilizeze între 75 și 100 de miliarde de dolari din
Programul era destinat înlăturării activelor toxice (în valoare de 700 de miliarde dolari), el acordându-i guvernului dreptul de a cumpăra astfel de active, în limita sumei de 500 de miliarde USD. Mai mult, conducerea trezoreriei era convinsă că valoarea programului se va majora substanțial în timp, băncile urmând să elimine treptat activele toxice din bilanțuri, iar guvernul achiziționându-le în mod direct.
De asemenea, programul urma să se desfășoare pe trei componente, finanțarea fiind realizată prin Federal Reserve și Federal Deposit Incurance Corp (FDIC), instituție ce este garantul unei părți din depozitele bancare.
PPIP presupunea scoaterea la licitație a activelor toxice, toți cei care erau interesați de acestea primind din partea FDIC garanții în valoare totală de 1000 de miliarde USD.
Fostul șef al Băncii Mondiale, laureatul premiului Nobel, Joseph Stiglitz, consideră că suma prevăzută în pachetul vizând măsurile de stimulare a fost foarte mică (800 miliarde USD trebuiau cheltuiți în doi ani), raportată la PIB-ul american (ce ajungea la aproximativ 14 – 15 miliarde de dolari americani), la nivelul anului 2009 rezultatul acestui pachet fiind aproape nul.
Democrații au agreat ideea majorării substanțiale a plafonului privind garantarea depozitelor bancare, încercând în același timp să prevină și o reacție din partea deponenților, care ar fi pus în dificultate multe instituții financiare.
Atât democrații cât și republicanii nu au agreat „the bail-out plan”, măsura de a interveni masiv pe piață fiind percepută de cei din urmă drept una de tip socialist. La rândul lor democrații au continuat să critice măsurile ce îi favorizau în principal pe cei mai bogați americani, dar și sistemul financiar catastrofal ale cărui excese au generat criza economică.
În ciuda tuturor rezistențelor, PPIP a fost adoptat, în paralel rezerva federală oferindu-le băncilor, dar și unor instituții de tip nebancare numeroase facilități ce valoareu sute de miliarde de USD.
Inițial, PPIP prevedea alocarea sumei de 700 miliarde de dolari pentru curățarea sistemului financiar, prin preluarea de către statul american a unui număr cât mai mare de active toxice (derivate imobiliare), avându-se în vedere un sistem de licitații inverse, menit să impulsioneze celebrul mecanism „price discovery” și atrăgând cât mai mulți investitori.
În planul PPIP, una dintre măsurile de stabilizare a economiei americane ce viza cumpărarea activelor toxice, au fost incluse drept parteneri și societăți financiare precum RLJ Western Asset Management LP, BlackRock Inc., Rialto Capital Management LLC, TCW Group, Angelo, Gordon & Co. LP, AllianceBernstein LP, Marathon Asset Management LP, Greenfield Partners LLC, Oaktree Capital Management LP, Invesco Ltd., GE Capital Real Estate și Wellington Management Co.
Aceste companii au fost selectate din peste 100 de firme care s-au arătat interesate să ia parte la programul preluării activelor toxice, fiind alese doar societățile ce primiseră de la cel puțin două agenții de evaluare rating-ul AAA, iar obligațiunile fuseseră emise anterior anului 2009 (prăbușirea valorii acestora reflectându-se în bilanțurile băncilor drept pierderi de zeci de miliarde USD).
Companiile selectate au avut trei luni la dispoziție pentru a strânge de la investitori privați minim 500 de milioane USD, la care s-au adăugat alte min. 20 de milioane USD din capitalul propriu.
Prin PPIP conducerea trezoreriei americane a anunțat că intenționează să curețe din bănci active toxice în valoare de 40 de milioane USD, acestea fiind în principal obligațiunile care s-au depreciat în paralel cu valoarea locuințelor aflate pe piața imobiliară americană.
Programul prevedea că Trezoreria SUA va investi aproximativ 30 de miliarde de USD, societățile partenere punând împreună 10 miliarde de USD. Suma a fost cu mult mai mică decât cea prevăzută în planul inițial ( o mie de miliarde de dolari).
Economistul Joseph Stiglitz a criticat vehement planul administrației Obama, susținând că prin cumpărarea de pe piață a activelor toxice se va ajunge la o situație fără precedent, ce va fi resimțită și de generațiile următoare.
Americanii de rând au fost obligați să suporte cheltuielile revenite unor societăți private, responsabile de declanșarea crizei economice. președintele Obama fiind, în versiunea lui Joseph Stiglitz, cel care „vinde viitorul copiilor americani cu tiparnița”.
Prin planul PPIP autoritățile americane au sperat în stabilizarea pe moment a economiei, nici un specialist neputând să garanteze că, după eliberarea activelor toxice, instituțiile bancare ar fi deschis din nou poarta creditării. Peste 90% din fondul destinat PPIP a fost pus la dispoziția unor companii private, americanii fiind obligați să plătească taxe mult mai mari.
Ulterior, administrația Obama a renunțat la planul de achiziție al activelor toxice, secretarul Trezoreriei SUA, Henry Paulson, anunțând că instituția pe care o reprezenta nu mai este interesată de acesta, ci de necesarul de capital semnalat la nivelul instituțiilor de tip non-bancar.
Renunțarea la cumpărarea de active toxice s-a făcut în favoarea sprijinirii consumului în SUA, cu relansarea și susținerea accesului la creditare al consumatorilor americani (inclusiv creditele bancare și creditele auto), în special a celui provenit din exteriorul sistemului bancar.
Renunțarea la planul PPIP a stârnit panica pe piețe financiare mondiale, cea mai afectată fiind bursa de la Tokyo, care a căzut cu peste 5% în ziua anunțului făcut de autoritățile americane. În doar trei ședinte, indicele Nikkey 225 a înregistrat o scădere cu 9,28% din valoare, în vreme ce indicele Topix extins a picat cu 4,26 %.
Cumpărarea de active toxice a fost considerată o necesitate de către administrația Obama, care intenționa deblocarea creditării, activele fiind considerate principala sursa de neîncredere la nivelul SUA.
După declanșarea crizei imobiliare americane și identificarea în bilanțurile instituțiilor financiare bancare și nebancare, ce erau cotate la bursă sau nu (private), a unui număr impresonant de active toxice, s-a semnalat și apariția fenomenului de încredere, creditul dispărând de pe piețele imobiliare, interbancare ori auto.
Americanii și-au propus în regim de urgență să restabilească încrederea la nivelul piețelor financiare, prin instrumente diverse, ce erau adresate atât băncilor (infuzii de capital, garantarea creditelor ce erau acordate reciproc), investitorilor, altor participanți de pe piața financiară, cât și deponenților (prin majorarea plafoanelor depozitelor sau garantare integrală).
Inițial, autoritățile americane au făcut o prioritate din cumpărarea activelor toxice, renunțând ulterior la plan și alocând sumele respective pentru stimularea consumului.
Un important cumpărător al activelor toxice aflate în băncile din SUA a fost sistemul financiar european, ceea ce a dus, prin reducerea semnificativă a valorii acestora (ori prin stoparea tranzacționării lor), la reacții în lanț la nivelul băncilor din Europa. Prăbușirea sistemului bancar european a afectat, rând pe rând, numeroase companii de renume, cu consecințe drastice asupra populației.
Subcapitolul 3.3 Quantitative easing
Criza economică ce a dat peste cap economia mondială a pus instituțiile financiare în fața unor riscuri fără precedent, diversele autorități monetare încercând să adopte soluții diferite pentru depășirea momentului si stabilizarea economiei.
În cazul crizelor anterioare, metodele clasice de abordare s-au dovedit a fi utile. Nu însă și de această dată, din cauza mecanismelor extrem de complexe de pe piata financiară, a dimensiunilor majore avute de bula imobiliară, dar și a crizei creditelor subprime.
În această situație politica monetară la nivel global a impus implicarea în mod direct în economie a băncilor centrale, prin procesul denumit Quantitative Easing (QE).
Quantitative Easing, considerată a fi o măsură de stimulare financiară fără precedent, a fost pusă în aplicare de fostul șef al Federal Reserve (Fed), banca centrală a SUA. Ben Bernanke, economistul republicat numit în funcție în anul 2006 de către președintele George W. Bush, va intra cu siguranță în istoria economiei pentru deciziile neconvenționale pe care le-a adoptat în încercarea de a contracara criza economică și de a stabiliza și relansa economia SUA.
Înlocuit după opt ani de mandat (la data de 1 februarie 2014) de către Janet Yellen, fosta vicepreședintă Fed, Ben Bernanke a știut cum să acționeze în situația unei crize bancare, el fiind fost profesor la Princeton, unde era specializat în Great Depression. Bernanke a optat pentru mai multe variante ce vizau contracararea crizei și relansarea economică, mergând pe ideea că multe dintre acestea au șanse de reușită.
După ce Fed a redus dobânda la 0%, epuizând astfel principala strategie de politică monetară, șeful instituției a luat decizia implementării Quantitative Easing, aceasta constând în achiziționarea de titluri de stat și de obligațiuni ipotecare în valoare totală de 3 trilioane de USD.
Este bine cunoscut faptul că băncile centrale pot să influențeze numai dobânzile pe termen scurt, prin acordarea de împumuturi (cu termene reduse – una sau două săptămâni) băncilor centrale, care uneori pot fi și împrumuturi de urgență (de tipul overnight).
După izbucnirea crizei, în ciuda măsurilor luate de Fed, în luna decembrie a anului 2008 dobânda a ajuns la 0%, fără însă ca acest aspect să se evidențieze și asupra economiei. În această situație șeful Fed, Ben Bernanke, s-a văzut obligat să adopte o serie întreagă de politici de tip neconvențional, una dintre acestea fiind QE, prin intermediul căreia, în schimbul obligațiunilor, în economia SUA au fost investite masiv lichidități.
Quantitative Easing a avut trei faze, respectiv QE 1, QE 2 și QE 3, pe parcursul cărora s-au făcut achiziții masive de obligațiuni, în valoare totală de 3 trilioane USD, ceea ce a dus la majorarea de patru ori a valorii totale a bilanțului Fed.
Politica de achiziționare a titlurilor cu scadențe pe termen lung (zece ani) a avut efecte și asupra dobânzilor pe termen lung, în acest fel putând fi reduse atât costurile la creditele acordate companiilor, cât și cele ale creditelor ipotecare.
Câțiva specialiști au făcut, prin cunoscuta metodă shadow rate, diverse calcule, încercând să stabilească echivalentul în rata dobânzii privind QE. Ulterior, ei au concluzionat că dobânzile de referință (pe termen lung) sunt diminuate cu aproape două procente (respectiv cu 1,98%).
Conform șefului Fed, Ben Bernanke, primele două faze ale Quantitative Easing au dus la scăderea dobânzii la titlurile trezoreriei americane (pe termen de 10 ani) cu o valoare cuprinsă între 0,55-1,55 puncte procentuale, dobânda fiind acum de aproximativ 3 %.
La rândul ei, și Banca Centrală Europeană a adoptat, cu puțin timp înainte ca dobânda să ajungă la 0%, măsuri speciale (cunoscuta Outright Monetary Transactions), fără a achiziționa obligațiuni ipotecare (numai titluri de stat). S-a optat pentru această variantă întrucât multe state europene s-au aflat în pericolul falimentului, potențialul efect de contagiune putându-se reflecta și la nivelul sistemului financiar.
De asemenea, atât Fed cât și Banca Centrală Europeană au optat și pentru implementarea „forward guidance”, prin intermediul căruia investitorii au garanția că atât cumpărarea titlurilor de stat și a obligațiunilor, cât și nivelul dobânzilor vor fi menținute până la redresarea economiei și intrarea acesteia pe un trend ascendent.
Quantitative Easing a dus la restabilirea încrederii investitorilor, la diminuarea ratelor dobânzilor, în paralel cu stabilizarea economică și chiar o creștere a acesteia.
Cu puțin timp înainte de a se retrage de la conducerea Fed, Bernanke luat decizia retragerii graduale a stimulilor financiari, în luna decembrie 2013 valoarea achizițiilor de obligațiuni, realizate la nivel lunar, fiind diminuată cu 10 miliarde USD, ea ajungând astfel la 75 de miliarde. Ulterior, Fed a redus din nou valoarea lunară cu încă 10 miliarde USD, măsura fiind primită cu interes de principalii responsabili ai economiei americane, pe fondul trendului ascendent al economiei și ținându-ce cont nivelul șomajului, care este în scădere.
În vreme ce Fed și Banca Marii Britanii (BOE) au optat pentru injectarea masivă a lichidităților, prin achiziționarea directă a activelor, Banca Japoniei și Banca Central Europeană s-au concentrat mult prea mult asupra băncilor comerciale din sistemul financiar, după care au trecut la achiziții de pe piață, în mod direct, cu efecte riscante la nivelul economiei (prin eliminarea excesivă de monedă).
Quantitative Easing nu a fost deloc pe placul Rusiei, care s-a grăbit să vândă foarte repede toate obligațiunile americane pe care le deținea, evitând astfel pierderi de sute de miliarde de USD.
Premierul de la acea vreme al rușilor, Vladimir Putin, a condamnat public în special programul de lichidități QE 2, declarând că americanii nu acționează corect, uzând de bani proaspăt tipăriți (600 de miliarde USD au fost alocate titlurilor de trezorerie), în acest fel fiind lansați pe piața mondială o cantitate impresionantă de valută ieftină.
Quantitative Easing a reușit temporar să stimuleze consumul, dar nu și producția, întrucât banii alocați erau fără o prea mare valoare. În plus, prin Quantitative Easing nu s-a reușit creșterea competitivității SUA, în comparație cu China, ci chiar dimpotrivă.
Despre propria politica Quantitative Easing, fostul șef Fed nu a putut preciza dacă aceasta va avea sau nu eventuale efecte secundare pe termen lung, el precizând însă ca QE a demonstrat că poate funcționa în practică, cu condiția să fie corect și constant implementată.
Prin QE, SUA a obținut cele mai bune rezultate economice vizând această criză, comparativ cu alte state precum Marea Britanie ori Japonia, politica monetară promovată de Banca Centrală Europeană nestimulând încă rezultatele scontate.
BIBLIOGRAFIE
Lucrări generale și de specialitate:
Abrudan, Mirela. “Criza economică și reflectarea ei în mass-media: 2008-2009” București, Editura Tritonic, 2010;
Bal, Ana, 2009, “Opinii privind cauzele crizei financiare actuale” -The Romanian Economic Journal, An XII, nr 31;
Bruno M., Easterley W. “Inflation Crises and Long-Run Growth /Journal of Monetary Economics”, 1998, nr. 1;
Dăianu, Daniel. Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituții. Iași: Editura Polirom, 2009;
Dobrescu, Smaranda, “Economistii lumii "descalcesc" criza în Tribuna Economică, v.19, nr. 39 (Octombrie 2008), pag. 89-92.
Friedman, M., Friedman R., “Libertatea de a alege. O declarație personală", București, Publica 2009
Frankel, Jeffrey A., Rose, Andrew K., „Currency crashes in emerging markets: An empirical treatment”, (Journal of International Economics, Elsevier, vol. 41(3-4), 1996), 351-366
Gerardo Esquivel, Felipe Larraín, „Currency Crises: Is Central America Different”, (CID Working Papers 26, Center for International Development at Harvard University, 1999)
Glăvan, Bogdan “Împotriva curentului: însemnări despre criza financiară actuală” București: Editura Universul Juridic, 2009;
Glick, R., Hutchison, M., „Banking and Currency Crises: How Common are Twins?”, (Papers pb99- 07, Economisch Institut voor het Midden en Kleinbedrijf, 1999)
Ilie A. G., O. A. Colibășeanu, R. Sârbu, D. Dumitriu – “The Core of New Type of Crises Subprime crises” – The Romanian Economic Journal
Kawai M., Newfarmer R., Schmukler S., „Crisis and Contagion in East Asia. Nine Lessons”, The World Bank, 2001, pag. 10
Krugman, Paul. „Întoarcerea economiei declinului și criza din 2008” București: Editura Publica, 2009;
Krugman, Paul. „A model of balance-of-payments crises” (Journal of Money, Credit, and Banking 11, 1979)
Krugman, Paul. „Opriti aceasta depresiune – Acum !”, Editura Publica, București, 2012
Kaminsky G., Reinhart C., „Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis”, (Working Paper, National Bureau of Economic Research, 1999)
Manic, S., „Economic crisis, its prospects and challenges for economic theory”, (Scientific Bulletin– Economic Sciences, 2009)
Mishkin, F., “Anatomy of a financial crisis”, (NBER Working Paper Series, 1991, no. 3934)
Milton Friedman și Anna J. Schwartz, „A Monetary History of the United States, 1867-1960” (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1963), pp 299-419
Munteanu, Bogdan., „America in declin! Incepe criza mondiala?” în Tribuna Economică, v.19, nr. 40 (Octombrie 2008), pag. 89-90.
Peicuti, Cristina. “Lumea în criză: erorile sistemului” Iași: Editura Polirom, 2011;
Pahoata, Ioan. “Despre criză. Pe scurt și fără plăcere” în Economie teoretică și aplicată, v. 16, nr. 5/2009, pag. 3 – 20;
Păun. Cristian., “Cauzele, propagarea și efectele crizelor într-o lume din ce în ce mai globalizată”, Sfera politicii, volumul XVIII, Nr.6 (148), iunie 2010, pag. 11-22 ;
Păun, C., Topan, V., 2012, "Sound and unsound public policies addressed to the crisis of modern financial system", ATINER International Conference, ISSN 2241-2891;
Popescu Duduială, L., „Efectele crizei la nivel European” în Tribuna Economică, nr 14 (aprilie 2010), p. 71-73;
P. Pesenti, C.Tille., „The Economics of Currency Crises and Contagion: An Introduction”, FRBNY Economic Policy Review, September, 2000
Roubini, N., Mihm, S., (2010), “Crisis Economics: A Crash Course in the Future of Finance”, The Penguin Press;
Sornette, D. și Woodard, R, 2009, „Financial Bubbles, Real Estate Bubbles, Derivative Bubbles and Financial and Economic Crises”, în Swiss Finance Institute Research Paper Series, no 15;
Stiglitz, J., (2010) “Freefall: Free markets and the sinking of the global economy”, The Penguin Group;
Șerban, Radu. Criza economică mondială în Tribuna Economică, v.20, nr. 37 (Septembrie 2009), pag. 75-77;
Voinea, Liviu. “Sfârșitul economiei iluziei: Criza și anticriza: O abordare heterodoxă.” București: Editura Publica, 2009;
Thierry Libaert, „Comunicarea de criză”, București, Editura C.H. Beck, 2008;
*** Depasirea crizei: dileme si certitudini în Tribuna Economică, v.21, nr. 17 (Aprilie 2010), pag. 69-71;
*** Criza financiară mondială – principalele caracteristici în Tribuna Economică, v.21, nr. 3 (Ianuarie 2010), pag. 71-73
*** Criza – o șansă pentru China ca finanțator și investitor global,Tribuna Economică, nr 20, (Mai 2009), p. 83-88
Webgrafie:
http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/
http://econ.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/EXTDEC/EXTRESEARCH/EXTPROGRAMS/EXTMACROECO/0,,contentMDK:20889756~pagePK:64168182~piPK:64168060~theSitePK:477872,00.html
http://ec.europa.eu/internal_market/finservices-retail/docs/finfocus/finfocus4/finfocus4_ro.pdf
http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/23/pietele-de-capital-si-criza-financiara/
http://www.homefinance.nl/english/international-interest-rates/ecb-refinancing-interest-rate.asp
http://www.theguardian.com/business/bear-stearns
http://www.nbcnews.com/id/22606833/ns/business-real_estate/t/bank-america-acquire-countrywide/#.Uzub7–KBjo
http://www.networkworld.com/news/2008/091508-wall-street-shakeup.html,
http://www.treasury.gov/initiatives/financial-stability/reports/Pages/TARP-Tracker.aspx
http://www.bloomberg.com/news/2013-12-31/u-s-stock-index-futures-are-little-changed-before-data.html
http://www.dallasfed.org/fed/annual/
http://www.tradingeconomics.com/united-states/gdp
http://www.tradingeconomics.com/united-states/government-debt-to-gdp
http://www.tradingeconomics.com/united-states/gdp-growth
http://www.tradingeconomics.com/united-states/inflation-cpi
http://www.tradingeconomics.com/united-states/exports
http://www.dallasfed.org/fed/annual/
http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/20/impactul-crizei-financiare-asupra-pietei-muncii-din-sua/
http://www.reuters.com/article/2013/12/06/us-usa-economy-idUSBRE9B40KJ20131206,
https://www.juniorachievement.org/documents/20009/36541/USFinancialCrisisGlobalEffects.pdf/f94cdd1c-2d2e-4efc-865d-82a0260f914d
http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/
http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged
http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged,
http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/
http://cristianpaun.finantare.ro/2013/11/07/teoria-robinetului-si-criza-actuala/
http://www.finint.ase.ro/Contagiune/Continut/Raport%20final.pdf – Raport final de cercetare – “Analiza efectului de contagiune a crizelor externe asupra economiilor țărilor sin Europa Centrală și de Est”
http://www.efsf.europa.eu/about/index.htm
http://www.efsf.europa.eu/mediacentre/news/2013/efsf-board-of-directors-approves-6.3-billion-disbursement-to-greece.htm
http://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/la-cinci-ani-de-la-caderea-lehman-brothers-doar-americanii-si-au-revenit-cu-adevarat-in-timp-ce-bursa-romaneasca-bate-pasul-pe-loc-11335979
http://www.ziare.com/articole/criza+financiara+economica
http://www.rostonline.org/rost/oct2008/criza.shtml
http://www.studentcenter.ro/userfiles/file/JA%20Articol_Criza%20financiara%20din%20SUA,repercursiuni%20la%20nivel%20global_ro.pdf
http://www.business24.ro/articole/criza+economica+sua
http://www.incont.ro/international/50-mld-dolari-pretul-platit-de-cele-mai-mari-banci-americane-pentru-declansarea-crizei-financiare-din.html
BIBLIOGRAFIE
Lucrări generale și de specialitate:
Abrudan, Mirela. “Criza economică și reflectarea ei în mass-media: 2008-2009” București, Editura Tritonic, 2010;
Bal, Ana, 2009, “Opinii privind cauzele crizei financiare actuale” -The Romanian Economic Journal, An XII, nr 31;
Bruno M., Easterley W. “Inflation Crises and Long-Run Growth /Journal of Monetary Economics”, 1998, nr. 1;
Dăianu, Daniel. Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituții. Iași: Editura Polirom, 2009;
Dobrescu, Smaranda, “Economistii lumii "descalcesc" criza în Tribuna Economică, v.19, nr. 39 (Octombrie 2008), pag. 89-92.
Friedman, M., Friedman R., “Libertatea de a alege. O declarație personală", București, Publica 2009
Frankel, Jeffrey A., Rose, Andrew K., „Currency crashes in emerging markets: An empirical treatment”, (Journal of International Economics, Elsevier, vol. 41(3-4), 1996), 351-366
Gerardo Esquivel, Felipe Larraín, „Currency Crises: Is Central America Different”, (CID Working Papers 26, Center for International Development at Harvard University, 1999)
Glăvan, Bogdan “Împotriva curentului: însemnări despre criza financiară actuală” București: Editura Universul Juridic, 2009;
Glick, R., Hutchison, M., „Banking and Currency Crises: How Common are Twins?”, (Papers pb99- 07, Economisch Institut voor het Midden en Kleinbedrijf, 1999)
Ilie A. G., O. A. Colibășeanu, R. Sârbu, D. Dumitriu – “The Core of New Type of Crises Subprime crises” – The Romanian Economic Journal
Kawai M., Newfarmer R., Schmukler S., „Crisis and Contagion in East Asia. Nine Lessons”, The World Bank, 2001, pag. 10
Krugman, Paul. „Întoarcerea economiei declinului și criza din 2008” București: Editura Publica, 2009;
Krugman, Paul. „A model of balance-of-payments crises” (Journal of Money, Credit, and Banking 11, 1979)
Krugman, Paul. „Opriti aceasta depresiune – Acum !”, Editura Publica, București, 2012
Kaminsky G., Reinhart C., „Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis”, (Working Paper, National Bureau of Economic Research, 1999)
Manic, S., „Economic crisis, its prospects and challenges for economic theory”, (Scientific Bulletin– Economic Sciences, 2009)
Mishkin, F., “Anatomy of a financial crisis”, (NBER Working Paper Series, 1991, no. 3934)
Milton Friedman și Anna J. Schwartz, „A Monetary History of the United States, 1867-1960” (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1963), pp 299-419
Munteanu, Bogdan., „America in declin! Incepe criza mondiala?” în Tribuna Economică, v.19, nr. 40 (Octombrie 2008), pag. 89-90.
Peicuti, Cristina. “Lumea în criză: erorile sistemului” Iași: Editura Polirom, 2011;
Pahoata, Ioan. “Despre criză. Pe scurt și fără plăcere” în Economie teoretică și aplicată, v. 16, nr. 5/2009, pag. 3 – 20;
Păun. Cristian., “Cauzele, propagarea și efectele crizelor într-o lume din ce în ce mai globalizată”, Sfera politicii, volumul XVIII, Nr.6 (148), iunie 2010, pag. 11-22 ;
Păun, C., Topan, V., 2012, "Sound and unsound public policies addressed to the crisis of modern financial system", ATINER International Conference, ISSN 2241-2891;
Popescu Duduială, L., „Efectele crizei la nivel European” în Tribuna Economică, nr 14 (aprilie 2010), p. 71-73;
P. Pesenti, C.Tille., „The Economics of Currency Crises and Contagion: An Introduction”, FRBNY Economic Policy Review, September, 2000
Roubini, N., Mihm, S., (2010), “Crisis Economics: A Crash Course in the Future of Finance”, The Penguin Press;
Sornette, D. și Woodard, R, 2009, „Financial Bubbles, Real Estate Bubbles, Derivative Bubbles and Financial and Economic Crises”, în Swiss Finance Institute Research Paper Series, no 15;
Stiglitz, J., (2010) “Freefall: Free markets and the sinking of the global economy”, The Penguin Group;
Șerban, Radu. Criza economică mondială în Tribuna Economică, v.20, nr. 37 (Septembrie 2009), pag. 75-77;
Voinea, Liviu. “Sfârșitul economiei iluziei: Criza și anticriza: O abordare heterodoxă.” București: Editura Publica, 2009;
Thierry Libaert, „Comunicarea de criză”, București, Editura C.H. Beck, 2008;
*** Depasirea crizei: dileme si certitudini în Tribuna Economică, v.21, nr. 17 (Aprilie 2010), pag. 69-71;
*** Criza financiară mondială – principalele caracteristici în Tribuna Economică, v.21, nr. 3 (Ianuarie 2010), pag. 71-73
*** Criza – o șansă pentru China ca finanțator și investitor global,Tribuna Economică, nr 20, (Mai 2009), p. 83-88
Webgrafie:
http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/
http://econ.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/EXTDEC/EXTRESEARCH/EXTPROGRAMS/EXTMACROECO/0,,contentMDK:20889756~pagePK:64168182~piPK:64168060~theSitePK:477872,00.html
http://ec.europa.eu/internal_market/finservices-retail/docs/finfocus/finfocus4/finfocus4_ro.pdf
http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/23/pietele-de-capital-si-criza-financiara/
http://www.homefinance.nl/english/international-interest-rates/ecb-refinancing-interest-rate.asp
http://www.theguardian.com/business/bear-stearns
http://www.nbcnews.com/id/22606833/ns/business-real_estate/t/bank-america-acquire-countrywide/#.Uzub7–KBjo
http://www.networkworld.com/news/2008/091508-wall-street-shakeup.html,
http://www.treasury.gov/initiatives/financial-stability/reports/Pages/TARP-Tracker.aspx
http://www.bloomberg.com/news/2013-12-31/u-s-stock-index-futures-are-little-changed-before-data.html
http://www.dallasfed.org/fed/annual/
http://www.tradingeconomics.com/united-states/gdp
http://www.tradingeconomics.com/united-states/government-debt-to-gdp
http://www.tradingeconomics.com/united-states/gdp-growth
http://www.tradingeconomics.com/united-states/inflation-cpi
http://www.tradingeconomics.com/united-states/exports
http://www.dallasfed.org/fed/annual/
http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/20/impactul-crizei-financiare-asupra-pietei-muncii-din-sua/
http://www.reuters.com/article/2013/12/06/us-usa-economy-idUSBRE9B40KJ20131206,
https://www.juniorachievement.org/documents/20009/36541/USFinancialCrisisGlobalEffects.pdf/f94cdd1c-2d2e-4efc-865d-82a0260f914d
http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/
http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged
http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged,
http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/
http://cristianpaun.finantare.ro/2013/11/07/teoria-robinetului-si-criza-actuala/
http://www.finint.ase.ro/Contagiune/Continut/Raport%20final.pdf – Raport final de cercetare – “Analiza efectului de contagiune a crizelor externe asupra economiilor țărilor sin Europa Centrală și de Est”
http://www.efsf.europa.eu/about/index.htm
http://www.efsf.europa.eu/mediacentre/news/2013/efsf-board-of-directors-approves-6.3-billion-disbursement-to-greece.htm
http://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/la-cinci-ani-de-la-caderea-lehman-brothers-doar-americanii-si-au-revenit-cu-adevarat-in-timp-ce-bursa-romaneasca-bate-pasul-pe-loc-11335979
http://www.ziare.com/articole/criza+financiara+economica
http://www.rostonline.org/rost/oct2008/criza.shtml
http://www.studentcenter.ro/userfiles/file/JA%20Articol_Criza%20financiara%20din%20SUA,repercursiuni%20la%20nivel%20global_ro.pdf
http://www.business24.ro/articole/criza+economica+sua
http://www.incont.ro/international/50-mld-dolari-pretul-platit-de-cele-mai-mari-banci-americane-pentru-declansarea-crizei-financiare-din.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectele Crizei In S.u.a (ID: 139496)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.