Efectele Crizei Est Asiatice Exprimate din Punctul de Vedere al Pib Ului

1. Dezvoltarea economică în Asia

1.1 Dezvoltarea economică

Una din caracteristicile de bază ale economiei mondiale contemporane o constiutuie faptul că este formată din economiile naționale care sunt considerate celule de bază deoarece:

Creaza cadrul in care operează agenții economici;

Au avut și au în permananență un rol hotărâtor în : dezvoltarea forțelor de producție, apariția unor noi tipuri de specializări in producție , cu alte cuvinte adâncirea diviziunii muncii, participarea la relațiile economice internaționale, la circuitul economic mondial ,în consecintă, la formarea economiei mondiale.

Complexul național reprezintă un ansamblu coerent în care activitățile economice sunt integrate într-un spațiu organizat unitar sub aspect comercial, monetar, financiar, care are capacitatea necesară pentru stabilirea prioritaților dezvoltării pornind de la criterii proprii de eficiență economică și este capabil de devzoltare autocentrată si autointretinută.

În acest cadru dezvoltarea este rezultatul unor hotărâri care urmăresc :

– transformarea resurselor potentiale într-un potential economic în creștere, exprimat în maximizarea PNB pe baza efortului propriu.

– îmbunatatirea poziție în diviziunea mondială a muncii

– sporirea eficienței participării la circuitul economic mondial

– asigurarea conditiilor de viată pentru populație

– dezvoltarea premiselor independenței economice

Caracterizarea economiilor naționale se realizează prin intermediul cercetării folosind diferite criterii și indicatori.

Criteriile de analiză sunt multiple și variate: economice, geografice, sociale, politice sau de potențial ( de producție, tehnic, științific, militar, comercial, instituțional, valutar financiar), de nivel de dezvoltare, de structură (ramuri, sectoare, teritorii), de dinamică etc.

Acestea necesită a fi măsurate prin indicatori corespunzători, prin folosirea unor sisteme de indicatori agregați și combinați prin diferite modele matematice, care să permită evaluarea cât mai corectă.

Pentru a caracteriza cel mai corect gradul de dezvoltare economică a unei țari pot fii folosite diverse grupe de indicatori.

Indicatori de nivel ( economico – sociali) – exprimă gradul de dezvoltare economico – socială al unei economii, prin care datele se raportează la numărul de locuitori, o persoană ocupată, 1ha, o unitate de resursă naturală, o unitate valutară natională ( producție/locuitor, consum/locuitor, medici/10000 de locuitori, PNB/locuitor);

Indicatori de dinamică – exprimă evoluția în timp a economiei unei țări, grupe de țări, zone, sectoare, ramuri, folosind ritmul de creștere ( ex. Rata marginală a producției unei ramuri);

Indicatori de structură – exprimă diferite corelații din viața economică si socială care pot să exprime fie gradul de dezvoltare, fie profilul unei economii naționale (ex.: ponderea diferitor ramuri în PNB, structura teritorială etc.);

Indicatori de potențial economic absolut – caracterizează forța economică, ștințifică, culturală a unei țări (numărul populației active, volumul investitiilor, etc);

Indicatori de potențial economic relativ – care rezultă din raportarea datelor parțiale la cele totale (ex.: populația ocupată în agricultură/ total populație ocupată, producția industrială a unei țări/total producție industrială mondială);

Indicatori tehnico-calitativi și de eficiență – exprimă parametrii economici și de exploatare a produselor sau nivelul tehnic și de dotare a ramurilor și subramurilor economiei (ex.: cheltuieli materiale pe unitate de produs, consumuri specifice, eficiența comerțului exterior etc.);

Indicatori sintetici – care rezultă din corelarea și agregarea, prin diferite modele matematice, a indicatorilor prezentați mai sus.

Cercetarea științifică asupra economiilor naționale, folosind criterii și sisteme de indicatori, ajunge la concluzii parțiale de o mare varietate, care, unite în concluzii cu caracter sintetic, permit realizarea unor tipologii a unor economii naționale. Clasificările utilizate în practica economică au în vedere : nivelul de dezvoltare economică, potențialul economic, participare la comerțul internațional etc.

Nivelul de dezvoltare economică este expresia gradului de dezvoltare a forțelor de producție în cadrul unui spațiu național. Din punct de vedere al elementelor constitutive, înseamnă: gradul de dezvoltare a aparatului de producție; a sistemului de infrastructură; capacitatea tehnologică; gradul de utilizare și nivelul de pregătire a forței de muncă, modul și gradul de utilizare a avantajelor specializarii și cooperării economică – combinarea microeconomică și macroeconomică a factorilor de producție; gradul de dezvoltare și calitatea relațiilor externe.

Dintre toți indicatorii utilizați în statistica internațională pentru exprimarea cantitativă a unui asemenea fenomen complex , cel mai utilizat este PNB/locuitor. Acesta personalizează prin raportarea la populație rezultatele activității economice a unei tări, ca urmare:

– este indicatorul cel mai expresiv;

– reflectă gradul de inzestrare tehnică a muncii și productivitatea muncii sociale;

– evoluează paralel cu alți indicatori parțiali care au aceiași semnificație : producția industrială/loc; ponderea populației neagricole în total populație ocupată; consum de energie/loc; ponderea industriei în crearea PIB.

1.2 Asia

Pe parcursul ultimelor decenii, majoritatea țărilor asiatice au cunoscut o dinamică a dezvoltării și a modernizării tehnologiei, care pe parcursul a cateorva generații au dus la apariția economiilor industriale în locul economiilor agrare și a dus la transofrmarea statelor, în trecut marginale, în actori cheie ai economie mondiale. În spatele Japoniei, care a avut rolul de precursoare a noilor țări indistrualizate ale Asiei de Nord-Est, au făcut trecerea în mai putin de patruzeci de ani de la un stadiu precapitalist la cel de tări cu venituri medii sau chiar ridicate.

China și India au reusit la rândul lor relansarea economică în cursul anilor 1980 și 1990.China având o rată de creștere medie anulă ce depășeste 8%, a reusit să își crească PIB-ul de șase ori și deține locul doi în ierarhia statelor comerciale. China rămâne destinația principală a investițiilor străine directe între tările emergente, iar India a cunoscut pe parcursul acestor ani o creștere de 5%. Dinamica dezvoltării regionale nu rezultă din simpla implementare a unor măsuri de liberalizare și de deschidere, ci prin practicarea unor politici ale unor state mercantiliste, ce vizeaza o industrializare bazată pe exporturi și prin integrare progresivă și controlată în economia capitalistă globalizată.

Traiectoriile țărilor asiatice sunt departe de a fi identice, iar disparitățile sociale si spațiale răman accentuate. Însă continuarea creșterii economice după marea criză monetară din 1997-1998 evidențiază caracterul structural al transformărilor ce au avut loc.

1.3 Criza est-asiatică

Criza est-asiatică din 1997-1998 a avut drept cauză internă explozia investițională din anii 90 datorată de investitorii străini care au investit miliarde de dolari pe piețele emergente ale Asiei de Sud-Est dar și din cauza investitorilor locali care au făcut investiții riscante în zona imobiliară. Un alt factor este reprezentat de sistemul bancar și financiar ale țărilor Asiei de Sud-Est care erau prea puțin supervizate, oferirea exagerată a creditelor a condus la modificarea disponibilității creditelor. Scăderea exporturilor și încercările de apărare a monedelor supraevaluate prin intermediul unor rate înalte ale dobânzilor care, au determinat scăderea valorii proprietățiilor supraevaluate și a condus la un numar uriaș de împrumuturi bancare neperformante. În Thailanda și Indonezia vulnerabilitatea era mult mai mare , ca urmare o mare parte a datoriilor erau dominate de valută străină. Problema lichiditățiilor și a supraevaluarii monedelor din Asia de Sud-Est a favorizat atacurile speculative, agravând efectele cauzate de aprecierea monedelor, și a condus la limitarea capacității guvernelor de a controla criza.

Efectele crizei est-asiatice exprimate din punct de vedere al PIB-ului.

Indonezia

Filipine

Malaezia

Thailanda

1.3 Asia după criza economică

După încheierea crizei, revenirea asiaticilor este datorată de adoptarea disciplinei fiscale și a stardardelor de piată globale , fără a sacrifica centralitatea guvernării.

Astfel dacă în Vest guvernul este văzut înebușind iniovația, guvernele din Asia de Est își investesc lichidități masive de capital în inovații. Datorită faptului că relațiile comerciale din interiorul Asiei le depasesc pe cele cu exteriorul, asiatici își pot impune singuri regulile.

Considerate adesea rivale externe, China și Japonia sunt defapt copiloții economiei Asiei de Est. Alături de Singapore si Coreea de Sud ele dețin peste două treimi din rezervele valutare ale lumii, ceea ce le permite să urmeze politica mercantilă care a ajutat la ascensiunea Occidentului.

În India anii 90 au fost caracterizați de schimbări rapide si majore. După o perioadă lungă de protectionism și o politică de substituire a importurilor, cu limitări severe ale investitiilor străine, India a inceput să se deschidă față de schimburile internaționale și investițiile străine. Economia indiană a rezistat mai multor șocuri: criza est-asiatică din 1997-1998, majorarea prețurilor la țiței din 2000-2001, catastrofe naturale ( cutremurul din Gujarat, cliclonul din Orissa, seceta extinsă din ultimii ani), toate acestea au fost depășite fără mari dezechilibre economice, astfel demonstrând gradul înalt de rezistentă a economiei indiene.

Factori care au dus la dezvoltarea economiei:

Îmbunătațirea climatului investițional, relansarea industriei și serviciilor.

Creșterea exporturilor, consolidarea fiscală.

Câștigarea încrederii investitorilor străini, astfel India fiind destinația a peste un sfert din investitiile de portofoliu in țările cu economii emergente în ultimii ani.

Agricultura reprezintă o ramură importantă în economia indiană contribuind cu 24% la formarea PIB. Datorită faptului că agricultura are influențe multiple în economie, este ramura care determină ritmul cresterii economice.

În agricultură. India se poate remarca drept cel mai mare producator și consumator de ceai din lume avand 28% din productia mondiala si 15% din consum.

Sectorul petrolier și de gaze naturale consituie o componentă principală în ecnonomie, având numeroase firme care activează în acest segment precum: Oiland natural Gas Corporation, Hindustan Petrolum Corp ltd., Oil India Ltd. Etc dar si firme străine precum: British Gas, Exxon Mobil Lubricants, Gaz de France, OAO Gazprom etc.

În industra farmaceutică, India deține locul 4 pe plan mondial din punct de vedere al volumului producției și locul 13 în privința valorii acesteia. Firme cunoscute pe plan mondial sunt Ranbaxy, Dr. Reddy’s, Cipla , Torrent etc.

Cele mai importante centre IT sunt situate în: Mumbai, New Delhi, Bangalore,Pune. Firme autohtone recunoscute: Tata Consultancy Services, Tata Infotech, Infosys Technologies, Wipro, HCL Technologies etc. Firmele multinationale care activează în India sunt: Intel, Microsoft, Adobe, HP, Google, IBM, Oracle etc. Rețeaua de telecomunicații din India este în primele zece din lume.

India ocupă numarul 1 mondial în producția autovehiculelor pe 3 roți, locul 2 în producția de vehicule motorizate pe doua roți, locul 4 în producția de tractoare și locul 5 în producția de auovehicule comerciale. Printe principalii producători locali se numără Tata Motors, Mahindra & Mahindra, Bajaj Auto, Birla. În India produc sau asampleaza autoturisme, companii precum: Mercedes, Mitsubishi, Fiat, General Motors, Suzuki, Skoda, Hiundai, Ford.

Economia Indoneziei este bazată pe investițiile masive ale Japoniei, Hong Kong-ului, Taiwanului, Coreei de Sud. Până în anul 1995, Indonezia a cunoscut o dezvoltare economică continuă, bazandu-se pe modelul japonez. Pe parcursul ultimilor ani au aparut probleme în economie , creșterea inflației și a ratei șomajului, creșterea economică diminuandu-se , secete, incendii și inundații au dus la cresterea dificultăților. Atentatele teroriste din insula Bali, problemele din Timorul de Est au dus la diminuarea activității turistice iar tensiunile sociale de ordin religios au indus o stare de insecuritate ducând la diminuarea investițiilor străine. Datoriile uriașe ale Indoneziei a dus la prioritizarea relansării economice și asanarea situației economice.

Indonezia a devenit o mare putere agricolă a Asiei. Aceasta ramură dezvoltandu-se în insulele orientale datorită politicilor de colonizare și valorificare a terenurilor deja existente. Orezul reprezintă cultura principală, iar producția de 50 de milioane de tone plasează țara pe locul 3 pe glob. Orezăriile ocupă suprafetele cele mai însemnate în Jawa, Sumatera și Madura. Nu în ultimul rând și arborele de cauciuc oferă o producție de 1,5 miloane de tone plasând Indonezia pe locul 2 pe glob.

Indonezia este o mare producatoare de lemn dar și de produse din lemn, ocupând locul 7 pe glob cu o exploatare anuală de 175 milioane m3. Cele mai căutate sunt esențele de teck, santal, abanos și bambus.

Turismul este o activitate în plină ascensiune, anual aproximativ doua milioane de turiști sunt atrași de această țară.

Indonezia este o tară bogată , cu o activitate minieră considerabilă. Cele mai importante zone de extracție se găsesc în insula Irian Jaya ( Tarakan, Bunyu, Attaka, Samboja etc.), Sumatera (Jambi, Raja, Minas, Limau, Duri etc.) și Jawa (Rembag, Yetibarang). Cărbunii superiori, huila în special, se extrag din insulele Sumatera (Umbilin), Borneo (Lauf) și Sulawesi (Tovasti). Dispune și de numeroase rezerve de metale neferoase: mangan, cupru, bauxită, nichel (locul 3), staniu (locul 1) dar și zăcăminte importante de aur, argint, diamante, sulf, fosfați.

Coreea de Sud și-a definit recent principalele direcții de dezvoltare industriala care să asigure atingerea unor performanțe de top la scară mondială în urmatoarele sectoare:

Biomedicină, obiectivul fiind locul 1 mondial

Realizarea de autovehicule cu propulsie nepoluantă, obiectivul fiind locul 2 mondial

Producția unei noi generații de semiconductori

Crearea de sisteme logistice inteligente, având ca obiectiv locul 5 mondial

Sisteme și echipamente de telecomunicații mobile

Aplicații IT, sisteme inteligente digitale de uz casnic , obiectivul fiind locul 3 mondial

Baterii de mici dimensiuni pe bază de litiu, obiectivul fiind locul 1 mondial

Sisteme digitale de emisie/receptie video

Având o populație activă de 24,2 milioane de locuitori și un PIB de 1 trilion de dolari în anul 2010, economia Coreei de Sud este pe locul 4 în Asia și pe locul 13 în lume.

Cea mai mare pondere în structura PIB o dețin serviciile, urmate de industrie, iar pe ultimul loc situându-se agricultura.

Agricultura sud-coreea este formată din ferme agricole de dimensiuni reduse în comparație cu standardele asiatice. Suprafața fermelor rămănând constantă , este constituită din terenuri de aproxiamtiv 1 hectar. Culturile principale sunt cele de orez, orz, legume și fructe.

Trecerea economiei sud-coreene la dezvoltare în ritmuri stabile este necesară o schimbare privind strategia de dezvoltare industrială. Strategia procesului de idustrializare a accentuat dezvoltarea industriei ușoare, în special sectorul industriei textile. Ulterior a rezultat dezvoltarea industriei grea, chimică și petrochimică care s-au bazat pe capacitatea de rafinare de-a lungul coastelor țării. Intrarea în functiune a celui de al treilea furnal la combinatul sidelurgic Kwanyang, a oferit Coreei de Sud titlul de cel de-al șaselea producător de oțel din lume și astefel dezvoltând și industria constructoare de mașini. Construcțiile navale și producția autovehiculelor au înregistrat creșteri importante ca urmare a cererilor venite atât de pe piața internă cât și de pe cea internatională.

Alaturi de industria electronică, acestea se numără printre principalii factori ai expansiunii economice și comerciale sud-coreene din ultimul deceniu astfel industria electronică deține o pondere din ce în ce mai mare din volumul exporturilor și al incasărilor valutare. Prin intermediul promovării constante a afacerilor principalelor conglomerate Samsung, LG, Hyundai, SK etc. datorată politicii guvernamentale și concentrării resurselor s-au creat adevărate vârfuri de lance din punct de vedere tehnologic. În sectorul telecomunicațiilor și al tehnologiei informației firme precum Samsung Electronics și LG electronics au cunoscut o dezvoltare de amploare deosebită , ele fiind printre principalii jucători pe plan mondial.

Una din prioritățile Coreei de Sud este reprezantată de sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, creând condiții dintre cele mai bune pentru firme să se exprime prin parametrii generatori de valoare adaugată și profitabilitate. Astfel guvernul iși propune să acorde mai multă atenție creării de noi locuri de muncă și de reducere a diferențelor pe plan social generate de discrepantele dintre veniturile salariale.

Thailanda, având un guvern liberal, a cunoscut în 1993 și 1995 un ritm de expansiune economică de 8%, printre cele mai ridicate din Asia. Economia tării poate fii caracterizată ca fiind o reusită a democrației și printr-o creștere economică fără inflație în ultimii ani. Thailanda se află intr-o permanentă competiție cu Malaezia și Indonezia, tigrii economici care au preluat modelul japonez de dezvoltare. Thailanda a reusit sa iși refacă complet econonomia după criza financiară asiatică din anii 1997-1998 prin intermediul unei infrastructuri bine dezvoltate, o legislatie care încurajeaza libera initativă a micilor întreprinzători și prin intermediul unei politici pro-investiționale.

Printre cele mai importante ramuri industriale regasim:prelucrarea produselor alimentare, băuturi, tutun, textilă si confectii,ciment, turism, electronice și electrocasnice, calculatoare și componenete pentru calculatoare, bijuterii, automobile și piese de schimb, mobilă, mase plastice.

Asia de Est nu prezintă nici un fel de îndoieli deoarece cultura sa a reusit sa creeze un cerc virtuos de dezvoltare economică. O mare parte din dezvoltarea mondială axată pe deomeniul cererii de consum va aparține Asiei de Est. Valorile asiatice reprezentate de conducere unificată, consens și armonie socială sunt mai puțin discreditate decât democrația, capitalismul și individualismul american, astfel țările din lumea adoua beneficiază de modele alternative de dezvoltare.

Înauntrul blocului asiatic există societăți deschise dar și politici închise, democrația având locul ei propriu drept un simplu mijloc de realizare a unui scop, reprezentând doar un punct din program. Modelul preferat de către Asia de Est este reprezentat de cvasidemocrația liberaloidă, prezentă in Singapore și Malaezia. Există partide de opozitie și alegeri dar nu vizează cele mai înalte posturi,realizându-se succesiunea la putere.

Guvernele din Malaezia și Singapore, conduse de un partid unic sunt mult mai responsabile față de popor și mai receptive față de nevoile poporului. Tradițiile comunitare ale Asiei de Est se opun și ele conceptului american de drepturi ale omului, acestea punând mai presus drepturile sociale și economice decît pe cele civice și politice. Multi consideră că societatea ideală este structurată ca o familie și nu este bazată pe indivizi. Asemenea europenilor , est asiaticii se concentrează asupra subzistenței și egalitătii economice, drepturi înscrise mai adânc în tradiția legislației europene decât cea americană. Munca de o viată în același loc este luată foarte în serios, iar pentru muncitorii care emigrează din Asia de Est angajarea este mai importantă decat cetățenia. Statul iși demonstrează preocuparea pentru redistribuirea bogației prin crearea de fonduri avînd ca scop eradicarea sărăciei. Asiatici vor să folosească globalizarea pentru a crea o clasă de mijloc nu pentru a o eroda așa cum se intamplă în Statele Unite.

Totuși valorile asiatice au și ele defectele lor. Confucianismul nereușind să se opună marxismului și maoismului a costat aproape de 100 de milioane de vieți pe parcursul ultimilor cincizeci de ani, din China până în Cambodgia și Vietnam. Mafia din China, Taiwan și Japonia nu este modestă folosind mijloace nemiloase pentru traficul de droguri,arme și spălare de bani. Inspirandu-se din Confucianism și prin intermediul interpretării, creând ideea de datorie de a-și ajuta familia și preitenii prin intermediul mijoacelor personale și nu a celor profesionale s-a ajuns la privilegierea legăturilor în rețeaua asiatică a statului și a mediului de afaceri ducând la abuzuri .

1.5 Zona Asiatică

Continentul asiatic reprezintă a treia mare verigă în lanțul integrării economice mondiale. Cel mai bun exemplu de integrare în regiunea asiatică este Japonia care și-a început dominația încă din anii 1960-1970 în piețele regionale din Asia, mai ales zonele din Asia de Sud Est. Apoi, Japonia a folosit aceste piețe ca centru principal pentru exporturile în SUA și Europa, ca în final să treacă la o adevărată diviziune regională, contribuind masiv la specializarea fiecarei țări din zona în producția de bunuri de cea mai înaltă tehnologie.

Din păcate, Asia nu a avut la dispoziție instituții regionale care să se implice direct în acest proces, urmând ca la nivel continental să existe doar câteva înțelegeri panregionale.Cele mai importante grupări regionale din zona sunt: ASEAN – Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei ( din care fac parte Singapore,Vietnam, Filipine, Indonezia, Brunei,Thailanda, Malaezia) și APEC – Conferința pentru Cooperare Economică Asia-Pacific ( care cuprinde ,Australia, Brunei, Canada, China, Hong Kong, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelanda, Filipine, Singapore, Taiwan, Thailanda și SUA). ASEAN a început înca din anul 1992 să întreprindă pași semnificativi în direcția unei regiuni de comerț liber și a constituit inițial un forum politic, însă, APEC funcționeaza cu precădere ca un forum de dezbatere, limitându-se doar la coordonarea anumitor acțiuni, fără crearea de efecte pe plan economic și politic, lucru explicabil luând în considerare eterogenitatea dezvoltării economice dintre statele membre și interesele economice greu de armonizat.

Asociația Natiunilor Unite din Asia de Sud-Est

Cu timpul, in Asia, au început noi tendințe de integrare economică în concordanță cu interesele legitime ale statelor din această regiune.

Asociația Natiunilor Unite din Asia de Sud-Est a luat naștere pe data de 8 august 1967 prin Tratatul de la Bankok la care au participat cei cinci membri fondatori: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore, Thailanda, urmand să adere la 8 ianuarie 1983 Brunei, la 28 iulie 1995 Vietnam, Laos si Myanmar la 23 iulie 1997 și Cambogia la 30 aprilie 1999.

Principalele obiective ale ASEAN vizează accelerarea expansiunii economice, dezvoltarea culturală în regiune, progresul social și promovarea păcii și securității în regiune prin respectarea justitiei și legilor în relatiile dintre țările din regiune și aderarea la principiile Cartei Națiunilor Unite.

Principiile fundamentale ale ASEAN cuprind: respectul reciproc pentru independența, rezolvarea disputelor pe cale pașnică, integritate teritorială, cooperare între țări, egalitate, renunțarea la utilizarea forței, identitate naționala pentru toate națiunile, suveranitate, neimplicarea în afacerile interne ale statelor.

Principalele puncte din agenda ASEAN:

Țintele ASEAN Vision 2020 :

Dezvoltarea unei economii echitabile;

Reducerea sărăciei și eliminarea discrepanțelor sociale până în anul 2020;

Crearea unei regiuni economice stabilă, prosperă și competitivă, în care să circule liber bunurile, serviciile, investițiile și fluxurile de capital;

Comunitatea economică ASEAN a acceptat:

Intituirea de noi mecanisme de implementare a inițiativelor economice:

ASEAN Free Trade Area (AFTA)

ASEAN Framework Agreement on Services (AFAS)

ASEAN Investment Area (AIA)

Accelerarea integrării regionale în urmatoarele sectoare principale : secotrul produselor agricole de bază,sănătate, textile și imbrăcăminte, sectorul aerian, e-comerț, turism, electronice, sectorul piscicol, industria de cherestea.

Crearea ASEAN Dispute Settlement Mechanism care să garanteze rezolvarea pe cale legală a oricăror conflicte economice.

Liberalizarea circualției persoanelor de afaceri.

1.6.1 Relațiile externe ale ASEAN:

ASEAN Plus Three (ASEAN și Korea, Japonia, China) continuă extinderea și adâncirea relațiilor în zone de interes cum ar fi: discuțiile privind securitatea și cooperarea, crimă transnatională, investițiile și comertul, mediul înconjurator, agricultura, energia, turismul, finanțe ,stiința și tehnologia, tehnologia informației, sănătatea, forța de muncă, artă, bunăstarea socială, dezvoltarea, dezvoltarea rurală și eradicarea sărăciei.

ASEAN continuă în a-și dezvolta relații de cooperare cu diferiți parteneri de dialog cum ar fii: Australia, Canada, China, Uniunea Europeană, India, Japonia, Korea de Sud, Noua Zeelanda, Rusia, SUA, Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare. ASEAN promovează cooperarea cu Pakistan în anumite domenii de interes comun. Țările membre ASEAN pot participa la activitățile altor organizații precum APEC ( Forumul de Cooperare Asia-Pacific), ASEM (Asia-Europe Meeting), EALAF (East Asia-Latin America Forum). ASEM (Asia-Europe Meeting) este un forum de cooperare între țările asiatice și europene, care a fost inițiat cu scopul de a intării relațiile dintre cele două regiuni.Procesul ASEM are drept obiectiv principal promovarea cooperări în scopul dezvoltării durabile pe plan economic și social.Cooperarea este bazată pe trei piloni: pilonul politic, pilonul cultural si pilonul economic. La procesul ASEM participă 45 de entitati: Comisia Europeană, toate statele membre ale Uniunii Europene, Secretariatul General ASEAN ( Asociatia Natiunilor din Asia de Sud-Est), țările membre ASEAN, China, Coreea de Sud, Japonia, India, Mongolia și Pakistan.

Forumul de Cooperare Asia-Pacific

Forumul de cooperare Asia-Pacific (APEC) a luat naștere în Australia, în urma conferinței de la Canberra din anul 1989, conferința la care au participat 12 state (Australia, Brunei, Darussalam, Canada, Coreea de Sud, Filipine, Indonezia, Japonia, Malaezia, Singapore, SUA, Thailanda, Noua Zeelanda). Ulterior li s-au alăturat în 1991 Chile și în 1997 Peru, Rusia și Vietnam.

Din punctul de vedere al analiștilor, datorat faptului că țările membre dispun de diversitate din punct de vedere al regimurilor politice și a tradițiilor culturale și din cauza disproporției dintre sistemele economice și a nivelurilor de dezvoltare intr-un forum mai puțin omogen fac ca realizarea obiectivelor pe criterii comune să necesite tratative îndelungate.

În timp obiectivele APEC au devenit tot mai indrăznețe și ample.Rezultatele evoluției a acestui proeict sunt analizate cu ocazia reuniunilor anuale care se desfăsuară între statele membre.

De-a lungul timpului au fost propuse o serie de măsuri dintre care se evidențiază:

Reducerea sărăciei – în special prin adoptarea unui proiect privind strategiile de angajare a forței de muncă, atfel primii care vor beneficia de pe urma acestui proiect sunt grupurile nefavorizate;

Dezvoltarea cooperării inter-sectoriale între forurile publice, organizațiile nonguvernamentale și sectorul privat;

Dezvoltarea și consolidarea capacitaților naționale prin promovarea politicilor de punere în valoare a resurselor umane care contribuie la creșterea economică, astfel să se accentueze dezvoltarea permanentă a competenței și competitivității;

Facilitarea și asigurarea schimburilor intra-regionale de experiență și de date, cu ajutorul rețelei promovate de cooperare economică subregională în Asia – Pacific (CESAP), în scopul evidențierii resurselor umane.

Creșterea competenței personalului din administrație publică și sectoarele neguvernamentale, din domeniul planificării și prestațiilor de servicii, pentru îmbunătățirea pregătirii profesionale a forței de muncă.

În ultimii ani, în rândul membrilor APEC , se manifestă dinou dorința comuna de atingere a obiectivelor de dezvoltare durabilă și de punere în practică a infrastructurilor socio-economice proprii, având ca scop creșterea economică susținută și îmbunătățirea calității vieții în regiune.

2. Japonia

2.1 Privire de ansamblu

Japonia denumită și Țara soarelui răsare, este cunoscută drept a doua putere economică a lumii la începutul mileniului III, a fost și a rămas un caz special în istorie. Caracterizată printr-o societate riguros ierarhizată care s-a dezvoltat până la mijlocul secolului al XIX-lea într-o epocă feudală îngnorând și fiind ignorată de lumea civilizată. Japonia este o țară relativ mică ca întindere, alcătuită din munti într-o proporție de 90% fiind situate în una din cele mai active zone vulcanice ale Pacificului. Este o țară lipsită de bogații naturale dar și de resurse energetice fapt ce a dus la lipsa de interes a Occidentului. Japonia este grav afectată de Al doilea Razboi Mondial, devenind în epoca postbelică cel mai bun exemplu al noțiunii de “miracol economic.

Literatura economică dedicată enigmei japoneze incearcă sa prezinte o explicație faptului că o țara lipsită în mare parte de resurse de materii prime a reusit să creeze o economie complexă și cu un grad uriaș de eficientă , a reusit să se adapteze la crizele energetice și să caștige progresiv segmente ale pieței mondiale și să patrundă pe piețele de capital ale lumii. Explicația fiind una foarte simplă, factorul uman – spiritul de samurai- este nucleul dezvoltării economice:

dinamica de grup și respectul ierarhiei și aurotității;

supunerea, devotamentul, modestia și egalitatea reprezintă trăsături de baza al caracterului japonez;

atașamentul și loialitatea fața de întreprindere reprezintă expresii ale unui consens național.

Înaintea celui de-al doilea Razboi Mondial produsele japoneze erau considerate slabe din punct de vedere al calității și necompetitive pe piața. Ulterior a urmat perioada razboiului care a ruinat țara ducând la foamete, mizerie, lipsa banilor și a locurilor de muncă, atsfel a fost necesară restructurarea. După cel de-al doilea Razboi Mondial , Japoniei i s-a interzis înarmarea, iar un fapt bine cunoscut este că armata absoarbe resurse financiare importante cum este cazul Coreii de Nord care se află într-o situație economică critică din cauza investițiilor în armată. Drept urmare Japonia decide sa-și dezvolte economia.

2.2 Economia Japoniei

Economia japoneză a fost restructurată dupa modelul american, axandu-se pe dezvoltarea industrială:

prima fază este sustinerea industriei grele: industria portuară –constructii de nave maritime, șantiere navale-, sidelurgie, construcții de mașini, chimică și materiale de construcții, iar în paralel a reusit să se desvolte și industria textilă unde deja existau bune tradiții;

a doua fază este reprezentată de miniaturizare. Acest fenomen a fost intâlnit inițial în electrotehnică prin realizarea primilor tranzistori care au dus la revoluționarea tehniciilor audio-vizuale și au dus la creșterea producției și a exportului, astfel, produsele japoneze încep să fie apreciate și recunoscute pe piețele internaționale. Iar capitalurile acumulate sunt reinvestite în vederea creșterii economice.

A treia fază a constat în promovarea creativității și inovației, a tehnicilor de vârf, a produselor noi și a robotizării.

Industria de înaltă tehnologie electronică, informatică, optică, robotică și biotehnologie este reprezentativă pentru dezvoltarea economică iar aceste venituri obținute din această industrie sunt mari deoarece se realizează cu un consum relativ mic de energie și de materii prime, dar pe de alta parte aceasta industrie înglobeaza cercetări științifice aplicative care generează valoare adaugată mare. Japonia reprezintă o forță mondială în domeniul semiconductorilor, deținând 23% din exporturile mondiale.

Industria fotografică este una dintre cele mai competitive pe plan mondial. Astfel firma Sony s-a lansat cu foarte mare success în domeniul imaginilor digitale alături de firme foarte cunocute la nivel internațional: Kodak, Fuji, Minolta, Nikon, Canon.

În prezent economia Japoniei poate fii caracterizată drept modernă, automatizată, diversificată și robotizată. Având la bază o planificare riguroasă și minuțioasa, statul a avut o inserție benefică prin intermediul cooperării și coordonarii creatoare între sectorul public și sectorul privat și datorită faptului că 30% din PIB este alocat pentru dezvoltare.

Pornind de la asociațiile familiale de tip “zaibatsu”, în prezent Japonia este o masivă concentrare a capitalurilor și a activităților prin intermediul companiilor gigant “keiretsu” având activități și domenii diverse prezentând o concentrare puternică pe verticală și pe orizontală. Astfel un exemplu este oferit de către colosul Mitsubishi care în componenta s-a prezintă printre altele și Mitsubishi Bank, Mitsubishi Motor, Mitsubishi Chemical Industries, Mitsubishi Electric, Mitsubishi Power Systems etc.

Dinamica și cresterea economică a Japoniei au fost susținute de o productivitate ridicată a muncii, de promovarea și utilizarea tehnologiilor de vârf, de atenția uriașă acordată atât învațamântului cât și cercetării ștințifice. Astfel o atenție deosebită a fost acordată și creării de tehnopoli, care sunt alcătuite din grupuri de universități și centre de cercetare avansată: Fukoka, Tsubaka (lângă Tokyo), Silicon Island (în insula Kyushu), Keihanna (lângă Osaka).

Principalii indicatori macroeconomici din Japonia:

2.3 Comerțul exterior

Din punct de vedere al importurilor Japoniei, acestea au o arie vastă de proveniență:

Importă lemn din SUA, Rusia, Asia de Sud-Est;

Importă minereu de fier din Australia, Brazilia, India și Chile;

Importă bumbacul din SUA, Pakistan, Rusia, Mexic;

Importă lână din Australia si Noua Zeelanda;

Importă cauciuc natural din Malaysia, Indonezia, Thailanda;

Bunurile cele mai importate de către Japonia sunt: petrol in stare brută (17%), gaze naturale (10%), petrol refinat (3.5%), cărbune (3.1%) și calculatoare (2.6%).

Topul țarilor de origine ale produselor importate de către Japonia: China (22%), Statele Unite (18%), Australia (6.2%), Arabia Saudita (6%) și Korea de Sud(4.9%).

Dependența Japonia pentru materii prime este mult mai mare comparativ cu cea de materii prime: petrolul și gazul fiind importate din Arabia Saudită, Indonezia și Emiratele Arabe Unite, iar cărbunii sunt importați din Australia, Canada și SUA.

Din punct de vedere al exportului, bunurile cele mai exportate sunt: autovehicule (13%), componentele de autovehicule (5.3% ), circuite integrate (2.4%), imprimante industriale (2.2%), mașini cu functii individuale (1.7%).

Topul destinațiilor pentru produsele exportate de către Japonia: China (19%), Statele Unite (18%), Korea de Sud (7.8%), Thailanda (5.4%), restul asiei (4.7%).

2.4 Investitiile

Datorită acumulării de capital masiv Japonia a reusit să investească atât pe plan local , cât și pe plan internațional. Japonia a înfințat numeroase companii peste tot in toată lumea, o mare parte din capitalul de investiții fiind direcționat către zonele care prezintă mână de lucru ieftină precum Asia de Sud-Est și America Latină. Japonia este clasată drept a treia putere economică a lumii aflată după Statele Unite și China, Stalele Unite reprezentând cea mai mare piată de export pentru produsele japoneze, de aici rezultând dependența Japoniei fată de economia Americană.

Pe parcursul ultimilor ani relația dintre Uniunea Europeană și Japonia s-a intensificat, rezultând într-un plan de acțiune UE-Japonia,care a fost adoptat în anul 2001, care expune modul de cooperare bilaterală,care pe lângă comerț și investiții mai include și afaceri politice și culturale. Astfel, Europa a reușit sa devină sursa principală de investiții străine directe pentru Japonia și cel mai mare beneficiar al investițiilor străine în Japonia, depășind astfel Statele Unite și China.

Investițiile străine directe în Japonia:

3.China

Privire de ansamblu

China are toate șansele să devină o putere comparabilă cu hegemonul timpurilor noastre, Statele Unite. Așa cum este prezentată la începutul secolului al XXI-lea, prin suprafața, populația, prin deținerea armei nucleare, deținand o putere uriasă și prin simplul fapt că este membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, China este în mod cert o putere mondială.

Dacă ne gândim la istoria Chinei, câteva momente atrag atenția la prima vedere. În ciuda revoltelor sociale, a conflicterlor dinastice și a razboaielor civile sau numeroasele invazii externe, care au dus la diviziuni ale unității statale mai mult sau mai putin durabile, dar în final aceste acțiuni nu au prezentat consecințe geopolitice ireparabile. Acțiunile nu au avut același rezultat ca în Europa care au dus la formarea de state distincte după destrămarea Imperiului Roman. Luând aceste informații în calcul și deși China este una dintre cele mai întinse formațiuni politice din lume, s-a constatat că unitatea statală s-a refacut mereu în cadrul acelorlași parametric. Fenomenul este posibil datorită forței de coeziune, a omogenității și a continuității civilizației chineze, rămânând unica în lume de-a lungul a trei milenii de istorie.

Se poate afirma că dintre toate marile civilizații preindustriale ale lumii, cea chineză rămâne drept cea mai eficace. În continuarea caracterizării miracolului chinez , încă două elemente atrag atenția asupra evoluției statului chinez:

Ideologia comunistă se manifestă în congresele de partid dar nu se manifestă și în gândirea economică, pe plan economic primează democrația dar nu și în plan politic.

Factorul uman este cheia către a ințelege mai bine miracolul economic chinez. Astfel, cetățeanul chinez este obisnuit să aibă un trai modest, acesta este obișnuit cu o extraordinară minuțiozitate și pentru el nu există conceptul de egocentrism, pentru el există doar un singur lucru și anume colectivitatea sau mulțimea.

Până la începutul anilor 80, China s-a axat pe o politică continentală, politică de apărare a interiorului și a cedat occidentului fațada sa maritimă. În secolele XVI-XVII sosesc primii europeni, aceștia fiind navigatori și negustori de origine olandeză și portugheza urmați apoi în secolul al XVIII-lea de englezi, francezi și pruiesni, toți încercând să pătrundă pe piața chineză și să ocupe puncte de sprijin pe litoral. Tentativele de pătrundere a puterilor colonial europene au drept răspuns instituirea iîn 1757 a politicii izolaționiste prin închiderea porturilor chineze cu excepția orașelor Canton – astăzi Guangzhou și Macao- astăzi Aomen, pentru navele străine. Interesul uriaș al statelor occidentale pentru piața chineza au declansat în prima jumatate a secolului al XIX-lea intervenția deschisă a Marii Britanii, Franței și Statelor Unite împotriva Chinei și a izolaționismului ei. Cele doua “Razboaie ale opiumulu” din 1840-1842 și 1856-1860, purtate de Marea Britanie împreună cu Franța impotriva Chinei, obligă China să-și deschidă porțile pentru mărfurile europene. Din acest moment, China s-a angajat într-un process de deschidere economică care va conduce la modificarea geopoliticii interne și îi va propulsa întoarcerea la dimensiunea maritimă.

După cel de-al doilea Razboi Mondial care a condus la afectarea întregi economii mondiale dar și relațiile economice internaționale, ONU a lansat o acțiune menită sa elimnine treptat barierele tarifare și a restrictiilor ce obstructionează comerțul internațional. Inițial s-a discutat despre Acordul General pentru Tarife si Comerț (GATT), accord semnat la data de 30 octombrie 1947 și ulterior a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. China va fii membru fondator GATT, dar ulterior a fost înlaturată prin instituirea blocadei economice împotriva ei in 1950, locul său fiind luat de către Taiwan.

Data de 1 octombrie 1949 marchează proclamarea Republicii Populare Chineze, Mao Zhedong fiind ales drept președinte al statului și tot odată reprezentând victoria revoluției chineze deschizând epoca edificării societății socialiste avînd drept acțiuni reforma agrară, naționalizarea întreprinderilor, industrializarea etc. Pentru a ascunde eșuările social-economice, Mao lansează moda campaniilor :

1957- “Campania celor o sută de flori” – fiecare chinez trebuia să planteze 100 de flori pentru a face țara mai frumoasă;

1958- “Marele salt înainte” – s-a pornit de la ideea că o dezvoltare liniară nu permite ajungerea din urmă a țărilor dezvoltate.

Transformarea majoră a Republicii Populare Chineze începe odată cu revenirea în prim-planul scenei politice a lui Deng Xiaoping în anul 1977, care renunță la cultul personalității a lui Mao Zedong și trece la modernizarea și eficientizare economiei, condusă acum de regulile pieței libere.

După o perioadă de 36 de ani de la excluderea Chinei din GATT, în data de 11 iulie 1986 Qian Jinading, reprezentant permanent chinez la Oficiul Națiunilor Unite de la Geneva ,trimite o cerere oficială directorului GATT prin care se exprimă dorintă guvernului chinez de a relua statutul de parte contractantă la GATT. Rezultatul acestei cereri a fost o lungă perioadă de negociere între membrii GATT și republica Chineza și dupa o durată de 14 ani de negocieri, pe data de 11 decembrie 2001, Republica Chineza redevine membră a OMC. Imediat după aderare, ministrul comerțului exterior al Republicii Chineze afirmă că Beijing-ul este pregătit să joace după regulile OMC și țara sa va oferi drept rezultat al aderări un număr mare de afaceri avantajoase. Intrarea Chinei în OMC accentuează presiunile pentru a reduce protecțiile vamale și pentru a deschide economia către capitalul străin iar avantajele competitive legate de costrurile salariale îi oferă trăsături de capitalism sălbatic.

3.2 Zonele economice speciale din sudul Chinei

Datorită unei politici de liberalizare economică și de implementare a mecanismelor economiei de piață, în anul 1986 au fost create 5 zone economice speciale: SHENZEN situate în orasul Hong Kong, ZHUHAI situate în jurul orasului Macao, SHANTOU, XIAMEN, Insula HAINAN.

Un număr de paisprezece orase port au primit statutul de free-port, dintre care cele mai importante sunt: Dalian, Tiankin, Guangzhou, Shanghai. Această zonă cuprinde drept centre de atragere a capitalurilor și Hong Kong, Macao și Taiwan.

Producția este bazată pe : produsele de înaltă tehnologie, energie electrică, extractive de petrol, cărbune, prelucrarea tutunului, textile, mobilă, încăltăminte, tehnică de calcul, productie de băuturi, exploatări forestiere, etc.

În ultimii ani China a demonstrat că are o economie cu creșteri semnificative , dar pe plan intern guvernul este într-o continuă luptă cu o economie care amenintă să se prăbușească din cauza vitezei sale uriașe.

Pentru a avea o creștere durabilă vor fii necesare schimbări în China. La toate nivelurile lumea este conștientă de limitările impuse de mediu iar modele bazate pe consum intens de resurse, prezent acum în SUA ar duce la un dezastru atât China cât și restul lumii.

În acest sens:

China dorește să se îndeparteze de strategia de creștere bazată pe exporturi;

China se implică în “ finanțarea prin furnizor” și pune la dispozitie sume de bani care contribuie la finanțarea deficitelor de comerț exterior ale Statelor Unite;

China dorește stimularea consumului;

Își propune crearea de servicii sociale mai performante printr-un sistem de sănătate publică, educație, programe naționale de pensie, în vederea reducerii nevoii de economisire a cetățenilor din precauție;

Urmarește un program cu acces sporit de finanțare pentru IMM-uri;

Dorește să adopte un sistem “echilibrat” al proprietății intelectuale în vederea susținerii procesului de inovare.

Principalii factori economici în China:

3.3 Comerțul exterior

La începutul anilor 1990, 40% din exporturi erau bazate pe produsele manufacturate simple : îmbrăcăminte, încălțăminte, jucării și electronice iar în prezent China este unul dintre cei mai mari comercianți ai lumii, astfel echipamentele și mașinile industriale reprezintă peste 60% din exporturi urmate de textile.

Topul celor mai exportate produse de către China: calculatoare (9.9%), echipamente radio și pentru televiziune (5.2%), telefoane mobile (4.3%),componente de mașinării pentru birou (2.2%), circuite integrate (2%).

Destinațiile principale în ceea ce privește exporturile Chinei sunt: Statele Unite, dragonii asiatici, Germania, Japonia și Africa. În ultimii ani China a creat un drum prin Africa în căutarea de resurse naturare și influența drept urmare peste 750.000 de chienzi s-au mutat în Africa iar un numar mult mai mare de africani migreaza către China fiind atrași de oportunitățile dezvoltării economice.

Topul produselor importate de către China: petrol (14%), circuite integrate (7.6%), minereu de fier (5.3%), aur (3.6%) și autovehicule (2.9%).

Topul țărilor de origine ale produselor importate de către China: Japonia (10%), Korea de Sud (9.3%), alte țări din Asia (8.3%), Statele Unite (4.4%) si Germania (6%).

3.4 Investițiile

Firme precum: BMW, Volkswaager, General Motors, Motorola, Philips, GAP, Bayer, L’Oreal sunt doar câteva care au fabrici și joint-ventures în țară cu peste un milliard de consumatori. Încă de la sfarșitul anilor 90’ majoritatea companiilor americane, europene și japoneze și-au formulat strategii pentru piața Chineză prin înfințarea de joint-ventures, deschiderea sau mutarea centrelor de producție și a centrelor de dezvoltare. Odată cu aceptarea Chinei în Organizatia Mondiala a comerâului, în medie 2,24 de investitori străini pe zi și-au deschis sedii la Beijing. Rezultând în investiți din ce în ce mai mari în centrele de cercetare-dezvoltare-inovare ale chienzilor. În prezent piața chineză este una importantă și atractivă până și pentru marile firme din domeniul tehnologiei informației. Astfel cea mai mare companie producatoare de calculatoare și periferice din China , Lenovo, a reușit să achizioționeze divizia de PC a IBM, ulterior după înfăptuirea acestei alianțe globale China a devenit al treilea producător de calculatoare din lume după Dell și HP. Printre firmele de talie mondială care sunt interesate de piața din China se află și Intel care a stabilit un fond de capital de risc în valoare de 200 de milioane de dolari pentru viitoare investiții in companiile chineze de hardware și software.

Investițiile directe în China:

Regimul fiscal din China este un punct de atracție pentru investitorii străini. În anul 2001, au avut loc schimbări în cea ce priveste politicile de atragere a investitorilor pe piața chineză odată cu intrarea Chinei în Organizatia Mondiala a Comerțului precum: unificarea cotelor de impozitare pentru toate companiile, atât cele străine cât și autohtone de pe piață; plata de către toate companiile producatoare a taxei pe valoare adaugată și reducerea impozitelor pentru străinii care investesc într-una din cele 5 zone economicele special sau într-una din cele 14 zone libere.

Domnia lui Mao Zedong

In urma a 2 decenii de razboiae civile cat si razboaie international, pe data de 1 octobrie 1949 a fost creata Republica Chineza.

Domnia lui Deng Xiaoping

Influența Chinei

China nu doar învăluie inima continentului ci reușește să fie și cea mai mare țară de pe coastă datorită întinderii lungi a țărmului pacific. Drumul Mătăsii este linia de comunicație terestră a Chinei cu Occidentul Europei, Marea Chinei de Sud și strâmtoarea Malacca reprezintă mijloacele de comunicație maritime ale regiunii care sunt reprezentate de pasaje către resurse și piețe energetice din Golful Persic dar și din Europa. Planul strategic est-asiatic al Chinei , evoluează pe mare prin cooptarea statelor litorale ale Asiei de Sud-Est prin intermediul pacturilor comerciale și al cooperarilor navale.

O nouă cultură strategică asiatică a luat naștere, menită să iasă dinspre înauntru spre dinafară, având ca bază o diplomație consultativă, numită “musyawarah” , care are ca scop identificarea intereselor comune capabile să genereze decizii mulțumitoare marginalizând subiectele controversate sau exterioare. Pe baza conflictelor interne, asiaticii resping tiparul istoric occidental al militarismului, având drept scop împrăștierea prosperității pentru toți.

Malaezia este prima țară care a restabilit relațiile economice cu China în 1974. Exporturile Malaeziei către China de gaze naturale, ulei de palmier și electronice au ajuns la sume uriașe cea ce a dus la o creștere rapidă a planurilor de dezvoltare ale Chinei. Economia Malaeziei este similară cu cea din Coreea de Sud, mișcându-se în tandem cu economia chineză. Dar malezienilor li se oferă acces preferential pe teritoriul chinez, permițându-le deținerea de proprietăți și chiar investirea în domenii sensibile precum uzinele electrice. Ca și Coreea de Sud, Australia, Thailanda și India , Malezia asigură Statele Unite că sunt de aceiași parte, dar nu dorește să facă nimic ce ar strica relația cu China , ocolind cu eficiența fiecare situație deoarece dorește sa rămânș neutră în duelul celor doi giganți.

Legăturile Indoneziei cu China sunt arhaice și au fost situate mereu între dragoste și ură. Indonezia devine tot mai mult tamponul zonei de influență chineze – Japonia încercând să îi dea acest rol încă de la sfarșitul celui de-al doilea Razboi Mondial. În scurta perioadă în care Statele Unite au încetat cooperarea militară cu Indonezia din cauza problemelor din domeniul drepturilor omului, China a reusit să fructifice o serie de acorduri de apărare, astfel Indonezia devenind un atol chinezesc în cadrul perimetrului sau de expansiune. China a reusit să înlocuiască investițiile în declin a Statelor Unite în Indonezia, China investiind 30 de milioane de dolari în industria exploatatoare trimitând resurse de petrol, gaze naturale, lemn și cărbune spre continent. Chiar dacă Statele Unite, Uniunea Europeană, Australia și Japonia investesc sume considerabile în agricultura indoneziană, oferă un sprijin instituțiilor islamice pașnice, instruiesc poliția și obligă companiile proprii să practice drepturile cetățeniei de corporație prin intermediul plății unor salarii mai mari și oferirea de asigurări medicale pentru muncitori, toate acestea s-ar putea să nu fie sufieciente pentru a păstra Indonezia drept o structură stabilă de insule fară a se organiza în jurul Chinei.

Birmania, denumită Myanmar de către junta militară aflată la putere este de decenii întregi caracterizată printr-o societate izolată, invechită și subdezvoltată înca poziția ei în Golful Bengalului îi confera o importantă esențială pentru China pentru a ocolii strâmtoarea Malacca. Încă din 1988 puterea militară corporatistă este cunsocută drept Consiliul pentru Restaurea Legii și Ordinii Statului a dus la transformarea ordinii coloniale britanice și apoi japoneze în singurul stat budist militant din lume, iar în 1977 junta și-a schimbat numele în Consiliul pentru Pacea și Dezvoltarea Statului, la trecerea unui deceniu diferența este însă insesizabilă.Consiliul pentru Restaurarea Legii și Ordinii Statului se menține la putere pe baza aluziei amenințării străinilor, însă principala amenințare provine din partea Chinei, putere pe care o primește cu brațele deschise. Producția și traficul de droguri aduc Consiuliului pentru Restaurarea Legii și Statului valutî cu care cumpără echipamente militare din China, iar Birmania primește în schimb pe lângă sprijin diplomatic dar și pe chinezi insăși. Unii numesc Birmana drept “ Yunnanul de Sud”, după numele de odinioară al provinciei sudice chineze aflată la granițe cu Birmania. Birmania face parte din strategia de dezvoltare a regiunilor sărace ale Chinei pentru a le duce la nivelul celor înfloritoare ca cele de pe coastă. Astfel pentru acestă strategie China și-a anexat vecinul de la sud. China a reușit să cumpere cea mai mare parte a lemnului din țară și i-a defrișat pădurile, i-a cumpărat și exploatat minele de pietre pretioase.Granița dintre China și Birmania nu s-a modificat , Birmania devenind practic o provincie chineză.

Datorită faptului că pe teritoriul ei izvorăsc marile sisteme fluviale din Asia de Sud și de Sud-Est, China iși poate permite să construiască baraje hidroelectrice pe marele fluviu Mekong, și în același timp folosind apele sale pentru a transporta mărfurile asiaticilor a caror viață depinde de apele fluviului. Pe de altă parte barajele chinezești afectează profund nivelul de apă al Mekongului și al afluenților săi din Thailanda, Cambodgia, Birmania și Vietnam. Iar ce rămâne din fluvial Mekong la intrarea pe teritoriul Laosului este de ajuns pentru un baraj de mărimi mici , a cărui productie de electricitate este vândută Thailanda. În final viața în aval de China , pentru popoarele țărilor Indochinei din lumea a treia nu este deloc ușoară.

După razboiul din Vietnam unde poziția Statelor Unite s-a diminuat , Thailanda normalizează relațiile cu China în 1975, resușind să creeze un parteneriat strategic care includea Vietnamul de Nord.Ulterior China a vândut Thailandei petrol la prețuri acceptabile după ce OPEC a crescut prețurile. În timpul crizei financiare din anul 1997 , China a redus tarifele în cadrul programului denumit “ Recolta timpurie” fapt ce a contribuit la crearea unei iamgini de superputere binevoitoare. Astfel în această perioadă comerțul cu China a ajuns la același nivel cu Statele Unite iar din punct de vedere al numărului de turiști cei chinezi vizitează Thailanda în numșr mult mai mare comparativ cu turiștii americani. Datorită unei uriașe artere rutiere prin Laos, China și Thailanda aproape că se invecineazș. Thailanda este un mare re-exportator de produse chineze. Refacerea relațiilor sino-thailandeze nu reprezintă doar o chestiune geografică ci și una economică, culturală și psihologică. Diaspora chineză din Thailanda operează în toate centrele comerciale din provincie precum Phuket situate pe caostă și Maha Sarakham din interiorul țării, China consdierând felul în care Thailanda a asimilat marea populație chineză este luat drept un model pentru celalate țări. Drept exemplu în anul 1850 jumatate din populația Bangkok-ului era formată din chinezi supusă familiei regale thailandeze, ulterior reusind să intre prin intermediul căsătoriei. Iar în perioada în care companiile erau controlate de către occidental, afacerile chineze au fost menținute prin cunoașterea intimă a culturii și obiceiurilor thailandeze. În prezent China este privilegiată prin controlul exporturilor de orez, lemn și aramă alte Thailandei. Oamenii de afceri chinezi și thailandezi nu doar colaboraează ci se consideră drept frați. China a reusit să rescrie istoria prin intermediul diasporei, tranformand-o într-o parte a Marii Chine.

În ciuda altercațiilor cu China din secolul la XV-lea și incluzând și razboiul din 1979, Vietnamul este singura țară care a fost invadată de catre chinezi și nu a fost cucerită. Dar în lipsa protecției sovietice , Vietnamul a fost obligat să deschidă granițele cu China, reluând relațiile sino-vietnameze în era globalizării. Odată cu creșterea prețurilor în China continentală, Japonia și China au început să investească masiv în Vietnam, reușind să aducă zona rurală a nordului țării la nivelul sudului prin construirea de fabric și prin importul de tractoare moderne care să intensifice producția, respectiv exporturile de orez și cafea ducând în final la creșterea venitului pe cap de locuitor. Guvernul vietnamez este de accord cu modelul chinez de control politic dar cu o economie liberă însă este ingrijorat de urmatoarele consecințe coruptțe, inegalitate, cereri de transparentă și libertate. În ciuda asemănărilor dintre Vietnam și China, Vienamul nu dorește a fii absorbit în ordinea sinocentrică din regiune.

După perioada Razboiului rece unde avea o politică de aliniere, India trece la o politică de multianiliere .India declară că luptă alături de Statele Unite pentru democrație fiind un exemplu în Asia dar, în același timp dorește să modifice ordinea mondială alături de China. Pentru a atrage India, Statele Unite recurge la investiții în domeniul high-tech,tehnologie nucleară civilă, acorduri de apărare precum producerea împreună a avioanelor F18 și acordarea de mai multe vize imigranților. Pe de altă parte China menține o poziție comuna cu India în chestiunea negocierilor comerciale, exploatării petroliere comune, un plan de realizare a unor coridoare de comercializare prin Hymalaia și având la bază un comert anual de 20 de milioane de dolari , toate acestea putând fiind realizate prin intermediul unui accord nuclear civil. Asfel firmele de IT din India trebuie să importe hardware pentru a-și produce software-ul. Integrarea între cele două țări are la baza faptul ca cele mai mari operații de subcontractare din China aparțin indienilor. China se bucură de ordine dar speră că în viitor să aibă parte de democrație, iar India are democrație dar din punct de vedere al ordinii este foarte haotică. Dar se poate susține că și China este o tara mai libera față de India democrată, având un grad de analfabetizare mai mare iar rata saraciei este mai scăzută. Din cauza că indienii nu au libertate economică se pot bucura de celalte libertați cu greu. Se poate afirma că diferența dintre India și China nu este dată de întarzierea în timp a erelor de reformă economică, ci este mai mult o chestiune fundamentală de pricepere natională de organizare. Astfel, chiar dacă India v-a reușii să se ridice , o va face decat urmând regulile Chinei.

Țările asiatice subdezvoltate se străduiesc să facă față nevoilor unor populații în creștere , iar apetitul feroce al Chinei le vânează resursele . Maniera chineză de a transforma terenurile arabile în spații urbane pentru construirea fabricilor a produs o întorsătură premodernă în domeniul intermedierilor și a exilat producția agricolă de pe continent în Filipine, acolo unde majoritatea Chineză controlează o mare parte din economie. Dacă Indonezia devine o barieră de coral chineză, atunci Filipine se transformă in orezăria Chinei.

Pe lângă Indonezia și Filipine, Oceania este cel de-al doilea cerc din strategia Chinei de a acumula resurse și de a construii relații prietenești pentru un eventual sprijin acordat marinei sale militare. China nu are nevoie să cucerească țările slabe din insulele Pacificului, cumparându-le pur și simplu. Companiile Chineze de stat scapă cu usurință de restrictiile în calea investițiilor străine , astfel companiile nu mai caută mijloace de producție, distribuție și schimb commercial , ci doar caută să le controleze finantând exploatarea minelor și sprijinind infrastructura de șosele, căi ferate și vehicule. În Papua Noua Guinee, China a accelerat drastic despădurirea junglei virgine, iar în actualul ritm de tăiere al copacilor va dispărea prin anul 2030. Indiferent de ce firmă locală se ocupă de despagubire, cei mai multi bușteni ajung în China, unde sunt folositi la orice de la mobilă până la construirea de cabane.

Cautând sa deținî controlul acelorlași arhipelaguri pe care și Japonia le viza în timpul celui de –al doilea razboi mondial, Malaezia ( Papua Noua Guinee și insulele Solomond, ambele având un istoric bogat cu Australia), Polinezia ( microstatele legate istoric de Noua Zeelanda) și Micronezia ( țările din Pacific aliate cu Statele Unite), China a reușit să depașească Janponia și în calitate de furnizor de ajutoare. Pe insula Kiribati, China a construit o stație de urmîrie a sateliților în cadrul programului său spatial.