Efectele Crizei Economice Asupra Economiei Globale

CUPRINS

Lista tabelelor, graficelor și figurilor…………………………………………………………p. 3

Rezumat………………………………………………………………………………………p. 4

INTRODUCERE…………………………………………………………………….………p. 5

Abrevieri………………………………………………………………………….…………..p. 6

CAPITOLUL 1. Crizele economice și ciclicitatea lor………………………………….…….p. 7

1.1 Cadrul conceptual privind crizele economice…………………………………..…………p. 7

1.2 Concepții doctrinare și teorii referitoare la crizele economice……………….……..……p. 8

1.3 Istoria crizelor în secolele XX și XXI………………………………….…………..……p. 13

CAPITOLUL 2. Cauzele, propagarea și efectele crizei într-o lume tot mai globalizată……………………………………………………………………………………p. 15

2.1 Cauzele crizei și mecanismele ei de transmisie în analiză empirică…………..……..…..p. 15

2.2 Distorsionarea stimulentelor și hazardul moral…………………………………………….p. 19

2.3 Reglementări nocive……………..…………………………..………………………..…..p. 22

CAPITOLUL 3. Studiu de caz.Efectele crizei economice asupra Europei……………..……p. 27

3.1 Mari crize din trecut………………… ………………………………………………..…p. 28

3.2 Efectele crizei asupra principalilor indicatori macroeconomici ai UE……………………p. 31

3.2.1 Evoluția PIB în UE în perioada de criză și post criză…………………………..………p. 31

3.2.2 Evoluția ratei șomajului………………………………………………….………….….p. 33

3.2.3 Inflația……………………………………………………………………..……………p. 35

3.2.4 Deficitul bugetar……………………………….……………………………….………p. 36

3.2.5 Efectele crizei asupra comerțului cu bunuri și servicii……………..……………….…..p. 37

3.2.6 Măsuri luate pentru contracararea crizei………………………………………………..p. 39

Concluzii……………………………………………………………………….……..……….p. 40

Bibliografie……………………………………………………………………………………p. 42

LISTA TABELELOR GRAFICELOR ȘI CASETELOR

Lista tabelelor

Tabelul nr. 1 Variația anuală a exporturilor de mărfuri și a PIB 2007-2010 (%) pag.37

Tabel nr.2 Evoluția balanței serviciilor și, respectiv, a balanței bunurilor la nivelul țărilor UE 1000 mil. EUR Media UE – 27 pag.37

Tabel nr. 3 Evoluția ponderii în PIB a balanței bunurilor și serviciilor % în PIB pag. 38

Lista graficelor

Grafic nr.1 Fluxurile de credit către țările în dezvoltare, % din total pag. 15

Grafic nr.2 Evoluția depozitelor și creditelor externe ale sectorului bancar în Europa de Est. Pag. 16

Grafic nr. 3 Evoluția ratei capitalului băncilor în SUA pag. 19

Grafic nr. 4 Nivelul PIB-ului pe parcursul celor trei crize economice globale pag. 28

Grafic nr. 5 Producția industrială mondială în timpul Marii Depresiuni și criza actuală pag. 29

Grafic nr. 6 Ratele șomajului în timpul Marii Depresiuni și actuala criză din SUA și Europa pag. 29

Grafic nr. 7 Evoluția PIB 2008-2013 pag. 32

Grafic nr. 8 Evoluția ratei șomajului în Europa 2007-2013 pag. 33

Grafic nr. 9 Rata inflației în Europa 2008-2013 pag. 35

Grafic nr. 10 Deficitul bugetar al Europei 2008-2012 pag. 36

Lista figurilor

Figura nr. 1 Nivelul PIB pe anul 2013 în statele din Europa pag. 32

Figura nr. 2 Rata șomajului în Europa în 2013 pag. 34

Figura nr. 2 Rata șomajului în Europa în 2013 pag. 34

Abstract

The financial crisis that hit the global economy since the summer of 2007 is without precedent in post-war economic history. Although its size andextent are exceptional, the crisis has many features in common with similar financial-stress driven recession episodes in the past.

The crisis was preceded by long period of rapid credit growth, low risk premiums, abundant availability of liquidity, strong leveraging, soaring asset prices and the development of bubbles in the real estate sector. Over-stretched leveraging positions rendered financial institutions extremely vulnerable to corrections in asset markets. As a result a turn-around in a relatively small corner of the financial system (the US subprime market) was sufficient to topple the whole structure.

Such episodes have happened before (e.g. Japan and the Nordic countries in the early 1990s, the Asian crisis in the late-1990s). However, this time is different, with the crisis being global akin to the events that triggered the Great Depression of the 1930s.

While it may be appropriate to consider the Great Depression as the best benchmark in terms of its financial triggers, it has also served as a great lesson. At present, governments and central banks are well aware of the need to avoid the policy mistakes that were common at the time, both in the EU and elsewhere.

The negative effects of the financial crisis, with impact on the real economy, have led to sudden decrease of economic growth, at global level, still from the year 2008, having a strong echo on the international trade, both in the goods area and in that of services.

The study expounds aspects of world trade contraction, in the context of global crisis, the main phenomena that had drawn it, influencing the international trade development.

World crisis from 2008 generate an gravely disbelief in operating financial institutions of the contemporary capitalism.

Here are presented some analyzes, in dynamics, on the basis of statistical data about the evolution of trade in goods and services, at the EU level, accompanied by comments and conclusions.

INTRODUCERE

Sistemul capitalist mondial nu mai dispune de nici o rezervă și de nici o posibilitate de resuscitare. Acest lucru a fost dovedit o dată atunci când a fost atacat socialismul din Europa și URSS printr-un război secret și din nou a doua oară acum, când se constată că FMI și Banca Mondială au fost incapabile să prevadă criza și să evite contagiunea crizei financiare cu criza economică.

Ineficiența măsurilor anticriză la nivel național este constatată în fiecare zi. Iar combaterea crizei la nivel internațional, în condițiile actualului sistem capitalist, este la fel de ineficientă. Crizele accelerează și adâncesc procesul de degenerare și descompunere a sistemului economic capitalist. Vor fi afectate baza economică a capitalismului și structura sa politică și ideologică. Întreaga lume afectată de criză va tinde spre ideile de stânga, spre o revoluție, spre înverșunate lupte de clasă pentru a realiza un progres general al societății capabil să asigure emanciparea omului la nivel de mase. O ordine absolut nouă se va impune pe plan mondial, convergentă cu problema pusă de revoluția tehnico-științifică, adică orientarea întregii vieți economice și a științei economice spre om și nevoile sale.

În stadiile incipiente, criza s-a manifestat ca o lipsă acută de lichidități în rândul instituțiilor financiare, acestea experimentând condiții tot mai aspre în rostogolirea datoriilor (de obicei de scurtă durată). In această fază, au crescut preocupările instituțiilor financiare legate de solvabilitate, dar un colaps sistemic a fost considerat improbabil. Această convingere s-a schimbat dramatic în 2008, atunci când o mare bancă americană de investiții (Lehman Brothers) a intrat în incapacitate de plată. Încrederea s-a prăbușit, investitorii și-au lichidat masiv pozițiile și piețele bursiere au intrat într-o stare de haos.

De atunci economia mondială și implicit economia Uniunii Europene a intrat în cea mai abruptă recesiune de la Marea Depresiune (1929-1933) încoace. Transmiterea problemelor din sistemul financiar la economia reală s-a produs cu o viteză record, afectând investițiile în afaceri și cererea de uz casnic (în special pentru bunuri de folosință îndelungată și locuințe), prin intermediul restrângerii creditelor și a pierderii încrederii.

Criza financiară și economică internațională din 2008 a precipitat o neîncredere gravă în funcționalitatea instituțiilor financiare ale capitalismului contemporan. Inevitabil, criza are efecte defavorabile asupra creșterii economice globale și va avea consecințe politice, strategice și sociale.

Recesiunea economică generată de haosul din sistemul financiar a timorat profund publicul, cercurile de afaceri și liderii politici. Declanșată inițial în Statele Unite, criza s-a extins în Europa Occidentală și, pe fundalul globalizării, s-a răspândit vertiginos și în restul lumii.

Încercând să prevină falimentarea în masă a băncilor și a fondurilor de asigurare, guvernanții din America și din Europa Occidentală au naționalizat o mare parte din sistemul financiar autohton. Ceea ce contravine principiilor capitalismului modern și împuternicește statul în detrimentul sectorului privat, depreciază validitatea „valorilor” asociate cu piața „liberă” iar imaginea modelului economic promovat de SUA tinde să erodeze

Am optat pentru alegerea temei ”Efectele crizei economice asupra economiei globale” datorită faptului că este o temă de actualitate, cu care lumea s-a confruntat, iar o aprofundare a acestui subiect mi s-a părut necesară pentru o mai bună înțelegere a fenomenului de criză, în general, și a particularităților acesteia pe plan mondial.

ABREVIERI

NBER – The National Bureau of Economic Research

PNB – Produs Național Brut

SUA – Statele Unite ale Americii

OAPEC – Organisation of Arab Petroleum Exporting Countries

DJIA – The Dow Jones Industrial Average

BOJ – Bank of Japan( Banca Japoniei)

FED – Banca central a SUA

BCE – Banca Centrală Europeană

FMI – Fondul Monetar Internațional

PIB – Produs Intern Brut

FHA – Federal Housing Administration

NIKKEI 225 – indicele bursier al bursei japoneze Tokyo Stock Exchange

BM – Banca Mondială

OMC – Organizația Mondială a Comerțului

MBS – Obligațiuni ipotecare

SIV – Vehicul de Investiții Speciale

IFSLSGP – Instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor

UE – Uniunea Europeană

CAPITOLUL I

CRIZELE ECONOMICE ȘI CICLICITATEA LOR

Situația economică a diverselor țări a reprezentat dintotdeauna un subiect important pentru oricine dar mai ales pentru economiști.

În zilele noastre, fenomenele economice se desfășoară într-un mod foarte rapid și profund, evoluție la care iau parte diverși factori cum ar fi:

factorii politici, sociali, culturali, și nu în ultimul rând cei din domeniul tehnicii și tehnologiei informaționale.

Mass-media de exemplu, este capabilă să transmită, în cel mai scurt timp informații cu privire la ceea ce se întâmplă într-un colț al lumii sau la capatul opus al acestuia, indiferent de vreme, timp sau sezon.

Astfel, atunci când primele semne ale crizei actuale au început să se observe, întreaga lume a fost alertată în doar câteva ore.

1.1 Cadrul conceptual privind crizele economice

În cadrul campaniei electorale pentru președinție din 1980, candidatul Ronald Reagan, care a devenit ulterior cel de-al 40-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, a amintit o glumă veche ce conține totuși și un sâmbure de adevăr. El a spus:

„recesie” – este atunci când vecinul tău și-a pierdut locul de muncă.

”depresie” – este atunci când tu ți-ai pierdut locul de muncă.

Această glumă evidențiază faptul ca depresia este mult mai gravă pentru noi înșine decât regresia care îi afectează pe cei din jur.

Nu există încă o definiție universală care să definească „regresia” deoarece în elaborarea ei se iau în calcul scopul și momentul prezentării acestei faze economice.

În opinia politicienilor și a mass-media, recesia este efectul scăderii Produsului Național Brut (PNB) în decurs de două sau trei trimestre consecutive. Această definiție nu poate fi acceptată deoarece, analizând chiar și unele informații și date statistice, este foarte greu de realizat dacă și când o economie se află în recesie. Un alt motiv pentru care această definiție nu poate fi acceptată este faptul că aceasta nu ia în calcul schimbările ce se produc în variabile economice precum venitul pe cap de familie, situația șomajului, confidența consumatorului ș.a.

Un exemplu în acest sens este atunci când se realizează o scădere continuă a PNB-ului timp de câteva luni, iar mai apoi se înregistrează câteva mici modificări pozitive de scurtă durată datorate influenței conjuncturale a unor factori. În acest caz este foarte greu de decis dacă această economie se află sau nu în recesie.

Există totuși și o definiție oficială dată de Business Cycle Dating Committee, ce își desfășoară activitatea sub îndrumarea și răspunderea National Bureau of Economic Research (NBER), potrivit căreia în analiza recesiei trebuie luați în calcul factori precum șomajul, volumul producției industriale dar și volumul vânzărilor din comerțul cu amănuntul. Pornind de la acești indicatori economici NBER, definește recesia ca fiind „timpul în care activitatea economică după ce a ajuns la un vârf, începe să scadă până la nivelul în care se reduce complet.”

Nici această definiție nu este în totalitate completă deoarece în analiza evoluției economice a unei recesii economice și a momentului în care aceasta a început, este necesar a se mai lua în considerare și alți factori precum:

evoluția prețului diferitelor produse de uz curent și de trebuință îndelungată și al celor de pe piața imobiliară, în corelație cu indicele inflației;

situația balanței comerciale internaționale;

situația deficitului bugetar la nivel național;

evoluția bursei stocurilor (ca un barometru sensibil al tuturor evenimentelor politice, economice și sociale ce au loc pe plan național și internațional);

stadiul și evoluția creditelor și a ratei dobânzilor;

volumul inventarului din diferite sectoare de activitate (industrie, comerț, piața imobiliară ș.a.).

Deloc de neglijat este asemănarea puternică dintre viața economică a unei societăți și viața oricărei persoane, referindu-ne evident la crizele care apar în economie și cele la care este supus organismul. Dacă comparăm cele două crize, observăm ca ele apar ca niște tulburări în echilibrul economic (în cazul societăților) sau în organismul uman (în cazul persoanelor).

Tulburările din interiorul organismului uman pot fi de scurtă durată sau de lungă durată. Cele de scurtă durată sunt puternice și se manifestă prin temperaturi ridicate, convulsii ș.a.m.d., putând fi ameliorate doar sub supravegherea atentă a medicului și prin medicații corespunzătoare, iar cele de lungă durată se caracterizează printr-o stare de slăbiciune continuă.

La fel este și în cazul crizelor economice, acestea manifestându-se într-un mod asemănător: unele sunt de scurtă durată, puternice și provoacă șocuri mari, altele sunt de lungă durată și mai domoale. Unele apar ca efect al unui singur factor de influență și se manifestă într-o arie mai restrânsă de activitate, altele ajung să se extindă la nivel național sau chiar global.

Criza economică actuală se manifestă la scară globală, având simptomele unei epidemii care se răspândește în întreaga lume.

Este dificil să facem aprecieri când o criză financiară devine una economică sau dacă o criză economică generează o criză financiară sau invers. În principiu vorbim întotdeauna de o criză economică generată fie de cauze financiare, politice sau sociale. Criza financiară nu este decât o formă de manifestare a crizei economice și reflectă o neîncredere în sistemul financiar, o scădere semnificativă a volumului tranzacțiilor la bursă, o dereglare a mecanismelor de piață.

Bursa este barometrul economiei și tranzacționează afaceri de diferite dimensiuni și din diferite sectoare. În momentul în care piața acestor afaceri (piața imobiliară, piața petrolului, piața muncii) suferă dereglări sau corecții importante ele se vor reflecta în profitabilitatea afacerilor listate la bursă și, implicit, în prețul activelor financiare (acțiuni sau obligațiuni) care depind direct de așteptările investitorilor. Panica legată de economie nu face altceva decât să accentueze amplitudinea acestor corecții și să inducă noi incertitudini în economie. De aici și până la reducerea apetitului pentru economisiri și investiții, și în continuare la creșterea dobânzilor pe piață nu este decât un pas.

1.2 Concepții doctrinare și teorii referitoare la crizele economice

Preocuparea oamenilor de a explica evoluția proceselor și fenomenelor economice, de a formula unele legități care guvernează viața economică, punându-se astfel bazele constituirii teoriei economice și ale formării științei economice ca un domeniu al cunoașterii de sine stătător, a fost determinată de dezvoltarea economică a societății încă din cele mai vechi timpuri. Pentru a putea înțelege confruntările de idei ce au loc astăzi în cadrul științelor economice, ca și tendințele și evoluția principalelor curente de gândire economică este necesară efectuarea, chiar și succintă, a unei incursiuni în istoria îndepărtată a gândirii economice.

În decursul ultimelor cinci milenii materialul istoriografic ne aduce în prim plan preocuparea constantă a omului în descifrarea tainelor vieții economice.

Dacă ținem seama de succesiunea epocilor istorice, de nivelul teoretic și de gradul de complexitate al ideilor emise, putem vorbi de două mari etape în apariția și dezvoltarea gândirii economice: gândirea economică premodernă (preștiințifică), de la începuturi și până la mijlocul secolului al XVII-lea și gândirea economică modernă (științifică) – mijlocul secolului al XVII-lea și până în prezent.

În “Codul lui Hammurabi” sunt tratate probleme ale dreptului de proprietate mobiliară și imobiliară, ale dreptului comercial, dreptului muncii (cu precădere ale angajării mâinii de lucru), ale sclaviei. În cuprinsul său, apare pentru prima oară reglementat fenomenul “muncii salariate“, ca fenomen generat pe de o parte de perioadele în care se cerea o mai mare cantitate de muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor și, pe de altă parte, ca urmare a existenței clasei sociale a “oamenilor liberi”, care aveau posibilitatea de a angaja. Angajarea trebuia să se facă, conform Codului, pe o perioadă scurtă de timp și în baza unei anumite sume, ce era stabilită și reglementată legal.

Ca și “Codul lui Hammurabi”, textele de origine hindusă, “Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor” (Arthashastra) și “Legile lui Manu”, ne oferă și ele o serie de informații interesante. În cadrul lor sunt analizate cu predilecție aspectele esențiale ale sclaviei, sursele de formare a sclavilor și domeniile în care erau folosiți.

În “Legile lui Manu”, se consideră sclavajul ca un fenomen justificat, de origine divină, cu rol important în prosperitatea castelor superioare: preoții (brahmanii) și războinicii (ksatriyi). Clasa socială menită a se ocupa cu activitatea economică – agricultura, meșteșuguri, comerț – era denumită “clasa gospodarilor”(voioșii). Preoții și războinicii trebuiau să conducă și să apere statul ,să vegheze la păstrarea ordinii firești a lucrurilor. Puterea castelor superioare provenea nu numai din dreptul divin, ci și din marile proprietăți funciare deținute și care, la rândul lor, erau apărate prin lege.

Față de “Legile lui Manu”, în care accentul cade pe analiza detaliată a vieții sociale hinduse, “Arthashastra” sau “Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor”, cuprinde și o serie de reflecții cu caracter economic.

Spre exemplu, “bogăția” este considerată a-și avea izvorul în munca umană, dar pământul, carierele de piatră, pădurile și alte obiecte materiale, deoarece nu sunt rezultatul direct al muncii omului, sunt “sterpe” și prin urmare, nu pot fi considerate o “bogăție”. Statul era cel care trebuia să aibă grijă de brațele de muncă și să formeze depozite tampon de material lemnos, cu scopul de a-l pune ulterior în vânzare, atunci când prețurile ar fi crescut prea mult. Totodată statului îi revenea și sarcina asigurării propriilor venituri și efectuarea cheltuielilor de “interes public”. Astfel, se poate întrevede o posibilă schemă de funcționare a bugetului de stat. Circumscrise aceluiași cadru se întâlnesc chiar și noțiunile de “venituri curente” ale statului și “venituri fundamentale, permanente”.

Dacă ne referim la continentul asiatic, nu putem omite perioada de înflorire a ideilor economice chineze (secolul VI–III î.e.n.) sub imperiul gândirii filosofice“confucianiste ”.

Susținătorii lui Confucius cereau conducătorilor statului și stăpânilor de sclavi moderație în cheltuirea veniturilor, să iubească și să asigure protecție poporului. Din punct de vedere economic era promovată ideea acumulării bogăției, dar cu condiția ca acest lucru să nu dăuneze nivelului de trai al oamenilor.

Se considera necesară satisfacerea nevoilor umane, dar printr-un consum moderat.“Virtutea” ar fi izvorul bogăției, iar “statul ideal”, cel în care trebuie să se muncească mult și să se consume puțin pentru asigurarea stabilității în societate. Dezideratul confucianist viza reunificarea provinciilor chineze într-o “Mare Unitate”, teză evident utopică deoarece: “ atunci când se va realiza Marea Unitate, lumea va aparține tuturor. Vor fi aleși cei mai inteligenți și vor fi promovați cei mai talentați oameni. Toți vor avea existența asigurată “.Privind retrospectiv, gândirea economică a antichității a avut, cu unele excepții, un loc secundar față de alte domenii ale cunoașterii umane: filosofie, morală, științele naturii, politică, religie. Ideile economice emise s-au limitat fie la a descrie unele fenomene economice, fie au reflectat preocuparea oamenilor pentru înscrierea într-un cadru normativ a vieții lor economice.

De aceea, reflecțiile economice specifice acestei perioade, include, în esența lor, un pragmatism și un descriptivism accentuat, amplificat și de caracterul natural al economiei antice.

Interesele gânditorilor antici pentru aspectele vieții economice va crește o dată cu apariția banilor, a intensificării schimbului și a dezvoltării comerțului. Un exemplu în acest sens ne oferă Grecia Antică, unde democrația sclavagistă va favoriza dezvoltarea comerțului și a creditului. În plan teoretic asistăm la un moment important al trecerii de la pragmatism, la o treapta superioară de înțelegere și interpretare a fenomenelor economice. Unele dintre aceste incercări de ieșire din sfera pragmaticului sunt considerate de specialiști, “adevărate începuturi sau rudimente de teorie economică, chiar și în sensul modern al termenului”, cum este și cazul operei lui Aristotel. De aceea, confruntările de idei nu s-au lăsat mult timp așteptate. Ele au determinat împărțirea gânditorilor greci în două tabere: cea a adepților democrației sclavagiste, numiți și “sofiști” și cea a “socratiștilor”, susținători ai intereselor conservatoare ale statului sclavagist.

Deosebirile de idei sunt evidente. Ele se manifestă atât în ce privește interpretarea diferitelor categorii economice – muncă, venituri, avuție – cât și din punctul de vedere al înțelegerii fenomenului sclaviei și al cămătăriei. “Sofiștii” (Protagoras, Hipias) atacau sclavia și autoritatea statală. Ei considerau necesară emanciparea individului căci, așa cum afirma Protagoras, “omul este măsura tuturor lucrurilor” și se pronunțau în favoarea intensificării activității comerciale a Greciei cu alte popoare.

Gândirea economică arabă va fi și ea presărată cu o serie de idei utopice, îndeosebi în ceea ce privește modul de organizare a societății și statului arab.

Reprezentativ pentru ideile sale utopice este gănditorul arab Ibu Bajda. În lucrarea sa “Călăuza solitarului” el își expune opinia privind realizarea unui stat ideal, în cadrul căruia autoritatea publică ar fi total nefolositoare. Cu tot caracterul utopic al modului său de gândire Ibu Bajda, este important, totuși, pentru convingerea pe care o nutrește față de posibilitatea realizării unui stat bine organizat sub aspect social, în care oamenii să fie egali, să trăiască în armonie fizică și spirituală. Prin urmare, putem afirma cu certitudine că, apariția și evoluția ulterioară a feudalismului în Europa, Asia și Orientul Arab a generat mutații importante în planul gândirii economice, a revigorat modul de înțelegere și interpretare a fenomenelor și proceselor din societate. Totodată, constatăm orientarea democratică și progresistă a unor reprezentanți ai claselor sociale interesate în dezvoltarea societăților lor, care au exprimat, prin ideile lor, puncte de vedere mai înaintate de cât cele ale perioadei sclavagiste.

La începutul secolului al XVIII se afirmă doctrina economică fiziocrată. Potrivit acestei doctrine, agricultura este singura ramură capabilă să creeze produs net. Pe de altă parte, aceasta promovează teza existenței ”ordinii naturale”, deci a necesității descoperirii legilor care guvernează funcționarea societății. Celebra lucrare ”Tabloul economic” (1758) sintetizează concepția fundamentală a fiziocraților. Autorul acestei opere, Fracois Quesnay (1694-1774), este considerat drept autorul primei reprezentări din istoria gândirii economice a circuitului macroeconomic. Susținând importanța concurenței și a unui mecanism liber de prețuri, doctrina fiziocrată apare în opoziție cu politica intervenționistă a mercantiliștilor.

Revoluția industrială, respectiv trecerea la producția mașinistă de la cea manufacturieră, și dezvoltarea tendințelor liberale la începutul secolului XIX-lea au determinat dezvoltarea gândirii economice, care s-a concretizat într-un nou demers științific redat de teoria economică clasică (școala clasică de economie politică).

Ideea care stă la baza școlii clasice de economie politică se referă la faptul că munca este încorporată în marfă. Reprezentanții economiei politice clasice au fost cei care au apărat liberalismul. Datorită faptului că societatea este împărțită în clase sociale care se confruntă în procesul distribuției rezultatelor activității economice, reprezentanții au o viziune pesimistă referitoare la evoluția pe termen lung a acesteia.

Din economia politică clasică s-au desprins la mijlocul secolului al XIX-lea două direcții opuse referitoare la teoriile economice: gândirea marxistă și școala marginalistă. Ca și fondator al gândirii economice care de altfel îi poartă și numele, Karl Marx (1818 – 1883) a aprofundat teoria referitoare la valoarea muncii, și a ajutat la dezvoltarea teoriei plusvalorii, a reproducției capitalului social, a planificării economice, a crizelor economice etc. Această teorie a avut scopuri ideologice, nu practica economică. Faptul că aceasta s-a transformat în dogmă a dus la destrămarea întregului sistem al economiei centralizate care a fost construit pe fundamentele acesteia, datorită faptului că nu și-a putut dovedi viabilitatea.

Teoria marginalistă reprezintă cea de-a doua direcție deprinsă din școala clasică de economie politică. Spre deosebire de gândirea marxistă și de teoreticienii clasici, care susțineau originea valorii prin muncă transformată în bunuri, marginaliștii consideră că originea valorii este dată de om, de nevoile și dorințele sale. Dacă clasicii au creat teoria obiectivă despre valoare, marginaliștii au fost întemeietorii teoriei subiective despre valoare.

Marginaliștii s-au remarcat în gândirea economică nu doar prin teoria lor despre valoare, ci și prin analiza realizată asupra mecanismului economiei de piață. Ideea care stă la baza acestei teorii este existența unei economii pure, abstracte, care impune conceptul de ”concurență perfectă”. Ei au urmărit în acest cadru comportamentul unui agent economic izolat, atât în calitatea sa de consumator cât și în cea de producător ofertant. Modul în care problemele economice sunt abordate, este inspirat din științele exacte și se bazează în mod special pe îmbinarea analizei economice cu instrumentul matematic, și pe calculul marginal. Orizontul activității economice este analizat din punctul de vedere al agentului economic, ceea ce face ca demersul lor să fie microeconomic. Marginaliștii sunt apreciați ca fiind apologeții acestei economii, deoarece aceștia se concentrează asupra studiului pieței și a economiei de piață, fără să acorde atenție problemelor acumulării și a dezvoltării în perspectivă a activității economice. Aceste teorii sunt specifice secolului XIX-lea și începutul secolului XX.

Pe această descendență se impune gândirea neomarginalistă. Reprezentanții acestei gândiri sunt F.A. von Hayek (1899-1922, laureat al premiului Nobel în anul 1974), Ludwig von Mises (1881-1973) și J.R.Hicks (1904-1989, laureat al premiului Nobel în anul 1972). Datorită lui Alfred Marshall (1842-1924) se impune de asemenea și efortul de sinteză între punctele de vedere neomarginaliste și cele marginaliste. Neomarginaliștii substituie conceptul de valoare-dorință cu conceptul de opțiune (alegere) datorită faptului că au în vedere restricțiile cărora agentul economic trebuie să le facă față. În cazul bunurilor de producție, opțiunea se bazează pe însușirile fizice ale acestora (criterii obiective), iar în cazul bunurilor de consum, opțiunile se bazează pe psihologia consumatorului (criterii subiective).

Dezvoltarea economiilor occidentale ridică, la începutul secolului XX, noi probleme în fața teoriei economice. Aceste probleme se referă la dominația pieței de către oligopoluri, monopoluri și monopsonuri. Astfel, piața nu mai poate fi considerată în totalitate liberă deoarece dependența agenților economici de un preț exogen și concurența perfectă devin îndoielnice. Ca să fie eficientă, acțiunea agenților economici trebuie adaptată noilor condiții de ”concurență imperfectă”.

Economiștii englezi Joan Robinson (1903-1983) și Edward Chamberlain (1889-1967) au fost cei care au dezvoltat această teorie a pieței cu concurență imperfectă prin lucrările lor.

Analiza microeconomică care stă la baza teoriei economice a reprezentat și reprezintă și astăzi un instrument util de analiză a evoluției concurenței și a fenomenelor pieței, de analiză a comportamentului consumatorului și a producătorului atât în condițiile concurenței imperfecte cât și în condițiile pieței perfecte. Aceasta se dovedește a fi insuficientă pentru o bună înțelegere a unor probleme cum sunt crizele economice care au ca efect blocarea atât a activității economiilor naționale cât și activitatea agenților economici. În plus, această analiză nu oferă idei și instrumente în scopul descoperirii unor remedii necesare pentru prevenirea, atenuarea sau ieșirea din criză. O nouă abordare a fenomenului se impunea în fața teoriei economice, o nouă viziune în înțelegerea activității economice, care reprezintă o interacțiune, nu o sumă a acțiunii agenților izolați. Activitatea de ansamblu depinde de acțiunea indivizilor și invers. Un nou câmp de analiză a fenomenului economic se deschide cu ajutorul viziunii macroeconomice a economiei de piață.

Economistul englez John Maynard Keynes (1883-1946) este fondatorul analizei macroeconomice. În opera lui, Keynes definește unele categorii macroeconomice noi, precum produsul național net și brut, teoretizarea ciclului macroeconomic, o serie de corelații de echilibru.

Analiza macroeconomică keynesiană presupune introducerea în teoria și practica economiei de piață a unui nou agent economic, statul, și dezvoltarea teoriei multiplicatorului de cheltuieli bugetare, de consum și de investiții. Noile politici macroeconomice, bazate pe teoria keynesiană, au scopul de a preveni sau a atenua efectele crizelor economice, de a combate șomajul, de a înfăptui creșterea economică și de a asigura sporirea venitului național și a produsului social ca o tendință fermă și de perspectivă. Keynesismul revine la ideea lansată câteva secole în urmă de mercantiliști referitoare la intervenția statului în economie.

Neokeynesismul (gândirea postkeynesiană) se dezvoltă după cel de-al doilea război mondial și domină teoria economică. Neokeynesismul presupune dezvoltarea teoriei creșterii economice și crearea unor modele de creștere macroeconomică la nivel național și, ulterior la nivel mondial.

După anul 1960 apare școala economică de la Chicago (gândirea economică denumită Monetarism ) ca o ripostă la gândirea economică keynesiană, dezvoltând teza conform căreia, principala cauză a instabilității în economie sunt tulburările din sectorul monetar. Profesorul american Milton Friedman și colaboratorii săi sintetizează concepția monetaristă în lucrările sale.

Viața economică ridică însă în continuare noi probleme precum: noi forme de crize, stagnare economică asociată cu inflație și, în special, apariția unor fenomene economice globale (mondiale). Este vorba de criza de materii prime, alimentară, energetică, de creșterea populației, de perspectivele ridicate de noile tehnologii, de implicațiile ecologice și, în special, problemele referitoare la decalajele economice, accentuate cu ajutorul noilor economii naționale.

La începutul anilor 1970 se conturează o nouă tendință în gândirea economică la nivel mondial. Aceasta se referă la apariția teoriilor și a modelelor de creștere economică, care este determinată de globalizarea unor probleme economice (creșterea neobișnuită a cheltuielilor militare, poluarea mediului, persistența subdezvoltării, inflația, accentuarea unor decalaje economice dintre țările lumii etc.) paralel cu realizarea unor progrese referitoare la desfășurarea unor cercetări interdisciplinare și la analiza creșterii economice la nivel macro și mondoeconomic.

Crearea ”Clubului de la Roma” în 1968, din inițiativa economistului italian Aurelio Peccei. Acest club reprezenta o organizație internațională și avea ca și scop o mai bună înțelegere a interdependențelor dintre domeniile economic, social, politic și natural la nivel global. De asemenea, organizația și-a propus elucidarea aspectelor complexe devenite îngrijorătoare pentru întreaga omenire, inițierea unor noi direcții politice, astfel încât situațiile grave, care nu pot fi abordate și soluționate eficient de către organizațiile tradiționale la nivel național, să fie preîntâmpinate și depășite.

Pe lângă acestea, la sfârșitul secolului XX, se adaugă încă o problemă majoră: tranziția de la o economie centralizată la o economie de piață.

1.3 Istoria crizelor în secolele XX și XXI

Cele mai importante crize din ultima sută de ani, menționate în literatura de specialitate sunt următoarele:

”The 1907 Bankers’ Panic” – Această criză a fost generată de prăbușirea sistemului bancar. Sistemul economic existent în momentul respectiv a avut de-a face cu retrageri masive de bani, fapt ce a condus la falimentul mai multor bănci. Încrederea populației în bănci a scăzut drastic.

Din dorința de a salva situația, Trezoreria americană irosește miliarde de dolari. Miliardarul J. Pierpont Morgan a venit cu soluția, salvând astfel situația națiunii. El a convocat o reuniune a bancherilor, în cadrul căreia s-a decis să se creeze un fond federal de rezervă, la care puteau să apeleze băncile care se confruntau cu retrageri masive de numerar. În 1913 acest fond a fost transformat de către Congresul SUA în Rezerva (Banca) Federală a SUA.

Marea Depresiune interbelică 1929-1933 – Această criză a afectat toate ramurile de activitate și a zguduit întreaga lume. A izbucnit în Wall Street în 24 octombrie 1929, care se mai numește și ”Joia Neagră”, din cauza scăderii considerabile a acțiunilor bursei din New York. După prăbușirea acțiunilor, falimentele au început să apară. Cauzele care au generat acest declin economic au fost: ciclicitatea tehnologică din procesul de producție, generată de înlocuirea mijloacelor tehnice vechi cu unele mai performante, producția fără acoperire și blocajul financiar, distrugerea produselor pentru a evita o scădere prea mare a prețurilor. Pe perioada acestei crize, producția industrială a mai multor state a avut de suferit. Alături de criza industrială s-a manifestat și o criză în agricultură. În SUA s-a observat o scădere a producției de 65%, în Anglia cu 86,1%, în Germania cu 65% iar în Franța cu 77%. Abia după anul 1933 s-a observat o redresare a economiei.

Criza Petrolului 1973 – A început la data de 15 octombrie 1973 și a fost generată de decizia țărilor membre OAPEC (Organisation of Arab Petroleum Exporting Countries) de a stopa livrările de petrol către SUA și alte țări care au sprijinit Israelul în războiul de Yom Kippur. Țările furnizoare de petrol au folosit această resursă naturală pe post de armă, ridicând prețul barilului de la 3 dolari la 12 (o creștere de 300%).

Souk Al-Manakh Kuwait 1982 – Souk Al-Manakh Kuwait este o bursă care funcționează în paralel cu cea oficială și pe care se tranzacționau instrumente financiare riscante. În 1973, dupa ce prețul petrolului a explodat, indicii bursieri au crescut considerabil și multi arabi s-au îmbogățit. În 1977 bursa oficială din Kuwait a clacat. O consecință a acestui fapt a fost adoptarea de către Guvern a unor reguli de tranzacționare foarte rigide. Această situație i-a determinat de speculatori să tranzacționeze pe bursa neoficiala Souk Al-Manakh. În urma acestui crash, toate băncile comerciale din Kuwait, cu excepția uneia, au dat faliment sau au fost naționalizate.

Lunea Neagră 1987-Data de 19 octombrie 1987 a rămas în istorie drept ziua cu cele mai mari scăderi bursiere din toate timpurile. În această perioadă, economia Statelor Unite ale Americii a început să dea rateuri, dar în ciuda acestui fapt, DJIA (The Dow Jones Industrial Average) a ajuns în luna august a anului 1987 la un nivel maxim, de 2722 de puncte, adică cu 44% mai mult decât la finele anului precedent. DJIA a scăzut într-o singură zi cu 22,6%, în data de 19 octombrie, generând pierderi de 500 de miliarde $ din capitalizare în rândul companiilor.

Criza din Japonia 1990-Japonia este statul care timp de 40 de ani, din 1950 până în 1990 a fost exemplul succesului economic. Era printre primele țări din afara continentului european care putea fi caracterizată de un nivel ridicat de dezvoltare și putea fi considerată un lider mondial. “Începând cu anul 1985 autoritățile japoneze au pus în aplicare nenumărate programe de emisiune monetara. Majoritatea lichidităților erau destinate creditării băncilor și companiilor interne, ce se aflau într-o situație precară, în scopul stimulării economice și susținerii acestora. Pe lângă aceasta, BOJ a micșorat treptat rata dobânzii de la 5% la 0% – 0.10%. În plus, băncile au început să își diversifice portofoliile prin achiziții de dolari SUA si woni sud coreeni sau active nominalizate în aceste valute’’.“Între timp, valoarea instrumentelor bursiere era în plină creștere, companiile înregistrau venituri colosale, creșteau exporturile și indicele japonez, NIKKEI 225 atingea noi maxime istorice. Lucrurile au mers bine până la începutul anilor ‘90, când “balonul creditelor ieftine” s-a spart și Japonia a intrat oficial în deflație’’.

Criza din Mexic 1994 – Înainte ca această criză să se manifeste, în Mexic s-a înregistrat o creștere economică foarte mare, iar datorită faptului că cursul valutar era ținut strict sub control, dezechilibrele economice creșteau și ele foarte repede. Înainte de alegeri, președintele Administrației, Carlos Salinas de Gortari, a hotărât să injecteze foarte mulți bani în creșterea salariilor și a pensiilor, mărind astfel și deficitul bugetar până la un nivel nesustenabil. Gotari a pierdut alegerile, iar noul președinte Ernesto Zedillo, a hotărât că este mai bine să lase moneda națională să fluctueze liber. Din cauza tensiunilor ce s-au acumulat anterior în economie, moneda națională s-a devalorizat cu 80% (de la 4 la 7.2 peso/dolar) față de dolar în decurs de doar o săptămână. Situația a revenit la normal peste trei săptămâni, când SUA a intervenit prin cumpărarea de peso direct din piață și prin garantarea unui împrumut de 50 miliarde $. Moneda s-a stabilizat la 6 peso/dolar.

Criza asiatică 1997 – în iulie 1997, în Thailanda, moneda locală (bath) s-a devalorizat masiv după ce Guvernul a decis să lase cursul liber. Thailanda aproape că a intrat în faliment deoarece deținea și o datorie externă uriașă la momentul acela. Criza s-a răspândit foarte repede în zonă și a cuprins toată Asia de Sud-Est, inclusiv Japonia. Cele mai afectate țări au fost însă Thailanda, Coreea de Sud și Indonezia. Aceste țări au fost ajutate de FMI cu un împrumut de 40 miliarde $ alocat stabilizării cursurilor valutare. După doi ani, economiile afectate au început să își revină.

Criza financiară rusă 1998 – Această criză a fost provocată de criza asiatică ce a avut ca efect scăderea prețurilor materiilor prime de al căror export Rusia era dependentă în proporție de 80%. Această țară a decis să nu își mai onoreze datoriile externe, intrând în încetare de plăți. Înainte de 1998, Guvernul a emis bonduri în scopul acoperirii deficitelor, dar în momentul în care acestea ajungeau la maturitate, erau plătite prin emiterea unor noi bonduri, datoria fiind astfel ”rostogolită”. Dobânda pentru aceste bonduri ajunsese la 150% pe an. În 13 august 1998, această schemă piramidală a căzut, după ce bursa și cursul valutar s-au prăbușit. Recuperarea economiei a început în 1999-2000.

Criza economică din Argentina 1999-2002 – La începutul anilor 80-90, Argentina a trecut printr-un război cu Anglia (războiul insulelor Falklands), printr-o dictatură militară, printr-o inflație care atinsese în iulie 1989 un nivel de 200% pe lună, iar datoria publică se afla la un nivel nesustenabil. Populația a început să își retragă masiv banii din bănci în anul 1999, să îi schimbe în dolari și să îi transfere dincolo de graniță. Situația a degenerat în momentul în care depozitele au fost înghețate pentru un an de către Guvern. Revolte populare extrem de violente au avut loc atunci.

CAPITOLUL II

CAUZELE, PROPAGAREA ȘI EFECTELE CRIZELOR ÎNTR-O LUME TOT MAI GLOBALIZATĂ

2.1 Cauzele crizei și mecanismele ei de transmisie în analiză empirică 

Deși capitalismul este sistemul economic pe care s‐a clădit civilizația și prosperitatea

occidentală, politicile mai tuturor guvernelor occidentale se ghidează, în prezent, după idei total

anticapitaliste. Păcatul ultim al etatismului este credința că guvernul poate rezolva orice

probleme ale oamenilor.

Ca obiective, politica monetară vizează atât asigurarea unei ocupări cât mai mari, cât și stabilitatea prețurilor. Acest dublu scop, cunoscut și analizat în literatura de specialitate ca „mandat dual” al politicii monetare („Why a Dual Mandate is Right for Monetary Policy?”, Benjanim M. Friedman, William Joseph Maier – Harvard University) poate fi privit în contrast cu scopul declarat al multor bănci centrale care se preocupă cu precădere și poate uneori în exclusivitate de stabilitatea prețurilor.

Politica monetară. Factorul determinant fundamental al crizei este politica inflaționistă de la începutul anilor 2000.

Sfătuit de Ben Bernanke – actualul guvernator al băncii centrale a SUA (FED), pe atunci simplu membru al consiliului guvernatorilor, Alan Greenspan a decis să reducă rata dobânzii prin emisiunea de bani.

Am asistat astfel la o „relaxare monetară” extrem de serioasă, indiferent de standardul la care ne raportăm: rata dobânzii a scăzut de la 6,25% la începutul anului la 1,75% la sfârșitul acestuia. Ea a continuat să scadă, atingând un nivel record de 1% în 2003, nivel la care a rămas timp de un an. În acest context este vorba de rata nominală a dobânzii. În contextul creșterii prețurilor, rata reală a fost chiar negativă, timp de 2 ani și jumătate – ceea ce înseamnă că băncile au fost plătite ca să ia bani de la FED, bani pe care i‐au canalizat în economie ținând cont de celelalte stimulente și constrângeri politice care le influențează deciziile.

Dar SUA nu a mers singură  în acest război contra stabilității economice. Banca Japoniei (BOJ) adoptase deja o politică  similară, oferind băncilor subordonate bani cu dobândă  nominală zero, iar Banca Centrală Europeană (ECB) a redus rata dobânzii la circa 2%, nivel la care a menținut‐o aproape 4 ani.

Astfel, până în 2006 rata reală a dobânzii în zona euro și în Japonia s‐a situat, de asemenea, la un nivel apropiat de zero. În Marea Britanie, banca centrală (BOE) a condus politica monetară după un tipar similar.

O parte din banii puși la dispoziție de băncile centrale au fost jucați „pe teren propriu” – investiți în propriile economii. Cel mai bun exemplu îl constituie tocmai boom‐ul imobiliar din SUA, însă astfel de fenomene au existat oriunde condițiile monetare au permis înflorirea speculei imobiliare: Spania  și Islanda sunt două  exemple elocvente.

Cercetătorii OECD au coroborat statistici din diverse  țări  și au arătat cum amplitudinea avântului pieței imobiliare este asociată  direct cu amploarea expansiunii creditului. Cealaltă  parte a banilor au fost jucați „în deplasare”, adică  au luat calea investițiilor străine, concretizate la rândul lor în exploatarea celor mai riscante oportunități ivite.

La scară  istorică, expansiunea creditului către economiile în dezvoltare nu are precedent decât în episodul similar din a doua jumătate a anilor 1970  și începutul anilor 1980, care a fost urmat de celebra „criză a datoriilor” (afectate au fost în special state din America Latină).

Grafic nr.1 Fluxurile de credit către țările în dezvoltare, % din total

Sursa: http://www.ecol.ro/files/pdf/Criza-economica.ECOL.pdf

În principal, aceste fluxuri de capital au fost filtrate de către sistemul bancar. Astfel, grupurile financiare occidentale au atras masiv resurse pe termen scurt și la un cost redus de pe piața financiară  internațională  folosindu‐le pentru a sponsoriza creșterea cifrei de afaceri a subsidiarelor lor din economiile emergente în curs de dezvoltare.

Mare parte din aceste influxuri de capital au fost investite tot în active imobiliare – plasamente puțin lichide  și riscante prin natura lor, dar foarte profitabile cât timp piața continua să crească.  Acest fenomen s‐a înregistrat și în Europa de Est, inclusiv în România.  

Graficul de mai sus confirmă  faptul că  explozia creditării în economiile în dezvoltare din estul Europei are la origine politica monetară  permisivă  de la începutul anilor 2000.

În graficul de mai jos se confirmă faptul că explozia creditării a economiilor în dezvoltare din estul Europei are la origine politica monetară permisivă a FED, Japoniei și țărilor europene de la începutul anilor 2000.

Conform datelor statistice, de la mijlocul anului 1997, în momentul în care s-a declanșat panica subprime, dinamica depozitelor a încetat să mai țină pasul cu evoluția creditului, sectorul bancar acumulând brusc  și vertiginos datorii de circa 250 miliarde dolari, majoritatea pe termen scurt.

Se estimează că 90% din aceste datorii sunt deținute de băncile europene.

Grafic nr.2 Evoluția depozitelor și creditelor externe ale sectorului bancar în Europa de Est

Sursa: http://www.ecol.ro/files/pdf/Criza-economica.ECOL.pdf

Politica banilor ieftini nu ne spune însă decât o parte a poveștii crizei financiare actuale. Alte câteva elemente au contribuit la trasarea detaliilor acesteia.

Adevăratele cauze ale actualei crize se regăsesc la nivel micro și macro în cadrul fiecărei țări și s-au manifestat printr-un management neadecvat al riscurilor, prin strategii de afaceri cu un vădit fond subiectiv, prin lipsa unor mix-uri efective de politici și mai ales decuplarea politicilor fiscale de politici monetare, acumulând dezvoltări interne cu efecte profund negative, ca și adâncirea unor decalaje și dezechilibre bilaterale și multilaterale. Printre factorii generatori ai acestei crize s-au numărat și excesul de lichiditate ce face ca speculatorii să se focalizeze și să se de-focalizeze rapid pe/de pe anumite categorii de active. Oricum, mișcările speculative nu se fac pe termen lung, măsurabil în zeci de ani. Pe prima poziție, mai mult decât evidentă este influența politicii monetare.

Politica monetară influențează toate domeniile de activitate, incluzând aici și politica de prețuri, care la rândul ei are legătură directă cu domeniile productive și de consum. Inflația este o altă componentă ce are o deosebit de mare influență în activitatea umană.

Criza financiară și impactul asupra economiei statale și ale Uniunii Europene

Criza financiară este generată de o situație în care o instituție financiară (sau mai multe) nu este capabilă, indiferent din ce motiv, să-și îndeplinească obligațiile, ceea ce poate perturba funcționarea normal a sistemului financiar. Aceasta apare atât într-o instituție financiar-bancară, dar și economică, ori administrativă, de stat și particulară, ori chiar la nivel statal, fiind determinată de managementul ineficient, de conjuncturile neprevăzute ce apar în domeniul financiar-bancar, amenințând obiectivele sau interesul unui grup social sau, uneori, pe cele ale societății, în ansamblu. Ca și în cazul celorlalte tipuri de crize, criza financiară este o criză combinată, neputând fi analizată și tratată în afara efectelor de natură economic și social pe care le produce.

Majoritatea estimează că, criză financiară de la sfârșitul anului 2007 începutul anului 2008 își are rădăcinile în scăderea dramatică a prețului locuințelor în SUA sau în căderea pieței creditului pentru locuințe. Această viziune este cel puțin incompletă. Cauza profundă a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creată de principalele bănci centrale ale lumii (FED, BOJ) și de dorința țărilor exportatoare de petrol și gaze de a limita aprecierea monedei.

La originea transmiterii efectelor negative ale crizei dintr-o țară precum SUA în alte țări, mai mici sau mai mari, stă interdependența aflată în creștere a economiilor naționale în contextul intensificării globalizării tuturor piețelor, inclusiv a piețelor financiare. Economia unei țări nu mai e capabilă să funcționeze normal dacă sistemul financiar al acesteia este paralizat sau se blochează. Acest fapt se datorează interferențelor multiple cu celelalte sisteme financiare naționale și internaționale. Cunoașterea în profunzime a cauzelor care au generat o criză este absolut necesară pentru a putea acționa asupra efectelor negative ale crizei. De asemenea este necesară instrumentarea de politici și mijloace racordate organic pe termen scurt, mediu și lung, la toate nivelurile (locale, regionale, naționale și internaționale).

Criza economică începută în 2008 în SUA s-a răspândit rapid în toată lumea, în marile bănci internaționale, încât în octombrie 2008 ,, pierderile cauzate de această criză erau de 400 de ori mai mari decât cele din timpul primei mari crize a capitalismului din 1929-1933’’.

Criza pe care a traversat-o economia mondială, scoate în evidență împletirea unor cauze specifice, netradiționale ale fenomenelor de criză, cu unele comune, tradiționale.

Cauzele principale tradiționale ale crizelor economico-financiare se regăsesc în:

perioada de boom a creșterii rapide a creditării, în proporții foarte mari;

creșterea puternică a prețurilor activelor, în special pe piața imobiliară;

creditarea în mod necontrolat a agenților economici mai puțin sau deloc solvabili.

Cauzele particulare, netradiționale care au condus la declanșarea crizei în octombrie 2008 au fost:

extindere necontrolată a unui model unic de origine și distribuire a riscului transferabil;

alimentarea creșterii cererii pentru activele cu grad ridicat de risc, prin intermediul apetitului exagerat pentru profit;

ignoranța și incertitudinea în ceea ce privește caracteristicile riscului hârtiilor de valoare;

stimulente manageriale necorespunzătoare și guvernarea neadecvată a corporațiilor în instituțiile financiare;

rolul agențiilor de rating și al factorilor de reglementare.

În SUA, în țările dezvoltate, dar și în țările cu economii emergente, aceste cauze specifice se regăsesc în măsuri diferite. Trebuie făcută analiză atentă a cauzelor, cu privire la profunzimea și amploarea fenomenelor de criză, nu doar pentru a identifica și sancționa vinovații individuali și/sau colectivi și pe cei direcți și/sau indirecți, ci și pentru o înțelegere mai bună a mecanismelor și a cauzelor complexe ale fenomenului.

Inevitabil, criza are efecte defavorabile asupra creșterii economice globale și va avea consecințe politice, strategice și sociale. Recesiunea economică generată de haosul din sistemul financiar a timorat profund publicul, cercurile de afaceri și liderii politici. Declanșată inițial în Statele Unite, criza s-a extins în Europa Occidentala și, pe fundalul globalizării, s-a răspândit vertiginos în restul lumii.

Încercarea făcută pentru prevenirea falimentului în masă a băncilor și a fondurilor de asigurare, guvernanții din America și din Europa Occidentală au naționalizat o mare parte din sistemul financiar autohton.

Ceea ce contravine principiilor capitalismului modern și împuternicește statul în detrimentul sectorului privat, depreciază validitatea "valorilor" asociate cu piața "liberă" și erodează imaginea modelului economic promovat de Statele Unite în restul lumii.

În 2008, acțiunile oferite pe piețele internaționale și-au pierdut intre 20 și 70% din valoarea avută în 2006 și 2007. Liderii politici din multe țări, speriați de consecințele drastice ale crizei, sunt de acord ca obiectivul prioritar trebuie să fie prevenirea prăbușirii sistemului financiar internațional. Ei sunt conștienți că statele, în mod individual, nu pot sa restabilească încrederea în instituțiile bancare și de investiții decât dacă își coordonează acțiunile anticriză. Cu toate acestea, sub presiunea politică autohtonă, liderii multor state vor fi inclinați să acționeze în interes strict național și să apeleze la măsuri protecționiste ca să-și apere instituțiile proprii, de criză și ca să prevină achiziționarea lor de către interese străine.

2.2. Distorsionarea stimulentelor și hazardul moral

Consecințele politicii de expansiune monetară  au fost acutizate de distorsionarea stimulentelor care modelează comportamentul agenților economici, ale instituțiilor financiar‐bancare în primul rând. În vârful acestui sistem monetar-bancar se află  banca centrală  în calitatea sa de producător monetar. În acest domeniu avem un monopol de stat, care poate decide să crească oferta de bani într‐un ritm mai mare sau mai mic în funcție de interesele politice. Important este faptul că banca centrală  poate extinde oricând masa monetară, deoarece banii de hârtie pe care îi produce costă practic… zero. Astfel, devine foarte simplu pentru stat să adopte politica ,,too big to fail’’, prin care bancherii  și ceilalți actori importanți din sistemul financiar sunt încurajați să se îndatoreze și să investească imprudent. Dacă  investițiile se întorc cu profit, banii se duc în buzunarele bancherilor și ale celorlalți jucători de pe piață. Dacă  investițiile aduc pierderi, acestea sunt externalizate prin inflație.

Practic, statul salvează  de la faliment bancherii pentru că nu îl costă aproape nimic să producă banii necesari acoperirii respectivelor pierderi.

Crizele „rezolvate” astfel sunt celebre (menționăm doar câteva exemple, cu „rezonanță” internațională): Mexic, 1994; Asia de Sud‐Est, 1997; Rusia, 1998; Turcia 2001; Argentina, 2001.

Mizând pe capacitatea statului de a‐i salva, bancherii se comportă nesăbuit – fenomen cunoscut sub numele de „hazard moral”. Nimănui nu‐i mai pasă  de raționalitatea economică  din moment ce eventualele pierderi pot fi pasate statului. De fapt, raționalitatea este întoarsă pe dos. Devine rentabil să  speculezi, să  te îndatorezi, pentru că  numai așa poți câștiga. Dacă  stai pe margine  și te comporți prudent, nu faci decât să irosești o oportunitate și să pierzi (în raport cu ceilalți).

Pur și simplu aceasta este logica după care funcționează sistemul. Indiferent câte reglementări i se aduc, tendința către crize este încorporată în sistem. Ea nu poate fi evitată decât prin reformarea din temelii a acestuia. Hazardul moral este acutizat de diversele reglementări guvernamentale, precum programul de garantare a depozitelor. Însă furnizarea unei plase de siguranță pentru bănci și clienții acestora nu duce decât la înrăutățirea lucrurilor, sporind riscul crizelor sistemice. În fața efectelor neintenționate ale propriilor măsuri, autoritățile nu s‐au dezis de propria înțelepciune, reacționând pentru menținerea status‐quo‐ului și propunând alte măsuri.

Așa s‐a ajuns ca în prezent, sistemul financiar să reprezinte cel mai reglementat domeniu din economie. De aceea, a pune crizele acestuia pe seama erorilor comise de agenții implicați, grație gradului prea mare de libertate de care se bucură, face dovada unui serios handicap intelectual. Politica de reglementare prudențială  alimentează  cercul vicios amintit mai sus: băncile au  și mai puține stimulente de a adopta un comportament prudent în măsura în care supervizarea exercitată  de autoritatea publică  înlocuiește managementul privat al riscului. Altfel spus, statul încearcă să  limiteze hazardul moral printr‐o politică ale cărei efecte nu fac decât să accentueze această problemă. Fără  autorități de supraveghere, creditor în ultimă  instanță  și garanții guvernamentale, riscul activității bancare este suportat exclusiv de bancheri. În absența unei plase de siguranță, băncile sunt stimulate să păstreze mai mult capital, în scop preventiv. Intervenția statului are efectul neintenționat de a înlocui responsabilitatea privată cu cea publică, motivând băncile să păstreze cât mai puțin capital și sporind, astfel, riscul fragilității sistemului financiar. Apare o asimetrie a responsabilității. Dacă banca are profit, banii sunt încasați de proprietarii acesteia; dacă  banca are pierderi, ele vor fi împărțite între acționari și stat (contribuabili).

Grafic nr. 3 Evoluția ratei capitalului băncilor în SUA

Sursa: Eurostat

După  cum se poate observa din figura de mai sus, pe parcursul secolului XX rata capitalului a scăzut treptat. Acesta este poate cel mai semnificativ aspect al fragilității sistemului bancar. Și nimeni nu a reușit să‐l explice altfel decât prin prisma stimulentelor perverse la care este supus sistemul prin interferența autorității politice.

Efectele crizelor actuale sunt foarte ușor de identificat: aceste crize duc la o diminuare a consumului pe fondul panicii create în jurul veștilor sumbre legate de evoluția unor indicatori macroeconomici (inflație așteptată, dobânzi, curs de schimb, șomaj); pe fondul scăderii consumului intern apare o creștere a șomajului destul de accentuată. Un alt efect, dacă această criză este una de sistem cu dimensiune regională sau globală, este acela de scădere a exporturilor pe fondul scăderii cererii pe piețele externe afectate de această criză. Perioadele de criză generează o serie de sentimente în rândul investitorilor individuali, de la teamă, panică, frică până la isterie în unele cazuri. Aversiunea la risc este în creștere și va dura multă vreme până când piața americană va recâștiga încrederea acestor investitori. Un efect direct a acestei aversiuni la risc în creștere îl constituie schimbarea (ajustarea) comportamentului investițional cu impact asupra structurii portofoliilor financiare. Este evident faptul că în momentul de față investitorii se reorientează spre instrumente financiare mai puțin riscante (obligațiuni de stat, titluri de stat). De aici apare automat efectul asupra costului capitalului și indirect asupra cursului de schimb.

Conform teoriei economice (legea cererii și a ofertei), în momentul în care investitorii de pe piața de capital se confruntă cu riscuri (volatilitate) în creștere, cu randamente în scădere, când lichiditatea pieței de capital lasă de dorit cererea de instrumente financiare (înclinația spre investiții) este în scădere semnificativă acest lucru conducând la creșterea dobânzii și, implicit, la creșterea costului capitalului atras pe termen lung de pe piețele de capital prin instrumente specifice.

Acest lucru poate explică și de ce în aceste momente băncile centrale sunt tentate să diminueze dobânda de intervenție pentru a putea oferi sistemului bancar o lichiditate sporită necesară susținerii financiare a activității economice. Dacă însă acești bani nu sunt orientați spre producție ci vor continua să fie orientați de către bănci tot către consum problemele se vor înrăutăți și mai mult.

A răspunde la criză tot printr-o politică a banului ieftin (care realimentează criza) nu faci decât să amâni pe mai târziu declanșarea unei noi crize mai puternice și mai profunde (care include și noua masă monetară emisă pentru a genera ieșirea din criză). Un alt efect al crizei, în opinia specialiștilor, este inflația și deprecierea accentuată a cursului de schimb. De fapt, inflația și deprecierea cursului de schimb nu sunt consecințele directe ale crizei ci consecințele expansiunii monetare.

Efectele provocate de criza financiară internațională sunt multiple și se reflectă în măsuri diferite în țările afectate.

Întreaga economie globală a fost afectată de pierderea încrederii în sistemul financiar, cu repercusiuni majore asupra pierderii majore de lichiditate, creșterii ratelor dobânzilor și, implicit,

creșterii costurilor de finanțare internă și externă. Băncile centrale au fost nevoite să pompeze masiv bani pe majoritatea piețelor dezvoltate ale lumii.

Lecția americană. Măcar acum știm cum a avut loc crima. Este vorba, de fapt, despre asasinarea unei părți a sistemului financiar american, cădere care a afectat și ar putea să afecteze în continuare întregul sistem financiar mondial. La momentul respectiv a fost nevoie ca patru vechi bănci de investiții să fie cumpărate cu sume ridicole sau să se declare în faliment, pentru ca un gigant din industria asigurărilor să fie preluat de stat, ca două vechi instituții de credit ipotecar să intre în faliment și guvernul federal să anunțe un plan de salvare de 700 miliarde de dolari, pentru a înțelege mecanismele crizei.

FMI preconiza că pierderile la nivel mondial, cauzate de criză financiară vor fi de circa 1400 miliarde de dolari. Această cifră era una preliminară la momentul respectiv, supusă permanent revizuirii, datorită activelor negarantate și a creditelor neperformante. Cifra se află deja la cea de-a doua revizuire din partea FMI, aceștia estimând o pierdere de 1300 miliarde de dolari în septembrie 2008 și în aprilie una de 945 miliarde de dolari.

Datorită acestor pierderi, analiștii economici prevăd o încetinire în creșterea economică globală ca urmare a unui declin în producție în statele dezvoltate și a unei încetiniri a dinamicii economice din economiile emergente.

Declinul de pe piața imobiliară din SUA, a avut ca efecte deteriorarea sectorului de credite, o creștere a delictelor cu privire la ipoteci și tranzacții imobiliare (credite pentru corporații sau de retail), va influența economia europeană, fapt ce va conduce la înăsprirea condițiilor de stagnare economică și de creditare, și la ieftinirea locuințelor.

O stagnare/scădere a PIB a fost preconizată în unele țări membre ale Uniunii Europene, în special în Franța, Germania, Italia, Estonia și Lituania.

Șomajul, creșterea ratei dobânzii, devalorizarea monedelor naționale, creșterea presiunii inflaționiste și mărirea datoriei publice și cea a deficitelor de cont curent sunt alte efecte cauzate de criza economico-financiară.

2.3 Reglementări nocive

Deși determinat decisiv de politica monetară  greșită a principalelor bănci centrale – factor care el singur este responsabil de fragilitatea sistemului financiar prin creșterea ratei de îndatorare – aspectul crizei economice actuale este și rezultatul unor măsuri legislative specifice care, intenționat sau nu, au afectat stabilitatea sistemului prin acumularea de active neperformante. Aici ne referim în primul rând la politica inspirată  de stat prin care băncile din SUA au acordat preferențial împrumuturi „sub‐standard”.

Reglementări interne și „bomba” sub-prime

Criza subprime – credite  ipotecare cu risc ridicat. Avem în vedere programul guvernului american de încurajare a creditării populației sărace, așa‐numitele credite sub-prime – pe fondul mai vechii politici de creștere a numărului proprietarilor de case. Măsurile legislative adoptate în acest sens au distorsionat alocarea creditului, în sensul stimulării expansiunii construcției de locuințe și creșterii ponderii împrumuturilor neperformante. Ca peste tot în lume, autoritatea politică riscă să derapeze pe tărâmul angajamentelor care aduc voturi dar care sunt dificil de susținut în viitor; între acestea, angajamentul de a facilita cumpărarea unei case intră  în categoria oldies but goldies a promisiunilor populiste.

Peste ocean, povestea implicării statului în îmbunătățirea situației locative a națiunii a început în 1934, cu înființarea Federal Housing Administration (FHA). Această  instituție avea misiunea de a garanta împrumuturile ipotecare  și de a încuraja astfel băncile să  crediteze cumpărarea de locuințe. De la bun început, standardele prevăzute pentru eliminarea cazurilor de neplată  au fost firave, dar ele s‐au subțiat  și mai mult pe parcurs. Inițial, FHA a cerut solicitantului de credit să ofere un avans de minim 20% din valoarea ipotecii – avans considerat relativ redus de băncile vremii. Treptat, această cerință s‐a diluat într‐atât încât, în 2004, FHA cerea debitorilor să  vină  cu un avans de doar 3%, iar în Congres se pregătea modificarea legislației pentru a scădea acest nivel la 0%! La puțin timp după  înființarea FHA, în 1938, în cadrul programului New Deal lansat de președintele Roosevelt, a fost creată Federal National Mortgage Association (Fannie Mae), cu scopul de a cumpăra ipotecile garantate de FHA. Fannie Mae a acționat astfel ca un braț  prin care guvernul refinanțează băncile obișnuite, oferindu‐le acestora posibilitatea de a extinde și mai mult creditarea.

În 1968 guvernul a despărțit formal activitatea Fannie Mae de bugetul de stat, măsură prin care a reușit să „reducă” semnificativ datoria publică (deoarece datoria acumulată de Fannie Mae nu se mai regăsea în situația contabilă a statului). În esență, măsura guvernului nu a fost diferită de practicile atât de blamate la care au recurs firme private precum Enron în anii 1990 și băncile de investiții în anii 2000. Aceste companii au înființat instituții speciale (SIV – special investment vehicles) cu unicul scop de a‐și mări capacitatea de îndatorare fără  ca acest leveraging să se reflecte în situația contabilă  a firmei mamă. Fannie Mae a fost privatizată, dar activitatea sa a rămas strict reglementată, mai ales în ceea ce privește obligația de a asigura creditarea segmentelor sărace ale societății. O parte din activitatea de creditare ipotecară a fost preluată de nou‐înființata Government National Mortgage Association (Ginnie Mae). Se cuvine să precizăm că Ginnie Mae a dezvoltat conceptul de obligațiune acoperită cu ipoteci – mortgage‐based security (MBS), prin intermediul căruia guvernul a externalizat o parte a datoriei publice, transferând‐o investitorilor privați – instrument financiar considerat astăzi drept „activ toxic”.  

În 1970 a fost creată  Federal National Mortgage Corporation (Freddie Mac) pentru a titriza creditele ipotecare convenționale. În timp, activitățile celor două instituții, Fannie Mae și Freddie Mac, s‐au dezvoltat după un tipar similar, ambele atrăgând resurse de pe piața de capital și folosindu‐le pentru a prelua de la bănci creditele ipotecare. Din 1992 Congresul și guvernul au obligat Fannie Mae  și Freddie Mac să cumpere tot mai multe ipoteci, orientându‐se cu precădere spre clasa oamenilor cu venituri scăzute.

Ponderea ipotecilor asociate creditelor pentru persoane cu venituri reduse a crescut în portofoliul celor două  instituții guvernamentale de la 42% în 1996 la 52% în 2005. Pentru a‐și finanța creșterea portofoliului, Fannie Mae și Freddie Mac s‐au împrumutat pe piața de capital. Practic, au recurs la revânzarea activelor din portofoliu sub forma obligațiunilor garantate cu ipoteci – instrumente financiare care s‐au bucurat de un deosebit succes deoarece au oferit participanților la piață ocazia de a investi în titluri cu risc scăzut. În cursul procesului de titrizare, statul a oferit indirect o sinecură agențiilor de rating, chemate să noteze emisiunile de obligațiuni. De remarcat că  cele trei agenții de rating cunoscute – Standard & Poor’s, Moody’s  și Fitch – sunt principalele organisme de acest gen acreditate de guvernul SUA, iar mari investitori instituționali precum firmele de asigurări  și fondurile de pe piața monetară  nu pot investi decât în active certificate de agențiile de rating! Nu este de mirare că  agențiile de rating au oferit nota maximă titlurilor financiare emise de instituții care acționează  conform obligațiilor la care sunt supuse prin legislația care le reglementează  activitatea.

În anii 2003  și 2004, în timp ce erau investigate de legislativ pentru comiterea unor fraude contabile, Fannie Mae  și Freddie Mac  și‐au salvat onoarea prin promisiunea de a acorda mai multe fonduri pentru finanțarea achiziției de case de către persoanele sărace. În acest mod cele două instituții au devenit cei mai importanți cumpărători de credite ipotecare subprime, cu o expunere totală  de 1 trilion dolari, contribuind decisiv la creșterea și căderea balonului speculativ.

Eșecul reglementărilor globale

   La nivel global, eșecul politicii de reglementare s‐a manifestat prin efectele adverse ale Acordului de la Basel. Acordul de la Basel – cunoscut sub numele „Basel I” – a apărut în 1988 și a cerut tuturor băncilor să păstreze un nivel al capitalului de 8% din valoarea ajustată la risc a activelor pe care le dețin. Această valoare se calcula după o metodologie stabilită de un organism inter‐guvernamental. Oarecum previzibil, instituțiile bancare au încercat să păcălească sistemul, speculând portițele existente inerent în orice reglementare publică. Pe scurt, băncile au decis să își modifice portofoliul în favoarea acumulării disproporționate de active riscante. Și, desigur, crizele financiare nu au dispărut, ci au continuat să se repete cu aceeași frecvență ca și înainte de adoptarea acordului – vezi criza asiatică  din 1997.

Ca o consecință  neintenționată  a prevederilor Acordului de la Basel (între timp „modernizat” prin acordul Basel II – formă în care s‐a dovedit incapabil să prevină criza actuală), băncile au recurs la scoaterea activelor cu grad ridicat de risc în afara bilanțului propriu utilizând în acest scop titrizarea (titrizarea este traducerea expresiei americane securitisation( security – înseamnă valoare mobiliară). Ea consta în înlocuirea vânzării de credite prin emisiunea și plasarea titlurilor negociabile) și instrumente financiare complexe. De exemplu, băncile au realizat că  pot credita agenții economici în mod indirect, prin intermediul unei instituții specializate, evitând astfel necesitatea creșterii capitalului propriu.

Pe scurt, băncile pot crea instituții financiare separate, care emit obligațiuni (se finanțează prin îndatorare, în special pe termen scurt) folosind resursele colectate pentru acordarea de credite. Cu toate că din punct de vedere juridic banca nu este considerată titularul portofoliului de credite, în sens economic, între aceasta și instituția intermediară există o strânsă dependență, deoarece ultima folosește garanțiile implicite  și explicite oferite de prima pentru a se dezvolta.

După  cum experiența a demonstrat, în eventualitatea producerii unei crize, banca‐mamă nu își poate abandona subsidiarele‐copii, deoarece falimentul acestora ar dăuna reputației sale. Există și alte motive care ne îndreptățesc să afirmăm că politica de reglementare „prudențială” subminează  în realitate funcționarea eficientă  a pieței. În particular, modificarea sistemului de management al riscului  și politica vizând creșterea transparenței determină de fapt piețele să fie mai puțin stabile, sporind șansele producerii unei crize.

Reglementări emise de autoritățile publice naționale  și internaționale, de tipul Basel I  și II, constrâng băncile să renunțe la politica lor independentă  și să  adopte modele standard de evaluare cantitativă  a riscului. Cu un secol în urmă, băncile erau conduse în mod antreprenorial (în sensul economic al termenului). Ele erau preocupate de identificarea proiectelor de investiții rentabile, cărora să  le asigure finanțarea necesară. Deoarece mediul economic este incert iar mulțimea investițiilor posibile extrem de eterogenă, analiza fiecărei propuneri de finanțare avea un puternic accent antreprenorial, speculativ. Băncile încercau să  descopere, anticipativ, forma concretă  în care să  își fructifice capitalul propriu și cel atras astfel încât să obțină cel mai mare profit posibil.

Misiunea lor nu era, din această  perspectivă, diferită  de misiunea oricărui alt întreprinzător, care  știe că  numai identificând oportunități de afaceri încă  neexploatate, inovând, surclasându‐i pe ceilalți, poate supraviețui pe piață. În prezent, lucrurile stau complet diferit.

Consecința directă a politicii de reglementare a riscului, dimensiunea antreprenorială veritabilă a funcționării băncilor este înlocuită, din ce în ce mai mult, cu activitatea tipic birocratică. Oportunitățile de investire (activele) sunt împărțite de autoritatea publică pe categorii de risc, iar riscul urmează să fie calculat conform unor modele și după o metodologie aprobată  tot de stat. Incertitudinea este exclusă din modelele matematice. Băncile sunt puternic încurajate (a se citi, obligate) să se supună normelor tehnice emise de autoritatea de supraveghere bancară. Este din ce în ce mai puțin loc pentru exercitarea abilității antreprenoriale, pentru că instituțiile financiare nu‐și mai pot derula afacerile după  propria politică, ci după  cum le dictează  autoritatea de reglementare.

Activitatea bancară este mai puțin speculativă și mai mult birocratică. La fel cum un număr de studenți care au de rezolvat individual aceeași ecuație,  vor sfârși prin a ajunge la aceeași soluție, instituțiile financiare (re)acționează  în grup. Ex. post, comportamentul studenților capătă trăsături de turmă, deoarece toți au parcurs raționamente similare pentru a ajunge la soluția ecuației. La fel se întâmplă și cu instituțiile financiare care, puse în fața datelor pieței și a cerinței de respectare a unor condiții prudențiale, trebuie să calculeze portofoliul optim. Nu ne putem aștepta ca din aceste calcule să rezulte portofolii foarte diferite. Din contră.

Dacă  așa stau lucrurile, atunci este firesc să ne așteptăm ca participanții la piață să urmeze trasee similare, după cum le dictează calculele. Omogenizarea evaluării riscului duce la omogenizarea portofoliilor  și, mai departe, la similitudinea actelor de tranzacționare, deci la comportamentul de turmă.

Comportamentul de turmă  nu este efectul naivității, necunoașterii, asimetriei informaționale sau imitației, ci tocmai rezultatul „cunoașterii identice” – a faptului că toți participanții la piață evaluează riscul diverselor investiții în mod similar, datorită legislației în domeniu. Comportamentul de turmă  este accentuat de reglementările care vizează  creșterea transparenței.

Dintr‐o perspectivă tradițională, fiecare competitor pune preț pe secretizarea afacerilor sale, pentru că pericolul de a fi imitat îi reduce profitul potențial. Așa cum fiecare fabricant de ciocolată  concurează pentru banii publicului, străduindu‐se permanent să ofere sortimente originale  și păstrând cu sfințenie secretul asupra fabricării acestora, la fel fiecare investitor este motivat să păstreze secretul asupra „rețetei sale de făcut bani”.

Eliminarea acestui secret, divulgarea afacerilor  și strategiilor desființează practic competiția. La ce bun să te mai străduiești să descoperi noi oportunități de profit, dacă strategia ta va deveni vizibilă tuturor? O bancă bună este aceea care investește într‐un proiect pe care concurenții săi l‐au scăpat din vedere.

Dacă secretul bancar și „opacitatea” diverselor investiții sunt condamnate oficial, cum mai putem avea bănci bune și bănci proaste? Vom avea doar… bănci – simple agenții ale statului însărcinate cu acordarea creditelor, a căror funcționare birocratică  nu poate fi departajată în funcție de competitivitate. Suntem tentați să  credem că  pledoaria pentru transparență  a fost alimentată, incidental, de interesul firesc al contribuabililor de a cunoaște maniera în care statul distribuie fondurile publice.

În domeniul public, transparența este justificată, pentru că  cetățenii sunt îndreptățiți să  ceară socoteală  modului în care sunt cheltuiți banii lor. Dar, în domeniul privat, transparența – înțeleasă ca diseminare publică  a modului în care o companie acționează  – nu este justificată. Compania trebuie să  dea socoteală exclusiv proprietarilor (acționarilor). În măsura în care îi este impusă divulgarea de informații, dreptul de proprietate al acționarilor are de suferit. Astfel, transparența nu este o valoare în sine, ci doar în relație cu dreptul de proprietate al celui care inițiază un act economic.

Redresarea economiei și rolul statului. Dacă  intrarea în socialism a însemnat naționalizarea proprietății private, atunci ieșirea din socialism nu se poate face altfel decât prin denaționalizare, prin refacerea instituției esențiale a economiei de piață  – proprietatea privată. Pornind de la această  pildă  de istorie recentă, în special pentru noi, românii, putem trasa liniile generale ale oricărei „strategii” economice de redresare în condiții de recesiune.

Elementul fundamental ține de înțelegerea cauzelor determinante, definitorii, ale crizei, așa cum au fost ele zugrăvite în secțiunea anterioară. În consecință, dacă derapajul recesionist este rezultatul conjugat al expansiunii continue a mijloacelor bănești, ca încununare a intervenției statului în economie, atunci ieșirea sănătoasă  din recesiune nu poate purta tot marca imixtiunii guvernului în funcționarea piețelor, în speță în alterarea funcției economice esențiale a banilor.

Altfel, mult prea ușor vom confunda politicile anticiclice cu cele prociclice. De fapt, cea mai serioasă capcană a șanselor de redresare economică provine dintr‐o astfel de confuzie, ridicată adesea la rang de… „gândire strategică”.

În primul rând, se cuvine a înțelege, dincolo de cauzele monetariste ale ciclului afacerilor, tocmai consecințele difuzării în economie a capitalului fictiv, prin intermediul sistemului bancar  și piețelor financiare. Unele sectoare economice se umflă, artificial, în timp ce altele își reduc, în termeni relativi, dezvoltarea. Structura de producție a economiei apare ca o fragilă  arhitectură  de resurse, bunuri de capital fizic  și uman, din alcătuirile căreia izvorăsc bunuri de consum. În această  configurație de tip caleidoscopic, resursele sunt alocate  și realocate pe criteriile rentabilității economice, în funcție de anticipările antreprenoriale și de evoluțiile din mecanismul prețurilor.   În condițiile în care băncile centrale și sistemul bancar emit și transmit capitalul fictiv în cadrul structurii de producție, întreg procesul de alocare a resurselor este alterat.

Prin creație monetară, cash sau scripturală, rata dobânzii coboară (artificial) sub rata naturală a dobânzii, adică cea care ar avea în spatele său manifestarea preferințelor de timp ale publicului, materializate în raportul dintre economisire  și consum. La o rată  a dobânzii mai redusă, indusă  tocmai de expansiunea artificială  a creditului, multe planuri de afaceri care înainte erau socotite neprofitabile capătă  o aparență  de profitabilitate.

Susținătorii expansiunii creditului nu se înșeală  atunci când pretind că  expansiunea monetară aduce cu sine, pe termen scurt, un avânt al afacerilor. Problema lor  ține de imposibilitatea înțelegerii lipsei de sustenabilitate a unei astfel de politici, care orientează alocarea resurselor în alt ritm și în alte direcții decât cele compatibile cu mersul liber al pieței, în condițiile unui sistem monetar nealterat de injecții arbitrare de lichiditate. În funcție de domeniile astfel injectate, putem vorbi despre deschiderea „cutiei Pandorei” către un vast șir de mal-investiții, care se traduc de fapt în supra-investire, respectiv sub-investire.

În general, o asemenea expansiune monetară se va repercuta la nivelul prețurilor, care vor începe treptat să crească, și care vor răsturna multe din așteptările de profitabilitate ale oamenilor de afaceri. În timp, în domeniile care au absorbit prioritar și preponderent capitalul fictiv țâșnit din mașinăria creației monetare, oamenii de afaceri vor realiza că  au extins excesiv structura de capital corespunzătoare afacerilor lor.

De exemplu, în prezent, piața imobiliară din SUA, dar și cea din Europa Centrală și de Est, suferă  o astfel de „contracție”, de fapt o adaptare necesară, firească, la condițiile economice reale. Stimulați de creditul de investiții relativ mai ieftin și de expansiunea fulminantă a derivativelor ipotecare, oamenii de afaceri au deschis „fronturi de luptă” imobiliare peste capacitatea reală, de solvabilitate, a pieței.

Cu cât politica expansionistă din domeniul monetar continuă mai mult, cu atât vor fi mai grave mal-investițiile și, bineînțeles, mai dureroase vor fi și revenirile pe calea creșterii economice sănătoase. De aceea, trebuie înțeles că, pe fondul expansionist transferat mediului de afaceri, încetinirea sau chiar întreruperea politicii banilor ieftini fac semnele recesiunii să  devină  inevitabile. De aceea, remediul adevărat al crizei nu poate stă nicidecum în suplimentarea „circulației monetare”, căci aceasta înseamnă  o confuzie gravă între politicile anticiclice și cele prociclice.  

Revenind pe tărâmul crizei economice actuale, orice economist conștient de forța mașinăriei sistemului monetar ar trebui să  aplaude luările de poziție precum cea a cancelarului german Angela Merkel, care identifică  corect natura monetaristă  a ciclului economic  și punctează  explicit asupra cauzelor fundamentale: „Criza nu s‐a produs din cauză că am injectat prea puțini bani pe piețe, ci pentru ca am susținut o creștere economică injectând prea mulți bani,  și acum vedem că această creștere nu este durabilă".

De altfel, așa cum demonstrează economiștii clasici, politica monetară expansionistă stă  la baza oricărei teorii serioase asupra ciclului economic al afacerilor. De aici deducem, așadar, responsabilitatea sporită a autorităților monetare în gestionarea mersului economiei, nu doar pe termen scurt  și pentru anumite sectoare ale economiei, ci  și pe termen lung  și pentru întreaga structură  de producție.

Rolul statului în depășirea crizei economice : soluția laissez‐faire

Declanșarea crizei economice internaționale poate fi datată ca începând în a doua parte a anului 2008, când principalele economii dezvoltate ale lumii au intrat în recesiune (deși efectele în sectorul financiar s‐au simțit încă  din vara anului 2007), a adus cu sine o utilizarea amplă  a ambelor pârghii – monetară și fiscală – de către băncile centrale și guvernele din multe state ale lumii. Cu toate acestea, direcțiile pe care le‐a luat atât politica monetară cât și politica fiscală în această  perioadă  sunt profund greșite  și nu vor duce la o soluționare a crizei.

Dimpotrivă, intervențiile discreționare la o scară  fără  precedent ce au avut loc în majoritatea statelor afectate de criză sunt în cel mai bun caz un paliativ pe termen scurt, dar pe termen lung acestea vor amplifica criza economică, creând condițiile unei stagnări economice  și unui mediu inflaționist cu efecte negative de durată  asupra condițiilor necesare pentru prosperitatea economică în viitor.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ. EFECTELE CRIZEI ECONOMICE ASUPRA EUROPEI

Nici măcar un secol nu a trecut de la « The Great Depression » ( Marea Depresie, sau în traducere exactă Marea Depresiune ) de la începutul secolului al XX-lea. Niciodata nu s-a căzut la un acord privind cauza principală. Dupa panica stârnita în anul 1929 și în următoarele 10 luni ale anului 1930, 774 de bănci americane au intrat în faliment. Pe plan modial numarul lor a ajuns la 9000 în timpul anilor 30. S-a format astfel un cerc vicios : băncile nu mai împrumutau, scădea consumul, scădea producția, scădea profitul, se intra în faliment pe timpul crizei, însă se spune că crash-ul bursei din America din octombire 1929 a însemnat începutul acesteia.

O furtună perfectă. Aceasta este putem spune metafora care caracterizează criza globală actuală. Nici o altă recesiune economică manifestată după cel de-al Doilea Război Mondial nu a fost atât de severă ca recesiunea de astăzi. Deși un număr mare de crize au avut loc în ultimele decenii în întreaga lume, aproape toate dintre ele au rămas evenimente naționale sau regionale, fără a avea un impact global.

De data asta este diferit. Criza actuală nu are nici o potrivire recentă. Pentru a găsi un declin de o profunzime și amploare asemănătoare, trebuie să fie evocat recordul din 1930. Un nou interes în criza din 1930, clasificată de obicei drept Marea Depresiune, a apărut ca un rezultat al crizei actuale. Până acum, a fost frecvent utilizată drept referință pentru evaluarea declinului mondial actual.

Criza actuală are începutul undeva prin 2001 când Fed-ul a scăzut rata dobânzilor până la 1% pentru a revigora economia, afectată de atacurile de la 11 Septembrie, dar și de relaxul economic apărut după uimitoarea eră ".com", adică dezvoltarea companiilor din domeniul internetului din anii 1995-2001.Aceste rate mici la dobânzi acordate de Rezerva Federală au dus la împrumuturi masive făcute de către bănci. La rândul lor instituțiile bancare au început să împrumute bani, pentru cumpărarea de case, acele "subprime loans", clienților cu credit scor mai puțin bun sau mai pe românește "rău platnici".

Orice tentație de a ignora legile economice este sancționată, mai devreme sau mai târziu, prin astfel de crize, „curative”, menite să curețe o structură  economică  deformată  artificial, prin „capitalul” ieftin  țâșnit din tiparnițele – reale  și virtuale – ale băncilor centrale. În plină  febră  consumatoristă, stimulată prin rate ale dobânzilor aproape neglijabile, chiar real negative, „piața” nu a făcut decât să răspundă la stimulente, să intensifice consumul și îndatorarea, în dauna economisirii și acumulării sănătoase de capital.

Dintre toate regiunile în curs de dezvoltare, Europa și Asia Centrala au fost lovite cel mai dur de criza mondială economică și financiară, se arată în raportul Băncii Mondiale (BM) intitulat “Finanțarea dezvoltării mondiale 2009” (Global Development Finance Report), dat publicității la Seul.

Criza economică se dovedește a fi cea mai mare provocare a Uniunii Europene, chiar și cei mai convinși susținători fiind de părere că alianța începe să dea greș. Liderii politici europeni se concentrează, în acest moment, pe politicile interne, nereușind sa se pună de acord în privința măsurilor ce ar trebui luate pentru a combate criza la nivel european.

De asemenea, unii cred ca Banca Centrală Europeană ar trebui să-și facă griji din cauza recesiunii, în timp ce alții sunt de părere că inflația este un aspect mai grav, în timp ce fiecare lider încearcă să protejeze locurile de muncă din propria țară, în detrimentul celorlalte state membre.

3.1 Mari crize din trecut

De la Marea Depresiune din 1930, actuala criză este cea mai profundă și cea mai răspândită la nivel mondial, manifestându-se simultan în majoritatea țărilor. Aceasta marchează revenirea fluctuațiilor economice de o amplitudine nemaiîntâlnită încă din perioada interbelică, și a stârnit din nou interesul pentru experiența trăită pe durata Marii Depresiuni. De precizat este însă și faptul că, pe lângă criza din 1930, actuala criză se mai aseamănă de asemenea și cu crizele de înaintea Primului Război Mondial, 1873, 1893 și în mod special cu panica financiară din 1907.

Există asemănări clare între crizele din 1907-1908, 1929-1935 și 2007-2009 în ceea ce privește condițiile inițiale și originea geografică. Toate au avut loc în urma unei expansiuni susținute, caracterizată prin bani și expansiunea creditelor, creșterea activelor prețurilor și încrederea mare a investitorilor și optimismul excesiv în asumarea riscurilor.

Toate acestea s-au declanșat în primă instanță în urma evenimentelor din Statele Unite ale Americii, deși dezechilibrele și cauzele care stau la bază au fost mai complexe și mai răspândite, afectând profund economia mondială.

În toate cele trei episoade, dificultățile din sectoarele financiare cu repercusiuni la nivel mondial au fost cheia unui canal de transmisie pentru economia reală, alături de contracțiile puternice din comerțul mondial.

În fiecare dintre cazuri, dificultățile financiare de la originea crizei au fost urmate de o recesiune profundă în economia reală.

După prăbușirea comerțului internațional în timpul anilor 1930 ca răspuns la Marea Depresie, țările au ridicat barierele tarifare și s-au angajat în devalorizări competitive ale valutelor pentru a proteja ocuparea forței de muncă. A apărut apoi Bretton Woods, unde s-a creat un sistem monetar internațional.

Au fost înființate pentru a asigura buna funcționare a sistemului: Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (acum cunoscuta sub numele de Banca Mondială), FMI și Acordul General pentru Tarife și Comerț (devenit mai târziu Organizația Mondială a Comerțului-OMC).

Bretton Woods a avut ca rezultat integrarea considerabilă și o expansiune enormă a comerțului mondial, în special în rândul țărilor dezvoltate. Asta e vestea bună. Vestea proastă e că această integrare era departe de a fi completă, rămânând de înlăturat multe alte obstacole cum ar fi: libera circulație a capitalurilor, a forței de muncă și a mărfurilor, etc.

Panica financiară din 1907 se aseamănă în unele privințe cu recenta criză, deși unele țări din Europa au reușit să evite în mare parte dificultățile financiare. Aceste dificultăți se referă la acumularea de credite și creșterea prețurilor activelor în perioada premergătoare a crizei, conduse de un sector financiar insuficient supravegheat, amintind de expansiunea în mare parte necontrolată de ”umbra” sistemului bancar în ultimii ani, și rolul important al deficitului de lichiditate în perioada de vârf a panicii.

În perioada de glorie a clasicului standard de aur 1907, și prima perioadă a globalizării, țările au fost puternic conectate prin intermediul finanțelor și a comerțului internațional. Prin urmare, evenimentele petrecute pe piețele financiare din Statele Unite au fost transmise rapid către alte economii.

În graficul de mai jos se observă că fluxurile de capital și economia mondială au fost negativ afectate, iar economia mondială a intrat într-o recesiune dură dar relativ scurtă, urmată de o recuperare puternică.

Grafic nr. 4 Nivelul PIB-ului pe parcursul celor trei crize economice globale

Sursa: (http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication15887_en.pdf)

În perioada premergătoare a crizei și a depresiei din 1930, mai multe dintre aceste caracteristici au fost identificate. Cu toate acestea, au existat de asemenea diferențe esențiale, în special în ceea ce privește gradul redus al integrării financiare și comerciale de la început. La sfârșitul anilor 1920, economia mondială nu a depășit rupturile și distrugerile din comerț și sectorul financiar rezultate din Primul Război Mondial, chiar dacă noile invenții tehnologice precum electricitatea și motorul cu ardere internă au condus la transformări structurale și creșterea productivității.

Gradul de integrare economică la nivel mondial și mărimea fluxurilor internaționale de capital au decăzut în mod semnificativ. Revenirea treptată la un standard de schimb al aurului în 1920, după Primul Război Mondial, a fost insuficientă pentru restabilirea credibilității și a ordinii financiare internaționale. Controversele legate de reparațiile germane prevăzute în Tratatul de la Versailles modificate în 1920, au fost sursa principală a tensiunilor financiare și internaționale.

Recesiunea de la începutul anilor 1930 s-a accentuat dramatic din cauza eșecurilor masive ale băncilor din SUA și Europa și a reacțiilor politice inadecvate. O creștere a gradului de protecționism care se observă în graficul de mai jos și ajustarea asimetrică a cursului de schimb a provocat ravagii asupra comerțul mondial și asupra fluxurilor internaționale de capital după cum se observă în graficul de mai jos.

Prin intermediul mecanismelor multiple de transmisie, criza, care a apărut prima dată în

Statele Unite în 1929-1930, s-a transformat într-o depresie la nivel mondial, cu pierderi, drastice pe durata a mai multor ani consecutivi a PIB-ului și a producției industriale, înaintea stabilizării și a recuperării fragile sesizate în jurul anului 1933.

Statisticile sugerează că derularea recesiunii din anii 1930 a fost ceva mai întinsă, iar răspândirea ei asupra economiilor majore a fost mai lentă în comparație cu criza actuală. Colapsul actual din comerț, scăderea prețurilor activelor și recesiunea din economia reală sunt rapide și sincrone, la un nivel cu doar câteva paralele istorice.

Pe baza celor mai recenți indicatori și a celor mai recente previziuni, impactul negativ al Marii Depresiuni se dovedește a fi mai sever și mai durabil decât impactul crizei actuale. De asemenea, parțial din cauza contextului politic, gradul de decuplare în unele regiuni ale lumii (părți din Asia, Uniunea Sovietică, și America de Sud) a fost mai mare în anii 1930.

Poate surprinzător este faptul că, în timp ce în mijlocul anului 1930 și țările periferice din economia mondială au avut tendința de a fi afectate într-o măsură similară, în contextul crizei actuale, cele mai negative efecte asupra economiei reale par să apară nu neapărat în țările care stau la originea crizei, ci în unele economii emergente a căror creștere a fost extrem de dependentă de intrările de capital străin, Europa de astăzi fiind cel mai bun exemplu. Aceste evoluții pot fi observate în graficul de mai jos:

Grafic nr. 5 Producția industrială mondială în timpul Marii Depresiuni și criza actuală

Sursa: Eurostat

O altă diferență crucială este faptul că anii 1930 au fost caracterizați de scăderi puternice și persistente in ceea ce privește nivelul global al prețului, cauzând un impuls deflaționist sever prezis de politicile restrictive promovate. În ciuda scăderii puternice a presiunilor inflaționiste, un astfel de șoc este posibil să fie evitat în contextul crizei actuale.

În cele din urmă, anii 1930 au înregistrat creșteri ale șomajului la un nivel fără precedent atât în SUA, unde rata șomajului a atins 38% în 1933, cât și în Europa unde a ajuns la 43% în Germania și 30% în alte țări. În ciuda creșterii ulterioare a șomajului prognozat pe 2010, se pare că o creștere similară a șomajului și scăderea în utilizarea resurselor pot fi evitate astăzi, datorită politicilor anticiclice mai puternice și a stabilizatorilor automați promovate astăzi la nivel mondial după cum se poate vedea în figura de mai jos.

Recesiunea actuală este evident cea mai severă din 1930 încoace, dar până acum mai puțin severă în ceea ce privește declinul producției. În ceea ce privește gradul subit al stresului financiar, și claritatea scăderii comerțului mondial, activitatea economică și prețul activelor, actuala criză s-a dezvoltat mai repede decât în timpul Marii Depresiuni.

Grafic nr. 6 Ratele șomajului în timpul Marii Depresiuni și actuala criză din SUA și Europa

Sursa: Eurostat

Declinul comerțului mondial este mai puternic decât în anii 1930. În ciuda scăderii inițiale mai accentuate din 2008-2009, stabilizarea și redresarea promit să fie mai rapide în contextul crizei actuale decât în cel din anii 1930. În cazul în care cele mai recente previziuni ale Comisiei Europene vor fi confirmate, acest lucru va reprezenta o diferență crucială între perioada actuală și perioada interbelică. Totuși, riscurile negative considerabile înconjoară perspectiva.

Acestea se referă la riscurile gradului ridicat de îndatorare financiară în comparație cu anii 1930, la antrenamentul proeminenței datoriei și rezoluția dezechilibrelor globale care se numără printre factorii care stau la baza modelării transmisiei și profunzimii crizei actuale.

3.2 Efectele crizei asupra principalilor indicatori macroeconomici ai UE

Dintre toate regiunile în curs de dezvoltare, Europa și Asia Centrala au fost lovite cel mai dur de criza mondială economică și financiară, se arată în raportul Băncii Mondiale (BM) intitulat “Finanțarea dezvoltării mondiale 2009” (Global Development Finance Report), dat publicității la Seul.

De asemenea, unii cred că Banca Centrală Europeana ar trebui sa-și facă griji din cauza recesiunii, în timp ce alții sunt de parere că inflația este un aspect mai grav, în timp ce fiecare lider încearcă să protejeze locurile de muncă din propria țară, în detrimentul celorlalte state membre.

Criza financiară a avut un impact generalizat asupra economiei reale a UE, iar acest lucru a condus la rândul său la efecte negative asupra cărților de credit, evaluarea activelor și a ofertei de credite. Unele țări din UE au fost mai vulnerabile decât altele, reflectând printre altele, diferențe între pozițiile de cont curent sau expunerea la bule imobiliare.

Nu numai activitatea economică a fost afectată de criză, ci și potențialul de ieșire (nivelul producției în conformitate cu utilizarea deplină a factorilor de producție disponibili: forța de muncă, capital și tehnologie), iar acest lucru are implicații majore pentru perspectiva creșterii pe termen lung și a situației fiscale.

Deoarece economiile statelor care fac parte din Uniunea Europeana sunt interconectate,

iar schimburile comerciale dintre ele sunt extrem de puternice, efectele crizei s-au propagat extrem de rapid la nivelul tuturor acestor economii.

Nivelul la care criza financiară a afectat statele membre individuale ale Uniunii Europene depinde în mare măsură de starea lor inițială și de vulnerabilitățile asociate.

În cadrul crizei actuale creșterea PIB-ului și a componentelor de cerere internă privată (consumul din gospodării, investiții rezidențiale și investițiile fixe în afaceri) au decăzut mult mai repede decât în crizele anterioare. Un prim vector ce a determinat apariția fenomenului de criză îl constituie nivelul la care piața imobiliară a fost supraevaluată și industria construcțiilor supradimensionată. Creșteri puternice ale prețului real al locuințelor au fost observate în ultimii zece ani, în Regatul Unit, Franța, Irlanda, Spania și țările baltice. Până când s-a declanșat criza financiară în vara anului 2007 piața muncii din Uniunea Europeană s-a comportat relativ bine. Rata angajării de aproape 68% din forță de muncă se apropia de targetul de 70%. Ca și alte sectoare și piața muncii în Uniunea a început să se deterioreze considerabil în a doua jumătate a anului 2008, continuând în cursul anilor 2009 și 2010. După ce au fost create 9,5 milioane de locuri de muncă în Uniunea Europeană în perioada 2006-2008, potrivit Comisiei Europene angajările au scăzut între anii 2009-2010 la 8,5 milioane.

3.2.1 Evoluția PIB în UE în perioada de criză și post criză

Potrivit estimărilor publicate de Eurostat (biroul de statistică al Uniunii Europene), PIB-ul a scăzut cu 0,2% în zona euro EA17( care include Belgia, Germania, Estonia, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Italia, Cipru Luxemburg, Malta, Olanda, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia și Finlanda), și cu 0,1% în UE27( care include Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Germania, Estonia, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Italia, Cipru, Letonia, Lituania, Luxemburg, Ungaria, Malta, Olanda, Austria, Polonia, Portugalia, Romania, Slovenia, Slovacia, Finlanda, Suedia și Marea Britanie), în primul trimestru al anului 2013. În al patrulea trimestru al anului 2012, ratele de creștere au fost -0,6% și, respectiv -0,5%.Comparativ cu același trimestru al anului precedent, PIB-ul a scăzut cu 1,1% în zona euro și cu 0,7% în UE27 în primul trimestru al anului 2013, după -1.0% și 0.7% în trimestrul precedent după cum se poate vedea în figura de mai jos:

Figura nr. 1 Nivelul PIB pe anul 2013 în statele din Europa

Sursa: Eurostat

Pe parcursul primului trimestru al anului 2013, PIB-ul Statelor Unite ale Americii a crescut cu 0.6% comparativ cu trimestrul anterior (după +0.1% în al patrulea trimestru al anului 2012). Comparativ cu același trimestru al anului precedent, PIB-ul a crescut cu 1.8% (după +1.7% în trimestrul anterior)..

Creșterea PIB-ului în statele membre UE

Creșterea PIB-ului la nivelul UE-27 a cunoscut o încetinire substanțială în 2008, iar în 2009 PIB-ul s-a redus considerabil ca urmare a crizei economice și financiare mondiale. În 2010, nivelul PIB-ului în UE-27 s-a redresat, iar această evoluție a continuat (chiar dacă într-un ritm progresiv mai lent) în 2011, în 2012 și în 2013, PIB-ul ajungând la  13 075 000 milioane EUR – cel mai ridicat nivel la prețurile actuale atins vreodată.

Dintre statele membre pentru care sunt disponibile date pentru primul trimestru al anului 2013, Lituania (+1.3%), Letonia (+1.2%), Ungaria și România (ambele +0.7%) au înregistrat cea mai mare creștere comparativ cu trimestru anterior, iar Cipru (-1.3%), Republica Cehă (-1.1%) și Estonia (-1.0) au înregistrat cele mai mari scăderi.

Componentele PIB-ului și contribuțiile la creșterea economică

Pe parcursul primului trimestru al anului 2013, cheltuielile pentru consumul final al gospodăriilor-sunt incluse IFSLSGP (Instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor). populației au crescut cu 0.1% atât în zona euro și UE27 (după -0.6% și -0.3% în trimestrul precedent). Formarea brută a capitalului fix a scăzut cu 1.6% în zona euro și cu 1.4% în UE27 (după -1.4% și -1.2%). Exporturile au scăzut cu 0.8% în zona euro și cu 0.6% în UE27 (după -0.9% în ambele zone). Importurile au scăzut și ele cu 1.1% în zona euro și cu 0.8% în UE27 (după -1.2% și -1.0%).

Atât în zona euro cât și în UE27, formarea brută a capitalului fix a contribuit negativ la creșterea PIB-ului (-0.3 puncte procentuale, respectiv -0.2 puncte procentuale), în timp ce contribuțiile cheltuielilor pentru consumul final al gospodăriilor și variația stocurilor au fost neutre în zona euro (0.0 puncte procentuale fiecare) și ușor pozitivă în UE27 (0.1 puncte procentuale fiecare).

Evoluția PIB-ului comparativ în Uniunea Europeană și SUA în perioada anilor 2008-2013 este redată în graficul de mai jos:

Grafic nr. 7 Evoluția PIB 2008-2013

Sursa: Eurostat

Din graficul anterior putem observa faptul că atât SUA, cât și UE au înregistrat scăderi bruște ale indicatorului PIB în anii 2008-2009, SUA fiind afectată la nivelul anului 2008, iar UE la nivelul anului 2009.

3.2.2 Evoluția ratei șomajului

Ocuparea forței de muncă și șomajul din Uniunea Europeană au fost considerabil afectate de la începutul crizei, deși în raport cu scăderea din activitate, s-a observat un impact mai redus pe piața muncii, în medie în UE, în comparație cu episoadele anterioare de recesiune. Cu toate acestea, un grad ridicat de eterogenitate se regăsește în țările din UE. Muncitorii tineri și muncitorii necalificați au fost grav afectați de recesiune. Țările membre ale Uniunii Europene au adoptat un spectrum larg de măsuri politice pentru a contracara consecințele crizei, cu scopul de a influența fie oferta de muncă, fie cererea.

Grafic nr. 8 Evoluția ratei șomajului în Europa 2007-2013

Sursa: Eurostat

După începerea crizei economice în 2008, aproape 4 milioane de locuri de muncă au fost pierdute pe piețele muncii din Europa, cu o scădere de 2,5% în primul trimestru din 2008. Rata șomajului a scăzut în anul 2008 comparativ cu 2007, iar din trimestrul 4 a început să crească, creșterea fiind mult mai mare și în anii 2009, 2010, 2011, 2012, creșterea continuând și în primul trimestru din 2013 după cum se poate observa în graficul de mai sus.

În zona euro, rata șomajului a crescut în aprilie 2013 la 12.2% de la 12.1% în martie 2013. În UE rata șomajului a fost de 11.0%, neschimbată în comparație cu luna precedentă. În ambele zone, ratele au crescut semnificativ comparativ cu luna aprilie a anului precedent, când au fost 11.2% respectiv 10.3%.

Eurostat estimează că 26.588 de milioane de bărbați și femei din UE, dintre care 19.375 de milioane din zona euro, au fost șomeri în aprilie 2013. Comparativ cu luna martie 2013, numărul șomerilor a crescut cu 104.000 în UE27 și cu 95.000 în zona euro. Comparativ cu luna aprilie 2012, șomajul a crescut cu 1.673 milioane în UE27 și cu 1.644 milioane în zona euro.

Statele membre

Dintre statele membre cele mai mici rate ale șomajului au fost înregistrate în Austria (4.9%), Germania (5.4%) și Luxemburg (5.6%), iar cele mai ridicate în Grecia (27.0% în luna februarie 2013) Spania (26.8) și Portugalia (17.8). comparativ cu un an în urmă, rata șomajului a crescut în optsprezece state membre și a scăzut în nouă. Cele mai mari creșteri au fost înregistrate în Grecia (de la 21.9% la 27.0% între februarie 2012 și februarie 2013), Cipru (11.2% la 15.6%), Spania (24.4% la 26.8%) și Portugalia (15.4% la 17.8%). Cele mai mari scăderi au fost înregistrate în Letonia (15.5% la 12.4% între primele trimestre ale anului 2012 și 2013), Estonia (10.6% la 8.7% între martie 2012 și martie 2013) și Irlanda (14.9% la 13.5%).

Comparativ, în aprilie 2012 rata șomajului în Statele Unite a fost de 7.5%, în scădere de la 7.6% în luna precedentă, și de la 8.1% în aprilie 2012. Cele mai afectate țări de șomaj ale UE au fost: Grecia, Spania și Portugalia.

Figura nr. 2 Rata șomajului în Europa în 2013

Sursa: Eurostat

Șomajul în rândul tinerilor

În aprilie 2013, 5.627 de milioane de tineri (sub 25 de ani) au fost șomeri în UE27, dintre care 3.624 sunt din zona euro. Comparativ cu luna aprilie 2012, șomajul în rândul tinerilor a crescut cu 100.000 în UE și cu 188.000 în zona euro. În aprilie 2013, rata șomajului în rândul tinerilor a fost de 23.5% în UE27 și 24.4% în zona euro, comparativ cu 22.6% în ambele zone în aprilie 2012. În aprilie 2013, cele mai mici rate au fost observate în Germania (7.5%), Austria (8.0%) și Olanda (10.6%), iar cea mai mare în Grecia (62.5% în luna februarie 2013), Spania (56.4%), Portugalia (42.5%) și Italia (40.5%).

3.2.3 Inflația

Rata anuală a inflației din zona euro a fost de 2,7% în 2011, 1,4% în mai 2013, de la 1.2% în luna aprilie. Una an mai devreme rata a fost de 2.4%. inflația lunară a fost de 0.1% în luna mai 2013. Inflația anuală a Uniunii Europene a fost de 1.6% în mai 2013, de la 1.4% în luna aprilie. Un an mai devreme rata a fost de 2.6%. Inflația lunară a fost de 0.1% în luna mai 2013.

În mai 2013 cele mai mici rate anuale au fost observate în Grecia (-0.3%), Letonia (-0.2%) și Cipru (0.2%), iar cea mai ridicată în România (4.4%), Estonia (3.6%) și Olanda (3.1%). Comparativ cu aprilie 2013, rata anuală a inflației a crescut în șaisprezece state membre, a rămas stabilă în șase și a scăzut în patru. Cele mai scăzute rate medii pe 12 luni, până la mai 2013 s-au înregistrat în Grecia (0.3%), Suedia (0/7%) și Letonia (1.1%), iar cea mai mare în Ungaria și România (ambele 4.3%) și Estonia (3.9%).

Cele mai mari rate ale inflației au fost în trimestrele 1,2,3 și 4 ale anului 2008 ajungând pâna la valoarea de 3,7, având un trend de scădere în anul 2009, iar în trimestrul 2 al lui 2010 începând să crească, creșterea s-a menținut în 2010 și 2011, iar în 2012 din trimestrul al doilea începând să scadă, scăderea a urmat și în anul 2013 după cum se poate observa în graficul de mai jos:

Grafic nr. 9 Rata inflației în Europa 2008-2013

Sursa: Eurostat

Cele mai mari efecte ascendente asupra inflației anuale din zona euro au venit din fructe și legume (0.11% fiecare) și energie electrică (0.09%), în timp ce combustibilul pentru transporturi (-0.028%), telecomunicațiile (-0.18%) și serviciile medicale și paramedicale (-0.08%) au avut cel mai mare impact negativ.

Figura nr. 3 Rata inflației în Europa în 2012

Sursa: Eurostat

Deficit bugetar

Deficitul bugetar a înregistrat scăderi semnificative în anii 2011 respectiv 2012 față de anii 2009-2010 dar mai mari față de 2008 după cum se poate observa în graficul de mai jos:

Grafic nr. 10 Deficitul bugetar al Europei 2008-2012

Sursa: Eurostat

În 2012, deficitul bugetar atât în zona euro cât și în UE au scăzut în termeni absoluți comparativ cu 2011, în timp ce datoria publică a crescut în ambele zone. În zona euro, deficitul bugetar raportat la PIB a scăzut de la 4.2% în 2011 la 3.7% în 2012, iar în UE27 de la 4.4% la 4.0%. în zona euro, datoria publică raportată la PIB a crescut de la 87.3% la sfârșitul anului 2011 la 90.6% la sfârșitul anului 2012, iar în UE27 de la 82.5% la 83.3%.

În 2012 cele mai mici deficite bugetare ca procente din PIB au fost înregistrate în Estonia (-0.3%), Suedia (-0.5%), Bulgaria și Luxemburg (ambele -0.8%) și Letonia (-1.2%), în timp ce Germania a înregistrat un excedent bugetar (+0.2%). Șaisprezece state membre au înregistrat deficite mai mari de 3% din PIB: Spania (-10.6), Grecia (-10.0%), Irlanda (-7.6%), Portugalia (-6.4%), Cipru și Marea Britanie (ambele -6.3%), Franța (-4.8%), Republica Cehă (-4.4%), Slovacia (-4.3%), Olanda (-4.1%), Danemarca și Slovenia (ambele -4.0%) Belgia și Polonia (ambele -3.9%), Malta (-3.3%), Lituania (-3.2%) și Italia (-3.0%). În total, treisprezece state membre au înregistrat o ameliorare a soldului bugetar în raport cu PIB-ul în 2012, comparativ cu 2011, doisprezece o agravare iar două au rămas stabile. Deficitul bugetar a înregistrat scăderi semnificative în anii 2011 respectiv 2012 față de anii 2009-2010 dar mai mari față de 2008 după cum se poate observa în graficul de mai jos:

3.2.5 Efectele crizei asupra comerțului cu bunuri și servicii

Influențele negative ale crizei financiare s-au răspândit asupra economiei reale, regiunile majore ale lumii fiind marcate de contracția producției. Trebuie remarcată ponderea mare pe care o dețin țările Uniunii Europene atât în comerțul mondial cu bunuri și servicii, cât și în fluxurile de investiții străine directe, astfel că modificările intervenite în politica comercială a acestui mare grup comercial al UE au impact asupra comunității comerciale internaționale. A existat o perioadă de avânt a comerțului mondial de mărfuri care, între anii 2000-2006, a fost cu mult superior creșterii anuale a producției, ascensiunea continuând până la începutul anului 2008.

Scăderea bruscă a creșterii economice la nivel mondial, manifestată încă din anul 2008, sub impactul crizei financiare, a avut un ecou puternic în evoluția comerțului internațional, atât în sfera bunurilor, cât și în cea a serviciilor. Anul 2009 a înregistrat o contracție puternică a schimburilor pe plan mondial, depășind pe aceea a PIB-ului mondial (contracția schimburilor internaționale în anul 2009 de – 12,2% a depășit depresiunea economică a anului 2009 exprimată în rata de creștere a PIB-ului mondial de – 2,2%), după cum se poate observa în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 1 Variația anuală a exporturilor de mărfuri și a PIB 2007-2010 (%)

Sursa: Laure Bouet – “La commerce international face à la crise financière mondiale de 2007”

La o examinare a impactului crizei asupra sferei bunurilor și a serviciilor, se constată o diferență în evoluția celor două sectoare, subliniind rolul serviciilor în economia europeană, reflectată în datele balanței comerciale pe cele două sectoare, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 2 Evoluția balanței serviciilor și, respectiv, a balanței bunurilor la nivelul țărilor UE 1000 mil. EUR Media UE – 27

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu

Datele tabelului de mai sus arată că, pe întreaga perioadă 2006-2011, în mod constant, balanța comercială a serviciilor, la nivelul mediei UE – 27 a fost excendentară, în timp ce balanța comercială a bunurilor a fost deficitară. În cazul serviciilor, soldurile au fost permanent pozitive, au înregistrat un trend descendent în anii 2008 și 2009, reflectând devansarea exporturilor de către importuri în condițiile scăderii ritmului de creștere economică, revenind la creștere în anul 2010, iar în anul 2011, înregistrând cel mai ridicat nivel de 109,1 mii mil. EUR. În sfera bunurilor soldul negativ al balanței comerciale s-a menținut în toți anii. Nivelul cel mai scăzut, al deficitului din 2009, de 85,7 mil. EUR, reflectă ecoul recesiunii care a determinat scăderea importurilor.

Exprimate în ponderi față de PIB național, datele balanței comerțului internațional cu bunuri și, respectiv, cu servicii, în medie pentru 27 țări membre ale UE, prezintă următoarea evoluție în perioada 2006-2011 după cum se poate observa în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 3 Evoluția ponderii în PIB a balanței bunurilor și serviciilor (% în PIB)

Sursa:http://epp.eurostat.ec.europa.

Relația cu evoluția în valori absolute a celor două sectoare, reflectată în datele balanțelor comerciale, ponderea în PIB a acestora prezintă valori negative în cazul balanței bunurilor și, respectiv, pozitive, în cazul celei a serviciilor. Toate țările înregistrează, în perioada 2006-2011, deficite ale balanței comerciale a bunurilor, excepție Germania, Danemarca, Irlanda, Olanda, Suedia și Cehia care au sold excedentari. Singurele țări europene care au avut o balanță comercială deficitară a serviciilor, pe întreaga perioadă 2006-2011, au fost Germania (valoarea cea mai înaltă), Irlanda, Italia, Slovacia iar România, numai în anul 2009.

Măsuri luate pentru contracararea crizei

Cunoscând cauzele care au dus la apariția crizei economice actuale (o expansiune necontrolată a creditului), este necesară căutarea unor remedii în acest sens. Unele remedii au avut deja tentative de aplicare, iar altele se află sub observarea atentă a organismelor financiare și a celor de reglementare financiară.

Ca și o primă măsură pentru contracararea crizei a fost abordarea TARP (Troubled Assets Relief Program) de către organismele financiare (Federal Reserve și Trezoreria SUA). Această măsură presupune urmărirea și preluarea din bilanțul băncilor ”slăbite” a activelor toxice, și licitarea acestora pe piața liberă, pentru a descoperi (și totodată a valida) prețul real al acestora și în vederea construirii unei piețe destinate acestor active. În primă fază, acest tip de operațiune a fost utilizat în mod predilect de către administrația americană (350 miliarde de dolari din cei 700 de miliarde de dolari alocați planului de ajutorare propus de Henry Paulson au fost dedicați acestui scop). Planul a fost abandonat în cele din urmă deoarece prezența unei cantități atât de mari de astfel de active în bilanțurile mai multor instituții financiare, ar fi creat riscul stabilirii unui preț de piață foarte mic pentru respectivele active. Acest lucru ar fi condus la operațiuni de recapitalizare și la deprecierea activelor din parte instituțiilor financiare.

Cea de-a doua alternativă, cea a recapitalizării băncilor și preluarea de participațiuni la aceasta de către stat. Spre deosebire de soluția precizată anterior, cei care aveau de pierdut în acest caz erau acționarii băncilor respective, datorită faptului că participațiunile acestora erau puternic diluate în urma recapitalizării. Ar mai fi rămas totuși o problemă nerezolvată, și anume cea legată de creșterea (neechitabilă și incorect fundamentată față de ceilalți actori economici) a valorii de piață a creanțelor.

Cea de-a treia intervenție utilizată a fost aceea de a oferi garanții de stat pentru acele creanțe de o calitate slabă. În scopul prevenirii abuzurilor în acest sens, s-au introdus costuri pentru oferirea de garanții. Costurile erau fie sub forma unor taxe speciale, fie sub forma unor reglementări mai stricte, fie prin stabilirea unei francize până la care pierderile erau suportate de instituția financiară respectivă. Alte guverne, cum ar fi cel francez, au ales varianta creării unor vehicule de investiții sub forma de fonduri suverane care, acționează pe baze independente, deși sunt capitalizate de stat. Una din măsurile luate la nivelul reglementărilor financiare, a fost restricționarea vânzării de tip ”short” a acțiunilor. De exemplu, Security and Exchange Commission din SUA a interzis, la data de 19 septembrie 2008, vânzarea de acest fel a unui număr de 799 de companii, în scopul protejării integrității și calității piețelor de capital și întăririi încrederii investitorilor. Inițial anunțată ca fiind valabilă până pe data de 2 octombrie 2008, măsura a fost reconfirmată până la data de 17 octombrie 2008. Restricționarea explicită a operațiunilor de acest gen nu este însă singura modalitate de a reduce operațiunile de short-selling, aceasta restrângându-se uneori natural, datorită reticenței (de a împrumuta acțiuni investitorilor care adoptă poziții short în cazul trendurilor descrescătoare prelungite, deoarece sunt conștienți că aceste operațiuni vor avea ca și efect deprecierea valorii propriilor dețineri) din rândul acționarilor companiilor financiare aflate în dificultate.

CONCLUZII

Deoarece în ultimii ani au avut loc mai multe încercări de rezolvare a problemei referitoare la crizele economice, de restabilire a ritmului de creștere, criza a cuprins multe state.

Declanșată inițial în SUA, aceasta s-a extins rapid în întreaga lume, efectele resimțindu-se diferit în fiecare țară, în funcție de particularitățile fiecăreia.

Economiile cele mai grav afectate, sunt cele în care speculațiile se adeveriseră încă dinaintea izbucnirii crizei. Lipsa de lichidități și îndatorarea excesivă au adus multe bănci în faliment. Sectorul imobiliar și sectorul de servicii financiare au fost cele mai afectate de șomaj și concedieri. Cauza crizei „sub-prime’’ a creditelor din SUA, constă în ușurința de acordare a creditelor. Cererea a scăzut rapid datorită scumpirii bruște a creditelor. Puterea de cumpărare a indivizilor a fost diminuată, iar băncile erau amenințate de faliment. Astfel s-a format un cerc vicios: în perioadele în care vânzările scădeau, întreprinderile aveau nevoie de lichidități, iar băncile care ofereau finanțare acestor întreprinderi, își retrăgeau sprijinul.

În al doilea rând, instalarea temerii de a cheltui și scăderea puterii de cumpărare au lăsat multe țări care se bazau pe exportul produselor proprii fără cumpărători. Acest lucru a condus la nașterea unei crize bruște de supraproducție, asemănătoare cu cea din 1929-1933. China și Japonia se numără printre cele mai afectate țări de acest tip de criză. Acest lucru se datorează faptului că economiile lor erau sprijinite foarte mult de export.

În al treilea rând, o mare parte din economia reală din câteva state precum Islanda, Marea Britanie și SUA a fost înlocuită cu un sistem financiar supradimensional. Acesta devenise încă de mai mulți ani un mediu speculativ, ce era autosusținut de continua supraevaluare a activelor tranzacționate, luând astfel forma unei bule.

Datorită cauzelor diverse, efectele asupra fiecărei țări sunt diferite. SUA de exemplu se luptă cu anii de bulă financiară și greutatea provocată de un sistem financiar supradimensionat, dar încă deține o industrie importantă și înalt competitivă la nivel global. Pentru Marea Britanie lucrurile sunt mai dificile, deoarece se adaugă efectele devastatoare ale perioadei de dezindustrializare și delocalizare.

Statele mici nu sunt ferite de criză. Economia Islandei (și parțial cea a Elveției) de exemplu, este strivită de datoriile contractate de cetățenii săi și de greutatea sectorului bancar supraextins. UE a înregistrat scăderi bruște ale indicatorului PIB în anii 2008-2009.

Populația limitată a țării nu poate suporta datoria imensă care a rezultat în urma naționalizării băncilor, iar acest lucru agravează problemele. În plus, Elveția și Islanda nu sunt sprijinite sau protejate de Uniunea Europeană. Din această cauza, monedele lor naționale au tendința de a se devaloriza. Ocuparea forței de muncă și șomajul din Uniunea Europeană au fost considerabil afectate de la începutul crizei, deși în raport cu scăderea din activitate, s-a observat un impact mai redus pe piața muncii, în medie în UE, în comparație cu episoadele anterioare de recesiune.

Ratele cele mai mari ale inflației în Uniunea Europeană au fost în anul 2008. Influențele negative ale crizei financiare s-au răspândit asupra economiei reale, regiunile majore ale lumii fiind marcate de contracția producției. Trebuie remarcată ponderea mare pe care o dețin țările Uniunii Europene atât în comerțul mondial cu bunuri și servicii cât și în fluxurile de Investiții Străine Directe, astfel că modificările intervenite în politica comercială a acestui mare grup comercial al UE au impact asupra comunității comerciale internaționale.

Relația cu evoluția în valori absolute a celor două sectoare, reflectată în datele balanțelor comerciale, ponderea în PIB a acestora prezintă valori negative în cazul balanței bunurilor și, respectiv, pozitive, în cazul celei a serviciilor. Toate țările înregistrează, în perioada 2006-2011, deficite ale balanței comerciale a bunurilor, excepție Germania, Danemarca, Irlanda, Olanda, Suedia și Cehia care au sold excedentari. Singurele țări europene care au avut o balanță comercială deficitară a serviciilor, pe întreaga perioadă 2006-2011, au fost Germania (valoarea cea mai înaltă), Irlanda, Italia, Slovacia iar România, numai în anul 2009.

Dintre toate regiunile în curs de dezvoltare, Europa și Asia Centrala au fost lovite cel mai dur de criza mondială economică și financiară, se arată în raportul Băncii Mondiale (BM) intitulat “Finanțarea dezvoltării mondiale 2009” (Global Development Finance Report), dat publicității la Seul.

Criza financiară a avut un impact generalizat asupra economiei reale a UE, iar acest lucru a condus la rândul său la efecte negative asupra cărților de credit, evaluarea activelor și a ofertei de credite. Unele țări din UE au fost mai vulnerabile decât altele, reflectând printre altele, diferențe între pozițiile de cont curent sau expunerea la bule imobiliare.

Nu numai activitatea economică a fost afectată de criză, ci și potențialul de ieșire (nivelul producției în conformitate cu utilizarea deplină a factorilor de producție disponibili: forța de muncă, capital și tehnologie), iar acest lucru are implicații majore pentru perspectiva creșterii pe termen lung și a situației fiscale.

Deoarece economiile statelor care fac parte din Uniunea Europeana sunt interconectate,

iar schimburile comerciale dintre ele sunt extrem de puternice, efectele crizei s-au propagat extrem de rapid la nivelul tuturor acestor economii.

Nivelul la care criza financiară a afectat statele membre individuale ale Uniunii Europene depinde în mare măsură de starea lor inițială și de vulnerabilitățile asociate.

În cadrul crizei actuale creșterea PIB-ului și a componentelor de cerere internă privată (consumul din gospodării, investiții rezidențiale și investițiile fixe în afaceri) au decăzut mult mai repede decât în crizele anterioare. Un prim vector ce a determinat apariția fenomenului de criză îl constituie nivelul la care piața imobiliară a fost supraevaluată și industria construcțiilor supradimensionată. Creșteri puternice ale prețului real al locuințelor au fost observate în ultimii zece ani, în Regatul Unit, Franța, Irlanda, Spania și țările baltice. Până când s-a declanșat criza financiară în vara anului 2007 piața muncii din Uniunea Europeană s-a comportat relativ bine. Rata angajării de aproape 68% din forță de muncă se apropia de targetul de 70%. Ca și alte sectoare și piața muncii în Uniunea a început să se deterioreze considerabil în a doua jumătate a anului 2008, continuând în cursul anilor 2009 și 2010. După ce au fost create 9,5 milioane de locuri de muncă în Uniunea Europeană în perioada 2006-2008, potrivit Comisiei Europene angajările au scăzut între anii 2009-2010 la 8,5 milioane.

Ocuparea forței de muncă și șomajul din Uniunea Europeană au fost considerabil afectate de la începutul crizei, deși în raport cu scăderea din activitate, s-a observat un impact mai redus pe piața muncii, în medie în UE, în comparație cu episoadele anterioare de recesiune. Cu toate acestea, un grad ridicat de eterogenitate se regăsește în țările din UE. Muncitorii tineri și muncitorii necalificați au fost grav afectați de recesiune. Țările membre ale Uniunii Europene au adoptat un spectrum larg de măsuri politice pentru a contracara consecințele crizei, cu scopul de a influența fie oferta de muncă, fie cererea.

BIBLIOGRAFIE

Bari Ioan T., Tratat de economie politică globală, Ed. Economică, 2010

Gilpin Robert, Economia Mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, 2004

Prelipcean Gabriela, Economie Internațională, Note de curs, 2013

Relații economice internaționle, Ed. Universității Suceava, 2001

Smick David M., Lumea e rotundă-Pericole ascunse pentru economia globală, Ed. Publica 2009

http://www.nber.org

Sfera politicii

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro

journaldatabase.info/download/pdf/scurt_istoric_al_crizelor_economice

http://www.analizeforex.ro/articole-forex/interventiile-autoritatilor-japoneze-adancesc-criza-economica

http://store.ectap.ro/articole/538_ro.pdf

http://www.revista22.ro/consecintele-crizei-financiare-globale-5498.html

https://logec.ro/criza-economica

http://www.financiarul.ro/2009/06/02/criza-mondiala-schimba-ierarhiile-economice

http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication15887_en.pdf

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&language=en&pcode=tec00118&tableSelection=1&footnotes=yes&labeling=labels&plugin=1

http://epp.eurostat.ec.europa.eu

http://www.stiucum.com/economie/economie-generala/Ciclicitatea-activitatii-econo22275.php

http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=4433

http://www.ziare.com/politica/acord/cum-va-schimba-criza-economica-lumea-495137

http://store.ectap.ro/articole/547_ro.pdf

http://www.mi.bxb.ro/Articol/MI_29_29.pdf